Scrisori de iubire de pe front

(3 părți)

I. Războiul de Independenţă – prima parte

Narator:
Războiul a îndoliat mii de familii: mame care şi-au plâns fiii, soţii care au îmbrăcat haina neagră,
copii orfani rămaşi desculţi pentru că stâlpul familiei lor s-a prăpădit pe câmpul de onoare,
pentru ţară şi drapel. Jertfa lor va fi onorată şi peste veacuri şi va rămâne scrisă cu litere de sânge
în cartea de aur a Istoriei Naţionale!
............................................................................................................................................................

În Războiul din 1877, tânăra armată română s-a acoperit de glorie pe dealurile Bulgariei,
cucerind redutele turceşti una după alta. Staţionat cu unitatea sa, Batalionul II Dorobanţi de
Muscel, pe malul românesc al Dunării, la Calafat, maiorul Dimitrie Giurescu îi scria la
Câmpulung soţiei sale, Maria:
............................................................................................................................................................

D. Giurescu:
Dragă Maria!
Odată cu cele 10 lire ce ţi-le trimit acum îţi trimit şi ţăndăra întâiului obuz turcesc venit în lagărul
nostru; este din cele mici de tunuri de câmp; dacă vrei să vezi mai mari cere de la Spiroiu să-ţi
arate astfel de cadouri ce ne trimit turcii. Ţin însă foarte mult la această bucată fiind de la
începutul ostilităţilor şi vroiesc să rămâie o suvenire în familie; n-o da la copii, n-o şterge şi n-o
încredinţa nimănui.
Aş dori să ne pornească undeva. Fii cuminte şi bărbată; sunt mii de femei în poziţia ta –
Dumnezeu îngrijeşte de noi! Vă sărut pe toţi! Ferice de tine că poţi să-ţi îmbrăţişezi copiii!
Al tău,
Dumitru
............................................................................................................................................................

Narator:
Maria Giurescu era măcinată de dorul fierbinte de soțul ei. Era conștientă că Dimitrie nu mai e al
ei, ci al Țării și în cazul în care va muri pe front, ea va trebui să îngrijească singură cei cinci copii
ai cuplului.
............................................................................................................................................................

Maria Giurescu:
Dragă Marico!
Astăzi primii ordin să plecăm la Turnu Măgurele; acum nu ştiu dacă rămânem acolo în rezervă
sau ne trece în Turcia. Fii cuminte, nu toţi câţi se duc la război pier. Dumnezeu m-a scăpat la
atâtea bombardări poate să mă scape şi de acolo; roagă-te lui Dumnezeu şi îngrijeşte-şi sănătatea
şi de hatârul meu şi de al copiilor.
Dacă va fi să-mi las pielea pe aici tu să te duci în Moldova; am rugat mult pe Iancu Iamandi, la
Calafat, să stăruie să ţi se facă pensia cuvenită şi să te ajute, în caz când mi s-ar întâmpla
nenorocirea şi mi-a făcut multe promisiuni.
Conservă-te pentru copii; caută să-i faci oameni serioşi şi să înveţe câte o meserie oare-care să nu
le atârne viaţa de la bugetul statului. Eu demult m-am săturat de pâinea stăpânirii.
Dacă îţi scriu de astea să nu socoteşti că cred că am să mor, din contra, cu cât mă apropii mai
mult de ziua măcelăriei cu atât am mai multă încredere că am să dau o bună trândăveală vecinilor
turci. Nu-mi fac idei negre chiar de aş şti pozitiv că aşi să fiu omorât, tot mă gândesc că sunt
dator a lăsa copiilor un nume nepătat şi-mi voiu face datoria.
La revedere, dragă nevastă, Dumnezeu cu noi!
Al tău,
Dimitrie
............................................................................................................................................................

Narator:
În ajunul acţiunii de cucerire a localităţii Rahova, maiorul Giurescu îi cere colonelului
Slăniceanu, comandandul trupelor române, onoarea ca el şi batalionul său de musceleni să
deschidă asaltul. Iniţial este refuzat elegant pe motiv că îl aşteaptă acasă o nevastă tânără, cu
copii mici, dar la insistenţele maiorului şi ale soldaţilor săi, comandantul este nevoit să cedeze.
Imediat, Dimitrie Giurescu îi expediază soţiei o scrisoare prin care încearcă să o convingă să nu-
şi facă griji pentru el…
............................................................................................................................................................

Dimitrie Giurescu:
Dragă Marico!
Mâine plecăm spre Rahova; fii însă pe pace că suntem mulţi pentru acest oraş. Cred că turcii
după câteva lovituri de tun au să fugă sau au să se predea, căci avem o bună şi numeroasă
artilerie şi astfel este foarte puţină probabilitatea că o să fie trebuinţată infanteria.
Nu te îngrijora dacă nu vei primi curând scrisoare; ştii şi vezi cum merge poştele noastre
improvizate. Odată Rahova luată, ne vom stabili acolo, ca să acoperim spatele ruşilor, care
înaintează spre Sofia şi atunci vom avea corespondenţă regulată.
N-am presimţirea morţii… voiu grămădi pe Turcheţi ca să aibe copiii mei nume bun; Dumnezeu
să-i binecuvânteze cum îi binecuvântez eu, iar pentru dacă voiu muri (ceea ce nu cred) să ştii că
nu voiu uita nici pe lumea cealaltă zilele bune şi fericirea ce mi-ai dat-o în timpul căsătoriei
noastre.
N-am timp să-ţi mai scriu fiindcă mă cheamă colonelul Slăniceanu.
Fii bărbată şi îngrijeşte de copii!
Al tău,
Dimitrie
............................................................................................................................................................
Narator:
În dimineața zilei de 7 noiembrie 1877, coloana de atac condusă de maiorul Dimitrie Giurescu s-
a îndreptat înspre Rahova. Asaltul formidabil al muscelenilor, i-a forțat pe otomani să părăsească
în dezordine prima fortificație și să se retragă spre următoarea redută. Îmbărbătați de
comandantul lor, dorobanții s-au avântat pe sub ploaia de gloanțe și proiectile turcești și au ajuns
până aproape de parapetul celei de-a doua redute. Deși un glonț îi rupsese lama sabiei, iar altul îi
trecuse prin pantaloni fără a-l răni, maiorul Giurescu continua să strige la trupa lui: Musceleni,
nainteee! După mine, copii! Dar moartea nu-i ferește nici pe cei mai viteji și din nefericire, o
schijă de obuz îl lovește pe maiorul Giurescu în ceafă și-l omoară pe loc. A fost plâns de soldați,
de camarazi și de superiori... Dar cel mai mult l-au jelit soția și copiii, pe eroul român mort în
lupta de la Rahova și îngropat în pământ străin.

............................................................................................................................................................

II. Primul Război Mondial – partea a doua

Narator:
După câștigarea independenței pe câmpul de luptă, statul român urmărea un alt ideal: întregirea
națională. Încă o dată, flăcaii Țării erau chemați sub arme și drapel. Printre ei a fost mobilizat și
sublocotenentul muscelean Gheorghe Bădescu, student la Drept, educat, manierat, patriot și
deținătorul unei vaste culturi generale. Acest tânăr ofițer a plecat la oaste, lăsând acasă, în Slănic,
pe logodnica sa, Lilica. Pe frontul din Dobrogea, sublocotenentul Bădescu îi scria Lilicăi:
............................................................................................................................................................

Sublocotenent Gheorghe Bădescu:

Scumpa mea Lilica,
Și-n această seară cu lună mare și palidă mă îndrept cu gândul la tine mai mult ca oricând. Te văd
strânsă în dulcea ta mamă și întrebând-o din ochi: voi mai reveni eu sau nu? Și cu câtă iubire vă
învăluiesc eu de aici! Și-mi pare așa de rău că nu vă pot spune nimic. Vă trimit doar pe adierea
unui vânt ușor de sfârșit de septembrie dorința mea din urmă. De voi mă leagă cele mai frumoase
amintiri, cu voi am străbătut câmpul cel mai senin al vieții mele. Vouă vă datorez cele mai dulci
clipe ale zbuciumatului meu refugiu în această lume. Vă aparțin vouă mai mult decât ați crezut.
Și tot vouă vă trimit dorințele mele din urmă.
Un mormânt pentru dorurile ce am de la voi și o șoaptă de dragoste tainică locurilor mele dragi.
Cu vișinii din poartă, cu sălciile de pe lângă pârâiașul ce murmură pe lângă porțile noastre, cu
ierburile din Valea Muscelului, cu prunii din toate ogrăzile voastre, cu fagii și stejarii de peste
deal. Ah, cu fagii și stejarii de peste deal îndeosebi să stați de vorbă câteodată și ascultați-le
freamătul frunzelor lor neliniștite. Va fi sufletul meu ce va pluti de-a pururi în frunzișul lor, căci
sub frunza lor am stat de-atâtea ori între voi. Iar pe mine uitați-mă și nu-mi închinați nicio
amintire! Urmați viața ca și când eu nici n-am fost: Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă codrului
de ea! /Ce-i pasă unei lumi întregi/ De moartea mea?
Iar eu vă promit, vă asigur pe plinul și clarul acestei luni de septembrie jurând că ultimele clipe
vi le voi închina tot vouă, pe buzele mele între-deschise va flutura numele vostru atât de drag și
de iubit. Mâna voastră îmi va închide ploapele, degetele voastre îmi vor închide rănile și tot voi,
iubirea voastră îmi va închide rana cea mai dureroasă, cea mai sfâșietoare, rana mortală a inimii
mele, durerea că m-am stins departe de voi, de tot ce mi-a fost drag și scump. De vă va lovi greu
moartea mea, rog cerul să vă dea tărie, atâta tărie ca să puteți da o slabă mângâiere și nefericiților
mei părinți iubiți.
Sărmana mea mamă, iubitul meu tată, draga mea Tia cu copiii ei, înstrăinata mea soră Mița, voi
toți care m-ați cunoscut și iubit, mă veți mai vedea?! Și acum Lilica mea dragă și scumpă tot ție-
ți adresez un ultim cuvânt:
Când vreodată vei veni prin satul ce ne-a cunoscut dragostea și ne-a cântat cel mai frumos cânt al
vieții, nu ocoli pe mama. Du-te pe la ea! În tine va vedea pe feciorul ei iubit și va fi o alinare
pentru ea, cred, când va vedea pe aceea care iubise odată pe fiul ei.
Al tău pentru totdeauna,
George
............................................................................................................................................................
Narator:
La sfârșitul anului 1916, trupele române au fost nevoite să cedeze în fața puternicei armate
inamice și s-au retras pe valea Siretului, abandonând Oltenia, Muntenia și Dobrogea.
Sublocotenentul Gheorghe Bădescu și-a urmat unitatea în județul Putna, de unde i-a transmis
iubitei sale, Lilica, dragostea sa:

Lilica:
Lilica mea dragă și dulce,
Azi împlinești 18 ani. Azi ai deschis ochișorii tăi dulci și galeși ca să vezi 14 ani mai târziu pe ai
mei și să-i îndrăgești. Lili scump, cât de departe ești de mine acum și nu știu de ce nu găsesc
cuvinte să-ți doresc în această zi de naștere ce aș vrea. În bubuitul tunului ce sună așa de măreț în
Carpații Moldovei, ce au rămas încă românești, se frământă un glas ce ar vrea să răzbată până la
tine... E al meu, care ține să-l auzi în ziua când ai împlinit acești frumoși ani, cei mai frumoși ai
unei zile. Dar când mă gândesc în mijlocul cui ești în această zi, mă doare sufletul și nu găsesc
altă urare să-ți fac decât aceea că cei 19 ani să-i împlinești într-o zi când ceea ce e azi să fie un
vis uitat.
Al tău,
Gheorghe
............................................................................................................................................................
Narator:
Iarna anului 1917 a adâncit drama românilor. Tifosul exantematic, febra recurentă și gerul aspru
a decimat rândurile armatei române. Moartea bântuia prin tranșee și spitalele din spatele
frontului. În mica provincie Moldova au fost înghesuiți mii de refugiați, care nu aveau din ce să
trăiască. La Vaslui, un medic tânăr, refugiat din București împreună cu familia, îi scria o epistolă
fetiței sale, pe care s-o citească peste ani, în vreme de pace:

Dragă Niculina,
Astăzi ai împlinit un sfert de an. Tu nici nu știi: tătucul și măicuța ta sunt fericiți să te aibă așa
drăguță și ți-au serbat ziua de azi. Poate că o să vrei odată să știi cum - iată: ieri toată după-masa
am pregătit în onoarea ta o…colivă! Pe timpurile astea e mare lucru să poți face și o colivă. De
două zile ne ești mai bine; începuseși să nu mai sugi și să plângi toată ziua și toată noaptea. Ne
topeam de mila ta. Afară e un frig groaznic, în piață nimic de cumpărat, doar pâinea infamă de
război, veche de trei zile. Scumpă Niculina, o să vie o vreme când nu o să-ți vie să crezi prin ce
greutăți au trecut părinții tăi în anul acesta de război și de mizerie și nenorocire generală.
Țărișoara noastră e luată: din trei părți, două.
Descurajarea mă cuprinde adesea și numai gândul la măicuța ta și la tine mă opresc de a sfârși cu
o viață care mă chinuiește de atâta vreme și uneori în mod exagerat. Am stat nopți rezemat de
copac în ploaie, ud și înghețat, tremurând de frig, de foame și obosit mort de nesomn – când
eram pe front; după asta, acum vin privațiuni exasperante care amenință a deveni din ce în ce mai
mari.
Niculină dulce și dragă, tu ești fericirea noastră. Noi pentru tine facem planuri de pe acum și ne
gândim să-ți ocrotim suferința în lume pe cât ne va sta în putință. Tu sugi laptele sfânt al
măicuței tale bune – modelul de devotament și de atențiune delicată, ființa simțitoare care redă
sufletului meu ecoul infinit. De-ai moșteni și tu de la ea calitățile care te vor face, desigur, să poți
gusta fericire în multe clipe din viață!

Deznădejdea începea să-și facă loc în sufletele românilor din spatele frontului, dar, în prima linie,
Gheorghe Bădescu nu și-a pierdut nici o clipă credința în victorie și dragostea nemărginită pentru
logodnica sa.
............................................................................................................................................................

Sublocotenent Gheorghe Bădescu:

Draga mea Licuța,
De-ar fi cum ar fi, tot pe tine te-aș vrea. Nu-i așa că ai să fii o babă frumoasă și bună? Uite, astă
seară , la gura sobei, stau cu tine de vorbă, ba chiar mă cert. Eu zic să punem nume băiatului
dintâi ce-om avea Ideal și fetei Iluzia, și tu nu vrei. Dar de-om avea numai băieți sau numai fete,
dar de n-am avea nimic? Dar dacă eu voi rămâne pe aici? Oh, Lili, Lili, am văzut azi două
morminte proaspete, într-un ocol de sârmă ghimpată. Cruci simple de tei, făcute și scrise de
camarazi. Mormântul celor doi căzuți pentru patrie. Era unul din Gorj și altul din Dolj și ei
mureau în Vrancea lui Ștefan cel Mare. Doamne, Doamne, cât m-am gândit la tine, când fiorul
gropii veșnice mi-a trecut prin trup. Eu, musceleanul, unde mi-oi semna locul sau mă rezervi
Lilicăi și pe ea, mie?
Oh, Lili, Lili meu neuitat! Aici luna răsare numai pentru mine, tu ești așa departe și-i fii așa de
tristă și de gânditoare! Oh, lună, lună, răsai și pentru Lilica mea tot așa de blândă ca pentru mine
și joacă-te iar în părul ei, în tine va simți dorul meu plutind spre ea, ca și în inima ei îngrijorată și
va strecura o rază de mângâiere știindu-mă sănătos și așa de gânditor la ea.
Lila mea, să-ți dea Dumnezeu să trăiești într-o Românie mare și frumoasă, să te plimbi prin
Vrancea, prin tot Ardealul pentru care a curs și va mai curge atâta sânge, iar de va fi sângele meu
să stropească pământul țării cotropite sau al Ardealului nerăscumpărat încă, să-ți dea Dumnezeu
tăria să suferi durerea cu bărbăție.
Al tău credincios,
George
............................................................................................................................................................
Narator:
Primăvara anului 1917 a însemnat reînceperea ostilităților. Din propria-i cenușă, armata română a
reînviat și era pregătită să-i dea inamicului lovitura decisivă, să-l alunge din țară. Prin
comandamente și în tranșee fierbea dorința românilor pentru revașă. Locotenentul Bădescu, în
adăpostul său, aștepta cu nerăbdare întoarcerea pe front:
............................................................................................................................................................

Lilica:
Lila mea scumpă,
Ce lună plină și mare răsare astă seară pe cerul albastru șters. Și tu ce departe ești, ce tristă vei fi
privind luna ce de 7 luni îți răsare pe un pământ robit. Dar vom veni, Lili drag, și pământul robit
l-am săruta cu drag și flori. Ne-am plimba iar prin ogrăzi, prin văi și lunci, peste deal, peste tot
pe unde mi-au înflorit primele flori ale iubirii. Peste tot pe unde s-or scutura frunzele veștede ale
unei iubiri așa de nevinovate începute și așa duios sfârșite. Vom îmbătrâni, ne-om odihni sub teii
din curte și tot împreună, ne-om odihni deasupra, în pământul iubit, nedespărțiți nici în mormânt.
Draga mea Lilica! De ce nu vii sau mai drept, de ce nu părăsești sufletul meu o clipă măcar?
Luna asta sublimă te ține neîncetat în fața mea. Și totuși ce departe ești! Lilica mea, ce faci tu
când eu rămân cu ochii la lună ceasuri întregi și visez la zilele noastre fericite? De-aș ști măcar o
clipă ce faci, aș da o împărăție de-aș avea. Lily, Lily drag, ce faci tu?
Al tău,
Gheorghe
............................................................................................................................................................
Narator:
Momentul decisiv a venit în vara anului 1917. Trupele române angrenate în marea ofensivă de la
Mărăști, se acopereau de glorie în fața unui inamic nemilos, care se zbătea cu greu să nu cedeze
nici un metru din pământul cucerit. În același timp, pe frontul de la Mărășești, comandamentul
german concetra divizii și plănuia să dea o lovitură puternică forțelor româno-ruse. Artileria și-a
început canonada deasupra tranșeelor. Soldații așteptau cu armele strânse la piept acțiunea
infanteriei dușmane. Sub ploaia de proiectile de toate calibrele, Locotenentul Bădescu îi
transmite logodnicei sale ultimele gânduri:

Sublocotenent Gheorghe Bădescu:

Draga mea și scumpa mea Lilica!
Un an de când te-am sărutat pentru ultima oară. Oh, draga mea, cea din urmă să fie oare? Buzele
mele nu vor mai simți ele oare căldura și dulceața buzelor tale? Doamne, fi vei așa de bun cu Lila
și scumpa ei mamă? Le vei rezerva fericirea să mă mai revadă? Scumpa mea Lilica și azi când
sunt pe front, după un an de la plecarea de lângă tine, când merg să mă sărute poate gloanțele
dușmanului cu sărutul lor rece, figura ta și a mamei tale îmi apar și le sărut, le sărut cu atât foc și
drag.
Doamne, nu-ți cer viața de dragul ei, ci de dragul părinților nemângâiați, surorilor cernite, de
dragul Lilei mele cu inima pustiită de dorul iluziilor ei scumpe.
Lilica mea iubită, nu te voi uita nici în viața de apoi!
Al tău și dincolo de mormânt,
Locotenent Gheorghe Bădescu
............................................................................................................................................................
Narator:
Bravul erou muscelean a murit după câteva zile prin viile din partea de nord-vest a satului
Crucea de Sus și a fost îngropat departe de ai săi, la biserica din comuna Domnești, județul
Putna. Lăsând acasă o logodnică nemângâiată, o mamă distrusă de durere, un tată îmbătrânit
înainte de vreme, locotenentul Gheorghe Bădescu a fost unul dintre miile de flăcăi români căzuți
la Porțile Moldovei. Dorul și dragostea lui pentru iubită, părinți, surori, pentru țară și locurile
natale l-au făcut să primească moartea cu brațele deschise și cu zâmbetul pe buze, știind că pe
lumea cealaltă se va reîntâlni cu toți și toate.
............................................................................................................................................................

............................................................................................................................................................

III. Al Doilea Război Mondial – partea a treia

Naratorul:
La 1 decembrie 1918, poporul român a realizat un vis vechi de secole, Marea Unire. Momentul
de la Alba Iulia a reprezentat vârful absolut al istoriei naționale. Bucovinenii,. maramureșenii,
bănățenii, ardelenii, basarabenii, moldovenii și muntenii și-au dat mâna în horă și au întemeiat un
stat puternic și dornic să se afirme pe plan continental și chiar mondial. Din nefericire, la sfârșitul
anilor 30, nori negri s-au adunau deasupra bătrânului continent, nori negri ce s-au răspândit și
peste România. În 1940, prinsă între două mari puteri, a fost obligată să cedeze teritorii din
trupul ei. Pământul românesc era din nou înstrăinat, iar românii cereau răzbunare!
............................................................................................................................................................
Naratorul:
Iunie 1941 – Încă o dată, fiii țării au fost chemați sub drapel. Armata română a primit ordin să
treacă Prutul și să elibereze teritoriile cedate Uniunii Sovietice, Basarabia și Bucovina. După
recucerirea acestor două provincii, forțele române au fost îndreptate înspre Odessa, un punct
strategic în linia de apărare a sovieticilor. Printre combatanți se număra și un muscelean,
sublocotenentul Ilie Cristea, care își lăsase acasă, la Câmpulung, iubita lui mamă. De pe frontul
din localitatea Delnițkaia, acesta îi scria ultimele sale gânduri și dorințe:

Sublocotenentul Ilie Cristea:

Scumpa mea mamă,
Îți scriu acum când în jurul meu cad vitejii fii ai Muscelului, în lupta Sfântă a Crucii contra
iadului comunist. Obuzele se sparg, gloanțele șuieră și totuși nimic nu ne oprește. Înainte! Cu
Dumnezeu pentru victorie. Avioanele rusești ne seceră de sus cu mitralierele, brandurile ne
curmă firul zilelor și totuși Odessa tot se apropie de noi, încet, încet. Încă 15 kilometri și gata.
Mamă dragă, stau în groapă cu icoana dumitale înainte, te văd ca prin vis și tot ceea ce odinioară
era al meu, acum l-am uitat de tot, căci numai ce-i prea frumos se uită.
Mamă dragă, știi cât de bun am fost cu toții.
Acel ce vrea să vadă puterea Lui Dumnezeu să vină aici! Dumnezeu ne va ajuta să învingem,
căci dreptatea învinge minciuna... Dar câte jerfte!... și câți vor mai cădea! Mulți... Mulți de tot.
Gândul meu numai la Dumnezeu este și acolo, la Câmpulungul Muscelului, te văd, mămică,
mergând la biserică să te rogi Celui Prea Puternic pentru mine, pentru viața mea.
De voi muri, mamă, dacă Dumnezeu va vrea ca și ultimul copil ce ți-a rămas să-l ia la El... nu mă
plânge. Sus, în ceruri, voi fi la Lenuța... sora mea... pe care am visat-o râzând chiar astăzi. E
rău... Corpul meu va fi înmormântat aicea în Ucraina, unde tot se mai aude cuvânt românesc. N-
ai să mă poți vedea și nici aduce la Câmpulung.
Buna mea mamă, fii mândră că fiul tău... a murit pe câmpul de onoare în fruntea plutonului său,
pentru legile lui Hristos și Dreptate. Sublocotenentul Ilie Cristea, fiu de militar, nu putea muri
altfel.
Din lumea cea de veci voi vedea o Românie fericită, Mare... așa cum bunicii au visat-o... Te voi
vedea pe tine, mamă, gârbovită de durere, cu ochii orbiți de lacrimi, plângând doi copii pierduți
în acelaș an.
Și de va fi prea grea a lacrimii povară, scumpa mea mamă, și în ceruri vom fi iarăși laolaltă...
iubindu-ne!
Logodnicei mele, Lenuței mele dragi, spune-i, mamă, că voi veghea de sus asupra fericirii ei... că
am murit apărând Țara și pe ea... Să fie mândră de mine. Am meritat dragostea ei. Să se mărite
cu unul care o va face fericită. Eu am iubit-o prea mult. Poate de aceea nu va fi a mea.
Spune-i lui tăticu să crească pe Nelu, cu grijă să nu se stingă neamul nostru. Numele de Cristea
să rămână mai departe, să-l facă și pe el ofițer al Crucii și Dreptății.
A muri pentru Țara ta e o cinste de care nu toți se bucură.
A fi pomenit de urmași cu fiori în glas și în inimă este o onoare de care nu toți sunt vrednici.
Fii mândră, Mamă! Tată și logodnică, fiți mândri!
Nu plânsul răscumpără moartea mea. Eroii nu se plâng, ei se preamăresc!
Te sărut și te strâng în brațe!
Al tău fiu,
Ilie
Destinatar – Buduluca Maria
Adresa – strada Muzeul Fundeni, nr. 17, Câmpulung Muscel
............................................................................................................................................................

Naratorul:
Scrisoarea eroului muscelean nu a ajuns niciodată la destinație. Ea nu a fost expediată la
Câmpulung, ci a fost păstrată de sublocotenentul Cristea, în porthartul său, până în momentul în
care a căzut în bătălie, în fruntea plutonului său, în atacul asupra localității Delnițkaia, din 21
septembrie 1941. A fost unul dintre miile de ostași căzuți pe frontul de Est, în cruciada împotriva
bolșevismului. Chiar dacă mormântul lui se află departe de țară, numele lui va fi pomenit și peste
ani, în Muscelul natal.
............................................................................................................................................................