Doru Bãdescu

EVOLUŢIA TECTONO-STRATIGRAFICĂ (MEZOZOICĂ ŞI NEOZOICĂ) A

CARPAŢILOR ORIENTALI
 2

CUPRINS

Capitolul 1. Scopul studiului _____________________________________________ 4

1.1. Remarci preliminare _______________________________________________ 4
1.2. Planul de abordare a problemelor ____________________________________ 4

Capitolul 2. Metode utilizate _____________________________________________ 5

2.1. Metode directe ____________________________________________________ 5
2.2. Metode indirecte __________________________________________________ 5
2.3. Documente cartografice utilizate _____________________________________ 6

Capitolul 3. Istoria subsidenţei ___________________________________________ 8

3.1. Metode şi parametri utilizaţi ________________________________________ 8
3.2. Corecţii batimetrice şi eustatice ______________________________________ 9
3.3. Tehnica backstripping şi restituţia grosimilor __________________________ 9
3.4. Vârste stratigrafice, cronostratigrafie şi geocronologie __________________ 11

Capitolul 4. Modelarea subsidenţei bazinale în regim extensiv ________________ 12

4.2. Modele teoretice __________________________________________________ 12
4.2.1. Scurtă prezentare a genezei unui bazin de sedimentare _______________ 12
4.2.2. Rifting pasiv sau activ __________________________________________ 13
4.2.2.1. Rifting activ ________________________________________________ 14
4.2.2.2. Rifting pasiv ________________________________________________ 14
4.2.2.2.1. Forfecare pură ___________________________________________ 14
4.2.2.2.2. Forfecare simplă __________________________________________ 19
4.2.2.2.3. Alte modele ______________________________________________ 22

Capitolul 5. Modelarea stării pre-compresionale____________________________ 24

5.1. Metoda seţiunilor echilibrate _______________________________________ 24
5.1.1. Ipoteze de bază ________________________________________________ 24
5.1.2. Restaurarea stării iniţiale _______________________________________ 25
5.1.3. Determinarea factorilor geometrici şi variaţiile de grosime ale stratelor _ 26
5.1.4. Orizontalitatea formaţiunilor şi faliile anterioare deformării __________ 27
5.1.5. Evoluţia cinematică şi alegerea stilului tectonic _____________________ 27

Capitolul 6. Modelarea stării sin-compresionale ____________________________ 28

6.1. Metoda prismei de sedimentare critice _______________________________ 28
6.2. Analiza flexurii unei plăci litosferice _________________________________ 35
 3

6.2.1. Modelul plăcii elastice __________________________________________ 36

6.2.2. Problema flexurii litosferei continentale ___________________________ 37
6.2.3. Problema convexităţii plăcii litosferice ____________________________ 39

Capitolul 7. Elemente geometrice ale pânzelor de şariaj şi ale duplexurilor _____ 40

7.1. Elemente geometrice ______________________________________________ 40
7.1.1. Sisteme de încălecări ___________________________________________ 43
7.1.2. Cinematica pânzelor de şariaj ____________________________________ 47
7.2. Analiza duplexurilor ______________________________________________ 51
7.2.1. Aspecte ale dezvoltării secvenţiale ale duplexurilor __________________ 53
7.2.1.1. Progresie spre foreland _______________________________________ 54
7.2.1.2. Progresie spre hinterland _____________________________________ 57

Capitolul 8. Scurtă descriere a stratigrafiei şi structurii unităţilor tectonice din Carpaţii

Orientali cu originea pe marginea continentală europeană _________ 58
8.1. Dacidele Mediane ________________________________________________ 58
8.1.1. Pânza bucovinica ______________________________________________ 58
8.1.2. Pânza sub-bucovinică ___________________________________________ 61
8.1.3. Pânzele infrabucovinice _________________________________________ 62
8.2. Dacidele Externe _________________________________________________ 63
8.2.1. Pânza Flişului Negru ___________________________________________ 64
8.2.2. Pânza de Baraolt _______________________________________________ 64
8.2.3. Pânza de Ceahlău ______________________________________________ 64
8.2.4. Pânza de Bobu ________________________________________________ 65
8.3. Moldavidele _____________________________________________________ 65
8.3.1. Pânza Flişului Curbicortical _____________________________________ 66
8.3.2. Pânza de Macla ________________________________________________ 67
8.3.3. Pânza de Audia ________________________________________________ 67
8.3.4. Pânza de Tarcău _______________________________________________ 68
8.3.5. Pânza Cutelor Marginale ________________________________________ 69
8.3.6. Pânza subcarpatică ____________________________________________ 70
8.4. Avanfosa şi depresiunile intramontane _______________________________ 70

Capitolul 9. O divizare transversală şi longitudinală a Carpaţilor Orientali _____ 71

9.1. Zonarea transvesală ______________________________________________ 71
9.2. Zonarea longitudinală _____________________________________________ 72

Capitolul 10. Modelarea perioadei extensive (Triasic-Cretacic inferior) ________ 75

 4

10.1. Modelarea subsidenţei bazinale a zonei extensionale a Dacidelor Externe _ 75

10.1.1. Zona nordică (bazinul flişului negru) _____________________________ 78
10.1.2. Zona centrală şi sudică (bazinul de Ceahlău) ______________________ 89
10.1.3. Originea domului termic dacidic din aria Carpaţilor Orientali _______ 91
10.2. Evoluţia tectono-termică a marginii europene a Tethysului
(sectorul Carpaţilor Orientali) _____________________________________ 94

Capitolul 11. Modelarea perioadei compresive (Cretacic inferior-Neogen) _____ 100

11.1. Intervalul tectogenetic Cretacic inferior ____________________________ 100
11.1.1. Corelarea şariajelor Dacidelor Mediane cu evoluţia cordilierelor
intrabazinale _________________________________________________ 100
11.2. Relaţiile între tectogenezele Cretacic superioare şi Miocene şi evoluţia
bazinului de sedimentare Senonian-Paleogen al Moldavidelor _________ 107
11.2.1. Litostratigrafia intervalului Senonian-Paleogen ___________________ 107
11.2.1.1. Senonian _________________________________________________ 108
11.2.1.2. Paleocen _________________________________________________ 110
11.2.1.3. Ypresian-Luteţian _________________________________________ 112
11.2.1.4. Luteţian-Priabonian _______________________________________ 115
11.2.1.5. Oligocen-Miocen___________________________________________ 115
11.2.2. Istoria subsidenţei bazinului de sedimentare Senonian-Miocen inferior 118
11.2.2.1. Stabilirea reperului temporal, a variaţiilor eustatice şi a
paleoadâncimilor diferitelor formaţiuni _______________________ 118
11.2.2.2. Analiza subsidenţei bazinelor de sedimentare Tarcău şi
cel al Cutelor Marginale ____________________________________ 140
11.3. Analiza geometrică şi cinematica unor unităţi de cuvertură
din Carpaţii Orientali ____________________________________________ 160

Concluzii ___________________________________________________________ 177

Bibliografie__________________________________________________________ 179
Anexe

Observaţii: Imaginile color sunt ataşate pe CD - fişierele sunt format jpg, cdr (versiunea 9) si
word 2002.
 5

CAPITOLUL 1

Scopul studiului

1.1. Remarci preliminare

Studiul de faţă îşi propune rezolvarea evoluţiei geologice, într-un mod cât mai detaliat şi
coerent, a catenei Carpaţilor Orientali fără a ignora, evident, relaţiile cu unităţile geotectonice
majore înconjurătoare. Asupra acestei regiuni a României exista o mulţime de observaţii geologice
pertinente dar încă nu a fost “propusă” o istorie a evoluţiei geodinamice a litosferei marginii
continentale europene a Tethysului în decursul Mezozoicului şi Neozoicului. Cu alte cuvinte a fost
preferată, în general, descrierea diferitelor aspecte tectonice şi stratigrafice şi mai puţin integrarea
lor într-un model evolutiv care să se apropie cât mai mult de adevăr. Or, acest studiu tocmai
aceasta încearcă: să stabilească de ce Carpaţii Orientali actuali sunt acum aşa cum sunt. Evident,
este imposibil să interpretăm orice detaliu geologic în termeni geodinamici dar, la scară globală,
acest lucru poate fi realizat.
Următoarele întrebări au servit drept ghid:
• observaţiile de până acum se înscriu într-un scenariu “catastrofic”, întâmplător, sau pot
fi judecate în contextul unui continuum evolutiv bazat pe ideea că “prezentul a fost
stabilit în trecut”? Dacă acest continuum a existat, a avut el un caracter ciclic? Care a fost
lungimea de undă? Putem înţelege o istorie continuă apelând la informaţii secvenţiale?
Cu alte cuvinte vom putea reproduce vreodată istoria acestui lanţ muntos?
• putem utiliza istoria subsidenţei bazinelor sedimentare, de diferite vârste şi tipuri, ca
instrument de înţelegere a evoluţiei pre-compresive a Carpaţilor Orientali? Dacă da, ce
natură au avut aceste bazine sedimentare, de ce s-au comportat cum s-au comportat şi
cum au influenţat viitoarele aspecte structurale ale Carpaţilor Orientali, aspecte de care
ne lovim (şi la propriu şi la figurat) acum?
• de ce faciesurile sedimentare şi grosimile diverselor formaţiuni sunt atât de variate (mai
ales în Senonian şi Paleogen) sau, dimpotrivă, care sunt cauzele uniformizărilor faciale?
Dincolo de aceste întrebări (şi de multe altele) trebuie să încercăm să rezolvăm relaţia dintre
controlul tectonic al subsidenţei, tipul de bazin sedimentar şi cadrul geodinamic general, extensiv
sau compresiv.
Este evident că perioada de timp aleasă pentru analiza diferitelor fenomene geologice ce au
afectat paleodomeniul Carpaţilor Orientali nu putea fi foarte extinsă şi, de aceea, am ales
intervalul de timp Triasic-Miocen inferior. Trebuie totuşi să subliniem importanţa evenimentelor
tecto-structurale pre-Mezozoice asupra fenomenelor geologice mai recente. In măsura propriilor
noastre cunoştinţe şi a spaţiului limitat pe care îl avem la dispoziţie, ne vom opri pe scurt şi asupra
unor aspecte mai vechi decât Triasicul atunci când acest lucru este absolut necesar.

1.2. Planul de abordare a problemelor

În cadrul acestei lucrări, două domenii vor fi abordate:

Primul este cel al evoluţiei tectonice a Carpaţilor Orientali în intervalul Triasic-Miocen
inferior (partea 5). În acest sens vom insista pe problemele litosferei şi crustei, adică influenţa
stărilor termo-tectonice ale acestora asupra aspectelor geometrice şi structurale din trecut, dar şi
actuale, ale catenei. Pentru o abordare cât mai clară sunt descrise, pe scurt, principalele unităţi
tectonice ale Carpaţilor Orientali (partea 4), în principal după lucrările lui Săndulescu (1975,
1984). Ţinând seama că domeniul Dacidelor Mediane a funcţionat o perioada destul de mare de
timp (Triasic-Cretacic inferior) ca margine pasivă a Tethysului, vom studia şi relaţia acestui mare
domeniu al Carpaţilor Orientali cu zona spreadingului tethysian. Deschiderea riftului (zonei
extensive) Dacidelor Externe crează noi probleme de natură geodinamică în cadrul panglicii
continentale a Dacidelor Mediane, probleme asupra cărora vom insista într-o oarecare măsură.
Odată cu debutul inversiunilor tectonice de amploare, în Cretacicul inferior, vom încerca să
 6

explicãm evoluţia geotectonică diferită a celor două flancuri ale riftului Dacidelor Externe. Studiul
influenţelor tectogenezelor Cretacic inferioare asupra domeniilor de sedimentare ale Moldavidelor
reprezintă un alt aspect interesant ce va fi tratat. În final ne vom apleca asupra aspectelor evolutive
şi geometrice (inclusiv modelări realizate pe computer) ale domeniului Moldavidelor.
A doua direcţie de analiză se referă la paleogeografia Senonianului şi Paleogenului
Carpaţilor Orientali, perioadă de timp în care litofaciesurile diferitelor formaţiunii capătă un grad
de variabilitate remarcabil. După trecerea în revistă a principalelor unităţi litostratigrafice (partea
4) vom încerca explicarea variaţiilor faciale ale acestora în contextul evolutiv al bazinelor de
sedimentare de foreland ale Carpaţilor Orientali (partea 5). Tot în cadrul acestei părţi ne vom
ocupa şi de evoluţia diferitelor arii sursă precum şi de integrarea acestora într-o schemă evolutivă
cât mai limpede.
Cele două planuri de abordare au fost alese din motive practice căci, în fapt, evoluţia
tectogenetică a unei zone influenţează paleogeografia acesteia şi, în consecinţă, aspectele
litostratigrafice. Litostratigrafia bazinului de sedimentare, la rândul ei, determină o anumită
evoluţie tecto-structurală ulterioară a domeniului respectiv.

CAPITOLUL 2

Metode utilizate

2.1. Metode directe

Ca în multe alte discipline şi în ştiinţele geologice sunt utilizate metode de observaţie directe
şi indirecte. Metodele directe cuprind, în primul rând, observaţiile de pe teren şi studiul
eşantioanelor prelevate apelându-se la diverse metode (în acest caz la studiul secţiunilor subţiri).
Accesul la informaţie este astfel direct având, în consecinţă, şi gradul de certitudine cel mai ridicat.
În măsura posibilităţilor, tot pe teren, au fost studiate aspecte tectonice de detaliu, la scară de
afloriment. Nu au fost excluse nici observaţiile sedimentologice, ele fiind utilizate, în special, în
modelările de bazine sedimentare.
Fără să fi fost un scop în sine, studiul secţiunilor subţiri la microscop a fost util în unele
situaţii. Deasemenea am apelat şi la o serie de studii de paleostress, deosebit de importante mai
ales pentru istoria tectonicã recentã a Carpaţilor Orientali.
Odată formulată o ipoteză bazată pe metodele directe de teren se poate trece la analize de
sinteză utilizându-se aşa numitele metode indirecte. În cazul acestei lucrări metodele indirecte se
referă la studii calitative privind evoluţia posthercinică a domeniului Carpaţilor Orientali,
mecanismele de punere în loc a pânzelor de şariaj precum şi studii calitative vizând evoluţia
subsidenţei bazinelor sedimentare senoniene şi paleogene.
În decursul anilor au fost efectuate studii cartografice de detaliu în multe regiuni ale
Carpaţilor Orientali. Dată fiind suprafaţa destul de întinsă au fost utilizate şi studiile cartografice
(hărţi geologice şi tectonice, în special) ale multor alţi autori.

2.2. Metode indirecte

Gradul de utilizare a metodelor indirecte diferă de la un capitol la altul în funcţie de scop.

În principiu, construcţia diagramelor de subsidentă ne permite să avem acces la istoria
îngropării fundamentului bazinal pentru diferite perioade de timp. Subsidenţa tectonică (termo-
tectonică) obţinută după îndepărtarea efectelor încărcăturii sedimentare asupra fundamentului, ne
ajută la observarea diferitelor rate de subsidenţă, mai mari sau mai mici, şi, în consecinţă, ne oferă
posibilitatea aprecierii factorilor de extensie litosferică. Bazându-ne pe observaţiile de mai sus au
fost propuse o serie de mecanisme tectonice care au afectat litosfera, mecanisme capabile să
“muleze” cât mai bine evoluţia istorică a bazinelor sedimentare din domeniul flişului înainte de
începerea tectogenezelor alpine în Carpaţii Orientali. Fiecare din metode va fi prezentată sintetic în
diferite capitole ale acestei teze. Doar ca o informare generală, prezentăm câteva din principalele
caracteristici ale metodelor indirecte folosite.
 7

Istoria subsidentei
- decompactarea s-a bazat, în cele mai multe cazuri, pe parametrii propuşi de Sclater şi Christie
(1980) iar acolo unde nu a fost posibil acest lucru, s-a apelat fie la alte surse fie la deducerea
factorilor „c” şi „φ0” prin calcul matematic.
- folosirea izostaziei de tip Airy s-a impus, uneori, în dauna luării în calcul a unei litosfere elastice
sau vâscoelastice, dată fiind vechimea relativ mare a bazinelor sedimentare analizate şi a lipsei de
date privind tipul de fundament al fiecărui bazin. Actualele pânze de cuvertură din Carpaţii
Orientali provin din bazine al căror fundament a fost consumat în timpul tectogenezelor cretacice
şi neogene.
-pentru corecţiile eustatice s-au utilizat diverse surse cum ar fi cele ale lui Haq et al. (1987, 1988),
Haq (1992).
-corecţiile batimetrice, respectiv determinarea adâncimilor de depunere a diverselor formaţiuni, au
reprezentat o întreprindere deosebit de dificilă. Totuşi, pe baza mai multor informaţii de natură
paleontologică, sedimentologică, etc., am propus o serie de adâncimi (între anumite limite) pentru
formaţiunile senonian-miocen inferioare ale flişului extern.
Modelările termo-tectonice
Modelări de acest tip au fost efectuate pentru bazinele de sedimentare alpine asociate riftului
Dacidelor Externe şi a căror evoluţie a avut loc înaintea începerii inversiunilor tectonice, respectiv
în perioada Triasic-Cretacic inferior. Aceste modelări au fost posibile întrucât, în câteva locuri, s-
au conservat, parţial, resturi ale fundamentului bazinal (Flişul Negru şi Ceahlău). Modelul ales este
cel al lui McKenzie (1978), bazat pe extensia uniformă (omogenă) şi instantanee a litosferei.
Studiul bazinelor de sedimentare mai noi, ale căror depozite se regăsesc astăzi în cuprinsul
Moldavidelor s-a dovedit mai complicat. Aşa cum am mai subliniat s-a determinat evoluţia
subsidenţei totale (îngroparea fundamentului de bazin) precum şi evoluţia subsidenţei tectonice
(după îndepărtarea, prin tehnica backstripping, a efectului greutăţii sedimentelor). Pentru crearea
unei imagini cât mai reale a aspectelor retrotectonice a bazinelor de sedimentare cretacic
superioare şi paleogene s-au utilizat şi datele obţinute în urma realizării unor secţiuni echlibrate
(balansate).
Modelarea mecanismelor de punere în loc a pânzelor Carpaţilor Orientali s-a făcut prin
compararea relaţiilor geometrice existente astăzi între diversele unităţi tectonice cu modele
propuse de alţi autori pentru alte catene. Scopul urmărit a fost acela de a obţine un model
cinematic propriu Carpaţilor Orientali, lucru ce s-a dovedit deosebit de dificil, în special datorită
cantităţii relativ reduse de informaţii asupra structurilor adânci.

2.3. Documente cartografice utilizate

Harta geologică a României 1:200 000

Suceava (Popescu I., Mirăuţă E., 1966)

Braşov (Patrulius et al., 1967)
Rădăuţi (Joja et al., 1968)
Piatra Neamţ (Mirăuţă, 1968)
Bacău (Dumitrescu et al., 1968)
Covasna (Dumitrescu et al., 1968)
Odorhei (Săndulescu et al., 1968)
Topliţa (Alexandrescu et al., 1968)

Harta geologică a României 1:50 000

Braşov (Săndulescu et al., 1972)

Pojorâta (Krautner et al., 1975)
Dămuc (Săndulescu et al., 1975)
Piatra Neamţ (Micu, 1976)
Crăcăoani (Micu, 1976)
 8

Tazlău (Micu, 1983)

Ghimeş (Săndulescu et al., 1984)
Suceviţa (Joja et al., 1984)
Coşnea (Săndulescu et al., 1985)
Câmpulung Moldovenesc (Săndulescu et al., 1987)
Slănic Moldova (Săndulescu et al., 1990)
Comăneşti (Micu et al., 1990)
Bâsca Chiojdului (Bădescu et al., în lucru)
Zemeş (Constantin, Micu, sub tipar)
Breţcu (Săndulescu, Bădescu, sub tipar)
Brateş (Săndulescu et al., sub tipar)
Tg. Ocna (Săndulescu et al., sub tipar)
Gura Humorului (Săndulescu et al., sub tipar)
Mânăstirea Caşin (Săndulescu et al., sub tipar)
Ojdula (Săndulescu et al., în lucru)
Nehoiu (Stefănescu et al., sub tipar)

Profile geologice scara 1:200 000 şi 1:50 000

Pe lângă profilele geologice ataşate hărţilor geologice enumerate mai sus au fost utilizate şi
secţiunile geologice realizate sub conducerea lui M. Stefănescu şi publicate de Institutul Geologic
al României.
A8: Tăul Zăului-Mirceştii de Câmpie-Bistriţa-Sângeorz Băi-Muntele Ţibău
A9: Tăul Zăului-Budacu de Sus-Mureşenii Bârgăului-Botoş-Obcina Feredeului-Raşca-
Vicovu de Jos
A10: Tăul Zăului-Râpa de Jos-Panaci-Crucea-Păltinoasa-Suceava-Roma-Tudor Vladimirescu
A11: Tăul Zăului-Pogăceaua-Reghin-Topliţa-Poiana Largului-Târgu Neamţ-Cotnari
A12: Tăul Zăului-Teleac-Joseni-Gheorghieni-Munţii Tarcăului-Lespezi-Bogdăneşti-Gura
văii
A14: Tăul Zăului-Trei Sate-Vlăhiţa-Sânmartin-Plăieşu de Jos-Poiana Sărată-Fântâni-Bălteni-
Tichileşti
Deasemenea, prin amabilitatea domnului Mihai Stefănescu, am putut folosii o serie de date
de pe profilele geologice încă nepublicate, A13, A15 şi A16.

Hărţi geologice locale

Aici am încadrat hărţile geologice, mai mult sau mai puţin extinse ca suprafaţă, publicate în
decursul anilor de o seamă de geologi, în diverse lucrări ştiinţifice. Evident, multe dintre aceste
documente au trebuit reactualizate şi completate în lumina descoperirilor geologice ulterioare, fie că
este vorba de reinterpretări de natură tectonică, fie că este vorba de modificări ale vârstelor
diverselor unităţi litostratigrafice.

CAPITOLUL 3

Istoria subsidenţei

3.1. Metode şi parametrii utilizaţi

 9

Termenul de analiză geoistorică, introdus de Van Hinte (1978), este utilizat în special de
şcoala anglo-saxonã şi este echivalent cu istoria subsidenţei bazinale, termen agreat de şcoala
geologică franceză.
Prima încercare de înţelegere a relaţiei subsidenţă/ridicare, în funcţie de timp, precum şi de
variaţia temporală a paleoadâncimilor a fost, se pare, cea a lui Lemoine în lucrarea sa “Geologia
bazinului Paris” din 1911. Loup (1992) aminteşte şi de studiul lui Gürich din Polonia (in von
Bubnoff,1931).
Studiul fundamentat matematic al subsidenţei bazinale a fost început de Sleep (1971) fiind
completat ulterior, în principal, de Watts & Ryan (1976), Steckler & Watts (1978), Van Hinte
(1978) şi Watts & Steckler (1981). În anii optzeci metoda a fost des utilizată, rezultatele bune
obţinute confirmând valabilitatea ei.
Pe scurt, scopul analizei geoistorice este de a interpreta curbele de subsidenţa şi ratele de
acumulare a sedimentelor, funcţie de timp.
Curba de subsidenţă indică două aspecte principale:
A. Istoria îngropării unui nivel reper în funcţie de timp, corectată pentru efectele
compactării, batimetriei şi variaţiilor eustatice; această curbă reprezintă suma totală a tuturor
mişcărilor verticale într-un timp dat şi se numeşte curba subsidentei totale.
Corecţiile amintite au următoarele explicaţii:
1. Decompactarea: grosimea actuală a stivei sedimentare compactate trebuie corectată ţinând
seama de pierderea treptată a porozităţii pe măsura creşterii adâncimii de îngropare a stratelor.
2. Paleobatimetria: adâncimea apei la timpul depunerii sedimentelor este raportată la un care,
în mod obişnuit, este nivelul actual al mării.
3. Variaţiile eustatice: influenţează paleoadâncimile de depunere a sedimentelor şi, în
consecinţă, trebuie luate în calcul.
Parametrii de mai sus, acolo unde este posibil, nu trebuie ignoraţi. Totuşi aşa cum
mentionează şi Allen & Allen (1990) pentru studiile ce acoperă suprafeţe suficient de mari
introducerea corecţiilor nu schimbă în mod semnificativ aspectele curbelor de subsidenţă.
B. Istoria îngropării fundamentului bazinului, corectată la rândul ei pentru aceiaşi parametrii
de mai sus precum şi pentru efectele datorate încărcăturii sedimentare (tehnica utilizată pentru
calculul sarcinii sedimentare se numeşte “backstripping”); această curbă, numită curba
subsidenţei tectonice, sugerează evoluţia bazinului de sedimentare întrucât cu ajutorul ei putem
face interpretări asupra mecanismelor tectonice care au controlat subsidenţa.
Adăugarea greutăţii sedimentelor impune o mişcare de subsidenţă în plus, mişcare ce se
adaugă celei datorate mecanismului de formare a bazinului de sedimentare (vezi capitolul 4).
Aceasta este consecinţa înlocuirii coloanei de apă (ρ = 1000 kg m-3) sau, mai rar, de aer, cu
sedimente (ρ = 2500 kg m-3). Deci subsidenţa totală este compusă din:1. subsidenţa tectonică şi 2.
subsidenţa datorată greutăţii sedimentelor.
Raportul dintre aceste două valori este determinat de răspunsul izostatic al litosferei. Din
motive de simplificare a calculelor vom considera, uneori, că greutatea unei coloane verticale este
compensată local (izostazie Airy, rigiditate 0). În astfel de condiţii litosfera nu opune rezistenţă
unei sarcini oarecare, adicã rigiditatea ei este nulă. Izostazia de tip Airy a fost utilizată în calculele
noastre asupra bazinului de sedimentare al Dacidelor Externe. Varianta alternativã, cu rezultate
mai precise dar cu un aparat matematic mai elaborat, aparat ce necesită o serie de parametrii mai
greu deductibili (i.e. rigiditatea flexurală), este compensarea izostatică prin flexura regională a
litosferei. În acest caz rigiditatea litosferei nu este nulă si, în consecinţă, poate răspunde
încărcăturii sedimentare în moduri diverse, după cum asimilăm litosfera cu o placă elastică sau
vâscoelastică (tip Maxwell) (vezi, pentru amănunte, Forsyth, 1979; Watts et al., 1982; Allen &
Allen, 1990). Comportamentul flexural induce stressuri laterale cu efecte interesante asupra
sedimentarului de flanc, dar nu numai.
În general pentru litosfera continentală este admis modelul plăcii elastice (Watts et al.,
1982): rigiditatea flexuralã (D) creşte odată cu mărirea grosimii elastice (Te). Aceasta este la
rândul ei în raport proporţional cu vârsta litosferei (Watts, 1978, 1982). Factorul Te este dat, pentru
o litosferă oceanică, de adâncimea izotermei de 450° C situată la interfaţa apă-litosferă în zona
centrală a ridge-ului oceanic şi din ce în ce mai în adâncime pe mãsură ce ne îndepărtăm de
 10

dorsala oceanică. După acest model rigiditatea este minimă pentru o litosferă tânară. În paranteză
fie spus, valoarea izotermei propusă de Watts este contestată, şi pe bună dreptate, de alţi
cercetători.
Modelul vâscoelastic sugerează că rigiditatea flexurală scade odată cu trecerea timpului (la
limită, când t → ∞ , rigiditatea devine nulă şi, în consecinţă, se trece la un regim izostatic de tip
Airy (Beaumont, 1978). Se pare că acest model a mai pierdut din teren, căci aspectele sedimentare
care îl sustin pot fi explicate şi altfel. Spre exemplu restricţiile de aport sedimentar spre centrul
bazinului pot fi explicate şi cu ajutorul modelului litosferei elastice, dacă acceptăm eroziuni
tardive ale stivei sedimentare (Watts et al., 1982) sau variaţii ale stressurilor intra-placă (regim
compresiv, Cloetingh, 1988).

3.2. Corecţii batimetrice şi eustatice

Ca o regulă generală, aprecierea corecţiilor batimetrice este destul de dificilă. Este nevoie
pentru aceasta de cunoaşterea paleoadâncimilor de depunere ale diverselor stive de sedimente.
Corecţiile devin cu atât mai necesare cu cât paleoadâncimile de depunere erau mai mari. Sursele
de informare pe care le putem folosi sunt multiple:
- paleoecologice, respectiv asociaţiile macro şi microfaunistice.
- sedimentologice, respectiv faciesuri şi structuri sedimentare.
- geochimice, respectiv CCCD, minerale index: glauconit, fosfati, etc. În privinţa CCCD-ului
este greu de utilizat ca index de adâncime întrucât este necesarã cunoaşterea evoluţiei poziţiei
acestuia în timp, în schimb este util în cazul comparării a douã sau mai multe formaţiuni sincrone.
- statistice, ca o subvariantă a criteriului paleoecologic. Este stabilit de mai mult timp (Van
der Zwaan et al, 1990) că între distribuţia foraminiferelor bentonice şi a celor planctonice, din
punct de vedere statistic, există relaţia A= e[3,58718+(0,03534×%P)], unde A este adâncimea de depunere
a sedimentului analizat, iar %P este proporţia de foraminifere planctonice din proba analizată. Din
păcate pentru acest demers este nevoie de studii speciale, fiind necesar un număr de minimum 100
de indivizi diferiţi. În principiu, cu cât adâncimile de depunere iniţiale erau mai mici, cu atât
corecţiile paleobatimetrice sunt mai puţin utile. În cazul specific al analizei pe care am fãcut-o
corecţiile batimetrice sunt absolut necesare întrucât o mare parte dintre formaţiuni au fost depuse
cel puţin în domeniul batial superior.
Corecţiile eustatice sunt la rândul lor necesare pentru că istoria subsidenţei unui reper
stratigrafic este analizată în raport cu nivelul actual al mării impunându-se ponderarea acestei
valori cu paleonivelele mării la momentul depunerii.

3.3. Tehnica backstripping şi restituţia grosimilor

Tehnica backstripping (nume propus de Watts & Ryan,1976; în franceză “delestage”) este
folosită pentru restituirea grosimilor sedimentelor aşa cum au evoluat ele în timp. Grosimile
actuale nu corespund valoric celor de la timpul depunerii. Principiul este arătat în fig 3.1 şi, dupã
cum se vede, este vorba de urmărirea istoriei compactării prin îndepărtarea unor porţiuni din
coloana aleasă. Compactarea sedimentelor este legată pe de o parte de expulzarea apei
intergranulare iar, pe de altă parte, de fenomenele de diageneză ce iau nastere pe mãsura
îngropării. Problemele legate de decompactări nu pun piedici deosebite în cazul forajelor căci, este
ştiut, evoluţia porozităţii cu adâncimea este determinată prin diagrafii geofizice. Pe baza studiilor
din foraje s-a stabilit încă de mult timp (Athy 1930, Hedberg, 1936 fide Allen & Allen, 1990;
Ruby & Hubbert,1960) că porozitatea descreşte exponenţial cu adâncimea. Porozitatea la o
adâncime dată este dedusă din relaţia:

φ = φ0 e-cy (3.1)

unde “c” este un coeficient ce indică panta curbei porozitate (φ) / adâncime, “y” este adâncimea,
iar “φ0” este porozitatea la suprafaţă. Deci putem afla coeficientul “c” al unui tip litologic oarecare
cunoscând cuplurile (φ,y). Cu toate că existã unele divergenţe asupra valorilor coeficientului “c”,
 11

coeficientul “φ0” fiind uşor de determinat, asupra tipurilor principale litologice s-a ajuns la un
consens. În cadrul acestei lucrări s-au utilizat următoarele valori numerice:

Tabel 3.1. Parametrii utilizaţi pentru stivele sedimentare supuse decompactării.

Porozitatea c
Litologie la suprafaţă (km-1) Sursa
φ0
Marne 0,50 0,40 Royden & Keen, 1980
Argilă+Silt 0,543 0,617 Hiscott et al., 1990
Cretă 0,68 0,47 Royden & Keen, 1980
Cretă/mâl 0,70 0,71 Sclater & Christie, 1980
planctonic
Mâluri abisale 0,73 0,12 Bayer&Wetzel, 1989
Argile 0.63 0.51 Sclater & Christie, 1980
Silturi 0.56 0.39 Sclater & Christie, 1980
Gresii litice 0,404 0,30 Dickinson et al., 1987
Gresii 0,45 0,5665 Karner et al., 1987
Gresii cuarţoase 0,62 0,36 Royden & Keen, 1980
Gresii grosiere 0,428 0,614 Gallagher & Lambeck, 1989 fide
Wagreich, 1991
Gresii fine 0,433 0,822 Gallagher & Lambeck, 1989 fide
Wagreich, 1991
Gresii 0.49 0.27 Sclater & Christie , 1980
Calcar, Dolomit 0,24 0,16 Royden & Keen, 1980
Dolomit 0,30 0,22 Schmocker & Halley, 1982
Calcare 0.45 0.54 Sawyer et al., 1982

Pornindu-se de la relaţia exponenţială (3.1) şi urmându-se un drum matematic asupra căruia

nu insistăm (pentru detalii vezi Allen & Allen, 1990) se ajunge la ecuaţia generală a
decompactării:

y’2 - y’1 = y2 - y1 - φ0/c × [e(-cy1) - e (-cy2)] + φ0/c × [e(-cy’1) - e(-cy’2)] (3.2)

unde, pe lângă parametrii deja numiţi, y1 şi y2 reprezintă adâncimile actuale la acoperişul respectiv
culcuşul stratului în lucru iar y’1 şi y’2 reprezintă noile adâncimi la care ajunge acelaşi strat prin
deplasările verticale ascendente (figura 3.1).
Adâncimile mãsurate sunt în relaţie cu un reper actual, respectiv nivelul mării. De aceea este
necesar, aşa cum am arătat, ca în măsura posibilitătilor, să corectăm curba de subsidenţa pentru
diferenţa în înăltime dintre suprafaţa de depunere şi reperul regional (corecţie paleobatimetrică) şi
pentru diferenţele din decursul istoriei între diferitele înaltimi ale nivelului mării (corecţie
eustatică).
O altă problemă, deocamdată insolubilă, este cea privind compactarea sedimentelor prin
procese tectonice. Este evident că dacă fenomenele de compactare pot fi cuantificate în cadrul unui
bazin sedimentar actual, aceleaşi fenomene sunt de departe mult mai complicate în bazinele
inversate.
 12

Este şi cazul nostru din bazinele sedimentare ale Carpaţilor Orientali care, începând cu
Cretacicul inferior, au suferit inversiuni tectonice destul de accentuate. Spre exemplu o porozitate
actuală de 10-20%, după Sclater & Christie (1980), ar indica o îngropare de 4-6 km, iar noi suntem
puşi în situaţia de a avea aceleaşi porozităţi pentru stive pre-inversionale mai mici. De aceea este
de presupus că o diminuare a porozităţii a avut loc şi în timpul structurărilor alpine. În acest caz a
funcţionat o compactare rezultată din punerea în loc a pânzelor de şariaj. În cazurile specifice pe
care le-am analizat am utilizat propunerile de ponderare a compactării tectonice a sedimentelor
apartinând lui Loup (1992) precum şi cele ale lui Wagreich (1993).

3.4. Vârste stratigrafice, cronostratigrafie şi geocronologie

Într-un context alpin prima, şi cea mai mare, dificultate în datarea unei stive stratigrafice ce
va fi subiect al tehnicii de decompactare este fragmentarea ei prin procese de forfecare. Aceasta
înseamnă că elemente ale unei aceleiaşi stive de sedimente se regăsesc acum în mai multe unităţi
sau subunităţi tectonice. Deci, prima etapă va fi aceea de a reconstitui stiva sedimentară iniţială.
Cu cât inversiunile tectonice au fost mai accentuate cu atât acest lucru este mai dificil. Totuşi,
ţinând cont de nenumăratele date publicate sau de propriile noastre observaţii, cel putin pentru
domeniul Moldavidelor, reconstituirea unei coloane stratigrafice pentru o anumită zonă este
posibilă cu un grad de certitudine acceptabil.
A doua dificultate provine din datările vârstelor diferitelor formaţiuni ce fac subiectul
analizei. Unele dintre ele sunt bine documentate, dar altele sunt datate doar pe baza pozitiei lor
geometrice între două formaţiuni cu vârste cunoscute. Erorile introduse de aceste vârste relative se
înscriu între 3-5 m.a., cel mult. Ele pot modifica, pe anumite tronsoane, alura curbelor de
subsidenţă. Chiar dacă este aşa, modificările sunt similare de-a lungul profilelor alese întrucât, în
general, faciesurile îşi păstrează aspectele constante pe distanţe mari. Este vorba în primul rând de
faciesurile Cretacicului superior şi ale Paleogenului din flişul extern.
Stabilirea criteriului cronostratigrafic a fost o altă piedică în construirea curbelor de
subsidenţă. Scara cronostratigrafică ocupă axa orizontală a diagramelor şi, în consecinţă, funcţie de
ea se modifică alura curbelor. O serie de scări temporale au fost analizate: Odin (1982), Haq et al.
(1987, 1988) şi Harland et al. (1990). Din analiza acestor trei scări cronostratigrafice reiese că din
Triasic şi până în Bathonian ele coincid. Acelaşi lucru se întâmplă şi începând cu Cretacicul
superior până în Actual. Diferenţe mai mari sunt la nivelul Jurasicului superior şi Cretacicului
 13

inferior. In principiu aceste diferenţe pot modifica curba de subsidenţă tectonică şi pot introduce
“paraziţi” în interpretarea ei. Dat fiind că cele mai multe curbe realizate acoperă intervalul
Vraconian-Miocen inferior credem că mari diferenţe legate de scara cronostratigrafică nu apar şi,
deci, modificarile produse sunt foarte mici. Personal, am utilizat scara cronostratigrafică a lui Odin
(1982).

CAPITOLUL 4

Modelarea subsidenţei bazinale în regim extensiv

4.1. Principii generale

Amintim, pentru a fi cât se poate de clari, că volumele de sedimente care se acumulează

într-un bazin de sedimentare nu fac decât un lucru: să amplifice subsidenţa bazinală. În nici un caz
sedimentele nu reprezintă “motorul subsidenţei”. Descifrarea adevăratelor cauze ale subsidenţei
vor fi analizate în cele ce urmează.
Studierea detaliată a bazinelor sedimentere situate în diverse contexte tectonice (oceanice, pe
margini continentale pasive sau active, intracontinentale, etc.) asociată cu cercetările asupra
reologiei litosferei terestre şi asupra fluxului termic terestru profund, au permis dezvoltarea unor
modele teoretice de studiu al evoluţiei fundamentului bazinal funcţie de parametrul timp. Diferitele
modele teoretice pornesc de la o serie de parametrii fizicii ai litosferei aşa cum şi i-a imaginat
fiecare dintre autori. Compararea curbelor de subsidenţă tectonică reale (observate) cu cele
teoretice, ne permite ca, din mai multe modele testate (cu diverşi parametrii fizici), să-l alegem pe
cel care mulează cel mai bine datele observate. Trebuie subliniat că date fiind condiţiile extrem de
complexe în care se naşte un bazin de sedimentare, modelarea evoluţiei acestuia este o
întreprindere cu un oarecare grad de relativitate. Aceste modelări nu vor putea explica diversele
observaţii directe (de teren, de laborator, etc.) în totalitate rezultând de aici că trebuie dezvoltate în
permanenţă modelele teoretice, acţiune care nu este deloc facilă. Totuşi, la scară mică (ţinând cont
că bazinele sedimentare pot avea dimensiuni apreciabile), rezultatele pot fi privite cu oarecare
încredere.

4.2. Modele teoretice

4.2.1. Scurtă prezentare a genezei unui bazin de sedimentare

Principiul general cu care vom aborda cele ce urmează este: formarea unui bazin de
sedimentare este datorată unor modificări, definitive sau temporare, a structurii termo-mecanice
(= termo-tectonice) a litosferei terestre. Aceste modificări au loc în timp şi spaţiu şi pot afecta în
întregime litosfera sau numai o porţiune a ei. Schimbările suferite se regăsesc în geometria
(morfologia) şi structura bazinului de sedimentare lăsându-şi amprenta cu claritate în aspectul şi
dispunerea umpluturii sedimentare bazinale. În consecinţă, studierea umpluturii, aşa cum o vedem
noi astăzi, ne ajută să refacem istoria subsidenţei bazinale precum şi istoria termică a litosferei.
Este bine ştiut, şi dealtfel este unul din criteriile de clasificare a bazinelor de sedimentare, că
sunt mai multe mecanisme ce stau la originea acestora:
• mişcări de forfecare litosferică (bazine pull-apart)
• fenomene de flexură a litosferei (bazine de foreland, bazine situate de-a lungul zonelor
de consum a litosferei oceanice-fose oceanice).
• fenomene de natură extensivă (bazine intracratonice -inclusiv bazine de tip sag-, rifturi şi
margini pasive formate prin extensie omogenă sau neomogena - discontinuă sau
continuă- însoţite sau nu de intruziuni de dyke-uri, de segregare a peridotitului de manta
sau de schimbări de fază; bazine de forfecare simplă; bazine mixte).
• fenomene ce modifică starea izostatică a litosferei (bazine intracratonice -inclusiv de tip
sag- formate prin modificări de natură metamorfică profundă la nivelul crustei, schimbări
de fază sau încarcări diferenţiate ale crustei).
 14

Deseori, dezvoltarea unui bazin de sedimentare are loc printr-un “amestec” al diverselor
mecanisme tectono-termice.

4.2.2. Rifting pasiv sau activ

S-ar putea pune întrebarea care este scopul acestui capitol întrucât subiectul acestei teze îl
reprezintă o catenă rezultată în urma unor compresiuni. Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de
logic: fundamentul pe care s-au acumulat sedimentele diverselor bazine de sedimentare din
Carpaţii Orientali, a fost întâi de toate supus extensiei. Acest lucru a modificat într-o mare măsură
starea tectono-termică a litosferei lucru ce se regăseşte astăzi în aspectele specifice ale stivelor de
depozite sedimentare. Pe de altă parte, fenomenele compresive sunt influenţate decisiv (şi nu
numai în cazul naşterii pânzelor de soclu) de “materialul” litosferic, respectiv de starea fizică a
acestuia moştenită din perioadele pre-compresive. Din acest punct de vedere Carpaţii Orientali, aşa
cum îi cunoaştem acum, provin dintr-o crustă ce a fost supusă la cel puţin două perioade extensive
importante: una este legată de geneza (breakup) oceanului Tethys, iar cea de-a doua perioadă
extensivă este asociată genezei bazinului sedimentar al Dacidelor Externe.
Primele studii importante privind geneza bazinelor sedimentare din perspectiva evoluţiei
termice a litosferei sunt făcute la începutul anilor ‘70. După ce Sleep (1971) remarcă importanţa
proceselor termice în geneza bazinelor, Parsons & Sclater (1977) remarcă analogiile subsidenţei
bazinelor situate pe margini pasive sau a celor intracontinentale cu subsidenţa crustei oceanice pe
măsura depărtării acesteia de dorsala medio-oceanică, respectiv pe măsura răcirii acesteia. La
subsidenţa datorată proceselor termice se adaugă şi cea datorată unor procese mecanice ce
afectează litosfera. Acestea pot fi cauza sau consecinţa anomaliei termice. Oricum, aşa cum vom
vedea, subsidenţa datorata descreşterii în timp a efectelor anomaliei termice domină cea mai mare
parte din evoluţia unui bazin de sedimentare.
Termenii de rifting activ respectiv rifting pasiv indică dacă anomalia termică precede sau
urmează deformarea suprafeţei litosferei.
În primul caz creşterea fluxului termic poate fi datorat unui panaş de manta amplasat la baza
litosferei. Efectul imediat este ridicarea limitei astenosferă-litosferă care, la suprafaţă, se regăseşte
în crearea unor dezechilibre izostatice prin apariţia fenomenelor de doming. Câmpul de forţe
intralitosferice se modifică (în sensul creşterii lor). Disiparea acestor forţe se face prin extensie, fie
la nivelul crustei, fie la nivelul întregii litosfere. Deci, domingul precede riftingul. O astfel de
evoluţie a fost imaginată de Burke & Dewey (1973). Asupra cuantificării forţelor extensive la
nivelul domingului vezi, spre exemplu, Crough (1978).
In al doilea caz, anumite tensiuni în litosferă conduc la rifting care la randul lui permite
ascensiunea unui material astenosferic cald. Deci, riftingul precede domingul. In această categorie
de rifting s-ar putea include modelele devenite deja clasice ale lui McKenzie (1978), pentru
extensiile omogene, şi Royden & Keen (1980) pentru extensiile neomogene.
Trebuie amintit că au fost propuse şi modele genetice care nu apelau la nici-o modificare de
natură termică a litosferei. Spre exemplu, Bott (1971, 1982) apelează doar la modificări ale
încărcării litosferice sau la diverse forţe care actionează la limitele de plăci. Cele spuse mai sus
arată cu claritate că fenomenul de rifting îmbracă doua aspecte (Sengor & Burke, 1978; Baker &
Morgan, 1981; Turcotte, 1983;Morgan & Baker, 1983; Keen, 1985): riftig activ şi rifting pasiv.

4.2.2.1. Rifting activ

În riftingul activ deformarea suprafeţei litosferei este asociată cu o introdurea în baza

acesteia a unei pane termice (panaş de manta). Transferul de căldură ce apare poate avea drept
consecinţă subţierea litosferei. Dacă acest flux caloric astenosferic este suficient de mare, subţierea
relativ rapidă a crustei continentale, poate avea ca efect ridicări izostatice. Stressurile tensionale ce
apar determină apariţia fenomenului propriu-zis de rifting. Acest aspect al riftingului presupune
deci ridicarea limitei litosferă/astenosferă, provocându-se un dezechilibru izostatic de amploare, a
cărui reechilibrare se face prin apariţia riftingului. Având ca punct de plecare premisele de mai sus,
au fost propuse câteva modele genetice dintre care vom aminti două.
 15

Modelul spreadingului gravitational.

Este un model propus de Houseman şi England (1986) şi consideră gradientul temperaturii
astenosferei ca variind lateral şi având drept consecinţă variaţii ale stressului normal exercitat
asupra bazei litosferei. În mod firesc stressurile cu valori maxime vor fi situate deasupra panei
termice aşa încât ridicarea mecanică a litosferei va debuta în această zonă. Regiunea bombată preia
o parte din energia potentială indusă de mişcarea mecanică subiacentă, energie potenţială care
trebuie consumată. Consumul se realizează la nivele subcrustale şi supracrustale prin inducerea
unor stressuri deviatorice.
Modelul diapirismului
A fost propus de Neugebauer (1983) în încercarea acestuia de a explica geneza grabenului
Rhinului. În principiu, acest model se bazează pe ascensiunea unui diapir astenosferic ca rezultat al
acoperirii unei astenosfere fierbinţi şi mai puţin densă de către o manta şi litosferă mai reci şi mai
dense. Dezvoltarea diapirismului este conditionată de vâscozitatea sistemului
astenosferă/manta+litosferă. Diapirismul ar apare după 1.000.000-10.000.000 ani cu condiţia ca
vâscozitatea litosferei inferioare să fie redusă la circa 1021 -1023 poise.

4.2.2.2. Rifting pasiv

În riftingul pasiv succesiunea fenomenelor este diferită. În urma tensiunilor apărute în

litosferă aceasta se subţiază, iar materialul astenosferic începe să urce spre baza litosferei. Deci
riftingul precede "domingul". Acest model a fost propus de Salveson (1976,1978) şi McKenzie
(1978). În următorii ani lucrurile au fost detaliate, în special la nivelul cunoştinţelor privind
mecanismul realizării forfecării litosferei. Din acest punct de vedere, aşa cum vom arăta mai
departe, s-au impus două mecanisme: forfecarea pură ("pure shear") şi forfecarea simplă ("simple
shear").

4.2.2.2.1. Forfecare pură ("pure shear")

Funcţie de parametrii fizici ai litosferei, precum şi de caracteristicile structurale rezultate în

cadrul forfecarii pure, se disting mai multe variante de analiză a genezei unui bazin sedimentar,
fiecare din ele având un grad de aplicabilitate mai mult sau mai puţin general.
Modelul extensiei omogene
Modelul lui Salveson este înscris în această categorie fiind mai mult calitativ, intuitiv.
Formularea fizico-matematică a fost realizată de McKenzie (1978).
Ratele de extensie crustală şi subcrustală, βc şi βsc, în cazul modelului lui Salveson, sunt
diferite în sensul că crusta răspunde în mod casant, pe când litosfera subcrustală se comportă
plastic. Aceasta înseamnă că ratele de extensie nu sunt necesar identice.
Independent de Salveson, McKenzie, pe baza unui raţionament similar în ceea ce priveşte
evoluţia riftingului, consideră că diferitele nivele ale litosferei sunt subţiate în proporţii
identice (extensie omogenă="uniform stretching") (figura 4.1). Extensia este simetrică, fără rotaţii,
adică se comportă ca o forfecare pura ("pure shear"). Subţierea litosferei este uniformă, un
echilibru izostatic de tip Airy se mentine permanent, transferul de căldură este doar ascensional şi
nu se ia în considerare căldura de origine radioactivă. Acest model, din punct de vedere termic este
considerat unidimensional (1D).
Subsidenţa indusă în nivelele superioare ale crustei este alcătuită din doua faze principale:
1- subsidenţa initială, tectonică.
2- subsidenţa termică.
1. Litosfera este subţiată instantaneu cu o rată de extensie în care βc = βsc. Menţinerea
echilibrului izostatic implică ridicarea limitei litosferă- astenosferă aşa încăt material cald şi mai
uşor înlocuieşte baza rece şi mai densă a litosferei inferioare. Acest fenomen izostatic are ca efect
o coborâre a suprafeţei topografice. Concomitent însă, datorită fluxului caloric ridicat, există şi
tendinţa ridicării suprafeţei topografice. Teoretic pentru o crustă continentală normală (>18 km)
(Dewey, 1982) are loc o coborâre a suprafeţei topografice, iar pentru o crustă continentală subţiată
 16

(<18 km) o ridicare a acestei suprafeţe. Totuşi sunt situaţii în care o crustă continentală normală
prezintă aspecte care indică o ridicare iniţială.
Pentru aflarea subsidenţei tectonice, McKenzie apelează la un raţionament simplu, pe care îl
vom prezenta pe scurt. În esenţă vom egala două forţe ce acţionează la baza unei coloane verticale
litosferice, pe unitatea de suprafaţă. Una din forţe este cea de dinaintea riftingului, cealaltă fiind
calculată după fenomenul de rifting.

Fig. 4.1 Modelul extensiei uniforme (model

McKenzie, 1978)
Pentru intervalul de pre-rifting forţa ce acţionează la baza coloanei litostatice este alcătuită
din doi termeni, conform ecuatiei generale σyy = ρgy a unei forţe ce acţionează la baza unei
coloane de grosime y şi densitate ρ:

σiyy = ycρcg + (yL - yC)ρsc (4.1)

Vom considera că variaţia densităţilor este lineară în raport cu temperatura; deasemenea

geoterma este lineară între T0 (la suprafaţă) şi Tm (la baza litosferei, respectiv 1333° C după
Sclater & Christie, 1980).
Imediat după fenomenul de rifting, σyy capătă următoarea formă, având patru termeni:

σfyy = ySρS + (yC/βC)ρC + [(yL/βL) - (yC/βC)]ρsc + [yL - (yL/βL) - yS]ρm (4.2)

unde noii termeni sunt: yS - grosimea sedimentelor, apei sau aerului ce umplu riftul
βC şi βL - factori de extensie pentru crustă şi litosferă (βC = βL = β)
ρm - densitatea mantalei la Tm
Egalând forţa iniţială cu cea finală din această etapă a evoluţiei riftului, adică egalând (4.1)
cu (4.2) , regrupând termenii şi calculând densităţile la 0° C, rezultă pentru o litosferă şi o crustă
de grosimi YL respectiv YC:
 17

 Y T Y α T ρ* 
(4.3)
(ρ* m − ρ* c ) C (1−α v m C )− v m m 
 YL 2 YL 2 
ys = (1 − 1 / β)
ρ* m (1−α v Tm )− ρc

Grosimea sedimentarului sin-rift este ys cu următoarele variante: ys > 0 pentru subsidenţă şi < 0
pentru fenomene erozive. YS poate fi asimilat cu subsidenţa iniţială Si. In cazul în care yc > 18 km
rezultă Si > 0 iar în cazul în care yc < 18 km rezultă Si < 0.
2. Subsidenţa termică urmează celei iniţiale şi este strict dependentă de factorul de extensie
litosferică. Ea este o subsidenţă de lungă durată şi este cauzată de răspunsul izostatic la răcirea
litosferei şi la contracţia termică a astenosferei. În calculul subsidenţei termice se porneşte de la
premisa că extensia litosferică face să crească fluxul caloric. Pentru a stabili modul în care se
răceşte litosfera imediat dupa extensie, trebuie să cunoaştem acest flux caloric precum şi variaţia
lui în timp. Modelul extensiei omogene al lui McKenzie presupune pierderile de căldură laterale
(în flancurile riftului) mult mai mici decât gradientul vertical. Deasemenea presupune ca aportul de
căldură datorată elementelor radioactive este neglijabil.
Pornind de la premisa cã temperatura variază între 0° C şi temperatura mantalei Tm
(1333° C), iar grosimea litosferei între 0 km şi YL (125 km), fluxul termic unidimensional (doar
vertical, adică după y) este dat, conform relaţiei fundamentale a transferului căldurii prin
conductivitate (legea lui Fourier), de:

δT = k δ2 T (4.4)
δt δy 2

unde k este coeficientul de difuzivitate termică, iar derivata a doua a însoţitorului lui k reprezintă
curbura geotermei.
Temperatura la orice adâncime (y) şi la orice timp (t) va fi formată din suma unei soluţii
lineare şi a uneia nelineare. Cum ordinul transformantei Fourier, n, la valoarea unitară domină
sinusoida (câmpul termic este “concentrat” în prima buclă sinusoidală), suma celor doua soluţii,
după regrupare şi simplificare devine:

T(y, t) y β πy
= (1 − ) + 2 sin( π )exp( − t )sin (4.5)
Tm yL ππ β τ yL

unde τ = y2L /π2k , este constanta termică temporală a litosferei.

Fluxul caloric la suprafaţă, q, conform legii lui Fourier, poate fi aflat din variaţia gradientului
de temperatură în timp înmulţit cu conductivitatea termica, k. Acest flux este puternic dependent
de β dar după τ (aproximativ 50 m.a.) dependenţa devine nesemnificativă. La timpi < 30 m.a.,
armonicele Fourier au n = 2,3,... şi q se obţine din soluţia nelineară cu una din aceste valori.
Revenind la calculul subsidenţei cauzate de contracţia termică obţinem:

β
S(t) = E 0 sin π (1 − e − t / τ ) (4.6)
π β

cu E0 = 4yLρsαvTm/π2(ρ*m-ρs)
Cunoscând istoria subsidenţei unui bazin, putem determina factorul de extensie litosferică fie
analitic, fie din diagrame (vezi spre exemplu Sclater & Christie,1980).
Deci relaţia (4.3) va fi rezolvată prin:
⇒ calculul constantei termice temporale a litosferei, τ.
 18

⇒ proiectarea subsidenţei termice funcţie de (1-e-t/τ), unde “t” este timpul de la încetarea
riftingului. Panta cea mai potrivită a curbei subsidenţei termice va fi dată de
E0(β/π)sin(π/β).
⇒ se calculează E0 şi apoi se estimează β.
Dacă subţierea crustală este definitivă, subţierea ce corespunde litosferei subcrustale este
temporară şi tinde spre recâştigarea structurii iniţiale (pre-rifting). Subsidenţa termică depinde
direct de rata de extensie β care a afectat litosfera subcrustală, rată care în ultima instanţa este
răspunzătoare de cantitatea suplimentară de căldură ce intră în sistem (cantitate direct
proporţională cu β).
Pornindu-se de la modelul lui McKenzie de tip "uniform stretching" şi "pure shear", în
încercarea rezolvării unor situaţii practice de teren în diverse bazine de sedimentare, s-a constatat
că acest model nu răspunde tuturor cerinţelor. Modelul McKenzie este însă un model cu o bază
matematică relativ simplă şi de aceea el a atras mulţi geologi. Modelul a fost aplicat cu succes
pentru Marea Nordului (Sclater & Christie, 1980; Barton & Wood, 1984) sau pentru unele margini
continentale actuale (Royden & Keen, 1980; Issler & Beaumont, 1987) şi pentru unele bazine
intracontinentale (Sclater et al., 1980; Brunet & Le Pichon, 1982). Totuşi în alte situaţii el nu a
putut explica mulţumitor istoria geologică a unor bazine. De aceea a fost propus un model ce
prezintă o extensie neomogenă în încercarea de a explica apariţia în unele bazine a unei subsidenţe
iniţiale mai mare decât cea presupusă de McKenzie precum şi unele diferenţe în ceea ce priveşte
subsidenţa termică.
Allen & Allen (1990), ajung la rezultate matematice similare. Autorii consideră o litosferă de
grosime initială Yl şi o crustă de grosime initială Yc, supuse unei extensii instantanee. Crusta este
extinsă cu rata βc iar litosfera subcrustală cu βsc. Întreaga litosferă va avea rata de extensie βl .
Relaţia între parametrii va fi: Yl / βl = Yc /βc +(Yl -Yc)/βsc. Convenind, pentru simplificare, ca:
γl=1-1/β1; γc = 1-1/βc şi γsc = 1-1/βsc, unde γ reprezinta reducerea procentuală a grosimii în cele trei
domenii, ecuaţia de mai sus devine:

Yl × γl = Yc × γc + (Yl -Yc) γsc (4.7)

De aici rezulta că:

-subsidenţa tectonică iniţiala Si variază linear cu γc şi γl (deci şi cu γsc)
-subsidenţa crustală are un efect mai mare asupra lui Si decât întreaga subţiere litosferică.
Modelul extensiei neomogene şi discontinui
In fapt, acest model consideră că ratele de extensie diferă în crustă şi în litosfera subcrustală
(figura 4.2).
Trecerea între cele două domenii cu extensie diferită este bruscă şi este situată de-a lungul
unei suprafeţe de discontinuitate (de cele mai multe ori Moho). Din motivele arătate mai sus
extensia este neomogenă şi discontinuă. In literatura anglo-saxonă modelul este cunoscut ca
"depth-dependent discontinuous" sau "non-uniform discontinuous".
Acest mod de a privi fenomenul de rifting a fost propus de Royden şi Keen (1980).
Detaliând puţin, amintim că funcţie de relaţia cantitativă între βc şi βsc se consideră extensie
crustală pentru βc > βsc şi extensie subcrustală pentru βc < βsc.
In cadrul extensiei crustale anomalia termică este slabă iar fenomenul de subsidenţă este
localizat aproape în totalitate în timpul fazei iniţiale (sensu McKenzie, 1978) de reajustare
izostatică. Subsidenţa termică este subordonată. Extensie crustală s-a considerat că a avut loc în
bazinul Vienei (Royden et al.,1983), în regiunea Ridge Basin (Karner & Dewey,1986) etc.
In cadrul extensiei subcrustale dimpotrivă, subsidenţa termică este accentuată (limita
litosferă-astenosferă urcă mai mult). Subsidenţa controlată tectonic este redusă, uneori putând avea
loc chiar fenomene de ridicare a suprafeţei topografice. Extensie subcrustală se consideră că a avut
loc în bazinul Panonic (Royden et al,1983), Grabenul Central din Marea Nordului (Kooi et
al,1989) etc.
Modelul extensiei neomogene şi discontinui întâmpină unele dificultăţi:
-suprafaţa de discontinuitate nu a putut fi demonstrată geofizic în toate situaţiile.
 19

-ratele de extensie diferite în cele două domenii ridică o problemă de spaţiu în cazul
extensiei crustale. Un reper din cadrul materialului crustal trebuie să-si conserve dimensiunile
ori acest lucru ar implica prezenţa fie a unor bazine de avant-pays, fie a unor şariaje intracutanate.
-însusi mecanismul subţierii în mod diferit a nivelelor crustale superioare faţa de zonele mai
profunde nu este suficient de bine explicat.
Modelul extensiei neomogene continui
Modelul a fost propus de Rowley şi Sahagian (1986), şi nu necesită suprafaţa de
discontinuitate sugerată de modelul precedent (figura 4.3).
Acest model restrânge extensia la o suprafaţă care are o secţiune verticală de forma trapezoidală.
La exteriorul acestei suprafeţe extensia este zero. Studiile geofizice de bună calitate sunt absolut
necesare pentru verificarea acestui model, în principiu el fiind interesant căci îndepărtează două
din problemele nerezolvate de modelul anterior şi este verificat de caracterele sedimentare ale unor
bazine actuale.

Fig. 4.2 Modelul extensiei neomogene

discontinui

4.2.2.2.2. Forfecare simplă ("simple shear")

Am analizat, până acum, pe scurt, câteva modele genetice ale rifturilor care au o
caracteristică în comun: relativa simetrie în plan vertical al riftingului, chiar dacă presupun o
litosferă omogenă sau nu. Sunt generate de o forfecare pură ("pure shear").
In 1981 Wernicke propune un model, studiând regiunea "Basin and Range", bazat pe
prezenţa unui accident litosferic major cu poziţie oblică. Este vorba de o forfecare simplă ("simple
shear").
Acest model are avantajul de a putea explica fenomene geologice de amploare ce par
independente genetic şi, în plus, sunt situate la mari distanţe geografice. Ca şi modelul extensiei
neomogene continui, el rezolvă problema spaţiului necesar extensiei crustale, dar nu prin limitarea
acesteia la o anumita zonă ci prin introducerea unui plan de forfecare oblic care uneşte o regiune
 20

subţiata situată în crusta superioară cu nivele crustale inferioare dar şi cu litosfera. Zona de
extensie crustală este excentrică în raport cu zona de ascensiune astenosferică. Ratele de extensie,
βc şi βsc, în crustă şi în regiunea subcrustală variază divergent şi pot apare astfel, în acelaşi
domeniu tectonic, extensie crustală într-o zonă şi extensie subcrustală în alta. Wernicke (1985)
propune existenăa a trei zone asociate cu o forfecare crustală (fig.4.4).
1 Zona în care crusta superioară a fost subţiată şi sunt falii numeroase deasupra zonei de
forfecare.
2 O zonă de "discrepanţă" unde crusta inferioară a fost subţiată iar micşorarea grosimii
crustei superioare este neglijabilă.
3 Zona unde planul forfecării se extinde în litosferă (dincolo de Moho).

Fig. 4.3 Modelul extensiei neomogene

continui

Ar mai fi de amintit că acest model poate explica geodinamic şi geneza unor şariaje
intracrustale iîntr-o perioadă distensivă.
O aplicaţie recentă a acestui model a fost facută pentru domeniul Tethysian de Stampfli şi
Marthaler (1990).
Fundamentarea matematică a valorilor subsidenţei unui bazin de sedimentare născut printr-
un astfel de mecanism a fost propusă de Voorhoeve şi Houseman (1988). Autorii, geometrizând,
consideră că cele două plăci nu prezintă extensii interne şi ignoră flexura elastică a acestora în
urma mişcarilor izostatice. Evident că aceste simplificări pot denatura, într-o oarecare măsură
rezultatul
final, dar Voorhoeve şi Houseman susţin că valorile calculate, în orice punct al bazinului de
sedimentare asimetric, pentru subsidenţă, se apropie bine de cele măsurate. Raţionamentul este
similar cu cel propus de McKenzie (1978) pentru bazine cu geneză pure-shear.
Cei doi autori apelează la aceeaşi ecuaţie termica utilizând, spre deosebire de McKenzie,
conductivitatea termică în locul difuzivitătii. Deasemenea introduc o variabilă care reflectă rata de
generare a căldurii interne. Sunt astfel stabilite valorile subsidenţei iniţiale şi finale de-a lungul
secţiunii unui bazin de sedimentare născut prin forfecare simplă. Este clar că acestea vor fi diferite
în funcţie de punctul de calcul întrucât parametrii litosferici sunt, la randul lor, diferiţi. Subsidenţa
iniţială (cea datorată riftingului) este:
 21

  ρ  (4.8)
Si = (ρm − ρc )h(1 − 1 ) − 1 ρm αT1L (1 − c)(1 + c − 2a ) + (1 − c )( h )2 (1 − 1 ) / (ρa − ρs )
 β 2  ρ m L 2
β 

Fig. 4.4 Modelul extensiei litosferice prin forfecare simplă. Forfecarea oblică face legătura
între zone supuse extensiilor crustale (zona B) şi domenii unde litosfera sub-crustală este
singura atenuată (zona D).

pentru locul unde zona de detaşare este sub crustă şi:

  ρc ρc h ρs h 2 1  (4.9)
Si =(ρm −ρc)h(1− 1) − 1ρmαTL
1 (1− c)(1+ c − 2a − 21
( − ) ) + (1− )( ) (1− )/(ρa −ρs)
 β 2  ρm ρm βL ρm L β2 

pentru locul unde zona de detaşare este în crustă. L şi h sunt grosimea litosferei respectiv crustei.
ρa, ρm, ρc şi ρs sunt densităţile astenosferei, mantalei, crustei, respectiv sedimentului din bazin.
Parametrii a şi c indică adâncimea faliei principale faţă de suprafaţă şi grosimea litosferei subţiate
raportată la grosimea iniţială L. α este coeficientul de expansiune termică iar β este factorul de
extensie litosferică. T1 este temperatura la baza litosferei.
Subsidenţa totală, dupa încetarea anomaliei termice, este:

 αT h  (4.10)
ST = (ρm − ρc )h(1 − 1 )1 − 1 (1 + 1 ) / (ρa − ρs )
β 2L β 

Geometria unui bazin de sedimentare generat prin forfecare simplă este dictată de unghiul
de înclinare a faliei principale de detaşare, θ, de grosimea crustei, h şi de extensia e. In ciuda
asimetriei distribuţiei temperaturii, distribuţia grosimii crustale (şi profilul final al subsidenţei) este
simetrică faţă de centrul bazinului. Astfel, lărgimea fundului bazinului este
 22

w= h −e
(4.11)
tgθ

Aceasta este o relaţie inversă între w şi factorul de extensie crustală maxim:

β= h (4.12)
wtgθ

Cu cât se apropie factorul de extensie de valoare h/tgθ cu atât w tinde catre 0. w devine
efectiv zero (pentru h = 40 km şi θ = 12°) la e = 188 km. Lăţimea maximă a unui bazin situat pe
crustă continentală este 2h/tgθ, de două ori lăţimea bazinului pentru valori mici ale lui e. Funcţie
de θ şi h, lăţimea maximă poate fi de 100-400 km (pentru variaţii ale lui θ = 10°-30° şi h = 30-40
km). Totuşi, se pare că lăţimea maximă nu este niciodată atinsă, spreadingul începând în general
mai devreme, dacă începe, întrucât există păreri că el nu poate debuta niciodată (Latin &
White,1990) în condiţiile forfecării simple a litosferei. Ruperea crustei continentale are loc în
punctul de maximă subsidenţă. Astenosfera va urca prin “spărtură” doar când litosfera în extensie
se va afla la mai mult de 2,5 km (valoare propusă de mulţi alţi autori) sub nivelul mării. Astfel,
după câteva artificii matematice şi înlocuind valorile constantelor alese:

 
Si = 5,31 − 1  (4.13)
 β

pentru stratul de apă iniţial, adică 2,5 km. Din ecuaţie rezultă ca spreadingul oceanic începe
la β = 1,9, ceea ce (pentru valorile propuse) face ca e sa fie de circa 90 km. Marginea plăcii
superioare aflată sub apă va fi jumatate din marginea plăcii inferioare. Lăţimea celor doua margini
însumate va fi de 75-300 km. Observăm că, spre deosebire de bazinele de extensie dezvoltate prin
forfecare pură, cele de natura forfecării simple etalează margini (şi deci şi bazine rim) asimetrice
Modelul extensiei asimetrice
Modelul, propus de Coward (1986), s-ar plasa la jumatatea drumului dintre modelul
forfecării pure (McKenzie) şi modelul forfecării simple (Wernicke). In principiu se sugerează că
litosfera se poate "întinde" diferit în crusta superioară faţă de crusta inferioară. Partea superioară
prezintă o extensie mai mare, controlată de falii, pe când cea inferioară suferă un regim extensiv
mai scăzut şi de natură plastică. Faliile din partea casantă a crustei au tendinţa de blocare după o
anumită rată a extensiei, mişcarea de faliere migrând spre exterior prin apariţia unei noi falii.
Caracteristica este migrarea unidirectională, aceasta fiind în fapt analoagă dezvoltarii şariajelor
"in-sequence" asociate tectonicii compresive.
In cadrul acestui model, ca şi la cel al forfecării simple, mişcările de ridicare şi coborâre ale
suprafeţei topografice variază transversal faţă de bazin explicând prezenţa diferitelor
discontinuităţi stratigrafice ce pot apare în timpul unei perioade distensive. Astfel, în zona externă
are loc subsidenţa iniţială datorată subţierii crustei superioare pe când subsidenţa termică este
absentă. In acelaşi timp în zona internă apar ambele tipuri de subsidenţă, dar valoarea mai mare a
lui βsc în raport cu βc poate cauza ridicări timpuri, uneori chiar deasupra nivelului mării generând
discordanţele stratigrafice de care am mai amintit.

4.2.2.2.3 Alte modele

In afara celor prezentate mai sus au fost imaginate, din motive practice, modele speciale care
în fapt reprezintă variaţiuni pe tema riftingului pasiv, respectiv al modelului forfecării pure. Printre
acestea amintim:
 23

∗ Modelul dyke-urilor de intruziune (Royden et al., 1980)

∗ Modelul segregării bazaltice ("melt segregation model") (Keen, Beaumont &
Boutilier,1981).
∗ Modelul schimbărilor de fază şi diapirismului astenosferic (Falvey, 1974).

Din scurta prezentare de mai sus reiese că există o multitudine de modele care încearcă să
explice formarea bazinelor sedimentare. Este cât se poate de evident că nu există un model general
aplicabil. In consecintă, orice modelare a unui bazin de sedimentare va fi influenţată de datele pe
care le avem despre bazinul respectiv. Ideal ar fi ca fiecare bazin sa aibă propriul model. Acest
lucru este practic imposibil şi, la urma urmei, nu este nici măcar necesar.
“Osatura” teoriilor se constituie în jurul modelului extensiei omogene continui al lui
McKenzie (1978). Acesta ar reprezenta prima generaţie viabilă şi care s-a dovedit deseori foarte
bun. A doua generaţie de modele a detaliat unele probleme câstigând în complexitate şi, devenind
foarte stufoase, riscă sa vadă numai copacii în detrimentul pădurii. O a treia generaţie este
reprezentată de modelele în care un rol important îl are reologia litosferei supuse transformărilor
(Houseman & England, 1986).
Este posibil să căutam la infinit parametrii cei mai importanţi pe care trebuie să-i luam în
calcul. De aceea, odată hotărâti, trebuie să ţinem seama doar că variabilele alese să aparţină unui
domeniu rezonabil, adică valorile fizice pe care le propunem să se înscrie într-o medie a bunului
simţ.
In finalul acestei treceri în revistă a principalelor modele genetice ale rifturilor de extensiune
prezentăm un tabel rezumativ.

Tabel 4.1 Principalele modele genetice propuse pentru geneza rifturilor

Model Referinţe
Activ
(1) Spreading gravitaţional Houseman & England 1986
(2) Diapirism Neugebauer 1978, Bott 1981
Pasiv
A:Forfecare pură
(1) Extensie uniformă McKenzie 1978
(2) Extensie uniformă cu convecţie Buck 1986, Steckler 1985
de manta indusă
(3) Extensie discontinuă neuniformă Hellinger & Sclater 1983
(4) Extensie continuă neuniformă Rowley & Sahagian 1986

B:Forfecare simplă
(5) Asimetrică cu săritură Wernicke 1985, Coward 1986
Asociate marginilor de plăci Sengor,Burke & Dewey 1978
convergente
 24

CAPITOLUL 5

Modelarea stării pre-compresionale

5.1. Metoda secţiunilor echilibrate

Metoda secţiunilor echilibrate s-a impus în ultimele două decenii, fiind utilizată în special
de geologii petrolişti, care au descoperit în acest fel o cale indirectă de aprofundare a cunoaşterii
structurilor geologice petrolifere. Rezultatele pozitive obţinute au facut să fie necesară
fundamentarea teoretică a metodei lăsând din ce în ce mai puţin loc simplei intuiţii.
Naşterea metodei este situată la începutul secolului 20. Chamberlain (1910, 1919), fide
Hossack (1979), foloseşte tehnica secţiunilor echilibrate pentru calcularea adâncimii la care se
produce deslipirea stivei de roci. El porneşte de la premisa conservării suprafeţelor în secţiune în
timpul deformării. Această tehnică simplă a fost reutilizată şi, într-o anumită măsură perfecţionată,
de Bucher (1933), Goguel (1962), Laubscher (1962), Dahlstrom (1969), etc. Raţionamentul
propus de Chamberlain poate fi utilizat şi pentru calculul scurtării atunci când se cunoaşte
adâncimea planului de deslipire.
Lucrări de referinţă, în care s-a apelat la utilizarea secţiunilor echilibrate, sunt cele ale lui
Bally, Gordy şi Stewart (1966), Dahlstrom (1969, 1970), Lamerson (1982), etc. Ca o definiţie se
poate spune ca o secţiune echilibrată este o secţiune interpretativă a unei structuri geologice
actuale aşa cum a rezultat ea în urma parcurgerii unei evoluţii cinematice posibile de la stadiul de
dinaintea deformării şi până în prezent (Ménard, 1987). Stabilirea acestui drum cinematic, amintit
mai sus, impune, lucru normal, realizarea a două secţiuni geologice: sectiunea interpretativă
actuală şi o secţiune reconstitutivă a stadiului inţial.
Inainte de a trece la analiza ipotezelor de bază trebuie însa subliniate urmatoarele:
• Termenul "secţiune (profil) echilibrată" a fost propus de Mugnier (1987) pentru expresia
anglo-saxonă "balanced cross-section". Considerând expresia " secţiune balansată " ca fiind
puţin improprie pentru limba română adoptăm termenul francez, mai apropiat spiritului limbii
noastre.
• Termenul de secţiune echilibrată se aplică secţiunii interpretative a stadiului actual şi nu
secţiunii reconstituite, adică stadiului inţial.
• Tot efortul intelectual depus în decursul echilibrării unei secţiuni trebuie direcţionat în sensul
realizării unei judecăţi interactive aspra structurii actuale, aspectului iniţial şi transformărilor
cinematice. O modificare cât de mică a unuia din aceşti trei parametrii va avea ca efect
schimbări importante asupra celorlalţi doi.
• Este important să acceptam că, deocamdată, o secţiune echilibrată nu reprezintă decât o soluţie
posibilă, putând exista şi altele. Astfel, o secţiune echilibrată nu este necesar justă, dar o
secţiune neechilibrată are toate şansele să fie falsă.

5.1.1 Ipoteze de bază

Construirea unei secţiuni echilibrate trebuie să ţină seama de o serie de ipoteze. Respectarea
acestora are, în ultima instanţa, efecte benefice.
1. Secţiunea trebuie să fie construită paralel cu direcţia principală de scurtare -în tectonica
compresivă- sau de extensie -în tectonică extensivă-, direcţie care nu este neapărat perpendiculară
pe structurile descrise în urma studiilor pe teren. In cele mai multe cazuri determinarea acestei
direcţii nu este uşoară. Este de preferat să ne abţinem de la echilibrarea cu orice preţ a oricărei
secţiuni geologice sau seismice fără să fim asiguraţi, în prealabil, că ipoteza de mai sus este
verificată. In general s-a stabilit că se pot tolera intervale unghiulare de maximum 20° faţă de
direcţia de transport. Linia de secţiune trebuie să fie cât mai apropiată de perpendiculara pe
urmatoarele componente structurale:
• pânzele majore
• cutele majore
• direcţia faliilor normale listrice
 25

In paranteză fie spus, s-a încercat şi utilizarea microcutelor pentru stabilirea direcţiei de
transport tectonic cu unele rezultate pozitive (Hansen, 1971), dar metoda rămâne încă destul de
nesigură.
Localizarea secţiunii este de preferat să fie în zonele de deplasare maximă a pânzelor căci se
evită mişcările în afara planului secţiunii, mişcări ce pot lua naştere în zonele terminale ale
pânzelor. Woodward et al (1989) propun pentru calcularea eventualelor erori datorate unghiului
secţiunii geologice faţă de direcţia de transport un tabel cu rol de "îndreptar" (tabel 5.1). L este
lungimea secţiunii pe directia transportului tectonic real; L’ este lungimea modificată datorită
existenţei unui unghi α faţă de direcţia reală de transport tectonic (L’>L); d este abaterea dintre cele
două lungimi (profile) la o distanţa oarecare.

Tabel 5.1 Eroarea de calcul a scurtării (L’-L) funcţie de abaterea secţiunii,

cu un unghi α, faţă de direcţia reală de transport.

L=10 km L=50 km L=100 km

’ ’
α d L -L d L -L D L’-L
0° - - - - - -
5° 0,9 10 4,4 50,2 8,8 100,4
10° 1,8 10,2 8,8 50,8 17,6 101,5
15° 2,7 10,4 13,4 51,8 26,8 103,5
30° 5,8 11,6 28,9 57,7 57,7 115,5

2. Se consideră că are loc o conservare a volumelor de roci în momentul deformării, condiţie

în general satisfacută deoarece rocile respective au suferit procese de diageneză înainte de
deformare.
3. Se consideră, a priori, că nu există deformări perpendiculare pe planul secţiunii de lucru
( stare de deformare plana).
Combinarea ipotezelor 2 şi 3 implică acceptarea faptului că există o conservare de suprafeţe,
în planul secţiunii, în timpul deformării. Această proprietate, când se aplică la nivele geologice de
grosime constantă, se traduce prin conservarea lungimilor în timpul deformării.
Deci:
- lungimea unui strat (sau ansambluri de strate) se conservă între starea iniţială şi cea finală (post
deformare).
- lungimile a două nivele geologice situate la adâncimi diferite trebuie să fie identice (Ménard,
1987). Se oferă astfel posibilitatea punerii în evidenţă a unor structuri ascunse pe care observaţiile
de suprafaţă şi cele din foraje (în cea mai mare parte superficiale) sau din secţiunile geofizice,
singure, nu le pot sesiza.

5.1.2. Restaurarea stării iniţiale

Restaurarea stării pre-compresive este asociată cu construirea unei secţiuni retrotectonice şi

ne permite să controlăm măsura în care secţiunea interpretativă realizată este bine echilibrată. In
ultimă instanţă trebuie sesizat dacă secţiunea retrotectonică conţine spaţii vide. Rezultă că este
vorba de o serie de paşi mici (încercare-eroare ) făcuţi până la echilibrarea totală.
Pentru operaţiunea de restabilire a stării iniţiale trebuie definită o linie fixă în foreland într-o
zona neafectată de deformări. Această linie fixă este denumită "pin-line" după termenul anglo-
saxon. Sunt necesare, deasemenea, de cuantificat mişcările verticale care au acompaniat
deformările. Dacă în cazul deformărilor din seriile sedimentare problema este mai simplă (putem
repune la orizontală diferitele nivele ) ea se complică în cazul secţiunilor realizate la o scara mai
importantă ( la scară crustală, spre exemplu ). De aceea se va face apel la date specifice, care vor
permite controlul acestor mişcări verticale. Din cele spuse mai sus rezultă că:
• judecata critică a geologului trebuie să fie îndreptată şi asupra stării iniţiale.
 26

• în general parcursul cinematic este complex şi de aceea suntem conduşi la stabilirea mai
multor etape de dezvoltare intermediară între starea iniţială şi cea actuală.
• construcţia secţiunilor echilibrate ia în calcul în permanenţă starea inţială, structura actuală şi
evoluţia cinematică de la starea iniţială la cea actuală.
Domeniul de aplicare a secţiunilor echilibrate decurge direct din ipotezele prezentate mai
sus. Astfel nu avem voie să echilibrăm o secţiune geologică dacă aceasta nu este situată pe direcţia
de scurtare sau de extensie a crustei; în acest sens echilibrarea unor secţiuni care se intersectează
sub unghiuri importante este o aberaţie. Pe de altă parte neconservarea suprafeţelor în timpul
deformării, cu toate că face echilibrarea secţiunii dificilă, nu interzice totuşi complet construirea
acesteia. Este evident că în această situaţie trebuie să fim capabili de cuantificarea schimbărilor de
suprafeţe care acompaniază deformarea. O astfel de situaţie apare în cazurile în care deformarea nu
este plană (spre exemplu extensii perpendiculare pe planul secţiunii) sau când apar schimbări de
volum în timpul deformării (prin diageneza sau în urma unor evenimente tectonice). Dacă putem
estima aceste modificări de suprafeţe sau volume, vom ţine cont de ele când refacem starea
iniţială.
Din punct de vedere practic construcţia unei secţiuni echilibrate va fi mai riguroasă în
cazurile următoare:
1-când deplasările pe discontinuităţi sunt foarte mari în raport cu deformările interne; o structură
în care scurtarea este absorbită de încălecări va fi echilibrată într-o manieră mai exactă decât o
structură în care scurtarea este absorbită de cute falii, spre exemplu.
2-când seriile conţin mai multe nivele de roci competente pentru care ipoteza conservării
lungimilor poate fi acceptată. Dimpotrivă, seriile constituite preponderent din roci incompetente
vor avea toate şansele să sufere o deformare internă intensă şi neomogenă. In general, seriile care
au suferit o deformare internă mare (în particular seriile afectate şi de un metamorfism
contemporan deformării), se pretează foarte puţin unui echilibraj riguros.
Pentru a recapitula, putem spune ca situaţia ideală, când sectiunile echilibrate vor fi cel mai
apropiate de adevăr, este aceea a unor structuri care prezintă încalecari importante ce afectează
serii cu mai multe nivele competente. Secţiunile echilibrate pe astfel de structuri sunt cele mai
performante. Credem că cele trei secţiuni geologice realizate prin flişul extern al Carpaţilor
Orientali respectă cele arătate mai sus.

5.1.3. Determinarea factorilor geometrici şi variaţiile de grosime ale stratelor

Factorii geometrici iniţiali sunt obţinuti în urma studiilor de teren geologice şi geofizice. In
cele mai multe cazuri datele de suprafaţă sunt preluate dupa o secţiune geologică completă. Alături
de aceasta vor fi luate în calcul un oarecare număr de înclinări de strate, un numar de valori ale
grosimilor diverselor formaţiuni, poziţii cât mai exacte (dacă este posibil) ale unor falii, etc. In
general tipul şi numărul acestor date depind de complexitatea zonei precum şi de interesele
geologului.
Pe lângă datele de suprafaţă se utilizează şi cele culese din foraje (orientări şi înclinări de
strate) sau cele care provin din studiile geofizice. De cele mai multe ori aceste date nu pot fi
utilizate într-o formă brută. Spre exemplu orientările şi înclinările de strate obţinute la suprafaţă,
cum este şi firesc, prezintă variaţii destul de mari. Pentru a fi integrate într-o schemă mai generală
(o secţiune geologică la scară mică) alături de datele seismice (cu lungimi de unda mai mari) va fi
necesară ponderarea acestora prin una din metodele cunoscute. Reperele geologice puse în
evidenţă prin metode fizice trebuie să fie sigure şi acceptate ca repere doar în măsura verificării lor
de către datele geologice (de suprafaţă sau din foraje). Aceleaşi lucruri se pot afirma şi despre
diferitele elemente tectonice.
O problemă frecvent întâlnită este cea a variaţiilor de grosime ale unor formaţiuni observate
pe o secţiune geologică (spre exemplu între două flancuri ale unui sinclinal sau de-o parte şi de
cealalta a unei falii). Intrebarea care se pune şi căruia trebuie să i se răspundă este: cum s-au
produs aceste variaţii ale grosimii? Modificările grosimilor se pot face progresiv în cazul unor
bazine de sedimentare cu morfologie blândă sau se pot face rapid dacă există fenomene de cutare
sin-sedimentare sau sunt prezente falii de creştere. Se cunosc multe cazuri de variaţii ale
 27

grosimilor datorate unor fenomene erozive.Este evident că subestimarea grosimii stratigrafice are
ca efect adăugarea de falii suplimentare pentru umplerea spaţiului gol rămas.In varianta inversă,
supraestimarea acestei grosimi ne va obliga să "coborâm" fundamentul pentru a face loc unor
volume suplimentare de roci.
La scară crustală aceeaşi problemă se pune mai ales în regiuni unde o tectonica compresivă a
reactivat structuri mai vechi care au luat naştere în urma unor fenomene extensive (spre exemplu
subţieri crustale legate de fenomenele de rifting).

5.1.4. Orizontalitatea formaţiunilor şi faliile anterioare deformării

In momentul restabilirii situaţiei pre-deformare, pentru un anumit moment, putem fi puşi în

faţa unor cazuri în care depozitele sedimentare nu erau orizontale. De aceea vom fi nevoiţi să
cunoaştem paleobatimetria şi să luăm în calcul elemente ce pot pune în evidenţă paleopanta
depoziţională. In general integrarea acestor elemente intervine într-un stadiu destul de avansat al
interpretării şi, de aceea, repunerea nivelelor la orizontală într-o primă fază este suficientă.
Faliile anterioare deformării reprezintă o moştenire tectonică şi sunt deosebit de importante
din cel puţin două motive:
1. Complică mult starea de dinaintea deformării, bazinul de sedimentare iniţial devenind
mult mai complex decât cele din schemele clasice şi, în consecinţă, restabilirea aspectului lui va fi
mai dificilă.
2. Structurile moştenite controlează în mare masură deformările ulterioare, deformări pentru
care, de fapt, noi facem echilibrarea secţiunii. Din cele de mai sus rezultă că este foarte important
să formulăm clar, fără dubii, care sunt structurile pe care le considerăm moştenite (paleofalii
normale, blocuri basculate, falii decroşante care taie oblic planul secţiunii de lucru, diferitele
variaţii importante ale topografiei paleobazinului, etc) precum şi dacă le considerăm pasive sau
active în timpul deformărilor ulterioare.

5.1.5. Evoluţia cinematică şi alegerea stilului tectonic

Vom parcurge în continuare ipotezele structurale la care vom apela pentru interpretarea
deplasărilor (orizontale sau verticale), deformările interne, evoluţia şi relaţiile dintre acestea. In
principal este vorba de alegerea tipului de model tectonic utilizat, alegere care se face, în
particular, funcţie de geometria suprafeţelor de discontinuitete. Alegerea este foarte importantă
caci ea va condiţiona ulterior viziunea personală asupra structurilor de suprafaţă precum şi a
structurilor mai profunde.
După cele arătate mai sus, am considerat ca ar fi util să prezentam pe scurt câteva modele
mai des utilizate în abordarea secţiunilor geologice din regiuni cu tectonică compresivă.
1. Modelul de încălecare pe plane orizontale şi plane înclinate, în care suprafaţa de
încălecare este reprezentată de o succesiune de segmente paralele cu stratificaţia (plane
orizontale=paliere) alternând cu segmente care taie stratificaţia (plane înclinate=rampe). In acest
model cutele asociate cu încalecarea sunt datorate faptului că seria încălecătoare trebuie să muleze
schimbările de înclinare ale suprafeţei de încălecare. In consecinţă parametrii de determinat vor fi:
• geometria suprafeţei de încalecare (lungimea palierelor şi rampelor precum şi unghiul pe care
ele îl fac cu stratificaţia).
• valoarea deplasării compartimentului superior (care încalecă).
2. Modelul de încălecare pe falii listrice, unde suprafaţa de încălecare este o curba slabă
devenind orizontală în adâncime. Parametrii de determinat vor fi:
• geometria faliei şi, în particular, adâncimea la care ea devine orizontală.
• valoarea deplasării
3. Modelul conform căruia seria sedimentară se cutează prin decolare deasupra unui nivel
oarecare iar grosimile reperelor este constantă (cute izopace). Vor trebui determinaţi următorii
parametrii:
• profunzimea nivelului de decolare (în relaţie cu lungimea de undă a cutelor)
• valoarea scurtării
 28

Păstrarea lungimii stratelor presupune alegerea unui stil tectonic caracterizat, în general, de
cute paralele. Acest stil a fost utilizat în cadrul problemelor ridicate de echilibrare, de către
Dahlstrom (1969, 1970), care a apelat la cute concentrice (acelaşi centru de curbură pentru orice
orizont stratigrafic). Intr-uni sens asemănator se poate apela şi la cute kink ( "en chevron" sau cute
cufăr), caracterizate prin şarniere înguste şi flancuri relativ largi. Ambele variante conservă
lungimea şi grosimea stratelor şi, în consecinţă, pot fi utilizate în cadrul echilibrării secţiunilor
totul rămânând o chestiune de opţiune.
In cazul cutelor neparalele, fără apariţia unui strain penetrativ, acestea pot fi ignorate sau
geometrizate. Dacă însă deformările interne produc reduceri de volum (spre exemplu prin clivare)
aceste reduceri sunt foarte dificil de apreciat.
4. Modelul unei falii situate în profunzime şi care se amortizează într-o cută la suprafaţă.
Este evident că, spre deosebire de modelele 2 şi 3, valoarea deplasării nu este constantă de-a
lungul faliei. De aceea, dacă în modelele precedente o aproximare geometrică era suficientă pentru
a rezolva problema, în acest ultim caz este necesară cunoaştera proprietăţilor mecanice ale rocilor
pentru aprecierea amortizării mişcării.
Asupra stilului tectonic de deformare precum şi asupra secvenţialităţii cinematice, în cazul
unei catene compresive, vom reveni în capitolul 7.

CAPITOLUL 6

Modelarea stării sin-compresionale

6.1. Metoda prismei de sedimentare critice

Baza de pornire clasică în judecarea modului de amplasare al încălecărilor a fost aceea a

iniţierii alunecării, precum şi a dezvoltării ei, în mod simultan pe întreaga suprafaţă a faliei. Este
evident că un astfel de mod de abordare a problemei s-a datorat dorinţei de simplificare necesară
unui demers cât de cât logic. Că este aşa o dovedeşte afirmaţia din 1921 a lui Oldham (Price,
1986) că "încălecările nu se iscă simultan pe întreaga lor suprafaţă, ci parţial, prima oară într-o
parte, apoi în alta, fiecare zonă separată de mişcare fiind influenţată de rezistenţa rocilor şi de
puterea de propagare a încălecării".
Smoluchowski (1909) (fide Price, 1986) este cel care încearcă primul să rezolve
contradicţiile mecanice ale pânzelor. Conform principiilor mecanicii clasice o pânză nu s-ar putea
forma (pune în loc). Dar pe teren erau deja descrise încălecări de mare amploare. Cu alte cuvinte,
săriturile pânzelor cunoscute erau cu mult mai mari decât cele posibile teoretic, pe baza legilor
fizicii, aşa cum erau ele cunoscute din experienţele de laborator. Smoluchowski propunea doua
variante de explicare a paradoxului. In termenii actuali este vorba de alunecarea gravitaţională (de
Jong & Scholten, 1973) şi de alunecarea pe "perne de material vâscos, ductil".
In primul caz, problema nu este rezolvată întrucât acest gen de pânze necesită o pantă
accentuată precum şi compensarea compresiunii şi încalecării din frontul pânzei cu o extensie şi,
eventual, în secţiunea retrotectonică, a unei zone cu deficit de material. In plus, înclinarea
orizontului de alunecare este în directie opusă deplasării pânzei.
Al doilea caz, în accepţiunea lui Smoluchowski, este cel al suprapunerii unor roci dintr-un
nivel crustal inferior, prin intermediul unei "perne milonitice", peste roci din nivelele superioare.
Insa pe teren se cunosc nenumărate cazuri de şariaje discrete, lipsite de milonitizări, sau care
efectiv sunt foarte tranşante, planul de încălecare având, să zicem, 5 cm.
Discuţiile au continuat până la prima utilizare, de către Hubbert şi Rubey (1959), a teoriei lui
Terzaghi privind stressul efectiv. Cei doi cercetători vor obţine, în urma calculelor, o formula de
tipul:

τ = τ0 + σ tg φ (6.1)
 29

unde τ şi σ sunt stressurile de forfecare şi cele normale la limită (critice).

Tangenta lui φ este coeficientul de fricţiune internă şi reprezintă o constantă de proporţionalitate
între cele două stressuri critice şi are valoarea 0,577 (adică φ =30o ). τ0 este stressul de
forfecare critic pentru un stress normal σ = 0, şi are valoarea de 200 bar (20 Mpa). Continuând,
Hubbert şi Rubey, obţin, pentru săritura maximă formula:

Xmax = 5,4 + 2,6 z km (6.2)

cu z grosimea, după axa Z, a prismei.

Este evident că valoarea obţinută este cu mult mai mică decât săriturile reale ale pânzelor.
Deasemenea se consideră că panta minimă, θ , pentru alunecări gravitaţionale ale unui bloc
rectangular rigid, este:
tgφ = tgθ

şi, cum φ = 30o, această pantă este în general prea înclinată pentru a fi luată în considerare, în
cazul faliilor de încălecare. Ceea ce este determinant este presiunea fluidului din pori. Este definit
astfel parametrul λ, care reprezintă raportul dintre presiunea de pori -p- şi greutatea pe unitatea
de suprafaţă -Szz- a coloanei de roci (λ=p/Szz). Relaţia devine astfel :

Xmax = (1 / 1 - λ)5,4 + (2,6 - 1,73 λ ) z km (6.3)

iar cea a unghiului minim de alunecare:

tgθ = (1-λ) tgφ (6.3’)

Perfecţionările aduse acestui model vor fi expuse pe scurt în continuare (Davis et al,1983).
Una din metodele, veche de când lumea, de a ne apropia de adevăr a fost metoda empirică,
experimentală. Pe baza rezultatelor obţinute s-au emis teorii care au ajutat, ulterior, înaintării pe
calea foarte încurcată a descifrării unor fenomene geologice. Ca multe alte demersuri empirice şi
acesta, al prismei sedimentare (prismei de acreţiune) critice, s-a născut în lumea anglo-saxonă.
Davis et al. (1983) observă că teoriile mecanice de geneză a zonelor cutate şi şariate s-au realizat,
în cele mai multe cazuri, prin observaţii asupra unor regiuni inactive din punct de vedere tectonic.
De aceea, pe baza unor studii din Himalaia şi Taiwan, este propus un model mecanic simplu de
evoluţie a prismei sedimentare. Baza de pornire este aserţiunea lui Chapple (1978) conform căreia,
indiferent de regiunea de şariaj luată în calcul, exista o serie de puncte comune:
• Este prezentă o suprafaţă bazală de decolare ("roof thrust", "sole thrust"), sub care
deformările sunt reduse ca amploare şi care înclină către interiorul orogenului.
• Materialul de deasupra acestui orizont este supus unor compresiuni.
• Prisma are o forma specifica, ascuţindu-se spre marginea (foreland-ul) provinciei
muntoase.
Modelările de laborator au arătat ca o stivă de roci supusă unor compresiuni se deformează
până la momentul în care atinge un stadiu critic (steady state) cu un vârf sau con critic (critical
taper), din acest motiv alunecând pe suprafaţa bazală de decolare.. In acelaşi timp cu alunecarea
are loc o adiţionare de material în partea ei frontală. O prisma de sedimentare subţire care nu
acreţionează material, teoretic, poate să se deplaseze fără apariţia unor deformări interne (cazul
foselor sărace în aport sedimentar). Dimpotrivă, o prisma acreţionară “bogată” în sedimente
prezintă deformări interne în timpul alunecării în scopul menţinerii unei forme frontale conice
critice.
In decursul experienţelor s-a acceptat că în litosfera superioară deformările au loc funcţie de
presiune şi sunt de tip coulombian (prea puţin dependente de timp, deformări de natură casantă,
 30

etc.). Forfecarea materialului se supune aceleiaşi legi empirice din mecanica rocilor, căci nu diferă
fenomenul în sine, ci doar valorile scalare So (forţa de coeziune) şi µ (coeficientul de frecare) care
este de formas µ=tgφ. Pentru forfecarea de tracţiune, la rupere, ecuaţia este de forma:

|τ| = S0 + µ (σn - pf) (6.4)

cu σn - tracţiunea normală
pf - presiunea fluidului din pori.
Factorul coeziv So este relativ neimportant în cadrul amplasării pânzelor (depozite
predominant silicioase).Valoarea So este intre 5-20 MPa (de la argile la gresii), deci mult mai mică
decât cea a granitelor, spre exemplu. La adâncimi de ordinul kilometrilor So este neglijabil în
raport cu termenul dependent de presiune, în cadrul ecuaţiei de rupere (singurul loc unde se
resimte influenţa factorului So este partea frontală a prismei sedimentare).
Ecuaţia (6.4) devine:

|τ| = µ × σn* (6.5)

cu σn*- stressul efectiv.

Presiunea fluidului din pori este foarte importantă pentru mecanismul amplasării pânzelor şi,
în consecinţă, efectul ei trebuie bine apreciat atât în condiţii submarine cât şi subaeriene (figura
6.1). In cazul condiţiilor subaeriene se apreciază nivelul freatic la nivelul solului şi deci presiunea
apei din pori va fi egală cu cea hidrostatică pentru zonele puţin profunde. De la o anumită
adâncime, presiunea din pori se situează undeva între cea litostatică şi cea hidrostatică. In multe
regiuni de pe glob nivelul freatic este sub suprafaţa topografică, presiunea din pori fiind redusă
(rocile sunt mai competente). Situaţia în care rocile se află sub nivelul mării, este evident, trebuie
abordată altfel (parametrul λ este uşor diferit). Modelul la care ne referim are limitele de
aplicabilitate la baza crustei căci, în aceasta zonă, temperaturile şi presiunile devin suficient de
mari pentru intrarea într-un domeniu plastic de deformare. Datele luate în calcul pentru o prismă
sedimentară omogenă constituită dintr-un material necoeziv de tip coulombian, şi care este supusă
unei împingeri dinspre partea internă (mai groasă) pe un orizont de alunecare, sunt prezentate în
figura 6.2.
 31

Fig. 6.1 Relaţia dintre presiunea fluidului, pf, şi tracţiunea verticală σz pentru trei cazuri:
(a) pânza de apă la suprafaţă
(b) pânza de apă sub suprafaţă
(c) roci submers
(d) In toate cazurile rezistenţa coulombiană la forfecare este
proporţională cu diferenţa σ*z=σz - pf indicată de haşuri.

Cele două unghiuri care ne interesează sunt:

α - unghiul local al suprafeţei topografice
β - unghiul local al suprafeţei bazale de decolare
Este folosit sistemul cartezian cu axele X şi Z, pe care H este grosimea prismei sedimentare
pentru punctul ales, la care se adaugă, pentru prismele submarine, şi valoarea coloanei de apă, D.
Forţele compresive acţionează pe direcţia axei X. Delimitând un element de valori x şi x + dx,
forţele longitudinale pe prismă (perpendiculare pe desen) sunt:
• forţa gravitaţională cu componenta după axa X egală cu -ρgH dx sinβ , cu ρ (considerat
constant) densitatea rocilor ce alcătuiesc prisma sedimentară.
• presiunea apei acoperitoare (condiţii submarine) cu o componentă după X ,
z-ρw gD dx sin (α+β), unde ρw este densitatea apei. Forma generală de pornire este a unei
prisme de acreţiune submarine. Pentru o prismă subaeriană singura modificare necesară
este considerarea termenului ρw = 0.
• rezistenţa la alunecare pe orizontul bazal (datorată frecării) va fi de forma, -τbdx, unde τb
este forfecarea bazală.
• σx este tracţiunea normală şi acţionează de-a lungul oricărei feţe perpendiculare pe axa X.
O creştere a frecării bazale măreşte conul. O creştere în frecarea internă conduce la
micşorarea conului critic. O prismă sedimentară coezivă poate avea un con ascuţit şi să alunece
fără să sufere deformări interne semnificative.
Valoarea forfecării bazale este :

τb = (ρ-ρw) gHα + (1-λ) KρgH (α+β) (6.6)

Fig. 6.2 Diagrama schematică a unei prisme de material

supusă unor compresiuni orizontale. Este arătat echilibrul
de forţe pe o coloană arbitrară, de lăţime dx, precum şi
notaţiile utilizate în text.
 32

Din ecuaţia de mai sus rezultă că frecarea este influenţată de doi termeni, amândoi fiind
responsabili de diversele încălecări şi cutări. K este o valoare rezultată în urma integrării de la 0 la
H în raport cu z a produsului σxdz.
Primul termen este datorat acţiunii gravitaţiei pe panta topografică. Al doilea termen depinde
de vârful conic şi este o consecinţă a compresiunilor dinspre interior (hinterland). Pentru prismele
de acreţiune dominate de sedimente silicioase, cu valori rezonabile ale lui µ, µb, şi λ=λb, acest al
doilea termen este de 4 - 5 ori mai mare decât primul. Deci forfecarea bazală este de tot atâtea ori
mai mare. Spre deosebire de Hubbert şi Rubey (1959), Davis et al.(1983) nu foloseşte un model
rectangular. Nisipul folosit în experientă era uscat (λ=0 ), şi relaţia α vs. β se reduce la:

α = 5,9o - 0,66β (6.7)

Această presupunere este confirmată de experienţele de laborator (figura 6.3) iar forma finală a
valorii lui α devine:

α = (5,7° ± 0,2° ) - ( 0,66 ± 0,14 ) β (6.8)

Ajustările izostatice datorate creşterii prismei sedimentare pot provoca reluări ale unor accidente
tectonice vechi sau formarea unora noi.
Datorită faptului că în interiorul provinciei sunt stive mai mari de pânze, atunci şi baza
prismei sedimentare va fi coborâtă mai mult în urma proceselor izostatice, faţă de regiunile
frontale ale prismei. Deci unghiul β va creşte cu o valoare δβ. Cum vârful conic trebuie să se
conserve în decursul proceselor izostatice pentru a menţine prisma în stare critică (δα+δβ= 0),
panta topografică va fi redusă corespunzător (unghiul va scădea). Starea critică a prismei depinde
de modul de partajare a conului critic între cele două unghiuri.
La densităţi rezonabile ρ şi ρw, fiecare grad al lui α influenţează mai puţin atingerea stării
critice a conului decât fiecare grad al lui β. De aceea schimbarea (scăderea) lui α datorită
modificării lui β, în cursul reajustărilor izostatice, face ca prisma să devină subcritică şi, deci, vor
fi încurajate reluările deformărilor mai vechi până când un nou con critic va fi atins (figura 6.4).
Eroziunea prismei sedimentare va avea efecte similare căci este vorba de scăderea lui α în
timp ce β rămâne neafectat. In unele zone active actuale (ex. Taiwan) procesele de eroziune şi de
deformare pot să se anihileze reciproc. Schimbările rapide climatice (în sensul creşterii fluxului
eroziv) sau scăderi ale compresiunii tectonice vor produce dezechilibre ale prismei sedimentare.
 33

Fig. 6.3 Panta medie măsurată prin regresie lineară obţinută în

cursul experimentelor în cutia cu nisip. Punctele reprezintă
media a opt experimente pentru β=2°, paisprezece pentru β=3°
şi nouă pentru β=6°. Dreapta este predicţia teoretică conform
căreia α=5,9°-0,66°β.

Un alt factor important este modificarea valorilor frecării pe orizontul bazal de alunecare.
Intr-o prismă sedimentară dacă frecarea bazală scade (spre exemplu datorită unor schimbări de
natură litologică) conul critic scade şi prisma sedimentară iniţial critică, devine supercritică (figura
6.4). Din contră, o creştere a frecării va produce o creştere a conului critic şi prisma va deveni
subcritică, deformându-se până la atingerea unui nou con critic. Dacă, în urma schimbărilor
stratigrafice, noul material bazal va avea proprietăţile (1 -λb) µb > (1 - λ) atunci el nu mai poate
funcţiona ca orizont de alunecare şi, în consecinţă, se va specula un orizont de alunecare situat mai
sus în cadrul prismei. In aceste condiţii prisma sedimentară va etala, de-a lungul bazei ei, eroziune
tectonică.
Teoria expusă aici are limitele ei. Putem presupune că grosimea prismei sedimentare poate
creşte în aşa măsură încât orizontul bazal va depaşi limita casant - ductil şi, în felul acesta, şi
comportamentul coulombian (dependent de presiune). In măsura în care câmpul de stress, ce
defineşte forfecarea bazală, nu depinde de presiune, raportul τb/ρgH şi, prin aceasta panta
suprafeţei topografice, va scădea către hinterland cu toate că acolo grosimea prismei (H) este mai
mare. Pentru valori ale lui τb«ρgH, coeficientul K poate fi aproximat K = 2 sin φ(1 - sin φ).
Tranziţia de la domeniul casant la cel ductil are loc la adâncimi de 12 - 16 km pentru regiunile cu
gradienţi geotermici normali.
O serie de aspecte particulare ridică geometria conului critic al unei prisme de sedimentare
ce are ca orizont de alunecare bazal sarea (Davis şi Engelder,1985). Urmărind o serie de judecăţi
similare cu cele prezentate pe scurt mai înainte se observă că sarea cedează unor forfecări cu valori
între 100 kPa şi 1 MPa, deci cu mult mai mici decât cele necesare altor roci (figura 6.5).
Formula conului critic al unei astfel de prisme de sedimentare este,

α + β = β + (τ0/ρg H) / 1 + (1 - λ) ( 2 / cosec φ-1) (6.9)

Fig. 6.4 Diagrame ilustrând efectele asupra geometriei prismei pentru (A) eroziune
superficială sau ajustări izostatice şi (B) o schimbare în frecarea bazală, fie în λb fie în µb.
Atât eroziunea cât şi ajustările izostatice împing prisma într-un regim subcritic, încurajând
remobilizări deformaţionale. O creştere în frecarea bazală care nu încalcă condiţia (1-λb)
µb≤(1-λ)µ încurajează, deasemenea, deformarea, producând un vârf conic critic. O
descreştere în frecarea bazală, pe de altă parte, crează posibilitatea stării supercritice şi
apariţia fenomenului de subducţie neacompaniat de acreţie sau deformări în cadrul prismei.
 34

Sensibilitatea la schimbare a coeficientului bazal de frecare este mare.

şi, înlocuind forfecarea τ0 = 1 Mpa, rezultă un con critic de numai un grad. Pentru celelalte roci
moi acest con este de 8 - 9 grade.
In cazul unei prisme de sedimentare situată pe un fundament ferm, planele de forfecare cu
vergenţe spre foreland vor înclina cu unghiuri mai mici decât planele cu vergenţa spre hinterland,
care sunt mai abrupte (figura 6.6A).

Fig. 6.5 Diagramă ilustrând rezistenţa

diferitelor roci funcţie de adâncime. Se
observă rezistenţa scazută a sării.

Fig. 6.6 Orientarea planelor de alunecare potenţiale într-o (A) o prismă cu

fundament rezistent,rigid şi (B) o prisma cu fundamentul pe sare. Se
observă lipsa planelor de alunecare cu vergenţa spre foreland şi cu
înclinare mică.

Este posibil ca aceasta să fie una din explicaţiile faptului că încălecările cu vergenţa spre
foreland sunt mult mai des întâlnite decât celelalte. In cazul sării, însă, aceste două plane înclină cu
aproape aceeaşi valoare (figura 6.6B). Astfel în zonele cutate, în general, structurile sunt simetrice
şi deseori se observă migrări ale sării în sâmburele anticlinalelor (evident şi datorită diferenţei de
densitate a sării în raport cu celelalte roci sedimentare). Odată cu iniţierea cutării deasupra
orizontului bazal cu sare iau naştere sinclinale largi separate de anticlinale înguste şi mai abrupte,
structuri însoţite de falii inverse. Pentru cutări mai intense, sarea se afla uneori în imposibilitatea
de a umple sâmburele anticlinalelor şi atunci intervin, pentru compensare volumetrica, forfecări
 35

interstrat (Gwinn, 1964 fide Davis & Engelder, 1986). In general este dificil pentru o încălecare, ce
foloseşte ca orizont de glisare sarea, să aleagă alt orizont stratigrafic. Incălecările sunt oarbe şi
asociate cu anticlinale şi sinclinale largi. In zonele cu depozite groase de sare ( >100m) şi situate la
adâncimi suficient de mari apar structurile diapire bine cunoscute. Zonele şariate pe sare pot avea
lărgimi considerabile ( 150 - 500 km ).Văzute pe hartă aceste zone sunt mult înaintate spre
foreland faţă de zonele sărace în sare. Ca răspuns la schimbarea pe direcţie a valorii forţelor bazale
de forfecare pot apare rotaţii ale structurilor sau ridicări structurale.
Aplicarea teoriei prismei sedimentare critice în regiunile cutate a dat, în general, rezultate
pozitive.

6.2. Analiza flexurii unei plăci litosferice

In subcapitolul precedent am urmărit cum se pun problemele, teoretic, asupra evoluţiei interne
a unei prisme de sedimente în cursul fenomenelor de compresiune tectonică. Nu am abordat în
schimb deloc comportamentul substratului acestei prisme. Evident este vorba de litosfera care
suporta încărcatura sedimentară a bazinului, încărcatură care în cazul marginilor convergente (aşa
cum este şi cazul Carpaţilor Orientali), are o formă prismatică. Geneza oricărui bazin de sedimentare
are, în primul rând, cauze de origine profundă, respectiv cauze litosferice. Realizarea unei
concavităţi a litosferei este factorul primordial. Odată stabilită alura acestei concavităţi, pe crustă
oceanică sau continentală, se pot face unele judecăţi asupra materialului sedimentar care o umple.
De aceea s-a pus problema cuantificării acestei mărimi, respectiv flexura pe care o suportă litosfera.
Modul de comportament flexural al litosferei are influenţe majore asupra subsidenţei bazinale.
Dată fiind sedimentarea foarte activă, pe mari perioade de timp, şi cu schimbări faciale
minore, mecanismul subsidenţei a suscitat un interes firesc. Pentru rezolvarea acestei probleme s-au
propus mai multe variante:
• Subsidenţa datorată încărcăturii sedimentare (Bott,1980 fide Allen & Allen,1990). Încărcatura
sedimentară singură poate produce o subsidenţă de două sau trei ori mai mare decăt adâncimea
iniţială a apei în care au avut loc procesele de depunere. Sarcina sedimentară favorizează
subsidenţa dar, fiind în general contemporană şi cu subsidenţa tectonică, separarea ei este
dificilă. Este greu de presupus că, acţionând izolată, ea singură ar putea explica marile stive de
roci cu faciesuri de apă mică.
• Subsidenţa datorată schimbărilor de fază (Allen & Allen,1990). Este vorba de trecerea
gabbroului în eclogit la nivelul mantalei superioare (baza litosferei) sau chiar la baza crustei.
Problema neclară, în acest caz, este aceea că nu se cunoaşte cu exactitate dacă fenomenul
poate fi suficient de extins, în spaţiu şi în timp, pentru a explica satisfacător subsidenţa pe mari
suprafeţe a marginilor pasive.
• Subsidenţa datorată dilatării ("creep of") crustei inferioare (Bott, 1980). Este un fenomen de
dilatare, în direcţia oceanului, şi se presupune că este cauzat de existenţa unor sarcini
topografice inegale, transversale pe marginea pasivă continentală.
• Subsidenţa datorată răcirii litosferei subţiri. Contracţia termică succede ascensiunii astenosferei
(eventual şi dyke-urilor sau diapirelor ultrabazice). Flexura rezultată în urma contracţiei termice
poate deveni adăpostul prismei sedimentare, fie că se acceptă un model de placă elastică, fie un
model de placă vascoelastică.

6.2.1. Modelul plăcii elastice

Acceptând un model reologic elastic, rezultă că încovoierea plăcii se va produce în urma

oricărui sistem de forţe aplicat (inclusiv datorat încarcăturii sedimentare). In acest sens Turcotte &
Schubert (1982), pornesc de la următoarele premise pe care le vom analiza pe scurt în continuare.
Flexura este provocată de forţe orizontale şi verticale dar şi de torsiune. Momentul de torsiune
este integrala variaţiei stressului normal de-a lungul secţiunii plăcii luată în consideraţie. Momentul
de torsiune, M, este funcţie de raza locală de curbură prin coeficientul de rigiditate flexurală. Acesta
la randul lui este proporţional cu cubul grosimii plăcii elastice. Momentul de torsiune, M, actioneaza
pe întreaga curbură a plăcii, pe când forţele aplicate la extremităţi afectează placa doar până în
 36

centrul de greutate (acesta este, în fapt, centrul geometric în accepţiunea unei plăci izotrope în starea
initială, la t=0). De aceea, pentru un element limitat (placă), dy, forţa aplicată pe o extremitate
(stressul normal), va fi σxxdy. Torsiunea indusă până în centrul cu y=0 va fi σxxydy. Integrând pe
întreaga extremitate, între h/2 şi -h/2 (unde h este grosimea placii elastice), rezultă:

h/2 (6.10)
M= ∫σ
−h/2
xxydy

Stressul normal este de contracţie în partea superioară a plăcii şi de extensie în cea inferioară
( figura 6.7). După cum s-a observat (modelul luat în considerare fiind bidimensional), nu există
strain perpendicular pe axa XY, adica εzz = 0.
Pornindu-se de la integrala de mai sus, şi luându-se în calcul şi alţi parametrii -raza de curbură,
lungimea plăcii etc.- şi notànd o forţa orizontală, P, şi o forţă datorată încărcării verticale, q(x),
ecuaţia generală a flexurii unei plăci este:

4 2 (6.11)
D dw
dx 4
= q ( x) − P dw
dx 2

unde,

D = -d2w/dx2 (6.12)

şi defineşte rigiditatea flexurală, iar w devierea (abaterea) reprezintă mărimea unghiului de pantă al
plăcii (invers proporţional cu raza R). Odată având posibilitatea stabilirii zonei concave se pot face
aproximări practice, întrucât acest volum poate fi umplut preponderent cu apă (cazul litosferei
oceanice) sau cu apă şi sedimente (variabile din punct de vedere cantitativ) în cazul unui bazin pe
crustă continentală. Materialele de umplutură au densitate redusă în comparaţie cu materialul de
manta pe care trebuie sa-l disloce. Considerând această diferenţă de densitate, ∆ρ, şi mărimea forţei
la baza plăcii încovoiate ca fiind echivalentă cu presiunea ∆ρgh, derivată între zona de curbură
maximă a plăcii şi zona neafectată de încovoiere, ecuaţia generală a flexurii plăcii devine:

Fig. 6.7 Stressurile normale pe secţiunea terminală a unei plăci fixe. Acestea
exercită torsiuni până la mijlocul plăcii şi, integrate pe suprafaţa secţiunii
(între –h/2 şi + h/2), dau momentul de torsiune, M.
 37

4 2 (6.13)
D ddxw4 + P ddxw2 + ∆ρgh = q a ( x)

cu ∆ρ = (ρm-ρw ), pentru un bazin cu apă, şi ∆ρ = (ρm-ρs), pentru un bazin plin cu sedimente.

Evident, răspunsul litosferei este funcţie de distribuţia spaţială a sarcinii. Pentru o aceeaşi
încărcatură de sedimente, de masa m, răspunsul litosferei este minor la lungimi de undă mici,
(litosfera se comportă rigid), sau major la lungimi de undă mari, (litosfera se comportă nerigid).
Cunoaşterea acestei lungimi de undă a încărcăturii sedimentare este importantă în acţiunea de
decompactare. Deasemenea prezenţa unor stressuri orizontale are influenţe asupra marginilor de
plăci, acest lucru fiind recepţionat ulterior de aspectul onlap-ului.

6.2.2. Problema flexurii litosferei continentale

In continuare vom face câteva comentarii asupra răspunsului elastic al litosferei continentale la
factorii de stress. Spre deosebire de litosfera oceanică , ce rămâne relativ intactă în cursul scurtei
sale vieţi (cca.180 m.a.), litosfera continentală acumulează strainuri pe lungi perioade de timp.
Evoluţia temporală a flexurii litosferei continentale a suscitat şi încă suscită discuţii datorită
intervenţiei unui mare numar de variabile. Dacă pornim de la premisa că litosfera continentală se
comporta ca un solid elastic, situat deasupra fluidului mantalei, atunci profilul flexural universal din
figura 6.8 ar putea fi aplicat.
Regiunile de coliziune continentală caracterizate prin prezenţa lanţurilor muntoase, sunt surse
de mari volume de detritus, bazinele adăpostite de concavitatea flexurii având tendinţa de a se umple
rapid cu sedimente. Parametrul flexural al litosferei are forma:

α = (4D/∆ρg)1/4 (6.14)

unde ∆ρ va fi diferenţa de densitate între densităţile mantalei, ρm, şi cea a sedimentelor, ρs şi deci
∆ρ = ρm-ρs. Rigiditatea flexurală, D, are forma din ecuaţia 6.12.
Urmându-se acest raţionament se pot stabili curbe teoretice care să muleze cel mai bine
curbele observate (în fapt flexura litosferei continentale) prin diverse mijloace geofizice. Cea mai
bună mulare a curbei teoretice pe adâncimea observată geofizic a fundamentului ajută la stabilirea a
doi parametrii geometrici ai litosferei foarte importanţi pentru aspectele sedimentare ale umpluturii
bazinului. Este vorba de xb şi x0 (distanţa dintre punctul de aplicare a forţei şi punctul de înălţime
maximă a convexităţii externe respectiv distanţa dintre punctul de aplicare al fortei şi punctul de
încovoiere 0 al placii) şi wb (inalţimea maximă a convexităţii; vezi şi figura 6.9). Aceste valori ajută
la estimarea rigidităţii flexurale a litosferei (măsurată în Nm) şi implicit la grosimea elastică
echivalentă (măsurată în km). Asupra lor vom reveni puţin mai departe.
 38

Fig. 6.8 Soluţie universală pentru curbarea unei plăci litosferice

elastice sub o încărcătură pe extremitate (Allen şi Allen, 1990)

McNutt şi Kogan (1987) fac o observaţie foarte importantă privind lanţurile muntoase
puternic arcuite, inclusiv Carpaţii. Aceste lanţuri sunt asociate cu grosimi elastice mici ale litosferei
actuale. Lanţurile muntoase lineare şi lungi ( Urali , Appalaşi ) sunt suportate de plăci foarte rigide
ceea ce sugerează că forma în plan a catenelor este legată de aspectul secţiunii plăcii încovoiate,
adică cele puternic curbate sunt lipsite de rezistenţă iar cele puţin curbate sunt rezistente. Reiese de
aici că grosimea echivalentă elastică nu este legată atât de o izotermă oarecare, ci mai degrabă este
datorată gradului de încovoiere în urma stressului.
Studiile lui McNutt , Diament şi Kogan (1988) asupra a 50 de provincii orogenice au ajuns la
urmatoarele concluzii:
a. Nu sunt indicaţii că provinciile vechi au suferit relaxări de natură vâscoelastică (rigiditatea
flexurală prezentă este mică).
b.Vârsta litosferei continentale, la timpul încarcării, stabileşte o limită superioară (geometrică) a
grosimii elastice echivalente, Te. Allen & Allen (1990) observă că multe grosimi Te cad sub acest
nivel şi presupun că în urma unor decuplări ale unei plăci elastice (să zicem la Te/2) cele două
domenii se curbează independent. Aceasta ar reduce cu 63% grosimea elastică echivalentă pentru o
aceeaşi curbură. Dacă litosfera este curbată foarte mult stressurile de încovoiere afectează crusta
inferioară ductilă, conducând la decuplare, grosimea elastică echivalentă reducându-se de două ori.
c. Este o bună corelaţie între înclinarea plăcii şi grosimea elastică echivalentă
d. Este o bună corelaţie între raza de curbură (în plan) a provinciilor cutate şi grosimea elastică
echivalentă. Deci plăcile puternic curbate în plan vertical sunt puternic curbate şi în planul
suprafeţei Terrei. Aceste catene curbate sunt frecvent asociate cu extensii tip back-arc.
e. Plăcile slab rezistente şi puternic curbate crează încălecări relativ mici şi fără continuitate pe
direcţie.
Segmentarea unei plăci în timpul subducţiei influenţează geometria bazinelor flexurale
( Royden , Patacca & Scandone , 1987 ). Segmentarea litosferică a influenţat geometria bazinului
flexural de foreland situat deasupra şi, deasemenea, avansarea şariajelor spre convexitatea externă a
fiecarui segment. Pânzele ce au avansat cel mai mult se situează pe segmentele de litosferă care au
avansat cel mai puţin.

6.2.3. Problema convexităţii plăcii litosferice (“forebulge”~“outer rise”)

 39

Convexitatea externă a plăcii subduse poate avea uneori peste 1 km înălţime, în cazul unei
plăci oceanice şi, de ordinul sutelor de metri, în cazul litosferei continentale. Lăţimea ei se înscrie în
limita a câtorva sute de kilometri. Natura ei este flexurală, deci de origine mecanică, şi, de aceea, s-a
pretat unor modelari fizico-matematice. Asupra flexurii pe care o suferă o placă oceanică, datorită
unor sarcini suplimentare apărute în zona de subducţie, s-au propus mai multe modele. Noi vom
insista asupra celui creat de Turcotte & Schubert (1982). Cei doi autori pornesc de la ecuaţia
generală a flexurii prezentată mai sus (ecuatia 6.13) şi a carei rezolvare este:

w = ex/α (C1 cos x/α + C2 sin x/α ) + e-x/α (C3 cos x/α + C4 sin x/α ) (6.15)

unde, C1,C2,C3,C4, sunt constante determinate de condiţiile specifice rezolvării unei serii de
derivate. Simbolul α din ecuaţie este parametrul flexural, adică α = (4D/∆ρg)1/4, unde D este
rigiditatea flexurală. Această formulă a fost propusă pentru flexura plăcii oceanice asimilată unei
plăci finite (sparte) şi care este încărcată pe o extremitate. Semnificaţia fizică a forţelor verticale şi a
momentului de încovoiere sunt încă destul de neclare. Ea ar putea reprezenta o combinaţie a forţelor
gravitaţionale, ce acţioneaza asupra plăcii descendente, cu forţele induse de prisma de acreţiune
asupra plăcii superioare. Cu toate incertitudinile prezente se pot obţine unele date estimative asupra
depresiunii de natură flexurală, prin realizarea profilului matematic al fosei în termenii înălţimii
convexitaţii (wb) şi jumătăţii lăţimii acesteia ( xb - xo ). Turcotte & Schubert (1982) propun ( figura
6.9 ):

xb=3πα/4 (6.16)
x0=πα/2 (6.17)

Diferenţa între xb şi x0 reprezintă lăţimea bazinului de sedimentare adică distanţa de la punctul de

aplicare al forţei şi “începutul” convexitaţii externe.

xb-x0=πα/4 (6.18)

cu, xb - distanţa dintre linia încărcăturii şi partea cea mai înaltă a convexităţii,
xo - jumătatea lăţimii depresiunii flexurale.
Stiind că w0 este încovoierea maximă a plăcii (în km) sub punctul de aplicare a sarcinii (X=0),
atunci wb devine:

wb= -0,0670 w0 (6.19)

Rezultă, din cele arătate mai sus , că această convexitate este în legatură directă cu parametrul
flexural. Ar exista astfel posibilitatea calculării mărimii convexităţii externe funcţie de valoarea
rigidităţii flexurale tot aşa cu este posibilă şi problema inversă.
Am abordat acest subiect întrucât, după parerea noastră, este extrem de important în cazul
specific al Carpaţilor Orientali. Aporturile sedimentare au fost bilaterale în bazin, adică, în anumite
perioade de timp, şi forelandul debita material sedimentar. Din păcate nu cunoaştem rigiditatea
flexurala a vechii litosfere a bazinului căci a fost subşariată şi consumată în timpul proceselor
tectonice convergente. Deci o analiză cantitativă este, la ora actuală, imposibilă. Se pot face însă
remarci de natură calitativă asupra relaţiei dintre şariajele Carpaţilor Orientali şi modul depoziţional
din bazinele de sedimentare de diverse vârste. Relaţia dintre tectonica marginii de plăci şi
comportamentul litosferic, cu implicaţiile majore asupra umpluturii bazinului de sedimentare, a fost
abordată de mai mult timp şi a dat rezultate interesante (Jordan, 1981; Covey, 1986; Flemings &
Jordan, 1990). De fiecare dată s-a pus în evidenţă că o serie de compresiuni majore într-un bazin de
foreland (cu efectele specifice adică amplasarea de pânze de şariaj) produc migrarea spre interior
(spre orogen) a convexităţii externe a forelandului însotită de eroziuni accentuate ale acesteia. In
perioadele de “calm” tectonic au loc eroziuni ale pânzelor de şariaj amplasate, precum si, lucru
 40

foarte important, migrarea spre exterior a convexiţătii externe însoţită de o scădere a aportului de
sedimente pe care ea le furnizează bazinului de sedimentare.

CAPITOLUL 7

Elemente geometrice ale pânzelor de şariaj şi ale duplexurilor

7.1. Elemente geometrice

O pânză de şariaj este un volum de roci limitat în bază de o falie de încalecare ("leading
fault"). In general ea este limitată şi la partea superioară de o falie similară ("trailing fault").
Aceste doua falii se unesc dupa o linie de branşare ( "branch line") (figura 7.1).
Intersecţia suprafeţei unei pânze cu un orizont stratigrafic defineşte linia de trunchiere
(separare) ("cutoff line") (Douglass,1958). Dahlstrom (1970) observa că intersecţia nu reprezintă o
linie ci o suprafaţă şi propune termenii de "leading edge" şi "trailing edge”. Boyer şi Elliott (1982)
renunţă la aceste denumiri propunând "leading and trailing thrust surfaces".
Multe încălecări sunt oarbe la început abia ulterior devenind ascendente pentru a întâlni
suprafaţa de eroziune sinorogenică (figura 7.2). Linia de amortizare a deplasării unei panze se
numeşte "tip line". Această linie, împreună cu linia de branşare ("branch line"), poate fi
intersectată de o suprafaţă de eroziune rezultând astfel, pe hărţi, puncte de amortizare sau de
branşare ("tip and branch points").
Aceste puncte sunt importante căci în regiunea lor se pot studia o serie de procese fizice care
însoţesc încălecările (Elliott,1976). Deasemenea pot fi utilizate, în provinciile de şariaj, şi liniile de
branşare (Elliott & Johnson, 1980).

Fig. 7.1 Secţiune printr-o pânza de sariaj schematizată,

alcătuită dintr-un volum de roci situat deasupra faliei
conducătoare (leading fault) şi sub falia condusă
(trailing fault). Cele două falii se unesc în linia de
branşare.
 41

Fig. 7.2 Secţiune printr-o structură imbricată, la două nivelede

eroziune. Fiecare încalecare se evazează spre suprafaţă de
detaşare principală. Dacă mai multe falii taie suprafaţa de
eroziune sinorogenică DD’, avem de-a face cu o structură
imbricată emergentă. Pe de altă parte este posibil ca liniile
“tip” să nu întâlnească suprafaţa de eroziune sinorogenică CC’
şi avem de-a face cu structuri imbricate oarbe. Se observă că
eroziunea subsecventă (dinspre CC’ spre DD’) poate ascunde
diferenţele dintre cele două tipuri de structuri imbricate.

Relaţiile dintre o suprafaţă de încălecare minoră şi una majoră sunt arătate în figura 7.3.
Putem întâlni solzi izolaţi în care eroziunea a pus în evidenţă doua puncte de amortizare (figura
7.3a) sau solzi oblici la structura principală în care eroziunea afectează atât linia de branşare cât şi
linia de amortizare (figura 7.3b). Un solz sprijinit complet pe încalecarea majoră, în urma
eroziunii, va rămâne fără linie de amortizare dar va etala doua puncte de branşare la unitatea
majoră (figura 7.3c). O situaţie mai complicată se întâlneşte în cazurile în care un solz uneşte doua
încălecări majore, linia de branşare făcând legătura între cele doua încălecări (figura 7.3d). Sunt
cazuri în care o suprafaţă individuală de încălecare este delimitată de o linie de branşare (figura
7.3e). In general, dar nu întotdeauna, încălecările, atat pe direcţie cât şi pe înclinare, se reunesc şi
se poate renunţa la linia de amortizare.
Termenul "horse" a fost propus (Dennis,1967, fide Boyer şi Elliott, 1982) pentru un volum
de rocă delimitat de două sau mai multe falii normale. Ulterior semnificaţia s-a extins şi pentru
cazurile faliilor inverse. Un horse se poate forma fie în acoperişul încălecarii (hangingwall) fie în
culcuşul ei (footwall) (figura 7.4 ).
 42

Fig 7.3 Principalele relaţii între o încălecare majoră şi una minoră. a-eroziunea
afectează o pereche de încălecări. Cartografic se va distinge o încălecare majoră,
PM, cu un solz izolat, S, care are o linie de branşare, B, două linii “tip”, T1 şi T2,
care taie suprafaţa în două puncte, T1’ şi T2’. b-solz divergent care are doar o
linie “tip”, T, cu o terminaţie cartografică, T’, şi o linie de branşare, B, care
intersectează suprafaţa de eroziune în B’. Există doar un colt, C. c-solz de reunire
cu o linie de branşare, B, care intersectează harta în două puncte de branşare, B1
şi B2. d-două falii majore, Q şi R, cu solzul de legătura, S. Două linii de branşare,
B, au terminaţiile la suprafaţa, B şi B’, şi o linie de branşare în adâncime cu două
colţuri, C1 şi C2. e-un “horse” format dintr-un volum de roci înconjurat de
suprafeţe de falie. Cele două suprafeţe de falie se întâlnesc de-a lungul unei linii
de branşare închise, B, cu două colţuri, U. Alături este ilustrată o jumatate de
“horse” secţionat după linia XX’.

Pe teren lucrurile se complică căci este dificil de deosebit un horse de un solz sprijinit pe
încălecarea majora mai ales dupa intervenţia eroziunii. O altă situaţie dificilă este aceea a unui solz
care uneşte două încălecări majore şi care are linii de branşare aproape paralele la care se adaugă un
plonj blând. In secţiune el poate avea aspectul unui horse (figura 7.5). Din punct de vedere statistic,
s-a observat că structurile tip horse sunt mai des întâlnite în regiunile mai interne, mai adânci şi mai
vechi ale provinciilor de şariaj, pe când încălecările oarbe, solzii izolaţi sau cei divergenţi se
întâlnesc mai des în zonele externe, mai tinere şi mai noi ale provinciilor de şariaj.
 43

Fig. 7.4 Secţiune printr-un “horse” incipient. Noi

fracturi (linii întrerupte) îl pot tăia fie în culcuşul,
fie în acoperişul suprafeţei de încălecare majore.

7.1.1. Sistemele de încălecări

După scurta trecere în revistă a unor aspecte geometrice referitoare la structuri izolate, vom analiza,
tot pe scurt, relaţiile geometrice ce se stabilesc între două sau mai multe structuri. Rodgers (1953,
fide Boyer & Elliott, 1982) defineşte sistemul (familia) de încălecări pentru prima oară ca fiind o
reţea de linii de branşare datorată unirii mai multor falii.

Fig. 7.5 Două suprafeţe de falie întâlnindu-se de-a lungul a două linii
de branşare, B1 şi B2, al caror aspect cartografic crează impresia unui
solz divergent dar în secţiune arată ca un “horse”.

Sistemele imbricate cuprind o serie de încălecări cu dimensiuni şi forme asemănătoare, înclinând

şi înrădăcinându-se pe aceeasi suprafaţă de şariaj. Aceste structuri foarte importante au fost
recunoscute de Suess în 1863 şi numite "schuppen structure" (Suess, 1904, fide Boyer & Elliott,
1982). Francezii le-au denumit iniţial "structure ecailleuse" (Gosselet, 1885) şi apoi "structure
imbriquee" (de Margerie & Heim, 1868). Structurile imbricate reprezintă un mijloc eficient de
scurtare şi îngroşare a unei serii stratigrafice. In profunzime sunt limitate de o încălecare bazală
("sole thrust", Dennis, 1967) la care fiecare structură aderă asimptotic (vezi figura 7.2). In
secţiune aspectul unei structuri este de evantai motiv pentru care scoala anglo-saxonă foloseşte
termenul de "imbricate fan". Structurile imbricate pot să atingă suprafaţa de eroziune dar pot fi şi
oarbe. Pe măsura apropierii de suprafaţă de eroziune sinorogenică (=sintectogenetică) înclinarea
lor creşte ajungând la circa 60o. Boyer şi Elliott (1982),modificând termenii iniţiali propuşi de
Dahlstrom (1970), definesc "leadig imbricate fan" (structuri proimbricate) şi "trailing imbricate
fan" (structuri retroimbricate). In primul caz este vorba de o structură imbricată a cărei săritura
maximă este situată în faţă iar în al doilea caz săritura este situată în spate (figura 7.6). Dahlstrom
 44

(1970) propusese, pe baza relaţiei planului de încălecare cu flancurile cutelor, termenii de

"backlimb thrust" şi "forelimb thrust". Conform acestei împărtiri însă, se nasc o serie de probleme
când este vorba de roci întâi cutate şi apoi şariate căci putem să fim puşi în situaţia prezenţei în
acoperiş a flancului intern al cutei care să fie direct suprapus celui extern situat în culcuş.

Fig. 7.6 Clasificarea diferitelor sisteme de

încalecări; cele mai multe sunt structuri imbricate.

Funcţie de prezenţa mai multor tipuri de rampe tot volumul de roci ce le traversează va
prezenta în acoperişul încălecării o serie de forme specifice. O rampă laterală va genera, spre
exemplu, o culminaţie laterală (figura 7.7). O situaţie specială poate apare în timpul unei încălecări
piggy-back când, în urma dezvoltării unor duplexuri, putem sesiza modificări de grosime, între
încălecarea de culcuş şi cea de acoperiş, pe direcţia şariajului. Elliott şi Johnson (1980) arată că în
astfel de cazuri se dezvoltă o serie de falii cu direcţia paralelă direcţiei de deplasare a pânzei, falii ce
afectează doar încălecarea de acoperiş (figura 7.8), încălecarea de culcuş a duplexului rămânând
neatinsă. Termenul englez propus este "hangingwall drop fault" ceea ce s-ar traduce
prin falie de cădere a acoperişului. Acest tip de falii nu prezintă deplasări diferite în cele două
compartimente, pe direcţia de deplasare tectonică a stivei tectonice. De-a lungul faliei au loc doar
ridicări diferenţiale cauzate de grosimile variabile a duplexului. Faliile de cădere a acoperişului
diferă de rampele laterale sau de faliile de decroşare prin aceea că nu au decât o componentă
normală a săriturii.
In incheierea subcapitolului mai amintim câte ceva şi despre retroîncălecări. Aceste structuri,
destul de frecvente, sunt denumite "pop-up back thrust". După o perioadă de scurtări interstrat are
loc dezvoltarea unei rampe şi a unei retroîncălecări. Blocul delimitat de cele două elemente
structurale se numeste "pop-up" (figura 7.9).
 45

Fig. 7.7 Imagini ale dezvoltăriisecvenţiale a

acoperişului unei încălecări. Se observă
relaţia rampelor laterale
(HWR) cu culminaţiile laterale. Direcţia de
transport a pânzei este spre cititor.

Dacã o astfel de retroîncălecare întâlneşte sau taie o încălecare anterioară, suprafaţa care este
delimitată de încălecările convergente în sens ascendent se numeşte zona triunghiulară "triangle zone"
(Elliott, 1981) (figura 7.10).

Fig 7.8 Falie de acoperiş situată în zona unei

culminaţii laterale. Direcţia de transport este spre
cititor.

Mandl & Crans (1981) imaginează pentru retroîncălecări un alt mecanism posibil. Este vorba
de o mişcare rotaţională a acoperişului deasupra rampei de culcuş (figura 7.11). Această
 46

componentă rotatională inhibă într-o oarecare măsură ascensiunea stivei de roci pe rampă ceea ce
are ca efect consumarea unei cantităţi de energie prin geneza unei "ruperi" în masa pânzei, spre
hinterland. Se observă că spre deosebire de structura pop-up, retroîncălecările antitetice ("antithetic
back thrust") nu presupun existenţa unei rampe iniţiale. Deasemenea structurile devin din ce în ce
mai abrupte cu adâncimea spre deosebire de pop-up.
Este posibil însă să construim un sistem de încălecări similar structurilor imbricate dar limitat
de încalecarea bazală la care se adaugă şi o suprafaţă de şariaj la partea superioară. Acest sistem de
încălecări este cunoscut sub numele de duplex şi va fi analizat într-un subcapitol special ceva mai
departe.

Fig. 7.9 Dezvoltarea unei structuri de tip “pop-

up”. A. Scurtare paralelă cu o zonă de
amortizare. B. Dezvoltarea structurii “pop-up”
pe falii de încălecare.

Fig. 7.10 Dezvoltarea unei zone triunghiulare unde un retroşariaj de tip

“pop-up” şi o încălecare spre foreland converg. Incălecarile sunt
numerotate în ordinea deplasării iar dezvoltarea structurii continuă cu
formarea unei rampe frontale pe flancul structurii “pop-up”.
 47

Fig. 7.11 Dezvoltarea unei retro-încălecări antitetice. A-

înainte de deplasare. B-După deplasare

7.1.2. Cinematica pânzelor de şariaj

In general s-a fundamentat ideea că legea principală de punere în loc a pânzelor de şariaj
este cea care spune: pânzele se propagă dinspre hinterland spre foreland (Armstrong &
Oriel, 1965; Bally et al., 1966; Boyer & Elliott, 1982). Acest mod de propagare a fost denumit
"in-sequence thrusting" (Dahlstrom, 1970). Traducerea în română a termenului este destul de
dificilă şi de aceea vom utiliza termenul anglo-saxon. Ulterior s-au descris situaţii care nu se
încadrau în această regulă generală (Pfiffner, 1985; Morley, 1986, etc.).Peach, 1907 (fide
Morley, 1986) consideră că modul de propagare al şariajelor îmbracă două aspecte (figura
7.12): primul, cel amintit, dinspre hinterland spre foreland -mod in-sequence (=break-forward
sequence sau piggy-back sequence)-, al doilea în sens invers, dinspre foreland spre hinterland -
mod break-back sequence (=overstep sequence cf. Elliott &Johnson,1980 sau overlap sequence
cf.Peach et al. 1907 fide Butler, 1986). Dintre cele doua tipuri de propagare, primul este
dominant şi este acceptat ca deformare normală în provinciile orogenice. Orice încălecare ce ia
naştere în decursul unei dezvoltări progresive spre foreland şi are un sens opus (spre
hinterland) dar aparţine aceluiaşi eveniment tectonic, se numeşte încălecare "out-of-sequence"
(Coward,1986;Hossack, 1986). Asociate cu încălecări out-of-sequence pot fi şi alte deformari
(cutari, clivaje, etc.). Ulterior (Mugnier, 1987) s-au facut unele distincţii în cadrul dezvoltării
out-of-sequence, în sensul că sunt două aspecte:
1. Dacă noul plan de alunecare este mai profund decât cel care a generat structurile
anterioare, pânza astfel născută va fi, evident, out-of-sequence dar, datorită poziţiei planului de
alunecare secvenţei i s-a dat numele de breach sequence (figura 7.12).
2. Dacă noul plan de decolare este superficial în raport cu cel anterior atunci se păstrează
denumirea de out-of-sequence (figura 7.12).
Sariajele in-sequence (Dahlstrom, 1970) taie succesiunile stratigrafice în sens ascendent în
raport cu direcţia de transport şi, în consecinţă, vor amplasa roci mai vechi pe roci mai noi.
 48

Fig. 7.12 Mişcările secvenţiale ale faliilor de încălecare. Falia 1 este cea mai
veche.
A. Propagare spre exteriorul catenei (in-sequence, break-
forward sequence sau piggy back sequence.
B. Propagare spre interiorul catenei (break-back
sequence, overstep sequence sau overlap sequence).
C. Propagare în dezordine.
D. Refaliere de origine profundă (breach sequence).
E. Refaliere de origine superficială (out-of-sequence).

O altă caracteristică este aceea că, pentru un strat reper cutat, o încălecare taie doar unul din
flancuri. Totuşi (Morley, 1986) observă că acest lucru poate fi caracteristic şi unei evoluţii out-of-
sequence (figura 7.13).
Sariajele out-of-sequence pot tăia structuri mai vechi (dar formate în cursul aceluiaşi
eveniment tectonic), atât ascendent cât şi descendent, existând şi posibilitatea amplasării de roci
noi peste roci vechi. O altă diferenţă între aceste doua tipuri evolutive ale şariajelor este aspectul
liniilor de branşare. Dacă şariajele in-sequence prezintă o linie de branşare continuă, închisă şi
care delimitează întreaga pânză, în cazul şariajelor out-of-sequence acestea pot fi discontinui
formând o serie de bucle închise, dar izolate. Motivele pot fi:
1. Sariajul out-of-sequence a fost precedat de eroziune în pânza inferioară.
2. Pânza inferioară a fost budinată la scara mare.
3. Buclele de branşare izolate reprezintă un şariaj in-sequence unde părţi ale pânzei inferioare
viitoare au fost rabotate şi încorporate ca o serie de horse izolaţi în pânza încălecătoare (petece de
rabotaj) (figura 7.14)
 49

Fig. 7.13 Dezvoltarea ideală a unui front de şariaj blocat.

A. Dezvoltare in-sequence cu indicarea punctului probabil de blocare.
Incălecarea 1 este cea mai veche.
B. Blocarea încălecarii în culcuş şi apariţia unui plan de mişcare
regresiv tip out-of-sequence.
C. Eroziunea pânzei regresive are ca efect izolarea unor klippe
tectonice întâlnite sub forma unor petece de acoperire situate pe
forelandul nedeformat.

Activarea unui şariaj out-of-sequence poate fi făcută pe un plan mai vechi (reactivarea unei
întregi pânze anterioare) sau poate fi făcută pe un plan nou fiind tăiate vechile structuri (figura
7.15). Evoluţiile de tip overstep sequence sunt mult mai rare decât out-of- sequence, ca să nu mai
vorbim de in-sequence. Un exemplu documentat al unei astfel de evoluţii este oferit de Verges şi
Munoz (1989) în partea centrală a Pirineilor sudici. Problemele dezvoltării secvenţiale ale pânzelor
de şariaj sau ale altor tipuri de încălecări au devenit din ce în ce mai complexe pe măsura creşterii
gradului de cunoaştere geologică.
Din acest motiv, în ultimul timp, se fac auzite păreri care susţin că, cel puţin în anumite
situaţii, există posibilitatea dezvoltării unor încălecări sincrone transversal la provincia orogenică.
Intr-o lucrare fundamentată Boyer (1992) apelează la un astfel de model sincron pentru explicarea
evoluţiei tectonice a provinciei orogenice ce traversează statul american Montana şi cel canadian
Alberta. In fapt autorul susţine că prezenţa faliilor imbricate, predominante în zonele axiale şi pe
flancurile externe ale ridicărilor structurale, dovedesc că multe din ele au fost active simultan.
Deasemenea el propune ca metodă de determinare a mişcărilor sincrone analiza combinată a
calculului deplasării, transversal pe profile, cu calculul transferului de deplasare pe direcţia de
deplasare. O altă observaţie este aceea că, o mişcare sincronă a încălecărilor în zonele mai profunde
are ca efect mişcări "out-of-sequence" la suprafaţa pământului. In acelaşi timp Boyer (1992)
consideră acest model sincron ca o confirmare a teoriei prismei de sedimentare critice.
 50

Fig. 7.14 Dezvoltare secvenţială în urma căreia sunt puse în loc o

serie de lambouri de rabotaj.
A.Lambourile provenite din pânza inferioară au rămas în contact
cu aceasta.
B.Lambouri care nu mai sunt în contact cu pânza din care provin.
Acest lucru se poate datora:1-distanţa de transport mare şi
amplasarea lor pe alta pânză de şariaj. 2-consumarea întregii
pânze mame în timpul procesului de smulgere.

Evoluţiile in-sequence sunt cele mai cunoscute şi, de aceea, nu vom insista asupra lor. Vom
aminti doar că în relaţie cu o astfel de evoluţie au fost descrise bazinele piggy-back (Ori & Friend,
1984), respectiv bazinele Po şi Ebro din Pirinei.
 51

Fig. 7.15 Diferite tipuri de încălecări out-of-sequence.

A1. Incălecări sincrone ale pânzelor a şi b.
A2. Incălecări sincrone şi reactivări ale pânzelor mai interne astfel încât acestea pot
depăşii edificiul structural situat spre foreland. In acelaşi timp, sub planul de şariaj
activitatea tectonică este continuă şi are loc generarea duplexurilor îngropate.
B. Reactivarea unor porţiuni ale pânzei:
1. Decapitarea unei culminaţii structurale.
2. Imbricarea acoperişului pe o rampă.
Remobilizări de palier.
C. Crearea unei noi pânze de şariaj printr-o secvenţă deja cutată. Cutele
decapitate sunt situate spre stânga, în culcuş.

7.2. Analiza duplexurilor

Studiul duplexurilor reprezintă una din achiziţiile importante ale geologiei structurale.
Duplexurile se pretează la geometrizări ceea ce simplifică într-o oarecare măsură demersurile făcute
pentru stabilirea scurtărilor seriilor stratigrafice.
Termenul de duplex apare pentru prima oara în lucrarea lui Dahlstrom (1970), însă autorul
aminteşte că acest cuvânt era deja utilizat de geologii din Calgary.
Majoritatea cercetătorilor care au descris duplexuri remarcă faptul că, pe direcţie, este
posibilă trecerea într-o structură imbricată. Aceasta schimbare a aspectului unui horse se
 52

datorează rampelor laterale şi oblice care influenţează variaţiile longitudinale ale încălecărilor de
culcuş sau acoperiş.
Ferestrele tectonice sunt în general explicate prin eroziunea diferenţială a structurilor
antiforme. Frecvent s-a constatat că multe din culminaţiile unei suprafeţe de şariaj sunt produse
dupa amplasarea pânzei, cutarea producându-se, în principiu, de sus în jos incluzând şi
fundamentul. Această interpretare clasică s-a dovedit uneori a fi fost aplicată abuziv căci secţiunile
echilibrate pe astfel de structuri au arătat că fenomenul de bombare şi cutare este o consecinţă a
proceselor de şariaj şi sunt limitate la rocile de deasupra încălecării bazale. De aici ar rezulta că
încălecarea ar fi lipsită de ondulaţii longitudinale sau transversale, ceea ce nu este adevărat.

Fig. 7.16 Un tip de fereastră tectonică de duplex. Anticlinalul se formează

pe partea dinspre foreland a ferestrei şi acoperă o rampă din încălecarea
bazală. Alte anticlinale apar în fiecare horse. Terminaţiile laterale ale
ferestrei pot fi rampe laterale în încălecarea din culcuş, cu încălecările din
acoperiş şi culcuş unindu-se atât pe direcţie căt şi transversal pe aceasta.

Modificările sunt prezente dar se datorează rampelor laterale sau frontale care, în ultimă
instanţă, sunt răspunzatoare de geneza antiformelor sau cutelor acoperitoare. O reprezentare
schematică a unei culminaţii produsă de un duplex cu o rampă frontală şi două rampe laterale se
vede în figura 7.16.
Eroziunea printr-o astfel de structură va etala un duplex de fereastră, numit de Tollman
(1968) "schurflingsfenster" (traducerea în engleză- "window of dislodged slices",cf.Boyer &
Elliott, 1982). Caracteristicile cartografice sunt:
• o reţea de falii inverse (cu diverse sărituri) care se unesc cu încalecarea din acoperiş pe
marginile ferestrei.
 53

• în cadrul fiecărui horse apar anticlinale cu ambele flancuri.

• axele anticlinalelor sunt aproape paralele cu faliile limitrofe.
Sunt şi alte moduri în care un duplex poate forma o culminaţie, cum ar fi modificările în
grosimea stratigrafică a stivei sedimentare, rate de contracţie diferite în cadrul duplexurilor, etc.
Uneori săritura unui horse pe falia din faţă este mai mică decât distanţa până la falia
urmatoare caz în care, pe lângă imobilizarea încălecării din acoperiş pe măsura dezvoltării
fiecarui horse, aceasta este şi cutată. Dezvoltarea spre foreland a duplexului va crea o familie de
cute majore congruente, care sunt din ce în ce mai tinere pe masură ce inaintăm spre exterior.
Boyer şi Elliott (1982) se întreabau, pe bună dreptate, de ce o culminaţie datorată duplexului se
formează aici şi nu în alta parte. Ei propun, ca fiind una din explicaţii, variaţiile de ductilitate ale
formaţiunilor. Spre exemplu trecerea pe direcţie de la faciesuri carbonatice mai puţin masive la
calcare provenite dintr-un bioherm, provoacă o scădere a ductilităţii, ceea ce va favoriza geneza
unui duplex şi a unei culminaţii. In gresii, mici schimbări de la cimentul calcaros la cel silicios ar
putea avea un efect similar. Celebra culminaţie Assyntica este explicată, de autorii citaţi, ca fiind
rezultatul dezvoltării locale a unor intruziuni care au metamorfozat slab serii argiloase şi
calcaroase. Efectul a fost acela de compactare, de scădere a ductilităţii, ceea ce în timpul şariajelor
subsecvente au generat culminaţia. Pânza de Moine intersectează, în regiunea culminaţiei
Assyntice, oblic o serie de duplexuri, ceea ce a făcut ca o serie de autori să presupună că pânza de
Moine a fost ultima amplasată. Aceasta eroare a fost corectată prin realizarea unor profile
echilibrate şi prin studiul antiformei Dundonell din cadrul pânzei de Moine.
O situaţie specială o reprezintă ferestrele tectonice "oculare" ( "eyelid windows" cf. Oriel,
1950). Iniţial au fost denumite de Sanders (1921), fide Boyer şi Elliott (1982), "schernfenster"
( "scissors - windows " ). Tolman (1968), considera aceste ferestre tectonice ca fiind formate în
urma mişcării opuse a două sau mai multe pânze, în maniera mişcării unor foarfeci. Unii geologi
au presupus însă că ferestrele s-au format printr-o progresie spre hinterland a şariajelor (figura
7.17).
Boyer şi Elliott (1982) sugerează că pot lua naştere astfel de culminaţii tectonice şi în urma
unei progresii clasice, spre foreland, urmată de cutarea întregii stive de pânze şi de eroziunea ,
parţială, a acestora (figura 7.18). O astfel de situatie a fost descrisă în cazul ferestrei Engadine
(Sanders, 1921) sau a ferestrei Hot Springs din Appalaşii de Sud (Oriel, 1950). In România astfel
de ferestre tectonice, dar rezultate în urma unor şariaje break back, ar putea fi cele în care
aflorează pânzele infrabucovinice.

7.2.1. Aspecte ale dezvoltării secvenţiale a duplexurilor

Modul de propagare a structurilor din cadrul unui duplex a fost analizat, în detaliu, de Boyer
(1976, 1978), Boyer & Elliott (1982). Autorii citaţi introduc şi termenii de "hindward"
(propagare spre hinterland) şi "forward" (propagare spre foreland).
 54

Fig. 7.17 Două variante grafice de dezvoltare a duplexurilor în

urma progresiei spre hinterland.

7.2.1.1. Progresie spre foreland

Duplexurile de acest tip sunt considerate a fi întâlnite în marea majoritate a cazurilor. Boyer
(1978) iniţiază o serie de experimente grafice simple. Ulterior, (Boyer & Elliott, 1982), schema a
fost dezvoltată pornindu-se de la următoarele premise: deformare plană, lungimea stratelor
constantă şi cute kink (figura 7.19 ).
Stadiul iniţial este caracterizat de o încălecare majoră cu săritura (alunecarea) So de la un
orizont stratigrafic inferior de alunecare la un altul superior, prin secţionarea orizonturilor
stratigrafice mai competente de-a lungul unei rampe de culcuş ("footwall ramp").
De la baza acestei rampe se va produce o nouă alunecare, pe o distanţă oarecare, pe
orizontul inferior de deslipire.
La un moment dat are loc secţionarea stivei sedimentare pe o nouă rampă de culcuş până
la orizontul de alunecare superior unde este reîntâlnită încălecarea majoră. In următorul
interval de timp (figura 7.19, stadiul 1), rampa este remontată cu S1 iar segmentul care a urcat-
o devine fix. In faţa noului horse încălecarea majoră va aluneca (înainta) cu So + S1. Deci, pe
masură ce alunecarea este transferată spre foreland către o noua falie, o porţiune a încălecării
majore este dezactivată deplasându-se pasiv. Zona de îngroşare se va mări în mod
corespunzător evoluţiei duplexului.
 55

Fig. 7.18 Caracteristicile principale ale ferestrelor oculare. O

structură imbricată este cutată şi apoi afectată de o eroziune
moderată.

Secţiunile stratigrafice vor fi dublate în dreptul fiecărei rampe şi, după cum se observă,
flancul conducător al fiecărui anticlinal de rampă este redresat la orizontală.

Fig. 7.19 Deformarea progresivă a culcuşului unui duplex.Pânza de

acoperiş are o evoluţiecomplexă fiind cutată şi decutată.

In mecanismul duplexurilor este deci vorba de un transfer de mişcare de la un orizont de

alunecare inferior la unul superior. In direcţia deplasării, alunecarea scade de- a lungul încălecării
de culcuş dar creşte de-a lungul încălecării de acoperiş. Valoarea scurtării totale în orice punct situat
 56

pe încălecarea de culcuş sau de acoperiş va fi dependentă de numărul de horse dintre punctul

considerat şi fruntea duplexului.
Boyer (1978) propune pentru structuri tip duplex şi o variantă compozită. Este vorba despre
o serie imbricată tăiată de o încalecare superioară, ulterioară. Aspectele şi relaţiile stratigrafice
stabilite sunt totuşi diferite în raport cu cele ale duplexurilor clasice (figura 7.20).
Din figura 7.19, privind modul de dezvoltare al duplexului, reiese că plonjul acestuia este
spre hinterland ("hindward-dipping duplex").
Aşa cum am arătat în cazul structurilor tip capiţă ("antiformal stack") alunecarea pe faliile
subsidiare pot fi egale cu lungimea unui horse şi, în consecinţă, fiecare horse se va aşeza în aşa fel
încât îl va cuta pe cel anterior. Tinând cont de cele de mai sus ne putem închipui că alunecarea pe
faliile de geneză poate fi mai scurtă decât lungimea unui horse. Aşa pot lua naştere duplexuri ale
caror falii au plonj spre foreland ("forward-dipping duplex"), dar pe ansamblu, progresia
rămânând spre foreland.

Fig. 7.20 Un mod alternativ de dezvoltare a duplexurilor.

Falii imbricate timpurii (stadiul 1) sunt taiate de o
încălecare mai tânără situată mai sus (stadiul 2).

In toată expunerea de mai sus s-a considerat ca fiind activ doar acoperişul duplexului,
culcuşul fiind considerat inactiv. Ramsay (1992), pornind de la observaţia lui Suppe (1985) că
există şi posibilitatea deformării culcuşului, imaginează duplexuri generate prin deformarea
acoperişului dar şi a culcuşului. Deformarea culcuşului este , evident, mai dificilă datorită
constrângerilor spaţiale. Totuşi dacă reologia rocilor de desupra şi de dedesubtul încălecării sunt
asemănătoare, atunci este posibil să existe un acoperiş inactiv şi un culcuş activ sau dimpotrivă,
ambele compartimente active. Extrapolând aceste date asupra structurilor în duplex ar rezulta
unele aspecte inedite, cu culcuşul coborât (figura 7.21). Dealtfel, încă din 1921, Heim a sesizat că
dezvoltarea unei încălecări are ca rezultat naşterea unei perechi antiformă-sinformă. Diferenţa
rezidă în faptul că forfecarea are loc ulterior cutării.
Cu toate că nu mai este de actualitate, idea lui Heim pare a fi aplicabilă în regiunile cu cute
foarte regulate unde se observă că unui sinclinal în culcuş îi corespunde un anticlinal în acoperiş.
După cum am arătat (Boyer şi Elliott, 1982) consideră că o creştere a prismei sedimentare
se face prin dezvoltarea unui sistem de încălecări caracterizat de dezvoltarea duplexurilor în
interiorul prismei şi a structurilor imbricate la partea ei superioară. Silver et al. (1985) studiând
marginea pacifică a statului Costa Rica descriu posibilitatea dezvoltării duplexurilor, cu îngroşarea
prismei sedimentare, fără falierea rocilor din acoperiş (încălecarea din acoperiş-"roof thrust"-
acţionează ca un ecran).
 57

Fig. 7.21 Progresia dezvoltării unui duplex

spre foreland însoţită de activare simultană
şi a culcuşului şi a acoperişului.

Zona de subducţie este considerată ca fiind neacretionară întrucât mai mult de 1 km de

sedimente sunt nedeformate. Sub pătura nedeformată se află un complex acreţionar (probabil roci
vulcanice) tipic interpretat ca fiind format înaintea păturii sedimentare orizontale de deasupra.
Autorii oferă o alternativă în sensul că acest complex acreţionar este un duplex care se dezvoltă
spre exterior (progresie spre foreland). Limitat de încălecări şi cu direcţia de dezvoltare amintită,
duplexul nu afectează sedimentele mai vechi situate la partea superioară a paturii sedimentare
orizontale. In regiunea frontală însă studiile seismice indică unele deformari ale acestei pături
sedimentare.
Rolul duplexurilor în ridicările de amploare, uneori cu scoaterea la zi a rocilor slab
metamorfozate, în regiunile de coliziune a fost presupus de Lyon-Caen şi Molnar (1985) pentru
ridicarea Himalaiei, de Bradbury şi Nolen-Hoeksema (1986) pentru regiunea Lepontine din Alpi, de
Butler şi Coward (1984) pentru Caledonide, etc.

7.2.1.2. Progresie spre hinterland

Duplexuri de această natură se întalnesc ceva mai rar pe teren. Boyer şi Elliott (1982) propun
o alternativă grafică, experimentală (figura 7.17). Interesant este că o mulţime de duplexuri cu
progresie spre foreland au fost considerate ca fiind cu progresie spre hinterland. Am aratat ceva mai
înainte cazul pânzei de Moine în regiunea culminaţiei assyntice, dar situaţii similare au fost şi în
Appalaşii sudici, în Montana de-a lungul încălecării Lewis, etc.

CAPITOLUL 8

Scurtă descriere a stratigrafiei şi structurii unităţilor tectonice din Carpaţii Orientali

cu originea pe marginea continentală europeană

8.1 Dacidele Mediane

 58

Dacidele Mediane grupează pânze de şariaj de soclu fiind alcătuite din roci metamorfice şi o
cuvertură sedimentară. Sisturile cristaline care participă la alcătuirea Dacidelor Mediane sunt
rezultatul mai multor faze de metamorfism desfăşurate de-a lungul Proterozoicului şi
Paleozoicului. Formaţiunile se regăsesc în toate cele trei pânze de şariaj (bucovinică, sub-
bucovinică şi pânzele infrabucovinice) care au fost structurate în Cretacicul inferior prin mişcări
secvenţiale compresive de tip break back (Săndulescu 1984, Bădescu 1998).
Metamorfitele prehercinice pot fi mezometamorfice sau epimetamorfice în funcţie de gradul
lor de metamorfism.
Seria de Bretila (=seria de Vaser în munţii Maramureşului) cuprinde, printre altele, gnaise
oculare, amfibolite şi micaşisturi, în general rocile fiind metamorfozate în faciesul amfibolitelor cu
almandin. Ulterior mezometamorfitele au suferit şi unele procese de retromorfism. Prin metode
radiometrice s-a putut stabili o vărsta de cel puţin 800 m.a.
Seria de Rebra-Barnar cuprinde deasemenea roci mezometamorfice cum ar fi paragnaise,
calcare cristaline cu tremolit, micaşisturi cu disten, sillimanit şi staurolit, amfibolite, cuarţite, etc.
Vârsta seriei este fie aceeaşi cu cea a seriei de Bretila, fie mai nouă, în functie de interpretările
propuse de diferiţi cercetători.
Seria de Tulgheş cuprinde şisturi cristaline metamorfozate în faciesul şisturilor verzi. Din
acest motiv se întâlnesc cel mai frecvent şisturi sericito-cloritoase, şisturi grafitoase, şisturi clorito-
muscovitice, etc. La alcătuirea seriei participă şi roci magmatice subvulcanice cum ar fi
porfiroidul de Pietrosul Bistriţei, porfiroid cu o dezvoltare remarcabilă (circa 50 km lungime).
După datele radiometrice cunoscute vârsta seriei de Tulgheş este localizată la 500-600 m.a.
Metamorfitele hercinice au apărut ca urmare a unor fenomene de metamorfism în faciesul
şisturilor verzi a unor stive de roci paleozoice (sedimentare şi magmatice). Cea mai reprezentativă
serie metamorfică este seria de Repedea. La alcătuirea ei participă şisturi sericito-cloritoase,
calcare cristaline, cuarţite, metatufuri acide dar şi metabazite, metaconglomerate, etc. Vârsta,
stabilită pe criterii paleontologice, este Ordovician-Carbonifer inferioară. Au mai fost descrise şi
alte serii de roci metamorfice hercinice care par să reprezinte diferite secvenţe ale seriei de
Repedea (seria de Ţibău, seria de Dãmuc, seria de Rusaia, seria de Cimpoiasa, etc.).
Formaţiunile sedimentare ale Dacidelor Mediane au o importanţă mai mare în cadrul acestei
lucrări şi, în consecinţă, vor fi descrise, pe scurt, pe unităţi tectonice.

8.1.1. Pânza bucovinică

Dintre Dacidele Mediane, pânza bucovinică acoperă cele mai mari suprafeţe ale zonei
cristalino-mezozoice; figura 8.1- (anexã CD) – Schiţa tectonicã a Carpaţilor Orientali.
Cuvertura sedimentară
Paleozoic
Cele mai vechi depozite sedimentare din pânza bucovinică sunt reprezentate de breciile de
Hăghimaş (Mureşan, 1970). Cu apariţii discontinui, breciile de Hăghimaş sunt alcătuite din
elemente angulare de şisturi cristaline provenind din fundament. Principalele zone de aflorare sunt
situate în munţii Rarău şi Hăghimaş. Vârsta lor este considerată ca fiind carbonifer superioară sau
carbonifer superior-permiană. In conformitate cu asociaţia de palinomorfe descrisă de Mureşan
(1970) s-ar părea că această din urmă vârstă este mai probabilă. Totuşi, pe baza unei situaţii din
pânza sub-bucovinică (munţii Maramureşului) unde depozite terigene permiene stau discordant
peste breciile de Hăghimaş, Săndulescu et al. (1989), atribuie breciilor vârsta carbonifer superioară
neexcluzând totuşi şi prezenţa permianului.
Triasic
Ciclul de sedimentare triasic debutează cu o secvenţă subţire (de ordinul zecilor de metri, în
general) de ortocuarţite. Este vorba de conglomerate şi gresii cuarţitice care pot apare fie
împreună, fie separat. Deasupra acestor roci, în munţii Hăghimaş, au fost descrise (Patrulius et al.,
!976, 1977) silturi roşii şi cenuşii subţiri precum şi calcare marnoase care, pe baza asociaţiilor de
polen, se încadrează în spathianul terminal cu posibilitatea urcării până în anisianul bazal.
Peste formaţiunile triasic inferioare se dispun dolomite masive (200-250 m) sau dolomite
brecioase cu matrice dolomicritică depuse în medii de apă foarte puţin adâncă, inclusiv în
 59

domeniile tidal şi intratidal (Baltreş, 1976). Săndulescu (1975) remarcă în baza depozitelor
carbonatice o lacună de sedimentare (însoţită şi de deformări slabe?) care le separă de rocile
detritice ale triasicului inferior. Dolomitele, pe baza poziţiei lor geometrice precum şi din
considerente paleontologice (Antonescu et al., 1976; Patrulius et al., 1977), sunt considerate ca
acoperind anisianul inferior.
Peste dolomitele anisian inferioare, după o lacună de sedimentare, urmează depozite
calcaroase masive (20-300 m), albe, gălbui sau cenuşii (Săndulescu 1975, 1976, 1981;
Baltreş,1975; Patrulius et al, 1977). Autorii citaţi, pe baza unor alge şi foraminifere descrise din
cuprinsul calcarelor, atribuie acestora vârsta anisian superior.
Următoarele depozite sedimentare sunt reprezentate de o serie calcaroasă şi dolomitică roşie
sau roz-gălbuie, masivă sau stratificată, în sinclinalul Hăghimaş (Săndulescu, 1975), sau o serie
doar calcaroasă cenuşie sau vioalacee în masivul Gârbova (Patrulius et al., 1977). In acest ultim
loc este de remarcat că formaţiunile calcaroase stau discordant peste anisianul inferior dolomitic.
Formele de conodonte descrise încadrează calcarele din masivul Gârbova în cuprinsul ladinianului
inferior.
In încheierea scurtei descrieri a depozitelor triasice mai amintesc că sunt autori (Săndulescu
1973, 1976, 1981; Săndulescu et al., 1989) care nu exclud posibilitatea existenţei unor jaspuri
triasic medii în cadrul secvenţei triasice bucovinice. Astfel, atât în sinclinalul Tarniţa cât şi la
Pojorâta, peste dolomitele anisian inferioare urmează jaspuri care, la randul lor, suportă discordant
formaţiuni sedimentare jurasic medii. Totuşi problema nu este încă rezolvată întrucât există păreri
(Patrulius et al., 1982) care susţin vârsta callovian-oxfordiană a acestor jaspuri bazându-se pe
asociaţiile de radiolari descrise.
Jurasic
Cele mai vechi depozite sedimentare de vârstă jurasică sunt cunoscute în sinclinalul
Hăghimaş. Aici a fost descrisă (Atanasiu, Răileanu, 1950; Grasu, Turculeţ, 1967) o succesiune
subţire de calcare hematitice oolitice (sinemurian-carixian) urmate de calcarenite sau calcirudite
(domerian). In celelalte zone ale pânzei bucovinice depozitele jurasic inferioare încep cu
domerianul cum ar fi, spre exemplu, calcarele cenuşii şi roşcate din munţii Perşani (Patrulius et al.,
1966, 1980).
Formaţiunile domeriene sunt urmate, discordant, de pelite şi silturi cenuşii-negricioase
însoţite pe alocuri de marnocalcare de vârstă toarciană, acoperite, la rândul lor, de calcare grezoase
oolitice atribuite toarcianului superior-aalenianului (Patrulius et al, 1980).
Formaţiunile sedimentare jurasic medii se dispun discordant peste cele anterioare lor, lucru
cu caracter general tuturor Dacidelor Mediane. In pânza bucovinică depozite de această vârstă sunt
mai bine cunoscute în sinclinalul Hăghimaş. Aici se întâlneşte o stivă de calcare grezoase cu
spongolite care, spre partea superioară, devin marnoase şi siltice. In conformitate cu resturile
fosile descoperite (Băncilă, 1941; Grasu, 1969) formaţiunile s-au depus în intervalul aalenian-
bathonian. In anumite zone (flancul extern al sinclinalului Hăghimaş) este cunoscut şi intervalul
bathonian-callovian inferior (Dinu, 1971; Săndulescu 1975) reprezentat de marne şi gresii
calcaroase subţiri. Intrega succesiune jurasic medie se încheie, acolo unde nu a fost erodată, cu
jaspuri callovian-oxfordiene. In alte zone ale pânzei bucovinice (Tarniţa, Perşani) depozitele
sedimentare jurasic medii au caractere relativ asemănătoare cu cele din sinclinalul Hăghimaş.
Jurasicul superior indică o schimbare importantă, în mediile depoziţionale acumulându-se
formaţiuni pelagice dar şi primele formaţiuni de tip fliş. Astfel în sinclinalul Rarău şi, mai rar, în
sinclinalul Hăghimaş sunt cunoscute stratele cu Aptychus, formaţiune de natură pelagică, alcătuite
din calcare marnoase şi marne. Pe baza asociaţiilor de tintinide şi a resturilor de aptychi aceste
strate sunt considerate (Turculeţ, 1971; Săndulescu, 1973; Săndulescu et al., 1976; Pop, 1987)
tithonic-berriasiene (valanginiene?). O altă formaţiune cu caractere pelagice (sinclinalul
Hăghimaş), şi care apare în diverse relaţii cu stratele cu Aptychus, este formaţiunea de Lunca,
alcatuită din calcare marnoase, marnocalcare şi, mai rar gresii şi calcarenite. Vârsta formaţiunii de
Lunca este considerată tithonic-valanginiana (hauterivian bazal?) (Grasu, 1973; Săndulescu,
1975).
In privinţa relaţiei dintre stratele cu Aptychus şi formaţiunea de Lunca, pe baza unor nivele
de tintinide resedimentate în ambele unităţi litologice, se poate trage concluzia existenţei unor
 60

alunecări submarine sin-sedimentare ale stratelor cu Aptychus în domeniul de acumulare a

formaţiunii de Lunca. Resedimentările apar la diferite nivele în cadrul formaţiunii de Lunca şi sunt
probabil de natură tectonică, în sensul genezei lor în urma unor şocuri bazinale. Judecate astfel
datele ar fi în concordanţă cu primele mişcări compresive cretacic inferioare cunoscute în alte
domenii ale Carpaţilor Orientali (pânza de Ceahlau). Cum în pânza de Ceahlau aceste mişcări au
fost însoţite de cutări evidente al stratelor de Sinaia înainte de hauterivian (Stefănescu, 1973) s-ar
putea trage concluzia că, în baza cretacicului inferior, domeniul Dacidelor Mediane (şi deci şi
domeniul viitoarei pânze bucovinice) s-a deplasat în bloc spre est, spre domeniul Dacidelor
Externe. Activizarea sursei de sedimente ce se acumulau în domeniul bucovinic este susţinută şi
de dezvoltarea formaţiunilor de fliş. Este vorba de formaţiunile de Pojorâta (tithonic-berriasian),
de Clifele (tithonic(?)-neocomian), de Comana (kimmeridgian-berriasian) şi de Stejaru (tithonic-
neocomian). Toate cele patru formaţiuni enumerate cuprind, în diverse cantităti, roci detritice
începând cu silturi şi terminând cu brecii, sursa acestora fiind estică, spre domeniul sub-bucovinic.
Este de remarcat faptul că, în măsura în care faunele kimmeridgiene nu sunt remaniate, flişul de
Comana (munţii Perşani) debutează mai devreme sustinând evoluţia geologică oarecum
particulară a părţii central-sudice a Carpaţilor Orientali. Asupra acestor probleme vom reveni la
momentul oportun.
Cretacic
După cum am arătat mai sus, în domeniul pânzei bucovinice formaţiunile sedimentare ce
încep în jurasicul superior se continuă şi în cretacicul inferior (neocomian). Odată cu hauterivianul
faciesurile detritice se menţin devenind însă mai grosiere. Astfel s-au acumulat conglomeratele de
Muncel (sinclinalul Rarău) şi cele de Chicera (sinclinalul Hăghimaş) (Săndulescu, 1975). Este
posibil ca în cadrul acestor depozite să fie cuprins şi barremianul.
Discordant peste formaţiunile mai vechi urmează formaţiunea de wildflysch. Prezenţa în
sinclinalele Rarău şi Hăghimaş precum şi în munţii Perşani, formaţiunea de wildflysch este
constituită dintr-o matrice argilo-marnoasă, masivă, fără o stratificaţie clară, în care sunt înglobate
o mulţime de klippe sedimentare provenite din domenii mai interne respectiv din pânzele
transilvane. De vârstă barremian superior-albiană formaţiunea de wildflysch urmează primelor
evenimente compresive de natură rupturală din pânza bucovinică, respectiv cele care au dus la
geneza digitaţiilor frontale ale pânzei (Săndulescu, 1973, 1975).
Odată cu Albianul începe acumularea formaţiunilor sedimentare cu caracter de cuvertură
post-tectogenetică întrucât structurarea Dacidelor Mediane (şi deci şi a pânzei bucovinice) era deja
finalizată. Indepărtată în mare parte de eroziune, cuvertura sedimentară post-tectogenetică acoperă
vraconianul, cenomanianul, turonianul şi, în unele zone, senonianul. Primele două etaje sunt
reprezentate de depozite grosiere, conglomeratice odată cu turonianul (munţii Perşani) instalându-
se un mediu de sedimentare pelagică. Se acumulează, în acest fel, formaţiuni marnoase cu
globotruncane.

8.1.2. Pânza sub-bucovinică

Pânza sub-bucovinică este încalecată dinspre vest de pânza bucovinică şi, la rândul ei,
încalecă, spre est, unităţile infrabucovinice (figura 8.1). Este tot o unitate de soclu fiind alcatuită
din şisturi cristaline peste care se dispune o cuvertură sedimentară.
Cuvertura sedimentară
Ca şi în pânza bucovinică cele mai vechi depozite sedimentare din pânza sub-bucovinică
sunt reprezentate de breciile de Hăghimaş. Facial sunt foarte asemănătoare cu cele din pânza
bucovinică şi pot fi întalnite la Tomeşti, Valea Putnei şi în Maramureş. Aşa cum am văzut vârsta
acestora este considerată, pe criterii geometrice, ca fiind carbonifer superioară (Săndulescu et al.,
1989).
Permian
 61

Sedimentarul permian este foarte rar întalnit în cuprinsul pânzei sub-bucovinice. Doar în
munţii Maramureşului se cunosc o serie de gresii şi conglomerate roşii ce sunt acoperite
discordant de depozitele ortocuarţitice triasic inferioare.
Triasic
Triasicul inferior din pânza sub-bucovinică este foarte asemănător cu cel al pânzei
bucovinice începând, deasemenea, cu ortocuarţite werfeniene urmate de silturi roşii şi cenuşii sau
marne siltice gălbui, asemănătoare uneori şisturilor de Campil, şi atribuite anisianului bazal.
Domeniul comun de sedimentare pentru pânza bucovinică şi cea sub-bucovinică se extinde
şi în Triasicul mediu. De aceea nu mai revenim asupra lui. Singura remarcă mai importantă este
aceea că, în pânza sub-bucovinică, nu sunt cunoscute formaţiuni calcaroase anisian superioare şi
nici formaţiunile calcaro-dolomitice ladiniene (Săndulescu et al., 1989). Dacă este vorba de
eroziuni post triasic medii care au îndepărtat sedimentarul anterior sau este vorba de o perioada de
exondare rămâne o problemă deschisă. Totuşi, aşa cum vom arăta la momentul potrivit (capitolul
10), prima dintre ipoteze este, probabil, mai apropiată de adevăr.
Triasicul superior lipseşte, caracteristică, dealtfel, comună tuturor unităţilor tectonice ce
aparţin Dacidelor Mediane.
Jurasic
Spre deosebire de cazul pânzei bucovinice, prezenţa formaţiunilor sedimentare jurasice,
respectiv jurasic inferioroare, este cunoscută în foarte puţine puncte în cadrul pânzei sub-
bucovinice. In privinţa datării vârstelor lucrurile sunt nesigure. Astfel la Valea Putnei a fost
descrisă o stivă de argile şi silturi negricioase cu gresii cuarţitice în bază de vârstă toarciană.
Secvenţe grezoase, tot cuarţitice, sunt citate şi de Săndulescu (1973, 1975) în cadrul petecelor de
rabotaj Lefele şi Gura Dămucului.
Ca şi jurasicul inferior, jurasicul mediu apare foarte rar în cuprinsul pânzei sub-bucovinice.
Depozite de această vârstă sunt descrise în fereastra tectonică Tomeşti şi în petecul de rabotaj
Gura Dămucului. In ambele locuri faciesurile sunt calcaroase fiind reprezentate de calcare
negricioase, fine, uneori siltice. Vârsta lor pare să se încadreze în bajocian (Grasu şi Turculeţ,
1967). Există şi păreri conform cărora aceste formaţiuni pot cuprinde, parţial, şi bathonianul
(Săndulescu, 1975).
In jurasicul superior, aşa cum am văzut mai sus, domeniul sub-bucovinic a fost acoperit de
apă într-o mică măsură. El reprezenta principala sursă de material detritic pentru flişurile mai
interne ale pânzei bucovinice. Această zonă exondată avea caracterul unui rid (=“haut-fond”)
(Săndulescu, 1984). Cum este şi firesc singurele zone unde exista o sedimentare în domeniul sub-
bucovinic era cel alăturat zonei bucovinice aşa încât formaţiunile se regăsesc astăzi într-o serie de
petece de rabotaj din fruntea pânzei bucovinice, petece smulse din domeniul sub-bucovinic (Gura
Dămucului, Bâtca Rotundă, Muncelu-Botuşan). Depozitele sunt, în general, marnoase având drept
caracteristică prezenţa unor brecii polimictice cu elemente de sisturi cristaline, dolomite şi calcare
(Săndulescu, 1975, 1981). Vârsta presupusă a acestor depozite este tithonic-neocomiană.

Cretacic
Odată cu neocomianul în domeniul bazinal sub-bucovinic nu se mai acumulează formaţiuni
sedimentare decât după desăvârşirea structurii tectonice a zonei cristalino-mezozoice, respectiv
începand cu vraconianul. Ca şi în cazul pânzei bucovinice, cuvertura sedimentară post-
tectogenetică este reprezentată de roci detritice grosiere urmate de roci marnoase, pelagice şi poate
fi întâlnită în munţii Maramureşului, munţii Rodnei şi munţii Bistriţei.

8.1.3. Pânzele infrabucovinice

Cele mai externe unităti tectonice şi situate cel mai jos, geometric, dintre Dacidele Mediane,
pânzele infrabucovinice apar într-o serie de ferestre tectonice deschise fie în pânza bucovinică, fie
în cea sub-bucovinică (figura 8.1 – anexã CD).
Cuvertura sedimentară
 62

Suita sedimentară din domeniul infrabucovinic nu debutează cu carboniferul, cum este cazul
în celelalte două unităţi de soclu descrise, ci cu permianul. Acesta îmbracă faciesuri grosiere
reprezentate de gresii şi conglomerate, cel mai adesea de culoare roşie, polimictice (cu cuarţ dar şi
cu elemente litice). Singurul loc unde depozite atribuite permianului au faciesuri diferite este situat
în munţii Maramureşului (petecul de acoperire Stânişoara) (Săndulescu, 1985). Aici sunt
cunoscute filite roşii şi verzi asemănătoare cu cele din seria de Rozis descrisă în Ucraina şi
atribuită acolo permianului.
Triasic
Formaţiuni triasice ale unităţilor infrabucovinice apar discontinuu de sub pânza sub-
bucovinică de-a lungul Carpaţilor Orientali şi se găsesc în trei zone: munţii Maramureşului, munţii
Bistriţei precum şi în Tara Bârsei, unde aparţin unităţilor getice.
Primele depozite sedimentare, triasic inferioare, sunt grezoase şi conglomeratice, caracter
comun tuturor Dacidelor Mediane. In unitatea de Braşov (Săndulescu, 1976) au fost descrise,
peste ortocuarţite, şi şisturi argiloase negricioase şi verzui spathiene, urmate de şisturi şi calcare
bituminoase anisiene ceea ce ar confirma încadrarea în triasicul inferior a secvenţei detritice. Tot
depozite de natură predominant terigenă, ortocuarţitică, acoperă intervalul triasic inferior şi în
munţii Maramureşului şi cei ai Bistriţei, în câteva din unităţile tectonice aparţinând domeniului
infrabucovinic. Trecerea de la Triasicul inferior la cel mediu poate fi continuă sau discordantă.
In munţii Maramureşului au fost descrise o serie de unităţi tectonice de mici dimensiuni
care, în sens paleogeografic-palinspastic, se situau astfel (Săndulescu et al., 1989) de la interior la
exterior: unitatea de Stânişoara, unitatea de Poleanca, unitatea de Petriceaua, unitatea de Pentaia şi
unitatea de Vaser-Belopotok. In aproape toate unităţile triasicul mediu este predominant
carbonatic fiind reprezentat de calcare de diferite tipuri (bituminoase, marmoreene, etc.) şi de
dolomite. Singura excepţie o face unitatea Vaser-Belopotok unde nu sunt cunoscute depozite
triasice. In unitatea Pentaia s-au descris (Săndulescu et al., 1989) silluri de andezite sau bazalte
afanitice care traversează Triasicul. Apariţia acestora este asociată unor fenomene extensive, cele
mai probabile fiind evenimentele tectonice jurasice din domeniul imediat învecinat, respectiv cel
al Dacidelor Externe (domeniul Flişului Negru).
Mai spre sud, în munţii Bistriţei, Triasicul mediu a fost descris în ferestrele Iacobeni (în
pânza cu acelaşi nume) şi Barnar precum şi în petecele de rabotaj Măgurele (Săndulescu et al.,
1983) situate în fruntea pânzei bucovinice. Ca şi mai la nord, depozitele sunt în cea mai mare parte
carbonatice (calcare şi dolomite) şi mai rar şisturi argiloase, cu grosimi relativ mici. In nici unul
din locurile de aflorare nu este depăşit Ladinianul.
In Tara Bârsei Triasicul mediu este descris în mai multe zone aparţinând pânzei getice. Este
vorba de unitatea de Braşov, internă, şi unitatea de Bartolomeu mai externă. Cea mai externă
unitate tectonică, cea de Holbav, nu cuprinde depozite triasice. In toate zonele de apariţie Triasicul
are faciesuri carbonatice, calcaroase şi/sau dolomitice.
In sfârşit depozite triasic medii se regăsesc şi în solzul Poiana Mărului. Aici, ca o
particularitate, apar şi o serie de gresii bituminoase care s-ar putea să aparţină, totuşi, Triasicului
inferior (spathianului). Deasemenea, pe unele profile poate fi recunoscută o discordanţa la limita
Triasic inferior/Triasic mediu.
Ca şi în celelalte unităţi tectonice aparţinând Dacidelor Mediane, depozite sedimentare
triasic superioare nu se cunosc.
Jurasic
Jurasicul inferior din cadrul pânzelor infrabucovinice este dezvoltat în facies de Gresten şi a
fost descris în sudul Carpaţilor Orientali (Holbav, Cristian) precum şi în nordul acestei catene
(munţii Maramureşului).
La Cristian sunt cunoscute depozite grezoase, siltice cu intercalaţii de cărbuni, depozite ce
acoperă intervalul hettangian-toarcian. Ele stau discordant peste Triasicul mediu şi suportă, tot
discordant, Jurasicul mediu. Rar, au fost descrise şi corpuri intruse de microsienite cuarţifere
(Săndulescu et al., 1986).
La Holbav, în intervalul hettangian-toarcian se acumulează depozite grezoase şi siltice, cu
cărbuni la partea superioară. Specifică este însă o serie vulcano-sedimentară (pliensbachian)
situată la jumătatea stivei de sedimente. Săndulescu et al., (1986) asociază apariţia suitei vulcano-
 63

sedimentară de debutul proceselor de riftogeneză care vor conduce la crearea riftului Dacidelor
Externe. Intr-o atare accepţiune ar rezulta că primele extensii crustale apar pe flancul intern al
viitorului rift. După cum vom vedea, există dovezi conform cărora activitatea magmatică a acestui
rift a migrat spre exterior (est) ca răspuns la direcţia similară de migrare a stressului tectonic tensil.
Jurasicul inferior este reprezentat de o serie de depozite sedimentare şi în munţii
Maramureşului. Facial, ele sunt puţin diferite de cele din regiunile sudice fiind reprezentate
predominant de şisturi argiloase, grafitoase, silturi cu cloritoid, etc. Vărsta lor exactă nu este
cunoscută cu precizie dar Săndulescu (1975) le încadrează la jurasicul inferior pe baza unor
corelări regionale.
Jurasicul mediu este extrem de puţin conservat el apărând sub forma unor calcare cenuşii
stratificate doar în fereastra tectonică Iacobeni (pânza de Iacobeni) dispuse discordant pe
depozitele Triasicului mediu. Mai bine dezvoltat este însă în pânza getică (echivalenta pânzelor
infrabucovinice în Carpaţii Meridionali). Aici, în unităţile de Braşov-Dâmbovicioara, Holbav şi
Bartolomeu se recunosc trei faciesuri. In bază un facies grezos (bajocian-bathonian) urmat de un
facies marnos (marne cu Bositra buchi, bathonian terminal-callovian inferior) şi, în final, o
formaţiune radiolaritică (callovian mediu şi superior sau callovian-oxfordian).
In Jurasicul superior are loc o schimbare facială importantă, sedimentarea fiind, în principal
de natură calcaroasă şi marnoasă. In petecele de rabotaj Măgurele (Săndulescu, 1973) şi în
fereastra Iacobeni au fost recunoscute calcare în plăci de vârsta tithonică.
Ca şi în cazul Jurasicului mediu, Jurasicul superior este mai bine conservat şi dezvoltat în
pânza getică. In culoarul Dâmbovicioara urmează calcare roşii (kimmeridgiene) şi apoi calcare de
tip Stramberg (tithonic-valanginian). O suită condensată (<100 m) a Jurasicului superior şi
Neocomianului se regăseşte în zona muntelui Gaura (masivul Bucegi) (paleogeografic mai externă
decât zona Dâmbovicioara) unde au fost descrise calcare şi marne care acoperă intervalul
oxfordian-hauterivian. In regiunile cele mai externe, Bartolomeu şi Holbav, nu se cunosc depozite
jurasic superioare. Totuşi, fapt interesant, peste Jurasicul mediu, în aceste zone, urmează o serie
brecioasă cu matrice hauteriviană (Săndulescu et al., 1981) de tip “marne” de Braşov, care
înglobează elemente de calcare neojurasice.

8.2 Dacidele Externe

Unităţile asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează, sunt considerate ca fiind originare
din riftul Dacidic (Rădulescu, Săndulescu, 1973; Săndulescu, 1975; Săndulescu, 1984), rift care a
fragmentat marginea europeană separând paleodomeniul Dacidelor Mediane (în sensul evoluţiei
bazinale) de paleodomeniul Moldavidelor. Toate cele patru unităţi tectonice, care alcătuiesc
Dacidele Externe, sunt pânze de cuvertură. O participare mai însemnată a rocilor bazice se
întâlneşte doar în cazul pânzei Flişului Negru. In figura 8.2.a - c (anexã CD) – Corelarea
litostratigraficã a formaţiunilor din zona internã a flişului Carpaţilor Orientali, sunt indicate
principalele formaţiuni stratigrafice ce alcătuiesc flişul intern (nuanţele albastre indică formaţiuni
ce au un caracter predominant de tip fliş; cele în nuanţe de roşu sunt predominant pelagice).

8.2.1. Pânza Flişului Negru

Seriile sedimentare din pânza Flişului Negru (figura 8.1 –anexã CD) se dispun sau coexistă,
în alternanţă, cu roci de natură bazică cu caractere intraplacă (Russo-Săndulescu et al., 1982;
Russo-Săndulescu, Bratosin, 1985). Nu insistăm asupra caracteristicilor acestor roci, importantă
fiind, pentru scopul propus, observaţia făcută de cercetătorii citaţi privind poziţia paleotectonică a
rocilor respective.
Jurasic
Cele mai vechi formaţiuni sedimentare din pânza Flişului Negru sunt considerate a fi Jurasic
medii. Acestui interval de timp îi apartine, parţial, o secvenţă sedimentară argiloasă sau siltică,
grafitoasă, cu intercalaţii rare grezoase, denumită formaţiunea de Obnuj (Săndulescu, 1975), ce
urcă până în Neocomian. Asupra vârstei părţii ei inferioare datele nu sunt foarte sigure, putând
începe în Toarcian sau în Aalenian (Săndulescu et al., 1989). Jurasicul superior prezintă o
 64

variabilitate facială remarcabilă în special în Oxfordian şi Kimmeridgian. Dată fiind evoluţia

bazinală specială, şi care va fi tratată la momentul potrivit (capitolul 10), îndinţările faciale,
limitele heterocrone ale diverselor formaţiuni, etc., sunt foarte frecvente. Se întâlnesc, pe lângă
formaţiunea de Obnuj, secvenţe brecioase oxfordiene (formaţiunea de Mihailec-Vartop), calcare
kimmeridgiene (calcarul de Stevioara) sau tithonice (calcarul de Rica) precum şi formaţiuni de fliş
argilo-grezos grafitos (Flişul Negru). Acesta din urmă urcă până în Neocomian.
Cretacic
Peste formaţiunea tithonic-neocomiană a Flişului Negru urmează un fliş grezos polimictic
respectiv flişul de Vinderelu. Vârsta atribuită flişului de Vinderelu este barremian-apţiană şi a fost
stabilită pe criterii geometrice dar şi prin descoperirea unor fragmente de calcare cu orbitoline în
anumite secvenţe mai grosiere ale arenitelor (Săndulescu et al., 1989).
Cu flişul grezos barremian-apţian se încheie sedimentarea în paleobazinul Flişului Negru,
imediat începând inversiunile tectonice care au dus la amplasarea pânzei cu acelaşi nume.

8.2.2. Pânza de Baraolt

Distinsă în partea central-sudică a Carpaţilor Orientali (Stefănescu, 1980), pânza de Baraolt

cuprinde preponderent formaţiuni de tip fliş (figura 8.1 – anexã CD).
Cretacic
Cele mai vechi depozite cunoscute sunt de vârsta neocomiană şi sunt reprezentate de un fliş
grezos-calcaros cu unele intercalaţii de brecii (Stefănescu,1970). Urmează un fliş grezos polimictic
depus în intervalul barremian-apţian (inclusiv gargasianul). Cele doua flişuri alcătuiesc seria de
Baraolt. Considerată o pânză de şariaj mezocretacică (Săndulescu, 1984) (deci de aceeaşi vârsta cu
Dacidele Mediane), pânza de Baraolt este acoperită discordant de depozite vraconian-turoniene,
predominant grosiere, cu caracter de cuvertură post-tectogenetică (gresia de Bogata,
conglomeratele de Postăvaru, etc.).

8.2.3. Pânza de Ceahlău

Pânza de Ceahlău este unitatea tectonică reprezentativă a Dacidelor Externe (figura 8.1 –
anexã CD). Pe lângă suprafeţele mari în care aflorează, ea prezintă şi o alcătuire litostratigrafică şi
structurală complexă.

Jurasic
Depozite de vârstă jurasică se întâlnesc doar în baza celei mai reprezentative formaţiuni din
pânza de Ceahlău, stratele de Sinaia. Intervalului tithonic îi este atribuită o secvenţă şistoasă
argilo-marnoasă (în părţile centrale ale pânzei) sau marno-calcaroasă cu silicolite (în părţile
sudice).
Cretacic
Cretacicului inferior îi revin cele mai multe dintre formaţiunile pânzei de Ceahlău. Peste
orizontul grezo-calcaros şi orizontul cu Lamellaptychus Angulocostatus (hauterivian-barremian),
care aparţin stratelor de Sinaia, urmează formaţiuni foarte diverse din punct de vedere litologic.
Grosimile acestora sunt variabile, putându-se distinge, în linii mari, mai multe litofaciesuri
(Săndulescu et al., 1989). Sunt prezente litofaciesuri interne (Ugra-Bistra, Piscul cu Brazi),
litofaciesuri mediane (Comarnic, Ticoş) şi litofaciesuri externe (Sânmartin-Bodoc, Stânişoara,
Corbu). Toate litofaciesurile enumerate cuprind intervalul barremian-apţian, odată cu Albianul, în
bazinul de Ceahlău, acumulându-se depozite grosiere reprezentate de conglomeratele de Bucegi
care, pentru Dacidele Mediane, au caracter de cuvertura post-tectogenetică.
In Cretacicul superior, după o scurtă discordanţă care ar acoperi baza vraconianului, se
acumulează depozite predominant pelagice, reprezentate de seria de Dumbrăvioara (vraconian-
turonian). Urmează o discordanţă corespunzatoare bazei Senonianului şi apoi sedimentarea unor
formaţiuni predominant marnoase ( marnele de Plaiu). Este evident că formaţiunile descrise nu
 65

sunt prezente de-a lungul întregii pânze de Ceahlău ele aparând, mai mult sau
maipuţin dezvoltate, în diversele subunităţi (digitaţii) ale pânzei. Tectogenezele intra-senoniene
pun în loc pânza de Ceahlău astfel încât, odata cu Senonianul superior, începe acumularea
depozitelor post-tectogenetice reprezentate, la debut, de marnele de Gura Beliei. Nu are rost
discutarea în detaliu aici a diverselor tipuri litologice prezentate mai sus, ceea ce trebuie subliniat
fiind doar faptul că bazinul de Ceahlău avea o configuraţie paleogeografică foarte complicată. In
privinţa fundamentului bazinal el a fost considerat de mai mult timp ca fiind de tipul “crustei
continentale subţiate” în zonele centrale şi nordice şi de tip oceanic, în zona de curbură din sudul
Carpaţilor Orientali (Săndulescu, 1988; Săndulescu et al., 1989). Natura continentală a crustei,
pentru o bună parte a fundamentului bazinului de Ceahlău, este susţinută şi de factorul de extensie
calculat, β, care este mult prea redus pentru a permite generarea de litosferă oceanică s.s.(vezi
capitolul 10)

8.2.4. Pânza de Bobu

Pânza de Bobu este o unitate cu apariţie doar în zona de curbură a Carpaţilor Orientali
(figura 8.1 – anexã CD) şi este caracterizată de prezenţa seriei (flişului) de Bobu (Popescu,
1958).
Flişul de Bobu urmează în continuitate de sedimentare peste o scurtă secvenţă apţian
superioară de fliş grezo-şistos sau grezos. Seria de Bobu, cu grosimi remarcabile, acoperă
intervalul de timp corespunzător albianului şi a unei părţi a vraconianului. La finele vraconianului
se instalează un regim de sedimentare pelagică, acumulându-se, ca şi în cazul pânzei de Ceahlău,
seria de Dumbrăvioara. Singura diferenţă este aceea că la partea superioară, posibil dupa o scurtă
discordanţă, se acumulează şi depozite arenitice, uneori cu caractere tipice de de fliş, reprezentate
de gresia de Măgura Nebunii (Popescu, 1958). De vârstă intra-senoniană, fruntea pânzei de Bobu
este acoperită de cuvertura post-tectogenetică ce debutează, ca şi în zonele mai interne, cu marnele
de Gura Beliei.

8.3. Moldavidele

Grupul Moldavidelor acoperă mari suprafeţe ale Carpaţilor Orientali şi este constituit din
unităţi tectonice cu tectogeneze miocen inferioare sau mai noi. Toate unităţile sunt pânze de
cuvertură, cu formaţiuni sedimentare a căror vârstă începe în cretacicul inferior şi care, în
majoritatea cazurilor (excepţie face pânza Subcarpatică), reprezintă şi planul de decolare de pe
substratul iniţial. Acest fapt este oarecum atipic întrucât, în majoritatea sistemelor de şariaj
alcătuite din pânze de cuvertură, migrarea ascendentă a principalului plan de decolare este tendinţa
principală. Explicaţia acestei relative constanţe (în sensul păstrării aceluiaşi nivel stratigrafic de
decolare) este legată de natura rocilor şi de mecanica prismei de sedimentare (vezi capitolul 6).
Vom reveni asupra acestui lucru în capitolele dedicate intervalelor tectogenetice şi mecanicii
amplasării pânzelor (partea 5).

8.3.1. Pânza Flişului Curbicortical

Dintre Moldavide, pânza Flişului Curbicortical ocupă poziţia cea mai internă învecinându-
se, la vest, cu pânzele de Ceahlău şi de Bobu (Dacidele Externe) (figura 8.1 – anexã CD).
Formaţiunile sedimentare din această unitate acoperă intervalul de timp cretacic inferior-
miocen inferior. Trebuie reamintit că cea mai mare parte a unităţii este reprezentată de depozite
cretacice, cele de vârste mai noi fiind descrise doar în complicata zonă de curbură a Carpaţilor
Orientali.
Cretacic
Inceputul sedimentării, în bazinul Flişului Curbicortical, are loc în Hauterivian într-un
litofacies asemănător celui silezian (strate de Plăieşi-Săndulescu et al., 1974- hauterivian-
barremiene). In continuare urmează o secvenţă de tip fliş (strate de Toroclej-barremian-apţiene sau
albian inferioare) care mai cuprinde unele intercalaţii de argile negre specifice faciesului silezian.
 66

Incepând cu albianul se instalează sedimentarea caracteristică seriei Flişului Curbicortical (fliş tip
“strate cu hieroglife”) cu intercalaţii heterocrone, atât transversal cât şi longitudinal pe bazin, de
flişuri predominant grezoase (gresiile de Cotumba, Sita-Tătaru, Ciugheş, Colţii Brăţii, etc.).
Dispunerea spaţială a acestor mari corpuri de gresii nu este, evident, un rezultat al hazardului. Atât
heterocronismul cât şi geometria corpurilor de gresii vor fi privite (capitolul 11) prin prisma
încărcării, în urma şariajelor cretacic inferioare din domeniul Dacidelor Mediane, unei litosfere
elastice. Incetarea sedimentării seriei Flişului Curbicortical este, la randul ei, heterocronă şi are loc
în cenomanian şi, pe alocuri, în turonian. Când atinge şi turonianul, seria Flişului Curbicortical se
încheie fie sub forma clasică de fliş tip “strate cu hieroglife” (valea Telejenelului), fie sub forma
unor aporturi arenitice (gresiile de Pârâul Neagra şi de Măciucu Brăţii sau flişul de Fieni). In
anumite zone (valea Buzăului) peste seria Flişului Curbicortical, începând cu vraconianul, s-a
depus seria pelagică de Dumbrăvioara. Este deasemenea semnalată prezenţa unor depozite
marnoase (marnele de Boncu-Stefănescu, 1978).
Senonianul, acolo unde este cunoscut în unitatea Flişului Curbicortical, îmbracă litofaciesuri
marnoase sau argiloase. Nu insistăm asupra acestora întrucât sunt destul de numeroase. Ceea ce
este important de amintit este că în nenumărate locuri a fost pusă în evidenţă o lacună de
sedimentare care corespunde, în general, campanianului. Procesul de sedimentare se reia
cu caractere pelagice reprezentate de o serie de litofaciesuri. Unul dintre acestea, marnele de Gura
Beliei, asa cum am mai spus, spre interiorul bazinului sigilează planul de sariaj al unităţilor
tectonice ale Dacidelor Externe. In general depozitele senoniene sunt concentrate în zona de
curbură a Carpaţilor Orientali.
Paleogen
Tot în zona de curbură, în bazinul Flişului Curbicortical, se depuneau şi formaţiuni
paleogene grupate astăzi în faciesul de Sotrile (de tip fliş), eocen, şi faciesul de Valea Caselor,
argilo-marnos cu şisturi disodilice, oligocen-miocen inferior. Asupra extinderii spre nordul
Carpaţilor Orientali a acestor faciesuri, în bazinul corespunzator Flişului Curbicortical, este greu
de dat un răspuns. Există păreri (Săndulescu, 1984) care, cel puţin pentru faciesul de Sotrile, nu
exclud astfel de extinderi spre nord.

Neogen
Neogenul este, şi tot în zona de curbură, reprezentat doar prin depozite miocen inferioare de
natură evaporitică (gipsul de Sărata) şi de o succesiune de roci arenitice şi pelitice cu apariţii de
brecii sedimentare (strate de Cornu).
Tot miocenului îi este atribuită şi molasa de Doftana (Stefănescu, Mărunţeanu, 1980), care
debutează tot în miocenul inferior, respectiv în burdigalian. Molasa are caracterul unor depozite
post-tectogenetice, sigilând planul de şariaj al pânzei Flişului Curbicortical.

8.3.2. Pânza de Macla

Pânza de Macla se prezintă sub forma unei bande înguste care începe în zona de curbură a
Carpaţilor Orientali şi dispare, sub unitatea mai internă a Flişului Curbicortical, la nord de
depresiunea Breţcu (figura 8.1 – anexã CD). Depozite sedimentare aparţinând acestei unităţi
reapar, pe o distanţă destul de scurtă, în bazinul văii Tarcăului. Din punct de vedere stratigrafic,
pânza de Macla este alcătuită dintr-un fliş argilo-grezos şistos care, uneori, la partea superioară,
prezintă şi gresii feldspatice masive. Vârsta acestei serii (seria de Macla) este vraconian-
turoniană.
In regiunea de curbură se cunosc, în constituţia pânzei de Macla, şi depozite mai noi care
acoperă intervalul Senonian-Miocen inferior. Intre acestea şi seria de Macla se poate recunoaşte,
ca şi în cazul pânzei Flişului Curbicortical, o lacună de sedimentare corespunzătoare coniacian-
campanianului. Formaţiunile Senonian-Miocen inferioare sunt comune cu cele ale unităţii Flişului
Curbicortical. De vărstă miocen inferioară, pânza de Macla este acoperită de depozitele post-
tectogenetice ale molasei de Doftana.
 67

8.3.3. Pânza de Audia

Denumită iniţial pânza şisturilor negre (Băncilă, 1952), pânza de Audia poate fi recunoscută
de-a lungul întregilor Carpaţi Orientali, începând din zona de curbură (figura 8.1 – anexã CD). De
aici spre sud este acoperită tectonic de pânza de Macla. Cea mai mare parte a formaţiunilor
sedimentare aparţin Cretacicului care debutează cu binecunoscuta serie a şisturilor negre de vârstă
hauterivian superior-vraconian inferior. Urmează un pachet de depozite pelagice, argiloase,
rubanate corespunzătoare vraconian-turonianului.
O particularitate a seriei argiloase este apariţia unor intercalaţii de brecii şi gresii grosiere cu
elemente de granodiorite roşii. Sursa breciilor a fost o cordiliera intrabazinală, cordiliera cumană
(Murgeanu, 1937). Câteva consideraţii asupra apariţiei şi funcţionării acestei cordiliere vor fi
făcute ceva mai departe. Tot în cadrul argilelor rubanate, în baza lor (intervalul vraconian-
cenomanian), apar o serie de intercalaţii tufitice şi silicolite legate de o activitate vulcanică (Papiu
et al., 1976). Cauza apariţiei materialului vulcanic este încă incertă. Daca se confirmă caracterul
calco-alcalin al tufurilor (Bancila, Papiu, 1962), atunci trebuie, în termenii tectonicii plăcilor,
presupusă şi existenta unei foste zone de subducţie. Unii autori au localizat-o în cadrul riftului
Dacidelor Externe (Rădulescu, Dimitrescu, 1982 fide Săndulescu, 1984). Săndulescu (1984) nu
exclude ca sursa materialului vulcanic să fie legată de subducţii în domeniul Transilvanidelor.
Fenomene de vulcanism mezocretacic sunt descrise şi în zona Klippelor Pienine şi ar fi
reprezentate de arcul vulcanic suprapus cordilierei Andrusov (Birkenmajer, 1988).
Revenind la formaţiunile sedimentare ale pânzei de Audia, după o lacună de sedimentare
corespunzatoare Senonianului inferior, se remarcă schimbarea mediului de sedimentare începând
acumularea unei serii grezoase masive de tip fliş. Purtând diferite denumiri (Siriu, Prisaca, Benia,
etc.), funcţie de zonele de apariţie, gresile masive acoperă intervale de timp diferite, Senonian-
Paleocen pentru gresia de Siriu sau Senonian-Eocen pentru celelalte două. In capitolul 11 vor fi
tratate în mod special problemele de subsidenţă ale bazinului de sedimentare senonian-miocen
inferior al flişului extern şi, cu siguranţă, ne vom mai ocupa de gresiile din pânza de Audia
întrucât între aceste flişuri grezoase şi formaţiunile sedimentare izocrone mai externe au existat
relaţii directe.

8.3.4. Pânza de Tarcău

Pânza de Tarcău este unitatea moldavidică cu cea mai extinsă dezvoltare (figura 8.1 – anexã
CD). Este o unitate polifacială în care se recunosc mai multe subunităţi cu rang de digitaţie. Din
punct de vedere stratigrafic, formaţiunile sedimentare ce aparţin bazinului de Tarcău acoperă
intervalul cretacic inferior-miocen inferior.
Cretacic
In aflorimente sau în foraje este cunoscută, ca şi în pânza de Audia, seria şisturilor negre. In
linii generale litofaciesurile sunt similare, unele diferenţe observându-se la nivelul albianului cand
orizontul gresiilor glauconitice fie este înlocuit de litofaciesul şistos negru (Săndulescu,
Săndulescu, 1964), fie este înlocuit cu gresia de Farcu (gresii micacee) (Băncilă, 1955). Seria
şisturilor negre reprezintă principala suprafaţă de alunecare a pânzei de Tarcău deci o situaţie
similară cu cea a pânzei de Audia.
Incepând cu Vraconianul, mediul depoziţional capătă caractere pelagice, situaţie ce se va
menţine până în Turonian. Ca şi argilele rubanate din unitatea de Audia, care se dispun în
continuitate de sedimentare peste formaţiunile cretacic inferioare, şi în pânza de Tarcău se
acumulează sedimente asemănătoare (stratele de Lupchianu) alcătuite predominant din marne,
marnocalcare, argile (Dumitrescu et al., 1971). Trebuie remarcat (Săndulescu et al., 1989) că, din
punct de vedere paleogeografic, zona aferentă depunerii stratelor de Lupchianu era situată între
două zone cu sedimentare argilo-silicolitică respectiv argilele vărgate ale unităţii de Audia, la
interior (spre vest) şi stratele de Tisaru ale unităţii Cutelor marginale (spre est). Este posibil ca
situarea deasupra CCCD-ului a zonei Lupchianu să aibă o legatură cu cordiliera intrabazinală
cumană. O altă caracteristică a stratelor de Lupchianu este prezenţa unor intercalaţii de tufuri care
 68

semnalează, ca şi cele din unitatea de Audia, existenţa unui vulcanism mezocretacic. Incepând cu
senonianul se reinstalează un mediu de sedimentare activ, dominat de serii de fliş de diverse tipuri.
Transversal pe unitatea de Tarcău, de la interior spre exterior, se recunosc stratele de Horgazu,
Poiana Uzului şi Hangu. Cum însă, ca şi depozitele paleogene, aceste formaţiuni vor fi tratate
separat în capitolul 11, ne mărginim aici doar să le amintim.
Paleogen
In decursul paleogenului geometria bazinului de Tarcău devine extrem de complexă, sursele
de alimentare (internă şi externă) fiind activate în grade diferite şi la timpuri diferite. Paleogenul,
şi în special Eocenul bazinului de Tarcău, reprezintă un bun teren de studiu al subsidenţei bazinale
şi a efectelor acesteia asupra prismei de sedimentare (capitolul 11).
Incepând cu Oligocenul faciesurile sedimentare se uniformizează într-o mare măsură
distingându-se un litofacies bituminos intern şi unul extern, între ele situându-se litofaciesul de
Fusaru-Krosno (sau Fusaru-Pucioasa) inclusiv wildflyschul de Slon.
Neogen
Miocenul, în pânza de Tarcău, are răspândire mai redusă datorită atât eroziunilor post-
miocene cât şi, probabil, nedepunerii. Succesiunea cea mai cuprinzătoare a miocenului se gaseşte
în sudul Carpaţilor Orientali unde sunt dovezi că în Miocenul inferior se instalează un domeniu de
sedimentare evaporitică (gipsurile inferioare din stratele de Cornu). In cea mai mare parte a pânzei
depozite pre-tectogenetice mai noi decât miocenul inferior nu sunt descrise. O situaţie specială o
are molasa de Doftana (miocen inferioară) (Stefănescu, Mărunţeanu, 1980) în sensul că este
prima apariţie molasică din bazinul de Tarcău. Pe de altă parte ea reprezintă cuvertura post-
tectogenetică a pânzei Flişului Curbicortical. Cuvertura post-tectogenetică propriu-zisă a pânzei de
Tarcău este bine deschisă în bazinul Comăneşti unde debutează odată cu sarmaţianul.
In finalul acestei succinte descrieri a stratigrafiei pânzei de Tarcău mai amintim doar că,
între planul de şariaj al acestei pânzei şi unitatea Cutelor Marginale, apar o serie de micro-unităţi
tectonice (petece de rabotaj) originare din zona de trecere de la bazinul de sedimentare al
Tarcaului la cel al Cutelor Marginale. Acest lucru este dovedit cel puţin de faptul că, din punct de
vedere litofacial, formaţiunile sedimentare ale petecelor prezintă o serie de caractere de tranziţie
între cele două bazine de sedimentare principale.

8.3.5. Pânza Cutelor Marginale

Distinsă din regiunea Vrancei spre nord, pânza Cutelor Marginale aflorează într-o serie de
semiferestre tectonice (Vrancea, Oituz, Bistriţa, Putna) sau în ferestre tectonice (Dumesnic, Mitocu
lui Bălan) (figura 8.1). Prezenţa pânzei Cutelor Marginale sub unitatea de Tarcău a fost probată,
acolo unde nu apare în afloriment, de o serie de foraje. Formaţiunile sedimentare care participă la
alcătuirea pânzei Cutelor Marginale se extind pe intervalul Cretacic inferior-Miocen.
Cretacic
Sedimentarul cretacic inferior reprezintă partea externă a litofaciesului silezian din Carpaţii
Orientali. El este deschis în semifereastra Vrancei (stratele de Streiu, aptian-turonian) şi în
semifereastra Bistriţei (stratele de Sărata, hauterivian-albian). Stratele de Streiu au caractere de tip
fliş şistos-grezos pe când faciesul nordic al cretacicului inferior, cel al stratelor de Sărata, are
caractere şistoase-calcaroase doar în bază, partea superioară fiind constituită din calcare cu
silexuri.
Ca şi în domeniile mai interne, odată cu Vraconianul sau Turonianul, faciesurile sedimentare
se schimbă. In sud se depun stratele de Tisaru (argile şi silturi negre şi roşii, radiolarite, etc.) iar în
nord argile vărgate, radiolarite şi spongolite.
Cretacicul superior este reprezentat de o serie marnocalcaroasă cu unele intercalaţii de gresii
şi brecii calcaroase (strate de Lepşa) acest facies menţinându-se şi în partea bazală a paleocenului.
Paleogen
Ca şi bazinul de sedimentare de Tarcău, bazinul aferent Cutelor Marginale prezintă o largă
diversificare a faciesurilor sedimentare. Diferenţa constă în faptul că faciesurile de tip fliş sunt
mult subordonate şi sunt localizate în special în Paleocen. Eocenul, în general, are faciesuri
diferite în cele trei digitaţii ale pânzei Cutelor Marginale respectiv Doamna, Greşu şi Buciaş.
 69

Incepând cu Priabonianul se observă o uniformizare facială care va continua şi în Oligocen când

se acumulează depozitele sedimentare ale litofaciesului bituminos extern. Influenţa sursei externe
de material (şisturi verzi de tip dobrogean) devine pe alocuri foarte importantă astfel încât, în
părţile externe ale bazinului, sunt puse în loc serii conglomeratice masive.
Neogen
Odată cu încetarea condiţiilor favorabile acumulării litofaciesului bituminos, în Miocenul
inferior, are loc o generalizare a sedimentării grosiere cu şisturi verzi urmată de importantul episod
evaporitic reprezentat de depunerea formaţiunii cu sare. Sedimentarea molasică devine evidentă
după acumularea formaţiunii salifere când, în părţile centrale şi interne ale bazinului, se depun
formaţiuni grezoase. Spre exterior continuă acumularea formaţiunilor conglomeratice cu elemente
verzi începută încă din miocenul inferior. Odată cu limita Miocen inferior-Miocen mediu,
reprezentată de un important orizont reper (gipsul de Perchiu), se crează condiţiile acumulării unei
formaţiuni marnoase nisipoase cu caractere de schlier, cu intercalaţii de gipsuri. Incepând cu
schimbare facială amintită are loc o diminuare a aportului sedimentar dinspre exterior (foreland),
până la încetarea totală a acestuia. Succesiunea continuă cu tufuri (tuful de Slănic) şi gresii cu
Lithothamnium ambele aparţinând Badenianului. Dupã un al doilea episod evaporitc badenian
(reprezentat în Carpaţii Orientali în cea mai mare parte de gipsuri) succesiunea sedimentară se
încheie, pânza Cutelor Marginale fiind acoperită de cea de Tarcău.
Ca şi pânza de Tarcau, planul principal de decolare tectonică al pânzei Cutelor Marginale
este reprezentat tot de secvenţele cretacic inferioare care, prin natura lor predominant şistoasă, se
pare ca au favorizat acest fenomen tectonic.

8.3.6. Pânza subcarpatică

Unitatea cea mai externă a Moldavidelor, pânza subcarpatică, implică în constituţia ei

depozite predominant miocene în faciesuri de molasă (figura 8.1 – anexã CD). Doar pe alocuri se
cunosc şi depozite Oligocene iar în zona nordică a Carpaţilor Orientali şi Priaboniene. Pe baza
acestora din urmă se consideră că planul de deplasare al pânzei peste formaţiunile avanfosei este
situat în formaţiuni eocen superioare. Astfel are loc o schimbare importantă, geometrică, în
privinţa secvenţei tectonice a Moldavidelor.
Paleogenul este, aşa cum am amintit, constituit din depozite sedimentare priaboniene în
faciesul stratelor de Bisericani, precum şi din formaţiuni oligocene care, ca şi în cazul pânzei
Cutelor Marginale, sunt reprezentate de litofaciesul bituminos cu gresie de Kliwa (litofaciesul
bituminos extern).
Neogen
Elementul caracteristic unităţii subcarpatice il constituie molasele. Ele debutează dupa un
episod evaporitic (formaţiunea inferioară cu sare) iar spre sfârşitul Miocenului inferior se
instalează un facies mai pelitic în care se întâlnesc şi intercalaţii de nisipuri (litofacies de schlier).
Cuprinzând şi baza Badenianului, litofaciesul de schlier conţine şi intercalaţii de gipsuri precum şi
apariţii de tufuri. Cel mai răspândit nivel de tufuri este situat în Badenianul inferior după care se
reinstalează un regim de sedimentare evaporitică (formaţiunea superioară cu sare) (Micu, 1987).
După o scurtă discontinuitate stratigrafică se reia sedimentarea grezoasă şi nisipoasă, Badenian
superioară (strate de Haloş). Este util de arătat că această discordanţă nu se regăseşte mai spre
exteriorul bazinului subcarpatic, faciesul grezos repauzând direct peste formaţiunea evaporitică
superioară (Săndulescu et al., 1989, pag.151). Pânza subcarpatică, având vârsta tectogenetică
intra-sarmaţiană, cuprinde şi depozite sarmaţiene de tip molasic (gresii şi conglomerate cu
elemente carpatice) care repauzează, după o uşoară discordanţă unghiulară, pe formaţiunile mai
vechi. Incepând cu Bessarabianul superior, dar mai ales cu Kersonianul, formaţiunile molasice
capătă caracter post-tectogenetic acoperind fruntea pânzei subcarpatice, dar şi unităţile mai
interne, de Tarcău şi cea a Cutelor Marginale. Gradul de acoperire este din ce în ce mai important,
 70

cu cât ne deplasăm spre sudul Carpaţilor Orientali, molasa neosarmaţiană acoperind unităţi din ce
în ce mai interne ale Moldavidelor.

8.4. Avanfosa şi depresiunile intramontane

Cea mai tânară structură alpină din aria Carpaţilor Orientali este reprezentată de avanfosă
(figura 8.1). In cadrul acesteia se pot recunoaşte o avanfosă internă şi una externă (Săndulescu,
1984) limita dintre cele doua subdiviziuni fiind reprezentată de o flexură a stratelor care
reprezintă, într-o oarecare măsură, îmbrăcarea frontului de încălecare al faliei pericarpatice.
Diferenţa dintre cele două zone este aceea că avanfosa internă prezintă elemente deformate pe
când cea externă, uşor asimetrică, este nedeformată. Formaţiunile sedimentare sunt predominant
conglomeratice sau grezoase şi cuprind elemente exclusiv carpatice. Faciesurile molasice sunt
înlocuite uneori, spre centrul bazinului de sedimentare, de faciesuri calcaroase neritice (calcarul de
Istriţa). O caracteristică remarcabilă este acumularea într-un interval de timp extrem de scurt (între
sarmatian şi pleistocen) a unor stive de sedimente ce pot atinge 10 km grosime în avanfosa
externă (depresiunea Focşani). După o transgresiune în decursul Meoţianului, în Ponţian se
acumulează în principal depozite marnoase. Faciesurile arenitice revin în Dacian şi se continuă şi
în Pliocen. Formaţiunile pleistocen inferioare (pietrişurile de Cândeşti) indică revenirea la
sedimentarea materialelor grosiere. Totodată aceste pietrişuri sunt cele mai tinere formaţiuni
antrenate în procese de cutare (faza valahă). La interiorul Carpaţilor Orientali, între Pliocen şi
Cuaternar, au funcţionat o serie de depresiuni intramontane. Depresiunile Bârsa-Baraolt, Sfântu
Gheorghe şi Breţcu, în zona de curbură a Carpaţilor Orientali, şi depresiunile Ciuc şi Gheorghieni,
în partea centrală.

CAPITOLUL 9

O divizare transversală şi longitudinală a Carpaţilor Orientali

9.1. Zonarea transversală

Capitolul care urmează are drept scop trecerea în revistă a câtorva dintre principalele
aspecte geologice ale Carpaţilor Orientali descrise de-a lungul timpului. Impărţirea în zone
longitudinale şi transversale nu este câtusi de puţin aleatorie, fiecare dintre ele având o serie de
caracteristici geologice specifice.
Din bazinul Transilvaniei spre est, până în platformele forelandului Carpaţilor Orientali, sunt
traversate mai multe provincii geologice, din acest punct de vedere catena putând fi, transversal,
divizată în patru zone distincte, cu constituţie şi istorie geologică diferită (figura 9.1).
Toate cele patru zone încep în nordul catenei, de la frontiera cu Ucraina, şi, cu o orientare
generală aproximativ N-S, ajung până în regiunea de curbură a Carpaţilor Orientali unde se
realizează legătura cu Carpaţii Meridionali. De la vest către est se pot distinge patru zone
principale:
-zona A sau zona vulcanitelor neogene
-zona B sau zona cristalino-mezozoică
-zona C sau zona flişului
-zona D sau avanfosa Carpaţilor Orientali.
Zona A include un lanţ magmatic de vârstă neogenă rezultat în urma subducţiilor ce au avut
loc spre est în domeniul flişului extern. Rocile sunt predominant calco-alcaline şi bordează partea
internă a catenei, la limita cu depresiunea Transilvaniei. Arcul magmatic poate fi divizat în trei
segmente:
a. Primul segment este cel din regiunea Oaş-Gutâi şi este constituit din roci efuzive şi
intruzive de natură calco-alcalină, de la bazalte şi până la riolite.
b. Al doilea segment (Tibleş-Călimani) este alcătuit doar din corpuri intruzive calco-alcaline
intermediare (andezite, diorite, monzodiorite) sau acide (dacite, microgranodiorite).
 71

c. Al treilea, şi ultimul, segment (Călimani-Gurghiu-Harghita) grupează în general roci

efuzive calco-alcaline (andezite). Local apar şi bazalte, bazalte andezitice şi dacite.
Zona B este situată în cea mai mare parte la est de precedenta şi reprezintă un fel de coloană
vertebrală a Carpaţilor Orientali. Ea este constituită în principal din formaţiuni metamorfice
antrenate în pânze de fundament (de soclu) cu tectogeneze cretacic inferioare (Dacidele Mediane).
Ele suportă, ca petece de acoperire, o serie de unităţi tectonice atribuite suturii tethysiene (pânzele
transilvane).
De-a lungul lungul ei zona B prezintă o serie de particularitati asupra cărora vom reveni
ceva mai departe.
Zona C urmează imediat la exterior (est). Ea cuprinde unităţi în pânze de şariaj formate în
cea mai mare parte din depozite sedimentare (Dacidele Externe şi Moldavidele). Participarea
rocilor magmatice este semnificativă doar în nordul Carpaţilor Orientali iar cea a formaţiunilor
metamorfice este inexistentă. Vârsta depozitelor sedimentare este jurasic-neogenă dar domină clar
formaţiunile cretacic-paleogene predominant în facies de fliş. Pe baza acestui criteriu s-au separat
un fliş intern (cretacic) şi unul extern (paleogen).
Zona D este cea mai externă şi este reprezentată de avanfosa Carpaţilor Orientali. Avanfosa
se suprapune unităţilor de platformă ale forelandului, respectiv platformele moldovenească,
scitică şi moesică.
 72

Fig. 9.1 Divizare longitudinală şi transversală a Carpaţilor Orientali (pentru amănunte

vezi textul). Caroiajul indică suprafaţa catenei care a fost modelată pentru diverşi
parametri. Valorile caroiajului sunt convenţionale.

9.2. Zonarea longitudinală

Faţă de variaţiile geologice transversale, cele longitudinale sunt mult mai numeroase
putându-se separa, cu oarecare aproximaţie, trei sectoare pe care le-am numerotat 1, 2 şi 3,
pornind din nordul Carpaţilor Orientali către sud (figura 9.1). In fiecare sector se disting cele patru
zone A, B, C şi D. Singura excepţie este lipsa zonei A în sectorul 3.
In cele ce urmează prezentăm câteva din principalele aspecte geologice ale fiecărui sector
apelând la următoarele criterii:
-tectonica
-stratigrafie şi subsidenţa de bazin
-vulcanism
Sectorul 1
Aspecte tectonice
 73

• branch-line-uri mult mai apropiate ale unităţilor cu fliş cretacic-paleogen.

• suprafeţe de şariaj abrupte.
• îngustări în afloriment de la nord către sud ale tuturor unităţilor tectonice de cuvertură.
• îngustarea avanfosei.
• prezenţa la interiorul zonei A a Pienidelor.
• prezenţa fracturilor crustale Bogdan Vodă şi Dragoş Vodă.
• mişcări pozitive post miocene foarte intense însoţite de eroziuni pe măsură, afirmaţie susţinută,
printre altele, de prezenţa horstului Rodnei şi a masivului subvulcanic al Tibleşului.
• existenţa nodului tectonic Zugreni (Balintoni şi Gheuca, 1978) inclusiv a retroîncălecării
Barnar.
• prezenţa a numeroase ferestre tectonice în pânza bucovinică sau în cea sub-bucovinică.
• scăderea grosimii normale a seriilor metamorfice ale Dacidelor Mediane (Balintoni, 1994-
comunicare personală).
Stratigrafie şi subsidenţă
• pânza de Audia are doua digitaţ fiecare dintre ele cu propriul ei fliş grezos masiv (gresiile de
Prisaca şi de Benia). Există o serie de remanieri ale şisturilor negre aflate, acum, ca elemente
în gresia de Prisaca la diferite nivele dar mai ales la partea superioară (Turtureanu, 1996-
comunicare personală).
• în pânza de Tarcău au loc o serie de schimbări faciale. Se trece astfel de la faciesurile sudice şi
centrale (faciesul gresiei de Tarcău, faciesul de Ciunget, etc) la cele nordice grupate în skibele
interne şi cele externe.
• subsidenţa bazinului de Tarcău relativ redusă.
• pânza cutelor marginale, pe teritoriul României, în cea mai mare parte este acoperită de pânza
de Tarcău.
• Sunt prezente petecele de rabotaj Voivodeasa şi Gura Humorului.
• grosimi mici pe întreg intervalul Jurasic superior-Cretacic superior ale formaţiunilor
sedimentare ale platformei moldoveneşti. Deasemenea, dupa distribuţia spaţială a grosimilor
(Pătruţ et. al., 1995) în cadrul sectorului 1, se poate trage concluzia că bazinele de sedimentare
din platformă erau foarte “dezorganizate”. Asupra motivelor acestei “dezorganizări” vom
reveni.
Vulcanism
• sunt prezente doar manifestări de natura intruzivă
• migrarea spaţială a vârstelor rocilor magmatice este mai puţin evidentă decât în celelalte
sectoare.
Sectorul 2
Aspecte tectonice
• branch-line-urile încep să se indeparteze unele de celelalte.
• înclinarea suprafeţelor de şariaj se reduce.
• lăţimea în afloriment a pânzei de Ceahlău şi a celei a flişului curbicortical creşte.
• îngustarea extremă a Moldavidelor interne (pânzele de Macla şi Audia)
• lărgirea Moldavidelor externe (pânzele de Tarcău, cutelor marginale şi subcarpatică).
• apariţia în afloriment a celei mai mari digitaţii a pânzei de Tarcău, digitaţia de Tarcău.
• prezenţa ferestrei Dumesnic şi a semiferestrei Bistriţei.
• prezenţa bazinului piggy-back Comăneşti.
• prezenţa semiferestrei Oituz.
• prezenţa ferestrei tectonice Tomeşti.
• prezenţa masivului sienitic de la Ditrău.
Stratigrafie şi subsidenţă
• în seria de Macla este absentă gresia de Vulcăniţa.
• dispariţia gresiilor masive din pânza de Audia (singura excepţie este la Brusturoasa,
Săndulescu et al., 1984).
 74

• subsidenţa accentuată în paleodomeniile interne al pânzei de Tarcău (digitaţiile de Tarcău şi

Ciunget).
• şisturi verzi în gresia de Tarcău atât cea inferioară cât şi cea superioară.
• variaţii faciale mari la nivelul Senonian-Paleogenului.
• bazinele de sedimentare din platformă încep să se organizeze şi rata lor de subsidenţă se
măreşte (creşte grosimea formaţiunilor).
Vulcanism
• arcul magmatic neogen începe să devină oblic faţă de Dacidele Mediane şi cele externe şi nu
mai apare în sectorul 3.
• vârstele de amplasare a rocilor întineresc rapid spre sud (de la 9 m.a. la 0,2 m.a.).
• produsele magmatice sunt exclusiv efuzive, corpurile intruzive neapărând în afloriment.
Sectorul 3
Aspecte tectonice
• branch-line-urile sunt dispuse pe distanţe mari.
• continuă lărgirea în afloriment a pânzei de Ceahlău şi a pânzei flişului curbicortical.
• îşi fac apariţia pânza de Baraolt şi pânza de Bobu (cea mai internă respectiv cea mai externă
dintre Dacidele Externe din sector).
• lărgirea în afloriment a pânzei de Audia.
• duplexurile de tip antiformal stack ale semiferestrei Vrancei.
• începe îngustarea pânzei de Tarcău.
• prezenţa depresiunilor post tectonice pleistocene
• prezenţa faliei Caşin-Bisoca.
• retroîncălecări în cadrul Dacidelor Externe şi în cadrul pânzei de Tarcău.
• retroîncălecări în cuverura post-tectogenetică a Dacidelor Mediane (masivul Postăvarul).
• cele mai vechi mişcări compresive (neocomiene) din cadrul Dacidelor Externe (Stefănescu,
1973).
• cele mai recente mişcări compresive (plio-cuaternare) din Carpaţii Orientali.
• prezenţa certă a cordilierelor cumană şi pecenegiană.
• lărgirea accentuată a avanfosei.
• prezenţa depresiunii Focşani.
Stratigrafie şi subsidenţă
• apare (se conservă?) faciesul de Sotrile.
• prezenţa gresiei de Vulcăniţa (tu) în formaţiunile din pânza de Macla.
• partea terminală a stratelor de Lupchianu (vr-tu) este înlocuită de gresii masive, micafere cu
feldspaţi şi fragmente de roci eruptive bazice (la Voineşti-Covasna) (Săndulescu et al, 1989).
• reapar flişurile grezoase în pânza de Audia reprezentate de gresia de Siriu.
• subsidenţa în domeniul Tarcău se reduce simţitor.
• faciesul de Slon este prezent şi în pânzele flişului curbicortical, Macla şi Audia iar nu numai în
pânza de Tarcău (unde este foarte bine dezvoltat).
Vulcanism
• manifestările vulcanice calco-alcaline dispar complet.
• apariţia vulcanismului alcalin din regiunea Racoş.
Acestor observaţii li se pot adăuga şi observaţiile recente ale lui Sanders (1998) cu privire la
evoluţia post-miocenă a catenei Carpaţilor Orientali. Autorul, pe baza analizelor efectuate asupra
urmelor de fisiune în apatit, conchide, printre altele, că debutul fenomenelor erozionale importante
în cadrul catenei deja formate este diacron. Fenomenul începe în partea nordică a Carpaţilor
Orientali şi migrează în timp către zonele sudice.
Datele geologice prezentate succint mai sus pot părea destul de eclectice. Cu toate acestea, în
capitolele următoare, vom încerca o integrare a unora dintre ele într-un scenariu posibil de evoluţie
a domeniului Carpaţilor Orientali înainte de debutul tectogenezelor miocene. Dorim astfel să arătăm
importanţa covârşitoare a caracteristicilor tectono-termice ale litosferei europene pre-miocene
asupra fenomenelor tectonice mai recente. Deasemenea va fi analizată într-o oarecare măsură relaţia
 75

dintre evoluţia formării catenei şi răspunsul la încărcare a platformelor subşariate. Relaţia actuală
dintre cea mai tânără structură alpină, avanfosa carpatică, şi unităţile din foreland este redată în
figura 9.2 (anexã CD) - Schiţa structurală a substratului pre-terţiar al avanfosei carpatice.
Compartimentul dintre faliile Siretului şi falia Solca reprezintă blocul Rădăuţi-Paşcani (dungi
roşii). Cele trei profile indica pozitiile sectiunilor geologice echilibrate

CAPITOLUL 10

Modelarea perioadei extensive (Triasic-Cretacic inferior)

10.1 Modelarea subsidenţei bazinale a zonei extensionale a Dacidelor Externe

Odată cu deschiderea domeniului tethysian, în Triasicul mediu sau superior, marginea

continentală europeană intră într-un stadiu de evoluţie apropiat de cel al unei margini pasive. Fără
să fi încercat o cuantificare a evoluţiei termice a acestei margini, dupa aspectele sedimentare din
domeniul Dacidelor Mediane, această margine pasivă pare să fi fost destul de “leneşă” în sensul că
încovoierea ei, datorată răcirii precum şi a aportului sedimentar, a fost relativ mică. In consecinţă
nici stivele sedimentare nu au fost foarte groase ceea ce sugerează o litosferă triasică, cel puţin, cu
caractere apropiate de cele ale unei litosfere normale. Pe de altă parte reiese de aici şi faptul că
fenomenele extensionale responsabile cu deschiderea Tethysului au avut magnitudini mai degrabă
mici, cel mult medii. Cum însă aceste lucruri mai trebuie analizate, vom considera că, imediat
dupa deschiderea domeniului tethysian, litosfera marginii continentale europene (adica cea care va
deveni ceea ce numim astăzi Carpaţii Orientali) era mai degrabă “normală”. Am pus termenul
normală între ghilimele întrucât asupra caracteristicilor fizice principale ale unei litosfere normale
exista unele discuţii. Totuşi, din literatura de specialitate, am putut alege, fără a greşii prea mult, o
serie de parametrii ai unei astfel de litosfere. Ei au fost utilizaţi cu rezultate bune de Parsons şi
Sclater (1977), McKenzie (1978), Cochran (1981), Allen şi Allen (1990), Loup (1992), etc., în
analiza unor bazine de sedimentare binecunoscute: Marea Nordului, bazinul sedimentar helvetic,
ş.a.m.d. Trebuie să amintim totuşi că unele diferenţe referitoare la parametrii fizici ai litosferei
normale se observă în cazul lucrărilor publicate de Le Pichon şi Sibuet (1981) pentru Golful
Biscaia (s-a dovedit însă că bazinul Biscaya este generat printr-un simple shear tipic ceea ce
schimbă întrucătva datele problemelor) sau Houseman şi England (1986).
Parametrii fizici ai litosferei utilizaţi în continuare sunt redaţi în tabelul 10.1 (indicii sunt cei
utilizaţi în capitolul 4 a prezentei lucrări).
Existenţa unei litosfere europene normale şi izotrope este susţinută şi de faciesurile
depozitelor sedimentare întâlnite în cuprinsul Dacidelor Mediane (vezi capitolul 8). Nu este dificil
de observat că sedimentarul triasic din pânzele bucovinică, sub-bucovinică şi infrabucovinică
prezintă o serie de caracteristici comune. Cel puţin intervalul de timp Triasic inferior este
reprezentat, din punct de vedere facial, de aceleaşi depozite detritice, ortocuarţitice. Cum
umplutura unui bazin de sedimentare este direct influenţată de starea termo-tectonică a
fundamentului, nu este greşit dacă afirmăm că, în Triasicul inferior cel puţin, litosfera europeană
avea caracteristici comune de-a lungul ei. Dealtfel acest facies ortocuartitic Triasic inferior este
cunoscut şi în alte zone ale Europei, fapt ce ar indica o calmare evidentă a evoluţiei litosferice
ulterior sfârşitului tectogenezelor hercinice şi intrarea într-o fază erozivă de peneplenizare,
favorizată dealtfel şi de importantul low-stand din Permianul superior şi Triasicul inferior.

Tabelul 10.1 Principalii parametrii fizici ai litosferei, necesari

modelării bazinale

Parametrii Simbol Valoare

Grosimea iniţială a litosferei YL 125 (km)

Grosimea iniţială a crustei YC 31.2 (km)
Densitatea mantalei la 0o C ρ*m 3330 (kg/m3)
 76

Densitatea crustei la 0o C ρ*c 2800 (kg/m3)

Densitatea medie a sedimentelor ρs 2000 (kg/m3)
la 20 m.a.
Densitatea apei marine ρw 1030 (kg/m3)
Coeficientul de expansiune αv 3.3 x 10-5 (oC-1)
termică
al crustei şi mantalei
Temperatura astenosferei Tm 1333 (oC)
Coeficientul de expansiune τ 15,83 x 1014 s (50
termică a litosferei m.a.)
Difuzivitatea termică k 10-6 (m2s-1)

Incepând cu Triasicul mediu şi superior faciesurile se diversifică, cum este şi firesc, în urma
debutului fenomenelor extensive tethysiene. Totuşi, o serie de asemănări între secvenţele
sedimentare ale Dacidelor Mediane se păstrează. Diferenţele care apar sunt mai degrabă de natură
paleogeografică decât paleotectonică. O situaţie similară se întâlneşte şi în Jurasicul inferior.
Schimbări importante, atât cât mai pot fi observate astazi, încep la limita Jurasicului inferior cu cel
mediu, respectiv între Toarcian şi Aalenian. Este perioada de debut efectiv a fenomenelor
extensionale care vor conduce la geneza unui bazin de sedimentare, în interiorul marginii
continentale europene, din care provin actualele unităţi ale Dacidelor Externe.
Analiza geoistorică a paleodomeniilor de sedimentare ale acestor unităţi pot furniza
informaţii de mare valoare asupra stării tectono-termice a litosferei europene în momentul încetării
fenomenelor extensionale şi debutul celor compresionale cretacic inferioare.
Aşa cum am arătat în capitolul 4 subsidenţa unui bazin de sedimentare este datorată, pe de o
parte, mecanismelor proprii ce acţioneaza în litosferă, iar pe de alta parte greutăţii sedimentelor
acumultate pe acea litosferă. Pentru separarea efectelor subsidenţei datorată factorilor tectonici
(litosferici) de efectele subsidenţei datorată exclusiv încărcăturii sedimentare se utilizează tehnica
backstripping. Principiile acestei metode precum şi principalele caracteristici de care trebuie să se
ţină seama au fost descrise, pe scurt, în capitolul 3 unde am analizat istoria subsidentei unui bazin
de sedimentare. Tehnica backstripping am aplicat-o în două cazuri distincte: în cazul bazinului
flişului negru, în nordul Carpaţilor Orientali, şi în cazul bazinului de Ceahlău în zonele centrală şi
sudică. Această alegere a fost impusă de faptul că doar în aceste zone se poate recunoaşte, mai mult
sau mai puţin, întreaga secvenţă sedimentară (sau importante părţi ale ei) de după Jurasicul inferior.
Principalii parametrii fizici ai umpluturii sedimentare utilizaţi au fost arătaţi în tabelul 3.1
(capitolul 3).Scopul prelucrării matematice a datelor geologice este acela de a stabili care a fost
factorul de extensie litosferică, β, care a dus la geneza zonei extensionale a Dacidelor Externe. Este
evident că factorul de extensie va avea valori diferite funcţie de parametrii locali utilizaţi. Drumul
matematic a fost prezentat pe scurt în capitolul 4. Inainte de a detalia problemele amintim că
metoda de modelare pe care o voi folosi este acceptată în concordanţă cu modelul riftingului
generat prin mecanismul forfecării pure (pure-shear) propus de McKenzie (1978). Acest model
presupune acceptarea compensărilor izostatice locale de tip Airy (compensare maximă datorată
rezistenţei laterale nule a litosferei la încovoiere). Am preferat modelul lui McKenzie în dauna
modelului extensiei neomogene şi discontinuui sau a celui bazat pe extensie neomogenă şi continuă
din mai multe considerente:
- teoria lui McKenzie este clară şi elegantă, aparatul matematic fiind relativ simplu şi uşor
de utilizat.
- celelalte modele sunt bazate pe teoria lui McKenzie.
- anomalia termică ce ia naştere în cazul extensiei uniforme este moderată în comparaţie cu
anomaliile termice generate în cazul celorlalte modele.
- modelul a fost deseori testat şi este posibil ca aplicaţia de faţă să poată fi comparată, la
nevoie, cu alte modelări de bazine sedimentare de extensie.
 77

Cele trei zone studiate sunt: în partea nordică a Carpaţilor Orientali, bazinul flişului negru, în
regiunile centrală şi sudică, zonele Ciuc şi Bratocea aparţinând amândouă bazinului de Ceahlău.
Valorile numerice supuse prelucrării matematice sunt indicate în tabelul 10.2.

Tabelul 10.2 Datele iniţiale utilizate în procesul de backstripping pentru

calcularea subsidenţei bazinale în cele trei zone alese: bazinul
Flisului negru şi bazinul de Ceahlau (zonele Bratocea şi Ciuc).

Timp G (m) Pad (m) Stot (m) Stect (m)

(m.a.)
Bratocea
1 180-175 20 10 41 30
2 170 20 10 73 50
3 165 20 10 104 70
4 160 20 15 140 94
5 155 15 15 170 113
6 154 4 15 177 117
7 150 15 20 204 136
8 145 20 25 236 156
9 141 15 30 262 174
10 140 75 100 463 329
11 139 75 150 631 452
12 135 70 200 772 554
13 133 30 350 970 732
14 130 220 300 1219 850
15 125 360 300 1683 1097
16 122 210 250 1896 1179
17 120 60 250 1967 1216
18 115 145 200 2080 1243
19 114 400 150 2464 1388
20 113 100 50 2451 1315
21 111 400 100 2933 1557
Ciuc
1 180-175 10 10 34 26
2 170 15 20 68 52
3 165 10 20 90 68
4 160 15 25 118 89
5 155 20 50 175 135
6 150 20 50 207 156
7 146 15 50 233 173
8 145 50 20 277 186
9 140 150 30 497 316
10 139 600 200 1454 914
11 135 280 300 1872 1163
12 130 350 300 2274 1354
13 125 353 400 2762 1630
14 122 140 300 2819 1603
15 120 170 300 2998 1679
16 115 430 200 3323 1748
17 111 500 100 3714 1841
Flişul Negru
1 180-175 30 10 61 43
 78

2 172 20 10 93 62
3 170 16 30 142 102
4 165 40 50 232 169
5 160 40 50 300 212
6 155 40 50 365 254
7 150 40 40 420 284
8 145 40 50 491 332
9 141 34 40 532 353
10 140 100 30 662 422
11 139 100 10 776 477
12 136 50 50 874 545
13 135 10 100 937 603
14 130 45 150 1049 688
15 125 45 200 1159 770
16 120 45 200 1218 802
17 116 31 150 1208 774
18 115 60 200 1329 859
19 111 240 150 1569 955

G = grosimea unităţilor litologice; Pad = paleoadâncimea; Stot =

subsidenţa totală; Stect = subsidenţa tectonică.

10.1.1. Zona nordică (bazinul flişului negru)

De-a lungul timpului, asupra pânzei flişului negru, au fost publicate o serie de lucrări şi
studii stratigrafice şi tectonice de detaliu (Bleahu, 1957; Săndulescu, 1980, 1984; Săndulescu et
al., 1980, 1989). Locul de origine al acestei pânze este considerat a fi riftul Dacidelor Externe,
actualmente ea fiind şariată peste pânza de Ceahlău şi suportând formaţiunile metamorfice şi
sedimentare ale pânzelor sub-bucovinică şi infrabucovinice. Stratigrafia şi structura pânzei flişului
negru a fost descrisă foarte pe scurt în capitolul 9 astfel încat nu mai revenim asupra acestor
probleme.
In acest capitol, bazându-ne pe datele culese anterior de diferiţi cercetători precum şi pe
propriile noastre observaţii, vom încerca determinarea unei valori medii a factorului de extensie
litosferică ce a dus la deschiderea riftului Dacidelor Externe în nordul Carpaţilor Orientali. Pentru
acest lucru trebuie să remarcăm însă câteva limite de lucru (Badescu,1994):
• procesele extensionale încep în baza Jurasicului mediu. Exista posibilitatea ca aceste
fenomene să fi început chiar la sfârşitul Jurasicului inferior dar, deocamdată, datele sunt
incerte. Ca un reper ghid vom considera debutul riftingului ca având loc la limita
Toarcian/Aalenian.
• procesele extensionale datorate fracturării crustei litosferice încetează, în aria bazinului
flisului negru, în cea mai mare parte în Tithonic. Perioada încetării extensiilor nu se
cunoaşte cu exactitate dar, pentru simplificare, vom considera că ea se situează la limita
Tithonic inferior/Tithonic superior.
• eroziunea flişului de Vinderelu (barremian-aptian) înainte de forfecarea bazinului flisului
negru (considerată apţiană-Săndulescu,1984) şi încalecarea lui de către unităţi ale
Dacidelor Mediane, a fost redusă.
Odată stabilite cele mai de sus se poate afirma, luând în considerare diferitele aspecte ale
formaţiunilor sedimentare ale pânzei flişului negru, că:
♦ ”gresia” de Obnuj, formaţiunile de Obnuj şi cea de Mihailec-Vârtop aparţin perioadei de
rifting activ (perioadă dominată de fenomene disjunctive ale crustei superioare) fiind deci
formaţiuni sedimentare sin-rift.
 79

♦ calcarul de Rica, flişul negru şi flişul de Vinderelu aparţin perioadei de subsidenţă termică
legată exclusiv de fenomenele de răcire ale litosferei, după şocul termic initial. Aceste sedimente
pot fi considerate ca fiind sedimentar post-rift.
Trebuie amintit că studiul pe care îl facem are un caracter cantitativ întrucât baza de date de
pornire mai trebuie îmbunatăţită pentru a putea trece la analize calitative, analize cu grad mai
ridicat de exactitate. De aceea a fost utilizată o coloană sedimentară sintetică (figura 10.1)
realizată pe baza informaţiilor litostratigrafice obţinute din solzii ce alcătuiesc astăzi pânza
flişului negru. Absenţa, pe teren, a unei suite sedimentare complete se poate datora fie eroziunilor
ulterioare tectogenezelor cretacic inferioare, fie eroziunilor ce aveau loc chiar în timpul evoluţiei
riftului, fie amândurora.
Urmărind raţionamentul matematic descris în capitolul 4 pentru cazul specific al unei
extensii omogene printr-un rifting instantaneu de tip pure-shear, şi folosind valorile parametrilor
litosferici arătate în tabelul 10.1, am obţinut, pentru factorul de extensie litosferică, valoarea
β=1,25 (tabelul 10.3). Inlocuind aceasta valoare în ecuaţia 4.3 (capitolul 4) şi utilizând valorile
litosferice din tabelul 10.1 se obţine, pentru sedimentarul sin-rift, o grosime calculată de 1000 m.
Valoare grosimii medii a sedimentarului sin-rift rezultată în urma decompactărilor prin
backstripping este de 500 m. Diferenţa dintre cele două valori poate fi explicată prin eroziuni
parţiale ale sedimentarului sin-rift în decursul perioadei de rifting activ, posibilitate susţinută de
prezenţa rocilor remaniate, aflate în diferitele formaţiuni sedimentare, cu originea în interiorul
riftului flişului negru (Săndulescu, 1985).
Astfel de remanieri de roci remaniate în secvenţele sedimentare pre-tithonice indică prezenţa
unor blocuri faliate basculate şi ridicate în timpul fenomenelor de rifting. Pe de altă parte valoarea
factorului de extensie de doar 1,25 arată că subţierea crustală a fost mică.
 80

Tabelul 10.3 Paşii principali necesari estimării factorului de

extensie, β, pentru problema extensiei uniforme în cazul bazinelor
 81

de sedimentare ale Dacidelor Externe.

Ecuatia a cărei
dreaptă
t (m.a.) S(t) u mulează cel Factorul
(km) mai bine de
proiecţia lui extensie
S(t) funcţie de
u

Bratocea S(t)~0.03+1.7u 1.7

0 0 0
5 0.246 0.095
8 0.328 0.147
10 0.365 0.181
15 0.393 0.259
16 0.537 0.273
17 0.465 0.288
19 0.707 0.316

Ciuc S(t)~0.04+1.7u 1.7

0 0 0
5 0.191 0.095
10 0.467 0.181
13 0.44 0.228
15 0.516 0.259
20 0.585 0.329
24 0.677 0.381

Flişul Negru S(t)~0.02+0.8u 1.25

0 0 0
1 0.058 0.019
6 0.143 0.113
11 0.225 0.197
16 0.257 0.273
20 0.229 0.329
21 0.315 0.342
25 0.41 0.393

S(t) = subsidenţa termică; u = (1-exp (-t/τ)), unde τ este constanta

temporală termică (vezi şi capitolul 4).

Curbele subsidentei totale precum şi a celei tectonice (obtinuta prin indepartarea efectelor
incarcaturii sedimentare), determinate prin tehnica backstripping şi plecand de la ipoteza
compensarilor izostatice de tip Airy, sunt prezentate în figura 10.2.
Determinarea factorului de extensie β prin alte metode (vezi, spre exemplu, βapp al lui
McKenzie şi Bickle, 1988) este încă prematură. In momentul în care influenţele inversiunilor
tectonice la care a fost supus riftul flişului negru vor fi cuantificate cu mai mare exactitate, se va
putea stabili şi prin această metodă factorul β.
 82

Valoarea factorului de extensie de 1,25 este mult prea redusă pentru a putea explica apariţia
unui magmatism de natură bazică aşa cum se întamplă în cazul bazinului flişului negru. De aceea
se pune urmatoarea întrebare:

Bratocea m -1700
Ciuc -1500
-1300
-1100
-900
-700
Flisul Negru -500
-300
190 180 170 160 150 140 130 120 110
-100
Ma 100
Flisul Negru
300
500
700
900
1100
Ciuc 1300
1500
1700
Bratocea 1900

Valoarea factorului de extensie de 1,25 este mult prea redusă pentru a putea
explica apariţia unui magmatism de natură bazică aşa cum se întamplă în cazul bazinului
flişului negru. De aceea se pune urmatoarea întrebare:
Fig. 10.2 Curbele de subsidenţă tectonică ale zonelor analizate din cuprinsul Dacidelor
Externe din Carpaţii Orientali. Sageţile negre indică debutul subsidenţei termice iar
săgeţile simple indică primele influenţe ale inversiunilor mezocretacice din domeniul
Dacidelor Mediane. Dreptunghiurile arată altitudinea iniţială la care a debutat fenomenul
de rifting pornind de la premiza unei forfecări pure şi extensiei instantanee în condiţiile
unei litosfere normale (tabelul 10.1). Factorii de extensie au fost diferiţi (vezi textul
pentru detalii). Nivelul de referinţă este suprafaţa mării aaleniene (Haq et al., 1987).

Pot litosfera şi mantaua jurasică, asimilate standardelor actuale ale unei litosfere normale,
supuse unei forfecări pure (extensie instantanee, răcire adiabatică cu factori de răcire moderaţi
de 0,3-0,6oC a materialului topit cu originea în mantaua litosferică, cf. McKenzie şi Bickle, 1988;
Pedersen şi Ro, 1993) şi afectate de un factor de extensie scăzut să permită generarea de topituri
magmatice ?
Incercarea de raspuns la întrebare ridică o serie de probleme deosebit de interesante.
Chiar dacă luăm în calcul o serie de aproximări obiective pe care a trebuit să le facem în
calcularea factorului β, doar un factor de extensie aproape dublu ar putea explica apariţia
topiturilor magmatice cu originea în manta (figura 10.3). Analizele chimice efectuate (Săndulescu
et al., 1980) asupra diferitelor eşantioane de roci magmatice se proiectează, într-o diagramă
Na2O+K2O/SiO2, în câmpul corespunzator bazaltelor alcaline. Totuşi există o serie de eşantioane
al căror chimism se regăseşte în câmpul bazaltelor tholeiitice, cele mai multe provenind din solzii
Farcău-Mihailec-Budescu şi Rica.
 83

Fig. 10.3 Ascensiunea adiabatică a mantalei (“strat” mecanic = 100 km; temperatura
potenţială la manta, Tp = 1480°C) (McKenzie şi Bickle, 1988). Cifrele pline
reprezintă diferite valori ale factorului de extensie; Tp indică diferite temperaturi ale
mantalei; curbele dintre solidus şi liquidus reprezintă procentele greutăţii topiturii;
curba cpx-out (0,245) arată când clinopiroxenul este eliminat din solidul rezidual;
linia întreruptă indică evoluţia limitei inferioare a “stratului” mecanic pe măsura
creşterii lui β. Chiar pentru o temperatură a mantalei de 1480°C nu poate fi explicată
generarea de topituri în bazinul Flişului Negru (“strat” mecanic~70-80 km; Tp =
1330°C). Trebuie acceptate unele condiţii speciale (vezi textul pentru detalii).

Aşa cum a fost dovedit de mai mult timp (McKenzie şi Bickle, 1988) există o legătură
directă între chimismul topiturilor mantelice care stau la baza diferitelor tipuri de roci magmatice
şi factorul de extensie litosferică, β.
Pentru o temperatură potenţială de 1333°C a mantalei, tranziţia din câmpul alcalin în cel
tholeiitic are loc la o valoare a lui β=3, ceea ce este în contradicţie cu valoarea lui β calculată
(figura 23 - McKenzie şi Bickle, 1988). In fapt doar simpla apariţie a magmatismului, pentru
aceeaşi izotermă, este posibilă la valori ale lui β de 2-2,2.
Avem astfel de-a face cu doua aspecte deosebite ale evolutiei extensionale a Dacidelor
Externe în această zonă a riftului, aspecte care trebuie să aibă o rezolvare. De aceea să analizăm,
pe scurt, următoarele:.
1. Schimbările de chimism din cadrul diferitelor roci magmatice în contextul unei evoluţii
tectonice bazinale complexe.
2.Apariţia unui magmatism, destul de bine dezvoltat, în condiţiile unei litosfere normale şi a
unui material mantelic aflat la temperaturi potenţiale normale.
 84

1. Este evident, aşa cum am mai spus, că schimbările de chimism observate în cazul rocilor
magmatice se datorează variatiilor factorilor de extensie ce au afectat litosfera jurasică ce va
adăposti, mai târziu, bazinul sedimentar al flişului negru. Dupa cum am arătat, valoarea calculată
pentru β=1,25 a fost datorată unei singure stive sedimentare. Cum calculul factorului β este
dependent de sedimentarul post-rift (datorat răcirii termice a litosferei) rezultă că în alte cazuri,
analiza unei secvenţe stratigrafice cu caracteristici diferite va avea ca rezultat o altă valoare a
factorului de extensie. Ceea ce este sigur, în acest caz particular, este că valoarea respectivă se va
menţine la mărimi mici. Revenind la variaţiile de chimism se poate spune că unele zone ale
litosferei jurasice au fost supuse unor extensii mai mari (cele cu roci magmatice tholeiitice), iar
alte zone unor extensii mai reduse (chimismul fiind alcalin).
O astfel de evoluţie diferenţiată a riftingului în cazul bazinului flişului negru este susţinută şi
de heterocronismul diferitelor formaţiuni sedimentare care participă la alcatuirea solzilor pânzei.
In acest fel se pot distinge mai multe zone cu evoluţii extensionale, şi în consecinţă sedimentare,
care au funcţionat mai mult sau mai puţin concomitent. Totuşi un lucru pare clar şi anume că
fenomenele de rifting au migrat către exteriorul paleozonei flişului negru. O întinerire a
magmatismului de la interior (SV) către exterior (NE) a fost observată dealtfel de mai mult timp
(Săndulescu, 1980).
Evoluţia secvenţială a riftingului este susţinută şi de dispunerea în releu a solzilor care intră
în componenăa actualei pânze a flişului negru fapt ce indică o moştenire precompresivă respectiv
existenţa unor bazine de sedimentare de dimensiuni mici, dispuse la rândul lor, în releu.
Toate cele spuse până acum sugerează că riftingul a avut o durata de timp mai îndelungată,
cu alte cuvinte a fost finit. In modelul său McKenzie (1978) a considerat riftingul ca fiind
instantaneu în special pentru simplificarea aparatului de analiză matematică (fenomenele termice
au fost analizate unidimensional). Calculele făcute pentru un rifting finit indică, pentru un model
bidimensional şi acceptând fenomene succesive de rifting separate de perioade de răcire,
posibilitatea ca cea mai mare parte a subsidenţei de bazin să fie legată de perioada sin-rift, cea
post-rift (termică) fiind mai putin importantă (Cochran, 1983).
Această observaţie este importantă întrucât pierderile laterale de caldură (în flancurile
bazinului) minimalizează oarecum factorul de extensie. In acest mod, luând în calcul şi
fenomenele de răcire de natură conductivă iar nu numai cele de natură convectivă, exista
posibilitatea blocării riftingului într-o zonă anume şi migrarea, într-o direcţie sau alta, a zonei
principale de extensie litosferică. Pe de altă parte, ca o confirmare a celor spuse, Pedersen şi Ro
(1993) demonstrează că după o anumită perioadă de timp, datorită consumului căldurii
materialului mantelic, pot apare fenomene inhibitorii care să anuleze generarea în continuare de
topituri magmatice.
In acest sens merită amintit că autorii citaţi mai înainte consideră că răcirile conductive pot
influenţa evoluţia subsidenţei termice chiar şi pentru perioade de timp mai mici de 10-20 m.a.,
contrar celor afirmate de Jarvis şi McKenzie (1980). Datele arătate indică faptul că intervalul
temporal de rifting este foarte important pentru cantitatea şi calitatea topiturii bazice (figura 10.4).
 85

Fig. 10.4 Relaţia dintre valoarea factorului de extensie

litosfercă, β, şi timp pentru diferite valorii ale temperaturii
mantalei. Spre exemplu, la un factor β = 3 pentru o
temperatură Tp = 1400°C, riftingul se autoblochează,
datorită pierderii caldurii prin conducţie termică, după circa
30 m.a. La Tp = 1300°C riftingul se blochează după circa 5
m.a. (Pedersen şi Ro, 1993).

Iată de ce, în cazul exemplul nostru de rifting, considerat iniţial continuu şi uniform timp de
aproximativ 40 m.a., apariţia topiturilor şi mişcărilor divergente ar fi trebuit stopate datorită
pierderilor de căldură în flancurile riftului. Ori, cum acest lucru nu s-a întamplat, rezultă că
bazinul flişului negru a avut o evoluţie a extensiilor de natură secvenţială în cadrul unor zone
individuale. Aceste zone funcţionau pentru câteva milioane de ani cu un factor de extensie
oarecare după care fenomenele de răcire (convective şi conductive) blocau procesele de rifting (nu
trebuie să uitam că, în afara balanţei termice, în fenomenele de blocaj interveneau însăşi cantităţile
de roci bazice adaugate crustei, devenite subiect al extensiei). Odată o zonă blocată extensiile
continuau într-o direcţie oarecare (în cazul nostru către est).
Modul de dezvoltare şi evoluţie a genezei unor bazine sedimentare arătat mai sus este
caracteristic unui regim tectonic extensiv de tip strike-slip. Astfel de situaţii sunt binecunoscute în
multe alte regiuni ale globului, toate fiind caracterizate de bazine sedimentare de dimensiuni mici
(lăţimi de ordinul zecilor de km), favorabile pierderilor de căldură în flancuri prin conducţie
termică (Golful Californiei, Marea Moartă, bazinul Mării Egee, etc.). Caracteristici tectonice şi
stratigrafice similare sunt cunoscute în cazul unor bazine de sedimentare astăzi asociate unor
orogene, cum ar fi bazinul albo-cenomanian din zona Nord-Pyreneeană (care, în plus, deşi la o altă
scară, are o serie de caracteristici tecto-structurale şi stratigrafice asemănătoare cu cele ale flişului
negru) (Debroas, 1987) precum şi bazinul Valais (Alpii francezi) (Trumpy, 1980).
Bazinele sedimentare dezvoltate într-un regim de tip strike-slip (sau, cum mai sunt
denumite, bazine pull-apart) au o serie de caracteristici specifice ale stivelor sedimentare (Mial,
1984):
-schimbările laterale de facies sunt foarte rapide, breciile marginale putând trece repede
lateral la sedimentar marin.
-mişcările de-a lungul faliilor pot genera discordanţe sindepoziţionale în cadrul unui bazin,
pe când într-unul alăturat discordanţele pot lipsi. Din aceste motive şi corelările stratigrafice sunt
dificil de făcut.
-sedimentarul acumulat are caracteristici diferite (în special de natură petrografică) în sens
longitudinal, caracteristici care se schimbă concomitent cu deplasarea compartimentelor faliei pe
care se situează sursa de material sedimentar.
 86

Unele dintre aceste caracteristici pot fi întâlnite şi în cadrul secvenţelor sedimentare din
bazinul flişului negru. Spre exemplu, caracterele petrografice ale formaţiunii de Vârtop (calcare
detritice, brecii cu elemente de calcare şi şisturi metamorfice) sugerează o sedimentare într-un
mediu tectonic agitat, probabil în apropierea unor falii de flanc. Frecventele îndinţări faciale între
diversele formaţiuni pot fi asociate unui regim de sedimentare dinamic afectat de mişcări tectonice
sindepoziţionale. Bleahu (1957) descrie îndinţări complicate între faciesul vetust (formaţiunea de
Obnuj) şi faciesul flişoid (formaţiunea flişului negru). Tot îndinţări faciale sunt descrise de
Săndulescu (1985) între formaţiunea flişului negru şi formaţiunea de Mihailec-Vârtop. Dispoziţia
flişului de Vinderelu peste flişul negru, peste complexul bazic sau peste formaţiunea de Mihailec-
Vârtop indică o activitate tectonică deasemenea sindepoziţională. Tot mişcări ascensionale ale
unor blocuri tectonice sunt indicate şi de prezenţa elementelor de calcare de Necuratu în flişul
negru. La scara mare succesiunile litostratigrafice din bazinul flişului negru seamănă cu cele
descrise în bazinele pull-apart, încă active, din Golful Californiei sau cu cele fosile din riftul
Valaisan (Bundnerschiefer) (Kelts, 1981).
Singura diferenţă este grosimea mai redusă a sedimentelor conservate în cazul flişului negru,
în comparaţie cu alte exemple de pe glob. Totuşi există şi unele situaţii (Howell et al., 1980) în
care, din motive de natură paleogeografică, grosimile sedimentarului sin-rift pot fi reduse. Un
astfel de exemplu poate fi găsit în cazul bazinelor de sedimentare Tanner şi Patton din largul
peninsulei California unde grosimile reduse ale sedimentelor sin-rift sunt explicate prin distanţele
mai mari faţă de sursele de material precum şi prin prezenţa unor piedici de natură morfologică
care au inhibat într-o oarecare măsură depunerea sedimentelor în aria celor doua bazine. O
explicaţie asemanatoare poate fi invocată şi în cazul bazinului flişului negru. Reiese de aici că, în
raport cu sursa de material (Dacidele Mediane), părţile proximale ale bazinului flişului negru, în
care umplutura sedimentară era mai bine reprezentată, au dispărut în cursul inversiunilor tectonice
ulterioare. La aceasta se pot adauga şi unele observaţii legate de sursa (sursele) de material
sedimentar care a (au) funcţionat de-a lungul timpului precum şi de dimensiunile ei (lor).
Considerând sursa ca fiind internă (către Dacidele Mediane), aceasta pare să fi fost relativ puţin
activă. Acest lucru se poate explica în mai multe moduri:
-sursa (sursele) se aflau într-o perioada de peneplenizare cu alte cuvinte aveau o energie de
relief scăzută.
-nivelul general al mării era suficient de ridicat pentru a îneca posibilele surse de material.
-sursa era de dimensiuni mici şi era drenată în special în partea opusă (către domeniul
infrabucovinic).
In ceea ce priveşte energia de relief a domeniului care a alimentat bazinul flişului negru
aceasta trebuie să fi fost destul de mică fapt ce poate fi asociat cu scăderea masivă a nivelului
mării din timpul Rheţianului (posibil şi Norianului), ceea ce ar indica eroziuni puternice în
intervalul Triasic superior-Jurasic inferior1. O ridicare generală a nivelului mării a avut loc odată
cu Jurasicul inferior lucru dealtfel observat cu uşurinta în cadrul Dacidelor Mediane unde începe
un nou ciclu de sedimentare. Formaţiunile jurasic inferioare (presupuse ca acoperind partea finală
a acestuia-Săndulescu et al., 1989), în unităţile infrabucovinice, se aşează direct pe fundamentul
metamorfic, pe formaţiuni permiene sau triasic inferioare sau medii. Acest fapt confirmă
magnitudinea evenimentelor de natură erozivă Triasic superioare-Jurasic inferioare. O nouă
perioadă de lowstand începe în Dogger când zonele proximale ale bazinului strike-slip al flişului
negru, antrenate în fenomene de ridicare ca urmare a transferului de căldură de origine profundă,
intră într-o perioadă de eroziune accentuată. De aceea formaţiunea de Obnuj, care cuprinde
numeroase klippe sedimentare, ar apartine în cea mai mare parte Doggerului iar nu Liasicului
(Săndulescu et al., 1989)2.
Bazinele de tip pull-apart ale flişului negru erau situate într-un context tectonic extrem de
complicat în interiorul platformei paleozoice central-europene, fiind legate de o serie de falii
transcurente conectate unei zone transformante tethysiene. Dimensiunile faliilor transcurente

1
Amintesc cã datele privind ciclurile Milancovich sunt cele descrise în partea vesticã a Europei. Cu toate acestea
consider ca ele sunt valabile, cu mici modificãri, neesenţiale, şi în zonele ţãrii noastre.
2
Conform celor spuse rezultă că specia de Entolium descrisă de Bleahu (1955, 1962) precum şi specia de Gryphaea
descoperită de Năstăseanu, sunt remaniate.
 87

trebuie să fi fost importante întrucât, pe lângă faptul că realizau transferul de la zona extensivă a
flişului negru către zonele sudice ale Dacidelor Externe, asa cum vom vedea, ele par să fi afectat şi
domenii situate mult mai la est, în interiorul platformei paleozoice. Asupra acestor efecte vom
reveni la momentul oportun.
2. Aşa cum am mai specificat, în modelarea făcută am pornit de la premisele unei litosfere şi
a unei mantale normale. Dacă în privinţa litosferei faptele par să confirme că datele iniţiale
utilizate sunt corecte, mai rămâne să analizăm natura mantalei jurasice în zona în discuţie cu atât
mai mult cu cât sursa topiturilor magmatice era situată în mantaua superioară. Factorul de
extensie calculat (şi confirmat de modelul ales) este totuşi prea mic pentru a permite ascensiunea
unor topituri de origine mantelică. Intrebarea este: care este explicaţia? Este evident că apariţia
magmatismului trebuie să fi fost stimulată şi de alte cauze în afara decompresiilor rapide
caracteristice regimurilor strike-slip. Există dovezi evidente că tranziţia de la un peridotit uscat
(asimilat ca fiind constituentul principal al materialului mantelic) la un peridotit “ud” (bogat în
CO2, H2O şi alte volatile) poate coborâ foarte mult curba solidus şi, teoretic cel puţin, în acest caz
poate exista activitate magmatică în zone supuse unor factori de extensie mici (inclusiv 1)
(Gallagher şi Hawkesworth, 1992; Hendrie et al., 1993) (figura 10.5). Aceste volatile pot fi
descoperite ulterior în constituţia diferitelor roci magmatice. Un astfel de exemplu poate fi gasit,
nu în zona flişului negru, ci mai la sud acolo unde este masivul sienitic de la Ditrău.

Fig. 10.5 Efectele datorate saturaţiei în H2O şi

prezenţei H2O-CO2 asupra solidusului. In astfel de
condiţii generarea de topituri poate avea loc şi la
factori de extensie reduşi, inclusiv β = 1 (Hendrie et
al., 1993).
Masivul sienitic, de vârstă jurasica după Bagdasarian (1972), jurasic inferior, după
Streckheisen şi Hunziker (1974), sau triasic mediu-triasic superior, după Dallmeyer et al.(1996),
cuprinde nephelin, sodalit precum şi alte minerale care conţin importante urme de volatile
(Radulescu, 1981). In privinţa variabilităţii naturii fluidului mantelic în spaţiu au mai fost făcute
observaţii similare. Astfel, Săndulescu şi Săndulescu (1984) remarcă modificari mineralogice şi de
chimism în cadrul diferitelor roci bazice colectate din munţii Rarău şi Hăghimaş şi cu provenienţa
din domeniul tethysian. Interesant este că autorii presupun, pe baza analizelor efectuate, că era
posibilă modificarea naturii fluidelor parentale din care provin rocile respective pe o direcţie
transversală actualilor Carpaţii Orientali. Dacă este aşa, ne putem face o idee asupra caracterului
 88

cât se poate de anizotrop al mantalei triasice şi jurasice. In acelaşi sens (o natură “umedă” a
peridotitului de manta) pledează şi mineralogia rocilor ultramafice descrise din bazinul de Severin
(echivalentul riftului Dacidelor Externe în Carpaţii Meridionali). Rocile ultramafice pot fi asociate
faciesului mineralogic spinel-hornblendă. Originea din manta a amfibolului este bine documentată
de Mărunţiu (1983).
O altă cale de a explica contradicţia dintre factorul de extensie β şi generarea de topituri
magmatice ar putea fi acceptarea unei geoterme de manta cu valori mai ridicate. După cum se
vede în figura 10.3, pentru un factor β=1,25 doar geoterma de 1480°C intersecteaza curba solidus.
O astfel de geotermă poate fi aplicată unei litosfere cu un strat mecanic (sensu McKenzie, 1988)
mai mic de 100 km (în cazul nostru de circa 70 km), care ar permite generarea a maximum 2,5 km
de topituri cu originea în manta. Pentru a obţine aceasta grosime de topituri în condiţiile unei
litosfere normale trebuie acceptat un factor de extensie litosferica de 2-2,2, adică aproape dublu
faţă de cel calculat. Pe de altă parte temperatura de 1480°C a geotermei este considerată ca fiind
cea de hot-spot. Manifestările de tip hot-spot au o serie de caracteristici specifice precum şi
cantităţi extrem de mari de topituri ceea ce nu este cazul bazinului flişului negru. Cu alte cuvinte
nu a existat un hot-spot Jurasic în nordul Carpaţilor Orientali. Conform lui Spohn şi Schubert
(1983) pentru ca un rifting de 40 m.a., cum este cazul întregului bazin al flişului negru, existenţa
unui hot-spot necesită dublarea fluxului termic din manta la baza litosferei. Pentru riftinguri de
câteva milioane de ani, cazul real al fiecărui bazin, acest flux termic trebuie să crească de cinci
până la zece ori pentru o litosfera inţială normală. In mod obişnuit orice creştere a fluxului termic
profund are ca efect geneza unor dominguri litosferice de mare amploare ce pot atinge înăltimi de
mai multe mii de metri. Aceste dominguri “parazitează” valorile numerice calculate ale grosimilor
sedimentarului sin-rift, în sensul că sunt mult subestimate faţă de cele observate. O astfel de
situaţie nu se regăseşte în cazul bazinului flişului negru. După cum vom vedea, situaţia bazinului
de Ceahlau este cu totul alta.
In finalul acestui capitol ne facem datoria de a aminti că, dacă mecanismul de tip forfecare
pură prin care s-au realizat decuplările litosferice este viabil, nu este obligatoriu de a avea factori
de extensie asemănători în domeniile crustale şi cele subcrustale. In capitolul 4 am trecut pe scurt
în revistă şi alte modele bazate pe forfecarea pură dar cu variaţii ale factorului β pe verticală,
respectiv modele care nu acceptă extensia uniformă a litosferei.
Modelul extensiei neomogene şi discontinui (Royden şi Keen, 1980; Beaumont et al., 1982;
Hellinger şi Sclater, 1983) pare, la prima vedere, atractiv întrucât factorul de extensie subcrustală
βsc este mai mare decât cel al extensiei crustale βc. Acest fapt are drept consecinţă geneza unui
dom astenosferic important, ceea ce favorizează apariţia magmatismului şi la factori extensionali
ceva mai mici. Totuşi, ştiind că factorul de extensie, în cazul flişului negru, s-a calculat pe baza
sedimentarului acumulat în perioada subsidenţei termice a bazinului şi că, pentru acest model,
sedimentarul post-rift este expresia extensiilor subcrustale, rezultă că βsc este 1,25. Daca βsc este
aşa de mic atunci factorul de extensie crustală βc se apropie practic de 1. Ori la un factor de
extensie crustală unitar sedimentarul sin-rift, cel puţin teoretic, n-ar trebuie să existe. Si totuşi este
el există.
Modelul extensiei neomogene continui (Rowley şi Sahagian, 1986) apelează deasemenea la
forfecarea pură ca mecanism principal. Din considerente stratigrafice acest model nu pare viabil
întrucât el este caracterizat printr-un doming astenosferic scăzut şi dezvoltat pe suprafeţe extrem
de mari. Ori zona flişului negru a fost supusă extensiilor pe suprafeţe destul de limitate.
Din cele spuse mai sus, cel puţin în acest stadiu de cunoaştere, credem că problema poate fi
rezolvată satisfăcător acceptând un rifting secvenţial finit, în zone juxtapuse, pornind de la
modelul lui McKenzie (1978) bazat pe extensie uniformă.

10.1.2. Zona centrală şi sudică (bazinul de Ceahlău)

Bazinul de Ceahlau reprezintă principalul bazin de sedimentare al Dacidelor Externe din

cuprinsul Carpaţilor Orientali (Rădulescu, Săndulescu, 1973; Săndulescu, 1984). Ca şi în cazul
bazinului flişului negru, această parte a Dacidelor Externe a fost activă în decursul Jurasicului şi
până în Cretacicul inferior cu singura diferenţă notabilă că a acoperit suprafeţe mult mai mari.
 89

Urme ale activităţilor magmatice de natură extensională jurasice şi cretacice se mai conservă
în doar două regiuni: în zona Ciucului, în partea centrală a bazinului de Ceahlău şi în zona
Bratocea în partea sudică. Intre cele doua zone diferenţa principală este aceea a încetării activităţii
magmatice respectiv Tithonic în zona Ciuc (Patrulius et al., 1962) şi Berriasian în zona Bratocea
(Patrulius, 1969). Incetarea curgerilor submarine de natură bazaltică poate fi corelată şi cu
încetarea fenomenelor extensive din perioada de rifting activ. Perioada de rifting activ este urmată,
în ambele zone, de stive sedimentare bine dezvoltate descrise în mai multe secţiuni geologice de
Stefănescu (1976 a, b; 1995) şi de Patrulius et al., (1962). Paleoadâncimile au fost estimate pe
criterii sedimentologice şi faunistice de Patrulius (1969) şi Stefănescu (1995). Principala
dificultate întâmpinată în decursul analizei de backstripping în cele două zone a fost reconstituirea
alcătuirii cuverturii sedimentare sin-rift din zonele Bratocea şi Ciuc, cuvertură alcătuită din
formaţiuni sedimentare jurasice.

1. Zona Bratocea

Pentru reconstituirea formaţiunilor sin-rift din paleozona Bratocea sunt disponibile două
surse de informaţii:
-cuvertura sedimentară conservată în unitatea de Holbav (Săndulescu, 1984) (cea mai
externă unitate tectonică a Dacidelor Mediane şi cea mai apropiată, în consecinţă, de paleozona
Bratocea) şi care acoperă Jurasicul mediu şi superior.
-elementele de roci remaniate din interiorul riftului Dacidelor Externe şi redepuse în
formaţiunile detritice cretacic inferioare.
Cel puţin în cazul zonei Bratocea este posibil să comparăm formaţiunile sedimentare
conservate pe flancul intern al riftului Dacidelor Externe cu tipurile litologice şi grosimile
diferitelor formaţiuni conservate ca elemente remaniate în flişurile cretacice.
Formaţiunile sedimentare de pe flancul intern al riftului Dacidelor Externe s-au conservat în
regiunea Vulcan-Codlea. Semaka (1967) descrie următoarea succesiune litostratigrafică:
-gresii aalenian-bajociene (50-100m)
-silturi şi marne bathonian-calloviene (5m)
-calcare cu Nerinea oxfordian-tithonice (50-100m)
In privinţa elementelor de roci remaniate şi cu originea la interiorul riftului Dacidelor
Externe, informaţii importante sunt oferite de Patrulius (1969). Pe baza celor descrise de acest
autor se poate reface o stivă sedimentară cu urmatoarele caracteristici:
-gresii şi microconglomerate bajociene
-gresii şi brecii cu elemente de roci metamorfice (40m), silturi (10m) şi marne (10m), toate
de vârstă bajocian superior-callovian mediu.
-radiolarite callovian mediu-oxfordiene (3m)
-calcare oxfordian-kimmeridgiene (>20m)
Toate aceste formaţiuni sedimentare conţin o faună de apă mică alcatuită din diferite specii
de brachiopode, corali şi cephalopode. Trebuie observat că nu au fost descoperite elemente
remaniate de roci liasice sau aaleniene.
Combinând observaţiile de mai sus se poate reconstrui, evident cu un anumit grad de
aproximare, secvenţa litostratigrafică a depozitelor sin-rift pentru paleozona Bratocea. Important
este că reiese cu claritate faptul că secvenţele sedimentare aveau grosimi relativ mici. Ca o
observaţie suplimentară, în ceea ce priveşte flancul extern al riftului Dacidelor Externe (ceea ce va
deveni, începând cu Cretacicul, cordiliera perimoldaviană) Săndulescu (1984) notează că acesta
avea o cuvertura sedimentară mezozoică subţire, din păcate fără alte detalii.
Roci sedimentare de vârsta tithonic-berriasiana sunt încă prezente pe unele profile pe teren şi
sunt alcătuite din pelite (tithonic) şi şisturi calcaroase (tithonic-berriasian).
Ultimele apariţii de roci bazice asociate formaţiunilor sedimentare apar în partea superioară
a stratelor de Sinaia inferioare şi în baza stratelor de Sinaia medii (Patrulius, 1969). Cum rocile
magmatice bazice sunt asociate unor mişcari tectonice cu caracter extensiv reiese că acestea
încetează undeva în berriasian, din acel moment trecându-se la o altă etapă de evoluţie a
paleozonei Bratocea în cadrul riftului Dacidelor Externe. Este vorba de perioada de subsidenţă
 90

termică, activă în decursul berriasianului şi apţianului. In acest timp se acumulează o stivă

sedimentară bine dezvoltată alcătuită preponderent din roci sedimentare detritice. Profile
geologice de detaliu în cadrul acestor formaţiuni au fost efectuate de Patrulius (1969) şi
Stefănescu (1976 a,b). Astfel sedimentarul post-rift este alcătuit din:
-fliş calcaros cu intercalaţii de gresii, berriasian-valanginian
-fliş marno-grezos cu intercalaţii de brecii şi conglomerate, hauterivian-barremian
-fliş marno-grezos cu intercalaţii de microconglomerate şi brecii, barremian-apţian
Coloana litologică compozită realizată pe baza celor spuse mai sus este arătată în figura
10.1. Utilizând coloana, prin aplicarea tehnicilor de decompactare, s-a determinat grosimea
originală a sedimentelor depuse în faza de evoluţie sin-rift. Odată această grosime determinată ea a
fost comparată cu cea rezultată din calculele efectuate în cadrul modelării termice utilizându-se
aceeaşi parametrii reologici ca şi în cazul bazinului flişului negru.
Pentru modelul extensiei instantanee şi uniforme, în cazul bazinului Bratocea a rezultat un
factor de extensie, β, de 1,7 şi o grosime a sedimentarului sin-rift de 2400m. Valoarea acestei
grosimi diferă cu mult de cea măsurată pe curba adâncimilor decompactate, funcţie de timp, care
este de circa 700m. (figura 10.2). Discrepanţa între date poate fi explicată în mai multe moduri:
-eroziuni intense în decursul Jurasicului au îndepărtat o parte considerabilă a sedimentarului
sin-rift.
-înainte de începerea subsidenţei aaleniene controlată de fenomene disjunctive paleozona
bazinului Bratocea a fost afectată de fenomene de uplift. Astfel grosimile decompactate ale stivei
de sedimente acumulate în faza sin-rift supraestimează subsidenţa iniţială a fundamentului.
Prima ipoteză pare greu de acceptat întrucât eroziuni capabile să îndeparteze 1700 m de
sedimente în decursul Doggerului şi Malmului n-au fost descrise pe teren. Mai mult, este bine ştiut
că seriile sedimentare situate în apropierea riftului Dacidelor Externe (spre exemplu cele ale
Dacidelor Mediane-Săndulescu, 1984) sunt caracterizate prin lipsa depozitelor triasice, cu
formaţiuni liasice stând direct pe fundamentul metamorfic. Ridicarea paleozonei Bratocea cu circa
1700m deasupra nivelului mării înainte de începerea fenomenelor de rifting este singura
posibilitate de explicare a neconcordanţelor între teorie şi cele observate pe teren. Upliftul a fost
datorat unui flux termic astenosferic anormal de mare. Conform celor demonstrate de Spohn şi
Schubert (1983) fluxul termic necesar subţierii litosferei până la crustă în acest caz particular (125
km grosimea litosferei, 49 de milioane de ani de rifting) trebuie să fi fost de cinci ori mai mare
decât fluxul astenosferic termic normal. In acest caz termenul de flux termic normal are ca măsură
media cunoscută în cadrul continentelor actuale şi care este de circa 56,6 mW/m2. In urma acestor
fenomene geologice cu cauze profunde iau naştere o serie de “munţi” de origine termică,
denivelări topografice pozitive ce au precedat începerea riftingului în cadrul marginii continentale
europene. Am numit această denivelare topografică pozitivă domul termic dacidic întrucât
fenomenele de uplift au afectat atât paleodomeniul Dacidelor Externe cât şi, după cum vom vedea,
şi pe cel al Dacidelor Mediane.

2. Zona Ciuc

Principala diferenţă între zonele Bratocea şi Ciuc este aceea că ultimele emisiuni de roci
bazice rezultate în urma fenomenelor crustale extensive au avut loc în cursul tithonicului. Prezenţa
rocilor ofiolitice la nord de Miercurea Ciuc se face simţită în cadrul stratelor de Sinaia inferioare,
sau cum afirmă Patrulius et al. (1962) “apar diabaze la un nivel relativ coborât în succesiunea
stratelor de Sinaia inferioare”, în comparaţie cu situaţia din zona Bratocea.
Secvenţele sedimentare depuse în perioada de rifting activ pot fi determinate indirect prin
observaţiile făcute în partea cea mai externă a Dacidelor Mediane din proximitatea zonei Ciuc.
Este vorba de fereastra tectonică Tomeşti în care, de sub pânza bucovinică, aflorează formaţiuni
ale pânzei sub-bucovinice. De aici Patrulius et al., (1965) descriu:
-argile şi silturi aalenian-bathoniene (50 m)
-şisturi silicioase callovian-oxfordiene (100 m)
-calcare negre şi silturi kimmeridgian-tithonic inferioare (175 m)
 91

Sedimentele post-rift acoperă intervalul de timp Tithonic superior-Cretacic inferior şi sunt în

mare măsură similare sedimentelor descrise în zona Bratocea. O coloană stratigrafică compozită
este prezentată în figura 10.1.
Factorul de extensie calculat pentru zona Ciuc, din cadrul bazinului de sedimentare Ceahlău,
este de 2,4. Pentru modelul de litosferă ales valoarea teoretică a grosimii sedimentarului sin-rift
este de 2400 m. Ca şi în cazul zonei Bratocea, valoarea calculată teoretic diferă semnificativ de
valoarea măsurată pe graficul grosimilor decompactate, valoare care este de circa 900 m (figura
10.2). Această diferenţă ar putea indica faptul că procesele de rifting au afectat o arie situată cu
circa 1500 m deasupra nivelului mării aaleniene. De aici rezultă că altitudinea domului termic
dacidic descreştea de la sud (zona Bratocea) spre nord (zona Ciuc şi zona flişului negru).

10.1.3. Originea domului termic dacidic din aria Carpaţilor Orientali

Paleozona Ceahlău a fost afectată de mişcări pozitive ale reliefului importante în Triasicul
superior şi Jurasicul inferior. Ca un caracter general, în toate unitatile tectonice aparţinând
marginii continentale europene (Dacidele Mediane) depozitele triasic superioare sunt absente
(Săndulescu, 1984) indicând o perioadă de întrerupere a sedimentării în urma unor modificari
topografice în raport cu paleonivelele mării triasice. Intervalul de timp în care a avut loc
întrerupere a sedimentării pare să descrească pe măsură ce înaintăm spre nordul Carpaţilor
Orientali întrucât Kropotkin (1987) remarcă prezenţa formaţiunilor sedimentare triasic superioare
în partea ucraineană a catenei carpaticei. In consecinţă poate fi acceptată scăderea altitudinii
domului termic dacidic spre nord în raport cu nivelul mării.
Prezenţa unui element topografic important în regiunea Ceahlău poate fi demonstrată
indirect şi de asociaţiile floristice conservate în formaţiunile sedimentare jurasic inferioare
existente în cadrul Dacidelor Mediane (zona Vulcan-Codlea). Caracteristicile florei precum şi
distribuţia acesteia în decursul liasicului reflectă existenţa unui climat subtropical, călduros
(Vachrameev, 1991). Totuşi, prezenţa taxadelor (spre exemplu, Marskea cf. jurassica) precum şi a
genurilor Phoenicopsis sp., P. latior, P. angustifolia indică existenţa unor arii caracterizate de un
climat rece (Dragastan şi Popa, sub tipar). Aceasta observatie indică prezenţa unor regiuni
montane unde s-a dezvoltat o floră de mare altitudine. Resturile taxadelor au fost ulterior
transportate de către cursuri de apă către domeniul de sedimentare, de tipul mlaştinilor, în
apropierea ţărmului mării liasice.
Incă din 1986, Houseman şi England au demonstrat că updomingul litosferic este datorat
unor fenomene termice ce se desfăşoară la nivelul discontinuităţii Mohorovicic. Dacă temperatura
iniţială la acest nivel este mai scăzută (discontinuitatea Moho se află, geometric, mai aproape de
suprafaţa geoidului terestru deci în cadrul unei izoterme cu valoare mai scăzută) efectele câmpului
de stress vor genera un doming litosferic mai accentuat. Această observaţie este valabilă atât
pentru modelul forfecării pure cât şi pentru modelul forfecării simple. Dacă acceptăm modelul
forfecării pure subsidenţa iniţială din timpul Jurasicului mediu are valori negative (de fapt este
vorba de o ridicare) pentru valori ale grosimii crustale mai mici de 17 km (McKenzie, 1978). Dupa
părerea noastră cele spuse confirmă încă odată că funcţionarea bazinului Ceahlău a început pe o
litosferă mai subţire decât cea luată iniţial în calcul. In consecinţă Moho se afla la adâncimi mai
mici aici în comparaţie cu partea nordică a riftului Dacidelor Externe, respectiv zona flişului
negru.
Teoretic, litosfera plăcii europene din zona aflată în discuţie a fost afectată de două
evenimente termice succesive: primul, datorat unei ridicări astenosferice legată de schimbarea
înclinării zonei principale de decuplare tehysiană (Triasic superior); al doilea, datorat diferenţelor
de presiune (efect al variaţiei densităţii litosferice funcţie de adâncime în sensul lui Crough, 1983)
dintre creasta dorsalei tethysiene şi platforma europeană (Jurasic inferior) (pentru detalii. Asupra
primului eveniment termic nu insist întrucât nu face parte din subiectul prezentei expuneri (pentru
detalii vezi Bădescu, 1997). Al doilea eveniment termic a accentuat efectele celui dintâi
contribuind într-un mod semnificativ la geneza domului termic dacidic. Astfel, amplitudinea
domului termic în raport cu nivelul mării, aşa cum a fost propusă de Crough (1983) de 1,5 km, a
fost depăşită. In consecinţă stressul deviatoric tensil a avut magnitudini de circa 50 Mpa (figura
 92

10.6). Valoarea de circa 60 m.a. propusă de unii autori (Le Pichon et al., 1976) (în cazul nostru
particular, de circa 55 m.a. între Carnian şi Aalenian) ca fiind necesară pentru încălzirea litosferei
şi generarea domingului, pare să fie justificată. Aspectul geometric al domului termic dezvoltat în
cadrul continentului european este sugerat în figura 10.7.

Fig. 10.6 Conform teoriei expuse de Crough (1983) diferenţa de presiune ∆P,
efect al variaţiei densităţii cu adâncimea (∆ρ), dintre dorsală şi o platformă
stabilă este preponderent pozitivă şi forţa de împingere a dorsalei domină
sistemul. Formarea unui dom termic poate crea un contrast negativ al
diferenţei de presiune astfel încât domul acţionează lateral cu o forţă de
împingere mai mare decât a dorsalei. Astfel domul termic continental poate
rifta litosfera.

Fig. 10.7 Domul termic din Carpaţii Orientali a fost rezultatul flux termic
astenosferic dezvoltat în Triasicul superior (apărut în urma deschiderii
domeniului tethysian) şi a fost accentuat în Jurasicul inferior afectând
dramatic litosfera europeană. Domul termic a creat forţe laterale de
împingere mai mari decât cele asociate dorsalei tethysiene.
 93

Depăşind limita topografică critică forţele extensionale intracontinentale le înving pe cele

intraoceanice şi începe generarea riftului Dacidelor Externe în domeniul Ceahlău. După
Săndulescu (1984) extensiile din domeniul tethysian par să fi fost mai active în timpul Triasicului
mediu şi superior precum şi în timpul celei de-a doua jumătăţi a Jurasicului mediu până în
Jurasicul superior. Pornind de la această premisă s-ar putea ca relativul calm extensional existent la
limita Jurasic inferior/Jurasic mediu să fi favorizat, la rândul lui, riftingul domului termic dacidic
şi geneza unui rift intracontinental (figura 10.8).

Fig. 10.8 In decursul Jurasicului mediu şi superior s-a născut riftul Dacidelor
Externe având o geometrie specială pentru că el a fost influenţat şi de
mişcările de strike-slip active în domeniul nordic al flişului negru. Procesele
de rifting au debutat în partea externă a Dacidelor Mediane şi au evoluat către
est.

Fig. 10.9 Reconstrucţia paleogeograficã pentru cele douã margini Tethysiene (teritoriul
României) la nivelul Triasicului superior (fãrã scarã). Raportat la dorsala Thetysianã, unitãţile
Austro-Alpine (Dacidele interne) erau situate la vest iar Dacidele mediane, Dacidele externe şi
unitãţile Danubiene, la est. TTZ= Zona Tornquist-Teisseyre; M= Moesia; DD= Unitãţile
Danubiene; VZFN= viitoarea zonã a Flişului Negru; MLD= viitoarea zonã a Moldavidelor; VZC=
 94

viitoarea zonã de Ceahlãu; VSZ= viitoarea zonã de Severin; DM= Dacidele mediane; T= oceanul
Tethys; C= bazinele de sedimentare de Codru; B= bazinele de sedimentare de Biharia; B= bazinul
de sedimentare de Bihor; iucb= zona iniţialã de fracturare a crustei superioare (“initial upper
crustal breakaway”). Se poate observa poziţia oblicã a Domului Dacidic în raport cu marginea
Europeanã a Tethysului ca efect al mecanismului particular de deschidere a oceanului Tethysian.
Altitudinea Domului Dacidic scãdea spre nord. OX= sectiune schematicã pentru Triasic în acord
cu modelul forfecãrii simple (vezi figura 4.4). Blocurile alohtone sunt situate pe marginea Pre-
Apulianã a Tethysului (Dacide interne).

10.2. Evoluţia tectono-termică a marginii europene a Tethysului (sectorul Carpaţilor

Orientali)
In cele ce urmează, bazându-ne pe consideraţiile făcute în capitolul precedent, vom încerca
să detaliem puţin. Bazinul Dacidelor Externe era situat în interiorul marginii europene a
Tethysului. La ce distanţă este greu de spus întrucât gradul de inversiune tectonică al marginii
continentale europene este necunoscut. Aşa cum am aratat, cele două zone analizate, bazinul
flişului negru şi bazinul de Ceahlau, erau situate în domenii termo-tectonice diferite ceea ce
înseamnă că, de-a lungul lui, bazinul Dacidelor Externe în ansamblu, prezenta o serie de
caracteristici diferite ca raspuns la modificări litosferice diferite.
Tranziţia de la bazinul flişului negru la bazinul, mai sudic, al Ceahlăului ridică o serie de
probleme interesante.
In privinţa flişului negru am observat că principalele caracteristici sunt:
• mecanism de forfecare pură, temporal finit
• migrarea zonelor de extensie principală către nord-est (către zona Tornquist-Teisseyre)
• litosferă normala, dar cu o manta constituită dintr-un peridotit îmbogătit în elemente
volatile
• stress tectonic > 0, structuri tectonice de tip “flower structure”
• bazinete sedimentare de tip pull-apart cuprinse într-un sistem evolutiv de tip rifting-
blocare-migrare
Se poate observa, fără mare dificultate, că începerea evoluţiei Zonei Klippelor Pienine precum
şi a zonei flişului negru sunt contemporane (Jurasice). Zona transformantă a Klippelor Pienine,
considerată ca apartinând domeniului tethysian, se extindea spre est afectând şi marginea
continentală europeană aferentă acum Carpaţilor Orientali. Cu toate că la origine această zonă avea
lăţimi reduse (de ordinul zecilor de kilometri) ea a functionat într-un regim tectonic deosebit de
activ pe o serie de falii de decroşare de tipul transformantelor. Faliile decroşante atingând marginea
europeană a Tethysului au intrat într-un regim de transcurenţă care a avut ca efect fragmentarea
acestei margini. Rezultatul a fost deschiderea bazinului flişului negru s.l. pe de o parte şi, probabil,
în alte zone mai nordice realizarea de încalecari (microşariaje) necesare amortizării mişcării de
decroşare. Daca urmele bazinului flisului negru sunt astazi vizibile în panza cu acelesi nume, în
privinta faliilor transcurente care au penetrat mai adanc în marginea europeana, datele sunt indirecte
şi sunt rezultatul unor ecouri sedimentare în platforma din fata Carpatilor Orientali. Nu este greu de
observat (Patrut et al., 1995) ca variatiile de grosime ale sedimentarului jurasic superior şi cretacic
inferior, în zona nordica a platformei incalecate de unitatile externe al Carpatilor Orientali,
sugereaza, fata de zonele centrale, o evolutie bazinala diferita (figura 10.11). Variatiile de grosime,
precum şi faciesurile sedimentare oarecum diferite indica un bazin de sedimentare “dezorganizat”,
activ, cu zone ridicate alternand cu zone mai coborate. Cu cât ne indreptam spre zonele mai sudice
izopahitele se organizeaza indicând un bazin de sedimentare “clasic” care devenea din ce în ce mai
subsident spre vest.
Aceste observaţii sugerează, pe lângă cele spuse mai sus, şi că evoluţia decroşantă a întregii
regiuni nordice a marginii europene, pare să fi continuat şi în Cretacicul inferior, spre exteriorul
zonei flişului negru, zonă care îşi încetase evoluţia sin-rift intrând deja în faza de subsidenţă
 95

termică. Moştenirea acestor fenomene se regăseşte şi în aspectul izopahitelor formaţiunilor

sedimentare după cum vom vedea ceva mai departe.
Revenind la problemele bazinului flişului negru trebuie spus că acesta, situat în interiorul
platformei metastabile paleozoice central europene, era cuprins între zona Tornquist-Teisseyre
(nord-est) şi domeniul extensional al Tethysului (sud şi sud-est). După cum este cunoscut (Ziegler,
1981), în timpul Jurasicului bazinul extensional dano-polonez a fost activ evoluând pe mai vechile
structuri tectonice (Carbonifer superior-Permiene) decroşante dextre ale zonei Tornquist-
Teisseyre. Actualmente această zonă, pe teritoriul României, este considerată a fi reprezentată, cel
putin parţial, de falia Siretului (Săndulescu, 1984). Deplasarea mai spre vest a zonei Tornquist-
Teisseyre depinde de apartenenţa blocului Rădăuţi-Paşcani (pentru amănunte vezi Săndulescu,
1984). Sunt şi autori (Pătruţ et al., 1995) care plasează limita estică a platformei paleozoice central
europene pe falia Păltinoasa (falia Solca, în accepţiunea lui Săndulescu, 1984), incluzând, în acest
fel, blocul Rădăuţi-Paşcani la platforma moldovenească.
Din cele prezentate reiese ca bazinul flişului negru era situat într-un context tectonic
deosebit de complicat fiind cuprins între două zone extensionale cu mişcări contrare, mişcări care
au accentuat fenomenele de strike-slip de ajustare tectonică. Exemple similare sunt cunoscute şi în
alte regiuni ale Europei de vest (Ziegler, 1981). Astfel au fost descrise o serie de bazine
sedimentare generate de o reţea dextră de decroşări, reţea rezultată în urma deplasării spre nord-
vest a unui întreg bloc continental limitat la nord-est şi sud-vest de blocurile continentale mai
rigide Ringkobing şi Londra-Brabant. Unele din aceste bazine, de tip pull-apart, au fost însoţite şi
de fenomene magmatice bazice jurasice (bazinul vest-olandez) asemănătoare celor din bazinul
flişului negru.
In privinţa bazinului de Ceahlău principalele observaţii rezultate din capitolul precedent
sunt:
• doming termic important (domul termic dacidic) înaintea începerii fenomenelor de
rifting
• litosferă şi crustă mai subţiri decât în partea nordică a paleodomeniului Carpaţilor
Orientali
• mecanism genetic asimilat forfecării pure
• mişcări extensionale reprezentate de falii normale şi care au generat grabene şi horsturi
• auto-limitarea spreadingului şi deplasare spre est a principalei zone extensive
Domul termic dacidic, datorită fluxurilor termice astenosferice care se reduceau pe direcţia
sud-nord, scădea în înălţime pe aceeaşi direcţie. In acest fel, dacă în sud avea, conform calculelor,
circa 1,7 km, în zona nordică valoarea lui era de câteva sute de metri.
O altă caracteristică deosebit de importantă a acestui doming a fost poziţia lui oblică în
raport cu marginea europeana a Tethysului, poziţie oblică datorată schimbarii gradului de înclinare
al planului de detaşare tethysian. Bădescu (1997) demonstrează ca înclinarea planului creşte din
zona sudică a Carpaţilor Orientali către nord. In consecinţă, fluxul termic astenosferic afecta, în
sud, zone mai interne (situate mai spre est) ale marginii europene a Tethysului.
Dacă, simplificând, considerăm axul domului termic dacidic ca reprezentând axul viitorul
bazin al Dacidelor Externe, rezultă că lăţimea primară a Dacidelor Mediane era mai mare în sud şi
scădea treptat spre nordul Carpaţilor Orientali.
O problemă importantă este ridicată de modul în care se poate face legătura între două zone
extensive cu cinematică diferită care au participat la geneza bazinului de sedimentare al Dacidelor
Externe. Cele două zone analizate au funcţionat în acelaşi timp. Aşa cum a fost observat de mai
mult timp (Săndulescu, 1985) se pot face corelări între deschiderea treptată a bazinului flişului
negru s.l., de la interior spre exterior, şi naşterea diferitelor zone de sedimentare ale bazinului de
Ceahlău. Această evoluţie a început la limita Jurasic inferior/Jurasic mediu, în zonele mai interne,
şi a continuat până în Cretacicul inferior, în zonele mai externe.
Spre exemplu, fie şi doar intuitiv, grosimea mare a formaţiunilor barremian-albiene din
pânza de Bobu (cea mai externă unitate cu originea în riftul Dacidelor Externe) sugerează
fenomene extensive pre-barremiene destul de intense. Un lucru foarte interesant de ştiut ar fi
aflarea profunzimii (distanţei) până la care au pătruns fenomenele extensive în domeniul
platformelor din estul paleodomeniului Carpaţilor Orientali. O serie de informaţii ne pot fi
 96

sugerate de peticul de antrenare Secăria (Stefănescu, 1976) situat la baza pânzei de Bobu. Asociate
cu depozite neocomiene (partea superioară a stratelor de Sinaia) apar o serie de klippe sedimentare
de roci bazice. Cum locul de origine al peticului era situat la exteriorul domeniului de Bobu, ar
rezulta că fenomene extensive similare celor din domeniile interne ale Dacidelor Externe s-au
manifestat, în Cretacicul inferior, şi în zone aflate la exteriorul bazinului de Ceahlău.
In acelaşi sens pledează şi prezenţa în zonele nordice, respectiv pe teritoriul Ucrainei în
muntele Petros, a unor klippe sedimentare de roci bazice înglobate în formaţiuni cretacic
inferioare şi situate în fruntea pânzei de Rahov (echivalentă cu partea externă a pânzei de Ceahlău-
Săndulescu, 1980).
Tranziţia în cadrul aceluiaşi bazin de sedimentare, al Dacidelor Externe, de la un regim
tectonic de tip strike-slip la un regim tectonic cu extensii bilaterale însoţit de dezvoltarea unor falii
normale, poate fi imaginată în mai multe moduri. O primă reconstituire a poziţiei şi alurii
geometrice a bazinului Dacidelor Externe a fost propusă de Debelmas şi Săndulescu (1987) (figura
10.10). In opinia acestor autori Dacidele Mediane (continuate de “cordiliera sileziană”) erau
afectate de o serie de falii crustale cu originea în domeniul pieninic, asociat unora dintre ele
dezvoltându-se bazinul de sedimentare al flişului negru.
Cu alte cuvinte între partea nordica a bazinului Dacidelor Externe şi cel Tethysian
(reprezentat de zona Klippelor Pienine) nu exista o legătură directă, între cele două domenii
interpunându-se domeniul continental al Dacidelor Mediane.

Fig. 10.10 Poziţia retrotectonică şi relaţia cu principalele domenii tectonice central şi est
europene a riftului Dacidelor Externe în opinia lui Debelmas şi Săndulescu (1987).

Intr-o altă interpretare se poate imagina un model în care o serie dintre faliile transformante
pieninice pătrund în marginea continentală europeană amortizându-se iniţial printr-o serie de
mişcări de tip strike-slip, în zonele nordice, şi mai apoi, odată întâlnind domul termic dacidic
 97

intrat deja în procesele de rifting, modificându-şi regimul de stress, acesta devenind negativ
(figura 10.11).
Efectul acestei modificării a stării de stress este realizarea unei curburi în plan a aspectului
faliilor transcurente şi, în consecinţă, modificarea (în sensul creşterii ei) a lăţimii bazinului de
sedimentare al Dacidelor Externe, de la nord spre sud. Acest lucru se întâmplă după traversarea
unei zone de tranziţie unde, teoretic cel puţin, stressul tectonic era nul iar bazinul de sedimentare
al Dacidelor Externe avea lăţimi minime (figura 10.12). Scăderea lăţimii bazinului de sedimentare
ar putea explica şi unele aspecte tectonice actuale ale pânzei de Ceahlău în zona nordică a
Carpaţilor Orientali. Detalii vor fi date în capitolul referitor la etapele compresive traversate de
Carpaţii Orientali.

Fig. 10.11 Reconstrucţia paleogeografică a zonei de spreading tethysiene şi a zonei de

rifting a Dacidelor Externe în timpul Jurasicului mediu şi Cretacicului inferior. Domeniul
Dacidelor Mediane a fost subiect al compresiunilor. ZTT = Zona Tornquist-Teisseyre; M =
Moesia; MLD = Moldavide; UD = Unitaţi Danubiene; DM = Dacide Mediane; T = Tethys;
SC = Bazine sedimentare de Codru; SB = Bazine de sedimentare de Biharia; B = Domeniul
de Bihor; fics = fractura iniţială a crustei superioare.

Un model similar, cu schimbare a regimului de stress tectonic, dar pentru zone aflate în
regim casant, a fost propus de Ron şi Eyal (1985) pentru unele regiuni din nordul Israelului.
Evident, modelul dezvoltării riftului Dacidelor Externe este simplificat pentru o mai bună
întelegere.
Este posibil să fi existat şi o serie de falii transversale pe bazin cu toate că, în cursul
inversiunilor tectonice la care acesta a fost supus începând cu Cretacicul superior, acestea ar fi
trebuit să lase urme mult mai evidente în structura şi stratigrafia diferitelor pânze de şariaj.
Comportamentul tectono-termic remarcabil al marginii europene a Tethysului a influenţat
într-un mod accentuat evoluţia ulterioară, din perioada compresivă, a Carpaţilor Orientali.
Principalul motiv a fost starea termică în care se afla litosfera la începutul perioadelor compresive.
 98

Vârsta termică a litosferei (vârsta ultimului şoc termic) şi mărimea fluxului termic receptat de
către aceasta, influenţează foarte mult comportamentul flexural în decursul timpului.
Deşi este o observaţie rezultată în urma unor calcule statistice, reîntineririle alpine a seriilor
metamorfice pre-alpine aparţinând Dacidelor Mediane din Carpaţii Orientali confirmă evoluţia
tectono-termica specială a litosferei europene în timpul Mezozoicului (figura 10.13).

Fig. 10.12 Relaţia dintre bazinele pull-apart ale Flişului Negru şi bazinul
“masiv: de Ceahlău. Aspectele geometrice se datorează mecanismelor diferite
de deschidere a bazinelor datorate, la rândul lor, stării tectono-termice speciale
a litosferei europene. Bazinele pull-apart ale Flişului Negru au fost generate în
diferite perioade de timp (t1, t2, …tn), în decursul Jurasicului mediu şi superior,
cu factori de extensie diferiţi (β1, β2, …βn). In aceeaşi perioadă de timp în
parţile centrale şi sudice ale Dacidelor Externe se dezvoltau falii normale.
Sensul migrării fenomenelor de extensie era de la vest la est.
 99

Triasic Jurasic Jurasic Jurasic Cretacic Cretacic

superior inferior mediu superior inferior superior

subsidenta inversiuni
doming termic subsidenta sin-rift tectonice
termica
14
numar de probe

12
10
8
6
4
2
0
230 220 210 200 190 180 170 160 150 140 130 120 110 100 90 80
Timp (Ma)

Fig. 10.13 Relaţia reîntineririlor alpine ale rocilor metamorfice pre-alpine din
domeniul Dacidelor Mediane cu evenimentele tectono-termice petrecute în domeniul
Dacidelor Externe (103 probe ; Pavelescu et al., 1983)
Pentru modelarea bazinului Dacidelor Externe am apelat la izostazie de tip Airy datorită
lipsei de date specifice precum şi pentru simplificarea aparatului matematic. Pentru perioada
compresiva vom încerca abordarea flexurală a comportamentului litosferic la sarcini de încărcare.
Placa litosferică a fost asimilată cu o placă având un comportament elastic iar nu vâsco-elastic
(material de tip Maxwell). O scurtă descriere a modelului matematic a fost facută în capitolul 6.

In finalul capitolului să concluzionăm:

Principalele caracteristici ale litosferei europene se modificau din regiunile sudice către cele
nordice ale Carpaţilor Orientali. Se făcea trecerea de la o litosferă mai subţire şi mai caldă catre
una mai apropiată de standardele unei litosfere normale, deci mai groasă şi mai rece. In sens
transversal, în zonele sudice, litosfera a fost riftată progresiv spre est (spre domeniul
Moldavidelor), întinerind din punct de vedere termic. Spre vest se situa microcontinentul de tip
panglică (ribbon continent) al Dacidelor Mediane. In zonele nordice migrarea riftingului avea loc
deasemenea spre est şi nord-est în cadrul unor zone mai “strânse” afectate de o serie de falii de
decroşare mai mult sau mai puţin paralele. O parte din ele înaintau spre interiorul continentului
european pentru a face legătura cu zonele sudice ale riftului Dacidelor Externe. Altele, dimpotrivă,
datorită unei raze de curbură mai mari se amortizau în crusta continentală fie prin structuri
compresive (microşariaje), fie prin geneza unor mici bazinete de sedimentare de tip pull-apart.
In privinţa Dacidelor Mediane, acestea erau delimitate la vest de domeniul Tethys iar la est
de riftul Dacidelor Externe. Vârsta termică a marginii continentale vestice (Triasică medie) a
Dacidelor Mediane era mai mare decât cea a părţii estice (Jurasică medie). Am specificat acest
lucru întrucât este posibil ca datorită acestor diferenţe să poată fi explicate unele aspecte actuale
ale structurii şi stratigrafiei Carpaţilor Orientali.

CAPITOLUL 11

Modelarea perioadei compresive (Cretacic inferior-Neogen)

11.1. Intervalul tectogenetic Cretacic inferior

 100

11.1.1. Corelarea şariajelor Dacidelor Mediane cu evoluţia cordilierelor

intrabazinale

In Cretacicul inferior au avut loc primele evenimente tectonice importante, cu caracter

compresiv, care au afectat partea internă a Carpaţilor Orientali. Este vorba de amplasarea în loc a
unităţilor tectonice de soclu ale Dacidelor Mediane, precum şi de geneza unor unităţi tectonice,
predominant de cuvertură, cu originea în riftul Dacidelor Externe. In ultima categorie intră pânza
flişului negru şi pânza de Baraolt.
După cum a fost expus în capitolul precedent, la sfârşitul perioadei extensive ce a afectat
marginea europeană, litosfera acesteia avea un statut tectono-termic complicat, principalele
caracteristici fizice variând de la sud spre nord. Această zonă anizotropă cuprindea trei domenii
distincte de la interior spre exterior: paleodomeniul Dacidelor Mediane, paleodomeniul Dacidelor
Externe şi paleodomeniul marginii europene propriu-zise ce îngloba, la acea dată, paleozonele
Moldavidelor interne. Astfel, de la sud la nord dar şi de la vest la est, litosfera europeana avea
proprietăţi diferite, fapt ce a influenţat covârşitor modul de derulare a principalelor fenomene
compresive ulterioare.
In urma fenomenelor secvenţiale de rifting, generat cu factori de extensie diferiţi, litosfera
europeană căpăta caracteristici diferite şi, în consecinţă, odată cu începerea încărcării ei cu
volumele de roci ale diferitelor pânze de şariaj, se va comporta diferit. Primele structurări au avut
loc pe flancul intern (vestic) al riftului Dacidelor Externe fiind pusă în loc cea mai internă pânză
de şariaj originară din acest rift, pe de o parte, iar pe de altă parte cea mai externă unitate a
Dacidelor Mediane respectiv pânza infrabucovinică s.l. Dacă evenimentele s-au produs aşa, şi nu
există încă argumente care să contrazică acest punct de vedere, reiese că decuplarea litosferei
subţiate aferentă riftului Dacidelor Externe s-a produs în părţile central-interne ale acestuia. Este
astfel întreruptă continuitatea fizică a litosferei europene ceea ce ne oferă posibilitatea să o putem
asimila, de la paleodomeniul flişului negru spre exterior (spre est), cu o placă litosferică ruptă. In
termenii comportamentului elastic al plăcilor, aşa cum a fost el descris pe scurt în capitolul 6,
această litosferă o vom numi litosfera elastică europeană. Ea a fost subiect al unor sarcini adăugate
secvenţial de la est spre vest, sarcini cu greutăţi şi lungimi de undă ale forţelor diferite, de la sud
spre nord.
Odată spuse cele de mai sus se naşte întrebarea esenţială: ce influenţă au avut aceste
încărcături de pânze adăugate succesiv, în timp şi spaţiu, asupra comportamentului plăcii
litosferice europene, dacă aceasta s-a comportat ca o placă elastică?
Răspunsul este extrem de dificil de dat, dar nu imposibil. Este cât se poate de adevărat că
“obiectul” întrebării lipseşte acum datorită proceselor de inversiune tectonică, ulterioare perioadei
aflată în discuţie. Totuşi există o serie de martori care ne pot da unele indicaţii. Ne referim, în
primul rând, la umplutura bazinelor de sedimentare cretacic inferioare dezvoltate iniţial pe această
litosferă, chiar dacă respectiva umplutură sedimentară o regăsim acum antrenată în pânze de şariaj
şi deplasată la distanţe apreciabile de locul de origine. Un alt martor important al evoluţiei
litosferei europene afectată de şariajele cretacic inferioare sunt aşa numitele cordiliere

intrabazinale. Este vorba, în primul rând, de binecunoscutele cordiliere perimoldaviană şi cumană.

Mai mult chiar, se presupune că însăşi platformele din forelandul Carpaţilor Orientali au
resimţit influenţele tectogenezelor cretacic inferioar, lucru interesant întrucât, după câte se
consideră astăzi, aceste domenii de platformă trebuie să se fi aflat la distanţe considerabile de
domeniul Dacidelor Mediane. Oscilaţiile verticale cretacic inferioare ale platformei Moldoveneşti
precum şi a celei Scitică, atribuite ca fiind efecte ale tectogenezelor din domeniile interne al
Carpaţilor Orientali (vezi lacuna de sedimentare cu caracter regional din Hauterivian-Barremian),
au fost foarte importante. In urma unui calcul sumar, ţinând seama de adâncimile bazinelor de
sedimentare Valanginian superior şi Apţian (probabil de până la 100 m- shelf deschis după Pătruţ
et al., 1995), oscilaţiile verticale, faţă de actualul nivel al mării, trebuie să fi fost de mai mult de
100 m. Însă, dacă ţinem seama şi de faptul că în intervalul Hauterivian-Barremian nivelul mării se
afla în highstand (50-100 m respectiv 150-200 m în raport cu nivelul actual) faţă de nivelul mării
valanginiene, reiese că valoarea oscilaţiilor verticale se dublează situându-se în jurul a 200-300 m
 101

ceea ce, trebuie recunoscut, este foarte mult pentru nişte domenii de platforma proterozoică (cea
Moldovenească) sau paleozoică (cea Scitică). Starea fizică a platformelor trebuie să fi fost mult
mai rigidă decât domeniile interne din care vor lua naştere Carpaţii Orientali. De aceea, privind
acest subiect, se poate presupune că:
♦ distanţa dîntre domeniul Dacidelor Mediane, în care aveau loc fenomenele tectogenetice, şi
platforme era mai mică sau
♦ oscilaţiile verticale cretacic inferioare ale platformelor sunt datorate şi altor cauze decât cele
presupuse a avea originea în paleodomeniul Dacidelor Mediane din Carpaţii Orientali.
In tabelul 11.1 sunt arătate vârstele de amplasare a unităţilor cu tectogeneză cretacic
inferioară precum şi perioadele în care cordilierele amintite mai sus au funcţionat ca surse de
material, precum şi principalele perioade de eroziune din domeniul forelandului Carpaţilor
Orientali.

Tabelul 11.1 Perioadele de amplasare a diferitelor unităţi tectonice aparţinând Dacidelor Mediane şi
Dacidelor Externe corelate cu intervalele de timp în care cordilierele intrabazinale au funcţionat ca surse de
material pentru bazinul flişului Carpaţilor Orientali. Sunt indicate şi principalele lacune de sedimentare din
platforme (foreland).

Timp Varsta Panzele Dacidele Dacidele Cordiliera Cordiliera Platfo N.m.

(M.a) Transilvane Mediane Externe peri- rme
cumana
. moldaviana
59 Paleocen 205
65 inf
65 Maastrichtia Ceahlau ? 205
72 n
72 Campanian Ceahlau 245
83 Bobu
83 Santonian 200
87
87 Coniacian 225
88
88 Turonian 125
91
91 Cenomanian 175
96
96 Vraconian 235
100 Baraolt
100 Albian Haghimas bucovinica Baraolt 170
108 sub-bucovinica
108 Aptian Persani, sub-bucovinica 160
114 Olt infrabucovinica
114 Barremian infrabucovinica? 160
116
116 Hauterivian 140
122

Cordiliera perimoldaviană

Cordilierele din tabelul de mai sus mai sus au debitat material sedimentar în diverse perioade
de timp. Cea mai importantă dîntre ele a fost cordiliera perimoldaviană, celelalte părând să fi fost
localizate în special în regiunile central-sudice ale Carpaţilor Orientali. La rândul ei cordiliera
perimoldaviană, din motive pe care le voi expune în continuare, pare să fi fost mai activă tot în
părţile central-sudice ale Carpaţilor Orientali.
Din teoria elastică a plăcilor reiese (capitolul 6) că orice sarcină adăugată pe marginea unei
plăci, pe lângă încovoierea acesteia, funcţie de câţiva parametrii fizici interni, crează şi o
 102

convexitate externă (outer rise, forebulge). Distanţa centrului acestei convexităti faţă de punctul de
aplicare al forţei precum şi înălţimea ei depind de rigiditatea flexurală a litosferei încovoiate
(=grosimea elastică efectivă), rigiditate care, la rândul ei, este dependentă de vârsta termică a
litosferei respective.
Este uşor de observat că momentul în care cordilierele devin surse de material este din ce în
ce mai recent pe măsură ce ne deplasăm spre estul bazinului de sedimentare cretacic. Explicaţia
unui astfel de comportament trebuie căutată în zonele interne ale bazinului, acolo unde se
desfăşurau o serie de fenomene de natură compresivă. Aici se ridică problema, deocamdată
nerezolvată, a distanţelor originale dîntre zona de amplasare a sarcinilor crustale şi convexitatea
externă. Rezolvarea ar sta în realizarea unor profile retrotectonice, cu ajutorul metodei secţiunilor
echilibrate, ale părţilor interne ale Carpaţilor Orientali. Din păcate datele disponibile sunt încă
insuficiente pentru un astfel de demers. Această distanţă poate fi presupusă în măsura în care
rigiditatea flexurală a litosferei europene cretacic inferioare ar fi cunoscută. Cum nici acest lucru
nu este posibil în mod direct, am apelat la o serie de valori care sunt cel mai des utilizate pentru
zone ale litosferei actuale cu poziţii tectonice oarecum similare celei Cretacic inferioare din
Carpaţii Orientali. Bazinul de sedimentare al Dacidelor Externe este considerat umplut cu
sedimente cu densitatea ρ=2300 kg/m3.

Tabelul 11.2 Valorile grosimii elastice efective şi a parametrului flexural pentru diferite
valori ale rigidităţii flexurale litosferice. xb şi x0 reprezintă distanţa dîntre punctul de
aplicare a forţelor de încărcare şi punctul de înălţime maximă a convexităţii externe
respectiv distanţa dîntre punctul de aplicare a forţei şi punctul de încovoiere nulă a
plăcii.

Grosimea
Rigiditatea elastica Parametrul xb x0 xb-x0
flexurala efectiva a flexural
(D) litosferei (h) (α)
D = 1021 5,5 km 20 km 47 km 31 km 16 km
Nm (25 km) (59 km) (40 km) (19 km)
D = 1022 12 km 38 km 90 km 60 km 30 km
Nm (45 km) (106 km) (70 km) (36 km)
D = 1023 25 km 67 km 157 km 105 km 52 km
Nm (80 km) (188 km) (125 km) (63 km)
D = 1024 54 km 119 km 280 km 186 km 94 km
Nm (140 km) (330 km) (220 km) (110 km)

In calculul rigidităţii flexurale (ecuaţia 6.20) s-au utilizat valoarea de 70 Gpa, pentru
modulul lui Young şi valoarea 0,25, pentru coeficientul lui Poisson. Valorile parametrului flexural
(obţinuta cu ecuaţia 6.23) precum şi ale distanţei dîntre punctul de aplicare al forţei şi punctul de
ridicare maximă al convexităţii externe (lăţimea bazinului de sedimentare), puse între paranteze,
indică situaţia unui bazin umplut preponderent cu apă (ρ = 1000 kg/m3).
McNutt et al., (1988) presupune că grosimea elastică efectivă a litosferei actuale a Carpaţilor
are valori între 20 şi 40 km. Maţenco (1997) pe baza unor modelari flexurale obţine valori chiar
mai reduse situate în jurul a 15 km. Pe de altă parte există o bună corelaţie între gradul de curbură
a provinciilor orogenice şi grosimea elastică efectivă în sensul că, pe măsura scăderii grosimii
elastice efective creşte gradul de curbură al catenei. Plăcile litosferice, în acest caz, sunt curbate
accentuat nu numai în plan orizontal (pe hartă) ci şi în plan vertical.
Toate aceste observaţii sugerează că litosfera Cretacic inferioară ce a fost antrenată în
procesele de şariaj avea o grosime elastica efectivă cu valori mai mici sau cel mult egale cu cele
actuale. Acestea fiind spuse, din valorile rigiditatilor flexurale din tabelul de mai sus poate fi
respînsă ca nerealista ultima respectiv D = 1024Nm.
Prima cordilieră care a debitat material sedimentar în bazinele sedimentare ale Carpaţilor
Orientali a fost cea perimoldaviană. Ea începe să furnizeze acest material încă din Barremian şi
 103

continuă până în Cenomanian (eventual Turonian). Aportul cel mai însemnat îl are însă începând
cu Albianul când debitează importante cantităţi de material paleodomeniilor pânzei flişului
curbicortical (spre exterior) şi pânzei de Ceahlau (spre interior). Intrarea într-un regim eroziv al
acestei cordiliere nu este un rezultat al hazardului geologic. Este cât se poate de clar că fenomenul
este legat de primele tectogeneze Cretacic inferioare din Carpaţii Orientali, respectiv cele care au
afectat Dacidele Mediane. Deci, activarea cordilierei perimoldaviene este rezultatul acestor
tectogeneze, putând fi privită drept o convexitate a litosferei europene apărută ca răspuns la
amplasarea pânzelor de soclu din partea internă a riftului Dacidelor Externe. Deplasarea
importantă pe verticală a unei părţi a litosferei europene (cordiliera perimoldaviană) este susţinută
şi de faptul că în aceeaşi perioadă de timp mişcările eustatice ale nivelului mării erau pozitive. Cu
alte cuvinte, raportându-ne doar la mişcarile eustatice, această cordilieră n-ar fi trebuit să existe,
stiut fiind că la nivelul Cretacicului inferior şi a celui superior nivelul mării era cu 150-250 m mai
ridicat decât cel actual, luat ca nivel de referinţă în decursul calculelor. Deci, exondarea cordilierei
trebuie să fi fost stimulată de alte fenomene, respectiv de fenomene tectonice. Inăltimea acestei
cordiliere faţă de nivelul mării nu poate fi decât presupusă întrucât nu există informaţii privind
valoarea încovoierii maxime a plăcii litosferice europene sub punctul de aplicare al forţelor
exercitate de greutatea Dacidelor Mediane. Dacă ar fi să luăm în calcul valoarea înălţimii
convexitătii externe dedusă în cadrul munţilor Appalaşi (Turcotte şi Schubert, 1982) de circa 300
m la o rigiditate flexurală D=1024 Nm (superioara cu unul sau două ordine de marime celei ce ar
putea fi acceptată pentru litosfera cretacic inferioară a Carpaţilor Orientali) ar reieşi că aşa numita
cordilieră perimoldaviană avea înălţimi de circa două ori mai mari. Deoarece cordiliera devine
foarte activă începând cu Albianul reiese că fenomenele de încălecare cele mai importante în
domeniul Dacidelor Mediane au avut loc deasemenea în Albian şi ar corespunde amplasării celei
mai importante pânze de şariaj a Dacidelor Mediane din Carpaţii Orientali, respectiv pânza
bucovinică.
Distanţa dîntre zona Dacidelor Mediane şi baza cordilierei perimoldaviene la nivelul
Cretacicului inferior (în fapt este vorba în cea mai mare parte de lăţimea zonei extensive a
Dacidelor Externe) a fost presupusă de Săndulescu (1984; figura 126) ca având circa 160 km. In
cazul nostru pentru o rigiditate flexurală D = 1022 Nm lăţimea aceleiaşi zone are valori cuprinse
între 60 km (pentru un bazin umplut cu apă - ρ = 1000 kg/m3) şi 70 km (pentru un bazin umplut cu
sedimente - ρ = 2300-2400 kg/m3). Pentru o rigiditate flexurală de 10 23 Nm valorile sunt de 105
km respectiv 125 km. Cum însă depozitele cretacic inferioare, cunoscute ca provenind din acest
bazin, au caractere marine de apă cu adâncimi relativ mari, este uşor de presupus că bazinul era
într-o măsură destul de mare umplut cu apă. In acest context parametrul flexural α (dependent de
diferenţa de densitate între densitatea mantalei-ρ = 3300 kg/m3- şi cea a umpluturii bazinale-apă
şi/sau sedimente) trebuie să fi avut o valoare intermediară între 38 km (45 km) şi 67 km (80 km).
Cum acest parametru stă la baza formulei din care se obţine distanţa dîntre punctul de aplicare al
forţei pe marginea plăcii şi topul convexitătii externe, se poate determina că această distanţă era
situată undeva între 90 şi 106 km pentru un bazin umplut doar cu apă respectiv cu sedimente
pentru o rigiditate flexurală D=1022 Nm. In cazul unei rigidităţi flexurale de 1023 Nm valorile sunt
de 157 km respectiv 188 km. Valoarea exactă a acestei distanţe depinde de densitatea medie a
umpluturii bazinale cretacic inferioare respectiv de raportul apă-sedimente. Acest lucru este
deocamdată dificil de apreciat.
Cum am mai arătat, valoarea rigidităţii flexurale de 1024 Nm iese din discuţie întrucât
corespunde unei grosimi elastice efective de 54 km. La această grosime flexura plăcii care gazduia
bazinul de sedimentare ar fi fost prea mică pentru a menţine, sub acţiunea sedimentelor acumulate,
bazinul ca un receptor activ. Cu alte cuvinte, spaţiul disponibil de acumulare al sedimentelor s-ar
fi redus cu timpul, trecându-se de la faciesuri de adâncime relativ mare la faciesuri de adâncime
din ce în ce mai mică, fapt contrazis cel puţin de seria flişului curbicortical care, din punct de
vedere facial, prezintă aspecte constante pe tot intervalul Albian-Cenomanian. Dacă mărimea
propusă de Săndulescu (1984) pentru lăţimea bazinului Dacidelor Externe (160 km) este apropiată
de adevăr atunci parametrul flexural al litosferei este de circa 100 km. Rezultă că rigiditatea
flexurală s-ar fi situat în jurul valorii de 2.5 × 1023 Nm. La această valoare a rigidităţii flexurale,
grosimea elastică a litosferei bazinale a Dacidelor Externe ar fi fost de 35 km. Cum însa factorii
 104

care determină rigiditatea flexurală a unei litosfere şi, implicit, grosimea efectivă elastică sunt
legaţi în special de ultimele evenimente tectono-termice la care a fost supusă aceasta (vârsta
termică) şi ţinând cont că actuala litosfera situată şi flexată sub Carpaţii Orientali se presupune că
are valori cuprinse între 15 şi 40 km, rezultă ca valoarea de 35 km de mai sus ar fi oarecum
supralicitată căci, teoretic cel puţin, fiind mai aproape de riftul Dacidelor Externe, ea ar fi trebuit
să fie mai mică. Astfel se nasc două variante de interpretare:
-după evenimentele tectono-termice la care a fost supusă marginea litosferei europene în
Jurasic şi Cretacic inferior (mai intense în părţile interne decât în cele externe, respectiv
subasmentul Moldavidelor) aceasta intră într-o perioadă de subsidenţa termică. Grosimea elastică
efectivă actuală a litosferei flexate (iniţial mai îndepartată de zona extensivă a Dacidelor Externe)
sub greutatea Carpaţilor Orientali este mai mare decât cea presupusă prin măsuratori geofizice.
-evenimentele tectono-termice Jurasice şi Cretacice din paleodomeniul Dacidelor Externe
au fost urmate ulterior, spre exterior, de fenomene similare. Acestea ar fi necesare pentru a explica
deflecţia (încovoierea) mare a litosferei actuale sub frontul Carpaţilor Orientali, deflecţie care
indică o grosime elastica efectivă redusă.
In ceea ce ne priveşte acordăm mai mult credit celei de-a două variante.
O grosime elastică efectivă, pentru bazinul Dacidelor Externe, de 35 km este prea mare
întrucât nu vedem cum ar fi posibil ca o serie de fenomene de amploarea şi complexitatea (vezi
capitolul 10) celor care au segmentat litosfera europeana în decursul Jurasicului şi Cretacicului să
fi fost atât de slabe încât să reducă grosimea elastică efectivă iniţială a litosferei prealpine doar
până la această valoarea. Mai mult, grosimea relativ mare a formaţiunilor cretacice din pânza de
Ceahlău indică o predispozitie a litosferei bazinale la încovoiere deci un grad de rigiditate redus.
Acesta este un alt mod de a spune că grosimea elastică efectivă era mai mică şi, în consecinţă,
lărgimea iniţială a bazinului Dacidelor Externe trebuie să fi fost alta. Care era lăţimea originală
este destul de greu de spus cu exactitate. Totuşi o valoare de 120-125 km nu credem că este prea
departe de adevăr. Aceasta ar corespunde unei rigidităţi flexurale de 1023 Nm respectiv unei
grosimi elastice efective de 20-25 km. Lăţimea cordilierei perimoldaviene, pentru o valoare a
rigidităţii flexurale de 1023, ar fi fost de circa 100 de kilometri şi ar fi avut, aşa cum am mai spus,
înălţimi de 4-500 de metri. Este evident că parametrii acestei convexităţi litosferice variau pe
direcţie ca răspuns la comportamentul flexural al litosferei la încărcarea tectonică de pe flancul ei
intern. Asupra acestei probleme vom insista puţin în continuare.
Depozitele sedimentare al pânzei flişului curbicortical se caracterizează printr-un
heterocronism interesant. In general autorii care s-au ocupat de stratigrafia acestor depozite (Ion,
1975; Săndulescu, 1980; Stefănescu et al, 1993; Bădescu et al, 1996) au constatât, (pentru o
imagine mai clară împărţim longitudinal pânza flişului curbicortical în patru sectoare),
următoarele:
-debutul seriei flişului curbicortical are loc probabil în Apţian, seria fiind limitată în bază de
planul de şariaj al pânzei flişului curbicortical, în sectorul 1 (V. Telejenelului-V. Buzăului), în
Aptian superior în sectorul 2 (V.Buzăului-Cernatu), înlocuind partea superioara a stratelor de
Toroclej, şi în Albian inferior în sectorul 3 (V. Trotuşului-V. Caşinului) şi 4 (V. Bicazului-V.
Moldovei).
-primele secvenţe de fliş grezos intercalate în seria flişului curbicortical (gresiile de
Cotumba şi Sita-Tătaru) debutează în Cenomanian în sectorul 1, în Albian superior în sectorul 2
(gresia de Sita-Tătaru) şi în Albianul mediu în celelalte două sectoare 3 şi 4 (gresia de Cotumba).
-încetarea sedimentării seriei flişului curbicortical are loc în Turonianul inferior în sectorul
1, în Vraconian inferior în sectorul 2 şi 4 şi în Turonian superior în sectorul 3.
Pornind de la premisa (Săndulescu, 1980) că seria oligomictică a flişului curbicortical
debutează odată cu activarea sursei reprezentate de cordiliera perimoldaviană se pot trage
următoarele concluzii:
-exondarea cordilierei începe în Apţian superior (mediu?) în sudul Carpaţilor Orientali şi
ajunge să fie într-un regim subaerian în nordul Carpaţilor Orientali ceva mai târziu, în Albian
inferior.
 105

-cordiliera încetează să mai debiteze material în bazinul flişului curbicortical în partea

central-sudică şi în cea nordică simultan, respectiv în Vraconian inferior. Continuă însă să fie
activă în sud şi în partea central nordică până în Turonian.
-seriile de fliş grezos indică un heterocronism invers debutului flişului curbicortical inferior.
Astfel el începe în Albian mediu în sectoarele nordic şi central-nordic, în Albian superior în
sectorul central sudic şi în Cenomanian mediu în sectorul sudic.
Incepând cu Albianul mediu se observă o mărire a activităţii tectonice a cordilierei
perimoldaviene acumulându-se importante cantităţi de arenite. Migrarea în timp a acestei activări
este inversă, în spaţiu, celei care a favorizat acumularea flişului curbicortical inferior. In termenii
unei litosfere elastice încărcatura care a activat cordiliera perimoldaviana, accentuând eroziunea ei,
nu poate fi decât pânza bucovinică a carei amplasare a avut loc cel mai devreme în Albian.
Stabilirea vârstei şariajului bucovinic este legată de aflarea cu exactitate a vârstei primelor
depozite post-tectogenetice care acoperă fruntea acestei unităţi. Deocamdată se consideră că în
cuprinsul cuverturii sunt cuprinse Vraconianul şi/sau Cenomanianul (Săndulescu, 1984). După
vârsta gresiei de Sita-Tătaru din sectorul sudic (Cenomaniana), ar reieşi ca amplasarea pânzei
bucovinice a fost Vraconiană, deci ulterioră deplasărilor porţiunilor nordice ale acestei unităţi.
Astfel, evoluţia cordilierei ne oferă, în mod indirect, informaţii privind evenimentele tectonice
care se petreceau la interiorul riftului Dacidelor Externe în cursul Cretacicului. Se pot distinge
două variante comportamentale.
Intr-o prima variantă, heterocronă, se poate trage concluzia că amplasarea unora dîntre
unităţile Dacidelor Mediane începe în Apţian în partea sudică a Carpaţilor Orientali şi în Albian
inferior în părţile centrale şi nordice (în acest sens flişurile de Vinderelu şi de Corbu ar cuprinde şi
Albianul bazal). Constatarea făcută, în ciuda interesului pe care îl poate ridica, nu pare să aibă o
rezolvare imediată date fiind problemele extrem de complicate privind evoluţia Dacidelor
Mediane şi a unităţilor tectonice cele mai interne aparţinând Dacidelor Externe.
A două variantă, mai probabilă (şi mai simplu de acceptat, deocamdată), ar fi cea conform
căreia amplasarea Dacidelor Mediane este izocronă, la scara timpului geologic, de-a lungul
întregilor Carpaţi Orientali. In acest caz variabilele care intră în calculul modelării sunt: rigiditatea
flexurală a litosferei într-o zonă dată, pe de o parte, iar pe de alta parte valoarea şi zona de aplicare
ale sarcinii care participă la încovoierea litosferei.
Nu este dificil de constatât că între momentul aplicării forţei pe marginea unei plăci şi
momentul atingerii valorii maxime a înălţimii convexitatii externe trebuie să treacă un anumit
interval de timp. Valoarea acestui interval este destul de greu de stabilit dar trebuie să fi fost cel
puţin de ordinul sutelor de mii de ani. In fapt lucrurile sunt şi mai complicate căci însăşi aplicarea
forţei generatoare a convexitatii externe nu este instantanee ci secvenţială. De aceea relaţiile dîntre
fenomene trebuie privite din punct de vedere dinamic. La aceasta se adaugă şi valoarea sarcinii
(forţa de împingere) amplasate. In condiţiile unei litosfere uniforme din punct de vedere reologic,
convexitatea externă va fi mai activă sau mai puţin activă, la un moment sau altul, funcţie de
valoarea sarcinii amplasate pe marginea ei. In cazul nostru, simplist vorbind, funcţie de grosimea
şi constituţia petrografică a pânzei de şariaj luată în calcul.
Conform modelului genetic propus pentru bazinul Dacidelor Externe (capitol 10) reiese că
grosimea litosferei europene cretacic inferioară, adiacentă acestui bazin, creştea din regiunile
sudice ale Carpaţilor Orientali către cele nordice. Acest lucru implica, la rândul lui, o variaţie
similară a grosimii elastice efective respectiv a rigidităţii flexurale. De aceea nu este greşit să
presupunem că reacţia litosferei europene la amplasarea unitaţilor de soclu ale Dacidelor Mediane
este diferită de-a lungul ei, în sensul unei sensibilităţi mai mari în zonele central-sudice decât cele
nordice, ceea ce ar fi în bună concordanţă cu debutul activităţii cordilierei perimoldaviene şi, în
consecinţă, cu începutul sedimentarii seriei flişului curbicortical.
O altă problemă se referă la punctele de aplicare a forţelor în raport cu un reper considerat
fix situat pe flancul estic al riftului Dacidelor Externe. In acest sens, în modelul expus în capitolul
10, se observă că bazinul Dacidelor Externe avea, privit în plan, o formă uşor curbă. Nu este greu
de bănuit că un bazin cu o astfel de formă se va comporta diferit la compresiuni chiar dacă ar fi
dezvoltat pe o litosferă izotropă din punct de vedere reologic. Întrebarea care se pune este: fată de
 106

o linie reper nord-sud, situată la est de riftul Dacidelor Externe, distribuţia punctelor de aplicare a
forţelor care au participat la încovoierea litosferei europene era meridiană sau nu?
Conform celor spuse mai sus s-ar putea imagina un scenariu privind relaţia dîntre
tectogenezele mezocretacice ale Dacidelor Mediane şi evoluţia cordilierei perimoldaviene.
După amplasarea, prin subşariere, a pânzelor infrabucovinice (şi posibil şi a pânzei sub-
bucovinice) pe flancul intern al bazinului Dacidelor Externe, zona care a răspuns cel mai rapid a
fost cea sudică şi central sudică întrucât rigiditatea flexurală a litosferei era cea mai redusă. Astfel
cordiliera perimoldaviană este exondată relativ uşor începând să debiteze material sedimentar. In
zonele mai nordice ridicarea cordilierei deasupra nivelului marii n-a fost posibilă litosfera având
caracteristici elastice diferite. Ea era mai rigidă (grosime efectivă elastică mai mare) şi singurul
efect a fost doar amorsarea cordilierei în sensul realizării unui relief submarin mai ridicat, forţele
aplicate nefiind suficient de mari. Astfel caracteristicile sedimentării nu se schimbă foarte mult
continuând acumularea flişului de Toroclej. In Albianul inferior şi/sau mediu are loc punerea în
loc a pânzei bucovinice prin subşarierea pânzelor infra-bucovinice şi sub-bucovinică. După cum se
poate observa şi astăzi din aflorimente, gradul de subşariere sub pânza bucovinică descreştea din
zonele nordice şi central nordice spre sud. Pânzele infrabucovinice şi pânza sub-bucovinică sunt
depăşite complet în zonele nordice de către pânza bucovinică, pe când în zonele sudice acest lucru
nu se întamplă. Datorită acestei evoluţii forţa de încovoiere creşte mult în zonele nordice (prin
dublare structurală) şi, profitând şi de relieful submarin mai ridicat realizat în Apţian, reuşeşte să
exondeze într-un timp scurt echivalentul nordic al cordilierei perimoldaviene. Incepe astfel foarte
repede acumularea de material sedimentar grezos. In zona sudică caracterul sedimentarii nu
modifică întrucât dublările structurale (şi deci sarcina adăugată) au fost mai reduse, caracterele
faciale ale flişului curbicortical menţinându-se constante.
Sedimentarea materialului arenitic provenit din cordiliera perimoldaviană încetează în
general în Vraconian. O situaţie aparte se găseşte în zona sudică (V. Telejenelului) unde la nivelul
Cenomanianului se acumulează un fliş grezos cu sursa, cel puţin aparent, tot în cordiliera
perimoldaviană (Stefanescu et al, 1993). O remobilizare Cenomaniană sau Vraconian superioară a
cordilierei ar presupune şi o serie de mişcări tectonice în zonele învecinate, dacă ar fi să judecam
în aceiaşi termeni ca până acum.

11.2. Relaţiile între tectogenezele Cretacic superioare şi Miocene şi evoluţia bazinului de

sedimentare Senonian-Paleogen al Moldavidelor

În decursul Cretacicului superior riftul Dacidelor Externe este complet închis luând naştere
cea de-a două sutură ofiolitică din Carpaţii româneşti. Materialul sedimentar a fost expulzat în
urma compresiunilor luând naştere ultimile două pânze de şariaj aparţinând Dacidelor: pânza de
Ceahlău şi pânza de Bobu.
De la pânza de Bobu, spre foreland, urmează o suită de unităţi tectonice de cuvertură
amplasate în loc în decursul mai multor faze tectonice miocene: stirică veche (miocen inferior),
stirică nouă (intrabadeniană) şi moldavă (intrasarmaţiană). Este vorba de, pe lângă pânza flişului
curbicortical de care ne-am ocupat deja, de unităţi tectonice aparţinând Moldavidelor respectiv,
pânza de Macla, pânza de Audia, pânza de Tarcău, pânza Cutelor Marginale şi pânza
subcarpatică.
In cele ce urmează vom încerca să demonstrăm că alcătuirea litologică şi distribuţia spaţială
a cortegiilor sedimentare senonian-paleogene din bazinul Moldavidelor (în special bazinele de
Tarcău şi cel al Cutelor Marginale) au fost influenţate de o serie de evenimente tectonice intra sau
extrabazinale.
Pentru cuantificarea acestor relaţii a fost necesară modelarea subsidenţei bazinale respectiv
realizarea curbelor de subsidenţă (totală şi tectonică) pentru o serie de stive sedimentare localizate
pe întreaga suprafaţă a Carpaţilor Orientali. Analiza alurii curbelor de subsidenţă scoate în
evidenţă complexitatea evoluţiei bazinului de foreland senonian-paleogen.

11.2.1. Litostratigrafia intervalului Senonian-Paleogen

 107

Formaţiunile senonian-paleogene sunt bine reprezentate în cadrul zonei denumită în mod

obişnuit a flişului extern suprapusă pânzelor de Tarcău şi a Cutelor Marginale. Roci sedimentare
de vârstă senonian-paleogenă sunt cunoscute însă şi în unităţi tectonice mai interne (pânza flişului
curbicortical, cea de Macla şi cea de Audia) aparţinând deasemenea Moldavidelor. Cum bazinul de
sedimentare a fost comun, între diferitele formaţiuni existând unele caractere comune, le vom
trece în revistă şi pe cele aparţinând Moldavidelor interne. Descrierea va fi făcută de la interiorul
bazinului de sedimentare (vest) către exteriorul acestuia (est).

11.2.1.1. Senonian

Pe ansamblul zonei flişului, în intervalul de timp Senonian, se pot recunoaşte atât

litofaciesuri pelagice cât şi diferite litofaciesuri de fliş.
Deşi aflorează doar în zona de curbură a Carpaţilor Orientali, suita Senonian-Paleogenă
aparţinând unităţii flişului curbicortical se presupune ca s-ar fi extins şi mai spre nord, lucru
dovedit de prezenţa unei microfaune de tipul celei din faciesul de Sotrile remaniată în avanfosa
(Săndulescu, 1984). In acelaşi sens pledează şi o parte a rocilor resedimentate în bazinul de Tarcău
odată cu punerea în loc a olistostromei de Slon.
Formaţiunile senoniene se găsesc în două situaţii diferite:
-dispuse în continuitate peste formaţiuni turoniene.
-începând un alt ciclu de sedimentare odată cu Maastrichtianul sau Campanianul superior.
Senonianul inferior îmbracă litofaciesuri marnoase sau argiloase. După o scurtă lacună de
sedimentare şi eroziune corespunzătoare Campanianului şi datorată probabil, aşa cum am mai
amintit, amplasării Dacidelor Externe, sedimentarea se reia cu faciesuri similare, pelagice (marne
de Gura Beliei, strate de Mădăraş, etc.). Depozite senonian inferioare au fost descrise şi în zone
situate mai la nord. Astfel Săndulescu et al., (1985) descrie în zona Coşnea argile şi silturi roşii,
verzi şi negricioase. Deasemenea, Alexandrescu şi Ion (1978) pun în evidenţă formaţiuni similare
în zona Ostra. In ambele locuri rocile sedimentare aparţin unităţii flişului curbicortical Uneori în
cadrul secvenţei pelagice se pot intercala nivele brecioase sau grezoase cu elemente carpatice
Spre exterior, litofaciesurile pelagice se extindeau şi în domeniile Audia şi Tarcău. In pânza
de Audia, Senonianul inferior este cunoscut la partea terminală a argilelor vărgate precum şi în
cuprinsul calcarelor de Cârnu (Alexandrescu, Săndulescu, 1973; Ion et al., 1987). Bazinul
pelagic se extindea spre exterior până în domeniul de Tarcău unde sunt cunoscute deasemenea
calcarele de Cârnu. In măsura în care secvenţele superioare ale stratelor de Tisaru (marne roşii,
radiolarite roşii şi verzi) din pânza Cutelor Marginale aparţin Senonianului inferior atunci practic
întregul bazin de sedimentare al Moldavidelor (exceptând domeniul subcarpatic în care
Senonianul nu s-a conservat) ar fi cunoscut o sedimentare pelagică.
Odată cu Senonianul superior caracterul sedimentării se schimbă predominând litofaciesuri
de fliş. Pe ansamblu sursa flişurilorr este bilaterală cunoscându-se flişuri cu sursa carpatică şi
flişuri cu sursa situată în foreland. In prima categorie intră flişurile grezoase din pânza de Audia
precum şi faciesul de fliş cel mai intern al pânzei de Tarcău. Celelalte faciesuri, situate mai la est,
sunt tributare şi, sau numai, sursei externe. Distribuţia spaţiala de la vest la est ar fi următoarea
(tabelul 11.3):

Tabelul 11.3 Relaţiile dîntre formaţiunile senoniene din pânzele de Audia, de Tarcău şi cea a
Cutelor Marginale. Culoarea cenuşiu inchis semnifica sursă carpatică iar cenuşiul deschis sursa
situată în foreland. Elemente din cele două surse se regăsesc în cadrul stratelor de Poiana
Uzului.

Pânza de Audia Pânza de Tarcău Pânza Cutelor

Marginale
 108

Gresia de Gresia Strate de Strate de Strate de Strate de Lepşa

Siriu de Horgazu Poiana Uzului Hangu
Gresia de Prisaca
Feredeu
(Benia)

Faciesurile cele mai interne sunt reprezentate de flişuri grezoase cu caractere de

fluxoturbidite şi s-au depus în bazinul de Audia. In zonele sudice ale acestei unităţi este dezvoltată
gresia de Siriu, uneori grosieră, cu intercalaţii de flişuri şistos-grezoase. Gresiile sunt verzui,
polimictice conţinând şi elemente de roci magmatice bazice. Participă deasemenea şi
microconglomerate precum şi gresii subţiri cu laminaţie oblică sau convolută.
In zonele nordice sunt cunoscute, în digitaţiile cu acelaşi nume, gresiile de Feredeu şi de
Prisaca. Facial sunt asemănatoare cu gresia de Siriu sursele fiind aceleaşi, respectiv domeniile
deja deformate ale Dacidelor Mediane şi ale pânzelor transilvane şi, începând cu Campanianul,
posibil unele porţiuni ale Dacidelor Externe. Vârstele celor două gresii diferă într-o oarecare
măsură. In timp ce gresia de Feredeu debutează cel puţin în Campanian (echivalentă cu gresia de
Siriu), gresia de Prisaca începe în Maastrichtian. Există indicii că aceasta din urmă urcă până în
Eocenul superior. Gresia de Benia (Săndulescu et al., 1993) acoperă Senonianul.
Spre exteriorul bazinului litofaciesurile senoniene se diversifică, în special în bazinul de
Tarcău. In vecinatâtea domeniului de Audia s-au acumulat flişuri grezoase-şistoase cunoscute sub
numele de strate de Horgazu. Litologic ele sunt alcătuite din gresii calcaroase polimictice
cenuşii, adeseori cu diaclaze de calcit, fapt ce le conferă un aspect uşor de recunoscut. Pelitele sunt
alcătuite din marne şi argile cenuşii şi verzui. Sursa arenitelor este exclusiv carpatică, şisturile
verzi de tip dobrogean lipsind. Vecinătatea cu domeniile de acumulare ale gresiei de Siriu este
dovedit şi de prezenţa în stratele de Horgazu a unor bancuri de gresii masive de tip Siriu.
Faciesul extern al Senonianului superior din pânza de Tarcău este reprezentat de stratele de
Hangu. Este vorba de un fliş tipic, calcaros, cu gresii calcaroase, marne cu fucoide, marnocalcare,
calcare grezoase, argile cenuşii, etc. Toate aceste tipuri de roci alternează ritmic, uneori acceptând
intercalaţii de conglomerate şi microconglomerate cu şisturi verzi. Sursele de material au fost
situate în exclusivitate în foreland.
Zonele de îndinţare facială între stratele de Horgazu şi cele de Hangu au reprezentat locul de
acumulare a unei formaţiuni cu caractere mixte. Este vorba de stratele de Poiana Uzului în
cadrul cărora alternează pachete de fliş cu gresii calcaroase diaclazate şi marne şi argile cenuşii
(tipice pentru stratele de Horgazu) cu pachete de gresii calcaroase, marnocalcare cu fucoide (tipice
stratelor de Hangu). Pe alocuri stratele de Poiana Uzului acceptă şi intercalaţii subţiri şi
discontinui de argile roşii.
Faciesul cel mai extern care s-a conservat, nefiind afectat de şariajele care au dus la
inversarea bazinului Moldavidelor, este reprezentat de stratele de Lepşa. Ele sunt cunoscute în
pânza Cutelor Marginale şi, din punct de vedere litologic, sunt reprezentate de o suită bine
stratificată alcătuită din marnocalcare cenuşii-albicioase, marne cenuşii şi, uneori, roşii, calcare
grezoase, gresii cuarţoase. La diferite nivele se intercalează microconglomerate cu şisturi verzi. Pe
ansamblu formaţiunea nu prezintă caractere de fliş dar nu este nici o formaţiune tipic pelagică.
Situate la exteriorul stratelor de Hangu, stratele de Lepşa sunt, evident, tributare tot sursei externe.
Tinând seama de caracterele de fliş ale stratelor de Hangu şi de cele non-fliş ale stratelor de Lepşa,
reiese că domeniul de sedimentare al celor din urmă era traversat de curenţi de turbiditate orientaţi
aproximativ spre vest. In acest fel stratele de Lepşa s-ar fi acumulat în zone situate între
canioanele submarine care “hrăneau” stratele de Hangu, lucru dealtfel perfect posibil. Este
oarecum bizar însă că nici-un astfel de canal submarin nu s-a conservat spre deosebire de situaţii
similare petrecute în Paleocen, aşa cum vom arăta mai departe.
In privinţa vârstelor la care debutează sedimentarea de tip fliş trebuie subliniat (Săndulescu
et al., 1989) că, după datele cunoscute, atât stratele de Horgazu cât şi cele de Lepşa par să debuteze
încă din Coniacian pe când, în cele de Poiana Uzului şi cele de Hangu cele mai vechi asociaţii de
foraminifere indică doar Campanianul. Dealtfel vârsta bazei lor este întinerită de prezenţa
faciesului pelagic senonian inferior al calcarului de Cârnu. De aici reiese că materialul carpatic
 109

(intern) şi cel cu şisturi verzi (extern) nu ajungeau până în zona centrală a bazinului. Acest fapt
poate sugera:
• o zonă submersă mai ridicată care este invadată de turbidite doar odată cu Campanianul (figura
11.1)
• modificări ale energiei curenţilor de turbiditate, prea slabi până atunci pentru a atinge zonele
centrale ale bazinului de sedimentare dar revigoraţi în Campanian în urma amplasării în loc a
Dacidelor Externe şi, în consecinţă, a creşterii pantei topografice pe flancul intern al bazinului.
Primul caz pare mai probabil întrucât şi la nivelul Vraconian-Turonianului pare să fi fost o
situaţie similară când, în domeniulviitoarelor calcare de Cârnu, se acumulau depozite calcaroase
(stratele de Lupchianu). In domeniile situate la vest şi la est formaţiunile erau predominant
argiloase sugerând o adâncime mai mare, sub limita de compensare a calcitului.

11.2.1.2. Paleocen

In zonele interne ale bazinului Moldavidelor debutează sedimentarea formaţiunilor

constitutive ale faciesului de Sotrile. Pe ansamblu acest facies acoperă intervalul Paleocen-Eocen.
Paleocenul este reprezentat de orizontul argilelor violacee. Este vorba de un fliş şistos alcătuit
din gresii subţiri cenuşii, pelite violacee, verzui şi cenuşii, bentonite centimetrice, etc. Faciesul de
Sotrile este dezvoltat în pânza flişului curbicortical şi în cea de Macla.
Spre exterior, în domeniul de Audia, continuă sedimentarea cu caractere de fliş grezos. Cum
atât sursa flişurilorr tip “strate cu hieroglife” din faciesul de Sotrile cât şi cea a flişurilorr grezoase
din pânza de Audia erau interne (carpatice), trebuie admisă existenţa unor canale submarine care
traversau domeniul celor dintâi şi care erau utilizate de curenţii de turbiditate de densitate mare. O
astfel de interpretare devine şi mai evidentă în decursul Eocenului.
In pânza de Tarcău Paleocenul îmbracă mai multe faciesuri. In Paleocenul inferior continuă
sedimentarea de tip fliş ce a început în Senonianul superior, stratele de Poiana Uzului urcând chiar
până în Paleocenul superior. In domeniile cele mai interne ale unităţii de Tarcău începe
sedimentarea unei stive cu grosimi mari de flişuri grezoase, cu sursa internă, reprezentând
litofaciesul gresiei de Tarcău. Litofaciesul începe cu un orizont de fliş tip “strate cu hieroglife”
alcătuit din gresii dure, verzi, glauconitice sau cloritoase şi din argile verzi şi roşii. Cunoscut ca
orizontul bazal al gresiei de Tarcău vârsta acestuia este paleocenă. Urmează flişuri grezoase cu
caractere fluxoturbiditice, respectiv gresia de Tarcău inferioară. Este o suită de gresii masive,
micafere, polimictice separate de intercalaţii de flişuri tip “strate cu hieroglife”, cu gresii în plăci şi
pelite roşii şi verzi. Spre exterior (est) gresia are ca echivalent stratele de Ciunget.
Dispuse peste stratele de Poiana Uzului (orizontul bazal al gresiei de Tarcău lipseşte) stratele
de Ciunget sunt alcătuite din gresii grosiere de tip Tarcău cu intercalaţii de flişuri şistoase cu argile
verzi sau roşii. Este important de subliniat că, în special în Paleocen, sursa stratelor de Ciunget a
fost mixtă întrucât se cunosc şi fragmente de şisturi verzi de tip dobrogean.
 110

c c

b b

Figura 11.1 Relaţiile existente între domeniile cu sedimentare

carbonatică, situate deasupra curbei de compensare a calcitului
(CCD), cu zonele invecinate. A. Stratele de Lupchianu (a) s-au
acumulat pe un prag situat deasupra CCD-ului limitat la est şi
la vest de domenii în care s-au acumulat serii predominant
argiloase (în pânza de Audia şi în cea a Cutelor Marginale). B.
In decursul Senonianului situaţia se menţine într-o oarecare
masură. Deşi formaţiunile senoniene s-au acumulat deasupra
CCD-ului, în anumite regiuni sedimentare predominant
calcaroasă, de natură pelagică, a continuat (calcarele de Carnu-
b). De-o parte şi de cealaltă se acumulau formaţiuni de tip fliş
(c) (vezi textul pentru detalii).

Incepând cu digitaţiile externe ale pânzei de Tarcău (Colţi-Valea Rea, Tazlău, Leşunţ-
Suceviţa) se cunosc stratele de Putna, paleocene, şi cele de Straja, paleocen-ypresiene. Stratele
de Putna aveau sursa de materială în foreland şi sunt reprezentate de o secvenţă grezos-calcaroasă,
uneori cu aspecte de tip fliş, cu gresii calcaroase cenuşii, calcare grezoase, pelite cenuşii sau
negricioase. Tranziţia de la stratele de Hangu subiacente este gradată, în baza stratelor de Putna
regăsindu-se, uneori, marnocalcare cu fucoide. In unele regiuni, la partea superioară a acestor
strate, se întâlnesc intercalaţii decimetrice sau metrice de calcare organogene cu fragmente de
şisturi verzi ceea ce le conferă un aspect brecios sau conglomeratic.
Stratele de Straja succed celor de Putna şi sunt reprezentate de un fliş tip “strate cu
hieroglife” foarte caracteristic, alcătuit din gresii cuarţoase, dure, verzi, cu glauconit şi elemente
de şisturi verzi, cu pelite violacee şi verzi. In bazinul văilor Oituz şi Slănic în partea mediană a
stratelor de Straja sunt întâlnite gresii masive glauconitice cunoscute drept gresia de Slanic.
Ulterior şi în alte zone au fost descoperite astfel de gresii masive (gresia de Zârna, de Jamna).
In domeniul Cutelor Marginale Paleocenul este reprezentat de partea superioară a stratelor
de Lepşa precum şi de o serie de formaţiuni cu caractere variabile.
Zonele interne, situate paleogeografic în apropierea bazinului de Tarcău, au fost locul de
acumulare a stratelor de Cuejdiu şi a celor de Runcu, în regiunile nordice ale Carpaţilor
Orientali (semifereastra Bistriţei), şi de stratele de Caşin, în zonele centrale (semiferestrele
tectonice Oituz-Slănic şi Vrancea).
Stratele de Cuejdiu au ca fond litologic o alternanţă de marne şi marnocalcare cenuşiu
albicioase, gresii calcaroase microconglomeratice în bază, etc. La mai multe nivele se dezvoltă
 111

intercalaţii brecioase sau conglomeratice cu elemente de şisturi verzi şi numeroase resturi de

organisme. Sunt zone unde ruditele înlocuiesc complet suita marnocalcaroasă (conglomeratele de
Horăicioara).
Stratele de Runcu sunt reprezentate de un fliş grezos-argilos, constituit dintr-o alternanţă de
gresii calcaroase, marne, silturi şi argile cenuşii. Local, în baza acestor strate apar intercalaţii de
marnocalcare ce amintesc de stratele de Caşin. Sunt zone unde se dezvoltă şi intercalaţii
conglomeratice cu elemente de şisturi verzi asemănătoare cu conglomeratele de Horăicioara din
stratele de Cuejdiu.
Stratele de Caşin sunt împărţite în trei secvenţe litologice diferite. Stratele de Caşin
inferioare sunt alcătuite din marnocalcare cenuşii, uneori siltice cu intercalaţii subţiri de gresii
calcaroase. Spre exterior, adică spre sursa de material detritic alcătuit cu precădere din sisturi
verzi, stratele de Caşin inferioare sunt înlocuite de conglomeratele de Piatra Streiului. Aceste
conglomerate reprezintă umplutura proximală a canioanelor submarine care alimentau stratele de
Caşin. Stratele de Caşin medii au un fond litologic marnocalcaros, şistos, cu intercalaţii
subordonate cantitativ de gresii calcaroase. Secvenţa superioară a stratelor de Caşin are un caracter
bituminos fiind alcătuită din calcare bituminoase, argile şistoase bituminoase. Spre partea
superioară se intercalează conglomerate şi brecii cu şisturi verzi, resturi de Lithothamnium şi
briozoare denumite conglomeratele de Piatra Cornii.
Partea superioară a Paleocenului este ocupată de stratele tisaroide şi de stratele de Piatra
Uscată. Cele dintâi sunt foarte asemănătoare cu stratele de Straja, pe care deja le-am descris, fiind
alcătuite dintr-un fliş tip “strate cu hieroglife” cu pelite roşii şi verzi. Spre deosebire de stratele
tisaroide, stratele de Piatra Uscată nu îmbracă aspecte de fliş. Ele sunt reprezentate de o serie
marno-argiloasă cenuşie. Local, în bază, se dezvoltă gresii verzi, glauconitice (gresia de Alunu).
Stratele tisaroide sunt cunoscute în digitaţia Greşu din semifereastra Vrancei. Stratele de
Piatra Uscată aflorează în digitaţia Doamna (semifereastra Bistriţei) şi în digitaţia Buciaş
(semifereastra Vrancei).

11.2.1.3. Ypresian-Lutetian

In decursul Ypresianului şi Luteţianului gradul de diversificare facială a formaţiunilor

sedimentare din aria Moldavidelor atinge apogeul. Principalele surse de material rămân aceleaşi ca
şi în Paleocen: sursa carpatică şi sursa externă, din foreland. De la interiorul bazinului spre
exterior principalele faciesuri sunt (în paranteze sunt trecute echivalente nordice sau sudice):
• faciesul de Sotrile (în pânzele flişului curbicortical şi cea de Macla)
• faciesurile gresiei de Prisaca (în pânza de Audia)
• faciesul gresiei de Tarcău
• faciesul de Ciunget (~stratele de Miclăuşa)
• faciesul de Tazlău (~stratele de Ciumârna)
• faciesul de Colţi-Valea Rea (~faciesul de Tazlău)
• faciesul de Leşunt
• faciesul de Suceviţa (~faciesul de Leşunţ)
• faciesul de Greşu
• faciesul de Buciaş
• faciesul de Vaduri
• faciesul de Doamna (~faciesul de Buciaş)
Ultimile patru faciesuri enumerate aparţin unităţii Cutelor Marginale.
Faciesul de Sotrile acoperă intervalul Paleocen-Priabonian. Despre nivelele Paleocene am
discutat deja şi nu mai revenim. In privinţa formaţiunilor Eocene, litologic s-au distins mai multe
orizonturi. Orizontul inferior de fliş cuprinde gresii calcaroase, cu textură paralelă sau convolută,
bioturbate; gresii ceva mai groase, micafere; pelite cenuşii şi verzui alternând cu gresiile sau,
uneori, formând pachete independente. Pe ansamblu aspectul este cel al unui fliş tip “strate cu
hieroglife”. Orizontul marnelor de Crevedia alcătuit din marne şi argile cenuşii, în bază, care
trec treptat la marne albe, dure, cu globigerine. Subordonat apar şi gresii calcaroase. Orizontul
 112

superior de flis este asemănător celui inferior. In plus are intercalaţii de pelite roşii, în special în
bază deasupra marrnelor de Crevedia. Orizontul marnelor de Buciumeni caracterizat prin
prezenţa aproape în exclusivitate a unor marne albe sau uşor verzui, bioturbate, cu globigerine.
Rar apar şi marne cenuşii precum şi gresii calcaroase.
Paleogeografic la exteriorul faciesului de Sotrile se dezvoltau flişuri grezoase masive.
Nivelele eocene s-au conservat până azi în cadrul gresiei de Prisaca. Nu este exclus ca şi gresia
de Siriu să fi urcat până în Eocen dar eroziunile ulterioare ne impiedică să afirmăm cu tărie dacă
este sau nu aşa. Oricum gresia de Prisaca este dovedită că, la partea ei superioară, cuprinde
Eocenul mediu şi chiar superior.
Faciesul de Tarcău are o dezvoltare remarcabilă din punct de vedere spaţial. El începe în
zonele sudice ale Carpaţilor Orientali şi dispare (în afloriment) la nord de valea Bistriţei unde este
acoperit tectonic de panzele flişului intern. Litologic acest facies este alcătuit din două secvenţe de
fliş grezos separate de un orizont de fliş tip “strate cu hieroglife”. Gresia de Tarcău inferioară,
aşa cum am arătat debutează în Paleocen şi urcă până în Ypresianul superior. Si în cursul
Eocenului îşi menţine aspectul de fluxoturbidite micafere întrerupte uneori de pachete de flişuri
şistoase cu argile roşii şi verzi. La limita Ypresian-Luteţian se individualizează un astfel de pachet
de fliş tip “strate cu hieroglife” cu caracter de orizont reper, respectiv stratele de Giurgiu-
Ghelinţa. Sedimentarea gresiilor de tip Tarcău revine în Luteţian când se acumulează gresia de
Tarcău superioară. Având caractere în general asemănătoare cu gresia de Tarcău inferioară se
deosebeşte de aceasta din urmă prin lipsa, în cea mai mare parte, a pelitelor roşii. Deasemenea,
discontinuu, lenticular, în treimea superioară se dezvoltă conglomerate cu elemente bine rulate, de
origine carpatică respectiv conglomeratele de Bako-Sânzieni. Incepând de la valea Siriului spre
sud gresia de Tarcău superioară cuprinde şi unele intercalaţii de fliş şistos cu argile roşii şi verzi.
Dealtfel în această zonă formaţiunile eocene au caractere de tranzitie de la faciesul de Tarcău la
cel de Ciunget. Deasemenea în bazinul văii Caşinului se cunosc, în baza gresiei de Tarcău
inferioară, şisturi verzi, lucru atipic. Asupra prezenţei acestora într-un domeniu atăt de intern vom
reveni într-unul din capitolele ulterioare.
In nordul Carpaţilor Orientali faciesul de Tarcău nu se cunoaşte deşi, în structurile cele mai
interne ale pânzei de Tarcău apar gresii micafere, grosiere, tip Tarcău. Gradul lor de deschidere
(doar partea superioară aflorează) este destul de scazut şi nu se poate afirma cu certitudine dacă se
înscriu în faciesul de Tarcău sau într-un echivalent asemănător dar mai extern. In ceea ce ne
priveşte înclinăm spre cea de-a două ipoteză.
O situaţie interesantă este ridicată de relaţia faciesului de Sotrile (mai intern) cu cel de
Tarcău (mai extern). Teoretic, sursele fiind aceleaşi, faciesul de Sotrile ar fi trebuit să fie grezos,
proximal, iar cel de Tarcău, marnos-grezos, distal. Ori situaţia este exact opusă. Una din variante,
dar şi aceasta nesigură, este cea a prezenţei unor canioane submarine care traversau domeniul de
Sotrile depunând, din curenţi de densitate mare, materialul grosier în domeniul de Tarcău.
Faciesul de Ciunget este reprezentat de stratele de Ciunget. Acestea sunt asemănătoare
gresiei de Tarcău cu diferenţa că acceptă intercalaţii de flişuri cu argile roşii şi verzi pe întreaga
grosime. Deasemenea în părţile externe ale faciesului apar şi fragmente de şisturi verzi de tip
dobrogean. Locul de dezvoltare maximă a faciesului de Ciunget este zona centrală a Carpaţilor
Orientali. Spre sud (Săndulescu et al., 1989) se extinde până în valea Zăbalei. In regiunile nordice
un posibil echivalent al stratelor de Ciunget ar putea fi stratele de Miclăuşa (fliş grezos cu gresii
tip Tarcău şi intercalaţii de fliş tip “strate cu hieroglife” cu argile roşii şi verzi) din digitaţia Vama
a pânzei de Tarcău.
Faciesul de Tazlău urmează imediat la exteriorul celui de Ciunget. Pentru intervalul
Ypresian-Luteţian caracteristice sunt stratele de Tazlău. In cadrul lor se situează (mai ales în
Luteţian) zona de îndinţare a celor două surse de material. In consecinţă se observă o alternanţă de
pachete de ordinul zecilor de metri de gresii micafere tip Tarcău cu flişuri tip “strate cu hieroglife”
cu detritus de şisturi verzi. Ca şi cele două faciesuri anterioare şi faciesul de Tazlău are
dezvoltarea tipică în zonele centrale ale Carpaţilor Orientali. Spre nord ar putea avea ca echivalent
stratele de Ciumârna din digitaţia Frasin a pânzei de Tarcău. Acestea sunt constituite din pachete
de gresii tip Tarcău ce alternează cu pachete de flişuri şistoase deci sunt asemănătoare stratelor de
Tazlău. O diferenţă, care ar indica o poziţie uşor mai externă a stratelor de Ciumârna, este prezenţa
 113

în treimea lor superioară a unor intercalaţii de calcarenite şi calcare litografice de tipul calcarului
de Paszieczna, calcar cunoscut în faciesuri mai externe (faciesul de Suceviţa).
Spre zonele sudice, în poziţie paleogeografică asemănătoare celei a stratelor de Tazlău, se
găsesc stratele de Colţi-Valea Rea. Fondul litologic este dominat de un flis tip “strate cu
hieroglife”, monoton, cu foarte rare intercalaţii, de grosimi decimetrice de gresii tip Tarcău,
intercalaţii care ar indica îndinţarea cu faciesul de Ciunget, mai intern.
Faciesul de Leşunţ este cel mai extern facies din cuprinsul pânzei de Tarcău. Litologic acest
facies este reprezentat de stratele de Leşunţ, un fliş marnos tip “strate cu hieroglife” cu unele
intercalaţii de calcare cu accidente silicioase la partea superioară (tip Paszieczna).
Echivalentul nordic al faciesului de Leşunt este reprezentat de faciesul de Suceviţa. Stratele
de Suceviţa au caracteristici în general asemănătoare celor de Leşunţ. Litologic ele sunt
reprezentate de o alternanţă ritmică de gresii calcaroase verzui sau cenuşii, cu hieroglife, în
bancuri centimetrice sau decimetrice. Pelitele sunt de culoare verzuie sau cenuşie. Sunt zone unde
flişul de Suceviţa acceptă gresii cuarţoase albe-gresia de Scorbura. Peste stratele de Suceviţa se
dispune o formaţiune calcaroasă (calcarul de Paszieczna) alcătuită din granule de cuarţ prinse
într-o masă de micrit. Frecvent apar şi accidente silicioase. Vârsta calcarului este Lutetiană.
Incepând cu faciesurile de Leşunţ şi cel de Suceviţa, spre exterior, sedimentarea este
tributară doar sursei externe.
Cel mai intern facies din cadrul unităţii Cutelor Marginale este reprezentat de faciesul de
Vaduri (semifereastra Bistriţei). Acesta, la nivelul Paleocenului, este reprezentat de stratele de
Straja şi de Putna, adică de formaţiuni similare părţii frontale a pânzei de Tarcău. Eocenul însă
este similar cu cel din faciesul de Doamna din aceeaşi semifereastră tectonică.
Faciesul de Gresu este faciesul cel mai intern al pânzei Cutelor Marginale. Domeniul de
sedimentare era, din punct de vedere paleogeografic, învecinat cu cel de Leşunţ cu care dealtfel
are şi o serie de afinităţi litologice. De vârstă Ypresian-Luteţiană, stratele de Greşu sunt
reprezentate de un fliş cu caractere, în general, de tip “strate cu hieroglife” cu gresii calcaroase,
calcarenite, microconglomerate cu şisturi verzi, numuliţi şi orbitoide. Pelitele sunt de obicei verzi
sau verzui-cenuşii. In treimea superioară a formaţiunii se intercalează o serie de bancuri de calcare
cu accidente silicioase, cu grosimi decimetrice, echivalentul calcarelor de Doamna. Deşi, în
general, nu pot fi separate cartografic calcarele, sunt şi zone (valea Doftana-Săndulescu et al.,
1989) unde un astfel de lucru este posibil.
Faciesul de Buciaş, la nivelul Ypresian-Luteţianului, este reprezentat de stratele de Buciaş.
Litologic domină marne şi marne siltice verzui şi albicioase, stratificate în plăci centimetrice. Rar
se intercalează şi gresii calcaroase cu numuliţi şi marne roşii. La partea superioară, ca un ecou
extern al calcarului de Doamna, se dezvoltă pachete subţiri de calcare grezoase litate.
Echivalentul nordic al faciesurilor de Greşu şi de Buciaş este faciesul de Doamna. In cadrul
acestuia intervalul Ypresian-Luteţian este ocupat de stratele de Jgheabu Mare. Ca şi stratele de
Buciaş stratele de Jgheabu Mare nu îmbracă aspecte de fliş. Ele sunt alcătuite dintr-o succesiune
de gresii cuarţoase verzui, în bancuri decimetrice, calcare grezoase, argile şi siltite verzui. Local se
pot intercala conglomerate cu şisturi verzi şi gresii cuarţoase albe cu discocycline. Conglomeratele
pot avea grosimi importante uneori şi sunt cunoscute sub numele de conglomerate de Cernegura.
Peste stratele de Jgheabu Mare se dispun calcare cu accidente silicioase echivalente cu calcarul de
Paszieczna. Este vorba de calcarul de Doamna.

11.2.1.4. Luteţian-Priabonian

Eocenul superior are o constituţie litofacială mult mai puţin diversificată decât Paleocenul şi,
mai ales, Eocenul inferior şi mediu. Pe ansamblu s-au descris trei formaţiuni: stratele de Podu
Secu, stratele de Plopu şi stratele de Bisericani.
Stratele de Podu Secu ocupă partea internă a pânzei de Tarcău respectiv se dezvoltă în
faciesul gresiei de Tarcău. Deasemenea, cu caractere oarecum asemănătoare, stratele de Podu Secu
se pot regăsi în orizontul superior de fliş al faciesului de Sotrile. Litologic, stratele de Podu Secu
 114

reprezentate de un fliş tip “strate cu hieroglife” tipic, sunt alcătuite dintr-o alternanţă ritmică de
gresii calcaroase, granoclasate, diaclazate, uneori convolute cu marne şi argile cenuşii şi verzi.
Mai rar se intercalează şi pachete subţiri de marnocalcare cu fucoide sau microconglomerate cu
elemente de şisturi cristaline de origine carpatică. Rar, în bazinul pârâului Pascului (afluent
dreapta al râului Tarcău), am găsit, la limita gresiei de Tarcău superioare cu stratele de Podu
Secu, şi microconglomerate cu şisturi verzi de tip dobrogean însoţite şi de argile roşii. O situaţie
similară, în cadrul aceleiaşi structuri, se gaseşte şi pe un mic afluent stânga al râului Oanţu. Sisturi
verzi în stratele de Podu Secu (însotite şi de argile roşii subţiri ceea ce ar sugera stratele de Plopu)
au fost descrise şi în bazinul râului Bicaz (Filimon, Damian, 1965).
Spre exterior stratele de Podu Secu au ca echivalent stratele de Plopu. Si ele sunt de tipul
flişului tip “strate cu hieroglife”. Totuşi, spre deosebire de stratele de Podu Secu, flişul este mai
argilos, cu gresii mai subtiri şi, ca o caracteristică importantă, acceptă şi intercalaţii de argile roşii
în treimea inferioară. Spre fruntea pânzei de Tarcău (digitaţiile Leşunţ-Suceviţa), stratele de Plopu
se îndinţează cu faciesul cel mai extern al Eocenului superior, stratele de Bisericani. Spre
deosebire de faciesurile interne, stratele de Bisericani nu sunt în facies de fliş. Litologic, ele strate
se prezintă sub forma unei succesiuni monotone de argile, marne argiloase, siltite cenuşii sau
verzui în care, local, pot apare concreţiuni sideritice. Uneori se dezvoltă intercalaţii lenticulare de
brecii şi conglomerate cu şisturi verzi prinse într-o matrice argiloasă. In digitaţiile externe ale
pânzei de Tarcău la baza stratelor de Bisericani se individualizează un pachet de argile roşii şi
verzi numit stratele de Strujinoasa.
Practic stratele de Bisericani ocupă întregul domeniu al Cutelor Marginale. Pe anumite
profile din semiferestrele Oituz-Slanic şi Vrancea la stratele de Bisericani au fost incluse şi o serie
de argile roşii, cu apariţie discontinuă, situate deasupra stratelor de Greşu şi de Buciaş.

11.2.1.5. Oligocen-Miocen

Formaţiunile oligocene urmează în continuitate de sedimentare celor eocene. Între

formaţiunile oligocene şi cele miocen inferioare există relaţii strânse din punct de vedere al
evoluţiei bazinului de sedimentare. In baza Burdigalianului are loc o schimbare importantă în
evoluţia bazinului de sedimentare al flişului extern prin depunerea unei formaţiuni evaporitice.
Este semnul care indică încetarea sedimentării cu caractere de fliş şi începerea depunerilor de tip
molasic.
Formaţiunile sedimentare oligo-miocene pre-evaporitice se prezintă sub forma a trei
faciesuri:

faciesul bituminos intern

faciesul de Fusaru-Pucioasa

faciesul bituminos extern cu gresii de Kliwa
Faciesul bituminos intern este situat în continuitate de sedimentare cu faciesul paleocen-
eocen de Sotrile. Numele uzual întrebuinţat este de faciesul de Valea Caselor. Predominant
pelitic faciesul de Valea Caselor cuprinde trei orizonturi. Orizontul inferior al şisturilor
disodilice cu menilite cuprinde şisturi argiloase cafenii sau albicioase cu numeroase resturi de
peşti. In suita argiloasă se intercalează la diferite nivele pachete subţiri de menilite. Sunt zone
(bazinul Argeşului) unde se intercalează şi brecii cu elemente provenite din seriile metamorfice ale
masivului Leaota (seria de Voineşti, seria de Lereşti). Urmeaza orizontul şistos cu marnocalcare
constituit dintr-o alternanţă de şisturi argiloase negre, cenuşii sau verzui în care se intercalează
marnocalcare alb-verzui asociate cu şisturi calcaroase. Ca şi în orizontul anterior se cunosc zone
limitate unde se intercalează şi brecii cu elemente de şisturi cristaline. Ultimul nivel este cel al
orizontului superior al şisturilor disodilice. Ca şi orizontul inferior şi orizontul superior este
predominând argilos-şistos, cenuşiu sau cafeniu cu două intercalaţii de tufuri bentonitizate la
partea bazală.
Faciesul de Fusaru-Pucioasa caracterizează partea internă a pânzei de Tarcău şi este, la
rândul lui, constituit din mai multe nivele cu caractere litologice specifice.
Marnele cu globigerine (cărora li se adaugă în proporţii diferite şi gresii micafere) cuprind
la partea lor superioară limita Eocen-Oligocen. Litologic este o secvenţă marnoasă şi argiloasă
 115

bagată în resturi de foraminifere. Urmează o secvenţă grezoasă denumită orizontul bazal al

gresiei de Fusaru. El este alcătuit din gresii micafere, relativ grosiere, cu elemente carpatice, cu
intercalaţii marnoase şi argiloase. Pe direcţie stratele de gresii se pot efila astfel încât orizontul este
predominant pelitic. Următoarea secvenţă este reprezentată de argile şi marne cafenii sau
negricioase, cu intercalaţii de gresii calcaroase subţiri. Definit ca orizontul şistos acesta poate
căpăta uneori aspecte de tip fliş. Relativ rar se intercalează şi şisturi disodilice sau menilite. Destul
de frecvent însă apar concreţiuni elipsoidale sau stratiforme de calcare sideritice.
Gresia de Fusaru se prezinta sub forma unui fliş grezos, masiv, proximal, cu aspecte
fluxoturbiditice, micafer, cu elemente de origine carpatică. In unele zone admite şi intercalaţii
conglomeratice cu elemente de şisturi cristaline dar mai ales de cuarţ rulat. Stratele de gresii sunt
separate de pelite cenuşii sau negricioase, uneori cu aspect de şisturi disodilice. Spre sudul
Carpaţilor Orientali gresia de Fusaru se efilează şi este înlocuită treptat de un fliş şistos, stratele
de Pucioasa. Acestea sunt reprezentate de o alternanţă de gresii subtiri cenuşii şi marne sau argile
cenuşii. Deseori apar intercalatţii de marnocalcare lentiliforme. Tranziţia de la gresia de Fusaru la
stratele de Pucioasa se face treptat, pe suprafeţe destul de mari alternând pachete de fliş şistos cu
strate de gresii micafere de tip Fusaru (dealtfel acesta este şi motivul introducerii sintagmei
Fusaru-Pucioasa).
Limita Oligocen-Miocen se află situată în orizontul superior gresiei de Fusaru, respectiv în
cadrul stratelor de Vineţişu. Alcătuite dintr-o alternanţă ritmică de gresii calcaroase
curbicorticale, cenuşii şi fin muscovitice, cu marne şi argile cenuşii, stratele de Vinetişu reprezintă
cel mai nou fliş carpatic cu dezvoltare regională. Local se intarcalează marne compacte cu spărtura
casantă precum şi gresii muscovitice de tip Fusaru.
Incepând cu orizontul sistos secvenţa oligo-miocenă descrisă mai sus prezintă în partea
internă a pânzei de Tarcău un facies particular cu brecii sedimentare, klippe sedimentare (uneori de
dimensiuni mari), cunoscut sub numele de facies de Slon. Este o formatiune cu semnificaţie
deosebită nu numai din punct de vedere stratigrafic ci şi tectonic. Elementele resedimentate ale
olistostromei de Slon aparţin în cea mai mare parte formaţiunilor senonian-eocene ale faciesului de
Sotrile. Aşa cum remarca Săndulescu (1984) este curios de ce nu exista elemente remaniate din
flişul de Macla sau din gresia de Siriu, cele două zone interpunându-se între faciesul de Sotrile
(sursa de material pentru faciesul de Slon) şi locul de resedimentare situat la exterior, în bazinul de
Tarcău.
Faciesul bituminos extern cu gresii de Kliwa este cel mai bine dezvoltat. El acoperă
suprafeţe mari începând cu zonele centrale ale pânzei de Tarcău şi până în domeniul subcarpatic.
Importanţa lui pentru zăcămintele de hidrocarburi nu mai trebuie amintită. Datorită însă acestor
zăcăminte şi gradul de cunoastere a faciesului este bună.
Baza oligocenului cuprinde mai multe orizonturi. Primul dîntre ele, şi în care se afla situată
limita Eocen-Oligocen, este reprezentat de marnele cu globigerine cu intercalaţii de gresii tip
Kliwa mai mult sau mai putin glauconitice (gresia de Lucăceşti). Urmează şisturile ardeziforme
cu intercalaţii de gresii tip Kliwa (gresia de Fierăstrău). Este vorba de o suită de şisturi
bituminoase, uneori calcaroase, foioase sau în plăci subţiri. Frecvent sunt asociate cu gresii
cuarţoase cu grosimi variabile. Pe alocuri s-au descris şi tufuri bentonitizate.
Menilitele inferioare şi marnele brune bituminoase reprezintă primul orizont menilitic al
faciesului bituminos. Având o largă răspândire şi o remarcabilă constanţă se constituie într-un
excelent orizont reper. Secvenţa începe cu roci silicioase negre, cafenii sau vişinii urmate de
marne brune bituminoase cu o alteraţie alb-albăstruie specifică. Pe unele profile se pot întâlni
calcare cu structură laminară negru-cenuşii-calcarele de Tylawa. Deasemenea au fost descrise
intercalaţii de gresii lumaşelice bogate în cochilii de lamelibranchiate. Sunt cazuri, este adevărat
rare, în care întregul orizont este alcătuit fie doar din menilite, fie doar din marne brune.
In cadrul sedimentării cu caractere bituminoase urmează o perioadă în care aportul detritic
este foarte intens. Este momentul în care se acumulează gresia de Kliwa. Aflorând pe suprafeţe
relativ întinse, gresia de Kliwa se prezintă ca o gresie bine sortată, cuarţoasă, albă sau gălbuie.
Intercalaţiile pelitice, cu grosimi variabile (centimetrice până la metrice), sunt reprezentate de
argile bituminoase cu eflorescenţe de sulf de tipul şisturilor disodilice. Asociate cu acestea apar
sporadic şi şisturi calcaroase de tipul şisturilor de Jaslo. Deseori apar elemente de şisturi verzi,
 116

fie “plutind” în masa cuarţoasă a gresiei, fie situându-se în baza bancurilor de gresii. Spre
exteriorul zonei de sedimentare conglomeratele cu şisturi verzi îşi fac din ce în ce mai mult simţită
prezenta.
Partea superioară a Oligocenului şi cea inferioara a Miocenului prezintă două aspecte
distincte din punct de vedere al succesiunii stratigrafice: cea internă din pânza de Tarcău şi cea
externă din pânza Cutelor Marginale.
Succesiunea internă debutează cu stratele de Podu Morii alcătuite din gresii calcaroase
convolute şi marne cenuşii aspectul general fiind cel al unui fliş tip “strate cu hieroglife” tipic. La
unele nivele se intercalează gresii cuarţoase de tip Kliwa precum şi gresii lumaşelice cu cochilii de
lamelibranchiate şi gasteropode.
După depunerea flişului de Podu Morii se revine la sedimentarea arenitică de tip Kliwa. Este
vorba de gresia de Kliwa superioară. Pe ansamblu nu se deosebeşte de gresia de Kliwa inferioară
(gresie de Kliwa s.s.). Totuşi la partea inferioară intercalaţiile pelitice sunt verzui, de natura celor
din stratele de Podu Morii. Deasemenea se cunosc intercalaţii subţiri de bentonite alb-galbui.
Urmează orizontul şisturilor disodilice şi menilitelor superioare alcătuit dintr-o alternanţă
de şisturi disodilice cu eflorescente de sulf şi roci silicioase, negricioase. In fine secvenţa oligo-
miocena a faciesului bituminos extern se încheie cu un episod evaporitic respectiv orizontul
gipsurilor inferioare ataşate stratelor de Cornu.
Succesiunea externă, suprapusă domeniului Cutelor Marginale, are o alcătuire uşor diferită
faţă de succesiunea internă. După gresia de Kliwa urmează şisturile disodilice superioare
asemănătoare celor inferioare. Spre deosebire însă de acestea din urmă, şisturile disodilice
superioare admit în anumite zone intercalaţii de tip fliş (gresii calcaroase, argile verzi) cunoscute
ca orizontul flişoid. Deasemenea partea lor superioară poate fi invadată de gresii de tip Kliwa,
acest orizont fiind cel al gresiei de Băhneanu. Pe anumite profile apar frecvent intercalaţii de
conglomerate cu şisturi verzi. Mai trebuie amintit că limita Oligocen-Miocen se află în cuprinsul
şisturilor disodilice superioare.
Menilitele superioare sunt cel de-al doilea orizont menilitic din cuprinsul faciesului
bituminos extern. Spre deosebire de cele inferioare, menilitele superioare nu cuprind marne brune
bituminoase. Urmează o serie grezo-conglomeratică cu elemente de şisturi verzi denumită, în
semifereastra Bistriţei, strate de Gura Soimului, iar în cea a Vrancei, strate de Goru-Mişina. In
bazinul Oituzului şi în cel al Trotuşului (petecele de rabotaj Târgu Ocna) spre partea superioară a
formaţiunii se intercalează evaporite (cele mai vechi evaporite miocene) respectiv gipsul de
Feschi.
Depozitele oligo-miocene, de care ne-am ocupat, se încheie cu menilitele terminale (al
treilea nivel menilitic) urmat fie de formaţiunea cu sare, fie de gipsurile inferioare.
Formaţiunea cu sare este reprezentată de o matrice argilo-marnoasa în care se află
fragmente de gresii, gipsuri, şisturi verzi, totul distribuit haotic. La partea superioară se
individualizează un pachet de gresii albicioase, feldspatice-gresia de Condor.

11.2.2. Istoria subsidenţei bazinului de sedimentare Senonian-Miocen inferior

Asupra termenului de analiză geoistorică a unui bazin de sedimentare am făcut câteva

referiri în capitolul 3. Bazându-ne pe diferitele teorii şi metode, pe care le-am expus, am încercat
să refacem istoria subsidenţei bazinului Senonian-Miocen inferior al flişului extern al Carpaţilor
Orientali. Sub denumirea de bazin al flişului extern sunt cuprinse depozite predominant de vârsta
post-cretacic superior, grupate astăzi în special în pânza de Tarcău şi pânza Cutelor Marginale.
Fără îndoiala că există formaţiuni sedimentare Cretacic superioare sau Paleogene şi în alte unităţi
tectonice mai interne dar ele sunt grupate în special în zona de curbură a Carpaţilor Orientali, zonă
care nu face obiectul prezentei lucrări. Din aceste motive ne vom limita la analiza bazinului
aferent unităţilor mai externe, cea de Tarcău şi cea a Cutelor Marginale. Unităţile sunt extinse de-a
lungul întregilor Carpaţi Orientali şi sunt destul de bine cunoscute atât structural cât şi în ceea ce
priveşte stratigrafia depozitellor care le alcătuiesc. Inainte de a începe modelarea propriu-zisă a
subsidenţei a trebuit să facem câteva alegeri importante răspunzând următoarelor întrebări:
 117

• care erau lăţimile bazinelor de Tarcău şi al Cutelor Marginale înainte de începerea

inversiunilor tectonice?
• care a fost mărimea inversiunilor tectonice?
• care sunt cele mai semnificative profile geologice care să fie luate în calcul în decursul
operaţiunilor de decompactare?
Datele geologice existente pentru a raspunde la primele două întrebări sunt extrem de puţine.
După ştirea noastră, singura abordare, la o scara mai mică, a calculului scurtării prin şariaje a părţii
externe a Carpaţilor Orientali este cea făcută de Ellouz et al. (1996). Autorii, utilizând metoda
secţiunilor echilibrate de analiză a provinciilor cutate, au realizat, pe trei profile transversale,
secţiuni retrotectonice prin bazinul de sedimentare la care ne referim. Modelarea a fost efectuată
pe computer utilizându-se programul LOCACE (Moretti şi Larrere, 1989) de echilibrare a
sectiunilor geologice puse la dispoziţie de M. Săndulescu. Realizarea profilelor (vezi şi capitolul
5) s-a realizat ţinandu-se cont de faptul că:
• rocile au suferit procese de diageneză suficient de importante înaintea deformării şi, deci,
volumele s-au conservat în momentul deformării.
• nu au existat deformări perpendiculare pe planul secţiunii adică starea de deformare a
fost plană şi, coroborat cu prima observaţie, rezultă o conservare a suprafeţelor în
secţiune.
• deplierea şi plierea cutelor s-a făcut apelându-se la metoda kink.
Luând în considerare cele de mai sus rezultă că lungimile stratelor s-au conservat între starea
pre-miocenă şi cea post-deformare. Acestea fiind spuse s-au putut propune, pentru cele trei profile
de lucru, câteva lăţimi ale bazinului de sedimentare Tarcău+Cute Marginale înaintea începerii
compresiunilor.
In privinţa celei de-a treia întrebări lucrurile au fost mai simple. Stratigrafia formaţiunilor
din flişul extern al Carpaţilor Orientali este bine cunoscută. Am avut astfel la dispoziţie o serie de
coloane stratigrafice propri sau realizate şi publicate de alţi autori. La acestea s-au adaugat date
obtinute din foile de hartă 1:50 000 publicate de Institutul Geologic al Romaniei. Coloanele
litostratigrafice supuse proceselor de decompactare sunt prezentate în Anexa 1. Toate coloanele au
fost proiectate pe o schiţă palinspastică a bazinului de sedimentare analizat. Fiecare din coloane a
fost subiectul calculelor necesare determinării curbelor de subsidenţă totală şi tectonică. Ulterior,
prin interpolare, s-au realizat diagrame 3-D întreaga zona de lucru.

11.2.2.1. Stabilirea reperului temporal, a variaţiilor eustatice şi a

paleoadâncimilor diferitelor formaţiuni

Pentru ca întregul proces de modelare a subsidenţei bazinale să fie cât mai apropiat de
realitate a trebuit să hotărâm următoarele:

1. reperul urmărit în decursul istoriei subsidenţei bazinale

2. variaţiile eustatice în întervalul Cretacic mediu-Miocen inferior
3. paleoadâncimile de depunere a diverselor formaţiuni

1. Caracteristicile formaţiunii luată ca reper trebuie, de-a lungul şi de-a latul bazinului, să fie
cât mai constante. Aceasta înseamna că istoria îngropării ei porneşte de la aceeaşi “cotă”. Pe de
alta parte constanţa caracteristicilor reperului indică şi că, la momentul depunerii lui, bazinul de
sedimentare se afla într-un respiro (steady state), cu alte cuvinte raspundea în mod uniform unor
fenomene tectonice anterioare. In analiza unui bazin situaţia ideală este aceea ca top-ul
fundamentului să fie luat ca reper. In cazul de faţă acest lucru este însa imposibil. Studiând
diferitele formaţiuni din bazinul de Tarcău şi din cel al Cutelor Marginale se poate observa cu
uşurinţă că sunt două astfel de formaţiuni: seria şisturilor negre şi echivalentele ei din pânza
Cutelor Marginale (strate de Streiu şi de Sărata) precum şi intervalul de depunere a seriilor pelitice
Vraconian-Cenomaniene (Turoniene) (argilele vărgate şi stratele de Tisaru). Incepând cu
Senonianul, din motive ce vor fi discutate cu alt prilej, faciesurile devin foarte variate indicând
fără dubii o diversificare generală a condiţiilor de bazin. Dîntre cele două formaţiuni potenţiale
 118

repere, ne-am oprit la limita Albian-Vraconian, respectiv la topul gresiilor glauconitice, în cazul
bazinului de Tarcău, şi la o limită din cuprinsul stratelor de Streiu care sunt considerate Apţian-
Turoniene (Săndulescu et al., 1989). Volumul de sedimente, din stratele de Streiu, depuse după
Albian şi până în Cenomanian l-am calculat pe baza ratei de sedimentare a acestei formaţiuni. In
cazul stratelor de Sărata (semifereastra Bistriţei) reperul a fost considerat topul celui de-al treilea
orizont al acestei formaţiuni. Este vorba de orizontul calcarelor cu silicifieri considerat de vârstă
Albiană (Săndulescu et al., 1989). Din punct de vedere temporal am asimilat limita Albian-
Vraconian la 100 m.a. In concluzie, acum 100 de milioane de ani, bazinul de Tarcău şi cel al
Cutelor Marginale prezentau o alură oarecum calmă, cu o topografie de fund redusă, în care se
acumulau depozite sedimentare în facies silezian. Însăsi acest facies cu caractere constante ar
indica un bazin sedimentar liniştit nu numai topografic ci şi tectonic. Este evident că bazinul nu
era perfect plan dar, până la date paleobatimetrice complete privind diversele formaţiuni (acestea
lipsind, După ştiinăa noastră, cu desăvârşire), credem că erorile introduse în calcule sunt
neglijabile. Cu atât mai mult, la scara de lucru, eventualele erori nu afectează în mod grav
calculele.

2. In România nu au fost realizate curbe eustatice specifice nici pe termen lung, nici pe
termen scurt. Acest lucru nu reprezintă un impediment întrucât variaţiile de nivel ale oceanului
planetar diferă, la nivel global, de la o zonă la alta, cu valori mici. In plus, se adaugă şi faptul că
eventualele diferenţe (de ordinul metrilor) care apar, afectează în general depozitele sedimentare
acumulate în domeniile de adâncime mică (shelf, tidale, intratidale, etc). Cum însă marea
majoritate a formaţiunilor din flişul extern s-au acumulat în ape de adâncime medie sau mare,
influenţele erorilor în aprecierea oscilaţiilor suprafeţei mării sunt destul de reduse.

3. Stabilirea adâncimilor de depunere a diferitelor formaţiuni analizate a reprezentat, într-

adevăr, o problemă deosebit de dificilă. Aşa cum am arătat în capitolul 3 sunt mai multe metode
de determinare, cu aproximaţie, a paleoadâncimilor. In întreaga bibliografie a Carpaţilor Orientali
româneşti nu există nici-o lucrare în care, pe baza unor studii specifice, să fie propuse valori
numerice ale paleoadâncimilor de bazin. Sunt făcute o serie de judecăţi de valoare, dealtfel foarte
utile, dar cu totul insuficiente. De aceea ne-am vazut nevoiţi ca, pe baza puţinelor date existente
precum şi pe baza propriilor mele observaţii, să propun o serie de paleoadâncimi numerice pentru
fiecare din formaţiunile implicate în procesele de calcul. O altă cale de apreciere a acestor valori a
fost comparaţia dîntre litofaciesurile din Carpaţii Orientali romanesti şi Carpaţii polonezi. Asupra
unora dîntre formaţiunile din aceştia din urmă Ksiazkiewicz (1975) a publicat o serie de observaţii
foarte bine documentate. De un real folos mi-au fost şi datele cuprinse în lucrările lui Neagu
(1979) şi Ujetz (1996). Alegerea incorectă a unor adâncimi de depunere nu influenţează relaţiile
dîntre diferitele zone ale bazinului întrucât formaţiunile luate în calcul au în cea mai mare parte
extinderi regionale. Cu alte cuvinte ce am apreciat incorect într-un loc este la fel de incorect şi în
celălalt. Prin aceasta aspectul curbelor de subsidenţă nu se schimbă, ele modificându-şi doar
poziţia pe axa adâncimilor şi, din acest motiv, ceea ce poate fi influenţat semnificativ este
valoarea adâncimii de îngropare a reperului luat în calcul.
O situaţie aparte o ridică relaţia dîntre paleobatimetriile seriilor pelagice care încep în
Vraconian. Faptul ca stratele de Lupchianu au marnocalcare ar arăta că depunerea avea loc
deasupra CCD-ului. Spre vest (Audia) şi spre est (Cutele Marginale), formaţiunile sunt argiloase
şi, în măsura în care limita de compensare a calcitului era orizontală, se pare că stratele de
Lupchianu s-au acumulat la o adâncime mai mică decât argilele vărgate sau stratele de Tisaru. Pe
de altă parte argilele vărgate Vraconian-Turoniene presupuse a exista în semifereastra Bistriţei, şi
care acoperă calcarele cu silicifieri, albiene, par să se fi depus la adâncime mai mică decât
echivalentele lor din semifereastra Vrancei. Aici stratele de Streiu au mâluri silicioase care ar
putea indica un mediu de sedimentare mai profund. In Albian, dar mai ales în Vraconian-
Turonian, bazinul Cutelor Marginale pare să fi crescut în adâncime de la nord spre sud. Aceasta ar
putea avea cel puţin două explicaţii din punctul de vedere al subsidenţei bazinului:
-dacă rata de subsidenţă este constantă de-a lungul bazinului atunci într-adevăr adâncimile
creşteau spre sud cu câteva sute de metri.
 119

-dacă rata de subsidenţă era mai mare în sud atunci este posibil ca adâncimile de depunere să
fi fost aceleaşi cu amendamentul că rata de acumulare a sedimentelor albiene şi cretacic superioare
din zona Vrancei trebuia să fi fost mai mare pentru a ţine pasul cu subsidenţa.
Cele două ipoteze pot fi în egală masură acceptate întrucât prima pare susţinută de
adâncimile ceva mai mici ale formaţiunilor albiene în nord faţă cele din sud iar a două ipoteză de
grosimea mai mare a părţii cretacic superioare a stratelor de Streiu (sute de metri) în comparaţie cu
grosimea argilelor vărgate din nord (40-60 metri). Personal înclinăm către a două ipoteză căci,
judecând în termenii flexurali ai litosferei, este posibil ca această subsidenţă mai rapidă să fie
legată de fenomene de încărcare litosferică din domeniile mai interne ale Dacidelor Mediane.
Prezenţa şisturilor verzi în stratele de Streiu (cu unele aspecte de tip fliş) ar confirma această
activare la nivel crustal. De aici indirect ar reieşi că efectele şariajelor mezocretacice din
domeniile mai interne au fost mai accentuate în zona Vrancei decât în cea a Bistriţei din cauza
unor grosimi elastice diferite ale litosferei.
Asupra argilelor vărgate există şi păreri conform cărora (Băncilă, 1958) depunerea acestora
ar fi avut loc în bazine de adâncime mică dar, în lumina celor cunoscute acum respectiv pe baza
corelărilor regionale cu domeniile învecinate, parerea respectivă pare să nu mai aibă susţinere.
Doar ca un exemplu: dacă argilele vărgate din unitatea de Audia se acumulau la adâncimi de 200
de metri (cât propune Băncilă) atunci stratele de Lupchianu, a căror adâncime era cu siguranţă mai
mică, s-au acumulat pe o platformă intrabazinală. In astfele de situaţii în cele mai multe cazuri
platforma reprezintă un mediu de viaţă propice organismelor de dimensiuni mari, inclusiv cele
coloniale. Ori faciesul stratelor de Lupchianu este în mod evident de natură pelagică, caracteristic
domeniilor de larg.
O altă problemă ceva mai complicată este cea a calcarului de Cârnu. După cum am arătat
calcarul de Cârnu (Băncilă, 1955), la nord de valea Bistriţei, ocupă partea superioară a stratelor de
Lupchianu. Problema este ridicată nu numai de vârsta calcarului de Cârnu ci şi de relaţia acestuia
cu formaţiunile imediat următoare. Dacă sedimentarea calcarului începe în Campanian reiese că
poziţia lor peste argilele vărgate este discordantă. Dacă acumularea calcarului începe în
Senonianul inferior atunci există continuitate de sedimentare. Băncilă (1958) afirmă că stratele de
Horgazu (în fapt credem că este vorba de cele de Poiana Uzului după cum le descrie autorul citat)
stau discordant peste calcarul de Cârnu. Alte surse (vezi, spre exemplu, coloanele stratigrafice ale
foilor 1:50 000 care acoperă pânza de Tarcău) consideră că exista continuitate de sedimentare între
cele două formaţiuni. Evident, dacă respectiva continuitate este reală atunci calcarul de Cârnu nu
poate fi decât Senonian inferior şi lucrurile se simplifică. Dacă însă discontinuitatea stratigrafică
se confirmă trebuie admise două variante:
-domeniul calcarului de Cârnu (Senonian inferior) suferă basculări în Campanian şi apoi se
trece la regimul de sedimentare al stratelor de Poiana Uzului.
-calcarul de Cârnu debutează în Senonianul superior (Campanian), urmează o scurtă
perioadă de basculări post-campaniene dar ante-maestrichtiene şi apoi se depune flişul de Poiana
Uzului. Totuşi stratele de Poiana Uzului sunt considerate ca debutând în Campanian (Săndulescu
et al., 1989) ceea ce indica faptul că prima varianta este cea mai probabilă.
Nu este exclus însă ca această discordanţă intra-senoniană să fi fost prezentă doar în anumite
zone din bazinul de Tarcău. Interesantă este şi natura ei genetică. Se cunoaşte că este o discordanţă
slabă, unghiulară. A presupus şi o exondare sau este de natură submarină? Cum exondarea unei
porţiuni a unui bazin de sedimentare lasă în general urme (fragmente erodate din formaţiunile
exondate şi acumulate în regiunile vecine încă submerse) este mai corect să acceptăm mişcări
tectonice submarine. In orice caz paleoadâncimea de depunere a calcarului de Cârnu era ceva mai
mică decât cea a formaţiunilor învecinate (stratele de Horgazu la vest şi cele de Lepşa la est).
Presupunerea este valabilă doar în părţile nordice ale bazinului de Tarcău, spre sud stratele de
Poiana Uzului acoperind probabil şi Senonianul inferior şi, în consecinţă, calcarul de Cârnu
lipseşte. Sub forma unui tabel sintetic lucrurile ar sta în felul următor (tabelul 11.4):

Tabelul 11.4 Relaţiile calitative între paleoadâncimile formaţiunilor senoniene din

bazinele de Tarcău şi cel al Cutelor Marginale.
 120

Zona nordică Zona sudică

Senonian inferior Senonian superior Senonian Senonian
inferior superior
Horgazu>Lepşa>Carnu P.Uzu>Hangu>Lepşa P.Uzu>Hangu>Lepşa
P.Uzu>Horgazu P.Uzu>Horgazu

In Paleogen relaţiile calitative paleobatimetrice dîntre formaţiunile aparinând bazinelor de

Tarcău şi al Cutelor Marginale devin mai clare. Aspectul bazinului poate fi mai uşor reconstituit pe
baza îndinţărilor faciale ale formaţiunilor respective precum şi pe baza apariţiilor mai numeroase
de fragmente de şisturi verzi (externe) sau şisturi cristaline originare din domeniul Dacidelor
Mediane (interne). Astfel se poate reconstitui pozitia axului (axelor) bazinului de sedimentare şi, în
consecinţă, formaţiunile acumulate în această zonă axială sunt de adâncimea cea mai mare din
întreaga serie izocronă.
In încercarea de a stabilii cu un grad de precizie cât mai ridicat paleoadâncimile de depunere
a diferitelor formaţiuni am ajuns la concluzia că metoda cea mai sigură este cea biologică. Aceasta
pentru că există destul de multe studii, în special asupra microforaminiferelor fosile din
sedimentele carpatice, astfel încât pot fi efectuate comparaţii cu informaţiile existente asupra
distribuţiei batimetrice a foraminiferelor actuale.
In cele ce urmează vom apela la aceste studii în speranţa că vom justifica într-o măsură
suficientă valorile numerice alese pentru paleoadâncimile diferitelor formaţiuni. Principalele
specii utilizate sunt cele din tabelul următor (tabelul 11.5). Speciilor care îşi continuă şi astăzi
existenţa le este indicat şi intervalul de adâncime la care au fost întâlnite.

Tabelul 11.5 Principalele genuri de microforaminifere utilizate pentru aproximarea

paleoadâncimilor formaţiunilor flişului extern din Carpaţii Orientali (în principal după
Ksiazkiewicz, 1975 şi Neagu, 1979).
inferioară
superioară

Zona batimetrică
Estuar,

Neritică

Abisală
Batială

Batială

Batială
medie
lagune

Specie

Ammobaculites wazaczi
Ammodiscus latus
Ammodiscus incertus
Bathysiphon brosgei
Bathysiphon eocaenicus

Bathysiphon nodosariaformis
Bathysiphon filiformis
Bullimmina midwayensis
Cibicides propius
Cyclammina amplectens
Cyclammina rotundidorsata
Cystammina pauciloculata
 121

Eggerella propinqua
Eggerella inflata
Eponides balli
Eponides biconnvexus
Eponides megastomus
Eponides praemegastoma
Eponides umbonatus
Glomospira charoides
Glomospira charoides corona
Glomospira corona
Glomospira diffundens
Glomospira dubius

Glomospira gorayskii
Glomospira gordialis
Glomospira gordialis
diffundens
Glomospira grzybowskii
Glomospira irregularis
Glomospira rostokiensis
Glomospira serpens
Haplophragmoides eggeri
Haplophragmoides horridus
Haplophragmoides immanae
Haplophragmoides miatlukae
Haplophragmoides
nejatliycoe
Haplophragmoides
retroseptus
Haplophragmoides spectabilis
Haplophragmoides
subglobosus
Haplophragmoides
subinpressus

Haplophragmoides
suborbicularis
Haplophragmoides volubilis
Haplophragmoides walteri
Haplophragmoides walteri
parvulus

Haplophragmoides
canariense
Hyperammina
subnodosiformis
Plectina apicularis
Pullenia caryelli
Pullenia quinqueloba
Reophax difflugiformis
Reophax elongatus
Reophax duplex
 122

Reophax globosus
Reophax paraduplex
Reophax pilulifer
Reophax planus
Reophax scalaris
Reophax splendidus
Reophax subnodulosus
Rhabdammina abyssorum
Rhabdammina abyssorum
irregularis
Rhabdammina cylindrica
Rhabdammina cylindrica
crassa
Rhabdammina discreta
Rhabdammina eocaenica
Rhabdammina linearis
Rhabdammina annulata
Saccammina complanata
Saccammina placenta
Saccammina scabrosa
Saccammina sphaerica
Saccamminoides carpathicus
Spiroplectammina
subhaerigensis
Textularia dentata
Trochammina contorta
Trochammina coronata
Trochammina
globigeriniformis
Trochammina heteromorpha
Trochammina quadriloba
Trochammina variolaria
Trochamminoides coronatus

Curba batimetricã utilizatã este cea propusã de Ksiazkiewicz (1975) care sugereazã
urmatoarele valori:
-domeniul neritic - 0-200m.
-domeniul batial superior - 200-600m.
-domeniul batial mediu - 600-2500m.
-domeniul batial inferior - 2500-3500m
-domeniul abisal - peste 3500 m.
La rezultate asemanătoare ajunsese şi Wornardt (1969) pe baza studiului diferitelor asociaţii
de diatomee (figura 11.2).
 123

Fig. 11.2 Blocdiagrama unei clasificări a mediilor acvatice pe baza habitatului

diatomeelor (Wornardt, 1967)

Întrucât modelarea evoluţiei de bazin s-a realizat, în principal, pentru domeniile de

sedimentareale bazinului de Tarcău şi cel al Cutelor Marginale şi în special pentru formaţiunile
senonianpaleogene, în figura 11.3 – (anexã CD) - Corelarea formaţiunilor Senonian-Miocen
inferioare din unităţile de Tarcău si cea a Cutelor Marginale (nuantele de albastru semnifica
formaţiuni cu caractere de flis; nuantele de roşu indicã formaţiuni cu altã origine); sunt
indicate principalele unităţi litostratigrafice analizate.
Pe baza datelor obtinute din lucrari de micropaleontologie (Ksiazkiewicz, 1975; Neagu,
1979; Ujetz, 1996) distributia principalelor ordine de microforaminifere în oceanele actuale,
raportate la zonarea batimetrica sunt redate în figura 11.4. Principalele genuri utilizate în
aprecierea paleoadancimilor de depunere a diverselor formaţiuni analizate sunt aratâte în figura
11.5.
Strate de Streiu
Descrise în semifereastra Vrancei, stratele de Streiu acopera intervalul de timp Aptian-
Turonian. Din întreaga stiva de sedimente etajele Aptian şi Albian sunt cuprinse în primii 60 m
(Dumitrescu et al, 1970). Cum modelarea subsidentei bazinului Cretacic superior-Paleogen aferent
unităţilor de Tarcău şi Cutelor Marginale incepe cu Vraconianul, aprecierile asupra
paleoadancimilor vor privi acea parte din stratele de Streiu care acopera intervalul Vraconian-
Turonian.
Din punct de vedere litologic stratele de Streiu sunt reprezentate de argile negre
bituminoase, sistoase; gresii calcaroase cu fragmente de sisturi verzi; marne şi marnocalcare cu
spiculi de spongieri şi radiolari; calcare cenusii sau calcare sideritice. Alternanta frecventa a
arenitelor cu lutitele confera acestor strate un aspect de flis sistos-grezos.
Din intervalul Cenomanian a fost descrisa (Dumitrescu et al., 1970) o asociatie
micofaunistica ce cuprinde atât foraminifere aglutinante cât şi foraminifere calcaroase. Prîntre
formele aglutinante sunt citate:

Hormosina ovulum ovulum Recurvoides contortus

R. imperfectus R. globosus
Trochammina quadriloba T. ummiatensis
T. vocontiana Thalmannammina neocomiensis
 124

T. meandertornata Glomospira irregularis

Printre foraminiferele calcaroase se regasesc:

Gaudryna filiformis
G. oblonga
Dorothia crassa

Fig. 11.4 Principalele ordine de microforaminifere utilizate în stabilirea

paleobatimetriilor formaţiunilor senonian-miocen inferioare (Ksiazkiewicz,
1975; Neagu, 1979; Ujetz, 1996)

Genul Glomospira apare frecvent în zona batialã şi în cea abisalã (Neagu, 1979).
Ksiazkiewicz (1975) citeazã specii actuale ale acestui gen, din diferite puncte de pe glob, ca trãind
la adâncimi cuprinse între 200-400 m şi până la adâncimi mai mari de 3000 m.
Prezenţa foraminiferelor calcaroase indicã un paleomediu de sedimentare situat desupra
CCD-ului. Speciile actuale ale genului Gaudryna traiesc atât în zonele neritice cât şi în cele
batiale. Astfel (Ksiazkiewicz, 1975) G. aequa este citatã la adâncimi de 1500 m în Golful
Californiei. In aceeaşi regiune G. atlantica este întânitã în zona batialã superioarã. În ceea ce
priveşte prezenţa radiolarilor trebuie spus ca în mod obişnuit aceştia sunt consideraţi ca trãind la
adâncimi inferioare zonei batiale superioare, începând cu zona batialã medie şi până în zona
abisalã. Deşi pot fi şi excepţii în care radiolarii sunt prezenţi şi la adâncimi mici, coroborând toate
cele spuse mai sus reiese ca stratele de Streiu s-au depus undeva în zona batialã medie. Este
posibil astfel ca foraminiferele calcaroase citate să fi fost deplasate şi redepuse din zone de
adâncime mai micã respectiv zona batialã superioarã.
Stratele de Tisaru
Stratele de Tisaru sunt reprezentate de un complex de roci dure argilo-silicioase sau calcaro-
silicioase şi afloreaza în semifereastra Vrancei. Partea lor inferioara (stratele de Tisaru inferioare)
este alcatuita din argile şi silturi negre sistoase, rar argile rosii, urmate de radiolarite negre cu
intercalatii de gresii cuartoase sau calcaroase pentru ca în final să se revina la argile sistoase şi
 125

Fig. 11.5 Distributia, functie de adancime, a genurilor de microforaminifere analizate pentru stabilirea
paleoadancimilor formaţiunilor senonian-miocen inferioare (Ksiazkiewicz, 1975; Neagu, 1979; Ujetz, 1996)

gresii dure, glauconitice. Partea superioara a stratelor de Tisaru (stratele de Tisaru superioare) este
alcatuita din radiolarite rosii şi verzi, marne rosii şi microconglomerate cu sisturi verzi.
In privinta microfaunei bentonice descrise informatiile sunt destul de sarace. Au fost puse în
evidenta:

Hedbergella trocoidea H. planispira

Hormosina ovulum ovulum Nodellum velascoense

Aceasta asociatie este mult prea saraca pentru a putea oferii suficiente argumente pentru
propunerea unei paleoadancimi de depunere a stratelor de Tisaru.
Mult mai frecventi au fost radiolarii care, prin diageneza, au format radiolaritele decrise mai
sus. Radiolarii sunt mult mai frecventi decât foraminiferele incepand cu adancimi mai mari de
1500-2000m. Dezvoltarea acestor organisme a fost favorizata, probabil, şi de activitatea vulcanica
Cretacic superioara ale carei produse sunt binecunocute pe mari suprafete.
In linii mari stratele de Tisaru trebuie să se fi depus la adâncimi mari, în zona batială,
adâncimi oricum superioare celor la care s-au acumulat stratele de Streiu.
Stratele de Poiana Uzului
Stratele de Poiana Uzului reprezintă o unitate litostratigrafică cu caractere litologice mixte în
raport cu stratele de Horgazu şi cele de Hangu. In cadrul stratelor de Poiana Uzului alternează
pachete de gresii diaclazate, curbicorticale şi marne şi argile cenuşii (caracteristice litofaciesului
 126

de Horgazu) cu gresii calcaroase, marne şi marnocalcare cu fucoide (tipice pentru litofaciesul de

Hangu).
Asociaţia de microforaminifere grupează, prîntre altele (Ion et al., 1987):

Rhabdammina sp. Reophax globosus

Eponides praemegastoma Saccamina placenta
Glomospira gordialis G. irregularis
G. glomerata G. serpens

Formele actuale ale primelor patru genuri sunt destul de des întalnite în zonele de shelf
(Neagu, 1979). Excepţie face genul Eponides care poate ajunge şi în zonele batiale. In zonele
batiale (şi chiar mai jos) se dezvoltă frecvent Glomospirele. Această asociaţie a unor genuri cu
habitat de cele mai multe ori diferit sugerează că adâncimea de depunere a sedimentelor nu poate
să fi fost foarte mare, probabil maximum limita inferioară a zonei batiale superioare. Aceeaşi
afirmaţie poate fi susţinută, în mod indirect, de numărul mai mare de specii ale genului
Glomospira lucru ce ar indica faptul că excepţie în asociaţia de microforaminifere sunt cele de ape
mai mici. Eventual ele pot fi redepuse în urma unor alunecări submarine lucru dealtfel foarte
posibil dacă ţinem cont că stratele de Poiana Uzului sunt în facies de fliş.
Stratele de Hangu
Stratele de Hangu reprezintă un fliş calcaros alcătuit, din punct de vedere litologic, din
marnocalcare şi marne cu fucoide ce alternează ritmic cu gresii calcaroase şi argile cenuşii cărora
li se adaugă microconglomerate şi conglomerate cu şisturi verzi de tip dobrogean.
Asociaţiile de microforaminifere sunt destul de bogate fiind reprezentate (Antonescu et al.,
1988) în cea mai mare parte de:

Reophax pilulifer R. duplex

R. diflugiformis R. scalaria
Saccammina complanata S. placenta
Spiroplectammina subhaerigensis Bathysiphon brosgei
Haplophragmoides miatlukae H. volubilis
Trochammina variolaria T. globigerinoides
Rhabdammina discreta Glomospira grzbowskii
G. gorayskii Eggerella propinqua

Majoritatea speciilor enumerate sunt fosile excepţie făcând Reophax pilulifer şi Eggerella
propinqua. Prima dîntre aceste două specii este cunoscută astazi din domeniul de shelf şi
maximum până în zona batială medie (Ksiazkiewicz, 1975). Eggerella propinqua oferă informaţii
mai sărace întrucât este prezentă din domeniile de sedimentare de apă mică şi până în zona abisală.
Neagu (1979) arată că genurile Saccammina, Trochammina, Haplophragmoides sunt
frecvent prezente în golfuri, lagune şi estuare. Rhabdammina preferă în general apele mai mici
dar este prezentă şi în zonele batiale şi abisale. Prezenţa în asociaţie a unor specii ale genului
Glomospira sugerează că domeniul de depunere a stratelor de Hangu este zona batială superioară.
Paleoadâncimea era cu siguranţă mai mică decât cea a stratelor de Poiana Uzului întrucât axul
bazinului de sedimentare era situat în zona de depunere a acestora din urmă.
Stratele de Lepşa
Stratele de Lepşa reprezintă echivalentul extern al stratelor de Hangu. Spre deosebire de
acestea din urmă, stratele de Lepşa nu au caractere de fliş. Ele sunt reprezentate de o succesiune
bine stratificată calcaro-marnoasă. Fondul litologic este reprezentat de marne, marnocalcare,
calcare grezoase şi gresii cuarţoase. La diferite nivele se intercalează microconglomerate cu
elemente de şisturi verzi. Ca şi în cazul stratelor de Hangu sursa de material sedimentar era situată
la est de bazin. Faptul că stratele de Hangu reprezintă un fliş iar cele de Lepsa nu, sugerează
următoarele:
- curenţii de turbiditate care transportau material sedimentar în domeniul de sedimentare
Hangu traversau, prin canioane submarine probabil, domeniul de sedimentare Lepşa.
 127

- ca o consecinţă a celor spuse mai sus, paleoadâncimea de depunere a stratelor de Hangu

era ceva mai mare decât cea a stratelor de Putna.
In privinţa resturilor fosilifere, în stratele de Lepşa au fost descrise (Dumitrescu et al, 1970,
Ion, 1995) atât macrofosile cât şi microfosile. Dîntre macrofosile amintim Siderolites sp.,
Bournonia sp., diferite specii de inocerami precum şi macroforaminiferul Orbitoides aff. tissoti.
In privinţa faunei de microforaminifere, poate fi citată (Antonescu et al., 1988) următoarea
asociaţie:

Haplophragmoides suborbicularis H. subinpresus

H. horridus Reophax pilulifera
Calcarina sp. Eponides sp.

Cele trei specii fosile ale genului Haplophragmoides, în măsura în care preferau acelaşi
habitat ca şi speciile actuale, puteau trăi din zone cu apă de adâncime mică şi până în zonele
batiale. Reophax pilulifer, specie care traieşte şi acum, preferă domeniile batiale superioare şi
medii. Prezenţa genului Calcarina, al carui habitat pare să fie localizat în zonele de shelf cu
trecere spre batialul superior (Neagu, 1979), indică acumularea stratelor de Lepşa la adâncimi
relativ mici, în zona batială superioară. Acest fapt este confirmat şi de prezenţa genului Eponides
cu răspândire pe shelf şi mai ales în zona batială superioară (Ksiazkiewicz, 1975).
Orizontul bazal al gresiei de Tarcău
Situat în baza gresiei de Tarcău inferioare, orizontul bazal al gresiei de Tarcău se
individualizează ca un pachet de câteva zeci de metri grosime de fliş tip “strate cu hieroglife” cu
gresii verzi cloritoase sau glauconitice dure, cu aspect sticlos, uneori cu diaclaze cu calcit, ce
alternează ritmic cu argile roşii şi verzi.
Asociaţiile de microforaminifere sunt destul de bogate în specii dar relativ sărace în indivizi
(Săndulescu, Săndulescu, 1973; Antonescu et al., 1988). Dîntre microforaminifere amintim:

Saccammina complanata S. placenta

Glomospira irregularis G. grzybowski
G. gorayskii G. diffundens
G. serpens G. charoides
G. gordialis Haplophragmoides subimpressus
H. walteri H. miatlukae
H. immanae H. volubilis
H. enormis H. kirki
Rhabdamina linearis R. discreta
R. eocaenica R. cylindrica
Reophax duplex R. pilulifer
R. scalaria Rhizammina indivisa
Trochammina quadriloba T. globigeriformis
T. complanata T. nucleolus
T. contorta Trochamminoides coronatus
T. subcoronatus T. irregularis
Eponides sp. Ammobaculites sp.
Eggerella propinqua Placentammina gutta
Hormosina ovulum Nodellum velascoense

Majoritatea speciilor enumerate mai sus sunt forme fosile. Doar câteva supravieţuiesc şi azi
cunoscându-se şi domeniul adâncimilor la care pot fi intalnite. Astfel (Ksiazkiewicz, 1975)
consideră că Glomospira gordialis şi G. charoides apar din zonele neritice şi până în cele abisale
ca şi Rhabdammina linearis şi Trochammina quadriloba. După Neagu (1979) genul Glomospira
apare totuşi cu o frecvenţă mai mare în zonele batiale. Reophax pilulifer şi Rhizammina indiviza
sunt cunoscute în special în zonele batială superioară şi medie. Trochamminoides coronatus şi T.
subcoronatus apar astăzi la adâncimi corespunzătoare zonelor batială medie până la abisală.
 128

Din cele spuse reiese că asociaţia microfaunistică provine din sedimente depuse în zona
batială medie respectiv între 600-800 m şi 2500 m adâncime. Tinând seama şi de aspectul de fliş
distal al orizontului bazal al gresiei de Tarcău se poate presupune că adâncimea la care curenţii de
turbiditate depuneau materialul sedimentar depaşea 1000-1200 m.
Stratele de Putna
Stratele de Putna sunt reprezentate de un fliş constituit din gresii calcaroase laminate şi/sau
convolute în bancuri decimetrice, cu intercalaţii de marne şi argile cenuşii, negricioase sau verzui.
Deseori se intercalează microbrecii şi brecii calcaroase cu fragmente de Lithothamnium,
Melobesieae şi şisturi verzi de tip dobrogean. Băncilă (1958) citează din aceste brecii şi numuliţi
mici.
Asociaţiile de microforaminifere sunt destul de bogate (Antonescu et al., 1988; Săndulescu
et al., 1990; Săndulescu et al., 1994). Prîntre genurile descrise sunt:

Glomospira polstolciensis G. irregularis

G. gordialis diffundens G. gordialis
G. serpens G. grzybowski
Haplophragmoides suborbicularis Rhabdammina cylindrica
R. linearis R. discreta
Reophax pilulifer R. splendidus
Ammodiscus siliceus Trochamminoides proteus
Saccammina scabrosa Lituotuba cf. lituiformis

Dintre speciile enumerate unele sunt încă actuale. Glomospira gordialis şi Rhabdamina
linearis au ca habitat domenii de la zona neritică şi până la cea abisală. Reophax pilulifer poate fi
întâlnit din domeniul neritic şi până în zona batială medie. Ammodiscus siliceus este localizat în
zonele neritică şi batială superioară. Trochamminiodes proteus este cunoscut în mările şi oceanele
actuale în zonele batială superioară şi cea medie. In fine, Lituotuba lituiformis are ca habitat
domenii mai adânci respectiv din zona batială superioară şi până în cea inferioară.
După cum se poate observa domeniul de adâncime comun tuturor speciilor amintite este cel
batial superior, eventual limita acestuia cu domeniul batial mediu. Cele spuse sugerează că
adâncimea de depunere a stratelor de Putna trebuie să fi fost în jurul valorilor de 500-700 m.
Strate de Caşin
Imparţite în trei orizonturi, inferior, mediu şi superior, stratele de Caşin au, pe ansamblu, ca
elemente litologice dominante marnele, marnocalcarele şi calcarele. Gresiile apar subordonat şi
sunt calcaroase. Spre exteriorul zonei de sedimentare orizonturile inferior şi mediu sunt invadate şi
înlocuite de conglomerate cu elemente de şisturi verzi.
Paleogeografic, domeniul de acumulare a stratelor de Caşin se situa la exteriorul domeniului
de acumulare a stratelor de Putna. In consecinţă distanţa faţă de sursa de alimentare situată în
foreland era mai mică. De aceea nu credem că este eronat să considerăm că şi adâncimea de
depunere a stratelor de Caşin era mai mică în raport cu adâncimea de depunere a stratelor de
Putna.
Din punct de vedere micropaleontologic, în stratele de Caşin a fost determinată următoarea
asociaţie de microforaminifere (Ion, 1995):

Eponides sp. Glomospira corona

G. rostokiensis G. irregularis
G. gordialis diffundens Haplophragmoides suborbicularis
Trochammina globigeriniformis - frecvent Rhabdamina cylindrica - frecvent

După cum se vede apar microforaminifere care acoperă un domeniu larg de adâncimi.
Speciile actuale ale genului Eponides sunt descrise în partea externă a shelfului (Eponides
antillorum, E. repandus) dar şi în domeniul batial (Eponides tumidus, E.turgidus). Glomospirele
sunt prezente din zona neritică şi până în cea abisală cu o oarecare preferinţă pentru zona batială.
 129

Speciile actuale ale genului Rhabdammina preferă shelful extern şi batialul superior ca şi genul
Trochammina.
Reiese din cele spuse că asociaţia descrisă trebuie să fi trăit la adâncimi mai mari decât cele
ale shelfului extern (200 m) dar nu cu mult mai mari. Astfel zona batială superioara (200-600 m)
pare să fi fost locul de acumulare a stratelor de Caşin. Cum stratelor de Putna le-am presupus
paleoadâncimea de depunere ca fiind de maximum 500-700 m, reiese că stratele de Caşin s-au
acumulat la adâncimi mai mici de 500 m. In mod orientativ am ales valoarea de 450 m.
Stratele de Cuejdiu şi stratele de Runcu
Fondul litologic al stratelor de Cuejdiu îl reprezintă alternanţa de marne şi marnocalcare cu
gresii calcaroase uneori mocroconglomeratice în bază. Ca şi în cazul stratelor de Caşin, spre
exterior stratele de Cuejdiu sunt înlocuite de conglomerate cu şisturi verzi şi numeroase resturi
fosile transportate din domenii cu apă puţin adâncă (shelf): foraminifere mari, ostreide, alge
calcaroase, inocerami, etc.
Asemănarea relativă a fondului litologic al stratelor de Cuejdiu cu cel al stratelor de Caşin
precum şi prezenţa conglomeratelor cu şisturi verzi sugerează un mediu de depunere similar al
acestor două entităţi litologice.
Asociaţia de microforaminifere descrisă în stratele de Cuejdiu cuprinde:

Rhabdammina linearis R. discreta

R. annulata R. cylindrica
Cibicides propius Reophax scalaria
Bathysiphon nodosariaformis Haplophragmoides suborbicularis
H. volubilis H. eggeri
Saccammina placenta S. complanata
S. sphaerica Eponides megastomus
E. biconvexus E. bolli
E. umbonatus Bulimmina midwayensis
Pullenia quinqueloba P. caryelli
Trochammina globigeriniformis T. coronatus

Dintre speciile enumerate câteva îşi continuă şi astăzi existenţa. Rhabdammina linearis,
Saccammina sphaerica şi Trochammina globigeriniformis sunt întâlnite din shelful extern până în
zona abisală. Eponides umbonatus este întâlnit din zona neritică până în cea batială inferioară dar
este mult mai bine reprezentat în zona batială superioară. Genul Cibicides apare din zona neritică
până în zona batială superioară. Genul Bulimmina preferă adâncimi ce încep pe shelful extern şi
pâna în domeniile batiale. Pe baza acestor observaţii, alături de aspectele litologice, se poate trage
concluzia că stratele de Cuejdiu nu reprezintă o formaţiune neritică ci una acumulată în zona
batială. Tinând seama de prezenţa speciei Eponides umbonatus se poate aprecia că această
formaţiune s-a acumulat în zona batială superioară ca şi stratele de Caşin.
Stratele de Runcu se dispun peste cele de Caşin şi sunt reprezentate de un fliş grezo-argilos
tipic cu gresii calcaroase şi marne, silturi şi argile. Prezenţa unor intercalaţii de marnocalcare
amintesc stratele de Caşin medii şi superioare.
Asociaţia de microforaminifere cuprinde prîntre altele:

Rhabdammina abyssorum R. linearis

R. cylindrica Haplophragmoides canariense
Eggerella propinqua Nonion div. sp.
Trochammina coronatus Glomospira postokiensis
G. irregularis G. corena
Reophax duplex Saccammina placenta
Saccammina complanata

Dintre speciile enumerate o semnificaţie aparte o are Rhabdammina abyssorum cunoscută

astăzi doar din zona batială superioară în jos. In aceeaşi situaţie se afla şi Eggerella propinqua.
 130

Deasemenea multe din speciile genului Nonion actuale sunt strict batiale. In plus se adaugă şi
faptul că genul Glomospira preferă deasemenea domeniul batial. Reiese cu claritate că stratele de
Runcu s-au acumulat în zona batială la adâncimi mai mari decât cele la care s-au depus stratele de
Cuejdiu. Care este diferenţa de adâncime este greu de spus. Dacă apreciem adâncimea de
depunere a stratelor de Runcu la limita batial superior/batial mediu ea trebuie să fi fost de circa
600-700 m.
Gresia de Tarcău
Gresia de Tarcău este o unitate litologică comprehensivă ce reuneşte mai multe secvenţe
alcătuite predominant dintr-un fliş grezos. Ritmurile sunt constituite din gresii masive, mediu
granulare până la grosiere, cu aspect de fluxoturbidite sau de turbidite proximale. Pe întreaga
grosime flişul grezos suportă intercalaţii metrice de fliş tip “strate cu hieroglife” cu aspect de fliş
distal. Continuitatea pe direcţie a acestor intercalaţii este redusă. Există şi o excepţie respectiv
stratele de Giurgiu-Ghelinţa. Ele au aspectul de fliş tip “strate cu hieroglife”, au grosimi de până la
100-150 m şi sunt prezente în întregul domeniul de sedimentare al gresiei de Tarcău. In raport cu
stratele de Giurgiu-Ghelinţa s-au separat gresia de Tarcău inferioară şi gresia de Tarcău
superioară. Din gresia de Tarcău inferioară a fost descrisă o asociaţie de foraminifere aglutinante
cu:
Saccammina complanata S. placenta
Glomospira irregularis G. gorayskii
G. difundens Haplophragmoides subimpressus
H. subglobosus H. spectabilis
H. suborbicularis H. walteri
Rhabdammina linearis R. discreta
Din stratele de Giurgiu-Ghelinţa, pe lângă asociaţia de mai sus, s-au descris şi:

Trochamminoides coronatus T. irregularis

T. contortus T. trifolius
Glomospira charoides G. charoides corona
G. gordialis Rhabdammina abyssorum

In cazul gresiei de Tarcău inferioară singura specie care îşi continuă existenţa este
Rhabdammina linearis. Ea îşi are habitatul începând cu zona batială (uneori chiar din cea neritică)
şi până în cea abisală. Este evident că flişul grezos al gresiei de Tarcău inferioară nu s-a acumulat
în domeniul neritic ci în cel batial. Lipsa formei Trochaminoides coronatus sugerează localizarea
acumulării acestei gresii în zona batială superioară, respectiv între 200-600 m. Pentru gresia de
Ceskowice din flişul Carpaţilor Occidentali polonezi (echivalată parţial de Săndulescu,
Săndulescu, 1973 cu gresia de Tarcău inferioară) Ksiazkiewicz (1975) propune o adâncime de
circa 300-400 m.
Microfauna stratelor de Giurgiu-Ghelinţa este în cea mai mare parte asemănătoare celei din
gresia de Tarcău inferioară. Importantă este apariţia speciei Trochamminoides coronatus
cunoscută astăzi ca trăind doar începând din zona batială medie până în cea abisală. Dacă
adăugăm şi apariţia speciilor Glomospira charoides şi G. gordialis reiese, în mod clar, că stratele
de Giurgiu-Ghelinţa s-au depus la adâncimi mai mari decât gresia de Tarcău inferioară.
Adâncimea de depunere a stratelor de Giurgiu-Ghelinţa trebuie să fi fost cu cel putin 150 m mai
mare dacă ar fi să luăm în calcul doar perioada de highstand al nivelului marii la sfârşitul
Ypresianului când începe acumularea flişului de Giurgiu-Ghelinţa. In plus formele de
Paleodictyon (T. Brustur-comunicare personală) sunt considerate că ar caracteriza domenii de apă
adâncă. Din aceste motive considerăm că adâncimea de sedimentare a stratelor de Giurgiu-
Ghelinţa depăşea 1000 m. Pentru flişurile tip “strate cu hieroglife” Wagreich (1995) propune
adâncimea de 1200 m. Ksiazkiewicz (1975) pentru stratele cu hieroglife din Polonia propune, ca
zonă de depunere, partea superioară a zonei batiale medii (700-900 m)
Gresia de Tarcău superioară nu se deosebeşte esenţial, din punct de vedere litologic, de cea
inferioară. Singura diferenţă importantă este cea a vârstei mai noi, luteţiene, a gresiei de Tarcău
superioară. Microfauna cuprinde prîntre altele (Săndulescu, Săndulescu, 1973) :
 131

Rhabdammina linearis R. cylindrica

R. abyssorum Reophax placenta
Glomospira charoides G. gorayskii
Trochamminoides subcoronatus Trochammina globigeriniformis
Ammodiscus incertus Bathysiphon filiformis
Cyclammina amplectens

Ksiazkiewicz (1975) consideră specia Trochamminoides subcoronatus foarte apropiată de

Trochamminoides coronatus, dacă nu identică. In această ipoteză gresia de Tarcău superioară are
adâncimea minimă de depunere la limita zonei batiale superioare cu cea medie ceea ce ar însemna
între 500-700 m. Presupunerea pare să fie confirmată şi de specia Bathysiphon filiformis a cărui
frecvenţă de apariţie creşte la limita zonelor batiale superioara şi medie.
Stratele de Straja, de Piatra Uscată şi stratele tisaroide
Cele trei formaţiuni de care ne vom ocupa în continuare sunt izocrone. Formatiunea cea mai
internă, stratele de Straja, sunt reprezentate de un fliş tip “strate cu hieroglife” cu gresii cuarţoase,
sticloase, verzui cu elemente de şisturi verzi şi cu intercalaţii de argile roşii şi verzi.
Stratele tisaroide au drept fond litologic o alternanţă ritmică de gresii silicioase glauconitice
cu argile roşii şi verzi. Uneori în bază se întercalează gresii mai masive silicioase şi de culoare
verzuie.
Stratele de Piatra Uscată se prezintă ca o serie marno-argiloasa cu intercalaţii de gresii
silicioase, marnocalcare şi uneori gresii verzui şi microconglomerate cu şisturi verzi.
Paleogeografic stratele de Straja s-au acumulat cel mai aproape de axul bazinului de
sedimentare şi, în consecinţă, se poate aprecia că au avut o adâncime de acumulare mai mare decât
stratele tisaroide şi cele de Piatra Uscată.
Din cele trei formaţiuni au fost determinate următoarele asociaţii de microforaminifere:

Stratele de Straja Stratele tisaroide Stratele de Piatra Uscata

Glomospira charoides Glomospira charoides Glomospira postokiensis
G. irregularis G. grzybowski G. corona
G. grzybowski G. gordialis G. irregularis
G. gorayskii G. irregularis G. gordialis diffundens
G. serpens R. discreta Haplophragmoides
retroseptus
G. corona Eponides div. sp. Reophax elongatus
G. gordialis Cibicides div. sp. R. splendidus
Reophax duplex R. duplex
R. planus Trochammina
globigeriniformis
R. splendidus Rhabdammina discreta
Trochammina heteromorpha R. linearis
Saccammina scabrosa Bathysiphon eocaenicus
S. placenta
S. sphaerica
Plectina apicularis
Haplophragmoides
suborbicularis
H. horridus
H. subglobosa
H. nejatliycoe
H. suborbicularis
Textularia dentata
Ammodiscus incertus
Cystammina pauciloculata
 132

Rhabdammina linearis
R. discreta
R. abyssorum irregularis

Asociaţiilor de microforaminifere din stratele de Straja li se adaugă şi unele forme de

radiolari prîntre care amintim speciile Cenosphaera şi Nosselaria. Dîntre microforaminiferele
enumerate doar câteva îşi continuă existenţa şi astăzi. Saccammina sphaerica, Plectina apicularis,
Glomospira gordialis şi Rhabdammina linearis sunt întâlnite din domeniul neritic şi până în cel
abisal. Ammodiscus incertus are drept zona preferată de habitat domeniile neritic până la batial
inferior. Cystammina pauciloculata este frecventă în zona batială superioară până la cea abisală.
După cum se vede, domeniul comun tuturor acestor fosile este cel cuprins între zona batială
superioară şi cea batială inferioară respectiv între 200 şi 2500 m. In mod obişnuit prezenţa
radiolarilor sugerează adâncimi mari ale apelor de peste 1000-2000 m cu toate ca în cazul stratelor
de Straja se poate accepta şi o îmbogăţire în silice a apelor, îmbogăţire care a favorizat dezvoltarea
radiolarilor şi în ape mai puţin adânci. Creşterea cantităţţii de silice este probată de intercalaţiile
subtiri de tufuri vulcanice prezente în cadrul stratelor de Straja.
In Paleocen axul bazinului de sedimentare se situa în domeniul de acumulare a stratelor de
Ciunget. Aici cele două surse de sedimentare, vestică şi estică, îşi amestecau produsele. Dacă
acceptăm pentru gresia de Tarcău inferioară o paleoadâncime de 400 m, reiese că pentru stratele
de Ciunget adancimea trebuie să fi fost mai mare. Implicit, cum stratele de Straja erau dependente
doar de sursa situată în foreland, reiese ca adâncimea de depunere a acestora era mai mică decât
cea de depunere a părţii bazale a stratelor de Ciunget.
Stratele de Ciunget
Stratele de Ciunget sunt reprezentate de un fliş grezos destul de asemănător cu gresia de
Tarcău de care se deosebeşte prin:
-existenţa unor intercalaţii de gresii cuarţitice glauconitice verzui şi a unor
microconglomerate cu şisturi verzi.
-prezenţa intercalaţiilor de argile roşii la diferite nivele.
Flişul de Ciunget se prezintă , în general, în bancuri metrice de gresii tip Tarcău cu
intercalaţii de până la 15 m de fliş tip “strate cu hieroglife” cu argile roşii şi verzi. Din aceste
intercalaţii s-a determinat (Micu et al., 1986; Săndulescu et al., 1987) o microfaună de
foraminifere aglutinante cu:

C. ovulum gigantea
Carpathiella ovulum ovulum
Hormosina velascoense Kalamopsis grzybowskii
Spiroplectammina clatho Recurvoides div.sp.
Rhabdammina cylindrica Bogdanowicziella complanata
Trochamminoides div.sp. Glomospira div.sp.
Cyclammina amplectens Cystaminella bytkovensis
Recurvoides walteri Grzybowskyella macilenta

Toate speciile enumerate sunt fosile. Totuşi unele dîntre ele pot fi considerate ca
homeomorfe sau foarte apropiate de speciile actuale. Este cazul, spre exemple, speciei
Cyclammina amplectens comparata cu C. cancellata cunoscută începând cu Oligocenul şi
localizată în principal în zona batială medie (Ksiazkiewicz, 1975). Neagu (1979) sugerează acelaşi
lucru considerând că prezenţa cea mai frecventă a genului Cyclammina este în domeniul batial.
Din cele spuse reiese că adâncimea de acumulare a stratelor de Ciunget era mai mare de 600 m
probabil până în 900 m. Oricum diferenţa de adâncime faţă de gresia de Tarcău trebuie să fi fost
destul de redusă. In plus în cursul calculelor subsidenţei s-a ţinut seama de faptul că în decursul
Eocenului axul bazinului de sedimentare a migrat în domeniul stratelor de Tazlău respectiv
stratelor de Ciumârna, echivalentul nordic al stratelor de Tazlău. In consecinţă adâncimea de
depunere a stratelor de Ciunget s-a diminuat în timp iar cea a stratelor de Tazlău, dimpotrivă, a
crescut.
 133

Litofaciesurile eocene externe celui de Tazlău respectiv Leşunt-Suceviţa, Greşu, Buciaş-

Doamna, s-au depus la adâncime mai mică decât cea a stratelor de Tazlău, fiind dependente doar
de sursa externă situată în foreland. Odată stabilită adâncimea de depunere a celui mai extern
litofacies, cel de Buciaş, valorile propuse pentru adâncimile de depunere a celorlalte litofaciesuri
sunt orientative.
Stratele de Bucias
Stratele de Buciaş sunt alcătuite din marne şi marne siltice albicioase sau verzui, stratificate
în plăci de 10-30 cm grosime. Subordonat se intercalează gresii calcaroase care uneori au
fragmente de numuliţi. Secventa marnoasă cuprinde pe alocuri şi mici lentile de conglomerate cu
elemente de şisturi verzi.
Microfauna de foraminifere aglutinante este reprezentată prîntre altele de:

Ammodiscus latus Cyclamina amplectens

Glomospira corona Reophax paraduplex
R. planus R. splendidus
Rhabdammina discreta R. annulata
R. abyssorum R. linearis
Trochamminoides contortus T. coronatus
T. irregularis

Pe baza acestei asociaţii de microforaminifere se poate deduce ca stratele de Buciaş s-au

depus la limita zonelor batială superioară şi batială medie (apariţia speciei Trochamminoides
coronatus). Aceasta sugerează adâncimi de circa 500 m.
Stratele de Podu Secu, de Plopu şi de Bisericani
Stratele de Podu Secu şi cele de Plopu sunt reprezentate de flişuri tip “strate cu hieroglife”.
Diferenţa principală între cele două litofaciesuri constă în sursele de material. Stratele de Podu
Secu sunt alcătuite în întregime din material carpatic, intern şi sunt reprezentate de o alternanţă de
gresii calcaroase, diaclazate deseori cu argile verzi. Doar în câteva puncte ( p.Bârtea-Asău, p.
Ciobănuşului) apar şi intercalaţii foarte subţiri de argile roşii tipice stratelor de Plopu. Prezenta lor
confirmă îndinţarea facială a celor două formaţiuni. Stratele de Plopu sunt reprezentate de un fliş
argilo-grezos cu ritmuri subţiri (5-25 cm). Argilele sunt verzui sau cenuşii, în bază, aşa cum am
mai spus, fiind prezente şi argile roşii. Stratele de Bisericani nu mai au caractere de fliş ci sunt
reprezentate de o suită argilo-siltică, monotonă, cu gresii rare şi cu unele apariţii de
microconglomerate şi brecii cu elemente de şisturi verzi.
Microfauna este aproximativ aceeaşi în cazul tuturor celor trei formaţiuni şi cuprinde prîntre
altele:

Cyclamina amplectens C. rotundidorsata

Glomospira corona Haplophragmoides suborbicularis
Rhabdamina cylindrica R. discreta
Reophax splendidus R. paraduplex
Saccammina placenta S. sphaerica
S. scabrosa

Cu excepţia speciei Saccammina sphaerica, întâlnită şi astăzim, şi care are ca domeniu de

viaţă ape de la cele de shelf şi până la cele abisale, toate celelalte specii sunt fosile. Totuşi în baza
celor trei formaţiuni are loc o explozie a speciei Cyclamina amplectens şi în măsura în care genul
Cyclamina preferă domeniul batial (Neagu, 1979) se poate presupune acumularea acestor
formaţiuni la adâncimi destul de mari.
In privinţa stratelor de Bisericani pot fi făcute unele remarci. In bazinul de sedimentare
eocen, însă de pe versantul sudic al Pirineilor spanioli, există formaţiuni asemănătoare până la
identitate cu stratele de Bisericani. Cum în acest bazin s-au păstrat raporturile dîntre domeniile de
sedimentare neritice şi cele bazinale, prin studii de stratigrafie secvenţială formaţiunilor argilo-
siltice li s-a presupus o adâncime de depunere de 300-400 m (M. Seguret-comunicare personala)
 134

fiind interpretate ca depozite de pantă ce separau canalele turbiditice prin care era alimentat flişul
eocen din porţiunile mai adânci ale bazinului. Reiese din cele spuse că adâncimea de depunere a
flişurilorr de Podu Secu şi de Plopu a fost mai mare. Interesant este că în timpul Priabonanului,
faţă de Lutetian, nivelul marin era într-un lowstand accentuat (circa 100 m). In mod obişnuit
lowstandul este asociat cu formarea lobilor turbiditici cu material predominant grosier deci
faciesuri turbiditice proximale. Intervalele fine turbiditice de tipul “stratelor cu hieroglife”,
alimentate deseori de depozitele de pantă, şi care separă lobii grezosi, apar ca o consecinţă a unei
ridicări a nivelului marin.
Marnele cu globigerine
Spre sfârşitul Priabonianului se instalează un regim de sedimentare pelagică şi se
acumulează depozite marnoase bogate în foraminifere planctonice, în special globigerine. Au fost
descrise însă şi foraminifere calcaroase precum şi foraminifere aglutinante. Dîntre primele
amintim genurile Cibicides, Anomalina, Giroidina, Bolivina şi Nodosaria. Cibicides este întâlnit
din domeniile neritice şi până în cele batiale, Giroidina se pare că preferă dominiile batiale şi
abisale iar Bolivina are o frecvenţă mai mare în zonele de shelf. Dîntre foraminiferele aglutinante
Ksiazkiewicz (1975) citează speciile Reophax pilulifer, Haplophragmoides scitulus şi Eponides
umbonatus. Prezenţa dominantă a speciilor planctonice indică un domeniu de larg la nivelul
shelfului extern sau a zonei batiale superioare. Lipsa genului Trochamminoides exclude adâncimi
de depunere mari. O adâncime de 700-800 m pare să fie acceptabilă. Aceasta afirmaţie este într-o
oarecare măsură susţinută şi de Ujetz (1996) care aminteşte că, pe baza faunei de ostracode din
marnele cu foraminifere eocen-oligocene din nord-vestul Alpilor, s-a presupus o adâncime de
depunere de 400-800m iar pe baza asociaţiilor de globigerine circa 1000m.
Asociate uneori cu marnele cu globigerine apar şi gresii cuarţoase de tip Kliwa. Este vorba
de gresia de Lucăceşti careia îi putem atribui adâncimi de depunere similare celor ale marnelor cu
globigerine.
Incepând cu orizontul marnelor cu globigerine, cu sau fără gresie de Lucăceşti, debutează
ciclul de sedimentare Oligocen. Cea mai mare parte a Oligocenului din suprafaţa analizată aici este
dezvoltat în litofaciesul bituminos cu gresie de Kliwa şi în consecinţă resturile de
microforaminifere sunt extrem de rare. Din acest motiv aprecierea paleoadâncimilor de depunere a
diverselor formaţiuni întâmpină dificultăţi mai mari decât în cazul formaţiunilor paleocene şi
eocene.
Menilitele inferioare şi marnele brune bituminoase
In mod obişnuit microfauna este absentă fiind descrise doar diatomee. Totuşi sunt citate
(Ksiazkkiewicz, 1975) şi câteva puncte din Carpaţii polonezi unde, în mod neobişnuit, s-au descris
câteva asociaţii de foraminifere. Ele cuprind specii ale genurilor Cyclammina, Chilostomella
precum şi Eponides umbonatus. Dîntre foraminiferele calcaroase sunt amintite genurile Uvigerina,
Nodosaria precum şi radiolari. Pe aceste considerente se presupune că adâncimea de acumulare a
acestei formaţiuni nu este cu mult diferită de adâncimea de acumulare a marnelor cu globigerine.
Un echivalent în Alpi al menilitelor inferioare şi marnelor brune bituminoase ar fi şisturile cu
Meletta (“schistes a Meletta”-Ujetz, 1996). Paleoadâncimile de depunere sunt estimate ca fiind
între 600 şi 1000m, pe baza unor gasteropode şi bivalve, respectiv Palliolum şi Acmaea. Aceasta
ar însemna domeniile batial superior şi batial mediu. Adâncimi de depunere mari pentru marnele
brune şi menilitele inferioare par să fie confirmate şi de structurile sedimentare de tipul
conturitelor descrise de Unrug (1980). In ceea ce ne priveşte considerăm că adâncimile cele mai
probabile sunt cele din partea inferioară a batialului superior, respectiv 400-600m.
Sisturile disodilice inferioare
Dispuse peste orizontul anterior, şisturile disodilice inferioare sunt roci argiloase
bituminoase şi sunt extrem de sărace în microfaună dar relativ bogate în peşti fosili. Pe baza
acestora, respectiv prin prezenţa speciilor de peşti bathipelagici prevăzuţi cu organe luminiscente
(Argyropelecus, Scopeloides, Vincigueria) (Dimian, 1973), se poate aprecia ca adâncimea de
depunere a şisturilor disodilice inferioare trebuie să fi depăşit 300-400 m. Valori similare au fost
propuse şi pentru argilele bituminoase din stratele cu menilite din Carpaţii polonezi
(Ksiazkkiewicz, 1975).
Gresia de Kliwa
 135

Gresia de Kliwa este o gresie cuarţoasă oligomictică cu ciment silicios şi cu o origine mixtă.
După o primă fază de prelucrare eoliană a materialului cuarţos acesta a fost redepus în mediul
marin. Sursa de material era situată în foreland lucru dovedit şi de prezenţa elementelor de şisturi
verzi în cadrul bancurilor de gresii. Între aceste bancuri se intercalează secvenţe centimetrice sau
decimetrice de şisturi disodilice. Prezenţa acestor intercalaţii de argile bituminoase este singura
posibilitate de a aprecia că este posibil ca modificările de paleoadâncimi să nu fi fost dramatice.
Este vorba de invadarea unui bazin cu sedimentare predominant pelitică de episoade de
sedimentare preponderent grezoasă. Este posibil ca un factor de influenţă să fie lowstandul cu
care debutează Chatianul, nivelul mării coborând cu 50-100 m. Dacă ţinem seama de acest lucru
gresia de Kliwa s-a acumulat la adâncimi ceva mai mici decât cele la care s-au depus şisturile
disodilice inferioare. Pe de altă parte este cât se poate de clar că adâncimea de depunere a gresiei
nu a fost aceeaşi peste tot, dar pentru simplificarea calculelor de subsidenţă, vom considera
această adâncime constantă. In privinţa microfaunei datele sunt foarte rare. Totusi Stoica (1944)
descrie câteva specii de foraminifere prelevate din intercalaţiile pelitice ale gresiei de Kliwa. Este
vorba de Rhabdammina abyssorum, Hyperammina elongata,Gyroidina soldanii şi Cibicides sp.
Aşa cum am mai arătat mai sus singurul domeniu de viaţă comun acestor specii este domeniul
batial superior respectiv adâncimi de sedimentare situate între 200 şi 600 m.
Sisturile disodilice superioare
Sisturile disodilice superioare sunt asemănătoare cu cele inferioare din punct de vedere
litofacial. Unele presupuneri asupra mediului de sedimentare se pot face tot pe baza faunelor de
peşti fosili (Popescu et al., 1997). Au fost descrise forme de Alosa sp., Lepidopus sp., Scomber
sp., Serranus budensis, Clupea sardinites. Clupeidele actuale trăiesc în mări epicontinentale puţin
adânci. Serranidele fosile erau neritice. Lepidopus s-a întâlnit atât în formaţiuni batipelagice cât şi
neritice. Reiese din cele arătate că adâncimile de depunere a şisturilor disodilice superioare erau
mai reduse decât în cazul şisturilor disodilice inferioare. Afirmaţia făcută este susţinută şi de
diatomeele descrise într-un nivel grezos de tip Kliwa (gresia de Băhneanu) intercalat în disodilele
superioare. Aici a fost pusă în evidenţă asociaţia cu Actinoptychus thumii considerată tipic litorală
şi sublitorală. Distanţa destul de redusă faţă de ţărm (şi în consecinţă şi o adâncime a bazinului
mai redusă) este susţinută şi de amestecul diatomeelor tipic marine cu diatomeele de apă dulce.
Prezenţa acestora din urmă indică un aport important de apă dulce în bazin.
Menilitele superioare
Menilitele superioare sunt asemănătoare cu menilitele inferioare de care se deosebesc, în
principal, prin absenţa marnelor brune bituminoase. Asupra adâncimilor de depunere a acestor roci
este destul de dificil să ne pronunţăm. Totuşi dat fiind că tendinţa bazinului oligo-miocen era de a
deveni din ce în ce mai puţin adânc, până când se ajunge în situaţia să se acumuleze formaţiuni
evaporitice, reiese că menilitele superioare aveau o adâncime de depunere mai mică sau cel mult
aceeaşi cu şisturile disodilice superioare.
Stratele de Gura Soimului şi de Goru-Mişina
Cele două formaţiuni îmbracă, în cea mai mare parte, faciesuri tipic molasice fiind alcătuite
din microconglomerate, conglomerate şi brecii cu elemente de şisturi verzi. Uneori se intercalează
bancuri de gresii de Kliwa, şisturi disodilice, etc. Variaţiile longitudinale şi laterale sunt destul de
accentuate. Local, cazul stratelor de Goru-Mişina, apar şi intercalatii de gipsuri (gipsul de Feschi)
lucru ce sugerează adâncimea redusă de depunere a celor două formaţiuni. Adâncimea redusă de
sedimentare este susţinută şi de faptul că după un scurt episod menilitic (menilitele terminale)
urmează formaţiunea cu sare sau gipsurile inferioare, deci formaţiuni tipic evaporitice. Un alt
litofacies al oligo-miocenului este cel de Krosno-Fusaru. El este dezvoltat în partea central-internă
a pânzei de Tarcău. Comun cu litofaciesul bituminos cu gresie de Kliwa, de care ne-am ocupat
mai sus, este prezenţa marnelor cu globigerine asupra cărora nu mai revenim.
“Orizontul” bazal al gresiei de Fusaru şi “orizontul” şistos
La alcatuirea acestei formaţiuni iau parte argile şi marne şistoase cafenii sau negricioase şi
gresii calcaroase subţiri. Discontinuu se intercalează şisturi disodilice şi menilite. Destul de
frecvent apar calcare sideritice. “Orizontul” şistos al gresiei de Fusaru este echivalentul menilitelor
inferioare cu marne brune bituminaose şi a sisturilor disodilice inferioare din faciesul, mai extern,
bituminos cu gresie de Kliwa. Întrebarea care se pune este dacă paleoadâncimea de acumulare a a
 136

formaţiunii este mai mare sau mai mică decât echivalentele mai externe. Sursa de material pentru
întregul litofacies de Krosno-Fusaru este internă, carpatică. “Orizontul” şistos are uneori caractere
de fliş şistos ceea ce ar sugera acumularea în condiţii de relief submarin mai activ, favorabil
alunecărilor submarine a sedimentelor acumulate pe panta continentală. Personal, înclinăm să
credem că bazinul de sedimentare era ceva mai adânc în zona de acumulare a “orizontului” şistos
din baza gresiei de Fusaru decât echivalentele estice.
Gresia de Fusaru
Cu sursa exclusiv internă, gresia de Fusaru se aseamănă destul de bine cu gresia de Tarcău
fiind micaferă, cu aspecte fluxoturbiditice caracteristice unui fliş proximal. Uneori acceptă
intercalaţii de conglomerate cu elemente preponderent alcătuite din cuarţ rulat cu originea
carpatică. Spre exterior gresia de Fusaru se îndinţează cu gresia de Kliwa. Ia astfel naştere o
alternanţă de gresii cu elemente constitutive carpatice cu gresii cuarţoase de tip Kliwa. Din aceste
motive se pare că adâncimea de depunere a gresiei de Fusaru nu diferă prea mult de cea a gresiei
de Kliwa înscriându-se în domeniul batialului superior. Aceasta afirmaţie ar fi confirmată şi de
prezenţa gasteropodelor descrise de Voiteşti (1927) sau de miogipsinele descrise de Olteanu
(1971) probabil uşor deplasate din zonele shelfului extern, pe panta continentală. Din punct de
vedere al asociaţiei de foraminifere aglutinante Ksiazkkiewicz (1975), citează din stratele de
Krosno (echivalentul nordic al gresie de Fusaru) Bulimina elongata, B. ovata, Uvigerina
mediterranea, Chilostomella ovoidea, Gyroidina soldanii, Sphaeroidina bulloides, Pullenia
bulloides, Robulus cultratus, Melonis pompilioides, specii care indică mai degrabă un domeniu de
viaţă adânc, respectiv cel batial.
Stratele de Vinetişu
Stratele de Vinetişu reprezinta un fliş grezos-marnos cu gresii calcaroase foarte
curbicorticale (intervalul Tc al lui Bouma) de culoare cenuşie, muscovitice şi de marne şi argile
cenuşii sau negricioase. Ritmurile turbiditice sunt de ordinul decimetrilor aducând deseori cu un
fliş tip “strate cu hieroglife”. Acumulat în decursul highstandului marin aquitanian, care urmează
nivelului scăzut al mării chatiene, flişul de Vinetişu reprezintă depozite de apă adâncă situate
probabil în batialul mijlociu. In aceeaşi direcţie pledează şi prezenţa faciesului de Slon, cu
caractere de olistostromă, legat probabil de seisme miocen inferioare care afectau marginea
vestică a bazinului de sedimentare. In aceste condiţii premergătoare tectogenezelor Miocen
inferioare, bazinele situate în faţa frontului de şariaj (zona de compresiune maximă) au tendinţa de
adâncire simultan cu migrarea spre interior a convexităţii litosferice externe.
In încheierea acestui subcapitol, în tabelul 11.6, au fost sintetizate paleoadâncimile de
depunere a diferitelor formaţiuni utilizate în cadrul modelării subsidenţei bazinale.

Tabelul 11.6 Paleoadâncimile de acumulare ale formaţiunilor Cretacic-Miocen inferioare din

cadrul bazinelor de sedimentare de Tarcău şi Cutelor Marginale.

Formaţiune Vârsta Vârsta absolută Adâncime

cronostratigrafică (m.a.) (m)
strate de Strei apţian-turonian 100-90 (al-tu) 1800
strate de Lupchianu vraconian-turonian 100-88 2000
argile vărgate vraconian-turonian 100-88 2000
strate de Tisaru turonian (senonian inf?) 90-88 2000
calcar de Cârnu senonian inf 88-83 >600m sau<600m
strate de Horgazu senonian inf-paleocen inf 88-64 700
strate de P.Uzului senonian-paleocen 88-55 800
strate de Hangu senonian-paleocen inf 88-64 600
strate de Lepşa senonian-paleocen inf 88-64 500
orizontul bazal al paleocen 64-60 1500
gresiei de Tarcău
strate de Putna paleocen 64-55 700
strate de Caşin paleocen 64-55 450
 137

strate de Runcu paleocen 59-55 500-600

strate de Cuejdiu dano-montian 64-59 450
gresie de Tarcău paleocen-ypresian 60-47 300-400
inferioară
strate de Piatra Uscată paleocen-ypresian inf 55-49 850
stratele Tisaroide paleocen terminal- 55-49 850
ypresian inferior
gresie de Slănic şi paleocen terminal- 55-49 900
echivalente ypresian inferior
strate de Straja paleocen terminal- 55-49 900
ypresian inferior
strate de Giurgiu- ypresian sup- 47-45 1200
Ghelinţa lutetian inferior
strate de Ciunget ypresian-lutetian 55-41 600-900
strate de Tazlău ypresian-lutetian 49-41 600-700
strate de Ciumârna ypresian-lutetian 49-41 600-700
strate de Suceviţa ypresian-lutetian 49-42 600
strate de Leşunt ypresian-lutetian 49-41 600
strate de Jgheabu Mare ypresian-lutetian 49-42 600
strate de Greşu ypresian-lutetian 49-41 550
strate de Buciaş ypresian-lutetian 49-41 500
gresie de Tarcău lutetian 45-41 500-700
superioară
calcarul de Pasieczna lutetian 42-41 600
calcar de Doamna lutetian 42-41 600
gresie de Moldoviţa lutetian 41.5-41
strate de Podu Secu lutetian terminal- 41-35 1000
priabonian
strate de Plopu lutetian terminal- 41-35 800
priabonian
strate de Bisericani lutetian terminal- 41-35 350
priabonian
marne cu globigerine priabonian terminal- 35-33 800
rupelian bazal
marne cu globigerine priabonian terminal-
+gresie de Lucăceşti rupelian 35-33 500
gresie de Lucăceşti priabonian terminal-rupelian 35-33 500
orizontul şistos al gresiei rupelian 31-28 700
de Fusaru
gresie de Fusaru bazală rupelian 33-31 500
gresie de Fierăstrau rupelian 33-31
marne brune+menilite inf rupelian 31-29 400
marne brune cu lumaşel rupelian 31-29 200
gresie de Fusaru oligocen 28-24 500
disodile inferioare oligocen 29-28 400
gresie de Kliwa oligocen 28-24 300-500
gresie de Kliwa cu gresie oligocen 28-26 500
de Fusaru
gresie de Kliwa cu oligocen 28-24 250
disodile
strate de Pucioasa oligocen 26-24 800
strate de Vinetişu oligocen terminal- 24-22 1000
 138

miocen bazal
disodile superioare oligocen-miocen inferior 24-22 120
strate de Gura Soimului burdigalian 20-16 10-50
strate de Goru-Mişina miocen inf 20-16 10-50
menilite superioare miocen inf 22-20 90
11.2.2.2. Analiza subsidenţei bazinelor de sedimentare Tarcău şi cel al Cutelor
Marginale

În cele ce urmează vom discuta pe scurt rezultatele obţinute în urma analizei asupra
diferitelor stive de sedimente (vezi coloanele stratigrafice-Anexa A). Din motive obiective (gradul
de aflorare diferit al formaţiunilor geologice) cel mai mare număr de profile stratigrafice provin
din unitatea de Tarcău. Datorită apariţiei doar în câteva semiferestre şi ferestre tectonice, ale
unităţii Cutelor Marginale, numărul de profile studiate este mai redus. Geografic, profilele acoperă
flişul extern, de la graniţa cu Ucraina până la o linie imaginară (paralela Braşov) situată la sud de
semifereastra Vrancei. Ne-am oprit aici nu din cauză că mai spre sud nu ar exista suficiente date,
dimpotrivă, ci din cauză că evoluţia zonei de curbură a Carpaţilor Orientali are o serie de
particularităţi. Analiza acestora ar depaşi cu mult scopul propus în lucrarea de faţă.
Diagramele curbelor de subsidenţă ce vor fi discutate au fost trasate în urma calculelor
efectuate cu programul SUBGOS (Wagreich, 1992). Fiecare diagramă cuprinde două curbe: curba
subsidenţei totale şi curba subsidenţei tectonice.
Subsidenţa totală exprimă suma mai multor fenomene diferite: aportul sedimentar, variaţiile
batimetrice şi eustatice, subsidenţa termo-tectonică a fundamentului. Imaginile obţinute oferă o
viziune globală, cantitativă, asupra evoluţiei sedimentare a domeniilor analizate. Subsidenţa
tectonică exprimă doar influenţa mecanismului motor de natură termo-tectonică ce a favorizat
geneza bazinului sedimentar. Motivul reprezentării ambelor curbe este şi acela de a sugera
influenţa aportului sedimentar asupra fenomenului de subsidenţă căci diferenţa dîntre curba
subsidenţei tectonice şi cea a subsidenţei totale este datorată exclusiv greutăţii sedimentelor.
Dispoziţia profilelor studiate în spaţiu a fost apreciată pe baza reconstituirilor retrotectonice,
la nivelul Miocenului, ale bazinului de sedimentare Tarcău-Cute Marginale realizate de Ellouz et
al., 1996.
După alura curbelor precum şi după valorile numerice între care se înscriu acestea se pot
distinge mai multe zone distincte dispuse atât longitudinal cât şi transversal.
Longitudinal, o primă zonă este reprezentată de curbele provenite din analiza profilelor din
digitaţia de Tarcău a pânzei de Tarcău (Suha, Bicaz, Brateş, Ghimeş, Comăneşti, Coşnea,
Ghelinţa, Comandău). Spre exterior se individualizează o zonă ce cuprinde diagramele provenite
din digitaţiile de Ciunget şi Tazlău ale pânzei de Tarcău (Bicaz, Tg Ocna, Slanic, Comandău).
Acestora li se adaugă şi zona nordică a bazinului, respectiv skibele interne (Putna, Suceviţa,
C-lung Moldovenesc). A treia zonă, şi ultima, cuprinde profilele din digitaţia de Leşunţ a pânzei
de Tarcău (Tg Ocna ) şi skibele externe (Suceviţa). Acelaşi aspect au şi toate profilele aparţinând
pânzei Cutelor Marginale (Crăcăoani, P. Neamt, Tazlău, Lepşa, Zăbala). Tot longitudinal, pe
ansamblu, se observă o scădere a valorilor subsidenţei tectonice şi a celei totale, de la interiorul
spre exteriorul bazinului.
Transversal pe bazin valorile subsidenţei tectonice au un caracter crescător într-o primă fază,
cu un maxim în zona Brateş, Ghimeş, Coşnea, după care încep să scadă pe măsură ce înaintăm
spre sud. Un astfel de comportament al valorilor subsidenţei tectonice poate fi explicat în mai
multe moduri:
1. Litosfera pe care s-au acumulat diversele formaţiuni sedimentare post-albiene avea
caractere reologice constante de-a lungul ei dar a fost supusă unor extensii pre-albiene diferite din
punct de vedere al intensităţii. In acest caz zonele cu extensie maximă se suprapun zonelor în care
subsidenţa tectonică calculată prezintă valori maxime.
2. Bazinele sedimentare cretacic superior-paleogene s-au dezvoltat pe o litosferă care, de-a
lungul ei, prezenta variaţii ale grosimii efective şi, în consecinţă, şi a grosimii elastice. In mod
normal o astfel de litosferă va răspunde în mod diferit unor forţe extensionale de aceeaşi
intensitate.
 139

Care dîntre cele două variante este mai aproape de adevăr este destul de greu de spus. Totuşi
ţinând seama de cele arătate în capitolul dedicat perioadei extensive a domeniului Dacidelor
Externe (capitolul 10) în care am demonstrat că litosfera şi crusta se subţiau de la nord spre sud
încă înainte de debutul riftingului dacidic (înainte de Jurasicul mediu) ca efect al genezei speciale
a domingului termic dacidic, s-ar părea că a două ipoteză este mai uşor de acceptat. In acest caz
efectele termice se extindeau şi spre exteriorul Dacidelor Externe respectiv în domeniul
Moldavidelor. Pe de altă parte, diferenţele faciale ale formaţiunilor sedimentare (cel puţin a celor
Paleogene) între zonele central-sudice şi cele nordice ale CarpaţilorOrientali ar putea confirma şi
că modificarile mecanismului tectonic care a acţionat în perioada extensivă au afectat şi zona
Moldavidelor. Astfel, regiunea de tranziţie de la zona cu extensie bilaterală a Dacidelor Externe la
zona de strike-slip din nordul bazinului ar corespunde trecerii de la faciesurile sedimentare ale
digitaţiilor de Tarcău, Ciunget, Tazlău şi Leşunt, din zonele central-sudice, la cele ale skibelor
interne şi externe, din zona nordică a Carpaţilor Orientali. După cum vom arăta mai departe acest
lucru ar putea fi confirmat şi de aspectele geometrice ale planelor de şariaj ale diferitelor pânze.
Ca o caracteristică generală a tuturor curbelor este de remarcat aspectul “zimţat” al acestora.
Este o indicaţie cã bazinul de sedimentare Senonian-Miocen inferior nu a funcţionat într-o
continuă subsidenţă ci a fost afectat şi de mişcări pozitive, ascensionale, mai mult sau mai puţin
accentuate. Asupra cauzelor acestor mişcări ne vom opri în cele ce urmează.
Reamintim că reperul luat în considerare este topul Albianului şi, deci, curbele de subsidenţă
indică deplasarea în spaţiu şi timp a acestuia. O primă decelerare a subsidenţei (echivalentă unei
mişcări ascensionale a reperului), caracteristică întregului bazin, are loc în intervalul de timp 90-
80 ma, respectiv în baza Cretacicului superior. Maximul atins la 80 ma este situat în Campanian şi
în anumite zone este posibil să fi dus la exondarea pentru un timp anume a formaţiunilor pre-
senoniene. Dacă este aşa, cele spuse ar corespunde, pe teren, unor discordanţe stratigrafice
cunoscute de mai mult timp. Băncilă (1958) descrie o discordanţă stratigrafică între calcarul de
Cârnu şi stratele de Horgazu în regiunea Cârnu-Straja. Un lucru similar se întalneşte şi în pânza de
Audia unde gresia de Siriu, care are baza situată în Senonian, stă discordant pe diverse formaţiuni
mai vechi (şisturi negre, argile vărgate) în imprejurimile localităţii Brusturoasa (Săndulescu et al.,
1984).
Aşa cum a fost observat deja (Săndulescu, 1984), lacuna de sedimentare intra-senoniană
precum şi discordanţele stratigrafice prezente pot fi asociate cu amplasarea pânzelor de şariaj ale
Dacidelor Externe. Judecând în termenii flexurii litosferice s-ar putea face unele aprecieri similare
celor prezentate în cazul genezei cordilierei perimoldaviene respectiv că, în momentul aplicării
sarcinii tectonice (care trebuie să fi fost remarcabilă) a Dacidelor Externe pe flancul intern al
Moldavidelor (cordiliera perimoldaviană), porţiuni din acestea din urmă s-au comportat, pentru o
perioadă scurtă de timp, ca un bombament extern, supus în anumite locuri eroziunilor subaeriene.
Din păcate limita Cretacic inferior-Cretacic superior (şi în general formaţiunile cretacice), în flişul
extern, poate fi observată în destul de puţine aflorimente; de aceea poziţia în spaţiu a zonelor în
care există discordanţe (şi implicit zonele afectate de uplift-uri de natură crustală) nu poate fi
conturată cu precizie.
Mişcarea de subsidenţă se reia până la sfarşitul Cretacicului superior. Incepând cu
Paleogenul se observă o comportare diferită a diferitelor domenii de sedimentare.
A. Domeniul intern, adiacent digitaţiei de Tarcău din pânza de Tarcău, incepand cu 64 ma,
(ceea ce corespunde debutului sedimentării orizontului bazal al gresiei de Tarcău), intră într-o
perioadă de accelerare a subsidenţei până la 60 ma. (in figura 11.6.a, din motive grafice, sunt
reprezentate cele mai reprezentative curbe de subsidenţă. Pentru detalii poate fi utilizată anexa A).
O imagine completă privind relaţiile valorice între mărimea subsidenţei totale calculate
pentru diferitele profile geologice este reprezentată in figura 11.6.b.
Urmează apoi o la fel de rapidă decelerare, având ca efect o mişcare ascensională a
reperului luat în calcul, până la 50 ma. Aspectul concav al curbei de subsidenţă acoperind
intervalul de timp Paleocen poate fi rezultatul mai multor fenomene tectonice.
1. In acord cu teoria flexurii litosferei elastice un asemenea aspect al curbei de subsidenţă
poate fi rezultatul unor modificări de sarcină pe flancul bazinului de sedimentare analizat. In cazul
 140

unui astfel de scenariu trebuie acceptate acumularea unor sarcini crustale suplimentare pe
marginea bazinului. Acest lucru se realizează prin scurtări tectonice însotite de falii inverse şi
modificari pozitive de relief. Astfel de scurtări nu se puteau petrece decât în deja deformatele
Dacide Mediane sau Dacide Externe întrucât domeniul Moldavidelor suferă primele scurtări
importante începând cu Miocenul.
Aşa cum am mai arătat, aplicarea unei forţe suplimentare pe marginea unui bazin de foreland
are ca efect o îngustare a bazinului însotită de o creştere a vitezei de subsidenţă. In acelaşi timp
înăltimea concavităţii externe este accentuată şi în consecinţă gradul de erodare al acesteia creşte.
Pe de alta parte această concavitate are tendinţa de deplasare către interiorul bazinului de
sedimentare (figura 11.7). Urmează perioada de relaxare bazinală în timpul căreia bazinul se
lărgeşte şi prezintă o decelerare a subsidenţei. Concomitent sarcina crustală internă intră într-o
perioadă de eroziune iar concavitatea externă scade în importanţă (din punct de vedere morfologic)
şi se deplasează spre foreland. Aplicând un astfel de scenariu concavitatea externă era situată într-o
zonă în care erau prezente şisturi verzi.
O astfel de interpretare a comportamentului bazinului de Tarcău şi cel al Cutelor Marginale
ar putea explica aspectele unor îndinţări faciale între formaţiuni. Spre exemplu perioada de
îngustare a bazinului şi de activare (cu deplasare spre interiorul bazinului) a sursei externe ar putea
fi reprezentată de înaintarea stratelor de Poiana Uzului în domeniul gresiei de Tarcău (Săndulescu
et al., 1990) precum şi a stratelor de Putna şi a celor de Straja spre interiorul bazinului de
sedimentare, în domeniul stratelor de Ciunget. Activarea sursei de şisturi verzi ar fi responsabilă
de depunerea conglomeratelor paleocene de Horăicioara precum şi a celor de Piatra Streiului şi
Piatra Cornii (figura 11.8).
Judecând în aceeaşi termeni, ai unui comportament flexural al bazinului Moldavidelor, este
imaginată comportarea acestuia în decursul întregului Paleogen (figura 11.8-continuare). Sunt
dificil de încadrat într-un astefel de scenariu toate aspectele litologice descrise în secvenţele
Senonian-Paleogene. De aceea schema evolutivă propusă trebuie privită doar, deocamdată, din
punct de vedere calitativ.
Cuantificarea exactă a informaţiilor geologice necesită studii specifice sedimentologice.
Acestea ar fi depăşit cu mult subiectul lucrării de faţă. Rămâne ca în viitor să se determine exact
poziţia convexităţii externe în raport cu punctul de încărcare, magnitudinea ei, valorile oscilaţiilor
est+vest şi mai ales zonele de reactivare ale prismei de sedimentare critice a Carpaţilor Orientali.
Un început în această direcţie îl face Sanders (1998) apelând la un model de prismă cu vergenţă
bilaterală. Nu este exclus să existe remobilizări în cadrul prismei localizate astazi în cadrul
depresiunii Transilvaniei, sub formaţiunile miocene.
 141

Fig. 11.6.a Curbele subsidentei totale pentru cateva din profilele analizate. Alura usor curba a
bazinului de sedimentare Tarcau-Cute Marginale se datoreaza fenomenelor tectonice pre-
senoniene care au afectat in decursul Triasicului si Jurasicului paleodomeniul Carpatilor Orientali.
Detalii pot fi obtinute urmarind curbele de subsidenta tectonica si totala din anexa A.
 142

Fig. 11.7 Evoluţia unui bazin de foreland în contextul unor sarcini suplimentare adăugate pe
flancul intern. De notat relaţia dîntre punctul de aplicare al sarcinii (eventual şi mărimea ei) şi
evoluţia convexităţii externe. Deplasarea acesteia are efecte imediate asupra dispunerii spaţiale
a seriilor sediimentare. Deasemenea influenţează distribuţia spaţială a zonelor de îndinţări
faciale în cazul existenţei a două surse, internă şi externă, de material.
 143

Figura 11.6.b Valorile subsidenţei totale la 24 m.a. respectiv la finele Oligocenului.

Se observă valorile mari ale subsidenţei în zonele centrale ale Carpaţilor Orientali
faţă de zonele nordice şi cele sudice. Liniile verzi indică diversele paleodomenii de
sedimentare din cadrul pânzelor de Tarcău şi Cutelor Marginale reconstituite
conform profilelor retrotectonice (Ellouz et al., 1994). A se vedea şi figura 11.6.a.
 144

Cauze Efecte
A A
• ultimile efecte ale fazei • bazin de sedimentare larg; materialul arenitic
laramice intern (din Dacidele Mediane şi Dacidele
• relaxare crustală Externe) nu se îndinţeaza cu cel extern
B (şisturi verzi) rămas în domeniul stratelor de
• subsidenţa accelerează Lepşa.
• bazinul de sedimentare se B
îngustează • Începe depunerea orizontului bazal al gresiei
• nivelul mării în lowstand de Tarcău.
• Gresia de Siriu invadează baza stratelor de
Horgazu.
• Partea inferioară a stratelor de Putna
înainteză, spre vest, în bazin.
• Debutează conglomeratele de Horăiciora.

Fig. 11.8 Evoluţia bazinului de sedimentare al Moldavidelor la limita Senonian-

Paleocen privită prin prisma unui comportament elastic al litosferei. Distanţa dîntre
punctul de aplicare al forţei şi axul bazinului este necunoscută. Reacţiile
forelandului trebuie sa fi fost datorate unor modificări tectonice din cadrul prismei
de sedimentare existente, realizată în decursul Cretacicului inferior şi Senonianului.
 145

Cauze Efecte
A A
• Subsidenţa decelerează • Stratele de Horgazu invadează, dinspre
• Bazinul se lărgeşte vest, stratele de Poiana Uzului.
• Sursa externă îşi atenuează activitatea • Stratele de Poiana Uzului avansează în
B domeniul stratelor de Hangu.
• Subsidenţa accelerează B
• Concavitatea externă devine mai • Se intensifică acumularea
activă conglomeratelor de Horăicioara şi de
Piatra Cornii.
• Stratele de Straja înaintează în
domeniul de acumulare a stratelor de
Ciunget.
• Stratele de Runcu înaintează în bazin.
• Stratele de Putna invadează stratele de
Poiana Uzului
• Apar elemente de şisturi verzi în gresia
de Tarcău inferioară.
Fig. 11.8 (continuare)
 146

Cauze Efecte
A A
• Subsidenţa decelerează • Partea superioară a gresiei de Tarcău
• Concavitatea externă înaintează spre inferioară
foreland invadează stratele de Ciunget.
(platforme). B
B • Incepe acumularea stratelor de Giurgiu-
• Subsidenţa creşte Ghelinţa.
• Concavitatea externă avansează spre • Sursa externă este parţial înecată.
hinterland
• Nivelul mării în highstand (+225 m)
Fig. 11.8 (continuare)
 147

Cauze Efecte
A A
• Subsidenţa decelerează • Axa principală a bazinului Tarcău-Cute
• Nivelul mării rămâne în highstand Marginale
B migrează spre est.
• Subsidenţa accelerează. B
• Nivelul mării coboara (+150 m). • Îndinţările faciale se produc de la
• Concavitatea externă intră în bazin est spre vest; stratele de Bisericani
înaintează spre stratele de Plopu; stratele
de Plopu, la rândul lor, înainteza în
domeniul stratelor de Colţi.
• Apar şisturi verzi în partea
superioară a gresiei de Tarcău superioară
şi în baza stratelor de Podu Secu.
• Marnele cu globigerine îşi fac
apariţia în domeniul stratelor de Ciunget.
Fig. 11.8 (continuare)
 148

Cauze Efecte
A A
• Bazinul de sedimentare intră într-o • In şisturile disodilice inferioare se
perioadă de remarcă
extensie falii de creştere (v. Chichivei, afl.
B dreapta v.
•? Caşinului )
B
• In gresiile din orizontul şistos din
faciesul de Fusaru îşi fac prezenţa
elemente de şisturi verzi (v. Bâsca
Mare)

Fig. 11.8 (continuare)

In bazinul superior al văii Caşinului, au fost întâlnite fragmente de şisturi verzi, provenind
din foreland, în baza gresiei de Tarcău inferioare (Paleocen) imediat deasupra orizontului bazal al
gresiei de Tarcău. Prezenţa şisturilor verzi în cadrul faciesului de Tarcău asociată cu prezenţa, la
nivelul Paleocenului, a stratelor de Putna, a fost pusă în evidenţă, în bazinul râului Asău, şi de
Micu şi Bratu (1987)
Deasemenea, în bazinul vaii Bâsca Mare, o serie de bancuri de gresii cenuşii din “orizontul”
şistos al gresiei de Fusaru (rupelian) cuprind la partea lor bazală detritus de şisturi verzi de tip
dobrogean. In bazinul văii Oanţu, pe interfluviul cu valea Tarcăului, aceleaşi şisturi verzi au fost
întâlnite la partea finală a gresiei de Tarcău şi în baza stratelor de Podu Secu. Apariţiile
elementelor arenitice cu originea în foreland sugerează deplasări, cu valori încă necunoscute, spre
vest a axului principal al al bazinului de sedimentare paleogen, situaţie care ar fi în concordanţă cu
interpretarea flexurală a evoluţiei acestui bazin (fig. 11.9).
 149

Cauze Efecte
• Perioadă de extensii intrabazinale • Falii de creştere (falii sinsedimentare) care
ar putea
fi responsabile de o mărirea valorilor
grosimilor
normale (de la est spre vest) ale gresiei de
Kliwa.
Fig. 11.8 (continuare)

Intervalul de analiză în cazul acestor curbe de subsidenţă este de 10 m.a ceea ar putea face ca
unele aspecte să scape observaţiei. Detalierea fiecărui interval de timp ar necesita studii specifice
de sedimentologie şi, în măsura în care este posibil, de stratigrafie secvenţială.
Principalul dezavantaj interpretărilor făcute stă în aceea că este dificil de dovedit (şi în
consecinţă de datât) scurtări tectonice cretacic superior-paleocene (în sensul mecanicii prismei de
sedimentare) în domeniile Dacidelor Mediane sau al Dacidelor Externe. Totuşi trebuie amintit că,
în urma analizelor urmelor de fisiune pe apatit, Sanders (1998) descrie uplift-uri cretacic
superioare-paleocene în domeniul Dacidelor Mediane între 72 şi 53 ma.
2. Săndulescu (1974) descrie lipsa, în anumite regiuni, a orizontului bazal al gresiei de
Tarcău şi dispunerea discordantă peste diverşi termeni ai Cretacicului (şisturi negre, strate de
Lupchianu, strate de Horgazu) a gresiei de Tarcău inferioare. Autorul emite ipoteza unei cutări
embrionare ante-paleogenă (formaţiunile cretacice sunt mai intens cutate decât cele paleogene)
localizată doar de-a lungul anticlinoriumului Ojdula-Siclău-Comandău şi a prelungirii lui catre
nord. Cutele formate au afectat formaţiunile sedimentare ale bazinului gresiei de Tarcău alcătuind
în decursul Paleocenului o creastă emergentă subiect al eroziunilor subaeriene (orizontul bazal al
gresiei de Tarcău lipseşte).
Fără îndoială că aceste cutări au accentuat fenomenele de ridicare puse în evidenţă prin
analiza subsidenţei tectonice dîntre 60 şi 50 ma. Avem astfel de-a face cu o posibilă combinaţie a
două fenomene tectonice unul fiind de natură profundă cel de-al doilea fiind legat probabil de
propagarea spre exterior a planului de dezlipire pe care au acţionat mişcările tectonice tangenţiale
ce au condus la şariajele Dacidelor Externe.
După acest eveniment important, domeniul de sedimentare al gresiei de Tarcău reintră
într-un regim subsident întrerupt doar de două inflexiuni relativ reduse ca valoare situate la 41 şi
respectiv 31-30 ma. Din punct de vedere litostratigrafic intervalele de timp sunt cuprinse în baza
stratelor de Podu Secu şi respectiv în cuprinsul marnele brune şi menilitele inferioare.
 150

Fig. 11.9 Distribuţia spaţială a fragmentelor de şisturi verzi în bazinul de

sedimentare de Tarcău. Cercurile cu steluţã indică poziţia zonelor în care
se regăsesc fragmente detritice de origine carpatică alături de cele cu
originea în foreland.Se remarcă deplasarea spre foreland a zonelor de
îndinţare în conformitate cu polaritatea orogenică predominant de tip
piggy back. Stelele negre indică apariţiile “anormale” de şisturi verzi în
domenii de sedimentare interne, apariţii datorate modificărilor spaţiale ale
sursei (convexitatea externă). Vezi şi textul pentru detalii.

Semnificaţia acestor două picuri rămâne destul de obscură. Prezenţa lor este însă dovedită nu
numai de alura curbelor subsidenţei tectonice ci şi de urmele de fisiune în apatit (Sanders, 1998)
din probele prelevate din domeniul pânzei de Tarcău. Vârstele unora dîntre uplifturi se înscriu
între 27 şi 44 ma. Interesant este faptul că aceeaşi metodă, aplicată unor şisturi cristaline din
domeniul Dacidelor Mediane, a pus în evidenţă fenomene ascensionale în intervalul 25-47 ma.
Judecând în termenii prismei de sedimentare critice s-ar putea face o legătura între aceste uplifturi
în sensul că aveau loc anumite modificări de natură topografică (submarină sau subaeriană). Ele
s-au accentuat în decursul Miocenului inferior când stadiul critic al prismei a fost atins şi au avut
loc primele deplasări spre foreland. Efectul a fost amplasarea primelor unităţi tectonice ale
Moldavidelor.
In final curbele subsidenţei tectonice din domeniul digitaţiei de Tarcău îşi schimbă panta în
sensul măririi ei începând cu 22-20 ma. In mod tradiţional o astfel de schimbare geometrică poate
fi explicată în două moduri: fie este vorba de un fenomen de re-rifting, fie este vorba de
amplasarea unor sarcini suplimentare pe marginea bazinului de sedimentare. In cazul de faţă este
evident că cea de-a două explicaţie este cea corecta ştiut fiind că în Miocenul inferior sunt puse în
loc pânzele flişului curbicortical, Macla şi Audia a caror origine era pe marginea internă a
bazinului Moldavidelor.
B. Curbele de subsidenta din domeniul Ciunget-Tazlau-skibe interne sunt mai calme decât
cele din domeniul mai intern al digitaţiei de Tarcău. O prima asemanare între cele două domenii
este mişcarea ascensionala cretacic superioara care pare să fi afectat întregul bazin de sedimentare
al Moldavidelor.
In intervalul de timp 80-40 m.a. subsidenţa este continuă cu viteze relativ constante lipsind
evenimentele paleocene observate la interiorul bazinului. In privinţa evenimentelor de la 41 şi 30
m.a. se poate constata (figura 11.6 a) prezenţa lor în zonele nordice ale bazinului (Sucevita, Putna,
 151

Câmpulung Moldovenesc, Bicaz). Spre sud (Slănic, Tg. Ocna, Comandău) evenimentul luteţian
superior-priabonian îşi pierde din importanţă rămânând prezent cel situat aproximativ la limita
Eocen-Oligocen (30 ma). Prezenţa în zona nordică a celor două evenimente, ca şi în domeniul
Tarcău, sugerează o evoluţie apropiată (cel puţin pentru acest interval de timp) a celor două
domenii. Observaţia făcută confirmă îngustarea bazinului de sedimentare Paleogen de la sud spre
nord aşa cum a fost presupus şi de Ellouz et al., (1996).
In ceea ce priveşte evenimentul de acum 30 m.a. este posibil că în urma lui porţiuni ale
bazinului să fi fost exondate pentru scurt timp. S-ar explica astfel dispunerea, în unele zone
(digitaţia Piepturi), a gresiei de Kliwa direct peste formaţiuni eocene (Săndulescu et al., 1990)
(figura 11.10 – anexã CD, legenda fiind ataşatã ca fişier 11.10.a).
Incepând cu circa 22-20 m.a. (limita Aquitanian-Burdigalian) bazinul intră într-o perioadă de
subsidenţă accentuată semn al debutului proceselor de şariaj din domeniile mai interne ale
Moldavidelor.
C. Analiza subsidenţei bazinale a ultimului şi cel mai extern domeniu de sedimentare
(Leşunt-skibe externe-Cute Marginale) pune în evidenţă, deasemenea, prezenţa mobilizărilor
ascensionale Cretacic superioare datorate inversiunilor tectonice ale bazinului Dacidelor Externe.
Local este posibil ca formaţiunile sedimentare să fi fost exondate putând avea loc o întrerupere a
sedimentării. Bancila (1958) citează în semifereastra Vrancei o lacună de sedimentare în baza
stratelor de Caşin, paleocene. Subsidenţa bazinului se reia fiind afectată de două evenimente la 40
m.a. şi la 22-20 m.a.
Incetarea subsidenţei acum 40 m.a. şi intrarea într-o perioadă de uplift nu are o explicaţie
clară. Perioada de uplift coincide cu un comportament similar din domeniul de Tarcău. Între cele
două regiuni se situa însă o zonă în care aceste mobilizări pozitive ale bazinului nu sunt prezente.
Deocamdată răspunsul nu poate fi dat cu toate că ar puate fi presupusă o cauză tectonică intra-
bazinală de origine necunoscută.
In privinţa upliftului ce a avut loc acum 22 m.a. (undeva în cuprinsul Aquitanianului) el se
asociază inversiunilor tectonice responsabile de amplasarea primelor pânze de şariaj ale
Moldavidelor. Este uşor de observat că faţă de domeniile mai interne, în care în cursul acestui
interval de timp subsidenţa se accentuează, în zona externă au loc ridicări în cuprinsul bazinului
de sedimentare.
Cu toate că nu am analizat subsidenţa bazinului de sedimentare din care provine pânza
subcarpatică trebuie menţionată discordanţa dîntre formaţiunile sedimentare oligocene şi cele
miocene descrisă de Săndulescu (1974). Discordanţa poate fi observată în anticlinalele Pietricica,
Ciortea-Scăriga şi Pleşu. S-ar sugera astfel că, similar domeniului situat mai la interior, la limita
oligocen-miocen bazinul de sedimentare subcarpatic a fost antrenat în mişcari ascensionale
suficient de puternice pentru ca formaţiunile sedimentare să între într-o perioadă de eroziune
subaeriană. In termenii flexurii unei plăci elastice zona externă asociată pânzei subcarpatice
reprezenta, pentru intervalul de timp analizat, concavitatea externă generată ca răspuns la debutul
amplasării Moldavidelor interne (pânzele flişului curbicortical, Macla şi Audia). In acelaşi timp
zonele central-interne ale bazinului de Tarcău intrau într-o perioadă de subsidenţă mai accentuată.
Prin interpolare simplă s-au realizat o serie de diagrame 3-D pentru anumite intervale de
timp (figura 11.11). Ele reprezintă evoluţia subsidenţei tectonice de-a lungul timpului şi prezintă
poziţia în spaţiu a reperului ales (topul Albianului) ignorându-se aportul sedimentar ulterior.
Dealtfel diagramele 3-D ale subsidenţei totale au aceeaşi alură, singura deosebire fiind cea a
valorilor numerice. Se poate observa cu uşurinţă că subsidenţa tectonică cea mai accentuată s-a
aflat aproape tot timpul în zonele centrale ale bazinului de sedimentare, cu valori mai mari pentru
bazinul de Tarcău faţă de cel al Cutelor Marginale. Interpretarea în detaliu a suprafeţei
înfăşuratoare nu este încă posibilă întrucât datele de pornire sunt prea sarace.
In privinţa bazinului de sedimentare al pânzei subcarpatice sunt puţine lucruri de spus.
Motivul principal este acela că cele mai vechi formaţiuni sedimentare conservate sunt stratele de
Bisericani, priaboniene. Totuşi pe baza studiului curbelor de subsidenţă tectonică din domeniile
mai interne de sedimentare am încercat realizarea unei diagrame cronostratigrafice simplificată
(figura 11.12). Am reprezentat hiatusul corespunzator discontinuităţilor stratigrafice însoţite de
eroziune a forelandului, ca urmare a genezei şi upliftului concavităţii externe. Sunt deasemenea
 152

sugerate aspectele geometrice şi de vârsta a offlapului şi onlapului. Deplasarea concavităţii externe

spre bazin este datorată îngroşării prismei de sedimentare, din domeniile interne, fie prin noi falii
de încălecare, fie prin reluarea unor plane mai vechi. Ingroşarea se asociază cu o creştere a
unghiului suprafeţei topografice. Eroziunea prismei şi resedimentarea în bazinul de foreland
produce împingerea concavităţii externe spre exterior precum şi un onlap.

Fig. 11.12 Diagrama cronostratigrafică simplificată pentru paleozona bazinului de

sedimentare subcarpatic.

Conform acestor presupuneri, o coloană stratigrafică completa prin bazinul de sedimentare

subcarpatic ar fi fost caracterizată de lipsa unor părti importante ale Senonianului şi Paleocenului
(inferior şi superior).
Ca o concluzie a celor spuse mai sus, analiza bazinului de sedimentare Senonian-Paleogen
din punctul de vedere al unui comportament flexural, indică:
• pe măsura înaintării fronturilor de şariaj ale diferitelor unităţi tectonice se modifică
poziţia şi magnitudinea încărcăturii pe marginea de placă (marginea bazinului).
• modificarea poziţiei şi magnitudinii încărcăturii are ca efect schimbarea poziţiei şi
mărimii (înălţimii) concavităţii externe inclusiv a axului acesteia (hinge-line) în raport cu
bazinul de sedimentare.
• schimbarea poziţiei şi înălţimii concavităţii externe modifică vârsta şi poziţia diferitelor
discordanţe stratigrafice (atunci când are loc o exondare). In acest sens acceptând o
secvenţialitate tectonică de tip break-forward (piggy back) pentru pânzele flişului din
Carpaţii Orientali, discordanţele acoperă intervale temporale din ce în ce mai recente pe
măsura deplasării spre exterior.
• schimbarea poziţiei şi înălţimii concavităţii externe are ca efect schimbarea naturii
litologice a rocilor erodate şi depuse în bazin precum şi granulometria acestora funcţie
de energia de relief realizată.
• modelul flexural explică migraţia generală spre exterior a axului bazinului de
sedimentare introducând şi scurte perioade, cu o durată temporala subordonată, în care acesta are o
deplasare spre punctul de aplicare a sarcinii tectonice. Acest comportament, studiat în detaliu, ar
explica în mare măsură îndinţările faciale ce mai pot fi încă observate.
Spre deosebire de alte catene alpine, în care deplasarea pânzelor de şariaj spre foreland nu a
mascat (acoperit) concavitatea externă şi, deci, nici linia ei de creastă, în Carpaţii Orientali
lucrurile au evoluat altfel. Sursa externă de material sedimentar, respectiv concavitatea externă, a
fost acoperită în urma şariajelor. Este atât cazul cordilierei perimoldaviene cât şi al surselor de
şisturi verzi de tip dobrogean. Distanţa concavităţii faţă de încărcatura orogenică depinde de o
serie de parametrii reologici ai litosferei cum ar fi grosimea, structura, vârsta şi istoria termică; ea
variază substanţial, de la 300 km în cazul Munţilor Stâncoşi (Cătuneanu et al., 1996) la circa 50
 153

km în cazul Alpilor (Crampton şi Allen., 1995) deci un registru foarte larg. Evident, în cazul
Carpaţilor Orientali distanţele trebuie să fi fost mai apropiate de cazul Alpilor dar cât vor fi fost ele
este greu de precizat. Singura presupunere ce ar putea fi făcută este aceea că pe măsură ce
fronturile de şariaj se deplasau spre platformă, distanţa între punctul de aplicare a încărcăturii
orogenice şi axul concavităţii externe creştea.
Creşterea se explică, în acest caz, prin creşterea grosimii elastice efective a litosferei dar şi
prin faptul că evenimentele termice la care aceasta a fost supusă se diminuau în aceeaşi direcţie
conform modelului prezentat în capitolul 10. Aşa se explică faptul axul bazinului de sedimentare
se deplasa, pe ansamblu, spre foreland şi, ca o consecinţă, şi materialul erodat din concavitatea
externă se depunea în zone din ce în ce mai externe. O evoluţie de acest tip se poate observa cu
uşurinţă urmărind ocurenţele de elemente de şisturi verzi. Ele sunt prezente, timid, în Albian, în
gresiile glauconitice din pânza de Audia, şi au o ultimă apariţie în formaţiunile miocene (stratele
de Măgireşti) ale pânzei subcarpatice.
 154

Figura 11.11 Diagrame 3-D ale subsidenţei bazinului de sedimentare Tarcău şi Cute Marginale realizate pe
baza interpolării valorilor calculate pentru diferite locaţii. Suprafaţa modelată este topul albianului. Vârstele
la care s-a modelat subsidenţa sunt în milioane de ani. Valorile reţelei de interpolare sunt convenţionale.
1.C-lung Moldovenesc-p.de Tarcău (digitaţia Vama) 2.C-lung Moldovenesc-p.de Tarcău (digitaţia Frasin)
3.Slanic Moldova-p de Tarcău (digitaţia de Tarcău) 4.Bicaz-p.de Tarcău (digitaţia de Tarcău) 5.Brates-p.de
Tarcău (digitaţia de Tarcău) 6.Comandau-p.de Tarcău (digitaţia de Tarcău) 7.Comandau-p.de Tarcău
(digitaţia de Ciunget) 8.Comanesti-p.de Tarcău (digitaţia de Tarcău) 9.Cosnea-p.de Tarcău (digitaţia de
Tarcău) 10.Cracaoani-p.Cutelor Marginale (digitaţia Horaita-Doamna) 11.Ghelinta-p.de Tarcău (digitaţia de
Tarcău) 12.Ghimes-p.de Tarcău (digitaţia de Tarcău) 13.Lepsa-p.Cutelor Marginale (semifereastra Vrancei)
14.Piatra Neamt-p.Cutelor Marginale (digitaţia Horaita-Doamna) 15.Putna-p.de Tarcău (skibe externe)
16.Slanic Moldova-p.de Tarcău (digitaţia de Ciunget) 17.Sucevita-p.de Tarcău (skibe interne) 18.Sucevita-
p.de Tarcău (skibe externe) 19. Suha - p. de Tarcãu (skibe interne) 20. Tazlãu - p. Cutelor Marginale
(digitaţia Horaiţa - Doamna) 21. Tg. Ocna - p. de Tarcãu (digitaţia de Leşunţ) 22. Tg. Ocna - p. de Tarcãu
(digitaţia Ciunget) 23. Tg. Ocna - p. de Tarcãu (digitaţia de Piepturi) 24. Zãbala - p. Cutelor Marginale
(digitaţia de Greşu) 25. Bicaz - p. de Tarcãu (digitaţia de Tazlãu).
 155

Figura 11.11 ( continuare)

 156

Figura 11.11 ( continuare)

 157

Figura 11.11 ( continuare)

 158

Figura 11.11 ( continuare)

11.3. Analiza geometricã şi cinematicã unor unităţi de cuverturã din Carpaţii Orientali

Analiza geometrica a unor panze de şariaj poate fi facuta în plan, adica pe hartile geologice,
dar şi în spatiu în masura în care exista un numar suficient de profile geologice. In acest sens
CarpaţiiOrientali au fost destul de bine studiati si, în consecinta, exista un mare numar de sectiuni
geologice în special prin unităţile tectonice externe. Au fost analizate câteva zeci de profile
geologice la diferite scări, profile care acoperă în întregime Carpaţii Orientali începând de la
paralela Braşov şi până la frontiera cu Ucraina. Nu ne mai referim la ele aici întrucât au fost
amintite deja în capitolul doi la materialele grafice folosite. Scopul principal a fost acela de a
localiza în spaţiu poziţia planului de şariaj precum şi evidenţierea liniilor de branşare între
diversele pânze de şariaj. Cantitatea de date este foarte mare (câteva mii de puncte de observaţie)
prelucrarea lor fiind executată prin metode de calcul computerizate.
Unităţile tectonice de cuvertură care fac subiectul acestei analize sunt: pânza de Ceahlău,
pânza flişului curbicortical, pânza de Audia, pânza de Tarcău, pânza Cutelor Marginale şi pânza
subcarpatică. Lipsesc, după cum se vede, Pienidele şi pânzele transilvane dar şi pânza flişului
negru, pânza de Baraolt, pânza de Bobu şi pânza de Macla. Ultimile patru unităţi nu au fost
analizate fie pentru că acoperă suprafeţe în afloriment relativ mici şi, deci, extinderea de-a lungul
catenei Carpaţilor Orientali este doar presupusă, fie ca înglobează volume mici de roci în
comparaţie cu alte pânze de şariaj (cazul pânzei de Macla).
Dîntre unităţile analizate doar pânza de Ceahlău aparţine Dacidelor Externe toate celelalte
făcând parte dîntre Moldavide.
 159

Modelarea suprafeţelor de şariaj a permis realizarea unor imagini tridimensionale. Pentru o

mai bună interpretare a aspectelor geometrice ale suprafeţelor au fost realizate şi imagini în plan.
In cazul tuturor unităţilor mai interne, respectiv pânzele de Ceahlău, a flişului curbicortical
şi de Audia se poate observa cu uşurinţă că unghiul de înclinare a suprafeţei de şariaj creşte
progresiv de la paralela Braşov spre nord. Zona cu schimbarea cea mai accentuată a pantei este
situată la 160-200 km nord de Braşov respectiv în dreptul unei paralele care ar trece prin munţii
Călimani (figura 11.13).
Cum am mai amintit, cinematica secvenţială a Dacidelor Externe şi a Moldavidelor este de
tip break-forward. Odată amplasată o unitate tectonică, în decursul compresiunilor ulterioare ea
este transportată pasiv “în spatele” unităţilor mai externe puse în loc mai recent (transport tip
piggy-back). De aceea geometria planului de şariaj poate reflecta anumite aspecte morfologice şi
geometrice ale reţelei de rampe şi paliere pe care a avut loc încălecarea. Tinând seama de cele
spuse pot fi luate în calcul trei variante posibile care să explice geometria actuală a suprafeţelor de
şariaj:
-alura suprafeţei se datorează strict reţelei de rampe şi paliere din culcuşul planului de
alunecare.
-suprafaţa de şariaj, aşa cum arată astazi, este datorată unor fenomene de mare amploare mai
noi decât şariajul iniţial, suprafaţa originală fiind complet estompată.
-ambele fenomene tectonice, de şariaj şi de modificări ulterioare ale planului de şariaj, îşi fac
simţită prezenţa.
Cea de-a treia variantă este cea mai probabilă şi, dealtfel, există dovezi care atestă că unele
plane de şariaj au fost recutate parţial. Apare însa dificultatea separării efectelor diverselor cauze
tectonice (primare sau secundare) care au modelat suprafeţele de şariaj. Din acest motiv o
interpretare a alurii suprafetelor, în detaliu, nu este posibilă deocamdată. Ce rămâne însă evident
este că, la scară globală, panta suprafeţelor de şariaj devine din ce în ce mai abruptă cu cât ne
deplasăm spre nord. Excepţie face pânza Cutelor Marginale care are mari înclinări ale suprafeţei
de încălecare în zona semiferestrelor Vrancei şi Bistriţei. Explicaţia constă în aceea că ăn decursul
deplasării unitatea a întâlnit un sistem de rampe abrupte. Efectul a fost blocarea mişcarii şi
remobilizări în corpul pânzei ceea ce a dus la geneza unor duplexuri de tip “antiformal stack”
(cazul semiferestrei Vrancei). Formarea lor a fost stimulată şi de deplasarea în acoperiş a pânzei
de Tarcău. O dovadă în acest sens este prezenţa petecelor de rabotaj Tg.Ocna (vezi şi figura 11.10)
care, din punct de vedere genetic, pot fi asimilate unor duplexuri (vezi figura 7.14).
Ca şi în cazul suprafeţelor de şariaj modificarea pantei poate avea o origine primară sau
una secundară, sau poate fi efectul combinat a mai multor fenomene. Părerea noastră este că
schimbarea de pantă este de origine primară eventual fiind accentuată ulterior. Când spunem
aceasta ne bazăm pe următoarele observaţii:
• liniile de branşare ale tuturor unităţilor, aşa cum vom vedea ceva mai jos, se apropie unele
de altele urmărindu-le de la sud spre nord, ajungând chiar să se suprapună. Apropierea lor este mai
accentuată începând de la paralela munţilor Călimani spre nord. Cum o linie de branşare se naşte
doar o dată, în momentul primei deplasări importante a volumului de roci, rezultă că “înghesuiala”
din nordul Carpaţilor Orientali are cauze de natură geometrică. Acest lucru presupune un culcuş
(footwall) cu anumite caracteristici atât pentru unitatea cu tectogeneză cretacic superioară (pânza
de Ceahlău) cât şi pentru unităţile mai externe cu tectogeneză miocen inferioară sau mai nouă
(pânzele flişului curbicortical, de Audia, de Tarcău, Cutelor Marginale şi subcarpatică). O
explicaţie posibilă este că trebuie să fi fost vorba de de rampe mai abrupte şi de paliere mai
înguste ale culcuşului ceea ce ar explica şi pantele mai accentuate ale suprafeţelor de şariaj.
• Ellouz et al. (1996) dovedeste că, cel puţin, bazinul de sedimentare paleogen din Carpaţii
Orientali se îngusta de la sud spre nord. Lăţimile cele mai mari erau în zonele central-sudice, ele
scăzând pe măsură ce ne deplasăm spre nord. Aşa cum a reieşit din analiza subsidenţei bazinale
(subcapitolul 12.2.3.), îngustarea bazinului se datorează unor modificări ale parametrilor
litosferici, în speţă creşterea grosimii şi rigidităţii flexurale în acelaşi sens, de la sud spre nord.
Modificari similare existau şi în bazinele de sedimentare mai interne şi mai vechi, jurasice şi
cretacice (capitolul 10). Este evident că o litosferă anizotropă supusă extensiilor anterioare
perioadei compresive va găzdui bazine de sedimentare cu caracteristici diferite, inclusiv cele de
 160

ordin geometric. Bazinele vor răspunde diferit atât în timpul perioadelor de subsidenţă cât şi în
decursul inversiunilor tectonice. Ceea ce este interesant este că, aşa cum arată Pătruţ et al. (1995)
prin studiul grosimilor formaţiunilor jurasice şi cretacice suprapuse blocului Rădăuţi-Paşcani şi
platformei Moldoveneşti, regimurile de sedimentare erau diferite în zona sudică şi centrală faţă de
cea nordică (figura 11.14). In timp ce în zona central-sudică bazinul de sedimentare era calm,
organizat, orientat NV-SE, în zona nordică bazinul devine dezorganizat sugerând un regim de
sedimentare într-un număr de bazinete dezvoltate, probabil, pe o serie de blocuri basculate. S-ar
dovedi astfel că diferenţele de comportament bazinal între cele două zone se extindeau mult spre
est.
In ceea ce priveşte harta liniilor de branşare pentru unităţile tectonice analizate, ies în
evidenţă unele aspecte (figura 11.15). In dreptul paralelei Braşov (zona sudică a segmentului
cercetat din Carpaţii Orientali) liniile de branşare sunt dispuse pe o lăţime de circa 90 km. In zona
nordică a Carpaţilor Orientali aceleaşi linii de bransare se dispun pe o lăţime de doar 30 km.
Diferenţa dîntre cele două valori este strâns legată de panta iniţială a planelor de şariaj ale
diverselor unităţi tectonice precum şi de forma şi lăţimea iniţială a bazinelor de sedimentare. Spre
exemplu bazinul Paleogen suprapus domeniilor de Tarcău, Cutelor Marginale şi subcarpatic avea
următoarele lăţimi (Ellouz et al., 1996):

Tabelul 11.7 Lăţimile originare ale bazinului de sedimentare paleogen

al flişului extern din Carpaţii Orientali.

Lăţimea iniţială a bazinului

Paleogen (km)
Zona nordică (Bucovina) 95-110
Zona centrală (Trotus) 150
Zona sudică (Vrancea) 150

Unele aspecte interesante pot fi semnalate şi într-o diagramă a dispunerii în plan vertical, de
la sud spre nord, a liniilor de branşare (figura 11.16). Se observă că la circa 80 km nord de paralelă
Braşov, cu excepţia liniei de branşare a pânzei subcarpatice, toate celelalte prezintă o formă
concavă coborând cu câţiva kilometri. Aceast aspect se menţine pânş la circa 170 km nord de
paralela Braşov când liniile de branşare devin ascendente. Se delimitează, în acest mod, o zonă în
partea centrală a Carpaţilor Orientali în care suprafeţele de decolare şi implicit liniile de branşare
sunt mai profunde. Trebuie remarcat că zona depresionara coincide cu dezvoltarea la interiorul
 161

Figura 11.14 Variaţia grosimilor formaţiunilor sedimentare din partea vestică a

forelandului Carpaţilor Orientali. A.Jurasic superior B.Berriasian-Valanginian inferior.
1.Foraje 2.Izopahite. 3.Linie de ţărm 4.Falie 5.Linie de încălecare.
 162

Figura 11.14 (continuare)

zonei cristalino-mezozoice a lanţului magmatic Călimani-Gurghiu-Harghita, pe de-o parte, iar pe

de alta parte, la exterior, în domeniul Cutelor Marginale, cuprinde nordul semiferestrei Oituz-
Slănic şi semifereastra Bistriţei.
 163

Forma liniilor de bransare ar putea oferi informatii despre paleotopografia regiunii situate la
exteriorul domeniului de sedimentare al Cutelor Marginale.
Spre nord, dar mai ales spre sud, zona profundă a liniilor de branşare era delimitată de o
serie de rampe laterale care au determinat ca viitorul plan de şariaj să se situeze la adâncimi mai
mici. Efectele prezenţei acestor rampe laterale sunt semiferestrele tectonice din zona central-
sudică a pânzei Cutelor Marginale în care aflorează depozite cretacice.

Figura 11.15 Distribuţia în plan a liniilor de branşare ale pânyelor de

Ceahlău (A), flişului curbicortical (B), Audia (C), Tarcău (D), Cutelor
Marginale (E) şi subcarpatică (F).
Influenţa şi asupra şariajului de Tarcău a reţelei de rampe laterale ar putea explica formarea
anticlinalelor Comandău-Ojdula şi Valea Uzului în cuprinsul cărora afloreaza cele mai vechi
formaţiuni sedimentare din cadrul pânzei de Tarcău respectiv seria sisturilor negre. Totuşi, asupra
genezei anticlinalelor cu sisturi negre din cuprinsul pânzei de Tarcău ar mai putea exista o
 164

explicaţie bazată şi pe cinematica pânzelor iar nu numai pe aspectele paleotopografice ale

bazinului de sedimentare. Asupra celei de-a două posibilităţi mă voi opri ceva mai departe.

S 240 km N
20 km
10 11 12
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 0 0 0
p. Flisului
2 curbicortical
p. de Ceahlau
0
Adancimea (km)

-2

-4

-6

-8

-10 p. de Audia
p. de Tarcau p. Cutelor Marginale
-12

Figura 11.16 Dispunerea de-a lungul Carpaţilor Orientali a liniilor de branşare ale catorva pânze
de şariaj,în raport cu paralela Braşov.

Din cele spuse mai înainte rezultă că bazinul de sedimentare al Moldavidelor externe, cel
puţin, prezenta următoarele caracteristici:
-lăţimea creştea progresiv din zonele nordice (Bucovina) spre cele central-sudice (Oituz-
Vrancea).
-sistemul de rampe (flancurile bazinului de sedimentare) ce vor fi utilizate în decursul
inversiunilor tectonice avea caracteristici diferite: rampe mai scurte şi mai abrupte în zonele
nordice, mai largi şi cu pantă mai blândă, în zona central-sudică.
-în zona centrală a bazinului se diferenţia o regiune depresionară, la nivelul formaţiunilor
cretacic inferioare (orizontul de alunecare pentru Moldavide, mai puţin pânza subcarpatică), ce se
regăseşte în aspectul actual al liniilor de branşare. In urma fenomenelor tecto-sedimentare
ulterioare, zona depresionară este accentuată, în sensul unei subsidenţe tectonice mai activă,
limitată la nord şi sud de o serie de rampe laterale.
Prezenţa unor rampe laterale şi frontale este presupusă de Săndulescu (1984) pentru
explicarea decalării senestre, la nord de fereastra tectonica Dumesnic, a unităţii Cutelor Marginale,
unitate ce nu a mai fost întâlnită în foraje sub pânza de Tarcău.
Pe baza unor aspecte specifice de natură geometrică şi stratigrafică se poate presupune că
astfel de rampe laterale şi frontale au fost prezente şi în zonele mai interne ale bazinului de
sedimentare al Moldavidelor.
Suprafaţa de alunecare principală a Moldavidelor (exceptând pânza Subcarpatică) este, aşa
cum am mai amintit, reprezentată de formaţiunile cretacic inferioare în facies silezian sau
asemănător acestuia. In cele ce urmează vor fi analizate câteva aspecte privind cinematica
pânzelor flişului curbicortical, Audia, Tarcău şi Cutelor Marginale.
Înainte de toate subliniem câteva caracteristici ale acestor unităţi:
• transversal pe Moldavide se poate observa că sunt două unităţi tectonice cu o structură
internă caracterizată de cute care îşi păstrează deseori ambele flancuri, cute cu dezvoltare
longitudinală mare şi în general largi. Este vorba de pânza flişului curbicortical şi cea
mai mare parte a pânzei de Tarcău (digitaţiile de Tarcău şi Ciunget). Aceste două pânze
au în faţa lor unităţi tectonice cu structură internă complicată reprezentate de cute solzi
(pânza de Audia situată la exteriorul pânzei flişului curbicortical) sau de cute cu flanc
 165

invers, deversate, culcate sau răsturnate (pânza Cutelor Marginale, situată la exteriorul
unităţii de Tarcău, căreia i se pot asocia şi digitaţiile externe ale pânzei de Tarcău). Din
aceste puncte de vedere s-ar putea definii dou sisteme de pânze: sistemul pânzei flişului
curbicortical (+ pânza de Macla)-pânza de Audia şi sistemul pânza de Tarcău-pânza
Cutelor Marginale.
• planul de alunecare al pânzei flişului curbicortical este situat în cuprinsul formaţiunilor
cretacic inferioare (strate de Plăieşi şi/sau Toroclej) în zonele centrale ale Carpaţilor
Orientali. Spre nord şi spre sud planul de şariaj este situat în cuprinsul seriei flişului
curbicortical.
• în zona centrală a Carpaţilor Orientali pânza de Audia are lăţimile în afloriment cele mai
mici şi structura în solzi cea mai accentuată. In constituţia acestor solzi nu participă
decât formaţiuni aparţinând seriei şisturilor negre şi argilelor vărgate. Spre nord şi sud,
pe de o parte lăţimea în afloriment a pânzei creşte, iar pe de altă parte solzii devin mai
largi trecându-se uneori la definirea unor digitaţii (digitaţiile de Benia şi Prisaca-
Săndulescu et al, 1993). In pânza Cutelor Marginale extremităţile acestei zone a pânzei
de Audia sunt “flancate” de cele două anticlinale în care apar formaţiuni cretacic
inferioare: anticlinalul Streiu (semifereastra Vrancei) şi anticlinalul Doamna
(semifereastra Bistriţei).
• zonele de lărgire în afloriment ale pânzei de Audia sunt însoţite de apariţia gresiilor
masive de Siriu, Benia şi Prisaca. Singura excepţie este la Brusturoasa unde pe o
suprafaţă redusă aflorează gresia de Siriu.
• atât gresia de Siriu cât şi cele de Benia şi Prisaca au o poziţie discordanta pe formaţiunile
pre-senoniene. Sunt sugerate astfel fenomene tectonice ce au afectat domeniul de Audia
înainte de Senonian, observaţie facuta dealtfel de mai mult timp (Săndulescu, 1984).
• Stefănescu (1978) descrie o prima deformare a depozitelor pânzei flişului curbicortical
contemporană celei a Dacidelor Externe (faza laramică timpurie).
• anticlinalul Streiu din cuprinsul pânzei Cutelor Marginale (semifereastra Vrancei) este
situat în digitaţia externă (digitaţia Coza) inferioară, din punct de vedere geometric, celei
interne (digitaţia Gresu).
• pânzele flişului curbicortical şi Audia au suferit deformări în două faze tectogenetice:
prima în decursul Cretacicului superior (faza laramică timpurie) cea de-a două în
decursul Miocenului inferior (faza stirică veche).
• pânza de Tarcău şi cea a Cutelor Marginale au fost afectate de tectogenezele
intraburdigaliană (faza stirică veche) şi intrabadeniană (faza stirică nouă).
Plecând de la cele enumerate mai sus am încercat reconstituirea modului de amplasare a
diferitelor unităţi tectonice.
Sistemul pânza flişului curbicortical-pânza de Audia
Analizând relaţiile dîntre pânza flişului curbicortical şi cea de Audia reiese că, de-a lungul
acestor două unităţi, fenomenele tectonice compresive au avut efecte diferite. După cum am spus
primele tendinţe de deplasare spre exterior a pânzei flişului curbicortical au fost în faza laramică
timpurie. Totuşi, la un moment dat acestea au încetat şi pânza flişului curbicortical a “ratât” şansa
de a se înscrie prîntre Dacidele Externe. Cărui fapt s-a datorat inhibarea mişcării spre exterior a
acestei unităţi? O primă ipoteză poate fi, judecând în termenii flexurii plăcii elastice, aceea că
după amplasarea Dacidelor Externe s-a creat un relief submarin undeva în domeniul Audia. Ar fi
vorba de schimbarea topografiei fundului de bazin, panta nivelului de alunecare a pachetului de
roci crescând cu câteva grade a împiedicat propagarea mai spre exterior a mişcării. O a două
ipoteza, independenta sau alaturata celei de mai sus, se refera la unele schimbari faciale (insotite şi
de modificarii ale presiunii apei din pori la baza planului de alunecare) între stratele de Plaiesi şi
cele de Audia care au dus la cresterea frecarii bazale şi blocarea mişcării.
Oricare din ipotezele enunţate ar fi fost adevărată, în urma blocării deplasării spre exterior a
volumului de roci corespunzator pânzei flişului curbicortical au rezultat două lucruri:
-a început o perioada de deformare internă a corpului principal de sedimente.
-planul de alunecare al prismei sedimentare s-a propagat spre exterior speculând
formaţiunile şistoase cretacic inferioare până la amortizarea mişcării.
 166

Scenariul general prezentat îmbracă însă două aspecte. Unul caracteristic zonei centrale a
Carpaţilor Orientali şi un altul specific regiunilor situate mai la sud sau mai la nord de aceasta,
acolo unde s-a constata existenţa flişurilorr grezoase senonian-paleogene.
Diferenţa principală între cele două zone genetice este modul în care a avut loc amortizarea
mişcărilor cretacic superioare în cadrul stivei de sedimente. Evident, pentru moduri diferite de
comportament la amortizare şi formele geometrice rezultate sunt deosebite.
In zonele sudică şi nordică amortizarea s-a produs prin dezvoltarea unor structuri imbricate
(figura 11.17) care au deformat parţial formaţiunile pre-senoniene. Ar fi fost vorba de o serie de
cute de amortizare, probabil cu amploare diferită, situate în faţă proto-pânzei flişului curbicortical,
în domeniul de Audia. Aşa s-ar putea explica satisfăcător poziţia discordantă a flişurilor grezoase
reprezentate de gresiile de Benia, Prisaca şi Siriu peste formaţiunile pre-senoniene.
Zona centrală a avut un comportament diferit şi ceva mai complicat. O observaţie importantă
este aceea că în structurile tectonice ale pânzei de Audia din zona centrală cele mai noi formaţiuni
implicate sunt argilele vărgate, vraconian-turoniene, flişurile grezoase lipsind. Reiese de aici că în
momentul acumularii acestor flişuri (senonian-paleogen) parţial, domeniul de Audia era incapabil
să acumuleze sedimente. Or, singura explicaţie rezonabilă este aceea că domeniul de Audia aferent
zonei centrale era acoperit de proto-pânza flişului curbicortical fiind scos din circuitul firesc al
unui bazin de sedimentare. Amortizarea mişcărilor compresionale datorate fazei laramice timpurii
avea loc într-un mod diferit faţă de zonele învecinate şi sub planul de alunecare al proto-pânzei
flişului curbicortical. Singurul mecanism tectonic viabil în cazul de faţă este cel de tip duplex
(figura 11.17).
Tranziţia, în sens longitudinal, de la structuri imbricate la duplexuri ridică o serie de
probleme interesante atât de natura geometrică (tectonică) cât şi de natură litostratigrafică.
Este uşor de închipuit că, dacă apar mărimi diferite ale deplasării între structurile imbricate
şi duplexuri pot apare mişcări de rotaţie a structurilor într-o parte sau alta: în sens orar dacă
deplasarea este mai mare pe duplexuri şi în sens anti-orar dacă vectorul deplasării este dominant în
structurile imbricate. Judecând în acelaşi mod se poate modifica unghiul pe care-l fac structurile
de amortizare a mişcării cu planul pânzei pasive de acoperiş, în cazul de faţă cu planul proto-
pânzei flişului curbicortical.
Toate aceste posibile relaţii tectonice între două zone cu mod diferit de evoluţie au ca efect
modificarea bazinului de sedimentare, din punct de vedere geometric. La rândul ei geometria
bazinului are influenţă mare asupra sistemelor depozitionale. Spre exemplu, pentru cel mai simplu
caz, când valoarea mişcării pe o structură imbricată este egală cu mişcarea pe duplexul
corespondent, forma bazinului de sedimentare suprapus zonei active favorizează, în condiţiile unui
aport terigen, acumularea sedimentelor din ce în ce mai spre exterior pe măsură ce ne apropiem de
zona de tranziţie structuri imbricate/duplex. De aceea, teoretic, gresia de Siriu din partea sudică a
pânzei de Audia ar trebui să aibă extindere longitudinală din ce în ce mai mare pe măsură ce ne
deplasăm dinspre solzii interni spre cei externi ai pânzei.
 167

Figura 11.17 Relaţia între structurile proto-pânzei flişului curbicortical şi cele dezvoltate
în bazinul de sedimentare Audia. Primele deplasări ale prismei de sedimentare au loc în
Senonian planul de forfecare propagându-se spre exterior sub forma unor structuri
imbricate. In zona centrală a bazinului deformările au loc sub planul de şariaj generându-
se astfel o serie de duplexuri ce antrenau formaţiuni pre-senoniene (vezi textul pentru
detalii)

Cartografic, cazul gresiei de Siriu este mai puţin clar poate şi din cauza gradului de aflorare mai
redus al pânzei de Audia. In zona bucovineană a unităţii se vede însă destul de clar cum flişurile
grezoase din digitaţia internă au o extindere spre sud mai mică decât în cazul flişurilor din digitaţia
externă. Evident, dispariţia gresiilor se poate explica şi apelându-se la falii inverse post-
sedimentare. Totuşi, bazându-ne pe observaţiile asupra flişurilor grezoase senonian-paleogene din
unitatea de Audia, considerăm că distribuirea materialului sedimentar al acestor flişuri putea
 168

înainta din ce în ce mai spre sud (cazul zonei nordice) respectiv, din ce în ce mai spre nord (cazul
zonei sudice). Este dificil de detaliat această problemă cu atât mai mult cu cât principalul factor de
dirijare a materialului grezos era piedica morfologică submersă reprezentată de proto-pânza
flişului curbicortical.
Or, aspectele geometrice ale proto-pânzei, în decursul Senonianului şi Paleogenului, sunt
necunoscute. S-ar părea că, în linii mari, conturul în plan al acestei proto-pânze să fi fost convex,
zona cea mai avansată spre exterior corespunzând zonei de formare a duplexurilor. In condiţiile în
care gresiile de Benia şi Prisaca au avut sursa de material situată spre nord-vest iar gresia de Siriu
spre sud sau sud-est (dar şi dacă aceste flişuri ar fi fost alimentate, prin canioane submarine, din
domeniile Dacidelor Mediane şi Externe), atunci avansarea cea mai accentuată a materialului
sedimentar spre domeniul de Tarcău trebuie să fi fost în zonele centrale şi central-sudice ale
acestuia ca urmare a morfologiei fundului de bazin.
Astfel se explică prezenţa stratelor de Horgazu, strate ce cuprind şi material sedimentar tip
Siriu (Săndulescu, 1984), în cuprinsul digitaţiei interne a pânzei de Tarcău. Pe de altă parte,
teoretic, căci formaţiuni sedimentare senoniene nu sunt deschise în afloriment în zonele extrem
sudice şi extrem nordice ale unităţii de Tarcău, ar trebui ca şansele de amestec între flişurile
gresoase tip Siriu şi flişurile calcaroase, cu sursa externă, tip Hangu, să crească (figura 11.18).
Perioada ulterioară Senonianului pare mai calmă din punct de vedere tectonic în sensul că
structuri tectonice datorate forţelor de compresiune lipsesc. Următoarea tectogeneza importantă
este cea stirică veche, Miocen inferioară. Astfel, în decursul Paleogenului şi Oligocenului,
domeniul de sedimentare aferent pânzelor flişului curbicortical, Macla, Audia, Tarcău, Cutelor
Marginale şi subcarpatică este afectat doar de reaşezarile crustale din domeniile mai interne
(Dacide Mediane şi Externe) necesare realizării prismei de sedimentare critice miocene. Odată
prisma realizată, în decursul tectogenezei stirice vechi sunt puse în loc pânzele flişului
curbicortical, Macla şi Audia.
O formaţiune cu particularităţi interesante, care ar putea confirma relaţiile geometrice dintre
pânza flişului curbicortical şi Audia, este olistostroma de Slon. Faciesul de Slon (oligo-miocen)
este cunoscut de-a lungul întregilor Carpaţi Orientali începand din zona de curbură (Popescu,
1958; Stefănescu, 1978), continuând cu regiunile centrale (Bucur, Costea, 1964; Săndulescu et al.,
1987) şi până în sudul Bucovinei, la Găineşti (Joja, 1952). Cu excepţia zonei de curbură a
Carpaţilor Orientali, unde faciesul de Slon este cunoscut şi în cadrul pânzei flişului curbicortical,
în rest acesta apare în pânza de Tarcău şi într-o foarte mică măsură în pânza de Audia.
In privinţa sursei de material pentru depozitele în facies de Slon au fost emise două ipoteze
(Săndulescu et al, 1987):
-elementele alohtone de roci provin din domeniul de sedimentare aferent pânzelor flişului
curbicortical şi/sau Macla şi au traversat prin canale submarine domeniul Audia.
-între domeniile Audia şi Tarcău a existat un element topografic, cu caracter de cordilieră,
care, ulterior, a fost acoperit de şariajele miocen inferioare.
 169

Figura 11.18 Posibila distribuţie a formaţiunilor senoniene în bazinele de sedimentare

Audia şi Tarcău. Anticlinalul de rampă al proto-pânzei flişului curbicortical a dirijat
sensul de transport al materialului sedimentar care a alimentat partea internă a
bazinului. Sansele ca flişurile grezoase ale unităţii de Audia să fi invadat domeniul de
Tarcău cresc în zonele centrale ale bazinului senonian.

Fără îndoială că oricare din aceste ipoteze poate fi acceptată ca fiind corectă. Totuşi rămâne
destul de greu de înţeles de ce nu se cunosc depozite în facies de Slon în pânza de Audia (există o
singură excepţie asupra careia vom reveni). Deasemenea este curios faptul că, lăsând de-o parte
zona de curbură, lipsesc klippe sedimentare mai vechi decât faciesul de Şotrile (fliş de Macla,
gresie de Siriu), lucru observat dealtfel de mai mult timp (Săndulescu, 1984).
Dacă urmărim ocurenţele faciesului de Slon de-a lungul Carpaţilor Orientali se poate
observa (figura 11.19) distribuţia lui în regiunile de îngustare, în afloriment, ale pânzei de Audia,
regiuni pe care le-am asimilat zonelor de duplexuri. Mai mult, începând de la valea Siriului spre
sud şi vest, dezvoltarea faciesului de Slon este însoţită de dispariţia în afloriment a pânzei de
Audia.
 170

Figura 11.19 Principalele ocurenţe ale faciesului de Slon în cuprinsul unităţii de

Tarcău. 1.Găineşti 2.Trotuş 3.Cason-Tg.Secuiesc 4.Slon

Coroborând observaţiile de mai sus se poate susţine că acoperirea tectonică a pânzei de

Audia de către proto-pânza flişului curbicortical, aşa cum a fost imaginată mai inainte, este reală.
Premergător fazei stirice vechi, proto-pânza flişului curbicortical a fost exondată, materialul
sedimentar fiind erodat şi redepus spre exterior în bazinul de Tarcău, la acea data vecin, din punct
de vedere tectonic, cu bazinul de sedimentare aferent pânzei flişului curbicortical. Acceptând
aceasta ipoteză se ridică totuşi întrebarea de ce nu se cunosc klippe sedimentare de tip Slon în
zonele structurilor imbricate, zone care, conform modelului propus, nu erau acoperite de proto-
pânza flişului curbicortical. De aceea trebuie acceptate fenomene de eroziune ulterioare depunerii
materialului alohton, dar anterioare structurării finale a pânzei de Audia. Singurul loc cunoscut
unde s-au conservat elemente ale faciesului de Slon în cadrul pânzei de Audia se afla în bazinul
Siriului Mare (Stefanescu et al., 1993).
Prezenţa proto-pânzei flişului curbicortical pare să fi avut şi alte implicaţii de natură
sedimentologică. Se poate imagina că încălecarea senoniană a flişului curbicortical peste domeniul
de Audia a realizat un relief de fund al bazinului de sedimentare separând, prin intermediul unui
anticlinal de rampă, două zone distincte. Una situată la interior (spre domeniul flişului
curbicortical şi Macla) alta situată la exterior (spre domeniile de Audia-zonele structurilor
imbricate- şi de Tarcău). Incepând cu Senonianul şi Paleocenul, regimurile de sedimentare se
diferenţiază în raport cu frontul proto-pânzei flişului curbicortical.
La interior s-au depus formaţiuni marnoase (marnele de Gura Beliei), urmate de depozitele
faciesului de Sotrile şi cele ale faciesului de Valea Caselor. La exterior începe depunerea
preponderent a unor flişuri grezoase sau grezo-marnoase (gresiile de Siriu, Benia şi Prisaca,
stratele de Horgazu, flisul de Tarcău, gresia de Fusaru etc.). Prezenta unei piedici topografice între
cele două domenii ar putea explica diferenţele faciale amintite. In acest sens, acceptând că flişul de
Tarcău (paleocen-eocen) cuprinde turbidite proximale, echivalentul lui mai intern (flişul de
Sotrile) ar trebui să prezinte cel puţin un aspect similar. Ori, flişul de Sotrile este de tip “strate cu
hieroglife” ceea ce ar indica un alt context depoziţional. Săndulescu et al., (1987) demonstrează,
pe baza elementelor resedimentate în faciesul de Slon, că din domeniul flişului curbicortical din
zona de curbură, unde era prezent flişul de Şotrile, se trecea la o serie de depozite marnoase sau
 171

argiloase de natura pelagică, pe măsură ce ne deplasăm spre nord. Din păcate depozite mai recente
decât Cretacicul superior nu s-au conservat în situ în pânza flişului curbicortical decât în zona de
curbură. Totuşi coexistenţa unor formaţiuni de aceeaşi vârstă, a căror sursă de material este
aceeaşi (carpatică), dar cu faciesuri sedimentare atât de diferite, sugerează că mediile
depoziţionale au fost deosebite nu numai paleogeografic ci şi geodinamic. Pentru ca modelul
propus să fie fiabil trebuie acceptat că flişurile grezoase traversau domeniul flişului curbicortical şi
debuşau în domeniile, mai externe, de Audia şi de Tarcău .
In concluzie, în decursul Paleogenului, în zona de curbură, începe acumularea flişului de
Sotrile, spre nordul bazinului flişului curbicortical continuând, aşa cum am mai amintit,
sedimentarea unor formaţiuni marno-argiloase. Dacă bazinul de sedimentare ar fi avut o formă
“normală” flişul de Sotrile ar fi avut posibilitatea de a ajunge şi în domeniile de sedimentare de
Audia şi de Tarcău. Din datele care se cunosc azi (Stefănescu, Micu, 1987) curenţii de turbiditate
au fost dirijati spre nord şi nord-est probabil fiind împiedicaţi să invadeze domeniile mai externe
de către anticlinalul de rampa al proto-pânzei flişului curbicortical.
Principala fază tectogenetică ce a dus la formarea pânzei flişului curbicortical şi a celei de
Audia este intraburdigaliană. Reajustările în cadrul prismei sedimentare, reprezentată de unităţile
mai interne deja structurate cărora li se adaugă sedimentarul din bazinul flişului curbicortical, au
mărit panta topografică suficient de mult ca prisma să intre în stadiul critic. Deplasarea s-a facut
pe acelaşi orizont de alunecare reprezentat de seria şisturilor negre, cretacic inferioare.
Deformările interne ale prismei sedimentare până la atingerea stadiului critic au acoperit întreg
Paleogenul fiind probabil secvenţiale. De aceste deformări care, în fapt, au ca efect activizarea
surselor sedimentare, sunt legate flişurile grezoase masive eocene şi oligocene. Aceleaşi mişcări
pozitive sunt probabil responsabile şi de dezvoltarea formaţiunii de Slon, oligo-miocena.
Sistemul pânza de Tarcău-pânza Cutelor Marginale
Cele două unităţi tectonice asupra cărora ne vom opri în continuare au suferit, ca şi în cadrul
sistemului precedent, două perioade de deformări (Săndulescu, 1984): intraburdigaliană (faza
stirică veche) şi intrabadeniană (faza stirică noua). Relaţiile tectonice între cele două pânze sunt
complexe şi, uneori, doar presupuse întrucât pânza Cutelor Marginale, ale cărei formaţiuni
aflorează astăzi doar într-o serie de ferestre (Mitocul lui Bălan, Dumesnic) sau semiferestre
tectonice (Putna, Bistriţa, Oituz-Slănic, Vrancea), este depăşită complet de pânza de Tarcău.
Din punct de vedere structural, între cele două unităţi sunt o serie de diferenţe. Pânza de
Tarcău (cea mai extinsă unitate moldavidică) prezintă o serie de cute largi, bine exprimate în
digitaţiile interne (Tarcău, Ciunget) şi o structură mai complicată în digitaţiile externe (skibe,
Tazlău, Leşunţ) dominate de structuri de tipul cutelor solzi. Pânza Cutelor Marginale este
caracterizată de o complexitate structurală accentuată dominată de structuri de tip duplex
(semifereastra Vrancei) sau de cute cu flanc invers în celelalte zone de aflorare. O caracteristică a
acestui sistem de pânze este prezenţa peticelor de rabotaj Voevodeasa, Păltinoasa, Moineşti
precum şi peticele din zona Tg. Ocna (Săndulescu et al., 1990).
Săndulescu (1984) face câteva precizări:
- domeniul Cutelor Marginale a fost supus eroziunii între prima tectogeneză (stirică veche)
şi cea de-a doua (stirică nouă) şi abia apoi acoperit de pânza de Tarcău.
-structurarea internă proprie fiecarei pânze precede şariajul principal.
-peticele de rabotaj au fost supuse eroziunii înainte să fie smulse şi transportate de unitatea
de Tarcău.
Tratarea celor două unităţi tectonice simultan nu are ca motiv doar o serie de asemănări în
ceea ce priveşte evoluţia tectonică, ci şi faptul că secţiunile echilibrate pe care le-am realizat
tratează tocmai aceste două pânze de şariaj. Lor li se adaugă şi cea mai externă unitate, pânza
subcarpatică.
Reamintim că bazinul de sedimentare al Moldavidelor a debutat cu o perioadă de subsidenţă
termică, Cretacic inferioară, datorată extensiilor crustale ce au dus la geneza bazinului, mai intern,
al Dacidelor Externe. Incepând cu Cretacicul superior şi continuând în Paleogen s-a trecut la o
subsidenţă flexurală datorită încărcărilor tectonice ale edificiului carpatic timpuriu, pe marginea
subţiata a litosferei europene.
 172

După perioada de subsidenţă Cretracic superioară-Paleogenă, unităţile flişului extern al

Carpaţilor Orientali au fost tectonizate progresiv şi înglobate definitiv edificiului carpatic în
timpul Neogenului. Deformările au migrat de la vest la est (tip break-forward sau piggy back
sequence). In aceeaşi direcţie s-a deplasat şi depocentrul avanfosei carpatice (Dumitrescu,
Săndulescu, 1968; Paraschiv, Olteanu, 1968; Săndulescu et al., 1981).
Avanfosa Burdigalian-Badenian-Sarmatian inferioară s-a suprapus parţial peste domeniul
flişului. In pânza Cutelor Marginale şi în cea subcarpatică molasele de această vârstă se suprapun
peste faciesurile bituminoase oligocen-miocen inferioare. De remarcat este prezenţa celor două
episoade evaporitice, Miocen inferior şi Badenian, care se corelează cu episoadele de deformare
tectonică stiric vechi şi stiric nou.
Avanfosa Sarmato-Pliocenă se dezvolta spre est, acoperind parţial fruntea pânzei
subcarpatice precum şi platformele din foreland. Vârstele amplasării pânzelor de Tarcău şi a
Cutelor Marginale au fost distinse în câteva zone cu suprafeţe restrânse. Bazinul sarmaţian de tip
piggy back Comăneşti, acoperă frontul de şariaj al pânzei de Tarcău. Pe de altă parte cele mai noi
depozite situate sub planul de şariaj al pânzei de Tarcău sunt de vârstă Badenian inferior
(Săndulescu, 1984). Din acestea rezultă că vârsta amplasării pânzei de Tarcău este intrabadeniană.
O evoluţie similară a avut şi pânza Cutelor Marginale.
Secţiunile geologice alese pentru echilibrare sunt plasate în zone cu un grad de cunoaştere
mai mare, în special în adâncime. Astfel soluţiile propuse atât pentru valorile scurtărilor tectonice
Neogene cât şi pentru lăţimea iniţială a bazinului de sedimentare al flişului extern au un grad de
certitudine acceptabil.
Secţiunile geologice alese au fost restaurate în forma lor pre-deformată, paleogenă,
utilizându-se tehnica secţiunilor echilibrate asistată de computer. A fost folosit programul
LOCACE (Moretti, Larrere, 1989). Programul este realizat pornindu-se de la premisa conservării
lungimilor şi suprafeţelor stratelor (pentru detalii vezi capitolul 5).
Profilele au fost alese astfel încât să fie orientate pe direcţia cea mai probabilă de deplasare a
pânzelor. Deasemenea zonele respective au un grad de cunoaştere a datelor geologice de suprafaţă
sau de profunzime destul de bun.
Secţiunea 1 se situează în Bucovina urmând aproximativ direcţia văii Moldovei (figura 9.2,
pag. 106). In regiune pânzele de şariaj sunt relativ înguste, pânza de Tarcău intrând în contact
direct cu pânza subcarpatică. In consecinţă unitatea Cutelor Marginale este acoperită complet de
pânza de Tarcău. Este deasemenea prezent petecul de rabotaj Păltinoasa, petec a cărui origine este
dintr-o zonă de la limita domeniilor de sedimentare Tarcău şi Cute Marginale.
Secţiunea 2 este localizată în apropiere de Comăneşti traversând bazinul de sedimentare cu
acelaşi nume. Pânza Cutelor Marginale aflorează în urma eroziunilor la care a fost supusă pânza
de Tarcău. Depozitele sedimentare ale pânzei subcarpatice sunt bine deschise în afloriment.
Secţiunea 3 este cea mai sudică şi traversează semifereastra tectonică a Vrancei în care
aflorează duplexurile pânzei Cutelor Marginale de sub pânza de Tarcău. Spre est secţiunea
cuprinde pânza Cutelor Marginale precum şi partea nordică a depresiunii Focşani. Contactul dîntre
pânză şi depresiune corespunde unei falii cu plonj abrupt spre vest care ar putea fi de fapt o
basculare târzie, puternică, a flancului vestic al depresiunii.
Datele utilizate pentru realizarea secţiunilor au fost atât de suprafaţă cât şi de adâncime.
Datele de suprafaţă au privit lito şi biostratigrafia diferitelor formaţiuni din cadrul flişului extern.
In cadrul coloanei sedimentare stratele reper sunt bine cunoscute la fel ca şi variatiile de grosime
sau variaţiile faciale. Datorită numeroaselor hărţi geologice realizate, geometria structurilor
superficiale este detaliată incluzând indicaţii asupra axelor de cute, direcţii şi înclinări ale stratelor,
contacte tectonice majore, etc. Structurile adânci (geometria unităţilor tectonice) precum şi
adâncimea la care se situează platformele sub edificiul pânzelor de şariaj, sunt cunoscute fie din
foraje, fie din diferite studii geofizice. O serie de foraje au traversat unul sau mai multe duplexuri
ale pânzei Cutelor Marginale. Altele au depăşit unităţile şariate întâlnind formaţiuni ale
platformelor (în principal Badeniene sau Sarmaţian inferioare). Uneori au fost atinse şi formaţiuni
mezozoice sau paleozoice. Printre locaţii amintim forajele Frasin, Gura Humorului, Cuejdiu,
Putna, Bodeşti, etc.
 173

Profilele seismice în foreland sunt de calitate relativ bună, local ajutând şi la descifrarea
arhitecturii flişului. Important este că pot servi la urmărirea plonjului platformelor sub catenă
(Dicea et al., 1966, 1969; Paraschiv, 1979; Dicea, 1992). Au fost utilizate şi măsurători magneto-
telurice (Rădulescu et al., 1976; Stănică, 1981) ceea ce a mărit gradul de certitudine al secţiunilor
realizate.
In decursul echilibrărilor secţiunilor, o problemă de care a trebuit să se ţină seama a fost
ridicată de faptul că flişurile şi molasele au fost detaşate de pe substratul lor originar. In acest sens
au fost efectuate echilibrări succesive pentru a căuta forma care să “potrivească” cât mai bine
cuvertura sedimentară cu fundamentul ei iniţial.
Efectul eroziunii asupra fronturilor pânzelor a fost considerat ca neglijabil astfel încât
punctul de “tip” a fost amplasat în imediata apropiere a unităţii încălecate. Excepţie face secţiune
din semifereastra Vrancei unde, datorită eroziunilor intense, o parte a pânzei de Tarcău a fost
erodată. In consecinţă s-a proiectat alura geometrică şi stratigrafia pânzei de Tarcău situată
imediat la nord de semifereastra Vrancei.
Dacă restaurarea unităţilor de fliş şi de molasă nu a ridicat probleme deosebite, restaurarea
poziţiilor iniţiale ale blocurilor din fundament a fost mai dificilă. In zonele estice lucrurile sunt
destul de clare căci forelandul flexează blând şi nu este afectat decât de falii cu plonj vestic. In
zonele vestice însă compresiunile şi scurtările crustale au putut afecta şi fundamentul iniţial al
flişului astfel încât se naşte problema localizării acestor zone, respectiv contactul dîntre placa
flexată şi un ipotetic backstop alcătuit din roci ale fundamentului, în poziţie alohtonă. In zonele
sudice această problemă se complică şi mai mult întrucât intervin şi scurtări mai recente, ce au
debutat în Meoţian şi au putut continua până în Pleistocen (Hippolyte, Săndulescu, 1996). In plus
direcţiile compresiunilor par să se fi schimbat de la direcţia NV-SE (fazele stirice) la direcţii N-S
(faza valahă).
Pentru fiecare dîntre secţiuni au fost propuse două variante interpretative: una asumându-şi
scurtări minore şi alta pornind de la premisa unor scurtări majore. Lucrul acesta a fost necesar
întrucât trebuia să se ţină seama de locul de origine al depozitelor sedimentare aparţinând pânzei
Cutelor Marginale precum şi celor ale pânzei subcarpatice. Cele două ipoteze iau în calcul sursa
externă de elemente litice pentru flişurile cretacice şi paleogene. A fost depaşită de şariajele
Moldavidelor (pânza Cutelor Marginale şi pânza subcarpatică) sau nu? Este evident că funcţie de
răspunsul la această întrebare valorile scurtărilor crustale pot diferi semnificativ.
Tabelul 11.7 sumarizează rezultatele operaţiilor de echilibrare a celor trei secţiuni.
Tabelul 11.7 Rezultatele obţinute în urma echilibrării celor trei secţiuni geologice alese.
Lăţimea iniţială a bazinelor de sedimentare Paleogene este constantă indiferent de
ipotezele propuse pentru consumul fundamentului. Scurtarea fundamentului are valori
diferite în funcţie de variantele alese (vezi textul pentru detalii)

Lăţimea iniţială a bazinului Paleogen Fundament consumat

(km) (km)
Zona nordică 95-110 40-70
(Bucovina)
Zona centrală 150 50-100
(Trotuş)
Zona sudică 150 50-100
(Vrancea)
După cum se vede secţiunile sudică şi centrală sugerează lăţimi ale bazinului Paleogen de
150 km în timp ce secţiunea nordică indică în jur de 100 km. In principiu, diferenţa nu poate avea
decât două explicaţii:
• erori ce au intervenit în decursul restaurării stării iniţiale a bazinului mai ales dacă în decursul
şariajelor o parte a flişului (50 km) echivalent din pânza subcarpatică a fost subşariat sub
pânzele de Tarcău şi cea a Cutelor Marginale. Ipoteza pare improbabilă întrucât sunt
 174

suficiente nivele de decolare în domeniul flişului care să favorizeze acretarea volumelor de

roci.
• calculele au fost corecte şi, în consecinţă, bazinul se îngusta de la sud spre nord. Această
ipoteza este confirmată şi de modelările de bazin efectuate pentru domeniile mai interne (vezi
capitolul 10).
Valorile fundamentului consumat sunt date pentru ipotezele scurtărilor minore sau majore
aşa cum am arătat mai înainte. Echilibrarea secţiunilor geologice estimează un minimum de 50 km
şi un maximum de 100 km pentru fundamentul consumat în Carpaţii Orientali, pentru o scurtare
post-oligocenă de 150 km (figurile 11.20, 11.21 şI 11.22 – anexã CD - Secţiunea nordică
(Bucovina), pentru localizare vezi figura 9.2 (CD), centralã (valea Trotuşului) şi sudicã
(Vrancea).
Totuşi, doar o parte a fundamentului consumat poate fi ataşată subducţiilor miocene.
Cum se ştie există structuri compresive post-miocene conservate în zonele sudice ale
Carpaţilor Orientali care afectează depozitele Plio-Cuaternare. Lor li se adaugă şi o basculare
puternică a flancului intern al depresiunii Focşani. Pentru secţiunea sudică au fost propuse două
ipoteze în ceea ce priveşte scurtările Plio-Cuaternare. Prima dintre ele se referă la o deformare
limitată însoţită de un contact discordant al formaţiunilor Plio-Cuaternare din depresiunea Focşani
cu cele ale pânzei subcarpatice (figura 11 22). Dacă această ipoteză este corectă atunci nu este
necesară o valoare mare a scurtării fundamentului.
A două ipoteză, dimpotrivă, consideră scurtări mult mai importante ceea ce ar implica
(figura 11.23 - anexã CD – Restaurarea graficã a secţiunii geologice sudice (Vrancea) (pentru
detalii vezi textul).
- subducţii active situate sub depozitele depresiunii Focşani în decursul Plio-
Cuaternarului, situaţie care ar putea fi confirmată de unele mecanisme de producere a
cutremurelor în zona seismică Vrancea.
- asumarea de scurtări Plio-Cuaternare şi în alte zone ale Carpaţilor. In acest caz, ceea ce
este puţin probabil, ar trebui dovedită existenţa unor încălecări de amploare de tip out-
of-sequence situate în spatele frontului tectonic.
După cum reiese din figura rezultatele preliminare obţinute indică, pentru scurtările Plio-
Cuaternare, o valoare de minimum 30 km. Cum este însă asociată această suprafaţă de scurtare cu
procesele geodinamice adânci ramane încă neclar. Problema va avea şanse de rezolvare în urma
efectuării de studii geofizice de mare acurateţe.

Concluzii

În încheierea lucrării de faţă vom încerca să sintetizăm cele spuse. Deşi informaţiile redate par
a avea un caracter eclectic (şi parţial aşa şi este) ele fac parte dintr-un tot unitar numit geologie.
Dificultatea a stat nu în judecarea informaţiilor în sine ci în încadrarea lor într-un tot. Cu alte
cuvinte trecerea de la o judecată cu aspect eclectic la una sincretică, creatoare. In ce masură am
reuşit rămâne de văzut.
 175

Aşa cum propune şi Botezatu (1969) am utilizat două tipuri de operaţii distincte. Elementele
cu care am operat sunt obiecte logice (la nivelul actual al cunoaşterii geologice) având fiecare
proprietăţile lor. Din acest punct de vedere Carpaţii Orientali considerăm că sunt suficient de bine
cunoscuţi. Evident ne referim la obiectele care au reprezentat subiectul tezei (pânze de sariaj,
faciesuri sedimentare, fosile, etc.). Aceasta înseamnă că transferul proprietăţilor geologice
cunoscute (în acord cu diferitele teorii existente şi descrise în partea introductivă a prezentei teze)
de la un obiect la altul este suficient. Am apelat astfel la ceea ce se numeşte operaţia logică
tranzitivă. Lucrul a fost posibil prin munca unor generaţii întregi de geologi citaţi, dealtfel, deseori
în cadrul acestei lucrări.
Prin operaţii logice constructive am încercat, pe de altă parte, ca din obiectele deja cunoscute
să construim un obiect nou, respectiv modele geologice noi. Această aspiraţie nu a rasărit din
nimic sau, dimpotrivă, din ceva existent a priori ci pur şi simplu din necesităţi practice. Una este
cercetarea de teren în scopuri strict descriptive şi alta este cercetarea creativă deşi una nu o exclude
pe alta. După ani de zile în care am văzut obiecte noi am încercat să creăm obiecte noi. Rămâne de
văzut în ce măsură am reuşit în aceste demers.
In faţa unui obiect nou, ca orice om, am avut tendinţa, firească, sa-i atribui însuşiri observate
la obiecte înrudite şi deja cunoscute. Analogiile au fost mai mult sau mai puţin întemeiate. Prin
practica de teren, totuşi, analogiile greşite credem că au fost în mare măsură înlăturate aşa încât
clasele de obiecte au fost bine conturate. Aceasta cel puţin pentru Carpaţii Orientali.
Necesităţile practice ne-au obligat însă să creăm modele inedite în scopul economisirii
energiei fizice dar şi intelectuale. Ce rost are sa te deplasezi pe teren pentru a căuta obiectul x când
şti că nu-l vei găsi nicicând acolo? Este adevărat, un model propus are nevoie de un timp de graţie
pentru a fi confirmat, infirmat sau corectat.
Modelarea perioadei extensive a paleodomeniului Carpaţilor Orientali a fost descrisă destul
de sumar iar relaţiile mişcărilor extensive cu domeniul tethysian precum şi cu domeniul pre-
apulian au fost doar amintite, fără a fi cuantificate. Pentru informaţii suplimentare se poate
consulta Bădescu (1997) Deasemenea trebuie reamintit că, în cadrul modelării, au fost ignorate
eventualele accidente disjunctive transversale în raport cu paleodomeniul Carpaţilor Orientali. Ele
au existat cu siguranţă dar cuantificarea lor este, deocamdată, dificilă.
Modelarea perioadei compresive pre-miocenă prezintă, la rândul ei, unele lipsuri. Deşi iniţial
am dorit o analiză detaliată a cinematicii Dacidelor Mediane am fost nevoiţi să renunţăm din cauza
lipsei unor informaţii specifice. Dealtfel însăşi forfecarea marginii continentale europene în
decursul Cretacicului inferior rămâne, încă, un fenomen oarecum enigmatic. Judecat în termenii
tectonicii plăcilor, sistemul Austro-alpin - Tethys - Europa, în urma compresiunilor, ar fi trebuit să
etaleze unităţi de şariaj cu cele mai vechi vârste tectogenetice provenite din domeniul cu crusta cea
mai tânără, cu vârsta termică cea mai nouă. Ori, din datele cunoscute, forfecările au afectat, în mod
ciudat, marginea mai rece şi mai rigidă a domeniului european. S-ar sugera că, acceptând tectonica
plăcilor ca fiind general valabilă, în Cretacicul inferior s-au petrecut fenomene geologice de mare
amploare pe care nu le cunoaştem încă.
In privinţa comportamentului prismei de sedimentare a Carpaţilor Orientali clarificarea
evoluţiei acesteia trebuie făcută prin cercetări geologice în domeniile situate la vest. De aceea
trebuie efectuate studii asupra evoluţiei fundamentului bazinului Transilvaniei precum şi a
Munţilor Apuseni în decursul Cretacicului superior şi, mai ales, Paleogenului.
O altă problemă interesantă o ridică evoluţia litosferei pre-cretacic inferioară a domeniului
Moldavidelor. Natura litosferei precum şi a formaţiunilor sedimentare mai vechi decât Cretacicul
trebuie să fi influenţat considerabil nu numai structurile tectonice ulterioare ci şi, probabil, unele
variaţii de chimism în cadrul rocilor magmatice ale lanţului Călimani-Gurghiu-Harghita.
Făra îndoială, prezenta lucrare are şi unele afirmaţii cu un grad de certitudine mai scăzut din
cauza lipsei de informaţii certe ceea ce a făcut ca unele judecăţi de valoare să fie mai ezitante. Dar
oricum ar fi considerăm că este un punct de plecare pentru un mod de abordare intergralist al unui
domeniu de complexitatea unei catene alpine.
Pe de altă parte, teza ridică şi unele semne de întrebare asupra unor fenomene sau obiecte ce
intră în constituţia Carpaţilor Orientali. Dealtfel, după părerea noastră, o lucrare serioasă nu trebuie
doar să explice ci să amintească şi ceea ce nu este explicat încă.
 176

Bibliografie

Alexandrescu, Gr., Mureşan G., Peltz S. şi Sãndulescu M., (1968). Harta geologicã a
României 1:200 000, foaia Topliţa, Institutul Geologic al României.
Alexandrescu, Gr. şi Sãndulescu, J. (1973) Asupra vârstei argilelor vãrgate din pânza
Şisturilor negre (Audia) din valea Moldovei (Carpaţii Orientali). St. cerc. geol.
geof. geogr. (s. geol.), 16, 2, 397-407.
Alexandrescu, Gr. şi Ion, J. (1978) Sur le Cretace superieur d'Ostra (nappe du flysch
courbicortical-Carpathes Orientales). D.S. Inst. Geol. Geof., LXIV, 4, 27-41.
 177

Allen, Ph.A. =i Allen, J.R. (1990) Basins Analysis: Principles and applications. Blackwell
Scientific Publications, 451 p.
Antonescu, E., Ion, J. şi Alexandrescu, Gr. (1978) Nouvelles donnees biostratigrafiques
(palinologiques et micropaleontologiques) sur les Schistes Noirs et les Argiles
barrioles des Carpathes Orientales. D. S. Inst. Geol. Geof., LXIV, 4, 23-41.
Antonescu, E., Bombiţã, G., Bratu, E., Ion, J., Ionescu, A., Iva, M., Micu, M.,
Moisescu, V., Olteanu, R., Popescu, Gh., Rusu, A. şi Sãndulescu, M. (1988)
Studii în vederea îmbunãtãţirii reperelor biostratigrafice ale Mezozoicului şi
Paleogenului pentru corelarea forma\iunilor de interes pentru hidrocarburi (partea a
II a-Paleogen). Raport Arh. IGG, Bucureşti.
Armstrong, F.C. =i Oriel, S. S. (1965) Tectonic developement of Idaho-Wyoming thrust
belt. A.A.P.G. Bull, 49, 1847-1866.
Atanasiu, I. şi Rãileanu, Gr. (1950) Contribuţiuni la cunoaşterea Liasicului din munţii
Hãghimaş Bul. St. Acad. RSR seria geol.-geogr, II, 5, 275-289.
Athy, L.F. (1930) Density, porosity and compaction of sedimentary rocks. A.A.P.G. Bull.
1-24.
Bãdescu, D., (1994) Evolution of sedimentary basin of the Outer Dacides (East
Carpathian Zone): a result of the variation of the lithosphere stretching factor
(abstract). Rom. J. Tect. Reg. Geol., 75, supl.1, 4-5.
Bãdescu, D. (1997) Tectono-thermal regimes and lithosphere behaviour in the External
Dacides in the Upper Triassic and Jurassic Tethyan opening (Romanian
Carpathians). Tectonophysics, 282, 167-188.
Bãdescu, D. (1998a) Geology of the East Carpathians -an overview-. Reports on Geodesy,
7 (37), 49-69.
Bãdescu, D. (1998b) Tectonic evolution of the Moldavides Sedimentary Basin (Tarcau
and Marginal Folds domains), Eastern Carpathians, Romania. CBGA, XVI
Congress, abstracts, 51, Vienna.
Bãdescu, D., Melinte M. şi Bãceanu, I. (1997) Elaborarea, reactualizarea şi imprimarea
hãrţilor naţionale geologice si geofizice, foaia Bâsca Chiojdului. Raport Arh. IGR,
9 p., Bucure=ti
Bãncilã, I. (1941) Etudes geologiques dans les Monts H[ghima=-Ciuc (Carpathes
Orientales). An. Inst. geol, XXI, 1-118.
Bãncilã, I. (1952) Geologia regiunii Gura Humorului-Voroneţ-Suha (Câmpulung şi Baia).
D.S. Com. Geol., XXXVI, 4-12.
Bãncilã, I. (1955) Paleogenul zonei mediane a flişului. Bul. St. Agron. Biol. Geol. Geogr.,
VII, 1201-1234.
Bãncilã, I. (1958) Geologia Carpaţilor Orientali. Ed. Ştiinţificã, Bucureşti, 367 p.
Bãncilã, I. şi Papiu, V. (1962) Asupra silicolitelor cretacic inferioare din cuvertura
marginalã a Carpaţilor Orientali. D. S. Com. Geol., XLVI (1958-1959), 25-51.
Bagdasarian, G., P., (1972) Despre vârsta absolutã a unor roci eruptive şi metamorfice
din masivul Ditrãu şi Munţii Banatului din România. St.cerc.geol.geofiz.geogr.
(s.geol.), 17/1,13-21.
Baker, B.H. şi Morgan, P. (1981) Continental rifting: progress and outlook. Eos. Trans.
Am. geophys. Union, 62, 585-586.
Balintoni, I. şi Gheuca, I. (1978) Gnaisele porfiroide de Pietrosu Bistriţei şi unitatea
tectonicã de Bãrnãrel între râurile Bãrnar şi Neagra Broştenilor (Carpaţii Orientali).
D.S. Inst. Geol. Geof., LXIV, 5, 5-16.
Bally, A.W., Gordy, P.L. şi Stewart, G.A. (1966) Structure, seismic data and orogenic
evolution of southern Canadian Rocky Mountains. Bull of Canadian Petrol Geol,
14, 337-381.
Baltreş, A. (1975) Der obere Anis vom Lacul Rosu (Ostcarpathen) Algen, foraminifferes
und diagenese. 14th Eur.Micropal.Coll., Guide to Mes. and Tert. Rom. Carp., 115-
121, Institutul de Geologie şi Geofizicã, Bucureşti.
 178

Baltreş, A. (1976) Middle Triassic Supratidal and Intertidal Dolomites in the H[ghima=
massif (East Carpathians). Carbonate sedimentation and Diagenesis. Inst. geol. coll.
carb. evap. rocks, Guide book s.15, 65-69, Institutul de Geologie şi Geofizicã,
Bucureşti.
Barton, P. şi Wood, R. (1984) Tectonic evolution of the North sea basin: crustal
stretching and subsidence. Geophys. J. R. astr. Soc, 79, 987-1022.
Bayer, U. şi Wetzel, A. (1989) Compactional behaviour of fined grained sediments-
examples from Deep Sea Drilling Project cores. Geol. Rundsch, 78, 807-819.
Beaumont, C. (1978) The evolution of sedimentary basins on a viscoelastic lithosphere:
theory and exemples. J. royal astr. Soc., 55, 471-497.
Beaumont, C., Keen, C.E. =i Boutilier, R. (1982) On the evolution of rifted continental
margins;comparison of models and observations for Nova Scotian margin.
Geophys. J. R. astr. Soc, 70, 667-715.
Beaumont, C., Quinlan, G.M. =i Stockmal, G.S. (1993) The evolution of the Western
Interior Basin: Causes, consequences and unsolved problems. In W, G.E.Caldwell
si E, G.Kauffman, editori., Evolution of the Westen Interior Basin, Geol. Ass.
Canada, Special paper, 39, 97-117.
Birkenmajer, K. (1988) Exotic Andrusov Ridge: its role in plate-tectonic evolution of the
West Carpathian Foldbelt. In Geodynamics of the Carpathian-Balkan-Caucasus-
Pamirs alpine orogenic zone, Studia Geologica Polonica, XCI, 7-37, Wydawnictwa
Geologiczne, Warszawa.
Bleahu, M., (1957) Cercetãri geologice în partea de nord a munţilor Maramureş. Arh.
IGG, Bucureşti, 103 p.
Bojar, A.V., Neubauer, F., Dallmeyer, R. D., Fritz, H. şi Wallbrecher, E., (1996)
Geodinamic evolution of the Southwestern South Carpathians: structural, 40Ar/39Ar
and fission-track data. Tektonik-Strukturgeologie-Kristallingeologie, 6 Symposium,
Salzburg, 10-15 April 1996, Facultas-Univ.-Verl., 37-40.
Botezatu, P (1969) Schiţã a unei logici naturale.Ed. Ştiinţificã, Bucureşti, 310 p.
Bott, M. H. P. (1971) Evolution of young continental margins and formation of shelf
basins. Tectonophysics, 11, 319-327.
Bott, M. H. P. (1980) Mechanism of subsidence at passive continental margins. In
Dynamics of plate interior, Am. Geophysical Union Geodynamics Series, 1, 27-45.
Bott, M .H. P. (1981) Crustal doming and the mechanism of continental rifting.
Tectonophysics, 73, 1-8.
Bott, M. H. P. (1982) The interior of the earth: its structure, constitution and evolution,
2nd edn. Arnold, London, 403 p.
Boyer, S. E. (1976) Formation of the Grandfather Mountain window, North Carolina, by
duplex thrusting. Geol. Soc. America Abstr. with Programs, 8, p. 788-789.
Boyer, S. E. (1978) Structure and origin of Grandfather Mountain window, North
Carolina. PhD. thesis, John Hopkins University, 280 p.,
Boyer, S. E. (1992) Geometric evidence for synchronous thrusting in the southern Alberta
and northwest Montana thrust belts. In K, R.McClay, editor., Thrust tectonics, 377-
390, Chapman & Hall, London.
Boyer, S. E. şi Elliot, D. (1982) Thrust systems. A. A. P. G. Bull, 66, 1196-1230.
Bradbury, H. J. şi Nolen-Hoeksema, R. C. (1984) The Lepontine Alps as an evolving
metamorphic core complex during A-type subduction: evidence from heat flow,
mineral cooling ages and tectonic modeling. Tectonics.
Brunet, M. F. şi LePichon, X. (1982) Subsidence of the Paris Basin. J. geophys. Res.,
87/B10, 8547-8560.
Bucher, W. H. (1933) The deformation of the Earth's crust. 518, Princeton Univ. Press.
Buck, W. R. (1986) Small-scale convection induced by passive rifting: the cause for uplift
of rift shoulders. Earth planet. Sci. Letters, 77, 362-372.
Bucur, I. şi Costea, I. (1964) Asupra breciilor din Oligocenul bazinului Cason-Târgu
Secuiesc. Petrol-Gaze, 5.
 179

Burke, K. şi Dewey, J. F. (1973) Plume generated triple junctions: key indicators in

applying plate tectonics to old rocks. J. Geol. Chicago, 81, 406-433.
Butler, R. W. H. şi Coward, M. P. (1984) Geological constraints, structural evolution and
deep geology of the northwest Scottisch Caledonides. Tectonics, 3, 347-365.
Cãtuneanu, O., Sweet, A. S. şi Miall, A. D. (1996) Hingeline of foreland basins: mapping
techniques and tectonic significance The case study of the Campanian-Paleocene
western interior. St. cerc. geol. geof. geogr. (s. geol.), 41, 125-142.
Chamberlin, R. T. (1910) The Appalachian folds of central Pennsylvania. J. of Geol., 18,
228-251.
Chamberlin, R. T. (1919) The building of the Colorado Rockies. J. of Geol., 27, 225-251.
Chapple, W. M. (1978) Mechanism of thin-skinned fold-and-thrust belts. Geol. Soc. Am.
Bull., 89, 1189-1198.
Cloetingh, S. (1988) Intraplate stress: a new element in basin analysis. In K, L. Kleinspehn
şi C, Paola, editori., New perspectives in basin analysis, 205-230, Springer, New
York.
Cochran, J. R. (1981) Simple models of diffuse extension and the pre-seafloor spreading
development of the continental margin of thr northeastern Gulf of Aden.
Oceanologica Acta, 26th Int. geol. Congr.1980, Colloq. C3, 155-165, Paris.
Cochran, J. R., (1983) Effects of finite extension times on the development of
sedimentary basins. Earth Planet. Sci. Lett., 66, 289-302.
Codarcea, A., (1940) Vues nouvelles sur la tectonique du Banat Meridional et du Plateau
de Mehedin\i. An. Inst. Geol. Rom., XX, 1-74.
Constantin, P. şi Micu M (1998) Harta geologicã a Rom`niei 1: 50 000, foaia Zemeş,
Institutul Geologic al Romãniei.
Covey, M. (1986) The evolution of foreland basin in the steady state: evidence from the
western Taiwan foreland basin. In P, A.Allen =i P, Homewood, editori., Foreland
basins, Spec. Publ. int. Assoc. Sedimentol., 8, 77-90, Blackwell Scientific, Oxford.
Coward, M. P. (1986) Heterogenous stretching, simple shear and basin developement.
Earth Planet. Sci. Lett., 80, p. 325-336.
Cramton, S. L. şi Allen, P.A. (1995) Recognition of forebulge unconformities associated
with early stage foreland basin development: Example from north alpine foreland
basin. Am. Ass. Petrol. Geol. Bull., 79, 1495-1514.
Crough, S. T. (1978) Thermal origin of mid-plate hot-swells. Geophys. J. R. astr. Soc., 55,
451-469.
Crough, S. T., (1983) Rifts and swells Geophysical constraint on causality.
Tectonophysics, 94, 23-97.
Dahlstrom, C. D. A. (1969) Balanced cross section. Canadian Journal of Earth Sciences,
6, 743-757.
Dahlstrom, C. D. A. (1970) Structural geology in the eastern margin of the Canadian
Rocky Mountains. Bull. Canadian Petrol. Geol., 18, 18.
Dallmeyer, R. D., Neubauer, F., Fritz, H. şi Mocanu,V., (1994) Pre-Variscan,Variscan
and Alpine tectonothermal evolution within the Southern Carpathians, Romania:
evidence from 40Ar/39Ar hornblende and muscovite ages (abstract). Rom. J. Tect.
Reg. Geol., 75, supl. 1, 10-12.
Dallmeyer, R. D., Krautner, H. G. şi Neubauer, F., (1996) Middle-Late Triassic
40
Ar/30Ar hornblende ages for intrusion of the Ditrau alkaline massif, Romania:
implication for Alpine rifting in the Carpathian orogen. Tektonik-Strukturgeologie-
Kristallingeologie, 6 Symposium, Salzburg, 10-15 April 1996, Facultas-Univ.-
Verl., 65-67.
Davis, D. M., Suppe, J. şi Dahlen, F.A. (1983) Mechanics of fold-and-thrust belts and
accretionary wedges. Jour. Geophys. Research, 88, B2, 1153-1172.
Davis, D. M. şi Engelder, T. (1985) The role of salt in fold-and-thrust belts.
Tectonophysics, 119, 67-88.
 180

De Margerie, E. şi Heim, A. (1868) Les dislocations de l'ecorce terrestre. J. Wurster, 154

p.
Debelmas, J. şi Sãndulescu, M. (1987) Transformante nord-pennique et problemes de
correlation palinspastique entr les Alpes et les Carpathes. Bull. Soc. geol. France,
(8), t.III, 2, 403-408.
Debroas, E. J., (1987) Modèle de bassin triangulaire à l’intersection de décrochements
divergents pour le fossé albo-cénomanien de la Ballongue (zone nord-pyrénéenne,
France). Bull. Soc. géol. France, (8), tIII, 5,887-898.
deJong, K. A. şi Scholten, R. (1973) Gravity and tectonics. John Wiley and sons, New
York, 502 p.
Dennis, J. G. (1967) International tectonic dictionary. A. A. P. G. Bull., 7, 196 p.
Dewey, J. F. (1982) Plate tectonics and the evolution of the British Isles. J. geol. Soc.
London, 139, 371-414.
Dicea, O. (1974) Studiul geologic al regiunii Voroneţ-Suha Micã-Plotoniţa. St. tehn. ec.,
seria J, nr.11, 162 p.
Dicea, O. (1992) The structure and hydrocarbon prospects of the Romanian East
Carpathian border according to seismic interpretation data.. Geosc., 4th Conference
European Assoc. Petrol, Paris, 86.
Dicea, O., Ali, Mehmed E. şi Damian, A. (1966) Contribution a l'etude de la tectonique
de profondeur de la zone du flysch externe et de la zone neogene du nord des
Carpathes Orientales. Rev. Roum. Geol. Geophys. Geogr (s.Geophys.), 10, 177-182.
Dickinson, W. R., Armin, R. A., Beckvar, N., Goodlin, T. R., Janecke, S. U., Mark,
R.., Norris, R. D., Radel, G. şi Wortman, A. A. (1987) Geohistory analysis of
rates of sediment accumulation and subsidence for selected California basins. In R,
V.Ingersoll =i W, G.Ernst, editori., Cenozoic basin development of coastal
California, 1-23, Prentice-Hall, Englewood Cliffs.
Dinu, C. (1971) Prezenţa faciesului cu Bositra buchi în flancul estic al sinclinalului
Hãghimaş la izvoarele Trotuşului. Bul. soc. st. geol.R.S.R., XIII, 213-217.
Douglas, R.J.W. (1958) Mount Head area. Mem. Geol. Surv. Canada, 291, 241.
Dragastan, O. şi Popa, M., (1997) Early Jurassic phytostratigraphy of the Holbav
formation, Getic nappe, Bra=ov county. Rev.Roum.Geol, 41, 51-60.
Dumitrescu, I. şi Sãndulescu, M. (1968) Probleme structurale fundamentale al Carpaţilor
româneşti şi ale vorlandului lor. An. Com. Geol., XXXVI, 159-180.
Dumitrescu, I., Mirãuţ[, O., Sãndulescu, M., Ştefanescu, M., şi Bandrabur, T.,
(1968a) Harta geologicã a României 1:200 000, foaia Bacãu, Institutul de
Geologie şi Geofizicã.
Dumitrescu, I., Sãndulescu, M., Bandrabur, T., şi Sãndulescu, J., (1968b) Harta
geologicã a României 1:200 000, foaia Covasna, Institutul de Geologie şi
Geofizicã.
Dumitrescu, I., Joja, Th., Sãndulescu, M., Alexandrescu, Gr., Sãndulescu, J. şi
Bratu, E. (1970) Corelarea stratigraficã a formaţiunilor din zona flişului paleogen
al Carpaţilor Orientali. Raport Arh. IGG, Bucureşti.
Dumitrescu, I., Joja, Th., S[ndulescu, M., Alexandrescu, Gr., S[ndulescu, J.,
Bratu, E. =i +tef[nescu, M. (1971) Monografia zonei externe a fli=ului din
Carpa\ii Orientali. Raport Arh. I.G.G., 236 p., Bucure=ti.
Elliott, D.W. (1976a) The motion of thrust sheets. Journal of geophys. Res., 81, 949-963.
Elliott, D.W. (1976b) The energy balance and deformation mechanism of thrust sheets.
Philosofical Transactions Royal Society of London, A, 283, 289-312.
Elliott, D.W. (1981) The strenght of rocks in thrust sheets. Eos, 62, 397.
Elliot, D. şi Johnson, M.R.W. (1980) Structural evolution in the northern part of the
Moine thrust belt, NW Scotland. Trans. R. Soc. Edinburgh, 71, 69-96.
Ellouz, N., Roure, F., S[ndulescu, M. şi Bãdescu, D. (1996) Balanced cross sections in
the eastern Carpathians (Romania): a tool to quantify Neogene dynamics. In Roure,
 181

F.et.al., editor., Geodynamic Evolution of Sedimentary Basins, Moscow 1992,

Proceedings, p. 305-325., Technip (edit.), Paris.
England, P. şi Molnar, P., (1990) Surface uplift, uplift of rocks, and exhumation of
rocks. Geology, 18, 1173-1177.
Falvey, D. A. (1974) The development of continental margins in plate tectonic theory. J.
Aust. pet. Expl. Assoc., 14, 95-106.
Filimon, T. şi Damian A. (1965) Geologia regiunii Bicaz-Piatra Neamţ. Com. Soc. +t.
nat. geogr. com. Geol., 3, 39-59.
Forsyth, D. W. (1979) Lithospheric flexure. Rev. geophys. Space Physics, 17, 1109-1114.
Garfunkel, Z.. (1981) Internal structure of the Dead Sea leaky transform (rift) in relation
to plate kinematics. Tectonophysics, 80, 81-108.
Goguel, J. (1962) Tectonics. 348 p., Freeman edit.
Gosselet, J. (1885) Sur la structure geologique de l'Ardenne d'apres M. jan Lashnix. Ann.
Soc. Geol. der Nord, 12, 195-202.
Grasu, C. (1969) Cercetãri geologice în sedimentarul mezozoic din bazinul superior al
Bicazului. autoreferat, Univ. A. I. Cuza, Iaşi.
Grasu, C. (1973) Stratele cu Aptychus din zona Munticelu-Criminiş (H[ghimaş). St. cerc.
geol. geogr. biol., muz. st. nat., Piatra Neamţ, 43-53.
Grasu, C. şi Turculeţ, I. (1967) Câteva date noi cu privire la liasicul din împrejurimile
Lacului Roşu (Hãghimaş). Soc.st. nat. geogr. geol., IV.
Hansen, E. (1971) Strain Facies. Springer-Verlag, New York.
Haq, B. U. (1991) Sequence stratigraphy, sea-level change, and significance for the deep
sea. Spec. Publs. int. Ass. Sediment, 12, 3-39.
Haq, B. U., Hardenbol, J. şi Vail, P.R. (1987) Chronology of fluctuating sea levels since
Trassic (250 Myr ago to present). Science, 235, 1156-1167.
Haq, B. U., Hardenbol, J. şi Vail, P.R. (1988) Mesozoic and cenozoic chronostratigraphy
and cycles of sea-level change. Soc. econ. Paleont. Mineral. Spec. Publ., 42, 71-
108.
Harland, W. B., Armstrong, R. L., Cox, A. V., Craig, L. E., Smith, A. G. şi Smith, D.
G. (1990) A geologic time scale-1989. Cambridge Univ. Press, New York.
Hedberg, H. D. (1936) Gravitational compaction of clays and shales. Am. J. Sci., 31, 241-
287.
Hellinger, S. J. şi Sclater, J. G. (1983) Somme coments on two-layer extensional models
for the evolution of sedimentary basins. J. Geophys. Res., 88, 8251-8270.
Hendrie, D. B., Kusznir, N.J. şi Hunter, R. H., (1993) Jurassic extension estimates for
the North Sea triple junction from flexural backstripping: implications for
decompression melting models. Earth Planet. Sci. Lett., 116, 113-127.
Hippolyte, J.C. şi Sãndulescu, M. (1996) Paleostress characterization of the Wallachian
phase in its type area (southeastern Carpathians, Romania). Tectonophysics, 263,
235-248.
Hiscott, R.N., Wilson, R. C. L., Gradstein, F. M., Pujalke, V., Garcia-Mondejar, J.,
Boudreau, R. şi Wishart, H. A. (1990) Comparative stratigraphy and subsidence
history of Mesozoic rift basins of North Atlantic. Am. Ass. Petrol. Geol. Bull, 74,
60-76.
Hossack, J. R. (1979) The use of balanced cross-sections in the calculation of orogenic
contraction: a review. Journal Geological Society of London, 136, 705-711.
Houseman, G. şi England, Ph. (1986) A dynamical model of lithosphere extension and
sedimentary basin formation. J. Geophys. Res., 91, B1, 719-729.
Howell, D. G., Crouch, J. K., Greene, H. G., McCulloch, D. S. şi Vedder, J. G., (1980).
Basin development along the late Mesozoic and Cainozoic California margin: a
plate tectonic margin of subduction, oblique subduction and transform tectonics. In:
Ballance P.F. =i Reading H.G (Editors), Sedimentation in Oblique Slip Mobile
Zones, Spec. Publ. int. Assoc. Sedimentol., 4, Blackwell Scientific, Oxford, 43-62.
 182

Hubbert, M. K. şi Rubey, W. W. (1959) Role of fluid pressure in mechanics of overthrust

faulting. Bull. geol. Soc. Am., 70, 115-166.
Iancu, V., (1986) Mineral assemblages in low-grade metamorphic rocks in the South
Carpathians. In: Augusthitis T. (Editor), Mineral Parageneses, Teophrastus Publ.,
Athens, 503-519.
Ion, J. (1995) Stratigraphy of the Late Maastrichtian-Paleocene deposits of the Vrancea
Halfwindow (Marginal Folds nappe, East Carpathians-Romania) according to
foraminifera. Rom. J. Paleontology, 76, 21-30.
Ion, J. şi Sãndulescu, M. (1975) Microbiostratigraphie, associations et zones a
foraminiferes du Cretace du flysch externe des Carpathes Orientales (Roumanie).
Rev. Espagnola Micropaleo., VII, 1, 99-111.
Ion, J., Antonescu, E., Dumitric[, P., Neagu, Th. şi Szasz, L. (1987) Studii ]n vederea
îmbunãtãţirii reperelor biostratigrafice ale Mezozoicului şi Paleogenului (Partea I-
Cretacic). Raport Arh. IGG, Bucureşti.
Issler, D. R. şi Beaumont, C. (1987) Thermal and subsidence history of the Labrador and
west Greenland continental margins. In C, Beaumont si A, J.Tankard, editori.,
Sedimentary basins and basin-forming mechanisms, Can. Soc. Petrol. Geol. Mem.,
12, 45-69.
Jarvis, G. T. şi McKenzie, D. P., (1980) Sedimentary basin formation with finite
extension rates. Earth Planet. Sci. Lett., 48, 42-52.
Joja, Th. (1952) Structura geologicã a flişului marginal din regiunea vãilor Suha Mare şi
Suha Micã. D. S. Com. Geol., XXXVI (1948-1949), 12-23.
Joja, Th., Iancu Gh., şi Popovoci M., (1966) Principalele rezultate de ordin stratigrafic şi
tectonic ale forajelor Comitetului Geologic de la Putna (regiunea Suceava). D. S.
I.G.G. LII/2 (1964-1965), 69-94.
Joja, Th., Alexandrescu, Gr., Bercia I., Mutihac V., şi Dimian, M., (1968) Harta
geologicã a României 1:200 000, foaia Rãdãuţi, Institutul Geologic al României.
Joja, Th., Alexandrescu, Gr., şi Micu, M., (1984) Harta geologicã a României 1:50 000,
foaia Suceviţa, Institutul de Geologie şi Geofizicã.
Jordan, T.E. (1981) Thrust Loads and Foreland Basin Evolution, Cretaceous, Western
United States. A. A. P. G. Bull., 65, 12, 2506-2520.
Karner, G.D. şi Dewey, J. F. (1986) Rifting: lithospheric versus crustal extension as
applied to the Ridge Basin of southern California. In M, T.Halbouty, editor., Future
petroleum provinces of the world, Mem. Assoc. Petrol. Geol., 40, 317-337.
Karner, G. D., Lake, S. D. şi Dewey, J. F. (1987) The thermal and mechanical
development of the Wessex Basin, southern England. In M. P. Coward, J. F.Dewey
=i P. L.Hancock, editori., Continental Extensional Tectonics, Spec. Publ. geol. Soc.
London, 28, 517-536.
Keen, C. E. (1985) The dynamics of rifting: deformation of the lithosphere by active and
passive driving forces. Geophys. J. R. astr. Soc., 80, 95-120.
Keen, C. E., Beaumont, C. şi Boutilier, R. (1981) Preliminary results from a thermo-
mechanical model for the evolution of Atlantic-type continental margins. Oceanol.
Acta, 26th Int. geol. Congr., Paris, 123-128.
Kelts, K., (1981) A comparison of some aspects of sedimentation and translational
tectonics from the Gulf of California and the Mesozoic Tethys, Northern Penninic
Margin. Eclogae Geol. Helv., 74, 2, 317-338.
Kooi, H., Cloetingh, S. şi Remmelts, G. (1989) Intraplate stresses and the stratigraphic
evolution of the North Sea Central Graben. Geol. Mijnb., 68, 49-72.
Krautner, H. G., Krautner F., Sãndulescu M., Bercia I., Bercia E., Alexandrescu, Gr.,
Ştefãnescu, M., şi Ion, J., (1975) Harta geologicã a României 1:50 000, foaia
Pojorâta, Institutul de Geologie şi Geofizicã.
Kropotkin, P. N., Matskiv, B. V., Kovalev, Yu V. şi Makeyev, V. M., (1987) The nappe
structure of the Rakhov Massif (East Carpathians, Ukraine). Geotectonics, 21, 6,
527-534.
 183

Ksiazkiewicz, M. (1975) Bathymetry of the Carpathian Flysch Basin. Acta geologica

polonica, 25, 3, 309-367.
Lamerson, P. R. (1982) The Fossil basin area and its relationship to the Absaroka thrust
fault system. In R, B.Powers, editor., Geologic studies of the Cordilleran thrust belt,
Rocky Mount. Assoc. Geol., 279-340.
Latin, D. şi White, N., (1990) Generation melt during lithospheric extension: pure shear
vs. simple shear. Geology, 18, 4, 327-331.
Laubscher, H. P. (1962) Die Zwiephasenhypothese der Jurafaltung. Eclog. Geol.
Helvetica, 55, 1-22.
Le Pichon, X. şi Sibuet, J. C. (1981) Passive margins: a model of formation. J. Geophys.
Res., 86, 3708-3720.
Le Pichon, X., Francheteau, J. şi Bonnin, J., (1976) Plate Tectonics. Elsevier, New
York, 300 p.
Lister, G. S., Etheridge M. A. şi Symonds, P. A., (1986) Detachement faulting and the
evolution of passive continental margins. Geology, 14, 3, 246-250.
Loup, B. (1992) Evolution de la partie septentrionale du domaine helvetique en Suisse
occidentale au Trias et au Lias: controle par subsidence thermique et variations du
niveau marin. Publications du departement de geologie et de paleontologie, 12,
Universite de Geneve, Geneva, 247 p.,
Lyon-Caen, H. şi Molnar, P. (1985) Gravity anomalies, flexure of the Indian plate, and
the structure, support and evolution of the Himalaya and Ganga basin. Tectonics, 4,
513-538.
Mandl, G. şi Crans, W. (1981) Gravitational gliding in deltas. In McClay, K.R. si Prince,
N.J., editori., Thrust and Nappe Tectonics, Spec. Publ. geol. Soc. London, 9, 41-54.
M[run\iu, M., (1983) Contribution to the petrology of ophiolitic peridotites and related
rocks of the Mehedinti Mts. (South Carpathians). An. Inst. Geol. Geofiz., LXI, 215-
222.
Maţenco, L. C. (1997) Tectonic evolution of the outer Romanian Carpathians-constraints
from kinematic analysis and flexural modelling. Netherlands Res. School. Sed.
Geol., Amsterdam, 160 p.
McKenzie, D. P. (1978) Some remarks on the developement of sedimentary basins. Earth
Planet. Sci. Lett., 40, 25-32.
McKenzie, D. P. şi Bickle, M. J., (1988) The volume and composition of melt
generated by extension of the lithospere. J. Petrology, 29, 3, 625-679.
McNutt, M. K. şi Kogan, M. G. (1987) Isostasy in the USSR, 2, Interpretation of
admittance data. In K, Fuchs si C, Froideveaux, editori., The composition,
structure, dynamics of the lithosphere-aesthenosphere system, Geodyn Ser, 16, p.
309-327., American Geophysical Union, Washington D C.
McNutt, M. K., Diament, M. şi Kogan, M. G. (1988) Variations of elastic plate thickness
at continental thrust belts. J. geophys, Res., 93, 8825-8838.
Menard, G. (1987) Methodologie generale de construction des coupes equilibres. In
L'equilibrage des coupes geologiques: buts, methodes et applications, Atelier du
GET, 8 avril 1987, 158 p.
Miall, A.D., (1984) Principles of Sedimentary Basin Analysis. Springer-Verlag, New
York, 490 p.
Micu, M., (1976a) Harta geologic[ a Rom`niei 1:50 000, foaia Piatra Neam\, Institutul
de Geologie =i Geofizic[.
Micu, M., (1976b) Harta geologic[ a Rom`niei 1:50 000, foaia Cr[c[oani, Institutul de
Geologie si Geofizic[.
Micu, M., (1983) Harta geologic[ a Rom`niei 1:50 000, foaia Tazl[u, Institutul de
Geologie si Geofizic[.
Micu, M. (1987) Studiul geologic al fli=ului =i molasei din regiunea v.Horai\a-P`ngara\i-
S[vine=ti (Carpa\ii Orientali). Teza de doctorat (nepublicat[), Universitatea
Bucure=ti, Bucure=ti.
 184

Micu, M. şi Bratu E. (1987) Contributions to the Paleogene stratigraphy of the lower

course of the Asãu river. D.S. Inst. Geol. Geof., 72-73,4.
Micu, M., Constantin P., si Ţicleanu N., (1990) Harta geologicã a României 1:50 000,
foaia Comaneşti, Institutul de Geologie şi Geofizicã.
Mirauţã, O., (1968) Harta geologicã a României 1:200 000, foaia Piatra Neamţ,
Institutul Geologic al României.
Moretti, I. şi Larrere, M. (1989) LOCACE computer aided construction of balanced
geological cross-section. Geobyte, 4, 16-24.
Morgan, P. şi Baker, B.H. (1983) Introduction in to processes of continental rifting.
Tectonophysics, 90, 1-10.
Morley, C.K. (1986) A classification of thrust fronts. A.A.P.G. Bull., 70, 1, 12-25.
Mugnier, J.L. (1987) Les etapes de la construction d'une coupe equilibree; exemple et
discussion. In L,equilibrqge des coupes geologiques: buts, methodes et
applications, Atelier du GET, 8 avril 1987, 158 p.
Mureşan, M. (1970) Asupra prezenţei Paleozoicului superior nemetamorfozat în facies
continental în zona cristalino-mezozoicã a Carpaţilor Orientali. D.S. Inst. Geol.
Geof., LVI, 4, 5-17.
Murgeanu, G. (1937) Sur une cordilliere antesenonienne dans le geosynclinal du Flysch
carpatique. C.R. de Seances Inst. geol.Roum, XXI (1932-1933), 68-85.
Neagu, Th. (1979) Micropaleontologie, Ed. Tehnicã, Bucureşti, 403 p.
Neugebauer, H.J. (1978) Crustal doming and the mechanism of rifting. Part 1, Rift
formation. Tectonophysics, 45, 159-186.
Neugebauer, H.J. (1983) Mechanical aspects of continental rifting. Tectonophysics, 94,
91-108.
Odin, G.S. (1982) The phanerozoic time scale-revisited. Episodes 1982/3, 3-9.
Ori, G.G. şi Friend, P.F. (1984) Sedimentary basins formed and carried piggy-back on
active thrust sheets. Geology, 12, 475-478.
Oriel, S.S. (1950) Geology and mineral resources of the Hot Springs window: Madison
County, North Carolina. 60, North Carolina Div. Mineral Resources.
Papiu, C.V. (1976) Studiul mineralelor grele din seria argilelor vãrgate din pânza
Şisturilor negre (flişul Carpaţilor Orientali). D.S. Inst. Geol. Geof., LXII, 1, 34-44.
Paraschiv, D. (1979) Platforma Moesicã şi zãcãmintele ei de hidrocarburi. St. tehn. ec.
seria A nr. 13, 304 p.
Paraschiv, D. şi Olteanu, G.H. (1968) Oil fields in Mio-Pliocene zone of eastern
Carpathians (district of Ploiesti). In M, T.Halbouty, editor., Geology of giant
petroleum fields, A.A.P.G. Memoir 14, 399-427.
Parsons, B. şi Sclater, J.G. (1977) An analysis of the variation of ocean floor bathymetry
with heat flow and age. J. Geophys. Res., 82, 803-827.
Patrulius, D., (1969) Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioara. Ed.
Academiei, Bucureşti, 321 p.
Patrulius, D., Contescu, L. şi Butac, A., (1962) Observaţii asupra flişului cretacic din
valea superioarã a Trotuşului în împrejurimile oraşului Miercurea-Ciuc (Carpaţii
Orientali). St.cerc.geol., tom VII/3-4, 409-428.
Patrulius, D., Popa, E. şi Popescu, I., (1965) Studiul depozitelor mezozoice din partea
meridionalã a munţilor Hãghimaş-Ciuc, din împrejurimile localitãţilor Tomeşti şi
Sân Dominic şi din partea de nord a munţilor Perşani. Arh. Inst. Geol. Geof.,
Bucureşti, 25 p.
Patrulius, D., Popa, E. şi Popescu, I. (1966) Les series mesozoiques et la nappe de
decollment transylvaine dans les environs de Comana (monts Persani). An. Com.
Geol, XXXV, 397-444.
Patrulius, D., Gherasi N., Sãndulescu M., Popescu I., Popa E., şi Bandrabur T.,
(1967) Harta geologicã a României 1:200 000, foaia Braşov, Institutul Geologic
al României.
 185

Patrulius, D., Antonescu, E., Baltreş, A., Ghorghian, M., Iordan, M., Mirauţã, O.,
Popescu, Il. şi Tomescu, C. (1976) Studiu de sintezã biostratigraficã. Formaţiunile
triasice din pânzele transilvane (sinclinalul Rarãu si Munţii Perşani). Raport Arh.
IGG, Bucureşti.
Patrulius, D., Antonescu, E., Baltreş, A., Dumitricã, P., Gheorghian, M., Grãdinaru,
E., Mirauţã, E. si Popescu, Il. (1977) Studiul de sintezã biostratigraficã a
formaţiunilor triasice din Carpaţii Orientali; pânza bucovinicã şi seria de Braşov.
Raport Arh. IGG, Bucureşti.
Patrulius, D., Antonescu, E., Avram, E., Baltre=, A., Dumitric[, P., Iordan, M., Iva,
N., Morariu, A., Pop, Gr., Popa, N. si Popescu, Il. (1980) Studiul petrologic =i
biostratigrafic complex al forma\iunilor jurasice =i neocomiene din Carpa\ii
rom`ne=ti =i Dobrogea (sectorul Leaota-Bra=ov-mun\ii Per=ani). Raport Arh. IGG,
Bucure=ti.
Pavelescu, L., Pop, Gh., Baciu, Fl., Cristea, I., Ene, M. şi Popescu, Gh., (1983) Donées
géologiques concernant le cristalline des Carpathes Orientales. An. Inst. Geol.
Geofiz., LXI,113-119.
Pãtruţ, I., Costea, I., Comşa, D., Motaş L., Şindilar, V., şi Voiculescu, C., (1995) The
sunken western part of the Eastern Carpathians Foreland. Rom. J. Tect. Reg. Geol.,
76, 41-58.
Pedersen, T. şi Ro, H.E., (1993) Finite duration extension and decompression melting.
Earth Planet. Sci. Lett., 113, 1/2, 15-22.
Pfiffner, O.A. (1985) Displacements along thrust faults. Eclogae geol. Helv., 78, 2, 313-
333.
Pop, Gr. (1987) Calpionellids and age of some basinal deposits of the Rar[u syncline (East
Carpathians). D. S. Inst. Geol. Geof., 72-73, 4, 55-71.
Popescu, I., şi Mirauţã E., (1966) Harta geologicã a României 1:200 000, foaia
Suceava, Institutul de Geologie şi Geofizicã.
Popescu, Gh., Melinte, M., Rusu, A., Constantin, P., Pestrea, S., Bãdescu, D., Ionescu,
A. şi Petrache, C. (1997) Studii stratigrafice de mare rezoluţie ]n depozitele
oligocene şi miocen inferioare dintre valea Trotuşului şi valea Oituzului. Raport,
Arh. IGR, Bucureşti, 33 p.
Popescu, Gr. (1958) Contributions a la stratigraphie du flysch cretace compris entre les
vallees de la Prahova et celle du Buzau avec references particulaires a la valle de
Teleajen. Stud. cerc. geol., t. III, 3-4, 159-199.
Price, R.A. (1986) The southeastern Canadian Cordillera: thrust faulting, tectonic wedging
and delamination of the lithosphere. J. Struct. Geol., 8, 239-254.
Rãdulescu, D., (1981) Petrologie magmaticã şi metamorficã. Ed. Tehnicã, Bucureşti,
367 p.
Rãdulescu, D. şi S[ndulescu, M., (1973) The plate-tectonic concept and the geological
structure of the Carpathians. Tectonophysics, 16, 155-161.
Rãdulescu, D., Cornea, I., Sãndulescu, M., Constantinescu, P., Rãdulescu, Fl. şi
Pompilian, A. (1976) Structure de la croute terrestre en Roumanie. Essai
d'interpretation des etudes sismiques profondes. An. Inst. Geol. Geofiz., L, 5-36.
Ramsay, J.G. (1992) Some geometric problems of ramp-flat thrust models. In K,
R.McClay, editor., Thrust tectonics, 191-200, Chapman & Hall, London.
Ron, H. şi Eyal, Y., (1985) Intraplate deformation by block rotation and mesostructures
along the Dead Sea transform, Northern Israel. Tectonics, 4, 1, 85-105.
Rowley, D.B. şi Sahagian, D. (1986) Depth-dependent stretching: a different approach.
Geology, 14, 32-35.
Royden, L. şi Keen, C.E. (1980) Rifting processes and thermal evolution of the
continental margin of eastern Canada determined from subsidence curves. Earth
Planet. Sci. Lett., 51, 343-361.
Royden, L., Horvath, F., Nagymarosy, A. şi Stegena L. (1983) Evolution of the
Pannonian Basin system, 2. Subsidence and thermal history. Tectonics, 2, 91-137.
 186

Royden, L., Patacca, E. şi Scandone, P. (1987) Segmentation and configuration of

subducted lithosphere in Italy; an important control on thrust-belt and foredeep-
basin evolution. Geology, 15, 714-717.
Ruby, W.W. şi Hubbert, M.K. (1960) Role of fluid pressure in mechanics of overthrust
faulting, II, Overthrust belt in geosynclinal area of western Wyoming in light of
fluid-pressure hypothesis. Geol. Soc. Am. Bull., 60, 167-205.
Russo-Sãndulescu, D. şi Bratosin, I. (1985) Caracteres et significations du complexe
bazique de la nappe du Flysch Noir (Monts de Maramures, Roumanie). Proced.
raports 13 th Congr. CBGA, 112-115, Inst. Cracow, Cracow.
Russo-Sãndulescu, D., Sãndulescu, M., Udrescu, C., Bratosin, I. şi Medeşan, A. (1982)
Le magmatisme d'age mesozoique dans les Carpathes Orientales. An. Inst. Geol.
Geofiz., LXI, 245-252.
Salveson, J.O. (1976) Variations in the oil and gas in rift basins. Egyptian General Petr.
Corp. Explor. Sem., Cairo.
Salveson, J.O. (1978) Variations in the geology of rift basins-a tectonic model. Grande
Rift Syposium, Santa Fe, New Mexico.
Sander, B. (1921) Geol. Staatsanst, Wien Jahrb. 6, 71, 171-224.
Sanders, C. (1998) Tectonics and erosion. Competitive forces in a compressive orogen- a
fission track study of the Romanian Carpathians. Netherlands Res. School. Sed.
Geol., Amsterdam, 204 p.
Sawyer, D.S., Toksoz, M.N., Sclater, J.G. şi Swift, B.A. (1982) Thermal evolution of the
Baltimore Canyon trough and Georges Bank basin. In Watkins, J.S. si Drake, D.L.,
editori., Studies in continental margin geology, A.A.P.G. Memoir, 34, 743-764.
Sãndulescu, M. (1973) Contribuţii la cunoaşterea structurii geologice a sinclinalului Rarãu
(sectorul central). D.S. Inst. Geol. Geof., LIX, 5, 59-92.
Sãndulescu, M. (1974) Quelques considerations sur la liaison entre les mouvements
tectoniques, la sedimentation et le style tectonique dans la zone du flysch et l'avant-
fosse des Carpathes Orientales. Bull. 6th Congr. AGCB, II, 1, 491-497.
Sãndulescu, M. (1975) Studiul geologic al pãrtii centrale şi nordice a sinclinalului
Haghimaş. An. Inst. Geol. Geofiz., XV, 200 p.
Sãndulescu, M. (1976a) Contribuţii la cunoaşterea stratigrafiei şi a poziţiei tectonice a
seriilor mezozoice din bazinul superior al vãii Moldovei (Carpaţii Orientali). D.S.
Inst. Geol. Geof., LXII, 5, 149-176.
Sãndulescu, M. (1976b) La correlation structurale du troncon oriental avec celui
meridional des Carpathes Roumaines. D.S. Inst. Geol. Geof., LXII, 5, 177-194,
Bucuresti.
Sãndulescu, M. (1980) Sur certains problemes de la correlation des Carpathes Orientales
roumains avec les Carpathes ucrainiennes. D.S. Inst. Geol. Geof., LXV, 5, 163-180.
Sãndulescu, M. (1981) Nouvelles donnees sur les formations mesozoiques de la region de
Tarni\a-Ostra (Carpathes Orientales). D.S. Inst. Geol. Geof., LXVI, 5, 91-101.
Sandulescu, M., (1984) Geotectonica României. Ed. Tehnicã, Bucureşti, 336 p.
SAndulescu, M., (1985) Contributions à la connaisance des nappes crétacées des Monts
du Maramures (Carpathes Orientales). D.S. Inst. Geol. Geofiz., LXIX/5, 83-96.
Sãndulescu, M. (1988) Les problemes tectoniques de la courbure interne des Carpathes
Roumaines. D.S. Inst. Geol. Geof., 72-73, 5, 283-299.
Sãndulescu, M. si Sãndulescu, J. (1964) Recherches geologiques dans les regions Bre\cu-
Ojdula et Comand[u. D.S. Com. Geol., L, 2.
Sãndulescu, M., Vasilescu Al., Popescu A., Mureşan M., Arghir-Drãgulescu A., şi
Bandrabur T., (1968) Harta geologicã a României 1:200 000, foaia Odorhei,
Institutul de Geologie şi Geofizicã.
Sãndulescu, M., Patrulius D., şi Ştefãnescu M., (1972) Harta geologicã a României 1:50
000, foaia Braşov, Institutul de Geologie si Geofizicã.
Sãndulescu, M. şi Sãndulescu, J. (1973) La stratigraphie du facies du gres de Tarcau et sa
position dans le schema stratigraphique du flysch Paleogene des Carpathes
 187

Orientales et septentrionales. Bull. 6th Congr. AGCB, 1, 2, 189-200, Inst. Geol,

Warszawa.
Sãndulescu, M., Ştefãnescu, M., Alexandrescu, Gr., Ion, J. şi Bratu, E. (1974)
Monografia zonei interne a flişului din Carpaţii Orientali. Raport Arh. IGG,
Bucureşti.
Sãndulescu, M., Mureşan M., şi Mureşan G., (1975) Harta geologicã a României 1:50
000, foaia Dãmuc, Institutul de Geologie si Geofizicã.
Sãndulescu, M., Tomescu, C. şi Iva, M. (1976) Contributii la cunoasterea stratigrafiei si a
poziţiei tectonice a seriilor mezozoice din bazinul superior al vãii Moldovei
(Carpaţii Orientali). D.S. Inst. Geol. Geof., LXII, 5, 149-176.
Sãndulescu, M., Russo-Sãndulescu, D., Medeşan, A. şi Bratosin, I. (1979) Studiul
petrologic şi metalogenetic al magmatitelor mezozoice din partea de nord a
Carpaţilor Orientali. Raport Arh. IGG, Bucureşti.
Sãndulescu, M., Russo-Sãndulescu, D., Bratosin, I. şi Medeşan, A., (1980) Cercetãri
structurale şi petrologice pentru aprecierea perspectivelor legate de magmatitele
mezozoice din nordul Carpaţilor Orientali. Raport Arh. IGG, Bucureşti, 24 p.
Sãndulescu, M., Ştefãnescu, M., Butac, A., Pãtrut, I. şi Zaharescu, P. (1981) Genetical
and structural relations between flysch and molasse (The East Carpathians). Carp.-
Balc.Assoc., XII Congr., Guide to Excursions A5.
Sãndulescu, M., Micu M., şi Constantin P., (1984) Harta geologicã a României 1:50
000, foaia Ghimeş, Institutul de Geologie si Geofizicã.
Sãndulescu, M., Micu M., Constantin P., şi Popescu O., (1985) Harta geologicã a
României 1:50 000, foaia Coşnea, Institutul de Geologie si Geofizicã.
S[ndulescu, M., Russo-S[ndulescu, D., Udrescu, C. =i Mede=an, A. (1986) Position
structurale, petrologique et ambiance geotectonique des magmatites mesozoiques
de Tara Barsei. D.S. Inst. Geol. Geof., 70-71, 5, 197-221.
Sãndulescu, M., Bratu, E., Micu, M., Constantin, P. şi Popescu, O. (1987a) The
development of the Slon facies in the Trotuş river basin (East Carpathians). D.S.
Inst. Geol. Geof., 72-73 (1985-1986), 4, 297-303.
Sãndulescu, M., Micu M., Alexandrescu Gr., şi Constantin P., (1987b) Harta geologicã
a României 1:50 000, foaia Câmpulung Moldovenesc, Institutul de Geologie si
Geofizicã.
Sãndulescu, M., Rãdulescu D., Krautner, H., Borcoş, M., Stanciu, C., Ştefãnescu, M.
şi Micu, M. (1989) Sinteza geologicã a Carpaţilor Orientali. Raport Arh. IGG, 256
p., Bucureşti.
Sãndulescu, M., Constantin P., şi Popescu O., (1990) Harta geologicã a României 1:50
000, foaia Slãnic Moldova, Institutul de Geologie si Geofizicã.
Sãndulescu, M., şi Bãdescu D., (sub tipar) Harta geologicã a României 1:50 000, foaia
Breţcu, Institutul Geologic al României.
Sãndulescu, M., Bãdescu, D., Popescu, O. şi Bãceanu I. (1996) Harta geologicã a
României 1: 50 000, foaia Târgu Ocna, Institutul Geologic al României.
Sãndulescu, M., Bãdescu D., şi Constantin P., (sub tipar) Harta geologicã a României
1:50 000, foaia Brateş, Institutul de Geologie si Geofizicã.
Sãndulescu, M., Bãdescu, D., Bãceanu, I., Platon, E., Brotea, D. şi Bãdescu, N. (sub
tipar) Harta geologicã a României 1: 50 000, foaia Gura Humorului, Institutul
Geologic al României.
Schmocker, J.W. şi Halley, R.B. (1982) Carbonate porosity versus depth: a predictable
relation for South Florida. A.A.P.G. Bull., 66/12, 2561-2570.
Sclater, J.G. şi Christie, P.A.F. (1980) Continental stretching: an explanation of the post-
mid-Cretaceous subsidence of the Central North Sea basin. J. Geophys. Res., 85,
B7, 3711-3739.
Sclater, J.G., Jaupart, C. şi Galson, D. (1980) Thermal flow through oceanic and
continental crust and thermal loss of the Earth. Rev. Geophys. Space Physics, 269-
311.
 188

Semaka, A., (1967) Geologia regiunii Vulcan-Codlea, cu privire specialã asupra

cãrbunilor şi argilelor refractare. St. tehn. ec., seria A, nr.7,109-163.
Sengor, A.M.C. şi Burke, K. (1978) Relative timing of rifting and volcanism on Earth and
its tectonic implications. Geophys. Res. Letters, 5, 419-421.
Sengor, A.M.C., Burke, K. şi Dewey, J.F. (1978) Rifts at high angles to orogenic belts:
tests for their origin and the Upper Rhine Graben as an exemple. Am. J. Sci., 278,
24-40.
Silver, E.A., Ellis, M.J., Breen, N.A. şi Shipley, T.H. (1985) Comments on the growth of
accretionary wedges. Geology, 13, 6-9.
Sleep, N.H. (1971) Thermal effects of the formation of Atlantic continental margins by
continental break-up. Geophys. J. R. astr. Soc, 24, 325-350.
Spohn, L. şi Schubert, G., (1983) Convective thinning of the lithosphere: a mechanism
for rifting and mid-plate volcanics on Earth,Venus and Mars. Tectonophysics, 94,
67-90.
Stampfli, M. şi Marthaler, M. (1990) Divergent and convergent margins in the North-
Western Alps: confrontation to actualistic models. Geodinamica Acta, 4, 3, 159-
184.
Stãnicã, D. (1981) Utilizarea câmpului electromagnetic natural al pãmântului la elaborarea
unui model structural în zona de curburã a Carpaţilor Orientali.
St.cerc.geol.geofiz.geogr (s. geofiz.), 19, 41-51.
Steckler, M.S. (1985) Uplift and extension at the Gulf of Suez: indications of induced
mantle convection. Nature, 317, 135-139.
Steckler, M.S. şi Watts, A.B. (1978) Subsidence of the Atlantic-type continental margin
of New York. Earth planet Sci. Letters, 41, 1-13.
Stelea, I. (1994) Pre-alpine and alpine shear zones in the central South Carpathians
(abstract). Rom. J. Tect. Reg. Geol., 75, supl1, 58-59.
Stoica, C. (1944) Paleogenul din valea Sibiciului. Rev. muz. geol. Min. univ Cluj. 8/1, 64-
85.
Streckeisen, A. şi Hunziker J., C., (1974) On the origin and age of the Nepheline Syenite
Massif of Ditrau (Transylvania, Rumania). Schweiz.Miner.Petrogr.Mitteil.,
54/1,59-77.
Suppe, J. (1985) Principles of structural geology. Prenctice-Hall, Inc. Englewood Cliffs,
537 p.
Ştefãnescu, M. (1973) Efectele mişcãrilor intraneocomiene în partea internã a flişului
eocretacic de la curbura Carpaţilor. St. cerc. geol. geof. geogr. (s. geol.), 18, 2, 469-
477.
Ştefãnescu, M. (1976a) O nouã imagine a structurii flişului intern din regiunea de curburã
a Carpaţilor. D.S. Inst. Geol., LXII/5, 257-279, Bucureşti.
Ştefãnescu, M., (1976b) Harta geologicã a României, sc. 1:50 000, foaia Comarnic,
Institutul de Geologie si Geofizicã.
Ştefãnescu, M. (1978) Stratigrafia şi structura flişului cretacic şi paleogen dintre valea
Prahovei şi valea Ialomiţei. Tezã de doctorat (nepublicat[),Universitatea Bucureşti,
Bucureşti, 146 p.
Ştefãnescu, M. (1980) La nappe de Baraolt. D.S. Inst. Geol. Geof., LV, 5, 107-124.
Ştefãnescu, M., (1985) Elaborarea profilelor geologice, scara 1:200 000, pentru
completarea imaginii geologice a teritoriului R. S. România. Profilele A8, A9, A10,
A11, A12, A14, Institutul de Geologie si Geofizicã.
Ştefãnescu, M., (1995) Stratigraphy and structure of Cretaceous and Paleogene flysch
deposits between Prahova and Ialomita valleys. Rom. J. Tect. Reg. Geol., 75, supl.,
46 p.
Ştefãnescu, M. şi Mãrunţeanu, M. (1980) Age of the Doftana Molasse. D.S. Inst. Geol.
Geof., LXV, 4, 169-182.
 189

Ştefãnescu, M. şi Micu, M. (1987) Flysch deposits in the East Carpathians. In M.

+tef[nescu (Editor) Flysch deposits from the Hartz, the Thuringian and Vogtlandian
slate Mountains, the Carpathians, the Balkans and the Caucasus, Bucureşti, 65-98.
Ştefãnescu, M., Popescu I., Melinte M., Ştefãnescu M., Papaianopol I., Popescu Gh., şi
Dumitrica P., (sub tipar) Harta geologicã a României 1:50 000, foaia Nehoiu,
Institutul Geologic al României.
Tollman, A. (1968) Die Grundbegriffe der deckentektonischen Nomenklatur.
Geotektonische Forschungen, 29, 26-59.
Trumpy, R., (1980) An outline of the geology of Switzerland. 26e Congr. Geol. Inter.
Paris-Guide book for exc., Schw.Geol.Kom. Wepf & Co, 104 p.
Turcotte, D.L. (1983) Driving mechanisms of mountain building. In K, J.Hsu, editor.,
Mountain building processes, 141-146, Academic Press, Orlando, Florida.
Turcotte, D.L. şi Schubert, G. (1982) Geodynamics: Applications of continuum
Mechanics to geological problems. 450 p., Wiley and Sons, New York.
Turculeţ, I. (1971) Recherches geologiques sur les depots jurassiques et eocretacees de la
cuvete Rarau-Breaza. St. tehn. ec., seria J, nr. 10.
Ujetz, B. (1996) Micropaleontology of Paleogene deep water sediments, Haute-Savoie,
France. Publications du departement de geologie et paleontologie, 22, 149 p.
Unrug, R. (1980) Tectonic rotation of flysch nappes in the polish Outer Carpathians. An.
Soc. Geol. Pologne, L/1, 27-39.
Vachrameev, V., (1991) Jurassic and Cretaceous floras and climates of the Earth.
Cambridge University Press, 318 p.
van der Zwaan, G.J., Jorissen, F.J. şi de Stigter, H.C. (1990) The depth dependency of
planktonic/benthic foraminiferal ratios: Constraints and applications. Marine
Geology, 95, 1-16.
Van Hinte, J.E. (1978) Geohistory analysis - application of micrpaleontology in
exploration geology. A.A.P.G.Bull, 62, 201-222.
Verges, J. şi Munoz, J.A. (1989) Thrust sequences in the southern central Pyrenees. Bull.
Soc. geol. France, (8), t.VI, nr.2, 265-271.
Von Bubnoff, S. (1931) Grundprobleme der Geologie. Borntrager, Berlin.
Voorhoeve, H. şi Houseman, G. (1988) The thermal evolution of lithosphere extending
on a low-angle detachement zone. Basin Research, 1-9, Blackwell Scientific
Publications Ltd., New York.
Wagreich, M. (1991) Subsidenzanalyseprogram SUBGOS, version 2.11 Institut fur
Geologie, Universitat Wien, Vienna
Wagreich, M. (1993) Subcrustal tectonic erosion in orogenic belts-a model for the Late
Cretaceous subsidence of the Northern Calcareous Alps (Austria). Geology, 21,
941-944.
Wagreich, M. (1995) Subduction tectonic erosion and Late Cretaceous subsidence along
the northern Austroalpine margin (Eastern Alps, Austria). Tectonophysics, 242, 63-
78.
Watts, A.B. (1978) An analysis of isostasy in the world's oceans, 1, Hawaiian-Emperor
seamount chain. J. geophys. res., 83/B12, 5989-6004.
Watts, A.B. (1982) Tectonic subsidence, flexure and global changes of sea level. Nature,
297, 469-474.
Watts, A.B. şi Ryan, W.B.F. (1976) Flexure of the lithosphere and continental margin
basins. In M, H.P.Bott, editor., Sedimentary basins of continental margins and
cratons, Tectonophysics, 36, 25-44.
Watts, A.B. şi Steckler, M.S. (1981) Subsidence and tectonics of atlantic-type continental
margin. Oceanol. Acta, 26th Int. geol. Congr. Paris 1980, 1, 143-153.
Watts, A.B., Karner, G.D. şi Steckler, M.S. (1982) Lithospheric flexure and the
evolution of sedimentary basins. Phil. Trans. Roy. Soc. London Proc., Ser. A, 305,
249-281.
 190

Wernicke, B. (1981) Low-angle normal faults in the Basin and Range Province: nappe
tectonics in an extending orogen. Nature, 291, 645-647.
Wernicke, B. (1985) Uniforme-sense normal simple shear of the continental lithosphere.
Can. J. Earth Sci., 22, 108-125.
Woodward, N.B., Boyer, S.E. şi Suppe, J. (1989) Balanced Geological Cross-Sections:
an essential technique in geological research and exploration. 6, 132 p., American
Geophysical Union: short course in geology.
Wornardt, W., W. (1969) Diatoms, past, present, future. In P. Bronnimann, H. H. Renz
(Editors), Proceedings of the first international conference on planktonic
microfossils, Leiden, 690-713.
Ziegler, P.A., (1981) Evolution of sedimentary basins in North-West Europe. In P.L.
Illing, G.D. Hobson, (Editors), The Petroleum Geology of the Continental Shelf
of North-West Europe. Heyden, London, 3-39.

ANEXE
191
192
 193

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
 194

(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei

(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 233 600 45 0.3 0 0.3 0.4 905.3 1124.8 -151.3 -133.6
70 292 600 25 0.3 0 0.3 0.4 1144.6 1530 23.9 40.5
64 175 600 40 0.3 0 0.3 0.4 1231.6 1728.5 14.5 33.1
60 102 700 0 0.6 0.2 0.2 0 1430.5 1970.6 49.7 60.5
55 128 700 -100 0.6 0.2 0.2 0 1644.9 2216.7 42.9 49.2
50 42 900 35 0.3 0.2 0.4 0.1 1692 2349.5 9.4 26.5
49 8 900 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1721.6 2377.1 29.6 27.6
42 175 600 -35 0.5 0.3 0.2 0 1570.5 2306.1 -21.6 -10.1
41 20 600 25 0 0 0 1 1525.4 2299.9 -45.1 -6.2
40 42 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 1778.8 2565.1 253.5 265.2
35 208 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 1842.5 2764.4 12.7 39.9
31 30 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 1586.7 2515.4 -63.9 -62.3
30 15 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1743.4 2607.2 156.7 91.8
29 15 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1741.8 2616.9 -1.6 9.6
28 225 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1785.3 2804 43.5 187.1
24 200 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 1822.3 3005.5 9.2 50.4
195
196
 197

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 167 600 45 0.3 0 0.3 0.4 851.2 1031.2 -158.1 -145.3
70 208 600 25 0.3 0 0.3 0.4 1044.1 1339.7 19.3 30.8
64 125 600 40 0.3 0 0.3 0.4 1110.2 1487.3 11 24.6
60 67 700 0 0.6 0.2 0.2 0 1298.9 1698.2 47.2 52.7
55 83 700 -100 0.6 0.2 0.2 0 1492.2 1896.5 38.7 39.6
50 83 900 35 0.3 0.2 0.4 0.1 1556 2070.4 12.8 34.8
49 17 900 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1594.4 2112.2 38.4 41.8
42 650 600 -35 0.5 0.3 0.2 0 1690.8 2573.2 13.8 65.9
41.5 50 600 -5 0 0 0 1 1721.7 2647.4 61.7 148.5
41 150 600 25 1 0 0 0 1700.6 2729.6 -42.1 164.4
40 42 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 1994.5 3035.2 293.9 305.6
35 208 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 2056.1 3232.5 12.3 39.5
31 30 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 1791 2974.1 -66.3 -64.6
30 35 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1960.4 3090.6 169.4 116.5
29 35 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1964.6 3118 4.2 27.4
28 170 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1980.3 3244.4 15.7 126.4
24 580 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 2158.8 3815 44.6 142.6
22 300 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 2841.5 4666.1 341.4 425.6
198
199
 200

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 267 600 45 0.3 0 0.3 0.4 932.1 1172 -148 -127.7
70 333 600 25 0.3 0 0.3 0.4 1191.4 1621.7 25.9 45
64 200 600 40 0.3 0 0.3 0.4 1287.7 1844.4 16.1 37.1
60 111 700 0 0.6 0.2 0.2 0 1488 2093.3 50.1 62.2
55 139 700 -100 0.6 0.2 0.2 0 1706 2349.7 43.6 51.3
50 50 900 35 0.3 0.2 0.4 0.1 1757.3 2491.4 10.3 28.3
49 40 900 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1800.9 2552.2 43.6 60.8
42 250 600 -35 0.5 0.3 0.2 0 1681 2557.4 -17.1 0.7
41 40 600 25 0 0 0 1 1655.2 2582.4 -25.9 24.9
40 42 575 -5 0.1 0.4 0.3 0.2 1673.6 2612.5 18.4 30.1
35 208 575 20 0.1 0.4 0.3 0.2 1727.3 2802 10.7 37.9
31 30 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 1693.4 2774.8 -8.5 -6.8
30 25 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1856 2878.5 162.7 103.7
29 25 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1857.4 2897.1 1.4 18.6
28 80 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1844 2940.5 -13.4 43.4
24 300 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 1904.6 3225.6 15.2 71.3
22 200 120 -70 0.4 0.5 0.1 0 1665.6 3095.1 -119.5 -65.2
201
202
 203

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 33 2000 40 0 0 0 1 2013.3 2050.9 201.3 205.1
88 7 2000 40 0 0 0 1 2026 2067.8 6.4 8.5
80 73 800 45 0.5 0.2 0.2 0.1 883.7 971.6 -142.8 -137
70 91 800 25 0.5 0.2 0.2 0.1 999.3 1132.6 11.6 16.1
60 91 800 0 0.5 0.2 0.2 0.1 1117.7 1294.3 11.8 16.2
55 45 800 -100 0.5 0.2 0.2 0.1 1302.8 1461.6 37 33.4
50 429 750 35 0.7 0.1 0.2 0 1361.7 1837.8 11.8 75.2
41 771 750 25 0.7 0.1 0.2 0 1844.8 2778 53.7 104.5
40 18 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 1961.4 2891.9 116.6 113.9
35 92 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 1981.7 2978.5 4.1 17.3
30 43 700 -170 0.2 0.6 0.2 0 2162.9 3100.4 36.2 24.4
28 17 700 -145 0.2 0.6 0.2 0 2132.6 3091.4 -15.2 -4.5
24 300 500 -45 0.9 0.1 0 0 1914.6 3097.8 -54.5 1.6
22 300 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 2608.9 3960.5 347.1 431.3
204
205
 206

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 267 600 45 0.3 0 0.3 0.4 932.1 1172 -148 -127.7
70 333 600 25 0.3 0 0.3 0.4 1191.4 1621.7 25.9 45
64 200 600 40 0.3 0 0.3 0.4 1287.7 1844.4 16.1 37.1
60 67 700 0 0.6 0.2 0.2 0 1471.7 2050.6 46 51.5
55 83 700 -100 0.6 0.2 0.2 0 1659.7 2243.6 37.6 38.6
50 42 900 35 0.3 0.2 0.4 0.1 1699.8 2369.2 8 25.1
49 8 900 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1729.9 2397.4 30.1 28.2
43 250 650 5 0.6 0.2 0.1 0.1 1599.9 2410.3 -21.7 2.2
41 60 600 25 1 0 0 0 1565.6 2421 -17.1 5.3
40 30 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 1839.1 2699 273.5 278
35 150 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 1874.1 2834.9 7 27.2
31 30 500 -5 0 0.1 0.2 0.7 1630.3 2597.9 -61 -59.3
30 15 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1770.3 2673.1 140.1 75.1
29 15 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1768.6 2682.6 -1.7 9.5
28 60 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1753 2711.8 -15.6 29.2
24 200 500 -45 0.9 0.1 0 0 1774.3 2897.7 5.3 46.5
22 200 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 2419.3 3651.2 322.5 376.8
207
 208

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţ subsidenţei
(m) (m) ei totale
tectonice m/m.a.
m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 0 0 0 0 1 2174 2233.8 40.4 36.5
80 167 800 45 0.6 0.2 0.2 0 1019.9 1199.9 -144.3 -129.2
70 208 800 25 0.6 0.2 0.2 0 1214.2 1509.8 19.4 31
64 125 800 40 0.6 0.2 0.2 0 1290.3 1667.4 12.7 26.3
60 59 350 0 0.7 0.1 0.2 0 943.6 1338.2 -86.7 -82.3
50 147 350 35 0.7 0.1 0.2 0 987.8 1486 4.4 14.8
47 44 350 45 0.7 0.1 0.2 0 1009.3 1538.3 7.1 17.4
45 20 1200 40 0.3 0.4 0.3 0 1882.9 2421.6 436.8 441.7
41 275 600 25 0.9 0.1 0 0 1449.8 2146.5 -108.3 -68.8
40 17 1000 -5 0.3 0.4 0.3 0 1925.2 2618.6 475.4 472.2
35 83 1000 20 0.3 0.4 0.3 0 1938.3 2692.6 2.6 14.8
30 79 700 -170 0.2 0.6 0.2 0 1955.2 2671.8 3.4 -4.2
28 31 700 -145 0.2 0.6 0.2 0 1932.3 2678.6 -11.5 3.4
26 300 500 -125 0.8 0.1 0.1 0 1847.4 2782.2 -42.4 51.8
24 350 800 -45 0.2 0.6 0.2 0 2216.9 3397.2 184.8 307.5
22 400 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 2611.6 4020.1 197.3 311.5
209
210
 211

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 33 500 45 0.1 0.3 0.3 0.3 634.9 734.7 -185.1 -182.4
70 42 500 25 0.1 0.1 0 0.3 677.4 793.3 4.2 5.9
64 25 500 40 0.1 0.3 0.3 0.3 670.6 808.2 -1.1 2.5
60 133 550 0 0.4 0.2 0.2 0.2 883.5 1082.9 53.2 68.7
55 167 550 -100 0.4 0.2 0.2 0.2 1155.8 1410.4 54.5 65.5
49 7 850 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1295.3 1607.8 23.3 32.9
42 160 600 -35 0.6 0.2 0.2 0 1215.6 1599.2 -11.4 -1.2
41 60 600 25 0 0 0 1 1210.8 1657.2 -4.8 58
40 50 350 -5 0 0.7 0.3 0 1005.4 1468.3 -205.4 -188.9
35 250 350 20 0 0.7 0.3 0 1108 1731.8 20.5 52.7
33 20 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 1307.3 1931.9 99.6 100
30 22 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1469.2 2033.1 54 33.7
29 8 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1461.1 2032 -8.1 -1.1
24 300 400 -45 0.8 0.1 0.1 0 1412.7 2217 -9.7 37
22 60 120 -70 0.4 0.5 0.1 0 1228.8 2057.8 -91.9 -79.6
212
213
 214

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 167 700 45 0.6 0.2 0.2 0 919.9 1099.9 -149.5 -136.7
70 208 700 25 0.6 0.2 0.2 0 1114.2 1409.8 19.4 31
64 125 700 40 0.6 0.2 0.2 0 1190.3 1567.4 12.7 26.3
60 60 1500 0 0.3 0.3 0.4 0 2099.8 2494.9 227.4 231.9
50 692 350 35 0.7 0.1 0.2 0 1312.1 2137.2 -78.8 -35.8
47 208 350 45 0.7 0.1 0.2 0 1419.9 2374 35.9 78.9
45 40 1200 40 0.3 0.4 0.3 0 2307.1 3282.9 443.6 454.4
41 900 600 25 0.9 0.1 0 0 2133.1 3641 -43.5 89.5
40 30 1000 -5 0.3 0.4 0.3 0 2619.9 4132.4 486.9 491.4
35 150 1000 20 0.3 0.4 0.3 0 2651.8 4265.2 6.4 26.6
31 100 500 -5 0.9 0.1 0 0 2212.7 3874.8 -109.8 -97.6
30 55 700 -170 0.2 0.6 0.2 0 2683.6 4304.8 470.9 430
28 110 700 -145 0.2 0.6 0.2 0 2690.5 4388.7 3.4 42
24 1100 500 -45 0.9 0.1 0 0 2749.9 5151.4 14.8 190.7
22 300 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 3420.7 5990.7 335.4 419.6
215
216
 217

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 25 2000 40 0 0 0 1 1997.9 2030.8 199.8 203.1
88 5 2000 40 0 0 0 1 2007.6 2043.5 4.9 6.4
83 250 1000 45 0.1 0 0.4 0.5 1281 1468.8 -145.3 -114.9
80 92 600 45 0.3 0 0.3 0.4 950.3 1193.2 -110.2 -91.9
70 305 600 25 0.3 0 0.3 0.4 1183 1599.5 23.3 40.6
64 183 600 40 0.3 0 0.3 0.4 1271 1803.8 14.7 34
60 96 700 0 0.6 0.2 0.2 0 1466.2 2038.6 48.8 58.7
59 24 700 15 0.6 0.2 0.2 0 1473.2 2066.6 6.9 28
50 90 900 35 0.3 0.2 0.4 0.1 1689.1 2345.4 24 31
49 10 900 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1725 2380.5 35.9 35.1
41 400 650 25 0.4 0.4 0.2 0 1634.8 2532.1 -11.3 18.9
40 33 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 1876.2 2779.7 241.4 247.7
35 167 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 1916.5 2931.3 8.1 30.3
31 15 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 1655.6 2668.1 -65.2 -65.8
30 15 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1808.6 2756.2 153 88.1
29 15 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1806.7 2765.6 -1.9 9.3
28 150 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1820.7 2878.3 14 112.8
24 150 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 1834.1 3026.3 3.3 37
22 125 120 -70 0.4 0.5 0.1 0 1555.4 2811.3 -139.3 -107.5
20 125 90 -90 0 0 0.8 0.2 1633.8 2955.5 39.2 72.1
218
219
 220

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 133 500 45 0.1 0.3 0.3 0.3 719.3 879 -174.6 -164.4
70 167 500 25 0.1 0.3 0.3 0.3 884.4 1135.1 16.5 25.6
64 100 500 40 0.1 0.3 0.3 0.3 937.2 1254.5 8.8 19.9
60 178 550 0 0.4 0.2 0.2 0.2 1145.8 1551.7 52.1 74.3
55 222 550 -100 0.4 0.2 0.2 0.2 1420.8 1914.8 55 72.6
50 83 850 35 0.3 0.2 0.4 0.1 1580.8 2185 32 54
49 17 850 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1618 2225.7 37.2 40.7
42 130 600 -35 0.6 0.2 0.2 0 1499.7 2160.5 -16.9 -9.3
41 50 600 25 0 0 0 1 1476.3 2194 -23.4 33.5
40 57 350 -5 0 0.7 0.3 0 1271.7 2010.1 -204.6 -183.9
35 283 350 20 0 0.7 0.3 0 1360.8 2279.8 17.8 53.9
31 20 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 1561.4 2481.1 50.1 50.3
30 15 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1715.8 2570.7 154.4 89.5
29 15 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1714.3 2580.3 -1.5 9.7
20 230 250 -90 0.5 0.4 0.1 0 1528.6 2565.9 -20.6 -1.6
16 200 30 -40 1 0 0 0 1320.9 2500.3 -51.9 -16.4
221
222
 223

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 167 700 45 0.6 0.2 0.2 0 919.9 1099.9 -149.5 -136.7
70 208 700 25 0.6 0.2 0.2 0 1114.2 1409.8 19.4 31
64 125 700 40 0.6 0.2 0.2 0 1190.3 1567.4 12.7 26.3
60 60 1500 0 0.3 0.3 0.4 0 2099.8 2494.9 227.4 231.9
50 538 350 35 0.7 0.1 0.2 0 1223.4 1956.3 -87.6 -53.9
47 162 350 45 0.7 0.1 0.2 0 1311.5 2145.9 29.4 63.2
45 190 1200 40 0.3 0.4 0.3 0 2279.9 3225.8 484.2 540
41 1300 600 25 0.9 0.1 0 0 1950 3998.6 0.3 193.2
40 43 1000 -5 0.3 0.4 0.3 0 2772.8 4502.6 491.7 504
35 217 1000 20 0.3 0.4 0.3 0 2828.8 4699.7 11.2 39.4
33 15 800 -5 0 0 0.8 0.2 2659.6 4528.2 -84.6 -85.7
31 15 500 -5 0.9 0.1 0 0 2359 4236.6 -150.3 -145.8
30 174 700 -170 0.2 0.6 0.2 0 2871.4 4779.4 512.5 542.8
28 116 700 -145 0.2 0.6 0.2 0 2868.6 4857.2 -1.4 38.9
24 1300 500 -45 0.9 0.1 0 0 2979.9 5791.6 27.8 233.6
22 400 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 3675.6 6715.6 347.9 462
224
225
 226

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 167 500 45 0.1 0.3 0.3 0.3 747.7 927.7 -171.1 -158.3
70 208 500 25 0.1 0.3 0.3 0.3 938 1233.6 19 30.6
64 225 500 40 0.1 0.3 0.3 0.3 1062.4 1499.4 20.7 44.3
60 240 450 0 0.2 0.6 0 0.2 1184.8 1747.5 30.6 62
59 60 450 15 0.2 0.6 0 0.2 1203.2 1808.6 18.4 61.1
55 250 550 -100 0.4 0.2 0.2 0.2 1585.7 2289.3 95.6 120.2
50 90 850 35 0.3 0.2 0.4 0.1 1744.4 2562.4 31.7 54.6
49 10 850 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1778.1 2595.2 33.6 32.9
42 400 600 -35 0.6 0.2 0.2 0 1766.3 2798.4 -1.7 29
41 80 600 25 0 0 0 1 1774.4 2881.2 8.1 82.8
40 58 350 -5 0 0.7 0.3 0 1557.5 2685.6 -216.9 -195.6
35 292 350 20 0 0.7 0.3 0 1633.8 2947.9 15.3 52.5
30 36 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1986.5 3237 70.5 57.8
28 14 400 -145 0 0.1 0.2 0.7 1948.4 3218.5 -19.1 -9.3
22 100 250 -70 0.5 0.4 0.1 0 1711.9 3075.5 -39.4 -23.8
20 130 90 -90 0 0 0.8 0.2 1660.2 3092.7 -25.8 8.6
16 200 30 -40 1 0 0 0 1563.8 3138.4 -24.1 11.4
227
228
 229

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
88 125 2000 40 0 0 0 1 2146.9 2239.7 178.9 186.6
90 25 2000 40 0 0 0 1 2175.2 2282.9 -14.1 -21.6
80 217 700 45 0.6 0.2 0.2 0 996.5 1236.4 -117.9 -104.7
70 271 700 25 0.6 0.2 0.2 0 1224 1617.2 22.8 38.1
64 162 700 40 0.6 0.2 0.2 0 1318.6 1815.4 15.8 33
60 125 1500 0 0.3 0.3 0.4 0 2267.1 2820.9 237.1 251.4
50 462 350 35 0.7 0.1 0.2 0 1316 2162.1 -95.1 -65.9
47 138 350 45 0.7 0.1 0.2 0 1388.6 2321.7 24.2 53.2
45 150 1200 40 0.3 0.4 0.3 0 2331 3351.7 471.2 515
41 1000 600 25 0.9 0.1 0 0 2187 3799.8 -36 112
40 29 1000 -5 0.3 0.4 0.3 0 2677.5 4294.1 490.4 494.4
35 146 1000 20 0.3 0.4 0.3 0 2704.5 4419.7 5.4 25.1
31 25 500 -5 0.9 0.1 0 0 2239.5 3958.5 -116.3 -115.3
30 33 700 -170 0.2 0.6 0.2 0 2695.1 4360 455.7 401.5
28 67 700 -145 0.2 0.6 0.2 0 2684.9 4401.1 -5.1 20.6
24 2250 500 -45 0.9 0.1 0 0 3171 6279.1 121.5 469.5
22 600 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 3912.3 7368.4 370.6 544.7
230
231
 232

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 74 2000 40 0 0 0 1 2080.4 2142.6 208 214.3
88 51 2000 40 0 0 0 1 2146.9 2239.7 33.3 48.5
80 208 700 45 0.6 0.2 0.2 0 971.1 1190.7 -147 -131.1
70 260 700 25 0.6 0.2 0.2 0 1196.4 1562.6 22.5 37.2
64 157 700 40 0.6 0.2 0.2 0 1289.5 1756.4 15.5 32.3
60 100 1500 0 0.3 0.3 0.4 0 2223.7 2732.6 233.6 244
50 423 350 35 0.7 0.1 0.2 0 1259.4 2037.2 -96.4 -69.5
47 277 350 45 0.7 0.1 0.2 0 1403.4 2351.5 48 104.8
45 150 1200 40 0.3 0.4 0.3 0 2350.6 3386.3 473.6 517.4
41 1250 600 25 0.9 0.1 0 0 2315 4092.4 -8.9 176.5
40 29 1000 -5 0.3 0.4 0.3 0 2801.4 4582.7 486.4 490.4
35 146 1000 20 0.3 0.4 0.3 0 2827.3 4707.2 5.2 24.9
31 50 500 -5 0.9 0.1 0 0 2369 4267.6 -114.6 -109.9
30 50 700 -170 0.2 0.6 0.2 0 2833.3 4688 464.3 420.4
28 100 700 -145 0.2 0.6 0.2 0 2834.3 4760.1 0.5 36
24 1325 500 -45 0.9 0.1 0 0 2961.7 5725.5 31.8 241.4
22 600 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 3718.7 6830.5 378.5 552.5
233
234
 235

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 100 700 45 0.6 0.2 0.2 0 870.6 1010.5 -155.7 -147.9
70 125 700 25 0.6 0.2 0.2 0 1001 1206.8 13 19.6
64 75 700 40 0.6 0.2 0.2 0 1044 1301.4 7.2 15.8
60 60 1500 0 0.3 0.3 0.4 0 1954.7 2230.1 227.7 232.2
50 700 350 35 0.7 0.1 0.2 0 1202.5 1912.7 -75.2 -31.7
47 210 350 45 0.7 0.1 0.2 0 1318.3 2158.7 38.6 82
45 130 1200 40 0.3 0.4 0.3 0 2256.4 3172.4 469.1 506.9
41 1150 600 25 0.9 0.1 0 0 2199.9 3797.6 -14.1 156.3
40 20 1000 -5 0.3 0.4 0.3 0 2681 4277.3 481.1 479.7
35 100 1000 20 0.3 0.4 0.3 0 2690.4 4357.7 1.9 16.1
30 64 700 -170 0.2 0.6 0.2 0 2686 4306.6 -0.9 -10.2
28 26 700 -145 0.2 0.6 0.2 0 2655.2 4302.5 -15.4 -2
24 1500 500 -45 0.9 0.1 0 0 2879.6 5469.8 56.1 291.8
22 400 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 3577.8 6396.2 349.1 463.2
236
237
 238

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
83 17 2000 45 0 0 0 1 2108.8 2188.8 2.2 4
80 21 700 45 0.6 0.2 0.2 0 819.8 912.4 -429.7 -425.5
70 68 700 25 0.6 0.2 0.2 0 894.7 1019 7.5 10.7
64 41 700 40 0.6 0.2 0.2 0 910.6 1066.3 2.7 7.9
60 212 350 0 0.7 0.1 0.2 0 773.5 1038.1 -34.3 -7
50 529 350 35 0.7 0.1 0.2 0 1090.5 1687.5 31.7 64.9
47 159 350 45 0.7 0.1 0.2 0 1183.6 1880.2 31 64.2
45 160 1200 40 0.3 0.4 0.3 0 2142.7 2932.9 479.6 526.3
41 1170 600 25 0.9 0.1 0 0 2120.4 3604.3 -5.6 167.9
40 28 1000 -5 0.3 0.4 0.3 0 2604.4 4091.7 484 487.4
35 142 1000 20 0.3 0.4 0.3 0 2634.3 4217.8 6 25.2
30 86 700 -170 0.5 0.3 0.2 0 2635.1 4185 0.2 -6.6
28 34 700 -145 0.5 0.3 0.2 0 2610.7 4192.2 -12.2 3.6
24 1500 500 -45 0.9 0.1 0 0 2845 5369.3 58.6 294.3
22 400 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 3544.3 6296.8 349.6 463.8
239
240
 241

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 18 2000 40 0 0 0 1 1983.6 2012.3 198.4 201.2
83 12 2000 45 0 0 0 1 2000.4 2038.5 2.4 3.7
80 38 800 45 0.5 0.2 0.2 0.1 836.1 897 -388.1 -380.5
70 127 800 25 0.5 0.2 0.2 0.1 987.9 1115.8 15.2 21.9
60 127 800 0 0.5 0.2 0.2 0.1 1139.5 1332.3 15.2 21.6
53 88 800 40 0.5 0.2 0.2 0.1 1155.7 1419.1 2.3 12.4
50 200 750 35 0.7 0.1 0.2 0 1253.9 1634.8 32.8 71.9
41 600 750 25 0.7 0.1 0.2 0 1656.8 2392.4 44.8 84.2
40 33 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 1787.8 2529.7 131 137.3
35 167 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 1855.4 2708.5 13.5 35.8
31 60 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 1596.2 2474 -64.8 -58.6
30 25 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1764.5 2583.5 168.3 109.4
29 25 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1767.2 2603.3 2.6 19.8
28 100 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1771.6 2676.5 4.4 73.2
24 400 500 -45 0.9 0.1 0 0 1895.5 3084.8 31 102.1
22 200 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 2551.9 3849.6 328.2 382.4
242
243
 244

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 59 2000 40 0 0 0 1 2057.7 2110.9 205.8 211.1
83 41 2000 45 0 0 0 1 2108.8 2188.8 7.3 11.1
80 43 800 45 0.5 0.2 0.2 0.1 935.1 1040.9 -391.2 -382.7
70 143 800 25 0.5 0.2 0.2 0.1 1073.6 1256.1 13.9 21.5
60 143 800 0 0.5 0.2 0.2 0.1 1224.5 1481.3 15.1 22.5
55 71 800 -100 0.5 0.2 0.2 0 1415.8 1670.4 38.3 37.8
50 643 750 35 0.7 0.1 0.2 0 1579.7 2279.6 32.8 121.8
41 1157 750 25 0.7 0.1 0.2 0 2203.5 3591.7 69.3 145.8
40 17 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 2316.1 3701 112.6 109.4
35 83 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 2323.8 3769.6 1.5 13.7
31 20 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 2052.5 3499.1 -67.8 -67.6
30 20 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 2210.4 3595.1 157.9 96
29 20 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 2209 3607.9 -1.4 12.8
28 30 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 2181.1 3606.9 -27.9 -1
24 300 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 2250.1 3900.3 17.2 73.3
245
246
 247

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 59 2000 40 0 0 0 1 2057.7 2110.9 205.8 211.1
83 41 2000 45 0 0 0 1 2108.8 2188.8 7.3 11.1
80 63 600 45 0.3 0 0.3 0.4 761.6 879.4 -449.1 -436.5
70 210 600 25 0.3 0 0.3 0.4 967.2 1201.7 20.6 32.2
64 127 600 40 0.3 0 0.3 0.4 1042.6 1359.8 12.6 26.4
60 80 700 0 0.6 0.2 0.2 0 1240.3 1587.5 49.4 56.9
55 100 700 -100 0.6 0.2 0.2 0 1446.5 1808.8 41.2 44.3
50 30 900 35 0.3 0.2 0.4 0.1 1485.9 1926.7 7.9 23.6
49 150 900 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1593.1 2116.9 107.2 190.2
41 550 600 25 0.3 0.3 0.4 0 1580.4 2435.8 -1.6 39.9
40 30 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 1856.6 2716.5 276.2 280.7
35 150 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 1893.2 2854.1 7.3 27.5
31 60 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 1643.4 2629 -62.5 -56.3
30 25 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1812.3 2739 168.9 110
29 25 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1814 2757.9 1.7 18.9
28 30 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1785.6 2756.4 -28.4 -1.5
24 450 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 1910.4 3195.4 31.2 109.7
248
249
 250

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 59 2000 40 0 0 0 1 2057.7 2110.9 205.8 211.1
83 41 2000 45 0 0 0 1 2108.8 2188.8 7.3 11.1
80 63 600 45 0.3 0 0.3 0.4 761.6 879.4 -449.1 -436.5
70 210 600 25 0.3 0 0.3 0.4 967.2 1201.7 20.6 32.2
64 127 600 40 0.3 0 0.3 0.4 1042.6 1359.8 12.6 26.4
60 80 700 0 0.6 0.2 0.2 0 1240.3 1587.5 49.4 56.9
55 100 700 -100 0.6 0.2 0.2 0 1446.5 1808.8 41.2 44.3
50 54 900 35 0.3 0.2 0.4 0.1 1499 1954.1 10.5 29.1
49 6 900 20 0.3 0.2 0.4 0.1 1529.3 1981.3 30.3 27.2
41 380 600 25 0.3 0.3 0.4 0 1426.2 2107.9 -12.9 15.8
40 30 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 1705.7 2391.9 279.5 284
35 150 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 1747.9 2535.1 8.4 28.6
31 30 500 -5 0.8 0.1 0.1 0 1491.2 2285.3 -64.2 -62.5
30 37 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1664.2 2406.5 172.9 121.2
29 13 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1654.7 2407.1 -9.4 0.6
28 60 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1641.9 2439.1 -12.8 32
24 550 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 1826.4 2997.6 46.1 139.6
22 200 120 -70 0.4 0.5 0.1 0 1602.1 2881.9 -112.1 -57.9
20 30 90 -90 0 0 0.8 0.2 1630.2 2919 14.1 18.6
16 100 30 -40 1 0 0 0 1520.1 2891.1 -27.5 -7
251
252
 253

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 59 2000 40 0 0 0 1 2057.7 2110.9 205.8 211.1
83 41 2000 45 0 0 0 1 2108.8 2188.8 7.3 11.1
80 63 700 45 0.6 0.2 0.2 0 845.4 963.1 -421.1 -408.6
70 210 700 25 0.6 0.2 0.2 0 1033.6 1268.1 18.8 30.5
64 127 700 40 0.6 0.2 0.2 0 1116.6 1433.8 13.8 27.6
60 60 1500 0 0.3 0.3 0.4 0 2028.8 2364.1 228.1 232.6
50 462 350 35 0.7 0.1 0.2 0 1118.1 1745.6 -91.1 -61.8
47 138 350 45 0.7 0.1 0.2 0 1197.9 1912.6 26.6 55.6
45 100 1200 40 0.3 0.4 0.3 0 2121.1 2893.4 461.6 490.4
41 550 600 25 0.3 0.4 0.3 0 1823.1 2917.9 -74.5 6.1
40 21 1000 -5 0.3 0.4 0.3 0 2266.8 3360.8 443.8 442.9
35 104 1000 20 0.3 0.4 0.3 0 2279 3446.4 2.4 17.1
33 20 800 -5 0 0 0.8 0.2 2127.8 3296 -75.6 -75.2
30 300 700 -170 0.2 0.6 0.2 0 2388.6 3662.5 86.9 122.2
28 200 700 -145 0.2 0.6 0.2 0 2426.3 3831.1 18.8 84.3
24 500 500 -45 0.9 0.1 0 0 2254.2 4003.2 -43 43
22 400 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 2974.7 4952 360.2 474.4
254
255
 256

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 200 1800 40 0.1 0.4 0.5 0 1983.4 2121 198.3 212.1
88 140 2000 40 0.2 0.3 0.4 0.1 2317.8 2539.3 167.2 209.1
80 117 500 45 0.2 0.3 0.4 0.1 907.3 1201.1 -176.3 -167.3
70 146 500 25 0.1 0.3 0.3 0.3 1052.5 1424.7 14.5 22.4
64 87 500 40 0.1 0.3 0.3 0.3 1083.6 1514.6 5.2 15
60 253 450 0 0.2 0.1 0.3 0.4 1246.7 1811.3 40.8 74.2
55 317 450 -100 0.2 0.1 0.3 0.4 1548.5 2258.1 60.4 89.4
50 104 850 35 0.3 0.2 0.4 0 1773 2605.3 44.9 69.4
49 21 850 20 0.3 0.2 0.4 0 1817.3 2655.4 44.3 50.1
41 500 500 25 0.2 0 0.2 0.6 1684.4 2824.1 -16.6 21.1
40 12 350 -5 0 0.7 0.3 0 1559 2692.5 -125.4 -131.6
35 63 350 20 0 0.7 0.3 0 1543 2725.4 -3.2 6.6
30 42 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1897.7 3020.2 70.9 58.9
29 8 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1885.6 3015 -12.2 -5.1
28 125 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1886 3099.3 0.5 84.2
24 100 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 1880.3 3198.3 -1.4 24.7
22 125 120 -70 0.4 0.5 0.1 0 1591 2972.6 -144.7 -112.8
257
258
 259

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 95 800 45 0.6 0.2 0.2 0 967.1 1104 -143.6 -136.2
70 316 800 25 0.6 0.2 0.2 0 1237.1 1554.2 27 45
64 189 800 40 0.6 0.2 0.2 0 1357.5 1794.5 20.1 40
60 70 1500 0 0.3 0.4 0.3 0 2172.9 2633.9 203.9 209.9
50 385 350 35 0.7 0.1 0.2 0 1197.3 1904.5 -97.6 -72.9
47 115 350 45 0.7 0.1 0.2 0 1259.6 2040.1 20.8 45.2
45 90 1200 40 0.3 0.4 0.3 0 2174.3 3006.4 457.3 483.1
41 500 600 25 0.9 0.1 0 0 1826.5 2951.2 -87 -13.8
40 27 1000 -5 0.3 0.4 0.3 0 2312.4 3439.9 485.9 488.7
35 133 1000 20 0.3 0.4 0.3 0 2342.2 3560.5 6 24.1
30 143 700 -170 0.2 0.6 0.2 0 2377.7 3596.5 7.1 7.2
28 57 700 -145 0.2 0.6 0.2 0 2358.8 3623 -9.4 13.2
24 500 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 2215.9 3824.2 -35.7 50.3
22 400 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 2930.1 4766.7 357.1 471.2
260
261
 262

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m.a.) (m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
90 83 2000 40 0 0 0 1 2093.2 2160.8 209.3 216.1
88 17 2000 40 0 0 0 1 2116.1 2193.8 11.4 16.5
80 95 800 45 0.6 0.2 0.2 0 967.1 1104 -143.6 -136.2
70 316 800 25 0.6 0.2 0.2 0 1237.1 1554.2 27 45
64 189 800 40 0.6 0.2 0.2 0 1357.5 1794.5 20.1 40
60 70 1500 0 0.3 0.3 0.4 0 2174.6 2635.6 204.3 210.3
50 342 750 35 0.7 0.1 0.2 0 1573.3 2254.7 -60.1 -38.1
41 308 750 25 0.7 0.1 0.2 0 1768 2629.3 21.6 41.6
40 27 800 -5 0.2 0.2 0.4 0.2 1892.3 2756.4 124.3 127
35 133 800 20 0.2 0.2 0.4 0.2 1934.6 2889.5 8.5 26.6
30 62 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1843.5 2750.4 -18.2 -27.8
29 13 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1820.4 2737.3 -23.1 -13.1
28 75 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1817.3 2788.1 -3.1 50.8
24 450 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 1964.3 3249.3 36.8 115.3
22 400 1000 -70 0.3 0.5 0.2 0 2692.8 4206.1 364.3 478.4
263
264
 265

Vârsta Grosime Paleoadâncime Eustazie Litologie Litologie Litologie Litologie Subsidenţa Subsidenţa Rata Rata
(m.a.) (m) (m) (m) 1 2 3 4 tectonică totală subsidenţei subsidenţei
(m) (m) tectonice totale
m/m.a. m/m.a.
100 0 0 0 0 0 0 0 1800 1800 0 0
90 300 1800 40 0.1 0.4 0.5 0 2081.2 2278.7 208.1 227.9
88 150 2000 40 0.2 0.3 0.4 0.1 2410.6 2697.9 164.7 209.6
80 92 500 45 0.1 0.3 0.3 0.3 979.7 1324.4 -178.9 -171.7
70 115 500 25 0.1 0.3 0.3 0.3 1087.1 1491.7 10.7 16.7
64 68 500 40 0.1 0.3 0.3 0.3 1105.1 1557.1 3 10.9
60 244 450 0 0.2 0.1 0.3 0.4 1261 1841.1 39 71
55 306 450 -100 0.2 0.1 0.3 0.4 1555.9 2274.4 59 86.7
49 125 850 20 0.3 0.2 0.4 0 1808.8 2655.9 42.1 63.6
41 450 550 25 0.3 0.3 0.4 0 1713.1 2831.9 -12 22
40 29 350 -5 0 0.7 0.3 0 1586.5 2709.3 -126.5 -122.6
35 146 350 20 0 0.7 0.3 0 1605.2 2826.5 3.7 23.5
30 5 400 -170 0 0.1 0.2 0.7 1937.1 3076.3 66.4 50
29 25 400 -165 0 0.1 0.2 0.7 1944.6 3101.1 7.5 24.7
28 175 400 -145 0.3 0.6 0.1 0 1960.7 3230.8 16.1 129.8
24 250 500 -45 0.8 0.1 0.1 0 2004.2 3468.8 10.9 59.5
22 150 120 -70 0.4 0.5 0.1 0 1740.1 3283.3 -132 -92.7
20 75 90 -90 0 0 0.8 0.2 1791.1 3370.2 25.5 43.4
16 100 30 -40 1 0 0 0 1670.1 3331.5 -30.2 -9.7