Comparație între psalmii lui Dosoftei și psalmii arghezieni

‘’Psaltirea în versuri’’ a fost scrisă de către mitropolitul Dosoftei, mitropolit al Țării

Românești, cu multă trudă și cheltuială, fiind totodată prima scriere în versuri în limba română.
În scrierea sa, Dosoftei folosește soluții de transpunere a imaginilor biblice. Mitropolitul
modifică psalmii lui David, dar sensurile rămân asemănătoare. Psalmii devin mărturisitori ai
dreptei credințe și chemători de Dumnezeu. În psalmii scriși de acesta, este reliefată relația
dintre omul care păzește poruncile Domnului și le cinstește și Dumnezeu, Cel care răsplătește
celui drept și binevoitor. Este evidențiată de asemenea, mila și îndurarea Celui de Sus asupra
celor care îl cheamă în rugăciunea lor. Observabilă este asemănarea dintre ce a scris
mitropolitul și ce scrisese cu mult înainte împăratul David. Psalmii 17 și 20 țin de continuitatea
rugăciunii, fiind de altfel aducători de laudă, de mulțumire față de Creator. Dacă ar fi să vorbim
despre psalmii lui Arghezi, aceștia aparțin volumului Cuvinte potrivite, în compoziția lor
întâlnind ecouri din Vechiul Testament, invocarea și ruga fiind predominante. De-a lungul
versurilor, din invocarea fără răspuns, apare revolta reprezentativă, raportare total diferită față
de ceea ce scrisese mitropolitul, fiind totodată puternic reprezentativă pentru omul
contemporan, uneori desprins din rădăcinile strămoșești, acaparat de noutate și schimbare .
Ceea ce devine vizibil este asemănarea poetului cu imaginea lui Toma necredinciosul. Precum
Toma și-a dorit să atingă coasta Mântuitorului pentru a crede, așa și Arghezi își dorește să îl
audă și să îl vadă pe Dumnezeu pentru a rămâne statornic în propriul crez. Conștient de
gândurile și simțirile lui, psalmistul își dorește crearea unei lumi noi, construită în afara
divinului, cu propriile-i puteri. Termenul vecie este pus sub semnul ambiguității. Vecia poate
însemna și nemurirea sufletului, dar în același timp și a omului de geniu. Tocmai multitudinea
ideilor și a nelămuririlor îl lasă pustiu pe dinăuntru. Setea de cunoaștere îl situează pe o treaptă
inferioară ducându-l la pieire. Suferința resimțită de mitropolit este cu mult diferită de cea
argheziană. Aceasta devine prilej de a cere ajutor Celui Preabun, care însoțește și sprijinește.
Psalmistul îndurerat, însetat de Dumnezeu, caută așezarea ferită. Încrederea de care dă dovadă
pe parcursul tuturor versurilor, de altfel recunoașterea păcătoșeniei față de cel Drept, nu îl aduce
la disperare, ci la pocăință. Tonul scriitorului român, cunoscut pentru contribuția sa la
dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului, este precum cel al lui Iov.
Acesta nu acceptă compromisuri, nu cedează și își continua revolta în privința Celui care nu i
se arată și nu îi răspunde. Singurătatea este cea care îl ambiționează să caute, să fie însetat după
etern. Seria de frământări și întrebări este prezentă pe tot parcursul psalmilor. De asemenea,
incapacitatea de a afla ce este dincolo de rațiunea cu care omul a fost înzestrat, imposibilitatea
unei cunoașteri totale, desăvârșite, îl aduce pe acesta într-o stare de neliniște, tulburare și
nemulțumire.
Raportarea la cele cerești este diferită în operele poeților care au lăsat drept testament
scrierile lor vizibil apreciate de-a lungul timpului. Dacă pentru Dosoftei Dumnezeu este Mare,
Înțelept și Mult Milostiv, ajutor pentru cei îndurerați, deznădăjduiți, scăpare tare întru nevoi,
fiind de asemenea cel ce iubește dreptatea, iar fața lui privește judecata dreaptă, pentru poetul
însetat după cunoașterea absolutului, pentru Tudor, Dumnezeu este neînțelegător, fără a lua
aminte la strigătul lui , la ruga sa. Adâncit în starea lui de nemulțumire se îndepărtează cu mult
de smerenia și de renunțarea sinelui prezente în psalmii lui David, intervenind sentimentul
părăsirii. Văzând că tânjește după binecuvântarea cerească, îndrăzneț fiind, acesta încearcă
imposibilul, provocându-l pe Dumnezeu ,săvârșind un păcat de neiertat. De notat este că,
curiozitatea continuă, conținând întrebări retorice, care țin de sfera anxietății minții umane,
întrebări care nu așteaptă un răspuns, reliefând neliniștea resimțită de om. Tocmai pentru că
suferă din pricina tăcerii, se observă conștiința nefericită, iar toată repetiția chemării și toate
stările prin care trece, demonstrează că omul nu poate fi mai mult decât îi stă în fire. Psalmii
mitropolitului, trecut în rândul sfinților, nu pendulează între extreme ci își păstrează demersul.
Prin rugăciunea înălțată spre Cer, acesta află liniște și ocrotire. Forța pe care o are I se datorează
Lui, Celui ce toate le-a făcut și fără de care nimic nu poate mișca, așa cum și afirmă. Această
credință de nezdruncinat se potrivește pe măsura celui ce a scris.
Prin urmare, diferențele dintre cele două opere devin vizibile atunci când vine vorba de
raportarea psalmistului la religios. Pe de o parte se află iubitorul de Dumnezeu, bun păzitor al
poruncilor Lui, iar de cealaltă parte stă omul nemulțumitor, care caută să afle răspuns, să i se
vorbească, fiind în antiteză cu celălalt. Această relație de antonimie este prezentă pe tot
parcursul psalmilor. Cât despre compoziția operelor lirice, acestea au de asemenea schimbări
majore, regăsindu-se doar câteva asemănări în Psaltirea lui Dosoftei și Psalmii lui David,
nepăstrând cuvintele dar păstrând tema și motivele. Datorită originalității, marile opere lirice
rămân frumoase capodopere adânc prezente în rândul oamenilor iubitori de frumos și doritori
de cunoaștere.