Fratele Laurenţiu al Învierii, pe numele sau adevărat Nicolas Herman, s-a născut în

1614 în localitatea Heremenil, situată în provincia franceză Lorena.

Părinţii săi Dominique şi Louise Herman, i-au insuflat de timpuriu teama de Dumnezeu,
şi dorinţa de a trăii curat, potrivit cu principiile creştine de viaţă.
Între anii 1631-1635 participă ca simplu soldat la Razboiul de Treizeci de Ani (1618-
1648), dând dovadă de mult curaj şi dârzenie. Este luat prizonier de trupele armatei
inamice şi ameninţat cu moartea prin spânzurare sub acuzaţia că ar fi spion, dar fără
a se pierde cu firea, respinge acuzaţia ce i se aduce, şi întrucât conştiinţa „nu îi reproşa
nici o fărădelege”, afirmă că i este indiferent dacă moare sau nu. Această atitudine
curajoasă, îi impresionează pe ofiţeri armatei inamice, care-i dau drumul.
După o scurtă perioadă în care gustă viaţa de sihastru, la 26 ani se hotărăşte definitiv
pentru viaţa monahală, şi la 15 iunie 1640 intră în ordinul carmeliţilor desculţi, a căror
mănăstire se află în Paris pe strada Vaugirand.
În 14 august 1962 depune jurământul de credinţă, dedicandu-se irevocabil, vieţii
monahale.
Biografului său, Joseph de Beaufort, îi mărturiseşte felul său obişnuit de a lucra,
îmbinând munca cu adorarea Numelui lui Dumnezeu: îmi întorc mica omletă în tigaie
de dragul lui Dumnezeu; când mi-am terminat-o, dacă nu mai am nimic de făcut, mă
închin cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, care mi-a dat harul de a o prepara,
după care mă ridic de jos mai fericit decât un rege. Când nu pot face altceva, mă
mulţumesc şi să ridic un pai de pe jos din dragoste pentru Dumnezeu.
Dar, cum nimic nu se dobândeşte fără trudă, drumul până la atingerea acestei fericite
stări de necurmată adorare a Domnului este lung şi anevoios; îndeosebi primii zece
ani petrecuţi în mănăstire sunt marcaţi de căutări febrile, de meditaţii profunde asupra
Fiinţei Divine şi asupra propriei stări de păcătoşenie, de sentimente contradictorii, de
la bucurie până la neagră disperare.
Într-una din scrisorile adresate unui duhovnic, îşi descrie în amănunţime stările
lăuntrice trăite în acei primi ani când se socotea pierdut pentru totdeauna, „blestemat",
nevrednic de a purta numele de creştin. Suferinţele sale lăuntrice erau sporite de
teama de-a nu fi îndeajuns de devotat Domnului, precum şi de viziunea de coşmar a
păcatelor sale trecute care-i stăruiau necurmat şi mustrător înaintea ochilor.
Joseph de Beaufort descrie elocvent această perioadă din viaţa spirituală a fratelui
Laurenţiu: Năpădit de spaime şi de chinuri necurmate care-l storceau de orice vlagă,
curajul nu-l părăsi; dimpotrivă, în toiul durerii, recurgea mereu la rugăciune, la exerciţiul
său favorit de a se menţine în prezenţa lui Dumnezeu, la practicarea tuturor virtuţilor
creştine, la austerităţi şi penitenţe corporale, la stări îndelungate de veghe, petrecând
nopţi întregi la picioarele Preasfântului Sacrament, loc în care, într-o bună zi —
meditând la durerile sufletului său şi fiind convins că le îndura numai de dragul lui
Dumnezeu şi din teama de a nu-I fi pe plac — luă generoasa hotărâre de-a le îndura
nu numai tot restul vieţii lui de atunci înainte, dar şi toată veşnicia, dacă Dumnezeu o
dorea şi-i poruncea astfel: „Nu mă mai interesează, îşi spunea el, ce şi cât sufăr, cu
condiţia de a putea rămâne supus voii Sale, unit afectuos cu El. Iată singurul lucru care
mă interesează." Aceasta este starea în care Dumnezeu dorea să-l aducă pentru a-l
copleşi cu harul Său; aşa că, începând din acel moment, duhul i se întări mai mult ca
niciodată. Iar Dumnezeu, ce n-are nevoie nici de prea mult timp, nici de o sumedenie
de cuvinte pentru a Se face înţeles, îi deschise ochii dintr-o dată. Laurenţiu întrezări o
rază de lumină divină care, luminându-i spiritul, îi risipi toate temerile, îi curmă durerile
şi-l copleşi cu atâta har, încât se simţi despăgubit regeşte de toate chinurile din trecut.
În perioadele de acalmie glumea cu doctorul pe seama eficienţei prea mari a
tratamentului său „care nu face decât să-i amâne fericirea întâlnirii cu Domnul" şi-i
încuraja pe confraţi să se dedice cu toată seriozitatea menirii vieţii lor: aceea de a-L
adora neîncetat pe Dumnezeu. Întrebat de unul din confraţi la ce anume se gândeşte
şi ce face, fratele Laurenţiu îi răspunde:
Fac ceea ce voi face o veşnicie întreagă: Îl binecuvântez pe Dumnezeu şi-I dau slavă,
ÎI ador şi-L iubesc din toată inima. Iată, scumpii mei fraţi, în ce constă menirea noastră:
în a-L adora pe Dumnezeu iubindu-L cu toată fiinţa, fără să ne îngrijorăm de rest.
Lucid până în ultima clipă, fratele Laurenţiu moare în data de 12 februarie 1691, la
vârsta de 77 de ani, fără nici o convulsie sau tresărire, ci lin, ca-ntr-un somn
binefăcător.
Joseph de Beaufort ne oferă portretul social al fratelui Laurenţiu într-o pagină
memorabilă:
Firea sa virtuoasă nu-l făcuse aspru sau distant. Dimpotrivă, te întâmpina cu un surâs
cald, sincer, care te făcea să-ţi dai seama că-i puteai încredinţa toate tainele inimii cu
deplină încredere, ca unui prieten vechi. Cât despre el, după ce ajungea să-i cunoască
pe cei cu care avea de-a face, fratele Laurenţiu le vorbea fără reţinere, dând dovadă
de o mare bunătate. Vorbele sale erau simple, dar totdeauna potrivite şi pline de miez.
Dincolo de înfăţişarea-i cam grosolană, descopereai o înţelepciune rară, o libertate
lăuntrică superioară vieţii unui simplu călugăr şi un spirit pătrunzător ce depăşea orice
aşteptare.
Aceste admirabile calităţi n-au izvorât peste noapte din plămada bună a sufletului său,
ci sunt rodul binecuvântat al anilor petrecuţi în prezenţa lui Dumnezeu şi al
străduinţelor sale mereu reluate de a-şi păstra spiritul treaz, veghind necurmat ca nu
cumva să gândească, să rostească ori să înfăptuiască ceva ce ar constitui o insultă la
adresa Domnului său preaiubit.
Dumnezeu este omniprezent. Dar suntem noi oare conştienţi în fiecare clipă de
acest lucru?
Această conştienţă se poate căpăta prin exerciţiu, aşa cum ne învaţă Fratele Laurenţiu
al Învierii.
Gândurile acestui călugăr sunt în acelaşi timp pline de încurajare, dar şi un îndemn la
cercetare, smerire şi la o trăire mai intensă cu Dumnezeu.
Ce înseamnă practicarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Aceasta se
bazează pe câteva principii:
Să privim ţintă la Dumnezeu şi slava Lui în tot ceea ce facem, spunem şi urmărim.
Ţelul pe care-l urmărim să fie acela de a deveni cei mai desăvârşiţi adoratori ai lui
Dumnezeu în viaţa de aici, aşa cum nădăjduim să fim în întreaga veşnicie. Să luăm
hotărârea fermă de a învinge, prin îndurarea lui Dumnezeu, toate piedicile pe care le
vom întâlni în viaţa spirituală.
Supunerea faţă de voia lui Dumnezeu reprezintă condiţia sine qua non când dorim să ne
dedicăm vieţii spirituale şi aceasta trebuie să fie făcută din toată inima, fără vreun regret ori
remuşcare; pretutindeni în scrisorile sale, fratele Laurenţiu revine la acest aspect sensibil și
hotărâtor al dedicării de sine în slujba lui Dumnezeu fără rezervă, împinşi doar de dragoste faţă
de El şi de nimic altceva. „...Nu doresc decât să fac voia lui Dumnezeu, pe care caut s-o
împlinesc întru totul şi căreia îi sunt într-atât de supus, încât n-aş putea nici măcar să ridic un
pai de jos, dacă ar fi împotriva voii Sale sau ar izvorî din oricare alt motiv decât din dragoste
curată faţă de El", scrie el în Scrisoarea a Il-a, trimisă „unui sfătuitor spiritual" căruia îi
destăinuie itinerariul său spiritual, de când a intrat pe porţile mănăstirii şi până la data
respectivă, nedumerit fiind de faptul grăit că nu şi-a regăsit felul de viaţă în nici o carte, oricât
de spirituală; altfel spus, nici o carte despre metodele de a atinge maturitatea spirituală nu era
potrivită cu felul său de a fi. Având o dispoziţie lăuntrică pentru rugăciune şi dorinţa de a trăi
retras, numai cu Dumnezeu, fratele Laurenţiu a purtat în sine acel dor după Dumnezeu care l-a
făcut să persevereze cu orice preţ în căutarea perfecţiunii spirituale.
Metoda sa de-o viată constă în a te sili să trăieşti în prezenţa lui Dumnezeu, care Se află în
adâncul sufletului celui credincios şi care aşteaptă cu răbdare ca acel suflet să-şi dea seama
că El sălăşluieşte acolo şi să se întreţină afectuos cu El. Odată ce recunoşti că El se află în
lăuntrul tău, cum te mai poţi îndepărta de El, fie şi numai pentru o clipă? Cum mai poţi găsi
bucurie şi plăcere în cele create, când te poţi bucura de Creatorul tuturor lucrurilor? Cum poţi
trăi în tihnă fără a recurge la această „metodă" spirituală?
De asemenea, fratele Laurenţiu ne îndeamnă să nu uităm că:
Pe cât de mare este năzuinţa unui suflet de a atinge desăvârşirea, pe atât de mare îi
e dependenţa de harul divin, iar ajutorul lui Dumnezeu îi este tot atât de necesar în
fiece clipă pe cât de mare îi este neputinţa în absenţa Lui.
În viziunea fratelui Laurenţiu, cel mai sfânt, mai obişnuit şi mai necesar în viaţa
spirituală este prezenţa lui Dumnezeu – şi a te învăţa şi de a te delecta cu sfânta Sa
tovărăşie, vorbind smerit şi conversând afectuos cu El oricând, în fiece clipă, fără vreo
regulă sau măsură, îndeosebi atunci când eşti ispitit, lovit de necazuri şi dureri, gol
sufleteşte, dezgustat, ba chiar şi atunci când te dovedeşti necredincios şi păcătuieşti.
Trebuie să urmărim stăruitor şi necurmat ca toate faptele noastre, fără deosebire, să
fie un fel de mici dialoguri cu Dumnezeu, şi asta fără pregătire, aşa cum izvorăsc din
puritatea şi simplitatea inimii.
Cel care practică acest lucru vorbeşte oriunde cu Dumnezeu, Îi cere cele de care are
trebuinţă şi se bucură necurmat în mii şi mii de feluri în prezenţa Lui. Este totuşi nimerit
să spunem că această conversaţie cu Dumnezeu are loc în adâncul şi în inima
sufletului, ţine să precizeze fratele Laurenţiu.
Prezenţa lui Dumnezeu este, deci, viaţa şi hrana sufletului, care se poate dobândi doar
prin harul Domnului.
Şi iată acum şi mijloacele de a o dobândi.
Primul mijloc este o mare curăţie a vieţii.
În al doilea rând, să veghem necurmat asupra noastră înşine pentru a nu face, rosti
sau gândi nimic ce ar putea să nu-I fie pe plac lui Dumnezeu.
Nu trebuie să te descurajezi când nu izbuteşti, fiindcă o obişnuinţă nu se formează fără
osteneală; însă, odată câştigată, plăcerea va însoţi tot ce vei face, ne încurajează
fratele Laurenţiu.
Pentru începători, se recomandă să-şi şoptească în forul lor interior scurte afirmaţii de reînnoire
a dedicării lor faţă de voia lui Dumnezeu, precum: „Doamne, sunt pe deplin al tău!", „Doamne,
fă-mi ceea ce vrei, sunt întru totul la dispoziţia Ta!" etc. Pentru cei mai avansaţi, ea poate şi
trebuie continuată prin proslăvirea lăuntrică spontană a Numelui lui Dumnezeu, prin exprimarea
mulţumirii şi a recunoştinţei faţă de harul Său, prin prezentarea propriilor slăbiciuni şi a trupului
ca o ofrandă vie, prin cereri înălţate cu toată credinţa, şi multe altele.
Foloasele prezenţei lui Dumnezeu:
Primul folos adus sufletului de prezenţa lui Dumnezeu este credinţa mai vie şi mai
activă care lucrează în toate împrejurările vieţii noastre, îndeosebi în vreme de nevoie,
deoarece ea ne ajută să dobândim fără greutate harul de care avem trebuinţă în
înfruntarea ispitelor şi în legăturile inevitabile cu alte făpturi.
În al doilea rând, Practicarea exerciţiului de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu ne
întăreşte nădejdea, care creşte odată cu cunoştinţele noastre.
Apoi, Prezenţa lui Dumenzeu insuflă voinţei un dispreţ faţă de cele create, înflăcărând-
o cu focul iubirii sacre: aflându-se întotdeauna cu Dumnezeu, care este un foc
mistuitor.
Ca urmare, Sufletul se deprinde într-atât cu Dumnezeu, încât întreaga sa viaţă devine
un şir neîntrerupt de acte de dragoste, de adoraţie şi de pocăinţă, de încredere şi
mulţumire, de jertfe, rugăminţi şi de cele mai nobile virtuţi.
Câteva sfaturi duhovniceşti date de fratele Laurenţiu celor ce-i scriau.
În Scrisoarea a III-a adresată unei călugăriţe fratele Laurenţiu declară că:
Nu există pe lume un fel de viaţă mai plăcut, nici mai încântător decât neîntrerupta
conversaţie cu Dumnezeu; lucru pe care doar cei ce îl practică şi îşi găsesc plăcerea
în el pot să-l înţeleagă. Totuşi, nu vă sfătuiesc s-o practicaţi din această pricină; nu
mângâierile de care vom avea, negreşit, parte trebuie să le urmărim în îndeletnicirea
aceasta, ci să ne dedicăm din pură dragoste şi pentru că Dumnezeu vrea astfel.
În Scrisoarea a IX-a îi scrie unei doamne următoarele:
În timp ce mâncaţi ori staţi de vorbă cu cineva, înălţaţi-vă din când în când inima către
El: cea mai măruntă pomenire a Lui Îi va fi foarte plăcută. Iar pentru aceasta nu trebuie
să strigaţi în gura mare, căci El este mult mai aproape de noi decât credem.
Tot unei doamne îi scrie în Scrisoarea a X-a şi îi spune:
Să vă gândiţi deseori la Dumnezeu, zi şi noapte, precum şi în timpul tuturor
îndeletnicirilor dumneavoastră, al exerciţilor devoţionale, chiar şi în timp ce vă distraţi.
El este întotdeauna lângă dumneavoastră şi cu dumneavoastră; prin urmare, nu-L
lăsaţi singur.
Gândiţi-vă deseori la El, adoraţi-L fără încetare, trăiţi şi muriţi cu El: iată frumoasa
îndeletnicire de-o viaţă a creştinului, într-un cuvânt, iată rostul nostru. Iar dacă nu ştim
lucrul acesta, trebuie să-l învăţăm şi să ne deprindem cu el.
Într-o scrisoare adresată unei călugăriţe care suferea din punct de vedere fizic, el o
încurajează, spunându-i că: Adesea, Dumnezeu ne îngăduie bolile trupeşti, pentru a
le vindeca pe cele sufleteşti. Iar în ceea ce-l priveşte, el declară că Durerile şi
suferinţele ar fi pentru mine raiul pe pământ, dacă aş suferi cu Dumnezeu; pe când,
cele mai mari plăceri ar fi pentru mine un adevărat iad, dacă le-aş gusta în absenţa
Lui.

Despre prezența lui Dumnezeu

 1. Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă o căutare asiduă a lui Dumnezeu cu duhul nostru, sau
o evocare a Dumnezeului prezent, care se poate înfăptui fie în imaginaţie, fie cu ajutorul
intelectului.
2. Cunosc un om care, de patruzeci de ani, practică o prezenţă intelectuală a lui Dumnezeu,
" În original: „une application (de notre Esprit â Dieu )" — cuvânt ce cuprinde în sfera
sa semantică atât dorul după Dumnezeu, cât şi străduinţa de zi cu zi de-a fi asemenea
Lui, menţinându-ne astfel în prezenţa Sa (n.trad.). Din contextul tuturor scrierilor sale,
reiese clar că fratele Laurenţiu vorbeşte aici despre sine (n.trad.). pe care o numeşte în
felurite chipuri. Uneori îi spune act simplu sau cunoaştere clară şi distinctă a lui
Dumnezeu. Alteori, o numeşte vedere confuză sau privire atotcuprinzătoare şi iubitoare
în Dumnezeu, aducere-aminte despre Dumnezeu. Alteori, concentrare asupra lui
Dumnezeu, conversaţie mută cu Dumnezeu, încredere în Dumnezeu, viaţa şi pacea
sufletului, în sfârşit, acest om mi-a mărturisit că toate aceste feluri de a numi prezenţa
lui Dumnezeu nu sunt decât sinonime ce semnifică unul şi acelaşi lucru, şi că prezenţa
lui Dumnezeu este acum ceva firesc pentru el. Şi iată cum.
3. După multe exerciţii şi aducându-şi adeseori spiritul în prezenţa lui Dumnezeu, spune
el, obişnuinţa i s-a întipărit într-o asemenea măsură încât, de îndată ce îşi sfârşeşte
treburile exterioare şi, adesea, chiar atunci când este mai puternic prins în ele, sufletul
său — partea superioară a sufletului — se înalţă fără nici un efort şi rămâne ca suspendat
şi puternic ancorat în Dumnezeu, deasupra tuturor lucrurilor, ca în propriul său centru
şi în locul său de odihnă. Simţindu-şi aproape întotdeauna spiritul în această stare de
suspendare însoţită de credinţă, el este întru totul mulţumit. Iată ce numeşte acest om
„prezenţa actuală a lui Dumnezeu", care cuprinde toate celelalte tipuri de prezenţă şi
mult mai mult chiar, astfel încât el trăieşte acum ca şi cum numai el şi Dumnezeu ar
exista pe lume. El vorbeşte oriunde cu Dumnezeu, îi cere cele de care are trebuinţă şi se
bucură necurmat în mii şi mii de feluri în prezenţa Lui.
4. Este totuşi nimerit să spunem că această conversaţie cu Dumnezeu are loc în adâncul şi
în inima sufletului. Acolo, sufletul îi vorbeşte lui Dumnezeu de la inimă la inimă,
întotdeauna cuprins de o mare şi adâncă pace de care se bucură în Dumnezeu; tot ceea
ce se întâmplă în exterior nu i se pare sufletului decât un foc de paie care se stinge pe
măsură ce se aprinde, şi care nu ajunge aproape niciodată, sau prea puţin, să-i tulbure
pacea interioară.
5. Ca să revenim la prezenţa lui Dumnezeu, eu spun că această blândă şi iubitoare privire
a lui Dumnezeu aprinde pe nesimţite un foc divin în suflet, care-1 mistuie într-atât de
dragoste pentru Dumnezeu, încât suntem siliţi să înfăptuim tot felul de lucruri exterioare
pentru a-1 domoli.
6. Am fi chiar cuprinşi de mirare dacă am şti ceea ce sufletul îi destăinuie uneori lui
Dumnezeu, căruia îi plac, se pare, atât de mult aceste conversaţii, încât îi îngăduie orice,
cu condiţia ca sufletul să dorească să rămână întotdeauna cu El în adâncul său. Şi, ca şi
cum s-ar teme ca acesta să nu se întoarcă înapoi, la făptura creată, El Se îngrijeşte să-i
dea tot ce-şi poate dori, astfel încât sufletul găseşte adesea în lăuntrul său o hrană după
placul său, gustoasă şi savuroasă, deşi el nu a dorit-o niciodată, nici nu şi-a procurat-o
de fel şi nici măcar nu a contribuit la ea cu altceva decât cu simpla ei acceptare.
Prezenţa lui Dumnezeu este deci viaţa şi hrana sufletului, care se poate dobândi doar prin harul
Domnului. Şi iată acum şi mijloacele de a o dobândi.