Editorial

1989
Am scris de multe ori despre Revoluția din Decembrie 1989. Sau
despre evenimentele din acel decembrie. Sau despre lovitura de stat. Ori
despre ”loviluția” de acum 22 de ani. Nici nu mai știu cum să numesc acea
întâmplare – pentru unii minunată, pentru alții tragică și sângeroasă, pentru
mulți, doar o oportunitate. Oricum aș caracteriza evenimentele din acel
decembrie neobișnuit de cald, când a plouat, cu o noapte înainte, cu tunete și
fulgere ca în miezul verii, probabil aș greși. Și, nici nu aș avea calitatea să o
fac. Nu sunt revoluționar (în sensul că n-am urcat la balcon să-mi strig
nemulțumirea sau, ulterior, izbânda), deoarece era nevoie de noi la Gărzile
Patriotice în acele zile, pentru a păstra cumva, un sens, un echilibru, în
nebunia aceea controlată. Nu sunt nici om politic să-mi dau cu părerea, nu
sunt nici procuror, să anchetez crimele de atunci. Sunt doar un jurnalist, care
încearcă, mai în fiecare an, din decembrie 1989 încoace, să analizeze
implicațiile unor acțiuni care ne-au schimbat complet viața. Mărturisesc că
nu am avut energia și nici timpul necesar, poate nici curajul, de a scrie o
carte dedicată revoluției. Când spun curaj, mă refer, desigur, la îngrijorarea
ca demersul meu să rămână unul steril, în marea de informații care ne-a
asaltat de peste 20 de ani încoace. Informații, cel puțin despre evenimentele
din Caraș-Severin, există, mărturii, de asemenea. Avem puzzle-ul care, odată
pus împreună, poate naște unele revelații asupra adevărului din spatele
evenimentelor. Dar, mă întreb, dacă urmașii victimelor (sau chiar victimele,
răniții) acțiunilor sângeroase – cu sau fără intenție – pot să aibă parte de
multașteptatul catharsis care să le ușureze suferința. Nu cărțile și nici noi,
gazetarii, nu-i putem ajuta cu mare lucru, pentru că nu avem posbilitatea să
le oferim decât cel mult supoziții. Asta ar fi treaba autorităților – să le arate
adevărul. Dar de unde un adevăr comprehensiv, când am avut de-a face cu
atâtea adevăruri că nici nu le mai putem ține socoteala? Cert este (n-am
probe, dar e de bun simț să credem asta) că am fost cu toții, victimele unei
mașinării infernale, al cărui buton principal a fost apăsat în afară, chiar dacă
unele angrenaje s-au dovedit a fi autohtone. Privind lucrurile macro, 1989 a
fost anul în care cursul Europei a trebuit să se schimbe. Pregătirea pentru
anii 1988, 1989, datează însă cel puțin de prin 1984, și desigur știți la ce mă
refer. Zbaterile ulterioare, revoluțiile, victimele, instalarea unor noi regimuri,
sunt doar efecte colaterale ale unui marș fără precedent spre o nouă
paradigmă. O globalizare controlată, cu scop, nicidecum haotică. Care să
ducă undeva. Anii 88 - 89, revoluțiile. Anii 2008 – 2012 – criza financiară.
Interesant, nu?