Herțan Laurențiu Gabriel

FAMC, An II

Impactul imaginii în televiziune

Abstract: Imaginile prezentate de către televizoare ajung să fie autentice în sensul în

care fiind luate dintr-un real natural și de multe ori prelucrate ele își pierd condițiile
spațio-temporale. ”spaţiul pe care aceste imagini mi-1 aruncă în faţă — puţin contează că sunt
geografic apropiate sau îndepărtate — nu pot pretinde să am acces eu însumi, pentru că el nu
se situează în lumea în care locuiesc de fapt.”1 Iar dacă aceste imagini ajung să fie atât de
departe de realul pe care se vrea ca ele să-l prevaleze pentru a transpune, a proiecta realul cât
mai întocmai ce ajunge la spectator mai are măcar valorile sau conceptele autentice? Marion
consideră imposibilă întoarcerea de la imagine la realitate. Diferențele dintre real și imitația
acestuia sunt enorme iar spectatorul este manipulat cu scopul de a avea o gândire din ce în ce
mai puțin critică.

Cuvinte-cheie: imagine, televiziune, perspectivă, real, spectator

Numărul persoanelor care mai citesc cărți (sau măcar ziare) este în continuă scădere.
În țări precum Italia din doi adulți se consideră că unul citește, în SUA ziarele au pierdut
teren în proporție de 1 pe 4 dintre cititori între anii 1970 și 1993, perioada în care televizorul
așa-zis color începea să fie comercializat. În 1964, tot în Statele Unite, televiziunea avea 60
de milioane de “mici ecrane” în casele cetățenilor.2 În 1994 statisticile spun că televizorul din
casele americanilor erau aprinse 6 ore pe zi. Iar dacă imaginea redată de televizoare aduce tot
ceea ce aduce în viața unui om o carte sau un ziar atunci putem înțelege de ce mulți au
consimțit să înlocuiască cele două cu imagini. Jean-Luc Marion numește televizorul, sau mai
exact ecranul, “anti-lume în lume”. Tot progresul tehnologic ne-a pregătit pentru această
epocă a vitezei unde nimeni nu mai are timp de cugetat, de analizat deși cugetatul e singurul

1
Jean-Luc Marion, Crucea Vizibilului, Tablou, televiziune, icoană - o privire fenomenologică, trad.
Mihail Neamţu, Deisis, Sibiu, 2000, pag. 82
2
Larousse,"Istoria lumii de la origini până în anul 2000", ed. Olimp, București, 2000, pag. 591

1
lucru ce ne diferenția de celelalte manifere ce acționează doar instinctual, faptul că putem
gândi la noi înșine, că ne putem dedubla. În secolul vitezei nu mai este nevoie să ne răpim
timp pentru analiză critică, media are grijă să ne “mestece” informațiile înainte de a ni le servi
în culori cu o expunere cât mai mare, mai vii, mai accentuate iar toate astea de ce ar fi rele.
“Imaginea nu minte” obișnuiau să zică crainicii de televiziune și am putea, la o primă mâna,
concluziona că așa e. Giovanni Sartori îi spune “forța veridicității” care este intrinsecă
imaginii.3 Această forța se poate folosi de către experții în simboluri pentru manipulare. Chiar
și o fotografie și un clip video care ar trebui intrinsec să relateze realitate poate minți, poate
falsifica realul iar acest lucru se poate face prin “decontextualizare”. Cele două metode de
decontextualizare identificate de Sartori sunt dezinformarea și subinformarea, granița dintre
cele două fiind una permeabilă. Faptul că această acțiunea funcționează este dat de existența
în lume a maselor de “oameni politici comuni”, exact ca cei despre care vorbea Platon,
oameni ca cei din cetățile grecești ce erau cu ușurință amăgiți de retorică, oameni ale căror
convingeri își aveau stâlpii de susținere în “ceea ce se spune” și nu în propriile convingeri
bazate pe experiențe.
Omul vede în lucrurile care îi sunt arătate lucrurile pe care le-a mai văzut și pe care le
știe, le cunoaște, îi sunt familiare, care îi sunt aproape într-un mod natural. Până și conceptul
de timp este diferit în televizionare, este o imitație. Televizorul, spune Marion, produce
imagini într-un timp nelimitat, un spațiu nelimitat care imită lumea noastră fără să îi aparțină
totuși4. Ca să explic ce vreau a spune trebuie să construiesc următorul exemplu: O persoană
care se ocupă de domeniul feroneriei poate confecționa un pendul și îl poate prezenta unui
subiect nu doar ca pe un simplu obiect static ci și ca pe un obiect cu folosință, cu scop, așadar
îl mișcă, îl face să penduleze. Mișcările grațioase ale pendulului uimesc subiectul în mintea
căruia acțiunea la care este martor i se pare nejustificabile de simplul obiect metalic, dar
trăgând o concluzie obiectivă și dinafara întâmplării persoana care a construit pendului nu a
făcut decât să pună în evidență legea gravitației. Aceeași lege a fizicii pe care spectatorul o
resimte zilnic și cu care este obișnuit pusă într-o altă lumină poate să fie confundată cu un
lucru deosebit, rar, unic. Creatorul de imagini de acest fel, de spectacol, nu poate “mărgini
infinitul”, nu poate aduce spre vizibilitate ceea ce “ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la

3
Giovani Sartori, Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, trad. din italiană Mihai Elin,
Humanitas, București, 2005, pag. 77
4
Marion se referă la imaginile redate de ecran spunând ca acestea sunt realități fantomatie, adică
fără formă

2
inima omului nu s-a suit”5 dar se poate folosi de trucuri estetice6 pentru a uimi, pentru a
instiga, pentru a obține un nivel de control asupra publicului. Recunoașterea “vorbitorului”, a
imaginilor prin folosirea acelorași semnale banale, comune creează în mintea spectatorului
sentimente plăcute, senzații de liniște, siguranță.
Aceste trucuri ce fac din banal ceva spectaculos sunt expuse de Gilles Deleuze în
cărțile lui Cinema 1, The Movement-lmage și Cinema 2, Time-Image.
Modificarea realității nu presupune cu adevărat a modifica ceva în real ci doar
modificarea perspectivei relatării imaginii. Vorbim de perspectivă, de contextul imaginii. Un
lucru este într-un anumit fel doar dacă niște observatori umani pot contextualiza acel lucru
prin prisma percepțiilor permise de lumea reală îl observ sau l-ar putea observa ca fiind în
acel fel. Ceea ce este observat trebuie mai apoi înțeles și cum mai bine să facem asta dacă nu
prin atribuirea de etichete, prin “standardizare”, prin asocieri cu alte lucruri observate
anterior. Exemplul intentat de către Sartori este cel al mării. Putem vedea marea dar asta
înseamnă că și înțelegem marea? Îi putem vedea inclusiv structura chimica, o putem vedea
din punct de vedere chimic prin H2O, dar chiar și așa nu avem o cunoaștere completă a mării
chiar și după cunoașterea conceptului de apă.
Un element care afectează percepţia realităţii de către televizor este succesiunea
extrem de rapidă a imaginilor.7 “Neocortexul nu are timpul necesar pentru a analiza şi
descifra fiecare imagine. De asemenea, toate culorile imaginilor sunt rezultanta combinaţiilor
celor trei culori de bază: roşu, albastru şi verde, lucru în totală contradicţie cu realitatea din
afara televizorului. Mai mult, culorile obiectelor din televizor sunt aproape exclusiv procesate
de emisfera dreaptă astfel încât cea stângă este subsolicitată.”8 Imaginile expuse de televizor
sunt bidimensionale lucru ce face ca pupilele să nu se dilate distanța față de acesta pe durata
vizionării, această distanță fiind fixă, și mișcarea ochilor fiind mai mică decât în cazul citirii
dintr-o carte duc la afectarea în mod negativ a mușchilor oculari, mai exact la atrofierea
acestora.

5
Isaia 64, 3
6
care bucură ochiul
7
5-6 secunde la ştiri şi 2-3 secunde în reclame
8
jurnalistul Radu Herjeu spune asta în textul său postat “​Oglinda mișcătoare. Tehnici de propagandă,
manipulare și persuasiune în televiziune”, 2000

3
 Înspre a concluziona că manipularea imaginii realului de la luarea din spațiul natural
al acestuia până la predarea acestuia spectatorului este posibilă voi continua prin a expune
câteva exemple teoretice dar și reale.
Moderatorii de televiziune folosesc simboluri cheie de manipulare a imaginii. O
metoda de acest fel este utilizarea unei mese rotunde pentru a prevala în mentalul
spectatorului ideea de egalitate, de siguranța. Numărul mai mare de invitați în cazul
dezbaterilor politice pe subiecte sensibile este de asemenea preferat pentru a da spectatorului
ideea de unitate, de variante multe dar care au numitor comun, anularea taberelor simple cum
ar fi bun-rău. În discursuri oamenii de televiziune atrag atenția asupra neregulilor mărunte,
nesemnificative pentru a distrage de la adevăratele neajunsuri. Se practică chiar intentarea de
probleme mici pentru manipularea maselor în scopul disimulării. În acest caz un exemplu de
actualitate este referendumul creat anul trecut cu privire la rectificarea în constituție a unei
propoziții ce lăsa loc de interpretat ca și act de disimulare a populației acea perioadă fiind una
plină de proteste împotriva guvernului aflat la conducere. O altă tactică este prietenia
realizator-spectator, o prietenie ce permite potențarea intrării în grațiile omului de rând a
diverșilor invitați ai emisiunii.
Vorbind despre falsurile televizate în continuare voi prezenta două cazuri reale de
manipulare a imaginii realității. Este vorba despre Războiul din Vietnam9 început în anul
1961, primul război televizat. Pe televizor a fost redat imaginea unui colonel sud-vietnamez
ce împușcă în tâmplă un prizonier al forței național-liberale. Întreaga populație a Americii a
rămas înmărmurită la această scenă. Imaginea care nu a fost redată și care ar exprima un
mesaj corect ar fi a tuturor cadavrelor din jurul celor două persoane și mai ales informarea
populației civile cu privirea la această forță “viet cong”. În același spirit uman, tot sentiment
de milă au prezentat mulți cetățeni, la nivel global de această dată, la vederea filmării morții
teroristului Saddam Hussein.
Alt exemplu este cel care a dus la războiul rasial din 1992, când cu un an în urmă, la
data de 3 martie toate televiziunile americane au prezentat filmarea în care Rodney King a
fost pus la pământ și lovit cu brutalitate cu bastoane de către polițiști. Clipul cu acest negru
suferind agresiunea poliției “albe” a stârnit numeroase conflincte în America acelei vremi
populația civilă nevăzând contextul acelei întâmplări și anume faptul ca ce a recurs la aceast

9
numit în Vietnam “Războiul American”

4
mod de acționare a poliției a fost urmărirea cu mașinile la viteze de 160 km/h a acestei
persoane ce se afla sub influența alcoolului dar și a substanțelor interzise.
Giovani Sartori vine cu o concluzie interesantă la aceste chestiuni și anume
“adevărul banal este că pentru a falsifica un eveniment relatat prin imagini sunt de ajuns
foarfecele.”10

Bibliografie:

Giovani Sartori, ​Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea​, trad. din italiană Mihai Elin,
Humanitas, București, 2005

Jean-Luc Marion, ​Crucea Vizibilului, Tablou, televiziune, icoană - o privire fenomenologică​,

trad. Mihail Neamţu, Deisis, Sibiu, 2000

10
Giovani Sartori, Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, trad. din italiană Mihai Elin,
Humanitas, București, 2005, pag. 79