1.3.

Materii prime, auxiliare și intermediar

1.3.1. Amoniacul
Amoniacul este unul dintre cele mai importante produse ale industriei chimice de bază,
datorită multiplelor întrebuințări, atât ca produs final cât și ca intermediar.
Denumirea amoniacului provine de la clorura de amoniu, care a fost pentru prima dată
descoperită în Egipt, în „Oaza lui Ammon”, cunoscută astăzi ca și „Oaza Siwa”. Starea de
agregare a amoniacului este gazoasă, este mai ușor ca aerul. Acesta are proprietățile chimice
ale unei baze toxice, cu miros înțepător. Amoniacul este o combinație stabilă la temperatură
normală, sub formă gazoasă.
Proprietățile fizice ale amoniacului
La temperatura mediului ambiant și la presiunea atmosferică, amoniacul este un gaz
incolor, cu miros înțepător, care irită ochii și căile respiratorii. Este ușor lichefiabil, iar la
temperaturi cuprinse între -33C și -77C, amoniacul se găsește în stare solidă.
Molecula de amoniac are structură de piramidă triunghiulară, cu cei trei atomi de
hidrogen în planul bazei și atomul de azot în vârf. Polaritatea mare a legăturilor N-H și
structura spațială a moleculei determină un moment electric mare – 1,5 Debye. Molecula de
amoniac se comporta deci, ca un dipol. Deoarece structura moleculei de amoniac este
similară cu structura moleculei de apa (molecule izostere), amoniacul are multe proprietați
similare cu proprietațile apei: are constantă dielectrică mare, este diamagnetic în stare lichidă,
dizolvă multe substanțe.
Greutatea moleculară este 17,032 g/mol. Are densitate de 0,7198 kg/m3 și solubilitatea
de 541 g/L. Amoniacul lichid are, la 20 ºC, o presiune de vapori de 8,5 at. El se conservă în
cilindri de oțel. Amoniacul lichid nu conduce curentul electric. El dizolvă însă alți electroliți,
iar soluțiile acestea au o conductibilitate relativ mare, ceea ce se datorează constantei
dielectrice destul de mare.
Proprietătile chimice ale amoniacului
Amoniacul este foarte solubil în apă, soluția are proprietați bazice, atribuite
hidroxidului de amoniu, care se comportă ca o bază slabă (soluția apoasă de amoniac
înălbăstrește soluția roșie de turnesol și precipită hidroxizii sau oxizii din soluțiile sărurilor
metalelor grele). În teoria clasică, bazicitatea amoniacului se explică prin formarea unui
produs de adiție cu apa, hidroxidul de amoniu, NH4OH, care, se presupunea, nu este decat
puțin ionizat. Cea mai mică parte din amoniacul dizolvat, care se combină chimic cu apa,
formează cu aceasta ioni NH4+ și HO-. Moleculele de NH4OH neionizate nu pot exista, din
cauză ca cei cinci electroni de valența ai azotului fac parte din stratul L, care are numai patru
orbitali și nu poate fi deci ocupat decat de maximum opt electroni (octet). Deci azotul nu
poate dezvolta in combinațiile sale covalente, decat maximum patru covalente. La fel cum se
leagă de proton prin perechi de electroni neparticipanți, moleculele de amoniac se pot uni cu
mulți ioni pozitivi, în special cu ioni ai metalelor grele, formând ioni complecși.
Amoniacul are un caracter amfoter, formează baze prin acceptare de protoni dând
naștere la ioni a sărurilor de amoniu, sau are proprietăți acide prin pierdere de protoni in
prezența bazelor tari formând ioni de amide:

NH3+NH3NH4-+NH-2

În soluție apoasă amoniacul se comportă ca o bază slabă acceptând un proton din apă:

NH3+H2ONH-4+HO-

Descompunerea amoniacului este favorizată de suprafața cu care acesta vine în contact.

O reacție specifică este decompunerea amoniacului în prezența fierului.

2NH3→N2+3H2

Amoniacul reacționează cu acizii atât în stare gazoasă cât și în soluții, formând sărurile
de amoniu.

NH3 + HCl = NH4Cl

NH3 + HNO3 = NH4NO3

NH3 + H2SO4 = (NH4)2SO4

NH3 + H3PO4 = NH4H2PO4

Pentru industie deosebit de importantă este reacția amoniacului cu dioxidul de carbon.

2NH3 + CO2 = (NH2)2CO

La cald reacționeaza cu unele metale (alcaline si alcalino-pamantoase), cu formarea

amidurilor respective. Această reacție reflectă caracterul slab acid al amoniacului. În reacția
cu metalele alcaline se formează:
- amide: NaNH2
- imide: Li2NH
- nitrite:Li2H
 Amoniacul este principalul intermediar pentru obținerea produselor cu azot. Este folosit
ca materie primă pentru obținerea acidului azotic. În anumite condiții amoniacul arde în
oxigen, cu formarea oxidului NO (reacție importantă pentru sinteza acidului azotic).

4NH3 + 5O2 = 4NO +6H2O

NO + ½ O2 =NO2

NO2 + H2O = HNO3

Reacționează cu numeroase substanțe organice: cu alcooli formeză alcooli amine, cu

nitrili formează poliacrilați, cu olefinele prin acrilare catalitică formează nitrili.
Amoniacul este folosit și la oxidarea metanului, conform reacţiei:

CH4 +NH3 + 3/2 O2 =HCN + 3H2O

1.3.2.Azotul

În toate variantele tehnologice actuale sursa de azot din gazul de sinteză este aerul.
Compoziția acestuia rămâne practic constantă pe o inălțime de 15-20 km( 78,03 % N 2,
20,99% O2, 0,94% gaze rare, 0.03% CO2, 0,01 % H2 in volume) deși, prin sinteza
amoniacului, la scară mondială se extrag din atmosferă circa 10 8 t N/an. În instalatiile mai
vechi, azotul se obținea prin distilarea fracționata a aerului lichid și apoi se amesteca cu
hidrogenul. În instalațiile actuale, bazate pe hidrocarburi, aerul se introduce în treapta a doua
de reformare unde oxigenul se consumă prin arderea unei părți de hidrogen din gazul brut
rezultat în prima treaptă de reformare.