O generație maladiv de sensibilă

Am văzut, zilele acestea, cu... stupoare, era sa zic dar mă tem că nu e

termenul cel mai potrivit, pentru că ceea ce doresc să remarc aici nu face decât
să adeverească un trend pe care îl consider purtător de fiori reci pentru ce va
urma, am văzut, deci, o imagine. Aceasta face parte dintr-un articol publicat într-
un ziar occidental de mare circulație. În ea, un copil de 6,7 ani, pe un scaun, la
vaccinare, înconjurat de cinci-șase adulți, copleșit practic de ei, într-o terifiantă
scenă vivantă cu ”actori înghețați” în posturi grotești. Copilul, cu o cască de
realitate virtuală la ochi ținută cu forța parcă, de unul dintre adulți, probabil tatăl.
Un cadru medical aplecat aproape periculos asupra puștiului, înfigându-i
minusculul ac în braț de parcă era vorba de cine știe ce intervenție chirurgicală
complicată și mai mulți alți adulți, al cărui rol părea obscur în această scenă, și
ei aplecați asupra bietului ”pacient”, ca pentru a-l feri de toate răutățile lumii.

Fotografia provine dintr-o țară care a vaccinat masiv anti Covid-19 dar nu
are importanță, pentru că ea e definitorie pentru perioada de ”millennialism” pe
care o traversăm. Comparativ cu vaccinurile pe care le-am încasat noi când eram
copii – mult mai dureroase, cu siguranță și fără evadare în realitatea virtuală -
scena pare science-fiction doar că nu despre asta e vorba. Nu rămânem, evident,
cantonați în medicina anilor 70 (dacă vorbim despre copilăria autorului acestor
rânduri) dar această atitudine de grijă copleșitoare este definitorie pentru apariția
în aceste generații a unei sensibilități exacerbate, a unei ruperi masive de
realitate care va transforma cu timpul ființa umană într-una debilă, incapabilă să
gestioneze lumea fizică în care trăiește. Poate veți râde, poate vă veți gândi la
conspirații dar realitatea există.

Desigur, pentru un copil orice experiență care ține de un act medical, mai
ales când implică ace sau alte instrumente, este traumatizantă. Aceasta însă
poate fi depășită prin empatia cadrului medical, care știe sau ar trebui să știe ce
are de făcut și nu credem că o ceată de adulți bulversați sufocând copilul, aduc
acea liniște de care are nevoie cel mic. Se știe deja că vaccinarea de care vorbim
este o procedură extrem de ușoară, acel ac este foarte mic și inocularea durează
câteva secunde.

Însă, nici măcar de asta nu e vorba, ci de o abordare care s-a insinuat

periculos în ultimii ani. Părinții își protejează excesiv copiii. Poate fi o atitudine
normală, în condițiile în care nu devine patologică. Nu sunt psiholog pediatru
sau sociolog, nici măcar de ocazie, dar încerc să observ, din punct de vedere
jurnalistic evoluția lucrurilor, care pare să aibă un asemenea trend. Cei mici și
mai apoi adolescenții devin nu numai dependenți de realitatea virtuală dar și
lipsiți de instrumente reale de a suporta realitatea care uneori poate fi extrem de
frustă. Părinții nu vor exista pentru totdeauna și oricum, și ei sunt derutați în
această perioadă, pentru că nu mai știu ce gen de educație hibridă să mai aplice.
Copiii, adolescenții, rămân mult prea mult în casele părinților, nu au
responsabilități și nici nu sunt încurajați să le aibă. Se pomenesc apoi că, dincolo
de internet, de VR, de filme, de mediile de socializare, există o lume în care se
suferă, se moare de adevărat și nu există ”respawn” (termenul vine din engleză,
e popular în jocurile video și înseamnă a reda vieți unui personaj ucis în acel joc,
n.n.). Știm că e cool ca la cabinetul medical modern să ai instalație și cască VR
dar acest lucru nu face decât să amâne dezvoltarea firească a copilului,
obișnuirea lui că va trebui să se descurce fizic pe această planetă.

Tehnologia este bună, fără îndoială și oricum evoluția ei e deja

independentă, nu o mai putem controla. Este inexorabilă. Ar trebui, însă, să
privim mai atenți la capcanele ei, pentru a nu-i deveni prizonieri. Autori la modă
postulează despre ”irelevanță”, drept principalul pericol care ne paște într-o
lume supertehnologizată. Și mă tem că au dreptate.

Daniel Botgros