Comentariu, 2 iunie

Vulnerabilităţi, nu corupţie
Daniel Botgros
Nu mai încape nici o îndoială că Europa ne-a învăţat nişte
şmecherii, admirabile, în felul lor. Vorbesc, desigur, de Europa
civilizată, de Uniunea Europeană în genere, de liderii ei, care sunt
nişte artişti desăvârşiţi ai dublului discurs. Nu vă grăbiţi cu
concluziile, pentru că nu am de gând să-i critic pe europeni, ai căror
admirator sincer chiar sunt. Şi afirm asta fără dublu discurs. Numai că
dragii noştri concetăţeni din Lumea Veche au posedat întotdeauna
acea eleganţă onctuoasă a argumentaţiei interesate, acea ştiinţă
excelentă a imaginii prefabricate, care ne-a determinat zeci de ani, din
spatele Cortinei, să-i vedem ca pe nişte mici zeităţi. Sigur, rezultatele
sistemelor lor merită chiar admiraţia noastră, numai că lucrurile nu
sunt totdeauna aşa cum par. Am avut ocazia să ne convingem că nici
economia de piaţă şi nici capitalismul, în sine, consumismul, nu este
un sistem ideal. Nici măcar europenii nu au acea aură cu care i-a dotat
percepţia noastră vrăjită de multiplul lor discurs.
Am făcut însă această lunguţă introducere, pentru că o asemenea
predispoziţie am constatat recent şi la Alexandru Cumpănaşu,
directorul coordonator al Centrului Naţional de Integritate, adică fosta
ANI, Agenţia Naţională de Integritate. Omul a venit cu o teorie
seducătoare, dacă te interesează domeniul şi eşti adeptul dublului
discurs: hai să nu mai vorbim în România despre corupţie, zicea
Cumpănaşu la lansarea unui proiect. Hai să vorbim despre
„vulnerabilităţile de integritate ale sistemului public”. Ei, altă viaţă,
nu? Ce frumos sună, pe europeneşte! Hai să mai rostim o dată, cu
dicţie: „vulnerabilităţile de integritate ale sistemului public!” Adică,
dacă vom folosi suficient de mult această sintagmă în loc de
grobienele „corupţie”, „mită”, „şpagă”, „ciubuc”, „şperţ” sau mai ştiu
eu ce alte exprimări plastice, în timp, vom scăpa la propriu de
păgubosul fenomen. Avem peste 1.400.000 de funcţionari publici în
România, rostea suav Cumpănaşu, iar lumea îi percepe corupţi în bloc,
ceea ce nu e adevărat. Trebuie, nu-i aşa, să spălăm imaginea asta. Şi
cum altfel am putea-o face mai la îndemână decât cu „vulnerabilităţile
de integritate ale sistemului public”? Adică, problema corupţiei în
România e una de imagine, una care poate fi coafată, retuşată, i se
poate aplica un uşor lifting şi gata, am scăpat! Adio corupţie! Politicile
de imagine ca la campania electorală nu mai prea pot păcăli pe nimeni.
Problema corupţiei e una care ţine de anumite gene, uan funciară,
adânc înrădăcinată în conştientul colectiv al românilor şi nu numai,
desigur, atât la cel care ia cât şi la cel care dă. Nu e o prolmeă de
imagine, e una de profunzime, de rădăcină. Alexandru Cumpănaşu ştie
foarte bine acest lucru. Dovadă sinceritatea sa dezarmantă atunci când,
în timpul unui dialog cu un comisar şef al Gărzii Financiare, se întreba
ce face un tânăr comisar de gardă, cu 7-800 de lei salariu, când trebuie
să controleze o firmă cu cifră de afaceri de milioane de euro? Cum va
reacţiona când posibilul corupător îi va flutura sub nas un tenculeţ de
câteva mii de euro? Aceasta e-ntrebarea.