Uitarea spirituală

Deuteronom 6:10-25

Textul citit face parte dintr-un mesaj adresat de Moise poporului Israel inainte de a intra in
Canaan. Cartea Deuteronom sau „A doua Lege”, în cea mai mare parte a ei, reia poruncile date de
Dumnezeu la Muntele Sinai lui Moise, porunci care au fost rostite de data aceasta generaţiei care se
pregătea să intre în Ţara Promisă.
Părinţii lor, cei care auziseră aceleaşi porunci la Muntele Sinai muriseră în pustie, după
Cuvântul lui Dumnezeu, datorită neascultării şi neceredinţei lor. Acum, copiii lor, cei despre care
spuseseră că vor fi omorâţi de duşmani, stăteau înaintea promisiunii lui Dumnezeu, şi încă o dată,
prin Moise, Dumnezeu le aduce aminte de cuvintele legământului dintre El, Dumnezeul lui Israel,
şi ei, poporul lui Dumnezeu.
În pasajul pe care l-am citit, accentul este pus pe pericolul uitării. Cel care ne cunoaşte atât de
bine pentru că ştie din ce suntem făcuţi, adică DumnezeuTatăl nostru, ne atrage atenţia în acest text
asupra cadrului uitării, cauzelor uitării şi consecinţelor uitării, chemându-ne totodată la a ne păzi
inima şi mintea pentru a nu cădea în capcana uitării.
Înainte de a studia textul citit, trebuie făcută o precizare foarte importantă. Aici Dumnezeu nu
ne vorbeşte despre uitare ca şi proces psihic, ci despre uitare ca proces spiritual. Există o uitare
necesară, binefăcătoare, vindecătoare chiar. Este acea uitare prin care anumite lucruri lipsite de
importanţă, se şterg din mintea noastră odată cu trecerea timpului. Ar fi foarte rău dacă toate
informaţiile, toate lucrurile, tot ceea ce am făcut la un moment dat şi care poate că este lipsit de
importanţă, am ţine minte pentru tot restul vieţii.
Ce-i drept, informaţiile nu se şterg niciodată. Dumnezeu a creat mintea noastră ca o imensă
bibliotecă, în care anumite informaţii sunt mutate la fel ca şi cărţile, de pe primul raft pe unul
inferior, sau chiar pe ultimul, astfel că odată cu trecerea vremii, se aşterne uitarea peste acea
informaţie la fel ca şi praful peste cărţile din bibliotecă.
Aici însă Dumnezeu ne atrage atenţia asupra unui alt tip de uitare, şi anume, cea spirituală.
Ce este, de fapt, uitarea spirituală? Cea mai simplă definiţie este uitarea lui Dumnezeu. Amnezia
spirituală înseamnă să-L uiţi pe Dumnezeu, să uiţi tot binele pe care ţi l-a făcut şi să uiţi tot ceea ce
El aşteaptă de la tine ca tu să faci.
Versetul 12 conţine ideea centrală sau afirmaţia principală din textul nostru: vezi să nu uiţi pe
Domnul. Întregul text se focalizează pe această cerinţă, scoţând în evidenţă problemele care pot
apărea în viaţa noastră şi atrăgându-ne atenţia asupra acestui mare pericol: uitarea lui Dumnezeu.
În acest mesaj aş vrea să trag un semnal de alarmă. Pentru a ne putea păzi de uitarea
spirituală, ne vom uita la patru aspecte foarte importante: cadrul uitării, cauzele uitării, consecinţele
uitării şi mai ales, cum să ne păzim de uitare. Fiecare dintre cele patru le vom aborda şi le vom
analiza bazaţi pe textul citit.

1. Cadrul uitării spirituale

Care este cadrul în care uitarea se instalează în viaţa unui om? Uitându-ne cu atenţie în acest
text şi apoi uitându-ne şi în alte text din Biblie, cred că putem identifica acest cadru, şi anume,
înţelesul greşit al stăpânirii.
Aş vrea să reţineţi această expresie, pentru că este foarte importantă în înţelegerea acestui
fenomen spiritual despre care vom vorbi în continuare. Haideţi să ne uităm împreună în a doua
parte a versetului 10 şi în prima parte a versetului 11:
Vei stăpâni cetăţi mari şi bune pe care nu tu le-ai zidit, case pline de tot felul de bunuri pe
care nu tu le-ai umplut, puţuri de apă săpate pe care nu tu le-ai săpat, vii şi măslini pe care nu tu
i-ai sădit.

1
 Observaţi afirmaţia lui Moise? Adresându-se întregului popor adunat înaintea lui pe câmpia
Moabului, el le atrage atenţia asupra a ceea ce urmează să se întâmple în perioada următoare.
Cuvintele lui sunt foarte clare: „Vei stăpâni”. Ne putem închipui freamătul de bucurie şi încântare a
întregului popor. Cine nu şi-ar dori să intre în posesia unor case pe care nu le-a construit el şi a
unor pământuri care nu-i aparţin şi în care nu a pus nici măcar o sămânţă. Şi cu toate acestea,
Dumnezeu, în dragostea şi credincioşia Lui faţă de poporul ales, le făcea această promisiune
extraordinară.
În spatele frumoasei promisiuni pe care le-o făcea Moise, şi care s-a şi împlinit de altfel, se
ascundea însă o mare bătălie care urma să se dea în inima fiecărui evreu: stăpân sau administrator?
Cei mai mulţi dintre evrei au căzut într-o mare capcană. Pe fondul promisiunii lui Dumnezeu,
cel rău s-a strecurat în inima multora dintre ei şi le-a şoptit: „De-acum TU eşti stăpân. Vezi? Chiar
şi Dumnezeu prin Moise a spus acest lucru, că vei stăpâni. Nu trebuie să mai dai socoteală nimănui
pentru ce-i al tău. Poţi să faci ce vrei, că TU eşti stăpânul.”
Aş vrea să nu interpretăm greşit cuvintele rostite de Moise, omul lui Dumnezeu. Versetul 10
începe foarte clar şi lămureşte foarte bine cadrul acestei promisiuni: Domnul, Dumnezeul tău, te va
face să intri în ţara pe care a jurat părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, că ţi-o va da .
Evreii trebuiau să înţeleagă că ţara Canaan era darul lui Dumnezeu pentru ei, în virtutea
legământului şi promisiunii făcute patriarhilor, părinţilor naţiunii Israel: lui Avraam, Isaac şi Iacov.
Ei primeau Canaanul în administrare, Stăpânul a tot şi a toate fiind doar Dumnezeu.
Uitarea spirituală se instalează în viaţa unei persoane atunci când ea falimentează în acest test
foarte important: testul administraţiei.
Aş vrea să lărgim şi mai mult sfera discuţiei noastre şi să nu avem în minte doar
administrarea unor bunuri materiale sau a unor bani. Dumnezeu nu ne dă în administrare doar
lucruri. Dumnezeu ne-a dat un trup, ne-a dat sănătate, timp sau înţelepciune. Un bun administrator
va ştii să-L cinstească mai înainte de orice pe Dumnezeu prin viaţa lui şi prin tot ceea ce el
dobândeşte în timpul călătoriei pe acest pământ.
Aş vea să ne gândim la problema administraţiei ca şi la un test pe care Dumnezeu ni-l dă în
această viaţă. Fiecare om trece prin acest test, şi la sfârşitul lui primeşte o notă sau un calificativ.
Am să vă rog să reţineţi patru aspecte foarte importante legate de acest test. Pentru a vedea
cele patru aspecte, deschideţi la Matei 25:14-30, unde avem una din pildele rostite de Domnul Isus
Cristos, şi anume Pilda talanţilor.
Înainte de a ne uita la ele, aş vrea să subliniez un alt lucru legat de pildele Domnului Cristos.
Dacă vom urmări expunerea lor în Evanghelia după Matei, vom observa ceva cu totul deosebit.
Până şi în istoria expunerii lor, Fiul lui Dumnezeu a avut un plan.
Primele pilde rostite au avut ca subiect Împărăţia lui Dumnezeu şi cum putem ajunge să
dobândim această Împărăţie (Pilda comorii ascunse în ţarină şi a mărgăritarului de mare preţ –
Matei 13:44-46).
Apoi, Domnul Isus face un pas mai departe şi ne prezintă cum putem fi mântuiţi şi care este
misiunea Fiului de împărat (Pilda vierilor – Matei 21:33-46).
Aproape de sfârşit, chiar înainte de arestarea Sa, ultimele pilde rostite au în vedere vremea
sfârşitului şi revenirea Domnului Isus Cristos (Pilda celor 10 fecioare – Matei 25:1-13).
Ultima pildă rostită de Domnul Isus a fost Pilda talanţilor, în care el ne vorbeşte despre
modul în care trebuie să aşteptăm revenirea Lui. Cred că înţelegem foarte clar de aici faptul că a
existat un fir roşu, o legătură între toate pildele Mântuitorului. El nu a sărit de la o idee la alta, El
nu s-a comportat ca un om care-şi mai aduce aminte de ceva şi, pentru că nu vrea să uite, repede
spune: „A, mi-am adus aminte de încă ceva important, staţi să vă spun şi asta.” Nu, de la prima şi
până la ultima pildă, El a avut un scop, a urmărit un obiectiv, a transmis o învăţătură continuă şi a
pus treptat, cu fiecare pildă, ABC-ul umblării noastre cu Dumnezeu, în care fiecare treaptă este la
fel de importantă ca cele anterioare sau ca cele de după ea.

2
 Înţelegând acum mai bine rostul pildelor, ne întoarcem la textul din Matei 25:14-30, pentru a
vedea patru adevăruri de bază legate de administraţie.
În primul rând, testul administraţiei este o probă a credincioşiei noastre faţă de poruncile
Domnului Isus Cristos.
Versetul 14 ne spune că stăpânul a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. A fost un
mare gest de încredere pe care acest stăpân, care-L reprezintă pe Domnul Isus Cristos, l-a arătat
robilor Săi, adică nouă. Pentru o perioadă nedefinită averea stăpânului a fost averea lor, dar ei nu
aveau voie să uite în niciun moment că într-o zi stăpânul lor se va întoarce şi le va cere socoteala
pentru modul în care i-au administrat averea.
Prima lecţie aşadar este legată de credincioşia faţă de lucrul încredinţat. Noi nu suntem
stăpâni, noi suntem administratori. Pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă, dar care într-o zi se va
încheia, Domnul ne-a încredinţat în administraţie o parte din averea Sa. Viaţa, familia, banii, timpul
sau resursele pe care le avem sunt o parte a acestei averi. Să nu uităm însă: noi suntem doar
administratori şi nu stăpâni. Stăpânul este Domnul nostru, care într-o zi va veni şi ne va cere
socoteală pentru modul în care am administrat tot ceea ce i-am dat.
În al doilea rând, testul administraţiei este o probă a vredniciei noastre în lucrul încredinţat.
În ultima parte a versetului 15 citim că stăpânul le-a încredinţat averea fiecăruia după
puterea lui. Această mică observaţie este foarte importantă, pentru că ea ne vorbeşte despre
aşteptările pe care le are Dumnezeu de la noi. Stăpânul nu a dat zece talanţi celui care putea
administra doar doi, şi nici nu a dat doi celui care putea administra zece. El a dat exact cât trebuia
fiecăruia, nici mai mult nici mai puţin.
Ca oameni suntem de multe ori experţi în treburile altora, dar falimentari în ale noastre. Ştim,
sau credem că ştim, cum ar trebui alţii să facă o anumită lucrare, dar pierdem din vedere că lucrarea
noastră lipseşte cu desăvârşire. Ştim foarte bine să criticăm ce fac alţii, să spunem că au prea mulţi
talanţi sau prea puţini, uitând însă că Dumnezeu este Cel care ştie cel mai bine cât să dea fiecăruia
şi când sau cât să ceară socoteală.
O atitudine greşită faţă de ceea ce Dumnezeu ţi-a dat, te va face să râvneşti tot timpul la ceea
ce nu ţi-a dat Dumnezeu ţie ci altora, şi să tratezi cu superficialitate sau chiar să dispreţuieşti ceea
ce El ţi-a dat doar ţie. Nu uita că nimeni nu ştie mai bine decât Dumnezeu ce anume poţi administra
şi cât anume poţi administra.
Apoi, nu te mândri sau dimpotrivă, nu dispreţui darul lui Dumnezeu. Dacă ai zece talanţi,
slujeşte-L pe Domnul în umilinţă ca şi cel care are doar unul, iar dacă ai unul, slujeşte-L pe
Dumnezeu cu aceeaşi râvnă ca şi cum ai avea zece. Dumnezeu va răsplăti râvna ta la fel ca şi pe cel
căruia i-a încredinţat mai mult. Tu fii credincios în lucrul încredinţat.
În al treilea rând, testul administraţiei este o probă a pasiunii noastre pentru lucrarea lui
Dumnezeu.
Aş vrea să observaţi primul cuvânt din versetul 16, după momentul încredinţării averii robilor
şi plecării lui: Îndată. Acel rob înţelept nu a mai aşteptat să treacă vremea, spunându-şi: „Am timp
suficient să lucrez pentru Stăpân. De abia am primit talanţii. Mai întâi vreau să mă bucur de ei, să-i
folosesc pentru mine, şi după aceea mă voi achita şi de sarcinile cerute de stăpân.” O asemenea
mentalitate nu este a unui rob bun şi credincios, ci a unuia viclean şi leneş. Un rob bun şi credincios
începe îndată să lucreze pentru Dumnezeu.
Ne uităm în viaţa noastră şi observăm cu durere că de multe ori atunci când vine vorba de
lucrarea lui Dumnezeu nu ne caracterizează cuvântul „îndată”, ci „mai târziu” sau chiar
„niciodată.” Suntem îndată preocupaţi de casele noastre, de averea noastră, de afacerile noastre, de
tot ce înseamnă al nostru, şi foarte rar, iar unii niciodată, de lucrarea lui Dumnezeu sau de Casa
Domnului.
De ce ne lipseşte pasiunea şi interesul pentru lucrarea Domnului, în schimb, suntem plini de
râvnă când vine vorba de propria noastră lucrare? De ce scurtăm tot mai mult din timpul acordat lui
Dumnezeu, şi nu mai venim şi joia, e suficient duminica, sau venim doar la un serviciu pe

3
duminică, sau venim şi mai rar, o dată pe lună sau de câteva ori pe an, în schimb, suntem neobosiţi
atunci când trebuie să alergăm pentru treburile sau afacerile noastre? Pentru că am căzut la testul
administraţiei. Pentru că ne-am pierdut pasiunea pentru Dumnezeu, şi am uitat, sau ne-am făcut că
uităm, că tot ce avem şi tot ce suntem nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu, şi că va veni o zi în
care vom da socoteală de modul în care am administrat puţinul sau multul pe care Stăpânul ni l-a
dat pentru un timp limitat.
În al patrulea rând, testul administraţiei este şi o probă a recunoştinţei noastre faţă de ceea ce
Stăpânul nostru ne-a încredinţat.
Pentru acest aspect vă rog să vă uitaţi în Luca 12:13-21, la Pilda bogatului căruia i-a rodit
ţarina. Uitându-se la toate roadele din acel an, omul a spus în sinea lui: „Suflete, ai multe bunătăţi
strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”
Sunt sigur că acest gând este în mintea multor creştini şi din zilele noastre. Se uită cu
satisfacţie la tot ce au agonisit, la truda lor de zeci de ani de zile, şi ajung să spună în nebunia lor:
„Suflete, de-acum înainte nu mai trebuie să faci nimic, decât să trăieşti bine.” Aş vrea să ascultaţi
cu atenţie la cuvintele unui om mult mai înţelept decât acest bogat, la cuvintele lui Solomon cu
privire la această trudă (citeşte Eclesiast 2:20-26).
Care este concluzia lui Solomon? Secretul unei vieţi împlinite stă în ascultarea de
Dumnezeu, iar secretul unei vieţi chinuite stă în neascultarea de El. Cei care ştiu să se bucure cu
adevărat de această viaţă şi mai ales, să trăiască frumos în anticiparea vieţii viitoare, sunt doar cei
care trăiesc o viaţă spre slava lui Dumnezeu, cinstindu-L pe El prin tot ce au, şi recunoscând faptul
că totul este de la El. Toţi ceilalţi, care cred că sufletul lor poate fi săturat cu mâncare, băutură şi
viaţă lipsită de grijuri, sunt nişte nebuni care se chinuiesc şi pe acest pământ, şi se vor chinui şi-n
viaţa viitoare.
Aşadar, în concluzie la acest prim punct al predicii: cadrul uitării lui Dumnezeu este dat de o
greşită înţelegere a stăpânirii. Toţi cei care se uită la ceea ce sunt şi au ca şi cum ei ar fi stăpânii,
ajung în cele din urmă să-L uite pe Dumnezeu şi să piardă în cele din urmă totul. În schimb, toţi cei
care nu uită în niciun moment că nu sunt decât administratorii unei părţi infime a infinitelor bogăţii
ale Stăpânului vieţii lor, adică a lui Dumnezeu, sunt răsplătiţi atât în viaţa aceasta prin lucrarea pe
care o fac pentru Domnul, şi mai ales vor fi răsplătiţi într-o zi, când vor Stăpânul Se va întoarce şi
le va cere socoteala pentru tot ceea ce le-a încredinţat.

2. Cauzele uitării spirituale

Ne-am uitat până acum la cadrul în care se poate instala uitarea spirituală, uitarea lui
Dumnezeu în viaţa unei persoane şi am văzut faptul că înţelegerea sau percepţia greşită asupra
administrării ne poate conduce spre uitare spirituală. Aş vrea să facem un pas mai departe şi să
vedem şi cauzele care conduc spre această uitare spirituală. În textul citit ne sunt descrise două
cauze.
Prima dintre cele două cauze o vedem în versetul 11: Când vei mânca şi te vei sătura.
Prin aceste cuvinte Moise atrage atenţia poporului asupra pericolului bunăstării materiale
greşit înţelese. Atunci când oamenii sunt prea sătui şi când au prea mult, marele pericol este să-L
uite pe Dumnezeu.
Atât în vremea aceea cât şi în vremea noastră bunăstarea materială este o mare cursă pentru
suflet. Cu cât au mai mult, oamenii sunt înclinaţi să-L desconsidere pe Dumnezeu, să uite de El şi
să creadă că tot ce au li se datorează doar lor.
Deschideţi la Luca cap. 16. Avem în acest capitol o altă pildă rostită de Domnul Isus Cristos,
şi anume Pilda bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr. Ne vom uita doar la primele versete ale pildei
(vs. 19-21). Ce putem vedea la acest om foarte bogat? Două lucruri, două trăsături de caracter, care
în cele din urmă i-au adus condamnarea veşnică.
În primul rând, bunăstarea materială în care trăia l-a făcut nerecunoscător faţă de bunătatea şi
purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acest om n-a învăţat nimic despre recunoştinţă. Probabil că a fost

4
acel tip de om batjocoritor la adresa altora, nepăsător faţă de chemarea la pocăinţă şi care a
considerat că Dumnezeu nu are ce căuta în afacerile lui. Cu toate acestea, n-a fost nici trăznit, nici
lovit de maşină şi nici n-a făcut cancer. A murit probabil de moarte bună, cum spunem noi. Cei
care a venit însă după el nu au fost îngerii lui Dumnezeu, ci îngerii celui rău. Nerecunoştinţa faţă de
purtarea de grijă a lui Dumnezeu i-a adus în cele din urmă condamnarea.
În al doilea rând, bunăstarea materială l-a făcut să fie nepăsător faţă de Lazăr, săracul care
stătea la uşa lui. Pentru acel om sărman el nu a avut niciun sentiment de milă şi nicio dorinţă de a-l
ajuta. Bunăstarea materială, pe fondul lipsei de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, l-a făcut nepăsător
faţă de nevoile celor din jur.
Mulţi oameni din zilele noastre, care au ajuns la o oarecare bunăstare materială, sunt
caracterizaţi de aceste două trăsături negative: nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu şi nepăsare faţă de
semenii în nevoi. Întrebarea este: de ce? Problema vine dinlăuntrul fiinţei omului. Atunci când
Dumnezeu este detronat şi în locul Lui este instalat eul personal, omul devine nerecunoscător şi
nepăsător. Pe acest fond bunăstarea devine astfel o cursă în plus, în care îi este prins sufletul. De
aceea Moise le-a atras atenţia evreilor înainte de a intra în Canaan, ca nu cumva bunăstarea
materială de care vor avea parte acolo, şi după care au tânjit 40 de ani, să-i depărteze de Dumnezeu
în loc să-i apropie mai mult de El.
Asupra acestui pericol trebuie să avem grijă şi noi astăzi. Locuitorii din ţara noastră au tânjit
după bunăstare materială în anii comunismului şi Dumnezeu, după aproape 40 de ani ca şi în cazul
lui Israel odinioară, ne-a dat-o în cele din urmă. Acum avem tot ce ne dorim.
Indiferent cine ce ar zice, trebuie să recunoaştem că o ducem din punct de vedere material
mult mai bine decât o duceau părinţii sau bunicii noştri, şi probabil că această tendinţă va continua
şi-n generaţiile următoare. Cu toate acestea, observăm că pe măsură ce oamenii acumulează mai
multe bogăţii, în loc să devină mai buni, mai darnici, mai iubitori, devin mai reci, mai zgârciţi şi
mai răi. În loc ca bunăstarea materială la care au ajuns să-i determine să-L slujească mai mult pe
Dumnezeu, aceasta îi transformă în sclavi, unii ajungând să-şi vândă sufletul pentru puţin mai mult.
Fraţi şi surori, nu lăsaţi ca bunăstarea materială să vă îndepărteze de Dumnezeu şi de
Biserică. Nu lăsaţi ca bunăstarea materială să vă umple buzunarele dar să vă golească sufletele.
Dimpotrivă, aş vrea să învăţăm în această zi valoarea recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi milei faţă
de aproapele în nevoie, şi lucrul acesta să devină o practică regulată a vieţii noastre.
A doua cauză menţionată de Moise în textul nostru, şi care poate conduce la uitare de
Dumnezeu, este idolatria. Uitaţi-vă în versetul 14: Să nu vă duceţi după alţi dumnezei, dintre
dumnezeii popoarelor din jurul vostru.
Alături de bunăstarea materială, idolatria spirituală este o altă cauză a uitării lui Dumnezeu.
Oamenii Îl uită pe adevăratul Dumnezeu atunci când idolii acestei lumi li se par mult mai atractivi
şi mai frumoşi. Un text care ilustrează foarte bine tranziţia unei generaţii de la adorarea lui
Dumnezeu la uitare spirituală este cel din Judecători 2:10-13.
Idolatria îmbracă foarte multe feţe. Nu mai vorbim astăzi despre nişte idoli sculptaţi în piatră
sau lemn. Idolatria secolului XXI înseamnă orice lucru, pasiune sau persoană care-l detronează pe
Dumnezeu şi îi ia locul în inima mea. Dacă în inima mea pe primul loc nu este Dumnezeu, atunci
nu sunt decât un idolatru spiritual. Orice justificare este inutilă şi penibilă înaintea Domnului.
Ezechel cap. 23 este probabil cel mai dur text din Biblie cu privire la idolatria spirituală. Prin
gura profetului Ezechel, Dumnezeu numeşte pe Israel şi Iuda două prostituate, care L-au părăsit pe
El pentru a păcătui cu alte popoare din jur.
Versetul 35 din acest capitol conţine o afirmaţie foarte importantă în acest context al
discuţiei, şi care ilustrează adevărata faţă a idolatriei spirituale în viaţa unui om: Pentru că M-ai
uitat, pentru că M-ai aruncat la spate-ţi. Aceasta este, de fapt, cea mai bună definiţie a idolatriei
spirituale. Orice din viaţa mea care-L aruncă pe Dumnezeu la spate este idolatrie.
În zilele noastre mulţi creştini au ajuns să-L arunce pe Dumnezeu la spatele vieţii lor. Îl ţin
doar de rezervă, în caz de urgenţă foarte mare. Aş vrea să ne punem fiecare întrebarea: Unde este

5
Dumnezeu în viaţa mea? În faţă sau în spate? Dacă l-ai aruncat la spate, în ochii Lui nu eşti decât
un idolatru spiritual. Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva.
Aşadar, două cauze care pot să ne conducă spre uitarea lui Dumnezeu: bunăstarea materială,
în care ajungem să trăim doar pentru trupul acesta, şi idolatria spirituală, în care ajungem să ne
construim proprii noştri idoli înaintea cărora să jertfim totul: timpul, averea, sănătatea. Dumnezeu
să ne păzească să nu cădem într-un din aceste două capcane.

3. Consecinţele uitării spirituale

Am văzut două cauze ale uitării spirituale şi anume bunăstarea materială şi idolatria
spirituală. Aş vrea acum să ne uităm la trei consecinţe ale uitării lui Dumnezeu. Ce se întâmplă în
viaţa unui om care ajunge să-L uite pe Dumnezeu?
În primul rând, un astfel de om ajunge să-L ispitească pe Dumnezeu prin felul lui de viaţă.
Uitaţi-vă în versetul 1: Să nu ispitiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, cum L-aţi ispitit la Masa.
Această afirmaţie făcea apel la memoria poporului. Moise i-a îndemnt să-şi aducă aminte de
un episod din istoria lor, când părinţii lor L-au ispitit pe Dumnezeu la Masa. Haideţi să ne aducem
aminte şi noi de acest episod (citeşte Exodul 17:1-7).
Poporul intrase de două luni în pustie, după trecerea Mării Roşii. Au fost două luni în care au
putut să vadă minunile lui Dumnezeu succedându-se: plăgile asupra egiptenilor, despicarea Mării,
distrugerea armatei lui faraon, mana şi prepeliţele. În pofida tuturor acestor minuni şi binecuvântări
de care avuseseră parte până acum, în momentul în care nu au mai avut apă de băut au început să
cârtească împotriva lui Moise şi să-L ispitească pe Dumnezeu.
Starea lor spirituală se aseamănă foarte bine cu starea spirituală a multor creştini. Memoria
lor nu este doar de scurtă durată, ci şi foarte selectivă. N-aţi întâlnit oameni care nu-şi mai aduc
aminte de binele pe care i l-ai făcut de multe ori, dar nu uită să-ţi aducă aminte mereu de un
moment în care ai greşit faţă de el sau nu l-ai ajutat atunci când a vrut el?
În acest fel functionează spiritual mulţi oameni. Uită cu desăvârşire toate binecuvântările de
care au avut parte de-a lungul vieţii, dar încep să-I reproşeze lui Dumnezeu şi să-L învinuiască
pentru că nu intervine mai repede într-un moment dificil.
Ispita apare pe fondul uitării spirituale. Ajungi să te cerţi cu Dumnezeu pentru ceea ce ţi se
întâmplă în prezent când uiţi prea repede credincioşia Lui faţă de tine din trecut. Ajungi să-L
ispiteşti pe Dumnezeu cu murmurul tău atunci când încrederea în El este zdruncinată de necredinţă.
Textul din Exodul ne spune că „poporul a căutat ceartă cu Moise.” Aţi întâlnit vreodată
oameni puşi pe ceartă cu orice preţ? Orice le-ai face în acele momente şi oricât de mult ai încerca
să-i faci să înţeleagă situaţia, ei pur şi simplu sunt orbi spiritual şi au un singur obiectiv: să se certe.
Cel mai grav lucru este însă să ajungi să te cerţi cu Dumnezeu din cauza a ceea ce ţi se întâmplă. În
astfel de momente e important să-ţi aduci aminte că ispita şi cearta sunt sămânţe semănate de
vrăjmaş în viaţă, şi cărora, dacă le permiţi să locuiască în tine, vor ajunge să te îndepărteze de
Dumnezeu.
Vă rog să deschideţi la Ieremia 12:1-3. Puţini oameni ai lui Dumnezeu şi-au deschis în scris
atât de mult inima spre alţii, să spună tot ce era înlăuntrul inimii lor, aşa cum a făcut-o profetul
Ieremia. La fel de adevărat este şi faptul că puţini au fost cei care au suferit la fel de mult ca el.
Aceste versete ne arată să vedem un astfel de moment în care Ieremia stă înaintea lui Dumnezeu
pentru a primi răspuns în mijlocul întrebărilor şi frământărilor cu care se confrunta.
Răzbate însă din aceste cuvinte un mare adevăr spiritual: oricât ai fi de trist sau de supărat,
oricât ai fi de apăsat sau de lovit, cu Dumnezeu nu te poţi certa. Dreptatea Lui străluceşte deasupra
întregii lumi, deasupra tuturor întrebărilor, durerilor, frământărilor. Ceea ce ne poate păzi de cârtire
este încrederea necondiţionată în dreptatea lui Dumnezeu, şi proclamarea acestei dreptăţi împotriva
oricăror aparenţe.
Aşadar, uitarea lui Dumnezeu, uitarea credincioşiei, a binecuvântărilor şi a dreptăţii Lui ne
poate duce spre cârtire şi ispită. Să ne păzim de ele, ca să nu păcătuim împotriva Domnului.

6
 În al doilea rând, un om care-L uită pe Domnul ajunge să fie nepăsător faţă de poruncile Lui.
Uitaţi-vă în versetul 17: Ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, poruncile Lui şi
Legile Lui pe care vi le-a dat.
Haideţi să ne gândim la un exemplu practic din viaţa de familie. Atunci când tata sau mama îi
spune copilului: „Te rog să nu faci cutare lucru, dacă nu vrei să fii pedepsit!”, copilul va asocia
întotdeauna respectarea acelei interdicţii cu chipul mamei sau al tatălui. Cât timp copilul va avea în
faţa ochilor chipul părintelui, şi cât timp va fi în preajma părintelui, el va avea grijă să nu treacă
peste cuvântul lor.
Acum, există o tendinţă spirituală negativă, apărută odată cu căderea în păcat, de a crede că
absenţa chipului ne poate conferi libertatea de a face orice. De aceea mulţi copii îşi doresc să plece
de acasă, pentru că, spun ei, nu pot să facă tot ce vor în prezenţa părinţilor.
Două cazuri aş vrea să vă aduc în minte din Scriptură. Primul caz este cel al Cain. Observaţi
versetul 8 din Geneza cap. 4. Ni se spune despre Cain că l-a chemat pe fratele său Abel ca să iasă
împreună pe câmp.
Sunt două moduri de a privi problema. Putem spune că această invitaţie era urmarea unui
gând mişelesc de a-l omorî pe Abel undeva cât mai departe de casă. Pe de altă parte, aş vrea să
vedeţi în acest gest o intenţie morală, de a încerca să fugă de glasul şi faţa lui Dumnezeu, de
avertismentul Lui, într-un loc în care, în nebunia minţii lui, Cain credea că nu poate fi văzut.
Această ieşire pe câmp aş vrea să o asociaţi cu ieşirea de sub autoritatea cuvântului lui
Dumnezeu. Consecinţa este cunoscută. Dumnezeu îl judecă pe Cain după felul lui de gândire. „Vrei
să fugi de mine sperând că nu te voi vedea? Ei bine, pentru aceasta toată viaţa vei fi un fugar. Ca
răsplată pentru mişelia ta, vei locui pentru tot restul vieţii tale în ţara „Fugă” (v. 16).
Cel mai groaznic blestem pentru Cain a fost să fie un rătăcitor şi la propriu dar mai ales la
figurat, pentru tot restul vieţii, adică unul care să nu-L mai găsească niciodată pe Dumnezeu.
Al doilea caz este din Luca 15:11-32, din Pilda fiului risipitor. Dacă primul caz este unul cu
final dramatic, al doilea caz este unul cu final fericit. Din nou avem un tânăr fugar, care vrea să
ajungă cât mai departe de casa părintească. Din fericire, acest al doilea caz se termină frumos, cu
momentul în care acest tânăr îşi vine în fire şi se întoarce cu pocăinţă şi un duh zdrobit înnapoi în
casa părintească.
Acum, întorcându-ne la ideea de bază, la asocierea dintre chip şi păzirea poruncilor, se ridică
o întrebare. În cazul unui copil este uşor să facă asocierea între poruncă şi chipul părintelui, pentru
că l-a văzut şi-l cunoaşte, şi pentru că l-a văzut îl iubeşte. Ce facem noi însă, pentru că nu am văzut
chipul lui Dumnezeu? Ca să nu uit poruncile Domnului trebuie să am necurmat faţa Lui înaintea
ochilor mei. Dar dacă nu L-am văzut niciodată, cum să nu-L uit pe Domnul?
Deeshideţi vă rog la Ioan 14:8-11. E un dialog cunoscut şi o întrebare prostească la prima
vedere a lui Filip: „Doamne, arată-ne pe Tatăl.” Să nu-l judecăm pe Filip însă prea tare, pentru că,
dacă am fi fost în locul lui, probabil că am fi pus aceeaşi întrebare. Ucenicii erau atât de fascinaţi
de Persoana, învăţăturile şi minunile Domnului, încât orice lucru li se părea posibil alături de El.
Cum L-a arătat Domnul Isus Cristos pe Tatăl ucenicilor? Prin El Însuşi: Cine M-a văzut pe
Mine, a văzut pe Tatăl. Mare atenţie însă: aici nu este vorba de Persoană, ci de lucrare. Cu alte
cuvinte, spune Domnul, cine a văzut lucrarea Mea a văzut lucrarea Tatălui Meu prin Mine.
Noi nu am avut harul să-L vedem pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, în natura Sa umană. Dar
avem un har cu totul special. Întoarceţi vă rog la Ioan 20:29. Sunt cuvintele pe care Mântuitorul i le
adresează lui Toma după ce i s-a arătat: „Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut ai crezut.
Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”Aici, în loc de „cei ce” pune numele tău. Fericirea aceasta
este pentru noi. Noi n-am văzut, cu toate acestea am crezut.
Acum să înţelegem bine problema păzirii poruncilor lui Dumnezeu. Noi avem parte de o
altfel de descoperire a chipului lui Dumnezeu, şi anume, în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu-l vedem cu
ochii aceşti fizici, dar îl vedem cu ochii sufletului citind Biblia.

7
 Atunci când strângem Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră, noi strângem frânturi din
chipul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Când iubim Biblia, noi Îl iubim pe Autorul divin al Bibliei,
care este Dumnezeu. Este cel mai măreţ mod de a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu: cunoscând
şi iubind Cuvântul Lui.
Înţelegeţi acum importanţa păzirii Cuvântului? Depărtarea de Cuvânt înseamnă depărtarea de
Dumnezeu. Când îţi pierzi interesul pentru Cuvântul lui Dumnezeu, uiţi puţin câte puţin chipul
Domnului, până într-o zi când L-ai uitat de tot. Păstrarea Cuvântului în viaţa ta, ţine aprinsă
imaginea Domnului, şi vei ajunge să iubeşti tot mai mult acest chip aşa cum îţi este El zugrăvit în
Scripturi.
În al treilea rând, uitarea spirituală înseamnă şi facerea răului. Versetul 18: Să faci ce este
plăcut şi bine înaintea Domnului.
Vom face ce este bine şi ce este plăcut atât timp cât chipul lui Dumnezeu va fi înaintea
ochilor minţii noastre. Pe măsură ce vom uita acest chip, vom începe să păcătuim împotriva lui
Dumnezeu. În continuarea acestui verset, Moise spune foarte clar: ca să fii fericit. Fericirea este
urmarea facerii binelui. Prin constrast, omul nefericit este omul rău, cel care-şi găseşte plăcere în
facerea răului.
Aici este o afirmaţie foarte importantă. Înţelegeţi care este, de fapt, drumul fericirii? Fericirea
nu este o chestie de noroc în viaţă, de împrejurări, de context. Fericirea este legată de determinarea
de a face doar ceea ce este bine şi plăcut lui Dumnezeu.
Vă rog să reţineţi lucrul acesta, pentru că ne poate schimba complet modul de gândire în
legătură cu fericirea. Fericit nu este cel care ar bani, sănătate, relaţii etc. Fericit e omul care face ce
este bine şi plăcut înaintea lui Dumnezeu. Pare atât de simplu, şi totuşi acesta este adevărul. Nu
căuta fericirea în altă parte, că nu o vei găsi. Îndeplineşte aceste două condiţii, şi vei fi cu adevărat
fericit.
Aşadar, trei consecinţe ale uitării lui Dumnezeu: cârtirea şi ispitirea, călcarea poruncilor şi
facerea răului. Dumnezeu să ne păzească de ele.

4. Cum să ne păzim de uitarea spirituală

Am ajuns la ultimul punct al acestui mesaj din Deuteronom 6:10-25.
Pentru o scurtă împrospătare a punctelor din mesajele precente, până acum ne-am uitat în
primul rând la cadrul uitării spirituale, modul în care uitarea lui Dumnezeu se poate cuibări în viaţa
noastră. La acel prim punct am subliniat testul administraţiei, şi am văzut faptul că modul în care
noi privim tot ceea ce suntem sau avem, ca stăpâni sau ca administratori, poate determina
apropierea sau depărtarea noastră de Dumnezeu.
Apoi ne-am uitat la cauzele uitării spirituale. Am scos în evidenţă faptul că bunăstarea
materială şi idolatria spirituală sunt cele două cauze amintite în acest pasaj, care ne conduc spre
uitarea lui Dumnezeu.
În măsura în care privim la ceea ce avem şi considerăm că este totul al nostru şi doar al
nostru, bunăstarea ne poate conduce spre uitare. Apoi, când Îl detronăm pe Dumnezeu din inima
noastră, şi în locul Lui punem orice altceva, fie o persoană, un lucru sau o activitate, aceasta nu este
altceva decât idolatrie spirituală care, de asemenea, ne conduce spre uitare de Dumnezeu.
În al treilea rând, ne-am uitat la câteva consecinţe ale uitării spirituale. Am subliniat faptul că
ispitirea lui Dumnezeu, nepăzirea poruncilor şi facerea răului sunt consecinţe ale uitării lui
Dumnezeu şi a îndepărtării de El.

Acum aş vrea să ne uităm în ultima parte a textului citit la modul în care trebuie şi în care ne
putem păzi de uitarea spirituală.
În aceste versete Dumnezeu, prin gura robului său Moise, ne oferă trei moduri, trei procedee
spirituale prin care viaţa noastră este protejată atât de atacurile celui rău cât şi de pericolul uitării
spirituale. Ne vom uita pe rând la cele trei.

8
 1. Transmiterea
Versetele 20 şi 21 ne vorbesc despre importanţa transmiterii poruncilor şi a planului lui
Dumnezeu generaţiilor următoare: Când fiul tău te va întreba într-o zi: „Ce înseamnă învăţăturile
acestea, legile acestea şi poruncile acestea pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul nostru?”, să
răspunzi fiului tău: „Noi eram robi ai lui Faraon în Egipt, şi Domnul ne-a scos din Egipt cu mâna
Lui cea puternică.”
Aş vrea să observăm aici importanţa pe care Dumnezeu o acordă relaţiei părinte-copil. La
baza oricărei relaţii puternice, bune, stabile, stă comunicarea. Dumnezeu ne-a lăsat acest dar
special, de a putea comunica unii cu alţii.
În cadrul vieţii de familie comunicarea este un element de sudură, şi eu cred că cel mai
important element de sudură între generaţii. Familiile în care părinţii nu comunică cu copiii sunt în
pericol de a crea fisuri şi chiar prăpăstii între generaţii.
Aici însă Dumnezeu ne vorbeşte nu numai despre comunicare în general, ci şi despre felul
comunicării. Ce anume trebuie să-i învăţăm pe copiii noştri? Care sunt lucrurile pe care trebuie să
le transmitem generaţiilor următoare?
Aş vrea să observaţi accentul care se pune pe lucrurile spirituale şi nu pe cele materiale. În
general, părinţii sunt foarte bine intenţionaţi şi conştientizează că trebuie să lase ceva copiilor lor.
Cei mai mulţi dintre ei însă cad în capcana de a înţelege greşit ce anume trebuie să lase. Aşadar, ce
anume lăsăm copiilor noştri?
Vă rog să reţineţi următoarea afirmaţie pe care o voi face: Dumnezeu nu este interesat foarte
mult de ceea ce laşi copiilor tăi, în schimb, este foarte intersat de ceea ce laşi în copiii tăi. Reţineţi
această subliniere: nu contează atât de mult pentru Dumnezeu ceea ce laşi copiilor, adică case,
maşini, terenuri sau bani. În schimb, Dumnezeu va aprecia ceea ce ai lăsat în ei: un caracter sfânt,
trăsături morale, un model biblic de bunătate şi dragoste.
O întrebare pentru părinţi: Până acum, pe ce anume am pus accent, pe ce lăsăm copiilor noştri
sau pe ce lăsăm în copiii noştri? Să ştiţi că, în funcţie de investiţia făcută, într-o zi vom culege
roadele. Părinţii care au lăsat doar lucruri materiale neglijând total sau aproape total latura
spirituală, vor avea într-o zi copii preocupaţi doar de lucruri materiale, avari, răutăcioşi şi lacomi,
iubitori mai degrabă de bani decât de Dumnezeu. În schimb, părinţii care au pus accent pe latura
spirituală, care au investit în primul rând în caracterul copiilor şi abia apoi şi în celelate lucruri
necesare, se vor bucura într-o zi de copii care vor răsplăti toată osteneala lor.
De fapt, lucrul acesta se şi vede. Uitaţi-vă la problemele care apar în familiile în care copilul
niciodată nu a auzit de la mama sau tata un cuvânt din Biblie, în schimb, a văzut o singură
preocupare a părinţilor: bani, bani, bani. Astfel de copii vor creşte cu aceeaşi mentalitate: bani cu
orice preţ.
Întorcându-ne la textul nostru, observăm porunca pe care Dumnezeu a dat-o prin Moise
părinţilor din Israel: să răspunzi fiului tău (v. 21). Observaţi? Un părinte responsabil faţă de copilul
său nu va spune: „N-am timp!”, „Nu acum!”, „Nu înţelegi!” Un părinte înţelept îşi va face timp să
explice natura spirituală a lucrurilor copilului său, şi mai ales, să-i aducă aminte de importanţa
adevărului: Noi eram robi ai lui faraon în Egipt... dar Domnul a făcut sub ochii noştri minuni şi
semne mari.
Observaţi acentul care se pune pe comunicarea adevărului? Într-o zi Dumnezeu ne va cere
socoteală dacă am transmis adevărul din generaţie în generaţie. Care adevăr? A faptului că
Dumnezeu a avut milă şi de noi atunci când eram robi ai păcatului. Că Dumnezeu ne-a scos cu
mână tare din robia spirituală, prin semne şi minuni. Că El ne-a dat nu numai un nume nou, de
copii ai Săi, ci şi o Patrie nouă, Canaanul ceresc, de care ne apropiem în fiecare zi câte puţin.
Fraţi şi surori, părinţi şi bunici, într-o zi Dumnezeu nu ne va întreba câţi bani sau câtă avere
am lăsat copiilor noştri, ci ne va întreba cât de mult ne-am făcut timp pentru ei să-i învăţăm Legea
Domnului, cât de mult am investit în ei nu lucruri trecătoare, ci trăsături de caracter nealterate de

9
scurgerea timpului. În acea zi multor părinţi creştini li se va umple faţa de ruşine, pentru că îşi vor
da seama cât de nebuni au fost alergând pentru copiii lor toată viaţa pentru a le lăsa o avere cât mai
mare, în schimb, neinvestind deloc în sufletele lor.
Încă un aspect foarte important pe care vreau să-l subliniez aici. Uitarea se instalează în viaţa
unei persoane şi în momentul în care nu-şi mai aminteşte şi nu mai vorbeşte despre cineva. Noi
suntem chemaţi să spunem şi altora despre Dumnezeul nostru. Accentul cade în aceste versete nu
pe cea a făcut Moise sau Aron, ci pe ceea ce a făcut Dumnezeu.
Copiii Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu din felul nostru de viaţă şi din felul nostru de vorbire.
Cum la fel de bine, copiii noştri nu-L vor cunoaşte niciodată pe Dumnezeu, dacă noi nu-i vom ajuta
să-L cunoască prin mărturia vieţii şi a vorbirii.
Uitarea de Dumnezeu se instalează în viaţa unei persoane care nu mai vorbeşte de Dumnezeu
nici celor din casa lui şi nici celor din afara casei lui. Cei nemântuiţi din casele noastre, soţii, soţi
sau copii, mai înainte de orice trebuie să-L vadă pe Dumnezeu în noi şi prin noi. Aţi întâlnit
persoane care încheie rapid discuţia cu tine atunci când pomeneşti numele lui Dumnezeu? În
schimb, sunt în largul lor atunci când drăcuiesc sau vorbesc murdar. Astfel de persoane vor să-L
uite pe Dumnezeu, şi îşi doresc atât de mult lucrul acesta, încât se feresc să-I pomenească Numele.
Chemarea noastră este cu totul alta. Dacă am înţeles cu adevărat dragostea lui Dumnezeu faţă
de noi, şi dacă vrem ca copiii noştri să nu-L uite pe Domnul atunci când vor fi mari, trebuie de
acum să avem ca prioritate pentru viaţa lor transmiterea poruncilor lui Dumnezeu, a dragostei şi
purtării Lui de grijă, şi a planului pe care El îl are cu viaţa noastră. Lucrul acesta se va putea realiza
prin mărturia vieţii noastre şi mărturia vorbelor noastre.

2. Aducerea aminte
Versetele 22 şi 23 ne vorbesc despre cea de-a doua modalitate prin care ne putem păzi viaţa
de uitare spirituală, şi anume, aducerea aminte: Domnul a făcut, sub ochii noştri, minuni şi semne
mari şi nenorocite împotriva Egiptului, împotriva lui Faraon şi împotriva întregii lui case; şi ne-a
scos de acolo, ca să ne aducă în ţara pe care jurase părinţilor noştri că ne-o va da.
Propoziţia „Domnul a făcut sub ochii noştri minuni şi semne mari” subliniază importanţa
aducerii aminte. Un om înţelept nu va uita niciodată tot ce a făcut Dumnezeu în viaţa lui.
Un astfel de om a fost împăratul David. Nu a fost un om desăvârşit; a avut şi el perioadele lui
de faliment, şi sunt aspecte ale vieţii lui pe care nu trebuie să le urmăm. Dincolo de toate acestea,
printre multele calităţi pe care le-a avut, David a avut una cu totul specială: recunoştinţa. David nu
a uitat niciuna din bunătăţile lui Dumnezeu, şi n-a uitat să-I mulţumească pentru toate. Deschideţi
vă rog la Psalmul 103 şi haideţi să citim cu voce tare primele cinci versete (Psalmul 103:1-5).
Cred că aceasta ar putea să fie rugăciunea noastră în fiecare dimineaţă. Uitaţi-vă la modul în
care David trece în revistă toate palierele binecuvântării lui Dumnezeu. David îi mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru iertarea fărădelegilor, pentru izbăvire trupească şi spirituală, pentru purtarea Lui
de grijă în anii bătrâneţii şi pentru providenţa Lui. Atent la tot ceea ce este şi face Dumnezeu în
viaţa lui, David înalţă o cântare a recunoştinţei şi mulţumirii, punând accentul pe aducerea aminte:
Nu uita niciuna din binefacerile Lui.
Acelaşi apel la aducere aminte îl lansează şi fiul lui, Solomon, cel mai înţelept om care a trăit
pe acest pământ (citeşte Eclesiastul 11:9-12:1). Afirmaţia „Adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele
tinereţii tale” este cu atât mai importantă, fiind făcută de un om care, în anii bătrâneţii L-a întristat
pe Dumnezeu prin felul lui de viaţă.
Prin aceste cuvinte Solomon face un apel la a-I dărui lui Dumnezeu ce avem noi mai bun.
Anii randamentului maxim, anii în care slujirea noastră poate fi maximă şi creşterea noastră
spirituală plină de motivaţie, sunt anii tinereţii. Un tânăr care îi dă anii tinereţii lui Satan, va plăti
un mare preţ pentru aceasta pentru tot restul vieţii. În schimb, un tânăr care îşi predă viaţa
Domnului şi trăieşte pentru El, va avea parte de multe binecuvântări şi realizări în viaţă.

10
 Aşadar, cea mai bună pază împotriva uitării lui Dumnezeu este aducerea aminte a dragostei
lui Dumnezeu şi a purtării Lui de grijă. Rememorând ceea ce Dumnezeu a făcut, ne protejăm
împotriva atacurilor celui rău prin intermediul uitării.

3. Împlinirea
Ultima măsură împotriva uitării spirituale este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Este
ultimul verset din textul nostru: Vom avea parte de îndurarea Lui, dacă vom împlini cu scumpătate
toate aceste porunci înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit El.
De ce este atât de importantă împlinirea? Ea este un rezultat al ascultării. Copiii care
împlinesc voia părintelui lor sunt copiii care ascultă. Împlinirea este o consecinţă a ascultării
complete. Spun „complete” pentru că mulţi oameni ascultă doar cu urechea poruncile lui
Dumnezeu, dar nu le împlinesc niciodată. Adevărata împlinire presupune ascultarea atât cu urechea
cât şi cu fapta de Cuvântul lui Dumnezeu.
În pofida acestei chemări la ascultare şi împlinire, cei mai mulţi oameni refuză să se supună
ei şi preferă să trăiască în continuare o viaţă de neascultare faţă de Domnul. Din ce cauză cei mai
mulţi dintre oameni nu vor să asculte şi să împlinească tot ceea ce le cere Dumnezeu?
Ca să înţelegem bine de ce, ne vom întoarce la una din pildele pe care deja le-am analizat în
prima parte a acestui mesaj, şi anume, Pilda talanţilor din Matei cap. 25.
Ce putem să mai vedem în această pildă? Faptul că cel de-al treilea rob, căruia stăpânul i-a
dat un talant, în loc să-l pună în negoţ şi să administreze cu înţelepciunea ceea ce primise, a preferat
să-l îngroape în pământ. De ce a avut această reacţie, acest comportament nedemn pentru un rob?
Răspunsul la această întrebare ne ajută să înţelegem mentalitatea unei persoane care refuză să
asculte şi să împliniească voia lui Dumnezeu.
Sunt două aspecte ale problemei. Prima dintre ele este legată de modul total greşit de a-L
percepe pe Dumnezeu. Răspunsul acestui rob atunci când i s-a cerut socoteală pentru
comportamentul lui, a fost: „Doamne, am ştiut că eşti un om aspru.”
Reţineţi vă rog acest adevăr. Perspectiva pe care o ai asupra Stăpânului, îţi va influenţa
slujirea şi împlinirea. Dacă vei crede că Dumnezeu este un Stăpân aspru, atunci vei căuta să rupi
orice legătură cu El, vei alege calea neascultării şi nu vei împlini nimic din ceea ce El îţi cere să
faci. De aceea mulţi din semenii noştri nu-L ascultă pe Dumnezeu, pentru că au o perspectivă
greşită despre El, şi pentru că ceea ce le cere să facă Dumnezeu li se pare prea mult.
Al doilea aspect este legat de înţelegerea corectă a statului de rob al lui Dumnezeu. Mulţi
oameni cred că a fi robul lui Dumnezeu înseamnă a fi exploatat de Dumnezeu, la fel cum oamenii
din această lume se exploatează unii pe alţii.
Aşadar, iată două aspecte greşite, prezente în viaţa multor oameni, şi care influenţează într-un
mod negativ ascultarea şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Ca să fii gata să împlineşti poruncile Domnului trebuie să ajungi să-L cunoşti aşa cum este.
Într-un moment al misiunii Sale publice, Domnul Isus a făcut apel către toţi cei care-L înconjurau
să-L urmeze şi să fie gata să accepte jugul Lui. El S-a descris ca fiind nu un Stăpân rău, nemilos, ci
Unul bun, smerit şi plin de milă faţă de oameni.
Atunci când eşti gata să intri în jug alături de Domnul, să-L urmezi şi să-I asculţi poruncile,
ajungi să-L cunoşti cu adevărat şi să-L iubeşti din toată inima. Doar atunci vei putea să ţii şi să
împlineşti poruncile Lui cu scumpătate (v.25: dacă vom împlini cu scumpătate toate aceste
porunci).
Termenul „scumpătate” ne vorbeşte despre prioritatea slujirii în viaţa unui copil al lui
Dumnezeu. Când Îl cunoşti pe Domnul şi-L urmezi, împlinirea poruncilor Lui vor deveni o
prioritate a vieţii tale, iar consecinţa va fi îndurarea Lui revărsată peste viaţa ta.
În concluzie, cum ne păzim de uitarea spirituală? Prin transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu,
aducerea aminte a promisiunilor Lui şi împlinirea tuturor poruncilor pe care El ni le-a lăsat.
Dumnezeu să ne ajute la lucrul acesta. Amin!

11