QUO VADIS MUNDI?

O nouă dezordine mondială se desfășoară sub privirile noastre. Pandemia de COVID-19 a

înregistrat până în momentul prezent peste 25 milioane de cazuri, Banca Mondială avertizează
că economia globală va intra în cea mai gravă recesiune de la al Doilea Război Mondial încoace,
Organizația Internațională a Muncii estimează că forța de muncă va fi afectată cu echivalentul a
pierderii peste 305 milioane de locuri de muncă (fără a fi luată în calcul economia subterană),
relațiile diplomatice între marile puteri sunt oscilante, iar la toate acestea se adaugă cel mai mare
și momentan cel mai silențios pericol – schimbările climatice.
Oare toate acestea s-ar mai fi întâmplat dacă am fi avut implementat un model de dezvoltare
durabilă? Însă ce este dezvoltarea durabilă și în ce context a apărut acest concept? Multă lume
asociază dezvoltarea durabilă doar cu mediul înconjurător deoarece termenul a început să fie
popularizat în urma observării unei corelații directe între creștere economică, industrializare și
degradarea mediului. Însă dezvoltarea durabilă se bazează pe trei piloni, care sunt
interdependenți: economic, social și de mediu. În celebrul raport Brutland – Viitorul nostru comun
– realizat în 1987 de către Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare dezvoltarea durabilă
este definită ca „satisfacerea nevoilor generațiilor prezente, fără a compromite posibilitatea
generațiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”.
O simulare pe computer din 1972 a cercetătorilor de la MIT (Massachuttes Institute of
Technology), solicitată de către Clubul de la Roma pentru istoricul raport “Limitele creșterii”, a
arătat că dacă umanitatea continuă cu actualul model economic liniar (extrage-fabrică-consumă-
aruncă), în condițiile unei creșteri exponențiale a populației și deci a economiei pe o planetă cu
resurse finite, Terra va intra în colaps în următorii 100 de ani.
Din 1972 și până în zilele noastre ONU a realizat multe întâlniri politice la nivel internațional unde
s-au agreat declarații și pacturi pentru reducerea și contracararea efectelor schimbărilor climatice
cauzate de om (antropocen). Printre cele mai cunoscute amintim Summitul de la Rio din 1992,
Protocolul de la Kyoto din 1997, Summitul Mileniului din anul 2000 (unde s-au stabilit Obiectivele
de Dezvoltare ale Mileniului), COP21 și Acordul de la Paris din 2015 (care prevede limitarea
creșterii temperaturii medii globale). Cu excepția Acordului de la Paris, acordurile nu au avut forță
juridică obligatorie, iar progresele care s-au înregistrat au avut un caracter redus și izolat, în
special în absența unor bugete special alocate pentru asta. Penultima mare întâlnire istorică pe
această temă a fost în tot 2015, la New York, unde 193 de state membre ale ONU au adoptat
ambițioasa Agendă 2030 pentru Dezvoltare Durabilă, care cuprinde 17 obiective de dezvoltare
durabilă (ODD), 169 de ținte și 232 indicatori. Acestea sunt interconectate și acoperă cei trei piloni
ai dezvoltării durabile: economic-social-mediu. Marea realizare este că spre deosebire de
Obiectivele Mileniului, care se adresau doar țărilor emergente sau în curs de dezvoltare, ODD-
urile sunt universale și au fost îmbrățișate de către toate statele membre ONU. Scopul este ca
până în 2030 să nu mai existe sărăcie și foamete la nivel global (ODD 1 și 2), toți oamenii să aibă
acces la servicii medicale (ODD 3), la apă curată și sanitație (ODD6) și toți copiii să aibă acces
la educație, iar adulții la oportunități de învățare pe tot parcursul vieții (ODD4). Până în 2030 va fi
atinsă egalitatea de gen (ODD5), se va ocupa în mod deplin și productiv forța de muncă și locuri
de muncă decente vor fi asigurate pentru toți (ODD 8), iar inegalitățile vor fi reduse atât în interiorul
țărilor, cât și între țări (ODD 10). Pentru orașe și comunități durabile (ODD 11) vor fi construite
infrastructuri rezistente, va fi promovată industrializarea durabilă și încurajată inovația (ODD 9) și
va exista energie curată și la prețuri accesibile (ODD 7). Consumul și producția vor fi responsabile
(ODD 12) pentru a putea susține acțiunea climatică (ODD 13), viața acvatică (ODD 14) și viața
terestră (ODD 15). Nu în ultimul rând, pentru realizarea tuturor acestora este nevoie de pace,
justiție și instituții eficiente (ODD 16) și de parteneriate (ODD 17).
Țările raportează anual Organizației Națiunilor Unite, pe bază de voluntariat. Unele state și-au
luat un angajament puternic pentru ducerea la îndeplinire a celor 17 ODD-uri până în 2030.
Conform Indexului Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă din 2019 Europa conduce detașat topul
celor 162 de țări pentru care au existat date, în special în rândul statelor puternic industrializate
precum cele scandinave sau cele din Europa de Vest. În afara Europei se remarcă Japonia,
Coreea de Sud, Canada, iar pe locul 35 se află Statele Unite ale Americii (care s-a retras din
Acordul de la Paris), urmată de China pe locul 39 (care are ambiții mari privind tranziția către o
economie verde).
Cum se poziționează România în tot acest tablou? România se află pe locul 42. Raportat la vecinii
săi, aceasta se află imediat după Ucraina, cu 5 locuri în urmă față de Republica Moldova, 6 față
de Bulgaria și la 17 locuri distanță de Ungaria (locul 25). Angajamentul politic față de dezvoltarea
durabilă a fost unul firav în România. Deși România avea o strategie solidă de dezvoltare durabilă,
cu orizont de timp 2030, realizată în 2008 de către Ministerul Mediului, în parteneriat cu Programul
Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și cu Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă, aceasta nu
a beneficiat de susținere ulterior adoptării, de un plan de acțiune și de grupuri de lucru
interdisciplinare care să implementeze, să monitorizeze și să evalueze strategia.
În schimb un pas important a fost făcut în această direcție în 2017 când s-a constituit la nivelul
Guvernului un departament cu funcții exclusive pentru coordonarea și monitorizarea politicilor în
materie de dezvoltare durabilă - Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă - în subordinea directă
a primului ministru. În parteneriat cu instituțiile de specialitate, Departamentul a revizuit Strategia
Națională de Dezvoltare Durabilă a României 2030, a creat nuclee de dezvoltare durabilă în
ministere, a introdus în Clasificarea Ocupațiilor din România (COR) ocupația de ”expert în
dezvoltare durabilă”, următorul pas fiind crearea unui plan de acțiune pentru implementarea
strategiei. Cu toate că este un debut excelent pentru “urcarea în clasament” la nivel european și
internațional, un singur departament nu poate produce rezultate fără implicarea și dedicarea
tuturor instituțiilor publice – centrale și locale, însă și a sectorului privat, a ONG-urilor și nu în
ultimul rând, a tuturor cetățenilor.
Instituțiile publice trebuie să fie un model de sustenabilitate pentru toate categoriile de actori din
România. Pe lângă un angajament ferm, statul trebuie să investească în cercetare și dezvoltare
pentru a genera inovare și să afișeze un grad ridicat de transparență și colaborare. Însă conform
Studiului comparativ al performanțelor administrațiilor publice din UE 28 (2018) România a obținut
un scor de 4 din 10 (printre cele mai scăzute) la categoria consultărilor cu părțile interesate, un
scor de 0,6 din 2,5 privind calitatea politicilor publice, o evaluare per ansamblu de 5 din 5 la
transparență și responsabilitate (5 fiind scorul cel mai scăzut), având în general o performanță
scăzută a sectorului public. La capitolul cercetare-dezvoltare (R&D) România avea un procent de
0,5 din PIB alocat în 2018, ținta fiind de 2%, iar la nivelul Uniunii de 3% până în 2020. În 2018
lider în investițiile în cercetare-dezvoltare ca procent din PIB s-a clasat Israel (4,9%), urmat de
Coreea de Sud (4,5%), de Japonia (3,2%), iar apoi de UE 28 (2%), care începe să piardă teren
în această competiție. Însă în termen de miliarde de dolari investite lider rămân în continuare
Statele Unite ale Americii, urmate îndeaproape de China, iar apoi de Uniunea Europeană și
Japonia, fiind cele mai mari economii ale lumii. În epoca cunoașterii, o administrație puternică are
nevoie de un departament de cercetare-dezvoltare care să susțină politicile publice bazate pe
date și care să coaguleze expertiza a cât mai multor actori din societatea românească. Acest
lucru s-a materializat de scurt timp la Institutul Național de Administrație, însă proiectul trebuie
susținut atât politic, cât și prin resurse umane bine pregătite și resurse financiare, astfel încât să
producă cunoaștere transformatoare. În era informației cunoașterea nu mai este putere, ci
abilitatea de a aplica cunoașterea este putere.
Pe lângă politicile de protejare a mediului și tranziția către un model economic circular (fabrică-
consumă-reutilizează-reciclează), de importanță capitală este educația. Conform ODD 4
(Educație de calitate), ținta 4.7. este ca până în 2030 toate persoanele (learners) să dobândească
cunoștințele și competențele necesare pentru promovarea dezvoltării durabile, inclusiv, printre
altele, prin educația pentru dezvoltare durabilă și stiluri de viață durabile, drepturile omului,
egalitatea de gen, promovarea unei culturi a păcii și non-violenței, cetățenia globală și aprecierea
diversității culturale și a contribuției culturii la dezvoltarea durabilă. Acest lucru implică un efort
concertat al întregii comunități, care să traverseze toate nivelurile și formele de educație, de la
ante-preșcolar la postuniversitar, de la copii la seniori, prin educație formală, nonformală și
informală. Pentru un viitor comun, toți actorii implicați în educație (statul, școlile și universitățile
private, ONG-urile, companiile) trebuie să insufle copiilor și adulților stiluri de gândire și de viață
durabile.
Crizele actuale (sanitară, socială, economică și de mediu) reprezintă o provocare uriașă pentru
umanitate, dar și o oportunitate pentru a schimba sau îmbunătăți sistemele curente. Înainte de
criza provocată de pandemie, distribuția inechitabilă a resurselor crescuse exponențial,
inechitățile dintre clase ajungând în anul 2020, conform datelor ONU, la două treimi din populația
globului, respectiv 70%. Indexul Planetei Vii realizat de către WWF (World Wide Fund for Nature)
arată că în doar 40 de ani omenirea a decimat 60% din fauna planetei. Nu funcționăm pe datorie
doar în sistemul economic, ci și în raport cu planeta. Consumăm cât 1,75 planete Pământ.
Conform WWF, în anul 2019 resursele pentru anul respectiv s-au epuizat în luna iulie. Iar potrivit
unui raport din 2019 al WEF (World Economic Forum) în ritmul actual al politicilor pentru egalitatea
de gen, aceasta va fi atinsă în 100 de ani. Ultimele rapoarte IPPC (Panelul Interguvernamental
privind Schimbările Climatice al ONU) avertizează că statele ar trebui să acționeze urgent și să
aibă ținte mai ambițioase decât cea prevăzută în Acordul de la Paris (de a limita creșterea
temperaturii la 1,5 °C peste nivelurile preindustriale) pentru a evita o degradare iremediabilă a
ecosistemului și biodiversității.
La toate acestea se adaugă îmbătrânirea populației (în statele dezvoltate), industria 4.0 care nu
este suficient reglementată și care accelerează într-un ritm rapid (sisteme cyber-fizice, de Internet
of Things, cloud și inteligență artificială), fenomenele de migrație (care pe viitor vor fi intensificate
și de schimbările climatice) și alegerea unor state de a avea abordări de protecționism și
izolaționism (SUA, Brazilia, Rusia) în detrimentul colaborării pentru binele comun și a împărtășirii
cunoașterii.
Această criză riscă să răstoarne progresul înregistrat până acum în atingerea obiectivelor de
dezvoltare durabilă, întrucât focusul s-a mutat de la politici pe termen lung către politici de
supraviețuire. Cu toate acestea Uniunea Europeană nu este dispusă să renunțe la ambițiile
stabilite prin Pactul Ecologic European (European Green Deal) de a atinge neutralitatea climatică
până în 2050 în procesul de restabilire economică și socială cauzate de criza sanitară. În ceea
ce privește colaborarea internațională, acum este momentul să ne reamintim de motivul pentru
care am creat Organizația Națiunilor Unite, care anul acesta a celebrat 75 de ani de la înființare.
ONU, la care au aderat și contribuie 193 de țări a fost proiecția umanității pentru a menține pace,
a crea dialog și relații de prietenie la nivel internațional, precum și pentru a promova progresul,
un standard de viață mai bun și drepturile umane.
Descartes s-a înșelat când a spus că omul este stăpânul naturii. Omul nu este stăpânul naturii,
ci este parte din ecosistem. Acesta trebuie sa fie în simbioză cu mediul său înconjurător și să
facă comutarea de la un model de gândire de tip competitiv către unul colaborativ pentru a avea
un viitor comun și prosper pe Terra. Pe fondul unei colaborări intensive și bazându-ne pe
ingeniozitatea minții umane, care a ajuns rapid (la o scară istorică) de la revoluția agrară acum
9000 de ani la revoluția industrială 4.0, putem depăși cu succes aceste crize și dezvolta sisteme
sustenabile de trai, care să servească generațiilor viitoare. Precum spunea George Bernard
Shaw, “progresul este imposibil fără schimbare, iar cei care nu își pot schimba mentalitatea, nu
pot schimba nimic”.

Articol elaborat de Nina Merlușcă, manager public

Direcția comunicare, proiecte, cooperare și relații externe
Institutul Național de Administrație