Și După Gratii Vine Dumnezeu

Și după gratii vine Dumnezeu
Autor:
Chiruță Dan
Tehnoredactare și copertă:
Gabriel Dragu
Telefon pentru comenzi:

0766413871
ISBN 978-973-0-24347-5
CHiruță dan
Și după
gratii vine
Dumnezeu
Pantelimon 2017
Dedic această lucrare
tuturor voluntarilor în
Serviciul Umanitar pentru Penitenciare,
care m-au învățat Cuvântul vieții
și îndeosebi soției mele,
Camelia
Cuprins
Introducere.......................................8
Cuvânt înainte..............................................11
„Daţi drumul la deţinuţi!”....................................13
Înapoi în timp.............................................................21
La muncă în cuptorul de foc ....................................26
Primele cheaguri de sânge......................................30
Revoluția din `89 în pușcărie............................34
Iubire și pedeapsă.........................................39
O graţiere..........................................46
Cine sunt și de unde vin?..............51
Oferta dubioasă............................................65
Sosirea în Craiova.................................................71
Cum a început totul...................................................80
Manifest.........................................................................86
Cea mai mare rușine?................................................90
Aventura Bibliei.....................................................98
Camera luminii..........................................103
Smerirea mea.................................107
Lupta cu ecranul.......112
Pași pe calea credinței.................118
Un cadou pentru fiecare român închis ..122
Pentru o soră mă rog.........................................125
Un om pentru oameni ............................................132
Consiliere „la gard”....................................................135
Accident cu înțelegere amiabilă..............................141
Rugăciune 24/24..................................................148
Ultima eliberare..........................................152
A doua viață...................................160
Cazierul meu............166
iNTRODUCERE
S
untem familiarizați cu romanele polițiste. Ce-ar fi să în-
cercăm unul scris din prisma „băieților răi”? Pentru cine
nu crede, poate fi o provocare.
Altfel, din punct de vedere literar este o raritate: de obicei
eseurile sunt tâlcuite de martori sau de „băieții buni”. Aici este
exact invers. Conținutul aflat între aceste coperți a fost plănuit,
trăit și scris de el: deținutul periculos, temut de oameni și aban-
donat de societate.
Din punct de vedere teologic este o taină: cum poate un
copil inocent din Hlipiceni, Botoșani, să ajungă un recidivist
temut de colegi și de cadre? Dar cum o taină nu vine niciodată
singură, iată încă una: schimbat și transformat de Dumnezeu,
alege să se întoarcă săptămânal la penitenciar. De bună voie!
Din punct de vedere social este un model: un om cu șapte
condamnări executate este capabil să își refacă viața și familia
într-un mod exemplar. Din perspectivă proprie, sunt încântat
să țin în mână acest manuscris care ne prezintă încă o dată, cât
de importantă este implicarea noastră pentru semenii noștri.
O provocare, o raritate, o taină, dar cu siguranță, un model.
În numele voluntarilor, Adalbert Ghejan,

vicepreședinte Asociația Serviciul Umanitar pentru Penitenciare
INTRODUCERE 9
Dacă în America unul din circa o sută de oameni își duce

zilele în spatele gratiilor, în România deținuții sunt mai neo-
bișnuiți, adică poți găsi unul la peste șapte sute de locuitori.
Țineți în mână o carte care se recomandă de la sine tutu-
ror cititorilor curioși să știe cum s-a trăit o viață zăvorâtă în
cincisprezece închisori de-a lungul și de-a latul țării.
Și acum aflați o recenzie incredibilă: de la 14 până la 42 de
ani, autorul a ispășit șapte condamnări diferite, petrecând 22
ani în detenție, din care bună parte în regimul comunist. Pova-
ra pedepselor stabilite de magistrați este mult mai mare și ar fi
ajuns până în viața viitoare, pentru că i-au prescris în total peste
150 de ani de privare de libertate.
Nici aceasta nu este de ajuns, pentru că de la ultima liberare
până astăzi, de câte două sau chiar trei ori pe săptămână, auto-
rul se întoarce în închisoarea pe care a binecuvântat-o în 1999,
când s-a eliberat pentru ultima dată.
În definitiv, autorul nu a părăsit niciodată pușcăria, acel loc
cu gratii, lanțuri și cătușe, în care a întrezărit un sens, o credință
și o familie. De aceea, Dan Chiruță va fi întotdeauna recunoscut
în regiunea Olteniei pentru voluntariatul depus în cadrul Aso-
ciației Serviciul Umanitar pentru Penitenciare. Datorită acestui
fapt, prietenii îi spun în glumă că este „condamnat pe viață.”
Prezentul volum continuă seria celor trei titluri de poezie
sub aceeași semnătură, descoperind în proză viața izbitoare a
unui om răpus de preferințele personale. Exprimarea este sim-
plă și pură, lăsând la vedere mentalitățile unui păcătos moldo-
vean, care își deapănă amintirile din copilărie până în ziua eli-
berării finale și în perioada imediat următoare, când a devenit
10 ȘI DUPĂ GRATII VINE DUMNEZEU
un virtuos capabil să își conducă viața, familia și afacerea, un tip

abil în instruirea celor de dincolo de ziduri, un frate credincios
și demn de încredere.
Cartea începe cu povestea frapantă a revoluției din 1989
consumată într-o temniță transilvăneană și continuă într-un
stil dus-întors, dezvăluind selectiv și pe ocolite istoria unei vieți
întregi. Veți fi surprinși de relatarea crudă a întâmplărilor și mai
ales de faptul că suntem tributari prejudecății adânc înfipte în
mentalul colectiv, aceea că un om închis merită mai multă du-
rere fizică decât ceilalți oameni.
„Aduceți-vă aminte de cei ce sunt în lanțuri, ca și cum ați
fi și voi legați cu ei”, citim în Biblie. Se crede că aceste cuvinte îi
aparțin apostolului Pavel, acela care a fost mai întâi vânător de
creștini și apoi propovăduitor de frunte al creștinismului, ares-
tat în multe rânduri și sfârșind până la urmă în închisoare.
Citind până la capăt, vom înțelege mai bine îndemnul apos-
tolului, dar și viața de-acum limpezită a autorului, lămuriți de
faptul că și după gratii vine Dumnezeu. Dumnezeu devine per-
sonajul principal al cărții. Laudă numelui Său!
pastor Dan Brînzan

Cuvânt înainte
Cititorule,
Scriu această carte pentru tine, deoarece nu vreau să treci

pe acolo pe unde am fost eu, să nu faci greșeli pe care le-am
făcut eu şi să nu îți pui ținte efemere, așa cum mi-am pus eu.
Aș vrea ca efortul meu să îți fie de ajutor, o învățătură sănă-
toasă, de îndreptare și ascultare, care să-ţi dea înțelepciunea
cerească de a urma o cale plină de fericire și mângâiere.
Nu aș scrie, dar scriu pentru tine, despre felul meu greșit
de viețuire, într-o continuă goană după vânt, rătăcind ca o
corabie fără cârmaci, pe o mare cuprinsă de furtună. Au tre-
buit să treacă ani de amărăciune, suferință și chin, ani pier-
duți prin închisori, ani de copilărie și tinerețe, ani pe care îi
regret astăzi când știu că viața poate fi trăită altfel de cum
am trăit-o eu.
Scriu aceste rânduri, ca să îți trăiești viața în ascultarea
de părinți și de Dumnezeu, pentru că îndepărtați de El sun-
tem nimic și vom rătăci încolo și încoace, bătuți de vânturile
aprige ale vieții trăite fără El. Nu ești dator să mă citești și
nici să mă asculți, dar mă încăpățânez să scriu pentru a te

sfătui să continui să citești.
Vei vedea ce Dumnezeu puternic este Creatorul nostru
și cum poate schimba oameni de cea mai joasă speță. Vei
înțelege cât de mult ne iubește, până acolo că a murit pentru
noi, în așa fel încât noi să trăim prin credința în El și să nu
trăim oricum, ci binecuvântați și mângâiați de El, să ducem
o viață fără de moarte, acolo unde s-a dus să pregătească un
loc tuturor acelora care vom crede în El.
Voi fi nevoit să așez înaintea ochilor tăi trăiri pline de
inepție, lipsite de judecată, trăiri amare, pe care nu aș dori
să le înfăţişez. Dar trebuie să vezi până unde coboară ființa
umană, până în ce cloacă și mocirlă se poate afunda și de
unde o scoate Acela care iubește atât de mult omul, încât S-a
dat pe Sine, pentru ca omul să trăiască fericit.
Citește, ia aminte și pune în practica vieții tale doar ceea
ce este bun și plăcut, sănătos și frumos de trăit. Mă rog ca
Dumnezeu să îți dea înțelepciune prin Duhul Sfânt, ca să
înțelegi ce este bine de învățat și de trăit.
Autorul,
Craiova, 20 martie 2017
„Daţi drumul la deţinuţi!”
U
mbrele înserării se așterneau mute peste închisoarea
mohorâtă și tăcută din acel decembrie însângerat.
Era tăcere în toată închisoarea, o tăcere cum nu a fost
niciodată de când obișnuiam să vin în aceste locuri
sumbre, împrejmuite cu sârmă ghimpată și santinele la toate
colțurile, cu porți înalte de fier, cu gardieni și bastoane, gra-
tii și zăvoare, cu oameni vinovați sau nevinovați, cu lanțuri
și cătușe, cu vorbe triviale, caractere de toate felurile și cu
oameni îndoiți sub povara anilor de închisoare pe care îi is-
pășeau.
Era în 21 decembrie 1989. Mă întrebam ce se întâmplă
de nu se mai aud difuzoarele de câteva zile. Nu mai primeam
nici abonamentele personale la ziare și reviste, nici nu mai
primeam Scânteia, pe care câteodată eram obligaţi să o citim
pentru a fi la curent cu politica statului.
La sectorul vizite se dădeau doar pachetele, iar vizita fa-
miliei era oprită. Detașamentele cu deținuții care erau scoși
pe poarta închisorii la diferite munci nu mai ieșiseră de
multe zile. Niciodată în cei aproape treisprezece ani de în-

chisoare pe care îi ispășisem până atunci nu am pomenit așa
ceva. Eram rupți de exterior.
Nimeni nu vorbea cu noi, gardienii erau și ei tăcuți, deci
nu știam nimic și nu înțelegeam ce se petrece. Oricum noi
ne vedeam de ale noastre.
Fiecare în camera sau celula lui, cu colegii săi și proble-
mele fiecăruia. Mai jucam un șah, câteodată o tablă pe furiș
cu piese făcute din nasturi sau pâine uscată și vopsită, sau
chiar un barbuțel pe ce ne venea de acasă. Aveam ocupație
sau ne făceam pentru ca să ne treacă pedeapsa cât se poate
mai ușor.
Deodată, liniștea acelei seri de decembrie a fost deranja-
tă de voci de bărbați și femei care băteau în poarta închisorii
și strigau:
- Dați drumul la deținuți, dați drumul la deținuți, dați
drumul la deținuți! ….
O altă voce din turela santinelei de deasupra porții, o
voce amplificată de o portavoce striga rar:
- Oameni buni! Plecați acasă, mergeți la familiile voas-
tre, nu ne forțați să tragem!.
Și iarăşi vocile au scandat de câteva ori:
- Dați drumul la deținuți! Dați drumul la deținuți!
Apoi spiritele s-au calmat. Ce se întâmpla? M-am ridi-
cat la geamul celulei, m-am uitat printre gratii, dar nu era
nimeni în curte. Se lăsase o liniște și mai mare. Câteva cape-
te de la alte geamuri au îndrăznit să se arate, dar erau mute
de mirare.
„DAŢI DRUMUL LA DEŢINUŢI!” 15
Nu aveam voie să luăm legătura cu alți deținuți din alte

camere, nici să ne uităm pe geam la ce se petrecea în curte.
Dacă eram văzuți de gardieni, eram pedepsiți. Așa era regu-
lamentul și trebuia să îl respectăm. Unii ziceau că ar fi intrat
ungurii peste noi și este război în țară. Bine, dar de ce nu ne
spun și nouă? Dacă s-ar fi dat decret de grațiere sau amnistie
s-ar fi aflat imediat. Cele ce se întâmplau nu se întâmplaseră
niciodată și nu se știe dacă se vor repeta vreodată.
Toată suflarea închisorii noastre era cuprinsă de o tăcere
plină de mirare, o tăcere care anunța furtuna. Da, era liniș-
tea dinaintea furtunii. Se înserase de-a binelea când deodată,
poarta mică de la filtrul de intrare în penitenciar s-a deschis.
Schimbul gardienilor de noapte cu ofițerul și subofițerul de
serviciu și-a făcut apariția în curtea închisorii cu ciocanele
de lemn, cu cozi lungi, cu care băteau zi de zi în gratiile de la
geamuri pentru a controla dacă sunt tăiate.
Purtau bastoane la brâu și gălăgioși strigau:
- A picat Ceaușescu! Huo! Huo! A picat Ceaușescu!
Huo!!!
Care mai de care urlau și au început să devasteze cu pro-
priile mâini afișierele din curtea închisorii, unde erau expu-
se posterele conducătorilor țării precum și principalele di-
rective și sloganuri, în diferite culori. Realizările importante
ale PCR-ului erau distruse.
Din camerele de detenție, deținuții priveau uimiți la
supraveghetorii lor cum prăpădeau curtea în care ei ieșeau
dimineața să meargă la muncă și în care uneori își arun-
cau privirile asupra unui articol sau poster de-al „tătucului”,
care ne dăduse atâtea decrete de grațiere, că ne-a făcut pe

toți recidiviști.
Deodată, liniștea s-a prefăcut într-o furtună, iar furtuna
în uragan. Prin curte, au început să zboare toate cărțile cu
regulamentele de ordine și disciplină interioară, toate bro-
șurile și tot ce aparținea regimului de care credeam că am
scăpat. Au început să sară în sus de bucurie, să joace și să
strige care mai de care, dar nimeni încă nu știa mare lucru.
S-au potolit până la urmă și s-a făcut numărătoarea.
Acum ne gândeam că se va pune steagul alb pe închi-
sorile din România. Dacă în 1988, doar cu un an înainte se
dădea cel mai mare decret de amnistie și grațiere din istoria
României, acum credeam că cei care vor veni la conducerea
țării vor înțelege că suntem victime ale sistemului comunist
în care am trăit și ne vor pune în libertate, făcând din noi
niște „martiri”. Dar cine oare putea să vină la conducerea
națiunii decât tot aceia care raportaseră cifre și situații după
voia domniilor lor, tot cei care au fost și contribuit la distru-
gerea zecilor de mii de oameni?!
În noaptea aceea, puțini dintre noi au închis ochii. Pe
întrecute, fiecare se gândea fie la liberare, fie la familia lui
despre care nu mai știa nimic. Eu mi-am pregătit traista cu
haine, m-am îmbrăcat cu ce aveam mai frumos și din ali-
mentele câștigate la diverse jocuri de noroc practicate, am
întins o masă mare, un adevărat ospăț.
I-am chemat pe toți colegii mei să mănânce, de toți doi-
sprezece, că … cine știe zilele omului? Eram oameni cu di-
verse pregătiri și condamnări, care conviețuiam în aceeași
cameră de luni sau ani de zile. Ne cunoșteam bine și ne

respectam după diverse criterii. Unii erau respectați pen-
tru inteligență, alții pentru că erau vechi pușcăriași și erau
„nepătați” (adică nu aveau antecedente de prăduitori – pârâ-
cioși), alții pentru că erau smardoi (sau bătăuși), alții pentru
infracțiunile comise.
Mâncam cu toții, dar
eram nedumeriți de ceea ce
Am fost treziți din visare de
se întâmpla în jurul nostru.
zgomotul șchiop al căruțu-
Pe holul secției celulare lui de la bucătărie, care ve-
unde eram „cazați” se au- nea dimineața cu ciricul de
zeau multe discuții, dar nu pâine de 125 grame pentru
înțelegeam mare lucru. Mi toată ziua și cafeaua ca mo-
se terminase pâinea și am torina, lângă pătrățelul de
bătut în ușă, chemând gar- marmeladă mai mic decât
dianul care ne-a dat câteva o cutie de chibrituri.
coji de pâine, dar nu ne-a
spus mare lucru ca să ne
lămurim de ce se întâmplă.
Am înțeles că a căzut Ceaușescu, dar doream să aflăm mai
multe, să ni se spună pe înțelesul fiecăruia ce se întâmpla
în țară.
Până dimineață, ne-am frământat în sinea noastră, fie-
care în felul lui, sperând la o viață mai bună și la schimbări
radicale în politica vremii. Deja visam. Dar nici visele nu ne
erau prea îndrăznețe, deoarece nu știam cât de mult sau fru-
mos ne puteam imagina viața. Nu aveam habar cum poate fi
trăită viața mai frumos, mai bine, mai … nu știu cum să mai
zic. Pentru noi viața însemna bani, băutură fină - cât de fină
nu prea știam?! - femei și lux - cât lux?!…
Eram ignoranți la capitolul trăirea vieții. Standardele
noastre nu erau prea înalte, dar tânjeam după ceva mai bun.
Adică după libertatea pe care nu am prețuit-o când o aveam
și pe care am pierdut-o în momente de necugetare. Liber-
tate, într-o țară îngrădită, în care visele și aspirațiile îți erau
înăbușite de securitate, într-o țară în care erai condamnat
pentru un buzunar de grâu… ce schimbări se puteau face
pentru a putea fi fericiți?
Am fost treziți din visare de zgomotul șchiop al căruțu-
lui de la bucătărie, care venea dimineața cu ciricul de pâine
de 125 grame pentru toată ziua și cafeaua ca motorina, lângă
pătrățelul de marmeladă mai mic decât o cutie de chibrituri.
Odată cu zgomotul căruțului, au început huiduielile
colegilor mei de suferință, care urlau şi înjurau gardianul,
acel gardian care de foarte mulți ani își bătea joc de ei, îm-
puținându-le mereu rația de mâncare. Se auzea: „huo! huo,
criminalule!” Era un om acru care nu ți-ar fi dat o bucăți-
că de pâine mai mult. Se povestește că într-o zi l-a bătut
pe un boschetar (deținut condamnat la decretul 153), care
de foame se vârâse în cazanul cu resturi, ca să apuce câte
ceva de mâncare. Săracul om murise cu capul între rămăși-
țele de alimente.
Deținuții îl urau, când îl vedeau, înnebuneau. După ce
mocniseră toată noaptea, în acea dimineață de 22 decembrie
1989, la vederea bătrânului gardian acru și șchiop asemenea
căruțului său, în furia lor, cu o putere venită de pe undeva,
deţinuţii, unul mai tare decât celălalt, au reușit să spargă uși-

le, să smulgă gratiile și să iasă în curtea închisorii.
În acea noapte și eu smulsesem gratia de la ușă, dar nu
am îndrăznit să sparg ușa. În furie, trăsesem de gratie. Nici-
odată mai înainte nu încercasem. Atunci am tras prima dată
de ea preţ de câteva minute până când mi-a rămas în mână
și am pus-o deoparte lângă pat. Într-un târziu, deținuții din
curte, trecând de la celulă la celulă, au ajuns și la mine și au
forțat ușa, deschizând-o.
Am ieșit în curtea închisorii unde nu mai era niciun pi-
cior de gardian. Toți au fugit, sărindu-le caschetele de pe cap
și fără să se uite în urmă la hoardele care i-ar fi înghițit cu
ura acumulată în atâția ani de detenție, ură formată din rău-
tatea cu care gardienii i-au terorizat ani și ani de zile.
Acum erau „liberi”, în curtea închisorii. „Ocupaseră”
bucătăria, magaziile de alimente, beciul, magazia cu efecte
penale și pe cea cu haine civile. M-am dus și mi-am luat și
eu hainele civile de la magazie. Erau hainele mele, un cos-
tum, o căciulă și un palton de piele. Apoi m-am dus să îmi
procur hrana, deoarece magaziile închisorii fuseseră golite
de alimente. Nu am mai găsit, dar am trecut din celulă în
celulă, pe la prietenii cu care am mâncat și mi-am făcut de la
ei provizii pentru mai multe săptămâni. Când ești cunoscut
și ai prieteni, profită de moment, că mai târziu e posibil să
nu mai fie.
S-au distrus „țambalele”, adică paturile din lemn, prinse
în ramă metalică, făcute din scânduri cocoșate – ca să simți
puterea partidului, glumeam noi. Au fost aruncate lanțurile
și toate instrumentele torturii de la camerele de izolare unde

eram băgați pentru pedepse administrative.
În curte s-au aprins focuri, se făceau grătare, au deschis
și secția femeilor și … trai pe vătrai. Se dansa și se serba. Ce?
Nimeni nu știa ce urma să mai fie și nu știam mare lucru nici
din ce s-a întâmplat. Gardienii au anunțat armata şi militarii
ne-au înconjurat înarmați până în dinți. Așteptam. Știam că
nu ne va fi ușor, dar ce-o fi, o fi!
Înapoi în timp
S
tăteam în patul meu în celula 12 de pe secția a VI-a,
după ce mâncasem. Treceam în revistă evenimente-
le din jurul meu. Am început să meditez la mine, la
viața mea… Eram pentru a șasea oară la închisoare.
Aveam o condamnare de șapte ani pentru distrugerea unui
apartament, căruia îi dădusem foc. Înnebunisem în urma
unei decepții suferite din prea marea dragoste pe care încă
o aveam pentru o femeie. O femeie care a profitat de mine,
de sentimentele și sinceritatea mea și de ce nu, de naivitatea
mea. Oare după 12-13 ani de închisoare pe care îi executa-
sem până atunci, puteam să mai fiu un naiv?!
Îmi doream atât de mult să am o familie. Tânjeam după
un cămin fericit, după o familie în care eu, soția mea și co-
piii noștri să fim fericiți, să ne bucurăm de truda mâinilor
noastre, să ne iubim și să ne respectăm reciproc. Era oare
ceva greșit?!
Mă săturasem de mizeria vieții pe care o trăisem până
atunci prin închisori și în școala de corecție. Am avut și cli-
pe fericite în viață, cu toate că nu mă pricepeam să definesc

fericirea pe care nu o cunoșteam. Nici acum când medi-
tam, nu aveam o dimensiune sau vreo cunoștință despre ce
este fericirea.
Când m-am liberat din închisoare în 1988, în februa-
rie, lucram ca muncitor pe un șantier din partea Banatului.
Am plecat de acasă din Moldova, dorind să găsesc un loc
de muncă pe șantier și am găsit cu greu un serviciu. Vă veți
întreba, de ce aşa greu, atunci, pe timpul lui Ceaușescu?
Era greu pentru că noi, cei care am fost închiși, aveam
buletine de identitate cu seria B.L. Oriunde ne cazam la ho-
tel sau pensiuni, recepționerii aveau obligația să anunțe ime-
diat miliția cu privire la prezența noastră. Doar ce m-am tre-
zit la ora cinci dimineața - ca la pușcărie - când mi s-a bătut
la ușă. Am deschis. În prag doi milițieni și vreo doi elevi de
miliție care în loc de salut mi-au spus direct:
- Fă-ți bagajele și hai la miliție!
- Dar n-am făcut nimic. Ce aveți cu mine?
- Mișcă, n-auzi? Vrei să te scot în bastoane?
Nu mă speriam eu de ei, că bătusem ca ei mulți. În alte
locuri din țară eram temut de miliție. Dar ei încă nu știau
asta, altfel mi-ar fi vorbit frumos. M-am îmbrăcat, mi-am
luat bagajul și i-am urmat la post. Aici m-au lăsat în sala de
așteptare fără acte și am așteptat. După un timp, le-am spus:
- Domnilor, am venit aici să muncesc, să îmi câștig
existența, de ce nu mă lăsați în pace?
- Nu avem locuri de muncă nici pentru ai noștri, d`apoi
pentru tine…
ÎNAPOI ÎN TIMP 23
- Biine… am zis eu.

Şi am stat. Am așteptat o oră, două, trei, patru. La un mo-
ment dat, am văzut un cunoscut, un cetățean înalt cu un teanc
de buletine de identitate în mână, pe care l-am abordat:
- Ce faci aici?
- Oo…exclamă el surprins. Ce faci bărbate?
- Am venit să caut de muncă, dar tu ce faci pe aici?
- Sunt administrator la niște cămine de muncitori.
- Ooo! Era rândul meu să mă mir şi am adăugat:
- Te-ai ajuns...!
- Nu. M-am accidentat la muncă, pe șantier și m-au
trecut la cămine ca administrator. Hai până afară să îți arăt
cum ajungi la mine.
Am ieșit afară și mi-a arătat în apropiere câteva blocuri
peste Bârzava, râul care trecea prin localitate.
- Da, prietene, dar ăștia de la miliție mi-au luat buleti-
nul și nu vor să mi-l mai dea.
- Te descurci tu, nici nu mă gândesc. Eu te aștept.
Am mai stat până a plecat cunoștința mea și iar am insis-
tat la tovarășii milițieni:
- Măi oameni buni, vă rog, dați-mi actele …
- O să le primești când te-om duce la gară.
- Eu am venit să fiu cuminte și să muncesc. Să câștig
și eu un ban și să fiu în rând cu lumea. De ce nu mă lăsați
în pace?
- N-ai ce căuta aici la noi!
Mai era lume în sala de așteptare. Nu mulți, dar erau
câțiva bărbați și femei. Am deschis geanta diplomat pe care
o aveam la mine, am scos o lamă nouă de ras, m-am îndrep-

tat către cei de la poarta miliției și le-am spus:
- De meserie sunt zidar-zugrav, văd că aveți pereții cam
albi, am să vă zugrăvesc un pic.
Scoțându-mi cămașa din pantaloni și dezvelindu-mi
burta, am scos lama de ras, făcându-mă că mă tai. Nu mai
făcusem niciodată așa ceva și nici nu aveam de gând, dar
știam că nu vor evenimente și am reuşit să îi sperii.
- Stai cuminte că îți dăm buletinul, dar dispari din oraș
până la orele 24:00.
- Plec de aici când
vreau eu, nu când vreți voi. Scoțându-mi cămașa din
Sunt cetățean român și am pantaloni și dezvelindu-mi
dreptul să muncesc oriun- burta, am scos lama de ras,
de îmi doresc în țară. prefăcându-mă că mă tai.
Mi-am luat actele și ba- Nu mai făcusem niciodată
gajul și m-am dus la consă- așa ceva și nici nu aveam
teanul meu la cămin. de gând, dar știam că nu
- Ai scăpat așa repe- vor evenimente și am re-
de? Te-ai descurcat? uşit să îi sperii.
- M-am!
- Nu am acum o ca-
meră sigură, dar până te angajezi, îți găsesc eu una să stai sin-
gur, să nu te deranjeze nimeni. Stai în camera mea de oaspeți.
Mi-a dat explicații despre angajare, m-a îndrumat către
birourile întreprinderii, iar a doua zi am început formali-
tățile de angajare. Eram zidar-zugrav. Asta era meseria pe
care o învățasem în pușcărie și o cunoșteam cel mai bine.
ÎNAPOI ÎN TIMP 25
Învățasem și două clase de școală profesională cu calificare

de țapițer mobilier la școala de corecție, dar chiar dacă era
mai curată decât cea de zidar-zugrav, o învățasem cu ghion-
turi și bătaie și nu îmi plăcea. Îmi plăcea viața de șantier, să
construiesc, să văd cum iese și ceva bun din mâna mea, nu
doar rele. Am învățat tot ce puteam învăța la această meserie
și tot mai aveam de învățat.
Eram un om de societate, muncitor, corect, prietenos,
sociabil, dar nu eram constant. Când consumam alcool, nu
mă mai cunoșteai. Nu mai eram eu. Intra în mine o putere
necurată care mă împingea la rele. Nu îmi plăcea să beau,
dar eram forțat de anturaj și oricât mă abțineam, tot beam.
M-am încadrat într-o echipă de zidari moldoveni, din Boto-
șani, de la mine. Am fost apreciat pentru că aveam calități,
iar defectele nu mi le cunoșteau încă, deoarece mă feream să
beau alcool.
Nu participam la micile lor chete de la fiecare prânz,
când puneau mână de la mână și beau câte o jumătate de
tărie. Viața mea decurgea normal zi de zi. Eram respectuos
și îmi impuneam într-un fel respectul, deoarece eram foarte
serios, chiar dacă era șantier și nu participam la vorbăria
seacă și urâtă de pe șantiere. Și zilele treceau.
La muncă în cuptorul de foc
M
i-aduc bine aminte ziua când m-am liberat din puș-
cărie după revoluție și când m-am întâlnit cu foş-
tii colegi şi colegele de serviciu. Cum m-au văzut,
m-au îmbrățișat care mai de care, iar șeful de echipă,
nea Ion Gurici mi-a spus:
- Nu cumva să te duci în altă parte și să nu vii la noi!
- La voi vin. Voi sunteți familia mea, le-am zis eu.
Directorul întreprinderii, care nu m-a văzut niciodată,
dar auzise de mine, atunci când m-am dus la el pentru an-
gajare mi-a spus:
- Am ordin de la centru să nu angajez pe nimeni. Dar
pentru dumneata și încă un electrician, acum dau telex la
centru, că oameni ca voi îmi trebuie.
- Vă mulțumesc, i-am spus bucuros pentru apreciere.
- Vii luni și sigur începi angajarea. Dacă nu ai unde să
stai sau ce să mănânci, să îmi spui, că dau ordin și imediat
primești orice îți trebuie.
- Vă mulțumesc pentru grija dumneavoastră, dar am.
LA MUNCĂ ÎN CUPTORUL DE FOC 27
- Bine atunci, la revedere!

Am dat mâna cu el bucuros că eram bine primit și ome-
nit, chiar dacă eu comisesem câteva infracțiuni în perioada
când am fost angajatul lor. Nu am avut abateri pe șantier, am
fost disciplinat și remarcat de altfel.
Când un maistru mai comunist m-a văzut la lucru în
brigada lui, a început să tremure. Avusesem la muncă unele
discuții cu el înainte de revoluție, deoarece chiar dacă stă-
team la cincisprezece - douăzeci de minute distanță de mers
pe jos până la locul de muncă, eu tot întârziam, chiar dacă
veneam cu autobuzul. Iar el dorea să mă corecteze și eu i-am
spus că vin la muncă să muncesc, nu doar să fac prezența.
Am avut câteva contradicţii, iar el credea că mă voi răzbuna.
Însă așa ceva nu îmi stătea în caracter.
Munceam cu ei pe șan-
tier, construind o secție a
metalurgiei și de multe ori Era foarte periculos să
ne detașam de pe șantier lucrezi în mediu toxic și
la oțelărie, unde demolam de multe ori călcam pe
căptușeala cuptoarelor și o fontă încinsă. Terminam
refăceam. Învățasem toate de căptușit cuptorul și
operațiunile și munceam încă era fontă sau oțel
roșu sub tălpile noastre.
pentru că eram mai bine
plătiți decât pe șantier.
Să nu credeți că era ușor.
Era foarte periculos să lucrezi în mediu toxic și de multe ori
călcam pe fontă încinsă. Terminam de căptușit cuptorul și
încă era fontă sau oțel roșu sub tălpile noastre.
Odată, într-o dimineață, nea Ion, șeful, a împărțit echipa

în două. M-a numit șef peste o jumătate și trebuia să facem
cu schimbul la demolarea sacului de zgură - un comparti-
ment al cuptorului. Acesta era incandescent. Prima dată am
intrat eu în cuptor şi am dat cinci - șase cărămizi afară cu o
mare viteză, pentru că erau încinse și am ieșit repede, pentru
că nu mai puteam respira și se aprindea salopeta pe mine.
Când au văzut femeile care erau cu noi, au exclamat:
- Avem copii acasă, nu putem intra acolo!
- Știu, stați jos! Răspund eu, nu se poate lucra.
Au venit șefii de la oțelărie și au început să țipe la noi că
nu muncim.
- Trebuie să construim socialismul, să realizăm cinci-
nalul în patru ani și jumătate, cum vom face asta dacă voi
stați? Am să vă raportez!
- Avem copii acasă șefu’, plângeau femeile. Cum să in-
trăm în foc?
L-am luat frumos de braț, am mers cu el până pe margi-
nea cuptorului şi am aruncat o hârtie dintr-un sac de mortar
pe cărămizile din cuptor. Hârtia s-a scorojit și a luat foc.
- Hai șefu’ să intrăm noi să construim socialismul și să
îndeplinim cincinalul în patru ani și jumătate.
- Nu, nu, am copii acasă! s-a tras maistrul din mâna
mea și a fugit de acolo.
De atunci, când mă vedea mă saluta cu mult respect și
toate sarcinile mi le trasa doar mie. Puteam să fiu cu direc-
torul întreprinderii, el tot cu mine dorea să vorbească. Am
rămas prieteni şi nu m-a mai contrazis niciodată.
LA MUNCĂ ÎN CUPTORUL DE FOC 29
Desigur că veți spune ori vă veți întreba: dacă eram așa

cum încerc să mă caracterizez, de ce am fost închis de 7 ori
și am executat vreo 22 ani de închisoare? Viața mea, dragii
mei cititori, a fost o viață mai dificilă. Voi încerca mai de-
parte să depăn câteva frânturi din ea, care nu îmi aduc mare
cinste. Așa veți înțelege că omul poate fi și fiară.
Primele cheaguri de sânge
A
veam vreo 19 ani. De ciudă că am pierdut mulți bani
la jocuri mecanice, într-o seară m-am îmbătat. Eram
pe litoral și pe atunci lucram ca docher în portul Con-
stanța. Mi-am zis: „trebuie să-mi iau banii înapoi”.
Am așteptat până s-au liniștit spiritele pe la restaurante
și terase, pe la baruri și discoteci, apoi am început să dau
târcoale la sala de jocuri mecanice, încercând să intru pen-
tru a-mi recupera banii. Nu am reușit să pătrund înăuntru.
Geamurile de aerisire erau prea sus, iar ușa era de sticlă și
făcea prea mult zgomot dacă o spărgeam.
Beat, beat, dar îmi dădeam seama de pericolul expunerii
la riscuri. Aveau dreptate judecătorii când spuneau: „dacă
ai fost beat, de ce nu te-ai aruncat într-o fântână?” În acea
noapte, am spart mai multe chioșcuri, un oficiu poștal, un
vestiar pe plaja Belona, iar către zorii zilei am ajuns la un
restaurant micuț, căruia i-am forțat încuietorile, am sustras
câteva sticle de băutură, câteva cartușe de țigări împreună cu
bani și în genunchi, în liniștea nopții, mă îndreptam către ieșire.
PRIMELE CHEAGURI DE SÂNGE 31
- Stai!
În fața mea a apărut deodată un sergent major. Mă spe-
riasem tare, dar i-am recunoscut pe loc gradul. Din marea
spaimă, am rămas de atunci cu un pic de bâlbâială. Fierul pe
care îl aveam în mână a căzut pe loc. Milițianul s-a aplecat,
a luat obiectul contondent și m-a lovit în cap cu el țipând:
- Ridică-te în picioare! Mâinile sus!
M-am executat imediat. Sângele începuse să curgă fier-
binte pe obraz, din rana pricinuită de lovitura cu fierul și
parcă m-am trezit din toropeala mea de băutură. Am ridicat
mâinile prin față, nu lateral, cu gând să-l prind, deoarece
el deja dusese mâna la tocul pistolului. N-a mai apucat să-l
scoată. L-am lovit puternic și l-am ținut numai în rafale de
pumni, picioare, coate, până nu a mai mișcat. Aveam sânge
de pe tocurile pantofilor până la cap. Cheaguri de sânge.
L-am lăsat într-o baltă de sânge, am ieșit pe unde am
intrat și m-am dus în ghiol să mă spăl de sânge. Am aruncat
sacoul cu care eram îmbrăcat și am încercat să mă curăț. Nu
mă puteam cufunda din cauza salinității apei și de-abia am
reușit să îndepărtez sângele închegat de pe mine.
Era o dimineață de vară. Lumea începea să miște prin
localitate. Eu am ajuns într-o stație de autobuz și m-am ur-
cat tăcut cu geanta în mână. Eram obosit și când am ajuns
aproape de Constanța a început să curgă sânge pe față de la
rana din cap. După ce toată ziua m-am odihnit, seara am
plecat la muncă.
Cu vreo două săptămâni înainte, fusesem pe litoral într-o
seară frumoasă de vară, cu niște prieteni. Cineva m-a oprit.
Era un locotenent de miliție și mi-a cerut un foc. I-am în-

tins bricheta. Era o brichetă deosebită și i-a plăcut. Mi-a
cerut să i-o dau lui, dar nu am vrut. M-a dus la miliție.
De acolo a încercat să facă presiuni asupra mea, mi-a luat
amprentele și într-un târziu mi-a dat drumul..
A trecut aproape o săptămână de la infracțiunile comi-
se… Într-o seară de duminică, eram în hambarul unui vapor
filipinez şi încărcam azotat de amoniu. Eram om de hambar,
adică toată marfa care se descărca din vagoane, pe paleţi,
trecea prin mâna noastră, a celor patru muncitori care lu-
cram la hambar. Era o muncă titanică: într-un schimb, un
muncitor descărca singur în 5-6 ore un vagon de 58-60 tone
de ciment, azotat sau alte mărfuri. Toate acestea treceau prin
mâna celor de la hambar.
Nea Victor Balaci, șeful de echipă, un om în vârstă, ro-
bust și glumeț, dirija marfa către hambar. La un moment dat
mă strigă:
- Măi băiete, ieși afară pe punte!
Eu eram singurul băiat. Ceilalți erau oameni căsătoriți,
mult mai în vârstă decât mine. Când am ieșit din gura ham-
barului am fost înconjurat de mai mulți civili, care m-au so-
mat cu pistoalele.
- Mâinile sus, băiete! Și să nu faci vreo prostie!
M-am conformat. Mi-am dat seama că am fost descope-
rit, deoarece lăsasem peste tot amprente la cele 19 spargeri
date în seara aceea, când am bătut sergentul major. M-au
dus la miliție, unde m-au băgat într-un birou și mi-au des-
făcut cătușele.
PRIMELE CHEAGURI DE SÂNGE 33
- Stai jos! mi-a spus un maior.

Camera se umpluse de milițieni de nu aveai unde să
arunci un ac. Abia se respira. Maiorul mi-a zis:
- Știi pentru ce te-am arestat?
- Dacă îmi spuneți, voi ști! Dacă nu, nu știu.
- Bine, ascultă…
Și a început să citească niște hârtii, din care reieșea tot ce
am făcut în seara aceea. Parcă a fost tovarăș de fapte cu mine,
așa de minuțios era întocmit raportul. Am rămas uimit.
- Ei, ce zici? mă întrebă maiorul Pisică.
- Dă-mi un pix, ca să semnez ce ai spus.
S-a uitat la mine mirat, s-a uitat și la ceilalți colegi ai lui,
care umpluseră camera.
- Băă… așa anchetă ușoară nu am avut în viața mea.
Ieșiți afară și lăsați-mă cu băiatul acesta. Știi să scrii? mă în-
trebă pe mine.
- Sigur!
- Atunci hai să scriem!
Ce puteam să mai zic? Cu câtă acuratețe au întocmit
raportul de constatare!.... Să neg? Ar fi fost o prostie! M-ar
fi bătut, până aș fi spus și ce n-am făcut. Apoi lovisem un
coleg de-al lor. Fiecare ar fi vrut să-mi dea câțiva pumni.
Totuși, nu îmi era frică de bătaie. Eram învățat cu ea, ca fierarul
cu scânteia.
Revoluția din `89 în pușcărie
A
fară era frig. Hoții (adică deținuții - așa ne numeau
gardienii pe toți, indiferent de infracțiune) zgribuliți
prin curtea închisorii își făcuseră rost de oale din bu-
cătărie și își făceau singuri mâncare la focul de tabără.
Începea democrația.
S-a încercat organizarea unui grup de deținuți, care să
preia conducerea celorlalți, pentru ca toată lumea să aibă
hrană cel puțin ca înainte, deoarece unii au luat prea multe
alimente și alții nu au luat deloc. Pe 22 decembrie s-a orga-
nizat un comitet de criză. S-a încercat o întrevedere între ei
și conducerea penitenciarului, dar nu au ajuns la înțelegere.
Erau oameni care datorită condițiilor rele din închi-
soare, uneori produse de gardieni, și-au tăiat bucăți din
burți și le-au aruncat pe vizetă, disperați de regimul se-
ver și de tratamentul inuman. Și-au tăiat venele, și-au
scos rotulele de la genunchi, au înghițit linguri și sârme
cu care se trăgea apa la wc-uri. S-au injectat cu tot felul
de mizerii de la motorină și scuipat, până la fecale, uri-
REVOLUȚIA DIN ‘89 ÎN PUȘCĂRIE 35
nă și altele, ca să se infecteze, să scape din penitenciarul

Bârcea Mare.
E greu de înțeles plăcerea sadică a gardienilor de acolo
sau din alte închisori în care se petreceau astfel de fapte. Nu
toți. Unii erau oameni care plângeau de durerea deținuților.
Îi omeneau cum puteau, în limita în care le permitea legea.
În acea seară de 22 decembrie, un deținut din București,
condamnat pentru tentativă de trecere a frontierei, un băiat
de vreo 22 de ani pe care l-am scos de la izolare din lanțuri și
refuz de hrană, s-a urcat pe acoperişul pușcăriei și a aruncat
cu un ciob de azbociment către un locotenent major care era
în turela de la poartă. Acesta s-a întors către el, a scos pisto-
lul din toc și l-a împușcat în bazin.
Cu greu l-am coborât de pe acoperiș cu niște cearșafuri
și l-am pus pe o pătură. Sângele țâșnea din rană. Patru deți-
nuți l-au dus în filtrul de la intrare (spațiul dintre două porți
unde erau controlați deținuții care veneau sau plecau) și au
fost primiți cu rafale de pistoale automate. Băiatul a fost fă-
cut ciur pe pătură, iar ceilalți de-abia au reușit să se întoarcă.
Apoi au început să tragă în noi milițieni: cu petarde lacri-
mogene, gloanțe de cauciuc și gloanțe adevărate. Au mai fost
câțiva răniți, dar de murit nu a murit nimeni, cu excepţia
tânărului ciuruit pe pătură. Primul martir din Bârcea Mare.
S-a lăsat seara. O seară mai neagră decât precedenta, cu pri-
mul deținut împușcat. Ne-am odihnit fiecare pe unde am apu-
cat. Ne făceam planuri cum să ieșim de acolo. Parcul de mașini
era în mâna noastră. Am fi putut să ne urcăm în mașini şi să
trecem prin porți, dar am fi fost ciuruiți de gloanțe la ieșire.
Am făcut baricade din saci de mălai, făină, arpacaș, faso-

le și ce am scos de prin magazie. Am scos tuburile de oxigen
și buteliile și le-am aruncat dincolo de baricade, ca să nu
tragă în ele. Ne-am orga-
nizat oarecum ca să nu fim
măcelăriți. Era fum, apă, sânge,
Pe 23 sau 24 decem- gloanțe și moarte în toată
brie, cred, s-a dat un de- curtea. Am pus capul pe
cret de eliberare pentru mâini și priveam la cei care
cei cu tentativă sau trecere cădeau în jurul meu secer-
de frontieră, pentru cei cu ați de gloanțe criminale.
Așteptam în tăcere să mor.
trafic de valută și obiecte
sau metale prețioase. Au
beneficiat câţiva deținuți
şi cei care se încadrau în acest decret au ieşit pe poartă. Îi
rugam frumos să nu iasă. Chiar dacă eram absurd în ceea
ce le ceream, presimţeam că după liberarea lor aveam să fim
măcelăriţi.
A doua zi, un căpitan de armată, a venit la noi şi a vorbit
cu noi din turela de deasupra porţii. Mulţi deţinuţi s-au dez-
brăcat, arătându-şi cicatricile de pe corp. Şi-au spus durerile
și suferința pe care gardienii le-au pricinuit-o.
Îl vedeam pe căpitan ștergându-și lacrimile când vedea
brațe și picioare mutilate, abdomene pline de cicatrici hi-
doase, și parcă simțea durerea celor care strigau. El dorea ca
gardienii să fie primiți să își reia serviciul, dar noi nu voiam.
Doream să vină oricine, dar nu cei care au mai fost aici sau
în alte părți.
REVOLUȚIA DIN ‘89 ÎN PUȘCĂRIE 37
Apoi, pe 26 decembrie cerul era parcă mai plumburiu.

Parcă prevestea durere. Am auzit o voce prin poarta în-
chisorii care cerea să ne predăm. Era ultimatum. Am ce-
rut ceva scris. Am primit o scrisoare scrisă, prin care ni
se cerea să părăsim curtea închisorii și să intrăm toți în
Pavilionul 1 Dormitoare. Dar marea majoritate am ieșit în
curte, am început să scandăm că nu primim criminalii şi
aşa a început măcelul.
Eram și eu între primii pe baricadă. Țipam și urlam. Au
intrat cu o mașină de pompieri cu tunuri de apă și ne-au
udat din cap până în picioare. Au aruncat petarde și grena-
de lacrimogene. Apoi au început să tragă în noi cu gloanțe
adevărate. Am fugit în baie şi m-am spălat pe ochi, deoarece
nu mai vedeam din cauza lacrimilor. Când am ieșit în curte,
militarii și gardienii cu pistoalele automate trăgeau în cine
și pe unde apucau. Era fum, apă, sânge, gloanțe și moarte în
toată curtea închisorii.
M-am întins pe burtă lângă baricadă. Aveam o căciulă
brumărie de miel pe cap și un palton din piele. Nu eram ud,
că nu m-a ajuns apa. Am pus capul pe mâini și priveam la
cei care cădeau în jurul meu secerați de gloanțe criminale.
Așteptam în tăcere să mor. Nu știu dacă m-am rugat în acele
momente sau nu, dar sigur un înger sau câțiva îngeri m-au
scăpat de o mână criminală care s-a întins asupra mea. Un
gardian cu masca de gaze pe figură și pistolul automat în
mână a venit chitit la mine, m-a lovit cu piciorul în coaste
de mi-a sărit căciula din cap, s-a aplecat, a luat căciula, a
băgat-o sub manta și apoi mi-a zis armând pistolul să tragă:
- Din cauza ta n-am făcut Crăciunul acasă! şi a vrut să

mă împuște.
- Ai omorât destui! i-a zis un militar apărând lângă
el și împingându-l ușor cu
mâna într-o parte.
- Domnule căpitan, ce Am suferit multe atroc-
facem cu el? a întrebat sol- ități în viață, dar ceea ce
datul. trăiam atunci era parcă
- Să intre în Pavilionul desprins din filme și ro-
1 Dormitoare. mane de război.
M-am ridicat și am fu-
git către secția 1 printre
milițieni și militari. În fața mea, pe scări, din dormitoare co-
bora comandantul închisorii cu un palton de piele pe el și o
căciulă brumărie pe cap și striga tare:
- Nu trage! Nu trage! Nu trage!
Cineva a vrut să mă împuște pe la spate, dar îl putea îm-
pușca și pe comandant, de aceea striga el. Am intrat printre
ceilalți deținuți. Unii erau răniți, alții morți prin curte, alții
orbiți de lacrimogene sau arși de petarde. Eram terorizați cu
toții. Nu mai trăisem niciodată asemenea momente. Nici nu
mai puteam vorbi de groază, de stupoare, de tot ce se întâm-
plase acolo. Mai luasem bătaie, nu îmi era frică de ea. Am
suferit multe atrocități în viață, dar ceea ce trăiam atunci era
parcă desprins din filme și romane de război.
Iubire și pedeapsă
Ș
i după cum vă spuneam, zilele treceau, se făceau
săptămâni și luni de când lucram pe șantier și tân-
jeam după o relație. Tânjeam să cunosc o fată, o
femeie, cu care să mă înțeleg, să ne placem și să
formăm o familie.
Eram plictisit de relații de o zi, de o noapte, îmi doream
cu totul altceva, statornic, frumos și sănătos. Încă nu îmi
sosise timpul, chiar dacă eram un pic trecut de 30 de ani.
Mai avusesem câteva experiențe cu ani în urmă, când libe-
rat de la pușcărie, mama mă îndemna să intru și eu în rând
cu lumea, că eram destul de mare și gândea că poate mă voi
liniști și nu voi mai ajunge la închisoare.
Am scris o scrisoare la revista Femeia, la care am primit
răspuns după câteva luni la poșta redacției. Și am început
să corespondez cu mai multe femei și fete. A fost un episod
frumos din viața mea, un episod de încurajare, deoarece
mă credeam un ratat la care nu se mai uită nimeni, având
un viitor compromis.
Am corespondat cu doamne și domnișoare, ne-am în-

tâlnit în diverse ocazii, ne-am plăcut, dar nu s-a legat nimic
trainic între noi. Au fost plăceri trecătoare, dar nu dragoste
adevărată. Tânjeam după o familie. Visam și îmi doream din
tot sufletul să mă bucur împreună cu familia mea de truda
zilelor trecătoare. Dar nu îmi venise timpul.
Eram detașați la oțelărie, la cuptoare, în tură de noapte.
Trebuia să demolăm un sac de zgură, adică o anexă a cup-
torului. Cărămizile erau roșii, incandescente. Te luau fiorii
când te gândeai să intri în acel loc să muncești. De altfel, în-
tregul punct de lucru părea desprins dintr-un serial de groa-
ză. Parcă erai în grote interminabile. Dar munceam să ne
câștigăm existența, să supraviețuim și îmi plăcea să muncesc.
Am căzut în echipă cu două femei tinere și un băiat. Ele
ne-au zis:
- Ne este frică să intrăm acolo și suntem un pic bolnave...
- Eu nu muncesc pentru ele! a spus colegul nostru.
M-am uitat la ele și le-am întrebat:
- Și ce facem în cazul acesta? Cea mai tânără mi-a zis că
se va achita de mine într-un mod plăcut, cealaltă la fel.
M-am uitat la ele. Nu-mi displăceau ca femei, dar ni-
ciodată nu lucrasem pentru așa ceva. Eram un pușcăriaș şi
un infractor, dar nu eram atât de disperat după o asemenea
relație. Totuși, am lucrat în locul lor, le-am făcut norma și
astfel le-am „îndatorat”.
M-am apropiat de cea care părea bolnavă și am început
să vorbesc cu ea. Încet-încet mi-a spus problema ei. Că avea
soțul arestat, că a fost operată pentru o sarcină extrauterină,
IUBIRE ȘI PEDEAPSĂ 41
că are o fetiță de opt ani și alte probleme. Nu știu de ce sau

cum, cu toate că cealaltă era mai tânără și mai frumoasă, am
prins drag de interlocutoarea mea. Mi-a fost milă de ea, de
suferința ei, de faptul că avea soțul arestat. Nu îmi plăcea să
profit de soția unuia care era la pușcărie, dar ea era înverșu-
nată împotriva lui. Mi-a spus lucruri urâte despre el, despre
comportamentul lui și faptul că nu dorea să mai fie cu el. Vă
spuneam la început că aveam mulți ani de închisoare: execu-
tasem doisprezece ani până atunci.
Nu realizez cum, dar am fost prins în mrejele ei. Încet
și sigur, după ceva timp, după câteva întâlniri am ajuns să
trăim în concubinaj și să văd fericirea pe fața ei și a fetiței ei.
Îmi doream bucurie în familia noastră și eram fericit într-un
fel. Nu am să vă povestesc amănunte siropoase despre vrute
și nevrute, pentru că nu vă zidesc sufletește. Vă spun doar că
tot ce am avut mai bun și mai prețios în mine le-am dăruit
acestor ființe.
Mă simțeam împlinit. Nu mai furam, nu mai beam, mă
bucuram de respectul tuturor celor dragi nouă. Am transfe-
rat-o în echipa în care lucram eu și lucra cot la cot cu mine.
Era muncitoare și parcă toți se bucurau de bucuria noastră.
Nu credeau că eu, un pușcăriaș, pot să iubesc pe cineva sin-
cer și frumos.
Dar timpul trecea, ne adânceam în lucrul nostru, în vie-
țuirea de zi cu zi și se apropia ziua când trebuia să se întoarcă
soțul ei. Ea mă iubea - așa zicea. Fetița la fel. Mă simțeam
împlinit după atâtea așteptări. Locuiam în apartamentul lor.
Totul a fost frumos până într-o zi când a venit el.
Nu îmi dau seama unde eram. Mi-a trimis vorbă prin-

tr-o vecină să nu vin acasă și că ne întâlnim la muncă. Noi
eram iar programați la oțelărie și eu o ascultam. M-am plim-
bat prin oraș bezmetic, mă gândeam la tot felul de probleme
până când m-am întâlnit cu sora ei mai mică.
- Ce faci dragă? am întrebat eu.
- Merg acasă de la serviciu. Tu ce cauți prin cartier?
- A venit cumnatul tău și mi-a zis sora ta să nu vin
acum acasă și că ne întâlnim la serviciu.
- Mie îmi pare rău de tine, dar să știi că ea nu îl lasă pe el.
- Nu se poate, am zis eu.
- Ascultă bine ce îți spun. Noi te iubim cu toții, dar ea
nu îl lasă pe el.
- Bine, la revedere! i-am spus și ne-am despărțit.
Nu mai eram eu. M-am prăbușit. Au început să îmi fiar-
bă creierii în cap. Adevărat vă spun că eram tulburat pro-
fund. De ce să nu merg acasă?
Sunt laș? Mi-e frică de ceva?
Mi-e frică de el? O iubeam pe Am primit încă doi ani
ea și o ascultam. de închisoare și astfel
Cred că bănuiți ce s-a în- s-au făcut șapte ani.
tâmplat. Am conviețuit cu ea
precum câinele cu pisica până
când toată bunătatea mea s-a transformat în nebunie și ne-
bunia dezlănțuită m-a făcut s-o lovesc, s-o bat rău de tot, cu
toată că în viața mea nu am bătut nicio femeie. Apoi și mai
mult, am devenit mai fiară, le-am dat foc la apartament de
ciudă că nu i-am găsit acasă. Toată noaptea milițienii au stat
la locul faptei, până s-a stins focul. Dimineața au venit la

mine la cămin unde locuiam din nou și m-au arestat. Eram
nebun. Eram nebun. Nu mai știam de mine.
Mi-am luat câteva lucruri de prin casă, o geantă, îmbră-
căminte, câteva alimente și am mers cu ei. Au încercat să mă
bată, dar nu au avut spor.
Între timp aflaseră de gradul meu de periculozitate și
știau bine ce fel de infractor eram. Sectoristul le-a spus că
mai bătusem cinci-șase băieți într-o altercație cu „băieții”
din cartierul lui și asigurasem liniștea în sectorul lui. M-au
înjurat, mi-au vorbit urât, le-am vorbit urât și am ajuns iar
după gratii.
La anchetă, maiorul care mă ancheta a încercat s-o jig-
nească, dar l-am apostrofat că îl bat, dacă își bate joc de ea.
Cititorule, eram nebun! Nu mă regăseam! Se sfârșise pă-
mântul cu mine, cu ea. Rămâneam blocat ore întregi, gân-
dindu-mă la ea. Un milițian mi-a spus:
- Ți-a făcut vrăji femeia asta, omule!
- Nu cred în așa ceva, nu există așa ceva.
Credeam în felul meu în Dumnezeu dar nu credeam în
cel rău, care genera relele pe pământ. La tribunal, la prima
înfățișare am rugat-o să vină la mine la vizită și m-a scuipat.
Eram în lanțuri și în cătușe, nu puteam să îi fac nimic. Ori-
cum nu îi făceam nimic. O iubeam. Îmi părea rău de ceea
ce îi făcusem. Plângeau oamenii din sală când le povesteam
cum am trăit cu ea. A întrebat-o judecătoarea:
- E adevărat ce spune inculpatul?
- Da! a spus ea. Magistrata s-a uitat la ea și a dat din cap.
Colegele noastre de muncă au scos-o în ghionturi afară.

Toate o urau pentru ceea ce îmi făcuse. Dar eu o iubeam.
Mă gândeam numai la ea și la fetița ei. Am fost condamnat
la cinci ani de închisoare. Am cerut să execut pedeapsa la
locul de muncă. Colegii mei au pus mână de la mână să îmi
plătească un avocat, dar nici un avocat nu s-a băgat să mă
apere, deoarece s-a primit ordin de la primul secretar de ju-
deț să fiu condamnat cu maxim de pedeapsă plus agravantă
(un spor de ani aplicat pentru gravitatea faptei).
A venit ziua recursului. Eram controlați când mergeam
la instanță, în cavitatea bucală și nu numai. Dar eu tot am
băgat în boxă o lamă și țigări. Eram în boxa acuzaților, legat
cu cătușe la mâini și lanțuri la picioare. Am văzut-o lângă un
alt bărbat cu care își înșela soțul. Au venit în față. A început
să plângă. Mi se rupea inima. Printre lacrimi a spus:
- Dați-i o pedeapsă mai mare, pentru că la primul de-
cret iese afară și mă omoară.
- Ce vrei? Să îți pun gardă de corp de acum? a între-
bat-o judecătorul.
Când am auzit ce spune, am încercat să o calmez. Privea
cu ură la mine. Judecătorul nu mi-a dat voie să vorbesc. S-a
comportat nefiresc. Atunci am scos lama de ras și mi-am
tăiat venele de la mâna stângă rău de tot. Țâșnea sângele ca
o arteziană. Am îndreptat brațul încătușat către procuror și
l-am stropit cu sânge:
- Bea nenorocitule! Bea! Mănâncă-mi carnea și oasele!
Atunci a sărit escorta. M-au scos din cătușe. Au încercat
să-mi oprească sângele, legându-mi mâna cu curele ca un
garou și apoi m-au târât prin sângele meu până la scări și

m-au aruncat pe trepte, bătându-mă cu picioarele ca pe
o minge.
M-au dus la urgență, s-a adunat lumea pe ei și a început
să-i huiduiască. La spitalul de urgențe i-am rugat pe medici
să nu mă lase să plec, că mă omoară milițienii. O doamnă
mi-a făcut două injecții plegomazin, pentru calmare. Știu că
m-au bătut după aceea, au sărit cu picioarele pe mine și cu
călcâiele pe degetele mele și eu râdeam. Nu am mai simțit
loviturile primite. M-au durut mai târziu.
Am primit încă doi ani de închisoare și astfel s-au făcut
șapte ani. Cititorule, o iubeam pe această femeie și îmi părea
rău să îi fac vreun rău. Eram încă nebun. Încă rămâneam
blocat gândindu-mă la ea și stăteam așa ca o legumă, până
mă striga cineva și îmi rupea vraja.
Așa a trecut timpul. A venit revoluția, au venit cele ce
ți-am relatat că s-au întâmplat și îți voi spune mai departe.
E dureros când iubești pătimaș și ești trădat. E dureros când
nu-l cunoști pe Dumnezeu și nu te rogi ca El care i-a creat
pe Adm și pe Eva să îți găsească perechea. Nu îl cunoșteam
atunci. Aveam ceva habar despre el ca mulți alți ignoranți,
sau habarnişti cum spuneam noi.
O graţiere
C
urtea era plină de gardieni și soldați. Plină de cadavre,
de bălți cu apă, sânge și înjurături. Ne-au scos pe rând
din cameră și pe cei care eram mai periculoși, i-au
pus în lanțuri la mâini, la picioare, iar între picioare și
mâini era un alt lanț. Asta însemna teu lung. Am avut și eu
bucuria acestui tratament. Ne-au băgat pe celule după câte
o bătaie bună, o tocană de picioare, pumni și bastoane, gar-
nisită cu paturi de puști automate, că intrau și se mișcau în
curte doar înarmați.
Pe cei împuşcaţi, miliţienii gardieni i-au târât în zona in-
terzisă, au chemat procuratura, au fotografiat şi au întocmit
procese verbale, cu declaraţiile câtorva deţinuţi şi au spus că
au dorit să evadeze şi au fost nevoiţi să tragă în ei.
Hrană nu am primit câteva zile, decât atât cât să nu mu-
rim de foame. Când intrau la apelul de dimineață și seară,
ne culcau pe burtă și săreau cu picioarele pe noi. În noaptea
dintre anii 1989 și 1990 ne-au băgat la izolare. Nu mai aveam
paturi de lemn (țambalele) și nici altfel de paturi. Ne-am
O GRAȚIERE 47
sprijinit unul în altul până la o bucată de noapte, când wc-ul

a țâșnit în cameră, iar apa băltea până la gleznă și mizeria
plutea în voie pe apă. Era o priveliște de Revelion `90.
Am început un an nou frumos, cu „zurgălăi” la mâini
și la picioare, pe baltă la
pescuit. Eram vreo 15
deținuți. Dimineața au
venit gardienii cu ofi- Eram atât de bucuros, de feric-
țerii de serviciu să facă it, că pot să încep o viață nouă,
să plec în străinătate, să dau un
numărătoarea și au stri-
tun și să fac rost de bani, să mă
gat la noi, amenințân-
pun pe picioare, să vadă lumea
du-le cu armele: că nu sunt un terchea-berchea
- Culcat! Culcat, și sunt un băiat deștept. Acesta
comuniștilor! este visul majorității hoților.
Ne-am pus în patru
labe, ca vitele, dar ei au
strigat iar.
- Culcat! Culcat! Pe burtă, comuniștilor!
Și au sărit cu picioarele pe noi, băgându-ne cu fața în
dejecții. Am trăit și am făcut-o și pe asta. Viața îți oferă mul-
te lucruri frumoase, dar și urâte. Depinde cum îți așterni și
umbli pe cale. Au trecut cele zece zile de pedeapsă, ne-au
băgat iar pe celule, și ascultam la difuzoare promisiunile de-
șarte pe care ni le făceau FSN-iștii.
- Aaa… o să fie raiul pe pământ, spunea câte unul.
- O fi prost cine o mai veni pe la pușcărie, ziceam eu.
Rosteam aceasta când nu zăceam ca o legumă, gândin-
du-mă la iubirea vieții mele, doamna care mă scuipase în
instanță. Nu mă gândeam la răzbunare. Nu! Mă topeam din

picioare gândindu-mă și iar gândindu-mă la ea. I-am com-
pus poezii. Ce mai … eram îndrăgostit lulea.
Zilele treceau și într-o dimineață pe 14 sau 15 ianuarie
s-a dat iar ăși un decret de grațiere. Din nou am beneficiat și
mai mereu m-am bucurat în anii de detenție de așa binecu-
vântare. Abia așteptam să scap de lanțuri și de pușcărie. Abia
așteptam să mă întâlnesc cu iubirea vieții mele.
Dragă cititorule, a venit și ziua aceea. Eram atât de bucu-
ros, de fericit, că pot să încep o viață nouă, să plec în străină-
tate, să dau un tun (infracțiune din care să câștig mulți bani)
și să fac rost de bani, să mă pun pe picioare, să vadă lumea că
nu sunt un terchea-berchea și sunt un băiat deștept. Acesta
este visul majorității hoților. În schimb, criminalii nu gân-
desc așa, deoarece cei mai mulți condamnați pentru crime nu
le-au comis intenționat și au o altă gândire decât infractorii.
Am ieșit pe poarta închisorii și am luat-o pe jos către
Deva. La prima biserică am aprins câteva lumânări pentru
vii și pentru morți, cum am nimerit, căci nu prea cunoșteam
rostul lor. Am pupat câteva icoane, am făcut câteva cruci,
mulțumind în felul meu lui Dumnezeu că m-a ajutat să scap
sănătos din pușcărie, după ceea ce a fost acolo.
Am luat trenul. Nu către casă, către iubita mea. Am
ajuns după miezul nopţii în oraş şi am luat-o pe jos către
apartamentul în care am locuit câteva luni împreună. Nu
mai locuia acolo, iar pereţii de pe casa scării erau negri. Nu
se ocupase nimeni să zugrăvească. Am plecat de acolo la o
uzină din apropiere și am întâlnit un fost coleg de clasă care
O GRAȚIERE 49
mi-a spus și unde locuiește. Apoi, un vecin, care m-a văzut

dimineața prin preajma blocului unde trăisem împreună cu
ea mi-a spus și apartamentul în care domicilia.
Înainte de ora cinci dimineața știam deja multe despre
ea. Abia așteptam să o întâlnesc. Nu s-o cert, ci să o îmbră-
țișez, să îi spun vorbe frumoase. Nici un gând de-al meu nu
avea răutate pentru ea. Îmi părea rău pentru ce îi făcusem și
doream să fac pentru ea tot ce s-ar fi putut ca să îi fie bine, să
fim fericiți împreună.
Mă gândeam la vorbele milițianului în vârstă care îmi
luase primele declarații la arestare:
- Femeia asta ți-a făcut vrăji.
Îmi răsunau aceste vorbe în urechi, dar nu credeam așa
ceva. Și chiar dacă nu credeam, să știi că de multe ori mi-am
citit în cafea, în bobi și în cărți și chiar dacă mă amuzam,
eram uimit de acuratețea cu care îmi spunea anumite lucruri
despre mine sau despre ceea ce gândeam, încât mă cutremu-
ram. Mă jucam cu focul. Ai grijă, cititorule, să nu faci asta
niciodată, nici pentru divertisment, nici de curiozitate, că
vei plăti scump aceste „informații”. Viața e prețioasă, ascultă
de Dumnezeu, de sfaturile Lui, și ai răbdare pentru că El are
planuri mărețe pentru și cu fiecare din noi. Crede-mă! Ai să
vezi mai departe ce frumos lucrează El.
Am așteptat lângă blocul ei, poate, poate va ieși să vor-
besc cu ea. Dar n-a apărut. M-am dus în stație, unde știam
că se îmbarcă muncitorii și pe unde trecea și ea către lo-
cul de muncă, dar nu am văzut-o. În schimb, m-am întâlnit
cu foarte mulți colegi, cu șeful de echipă, care mi-a spus că
lucrează la oțelărie și să vin pe la ei. M-am dus la căminul

unde locuisem înainte de arestare și m-am întâlnit cu prie-
tenul și consăteanul meu, administratorul, care mi-a oferit o
cameră de locuit, o garsonieră recent eliberată de un ofițer
de armată: două camere, hol și baie. Mi-a dat și niște bani pe
care mi-i luase el de la întreprindere, cât eu am fost arestat.
Banii mi-au prins foarte bine, deoarece nu prea aveam.
În jurul orei zece m-am dus la iubita mea la uzină, acolo
unde știam că lucrează. Cât a fost cu mine, o ajutasem să
facă o școală de macaragii pod rulant. Acum nu mai lucra
pe șantier, lucra într-o secție metalurgică pe macara. Am gă-
sit-o la vestiar. Am rugat o colegă de-a ei să o cheme și a ieșit
afară. Când m-a văzut a înlemnit.
- Sărut mâna doamnă! i-am spus.
- Știu ce mă așteaptă! mi-a zis ea.
- Nu am venit să îți fac rău. Vreau să fii cu mine. Să
uităm ce-a fost și să începem o viață nouă.
- Nu pot să trăiesc cu tine!
- Te rog, mai gândește-te! Am să mai trec pe la tine.
Cum v-am mai spus, am fost pe la colegii mei de muncă.
Aceștia m-au chemat să lucrez cu ei în continuare. M-am
dus la director și până să primească el voie să mă angajeze,
am plecat acasă la Moldova să îmi văd părinții: pe mama și
tatăl meu vitreg, care mă crescuse de la vârsta de cinci ani și
șase luni așa cum a știut el - Dumnezeu să îl binecuvânteze.
Cine sunt și de unde vin?
C
ititorule, te-am purtat prin câteva crâmpeie din viața
mea, încercând să îți spun câte ceva despre mine, dar
nu cred că ai înțeles mare lucru. Vei spune: mă mai
amețești mult? Cine ești, de unde vii? Pe unde ai cres-
cut sau te-ai născut? N-ai nici început, nici sfârșit?
Ai dreptate să te întrebi. E dreptul tău și nu trebuie să ți-l
răpesc, așa că voi încerca să păstrez o oarecare cronologie, în-
cât să definesc mai bine viața mea. Cine sunt? Sunt autorul.
M-am născut pe plaiuri moldovenești, plaiuri de legendă
și amintiri frumoase, m-am născut la început de toamnă,
într-un sfârșit de septembrie, pe la ora cinci dimineața, deci
foarte matinal. Mama mea, o femeie frumoasă și voinică,
roșcovană, cu ochi albaștri, mi-a dat viață la vârsta ei de 22
de ani, la casa de nașteri de la dispensarul comunei Hlipi-
ceni, raionul Trușești, regiunea Suceava.
Pe tatăl meu, un băiat voinic, mai tânăr decât mama și
nestatornic, nu l-am cunoscut decât târziu, la un proces.
Mi-l aduc aminte că era înalt, cu un zâmbet arogant pe față,
bandajat la o mână, îmbrăcat într-un costum maro de velu-

ră, cu o damigeană în mână. Așa l-am cunoscut prima dată.
Aveam trei ani și eram târât pe holurile tribunalelor pentru a
fi recunoscut de părintele meu, pentru stabilirea paternității.
Îi port numele și l-am iubit întotdeauna, chiar dacă el a fost
foarte absent în viața mea și nu mi-a dat prea mare impor-
tanță. Relațiile noastre au fost foarte puține și mai deloc.
Am fost un copil pe care nu și l-a dorit, un copil care a
tânjit după tatăl lui, dar nu a avut parte de o vorbă părinteas-
că de la el. Era pe timpul acela mecanic-sondor. Mama mea
a fost bucătăreasă pe la sondă. Acolo s-au cunoscut, iar după
aceea ea a lucrat foarte mulți ani ca infirmieră, la dispensa-
rul din comuna Răuseni, mai târziu județul Botoșani.
Am fost crescut de bunica mea, mamaia de la Hlipiceni,
o femeie văduvă. Așa am apucat-o. Blajină și iubitoare, care
nu contenea să-i ajute pe cei din jur, oridecâte ori era nevoie.
Dacă un străin nu avea unde să doarmă, era trimis la mătușa
Cozăroaia. Ea primea pe oricine, indiferent de culoare sau
origine. Casa ei era casă de oaspeți pentru oricine îndrăznea
să îi ceară ajutor. Așa am cunoscut-o eu pe mamaia Coză-
roaia. M-a iubit foarte mult și eu am iubit-o. Dar atunci când
a închis ochii, eu eram tot la pușcărie.
La vârsta de cinci ani și jumătate, m-a dat la mama mea
la Răuseni. Acolo mama avea serviciu, la dispensarul cel
vechi, o fostă casă evreiască. Era recăsătorită. Pe soțul ei, ta-
tăl meu vitreg îl țin bine minte, pentru că el m-a crescut de la
acea vârstă până când eu am plecat de acasă. Era un om gos-
podar. Încă nu aveau pe atunci casa lor. Stăteau cu chirie la
CINE SUNT ȘI DE UNDE VIN? 53
mătușa Răileanca, iar eu stăteam cu ei. Cititorule, am să trec

peste multe scene din viața mea, care chiar dacă ar fi siropoase
pentru unii sau seci pentru alții, nu am să le scriu pentru a
nu da ocazie la polemici,
critici, bârfe sau vorbe ce
nu-și au rostul.
Stăteam pe atunci la mămuța
Aici la Răuseni
Chipăroaia. Seara, după ce
am mers la grădiniță.
mâncam, luam câte o carte
Aveam ca educatoare pe groasă și mare, de Dostoievs-
doamna Elvira Motriuc, chi, Tolstoi sau alți autori
o doamnă de treabă. ruși, și citeam cu voce tare
Apoi am început clasa celor care erau cu noi în casă.
întâi cu doamna învăță-
toare Mariența Gavril, o
doamnă slăbuță, înaltă
și frumoasă. Ea m-a învățat să fac primele liniuțe, bastonașe
și litere, m-a învățat să scriu și să citesc și a avut răbdare și
cu mine, chiar dacă eram foarte poznaș. Nici nu terminasem
abecedarul, că eu deja știam să citesc micile lecții de la sfâr-
șitul abecedarului.
Le știam pe de rost, iar mama mi-a făcut abonament la
bibliotecă pentru a-mi lua cărți de citit. Stăteam pe atunci la
mămuța Chipăroaia, mama tatălui meu vitreg. Seara, după
ce mâncam, luam câte o carte groasă și mare, de Dostoie-
vschi sau Tolstoi sau alți autori ruși, și citeam cu voce tare
celor care erau cu noi în casă.
Mama nu știa să citească bine și asculta ceea ce eu ci-
team. Mi-aduc aminte că am citit pe atunci romane grele
cum ar fi: Pe Donul liniștit, Război și pace, Stepan Razin,

Crimă și pedeapsă și multe altele. În clasa a II-a, l-am avut
ca învățător pe domnul Teodorescu, un bărbat înalt și înțe-
legător. Cei de clasa a II-a învățam la Timofte. Așa îi spunea
la locul școlii, o casă închiriată de la doamna Timofte.
Am ajuns în clasa a V-a A. Ne-au venit colegi noi, din
satele comunei Pogorăști, Slobozia, Stolniceni. S-au făcut
două clase, iar la noi, la A, era diriginte domnul Macovei
Mihai, profesor de istorie. Era înalt și voinic, brunet, care
m-a simpatizat foarte mult. Făcusem un extemporal cu în-
trebări despre războaiele daco-romane și formarea poporu-
lui român și mi-a pus un 9 cu multe plusuri. I-a plăcut enun-
țul extemporalului, dar greșisem un an și m-a taxat. Soția
dânsului, doamna Silvia ne era profesoară de aritmetică.
Învăţam bine, aveam note bune, mai puţin la limba ro-
mână, unde domnul Pârvu Constantin – moş Costache -
cum îi spuneam noi, nu punea note după cât ştiai, ci după
comportament. Era un bărbat înalt, uscăţiv, un profesor
vârstnic, de modă veche. Dacă erai brânză bună în burduf
de câine, cum îmi spunea mie, zicea:
- Bine Tănăsoiule, stai jos. Șinși!
Nu te scotea din nota 5. Eu mă luam în gură cu el și îmi
ceream dreptul la o notare după răspuns. Îmi arăta nuiaua
sau palma lui mare și osoasă și îmi spunea: „Tănăsoiule - toți
eram tănăsoi - îți arăt eu ție!” și ne dădea o corecție. Cu toate
acestea ne învăța lucruri frumoase.
Domnul Ciurea Claudiu ne era profesor de limba fran-
ceză și avea pentru mine o dragoste părintească. Spera să mă
vadă un om deosebit, chiar dacă zorii vieții mele erau um-

briți de fapte rele, iar prezicerile celorlalți profesori vedeau
în mine ceea ce zicea moș Costache: brânză bună în burduf
de câine.
El şi alţi profesori pe care i-am avut pe parcursul anilor
de şcoală au sperat să vadă în mine, ca de altfel şi în alţi elevi,
un potenţial care să realizeze ceva în viaţă, oameni de viitor,
tineri îndrăzneţi, capabili. L-am avut apoi pe domnul Gavril
Gheorghe, directorul școlii și profesor de geografie. În clasa
a VI-a l-am avut pe domnul profesor Melinte la geografie,
iar la muzică pe domnul profesor Sârghi Costel.
Cu anii, ei s-au mai schimbat. Unii au venit, alții au plecat.
Am avut ca profesor pe domnul Lazurcă Aurel la desen, pe
domnul Gigi Mărășescu la fizică și alții. La matematică, din
clasa a VI-a, am avut-o pe doamna Ciurea Raisa, soția dom-
nului Ciurea Claudiu.
Acum când scriu, s-au așternut peste mine și vălurile ui-
tării și nu îmi mai aduc aminte detaliile despre profesorii și
profesoarele mele, decât ici colo câte ceva.
Eram un elev mai problematic: aveam o comportare
jalnică. Deşi învăţam bine, relele mă trăgeau în jos. Eram
fumător, hoţ, obraznic, bătăuş, deci după cum spunea moş
Costache, eram brânză bună în burduf de câine. Prindeam
lecţia din clasă, nu trebuia să mai învăţ acasă.
Dar timpul de acasă pentru învăţat îl petreceam citind
romane de toate genurile. Devoram cărţile şi încercam să
trăiesc viaţa personajelor negative. Astfel, furam de la şcoa-
lă, de la elevi, de pe la profesori sau de unde apucam.
Într-o zi m-am băgat pe sub catedră şi l-am speriat pe

domnul profesor Melinte. Când a strigat catalogul, l-am
speriat strigând tare. Umblam îmbrăcat cu pantaloni eva-
zaţi, cu centuri late, și visam să ajung cow-boy în vestul
sălbatic. Încă nu știam ce înseamnă, în adevăratul sens al
cuvântului. Credeam că este cine știe ce fală pentru mine
să ajung văcar.
Mă pasionau la maxim scrierile lui Karl Mai, Wine-
tou și filmele western. Îmi făceam pistoale din lemn îm-
preună cu teci legate de centurile late la brâu: ce mai
la deal sau la vale, nu mai
era nimeni ca mine în sat.
Visam aiureli și deșer-
tăciuni. Furam, fumam, Când erau prea mari
poznele, îmi luam vacanță,
câteodată beam. Mă în-
indiferent câtă treabă ar
trebau profesorii: „când
fi fost: lăsam totul și ple-
te duci în vestul sălba-
cam în orașul culturii, la
tic?” Dar eu furios le spu- Iași. Acolo începeam vaga-
neam: „cât de curând”. bondajul.
Uneori încălecam iapa
de la dispensarul unde
lucra mama – o frumu-
sețe de iapă roaibă, Marița o chema – și când eram călare pe
ea ziceam că sunt Ștefan cel Mare. Nu știu cât eram de mare
sau mic, dar când mă gândesc la mine cel de atunci, cred că
nu aveam nimic în cap.
La școală, eram fotografie la ore. Nu făceam deranj. As-
cultam lecția care mi se preda - cred că eram cel mai atent - ca
să nu mai pierd timpul acasă și să pot termina romanele po-

lițiste sau istorice luate de la bibliotecă.
Cititorule, încearcă să-ți dau seama cât m-a marcat acest
stil de viață. Astăzi internetul captivează la maxim lumea
care navighează ore în șir pe net, uitând la un moment dat
cine sunt.
Am intrat în clasa a VIII-a în anul 1970. În vară mi-a
murit o surioară: Petronela. Era proaspăt născută, avea câ-
teva luni. Mai aveam un frate Cătălin, care s-a născut când
eram prin clasa I. Eu eram muncitor. Toată gospodăria era
pe mâna mea, cu animale, animăluțe și păsări.
Tata lucra la CAP, pleca dimineața și venea seara, mama
la serviciu, la dispensarul de comună. O mai ajutam și pe ea
de multe ori cărându-i apă cu coromâsla. Mai și învățam,
dar făceam și multe rele. Primeam „recompense” pentru re-
lele mele, iar când erau prea mari poznele îmi luam vacanță,
indiferent câtă treabă ar fi fost: lăsam totul și plecam în ora-
șul culturii, la Iași. Ehei, aici începeam vagabondajul.
Două trei săptămâni dormeam prin boscheți, prin gară,
în sala de așteptare, prin garniturile de tren trase pe liniile
de rezervă, pe unde apucam. Era frumos dimineața în zori,
când era somnul mai dulce, mă trezeau măturătorii de sub
băncile din sala de așteptare, pentru că măturau și dădeau pe
jos cu motorină.
În răcoarea dimineții plecam și mă culcam prin parc,
rebegit de frig. Intram în vreun boschet și somnoros cum
eram mă culcam și pe tare, și pe moale. Când mă trezeam
dimineața, miroseam ca o toaletă murdară.
Mergeam la Râpa Galbenă, un loc frumos amenajat cu

scări și ziduri de piatră. Aici erau cismele și îmi curățam ha-
inele de mizerii. Când îmi luam vacanța, plecam de acasă
cu cele mai frumoase haine pe care le aveam. Aveam costu-
me de tergal sau stofă, pantofiori de lac, pulovăre de mohair.
Mămica mea mă îmbrăca foarte frumos. Era salariată. Mai
îmi alocam din bugetul familiei și ceva bani, deoarece nu
puteam să plec în vacanță cu mâna goală.
Când terminam banii, îmi puneam în aplicare talen-
tele de „șmarditor” (hoț), mai ales dimineața, la lactate și
pâine. Se aducea marfa din zori și se lăsa în navete în fața
magazinelor. Înainte să se crape de ziuă, aveam „cont deschis”
la pâine și lapte, iaurt și smântână. Îmi luam tot ce pu-
team și îmi petreceam dimineața dejunând la iarbă verde
cu păsărelele.
Mai mergeam pe la cofetării și mă uitam lung la cei care
se delectau cu prăjiturele și așteptam să se ridice și să lase
câte ceva prin farfurii și pentru mine. Câteodată mai pri-
meam de la diferite persoane și câte o prăjitură întreagă. Ce
fericit eram! Mâncam pe la „împinge tava”. Aici puteam să
șmardesc câte o porție de fasole rece cu ceapă și ulei și ceva
pâine. Ce bună era mâncarea aceea!
Când începeam să mă cocoșez de foame și când „colo-
catarii” mei din cutele hainelor creșteau prea mari și mă în-
ghioldeau, mi se făcea dor de casă, dulcea casă. Dar cum să
mă duc acasă? Hainele erau praf, nu mai eram nici singur,
aveam o gașcă de colocatari grași, cu ouă și mai intrasem și
în bugetul familiei. Să te ții fundule și să nu te rupi!
Cureaua tatii era cam iute și ustura tare și nu prea știa

carte și mă lovea pe oriunde apuca. Îmi pierea dorul de casa
părintească. Dar mă duceam la mamaia la Hlipiceni, plân-
geam pe umărul ei, plângea și ea cu mine și mergeam cu ea
acasă. De rușinea ei, tata și mama mă lăsau în pace o vreme,
apoi când se umplea paharul își vărsau oful pe mine. Da, dar
acum eram bine, mâncat și țineam la recompensă. Și apoi
chiar dacă recompensele erau cam dese și usturătoare, mă
învățasem cu ele ca fierarul cu scânteia.
Ei, cititorule, râdem, glumim, dar așa mi-am petrecut co-
pilăria. Părinții mei nu osteneau să mă recompenseze pentru
poznele mele. Ei mă antrenau pentru mai târziu. Duceam o
viață de tip spartan. Am mâncat cam sărat de mic, pentru
că aproape nu era masă pe care să nu o servesc stropită cu
lacrimi, injurii și alinturi cu furculița, lingura sau cuțitul în
cap. Mulțumesc lui Dumnezeu că am crescut mare, că vorba
aceea: bătaia e ruptă din
rai. Deci am trăit de mic
în rai, în sânul lui Avraam. Nu dau copchilul. Că hoț
Ce binecuvântare! este, tâlhar este, șpion tre-
În clasa a VI-a, prin buie să se mai facă și gata.
`68 toamna, intrasem în Nu dau copchilul, îl cresc
casieria cooperativei de eu, cum oi putea: nu îl dau!
consum. Câtă rușine au
suferit și atunci… Mă ți-
neau arestat la postul de miliție din comună, unde era și o
cameră de armament păzită cu rândul de oameni desemnați
de miliție sau securitate. Omului care păzea armamentul i-am
fost încredințat sub pază. Ce mândru eram eu că ajunsesem

să fiu păzit la vârsta de 12 ani. Aveam escortă, bodiguard…
cine mai era ca mine?
În perioada aceea au fost conflicte armate între URSS și
Cehoslovacia și fiind aproape de frontiera URSS-ului, s-au
făcut pichete cu arme în comunele de graniță. Aveam vreo
16 kilometri până la Prut, la hotarul țării. Într-o seară, a
venit un maior de securitate în inspecție și l-a întrebat pe
domnul Strungă, șeful de post, ce este cu mine. Acesta i-a
explicat și m-a luat și el la întrebări. Am discutat cu el vrute
și nevrute, chiar ne-am „împrietenit” într-un fel și a decis să
vorbească a doua zi cu părinții mei. I-a chemat la postul de
miliție, părinții mei au venit, m-au scos pe hol, dar eu tră-
geam cu urechea la ușă și auzeam ce vorbeau.
- Sunteți părinții băiatului?
- Da, a spus mama. Eu sunt mama lui și el este soțul
meu, tatăl vitreg. El l-a crescut.
- Eu am vorbit cu băiatul și este foarte inteligent …
- Da, inteligent și hoț, spunea mama.
- Este adevărat că a făcut niște năzdrăvănii, dar m-am
gândit că aș putea să vă ajut să îl dăm la o școală specială, să
facem din el un om de nădejde pentru țară. Un agent secret,
sau ce o ieși din el.
- Ce e aceea? întrebă mama pe tata.
- Ei… fa, șpion! zice tata.
- Nu! Nu, nu! Nu dau copchilul. Că hoț este, tâlhar este,
șpion trebuie să se mai facă și gata. Nu dau copchilul, îl cresc
eu, cum oi putea. Nu îl dau.
- Cum vreți, eu nu vă pot obliga la asta! le-a spus maio-

rul de securitate.
Cum îți spuneam, eram în clasa a VIII-a. În primul tri-
mestru iar am făcut niște șotii, nici nu mai știu ce am făcut
– că multe am făcut – am furat ceva sigur, dar nu țin minte
cu certitudine ce anume. Părinții mei s-au săturat de mine și
de rușinea pe care le-o făceam mereu.
Așa se face că după ce am săvârșit isprava, îmi luasem
„vacanță” înainte de vacanța de iarnă și am poposit iarăși în
orașul culturii. După ce am rătăcit cât am rătăcit, am găsit
refugiu din nou la mamaia blajină de la Hlipiceni. Dar ea
primise deja înștiințare de la ai mei ca să nu mai vină cu
mine acasă, că nu mă mai primesc.
Parcă îmi aduc aminte că m-am dus la cizmăria din co-
mună și am așteptat până ce mi-au adus boccelele cu rufe pe
care le mai aveam pe acasă și am plecat la mamaia să stau cu
ea. Dar sărmana, era săracă. Avea 61 lei pensie, nu avea lem-
ne de foc și mâncare mai puțină. Însă era o femeie credin-
cioasă în felul ei, mă învăța lucrurile frumoase și era blândă
cu mine. Oricât de săracă era, la masa noastră era liniște.
N-o mai mâncam sărată cu lacrimi și dreasă cu ghionturi.
Începusem să desenez și să pictez pe foi din blocul de desen.
Vecinele îmi dădeau mâncare pe desenele mele, câte un
blid de mălai, o oală cu chișleac (lapte prins) sau ce credeau
ele de cuviință. Mă trimiteau la tren cu vin de vânzare, pe
care îl vindeam cu paharul sau cu sticla. Seara făceau cruce
două trenuri: unul venea de la Iași la Dorohoi și celălalt in-
vers. Între cele două, eu vindeam vin la pahar și îl mai îndo-
iam cu apă, ca să mai beau și eu câte un pahar două. Să mai

am de țigări și de film. Lemne căram cu sacul din gară de la
rampa unde se descărcau cărbuni, turbă și lemne. Găseam
surcele și bucăți de cărbune printre șinele de cale ferată și
dacă aduceam într-o zi doi saci, ne ajungeau să facem două
trei focuri ca să ne încălzim.
Eram săraci, dar era liniște. Mergeam la școală la Hlipi-
ceni, unde eram născut și unde locuia mamaia. M-am îm-
prietenit cu colegii de clasă, pentru că eram un tip sociabil
și apoi la o țigară, ne adunam mai mulți. O făceam „poș-
tă”: trăgeam fiecare câte un fum două, până ce se termina.
Duminica ne întâlneam iarăși pe maidan la un joc de cărți
14-21 sau la barbut, ne găseam și ne căutam unii pe alții,
deoarece „cine se aseamănă, se adună”.
Începusem bine trimestrul al II-lea. Avem profesori care
mă simpatizau, o doamnă profesoară, Froicu parcă o chema,
care mă îndrăgea foarte mult. Au decis să mă pună casierul
clasei, să strâng bani pentru o tombolă care avea să se țină,
nu mai știu precis cu ce ocazie. Mare prostie…să pui lupul
paznic la oi…
Am strâns vreo 600 de lei, dar cum i-am strâns, așa i-am
și cheltuit. Pe țigări, băutură și jocuri de noroc, cu gândul că
îi pun la loc. Dar data tombolei se apropia și eu nu aveam
de unde să dau banii. Am pus la cale cu un coleg de bancă
să dau o „gaură” la librăria din comună și banii să îi împăr-
țim și astfel să îmi achit și datoria. Zis și făcut. L-am luat
pe colegul meu și duminică seară când circulația s-a potolit
pe șosea am forțat încuietorile ușii de la magazin, am scos
belciugele și am intrat în librărie. Am sustras mai multe

obiecte și o sumă de bani, chiar și țigări și am pus belciugele
cumva înapoi, apoi am plecat acasă, dar nu mai înainte de a
împărți banii.
A doua zi la școală eram fericit că pot să îmi achit datoria
pe care o aveam față de doamna dirigintă și față de clasă. Nu
era în zonă alt „pârlac” ca mine, așa că șeful de post a venit
direct după mine la școală. Dar m-a luat pe ocolite, ca să
mă prindă și să nu mă scape. Banii rămași - ca să nu bată la
ochi la un eventual control - i-am pus într-un băț scobit de
floarea soarelui, am pus miezul înapoi și l-am aruncat înfipt
în zăpadă, în faţa postului de miliţie ca să nu îl poată ajunge
cineva, decât dacă trecea prin zăpada adâncă.
Era luna martie şi încă mai era multă zăpadă. Am fost
chemat la cancelarie şi luat pe departe. Acolo era şeful de
post, directorul Maxim şi doamna Froicu. Au discutat cu
mine, iar şeful de post mi-a spus să merg la postul de miliţie
că vine şi el după mine. Am plecat dându-mi seama deja că
mă încolţiseră şi erau pe o pistă bună ca să îmi dovedească
vinovăţia. Ajuns la postul de miliţie, am stat câteva minute,
am auzit că trenul către Iaşi a ajuns în gară şi aveam răgaz
de 5-10 minute să ajung până acolo. M-am fofilat prefăcân-
du-mă că merg la wc, şi am şters-o pe poartă nu înainte de
a lua băţul cu banii, înfipt în faţa miliţiei. Am ajuns la gară,
m-am îmbarcat şi iar mi-am luat „vacanţă”, vacanţă de pri-
măvară, acum înaintea celei pe care o dădea şcoala.
Banii i-am terminat repede și am început să trăiesc după
vechiul tipic. Dar era destul de frig și mai greu decât în „va-
canțele” pe care mi le luam de la mama și tata. Eram mai

subnutrit și mă luaseră colocatarii parcă mai din pripă și mă
înghionteau. Când priveam pe peronul gării din Iași cum
elevii se întorceau acasă la părinți m-a luat și pe mine do-
rul și am plecat acasă la mamaia Cozăroaia. Aici venise sora
mamei de la Baia Mare, tanti Verginia, care s-a îngrijit de
mine cât am fost mic până s-a căsătorit. M-a îmbăiat și m-a
schimbat, m-a despăduchit, plângându-mi de milă. Eram
hămesit de foame, dar după ce am mâncat, am uitat de toate.
Oferta dubioasă
Î
ți spuneam cititorule că după revoluția din 1989 m-am
eliberat de la închisoarea din Bârcea Mare de lângă Deva
și după ce m-am asigurat că o să am o locuință și un loc
de muncă, am plecat acasă să îmi văd părinții. Era seara
când am ajuns. Am trecut pe la cârciumă în drum spre casă,
unde am cumpărat un pachet de țigări și am băut un coni-
ac. Erau mulți cunoscuți, prieteni, dușmani, nu mă interesau
pozițiile lor. Eram mai rezervat în acele momente, datorită
gândurilor pe care le aveam închiriate de iubita mea. După
ce m-am delectat cu un coniac, am ieșit să merg spre casă.
Dar la intrare, era șeful de post cu un profesor mai tânăr.
- Hai noroc, bărbate! Ce faci? Parcă ne-am mai întâlnit
sau am visat?
- Cred că ai visat Ioane, că eu acum am ajuns acasă.
Rămăsesem „prieteni”, dacă un infractor și un milițian
pot fi prieteni. Ne-am bătut într-o seară ca chiorii. Eram
beți și eram de o seamă. El mândru, eu mândru, ne-am cărat
pumni și picioare cât am putut, eu fiind cu piciorul în ghips.
Dar ne-am împăcat și eram în relații de pace.

- Pe unde mai ești? mă întrebă el.
- Am ieșit de câteva zile și sunt la Reșița.
- Cât stai acasă?
- De ce mă întrebi?
- Rămâi și tu acasă că avem nevoie de primar în sat și
nu avem om de nădejde.
- Ai băut ceva Ioane, sau ai chef de glume cu mine?
- Vorbesc serios. Eu te pun primar, că lumea te cunoaș-
te. Știu că ai un cuvânt de spus în fața lor și eu te sprijin.
- Băi, tu ești hotărât? Chiar crezi ce spui? Nu sunt atâția
oameni deștepți în comuna asta, tocmai pe mine, un infrac-
tor, te-ai găsit să îl pui primar?
- Nu omule, eu știu ce spun, că până acum trei primari
au fost și oamenii i-au luat la șuturi. Pe tine nu îndrăznește
nimeni să te conteste. Știu eu cum te iubesc oamenii din sat.
- Bine, mai vedem! am spus dând mâna cu ei și plecând
către casă.
Nici nu mă gândeam la așa ceva, chiar dacă ar fi fost
adevărat ce spunea el. Nu aveam o pregătire anume, chiar
dacă la pușcărie am fost uneori șef și m-am descurcat, sau
în comună am luat de multe ori inițiativa să fac baluri sau
discoteci tocmai în toiul verii, când era ordin de sus că ță-
ranul trebuie să fie odihnit pentru campania agricolă și nu
avea voie la distracție. Eu am reușit să mobilizez tinerii care
doreau să se distreze și în timpul liber prestam muncă vo-
luntară, ca să putem obține permisiunea de a ne distra. Am
avut câteva asemenea realizări.
OFERTA DUBIOASĂ 67
Tovarășa președintă de CAP trebuia să își dea consimță-

mântul, semnând o țidulă cu ștampilă pentru ca primarul și
șeful de post să ne dea permisiunea la distracții. Odată, știu
că tovarășa președintă mi-a zis:
- Tovarășe, sunteți membru de partid?
- Nu, tovarășa!
- Eu o să vă propun să fiți ales, pentru că aveți calități
organizatorice de mase. Noi nu am reușit niciodată să mobi-
lizăm tinerii la activități de voluntariat, dar dumneavoastră
ați făcut-o.
- Tovarășa, nu vă obosiți, deoarece eu nu pot fi mem-
bru de partid, că am făcut pușcărie.
- Daa? Îmi pare rău!
Am ajuns acasă și mi-am îmbrățișat părinții. Tata tocmai
fusese cu pachet la mine, dar eu am fost plecat. Un frate de-
al lui, mai mic, murise la Deva și a fost la înmormântarea
lui. Cu această ocazie, a dorit să îmi aducă pachet cu țigări
și alimente. El ce se mai îngrijea de mine, să îmi scrie câte o
scrisoare. Scria frumos și îngrijit, chiar dacă avea patru clase
și îi plăcea să îmi trimită din când în când un pachet, eu fi-
ind pe la diverse închisori.
A fost la mine și când eram la Școala de Reeducare la
Târgu Ocna, și când eram la Păltiniș-Ciuc, județul Harghi-
ta. Chiar dacă ne-am certat și înghiontit, era omul care m-a
crescut și în măsura în care am înțeles și putut, l-am prețuit
și iubit.
Am înțeles că atunci când a închis ochii bolnav fiind, a
plâns că eu nu am fost lângă el. Era conștient că a greșit mult
față de mine, dar eu îl iertasem demult. Nu îmi stătea în fire

să fiu dușmănos.
- Voi știți ce mi-a spus șeful de post? Vrea să mă pună
primar în sat.
- Nu mai spune…
- Da! Eu nu l-am crezut. Cred că vrea să râdă de mine,
cu toate că nu își prea permite el să glumească în felul acesta.
- E bine tată, dacă ăsta a zis că te pune, să știi că te pune,
că el a făcut câteva lucruri bune acum după revoluție.
- Da tată, dar eu nu voi accepta așa ceva.
- De ce?
- Nu pot. Știu ce poate ieși de aici.
- Măi băiete, ăsta e hotărât. Nu scapi de el.
- Scap eu…vezi-ți de treabă.
- Treaba ta, dar poate ne era și nouă mai bine.
Am tăcut, am mai stat o zi sau două și am plecat de aca-
să înapoi la Reșița. Nu mă interesa politica. Mă gândeam
la ceea ce știi și tu. Eram obsedat de ființa ei. Am ajuns la
Reșița, am început munca în echipa mea, dar nu mai aveam
același entuziasm ca înainte. Viața mea fără ea nu își avea
nici un farmec.
La Reșița era și sora mea Mihaela, care învăța la un liceu
sportiv. Era atletă și stătea la un cămin. Mai treceam pe la ea
din când în când. Era și ea supărată pe cea care mă înrobea.
Nu vreau să scot în evidență că această femeie a fost rea și
eu am fost bun. Vreau să înțelegi cititorule, că e minunat să
asculți de cuvântul sfânt, viu și lucrător al lui Dumnezeu.
Dacă aș fi citit vreodată proverbele lui Solomon din Biblie,
OFERTA DUBIOASĂ 69
probabil că nu făceam ce am făcut. Adică să mă îndrăgostesc

nebunește de o femeie căsătorită. Ea putea să spună orice,
dar eu nu trebuie să mă las ademenit.
Îți scriu mai departe încă puține rânduri despre această
relație și voi părăsi subiectul. Învață ceva din toate acestea
dacă vrei și poți.
Îmi este greu să repet că o iubeam și nu i-aș fi făcut ni-
ciun rău. Era conștientă că a greșit față de mine și că o relație
cu mine o poate costa viața, pentru că știa că nu poate să se
înfrâneze de la trăirea în adulter. Am mers de mai multe ori
la ea și am tot rugat-o să vină cu mine. Prin 20 - 21 martie
1990, mi-a spus:
- Chiar dacă am rămâne noi doi pe acest pământ, eu cu
tine nu pot să mai trăiesc.
- Am înțeles. Atunci de ce m-ai legat cu vrăjitorii?
- Nu te-am legat.
- Ba da, ai făcut-o. Dacă vrei să ai liniște și pace, du-te
și fă ce vrei pe la vrăjitori ca să scapi de mine, altfel vei ajun-
ge rău.
- Dar să nu îți pară rău!
- N-o să-mi pară rău dacă ție îți este bine. Fă-o!
Așa m-am despărțit de doamna și nu ne-am întâlnit nici
în ziua de azi. Vei spune cititorule, că m-am vindecat. Nu!
Chiar de atunci, am început să fur tot ce îmi cădea în cale,
sperând că poliția mă va prinde și mă va aresta. Pentru că
nu concepeam să trăiesc fără ea, doream ca în felul acesta
ea să scape de mine și eu de ea. Am continuat să fur orice
și am fost prins, pentru că asta îmi doream.
Iar la judecată, în in-

stanță, am cerut să mi se
Dacă aș fi citit vreodată
dea cât mai mulți ani de
proverbele lui Solomon
condamnare, ca să nu mai
din Biblie, probabil că nu
ies din închisoare. Legea făceam ce am făcut.
m-a condamnat la 7 ani
detenție plus o restanță
de 4 ani, 11 luni și 26 zile.
Aceasta era cea de-a șaptea condamnare.
Doream să sfârșesc într-un fel, să termin cu viața aceasta
mizeră, dar nu știam cum. Aveam momente de luciditate,
când îmi părea rău că am făcut ce nu trebuia și doream cu
orice preț să mă eliberez. Dar mă întrebam cum?!
Erau 12 ani de condamnare. Trebuia să execut cel puțin
9 ani până la prima comisie de eliberare condiționată. Când
cădeam în meditațiile mele, îmi părea bine că ea a scăpat de
mine și poate trăi fericită.
Sosirea în Craiova
E
ram în al patrulea an de când executam mandatul.
Nu mai știam nimic de acasă. Mă uitaseră toți. Înce-
pusem să nu mai sper la nimic și în pesimismul meu
scriam versuri. Mă mângâiam că voi scrie câteva sute
de poezii, suficient pentru un volum și voi găsi un sponsor
pentru a le publica. Visam ca datorită acestui fapt inedit în
închisorile din România, să fiu pus pe liber și voi pleca acasă.
Scrisesem circa 200 de poezii de dragoste, istorice, poe-
me, catrene, etc. Scriam cu creionul pe nişte caiete purtate
după mine prin închisorile pe unde m-am perindat. La în-
ceputul pedepsei plecasem de la Timişoara, de la Popa Şapcă
şi am ajuns din nou la Bârcea Mare, acolo de unde mă libe-
rasem după revoluţie.
Încă se mai cunoşteau găurile prin pereţi şi mirosul de
sânge de hoţi în atmosfera închisorii. Pentru măcelul făcut
acolo de miliţienii gardieni nu a fost tras nimeni la răspunde-
re. S-a muşamalizat totul. Aici după revoluţie au intrat nişte
culte, care au dăruit deținuților Biblii noi în țiple de celofan.
Când am ajuns eu acolo, acestea se jucau la jocuri de noroc,

fiind considerate capital pentru unii, deoarece se vindeau
pentru 20-25 pachete de țigări. Am câștigat câteva la barbut
și le țineam în traistă fără să le rup țipla, ca să valoreze mai
mult. Mi-a venit în gând să versific Biblia. Zis și făcut. Am
desfăcut o Biblie și am început cu Geneza, luând verset cu
verset. Aveam nevoie de hârtie și creion, de o gumă … Așa
că am rugat un preot ortodox care venea pe acolo să îmi
aducă cele de trebuință pentru versificare. El mi-a spus:
- E greu lucru să faci ce vrei să faci. Și cere timp.
- Eu am timp și am s-o fac, dacă mă ajutați.
- Barem Psalmii dacă i-ați versifica și tot ar fi ceva, că
au mai fost versificați de părintele Dosoftei, dar nu mai sunt.
- Bine, voi versifica Psalmii.
Și am început cu primii 5 pe care i i-am dat. I-a făcut
pierduți. Când a auzit comandantul închisorii ce vreau să
fac, a țipat la mine spunând:
- Băi țigane, ce vrei tu să faci? Uite că o cioară vrea să
scrie poezii. Pleacă din fața mea.
Am plecat și nu am mai versificat niciun Psalm. Am
făcut rost de caiete și am început să scriu poezii. Nu eram
țigan. Am fost calm de data aceea, însă de felul meu nu su-
portam să fiu jignit. A trecut ceva timp și de la Bârcea Mare
am fost transferat la Jilava. Aici am avut proces la Tribunalul
Suprem și până mi s-a definitivat sentința am stat aici.
Am fost băgat la o cameră de periculoși, deoarece așa
eram categorisit datorită faptelor mele din trecut. După cum
am mai spus, eram la a șaptea condamnare și adunasem în
SOSIREA ÎN CRAIOVA 73
palmares mai multe grade de periculozitate. Eram recalci-

trant. Credeam că toată dreptatea este de partea mea și gar-
dienii nu mi-o dădeau. Îi instigam pe ceilalți deținuți la re-
voltă, pentru a ne cere drepturile pe care credeam că cineva
nu ni le dă.
Eram plini de păduchi. Îmi dădusem foc la toate haine-
le intime. Eram în piele și zeghea aspră de pănură. Așa am
ajuns într-o zi în fața unei reportere de la jurnalul Eveni-
mentul Zilei. Și am avut inspirația să iau cele două caiete cu
poezii la mine, pentru a i le arăta. Ea m-a întrebat:
- Cum sunteți tratați în detenție? Este mizerie...?
Sunt păduchi?
- Colegii mei nu v-au spus?
- Ba da, dar vă întreb și pe dumneavoastră. . .
- Nu putem vorbi și despre altceva?
- Despre ce anume? Vi s-a făcut vreo nedreptate?
- Astea s-au făcut și se fac mereu pe aici. Aș vrea să
vorbim despre literatură, despre poezie…
S-a uitat la mine și mi-a spus mirată:
- Nu am venit pentru așa ceva, dar să știți că m-ar inte-
resa. Puteți să îmi arătați ceva?
- Da, am spus eu, scoțând caietele și citind din prima
poezie, care era un fel de prefață:
„Aș vrea să scriu poeme și idile
Pasteluri și sonete, chiar și vodevile,
Dar n-am cutreierat „băiat fiind”
Păduri și munți în versuri să-i colind ….”
(prolog)
Am citit mai departe. Cred că a rămas impresionată

pentru că mi-a cerut caietele să le arate șefului, dar cei din
conducere nu mi-au dat voie. A rămas la impresia de atunci
și nu ne-am mai întâlnit.
Timpul a trecut cu mai multe peripeții. Am fost trans-
ferat la Penitenciarul Craiova pentru a-mi executa manda-
tul care rămăsese. Eram frustrat de toate aceste mutări, dar
eram sub puterea unui
mandat de condamnare,
pe care eu mi l-am ce- La pușcărie, egoismul este
rut și trebuia să îl execut de mare densitate pe metru
acolo unde eram trimis, pătrat. Țipam pentru mân-
subordonându-mă ca care, țipam pentru drepturi,
atare. țipam pentru orice. Viața îmi
Cum am ajuns în ajunsese un țipăt și o revoltă
curtea închisorii, gardi- împotriva tuturor. Eu eram
enii ne-au aliniat pe toți bun și toți erau răi. Eram
nemulțumit și nefericit. Viața
cu bagajele în față și ne-a
îmi ajunsese insuportabilă.
luat la întrebări locțiito-
rul comandantului.
- Care e Chiruță?
- Eu!
- Vezi că aici e Craiova și nu e loc de întors! Adică tre-
buia să fiu cuminte, că altfel o pățeam.
- Să nu vă speriați voi de mine, le-am spus zeflemist.
- Bine, am mai văzut noi ca tine!
- Te înșeli, eu sunt unicat și ca voi am bătut mulți. Nu mă
iritați și nu mă amenințați.
Au mai trecut în revistă câțiva deținuți mai periculoși,

apoi ne-au încolonat și ne-au dus la magazia de efecte.
Aici doreau să ne schimbe de hainele de pe noi și să ne dea
niște rupturi. Nu am vrut să mă subordonez și m-am certat
cu garda care m-a lăsat în pace. Certat înseamnă urlete, ți-
pete, vociferări, injurii și amenințări, atât pentru impresia
artistică, dar și pentru intimidare.
În final ne-am liniștit și am rămas fiecare cu țoalele noas-
tre. M-au „cazat” pe secția celulară, unde erau periculoșii.
M-am împrietenit repede cu colegii de cameră, cu cei de pe
celulară, ne întâlneam la plimbare și discutam diverse pro-
bleme. Eu eram cu întocmitul apelurilor, contestațiilor, me-
moriilor și a altor căi de atac la tribunal și judecătorie și mă
căutau deținuții pentru aceste lucruri. Astfel îi cunoșteam și
îi îndrumam să facă ce trebuie să facă. Dar prima întrebare
pe care am pus-o era:
- Băieți, aveți televizor în cameră?
- Nu avem, căci aici sunt câteva pe toată secția.
- Și cum vedem Caracatița?
Era un serial polițist de care eram captivat și nu doream
să pierd nici un episod. Când a venit sâmbătă seara, am ra-
portat să ne bage televizor să vedem serialul, sau să ne ducă
la o cameră unde să îl vedem. Dar nu ne-a scos. Am început
să bat în ușă și să strig și să îi instig și pe ceilalți să ceară. În
câteva minute toată secția urla de nu se mai înțelegea nimeni
cu noi.
Frații Pasăre, care erau cu mine în cameră s-au tăiat la
comandă. Curgea sângele din ei ca din arteziană. A venit
intervenția, i-a dus la medic, dar tot nu ne-au rezolvat. Am

continuat să urlăm și să ne cerem drepturile la televizor. Am
dat foc la haine și la alte lucruri, poate poate vom reuși să îi
mișcăm și să ne rezolve problema. Dar totul a fost zadarnic.
Luni dimineață, când a intrat iar tura de sâmbătă seara,
ne-au scos din cameră să ne tundă și să ne bage la izolatorul
de pedeapsă. Eu nu m-am lăsat tuns. I-am alergat pe gar-
dieni prin curte și înapoi pe holurile închisorii, au sărit pe
mine să mă bată și nu reușeam să mă îngenuncheze. Un gar-
dian s-a supărat și mi-a băgat degetele în ochi, să mi-i scoa-
tă. Disperaseră toți că nu reușeau să mă tundă. I-am lăsat să
mă tundă ca pe o oaie și apoi m-au băgat la izolare. Veneau
gardienii să ne amenințe pe la ușă și îi înjuram de la cel cu
țâța în gură până la cel cu barba sură – de toată familia.
Timpul trecea dureros de încet. Era strâmtorare mare.
Să stai închis într-o celulă de 2 pe 4 metri, câte 7-8 persoane
în 5 paturi, cu un wc și o chiuvetă. Acolo mâncai și aco-
lo îți făceai nevoile. Ne făceam câte un paravan din pătură
sau cearșaf pentru a masca wc-ul, dar vorba gardienilor: „nu
v-am adus noi la pușcărie. Noi vă dăm ceea ce aveți dreptul,
atât cât ne este permis.”
Aveau dreptate. Ei se îngrijeau de noi, după cum aveau
ordine. Viața era dureroasă, să nu îți scrie nimeni o scri-
soare, că nu primești nici un ajutor de nicăieri. Să poftești
să mănânci și altceva decât ceea ce primești pe vizetă și să
nu ai de unde. Să mai și fumezi și să nu ai țigări. Să urli
toată ziua ca o fiară înlănțuită, să urli în zadar, că nimeni
nu te poate ajuta.
La pușcărie, egoismul este de mare densitate pe metru

pătrat. Colegul care primește pentru că are cine-i aduce, dacă
nu-i prea mare chitră, nu te poate ține la infinit cu mâncare
și țigări de la el și îți spune:
- Ai mei mă au doar pe mine la pușcărie. Și-apoi nu
suntem amândoi pe mandat. Așa că nu ne cunoaștem. Nene,
vezi-ți de traista ta!
Are dreptate. Nu-s datori ai lui de acasă să o duc și eu
bine, dacă eu nu am pe nimeni. Scriam și nu primeam nici
un răspuns de la nimeni.
Aveam câțiva prieteni pe
camere mari, care mă cu-
noșteau de mulți ani și îi Aveam 38 de ani, un man-
dat de executat de 12 ani
ajutasem și eu de multe
de închisoare, executasem
ori și îmi strângeau chiș-
4 ani și mai aveam de ex-
toace de țigări mizerabi-
ecutat cel puțin 5 ani până
le pe care mi le trimiteau la comisia de eliberare
prin cineva care avea tre- condiționată. Îmi era foar-
cere pe la ușa mea. Astfel te greu, foarte greu. În-
supraviețuiam un timp. cepusem să mă aplec sub
Aveam un coleg de came- povara anilor de închisoare.
ră care era artist în confec-
ționarea penalelor, Radu
Fonea. Îi dădeam și lui să
fumeze și din foi ale Noului Testament – era plină pușcăria
de ele – făcea țigări penale pe care le fumam cu mare sete.
Putea spune cineva că nu sunt credincios? Aveam înti-
părit în plămâni cuvântul lui Dumnezeu. Ajunsesem rău.
Foarte rău. Mă ținea în picioare mândria. Tot ea mă orbea să

nu-mi recunosc nimicnicia și goliciunea. Nu puteam să plec
capul de teamă de a nu fi călcat în picioare.
Țipam pentru mâncare, țipam pentru drepturi, țipam
pentru orice. Viața îmi ajunsese un țipăt și o revoltă împo-
triva tuturor. Eu eram bun și toți erau răi. Aveam impre-
sii bune despre mine și rele despre alții. Eram de fapt rău,
nemulțumit și nefericit. Viața îmi ajunsese insuportabilă.
Mă supăram repede și tot repede îmi trecea. Nopțile nu
puteam dormi.
Fumam acele faimoase penale, adormeam cu ele în
mână, eram ars și nimic din patul meu nu era întreg, era
ciuruit de arsuri de țigară. Mă perpeleam în așternutul meu
și simțeam că îmi explodează creierii de gânduri amare.
De neîmpliniri, de dorințe neîmplinite, de viață îngrădi-
tă și la câte altele mă mai gândeam. Începusem să regret ușu-
rătatea cu care am tratat viața. Îmi făceam diverse planuri de
viitor, dar care viitor? Voi mai ieși de aici? Gânduri negre,
negre și amare, amare și acre de neputință.
Nu doream nimănui să simtă ceea ce simțeau eu atunci.
Pentru cine sufeream? Pentru ce sufeream? De ce sufeream?
Eram vinovat pentru multele mele păcate, regretam că nu
am fost cuminte. Regretam că am trăit viața cu superficiali-
tate, regretam că m-am lăsat târât cu atâta ușurință la pierzare.
Îmi pierdusem orice speranță că voi mai face ceva în
viață. Eram total deznădăjduit, dar mă ambiționam să cred
că nu sunt un ratat și voi reuși să mă realizez în vreun fel.
Dar cum?
Mă rugam de colegii mei de pe secția celulară să mă trea-

că și pe mine pe tabelul celor care ies la pocăiți. Doream să
le dau poeziile să mi le publice ei, să vândă cartea și să-și ia
banii. Pe mine mă interesa faptul împlinit, adică tipărirea
cărții. Asta, cartea, gândeam eu, îmi poate garanta liberarea
excepțională. Cât am fost liber, nu am prețuit libertatea. Dar
tânjeam după ea, acum când eram închis. Omul niciodată
nu știe ce vrea cu adevărat în viață.
Cum a început totul
E
ra vara, la începutul ei. Eram șef de cameră pe celular,
secția a V-a, camera 107. Trebuia să înceapă campiona-
tul mondial de fotbal din 1994. România se calificase la
acest campionat și nu aveam televizor în cameră. Eram
microbist și aș fi dorit să văd toate meciurile, fiind o trecere
de timp mai plăcută, un episod de viață mai frumos, care mă
putea ajuta să uit oarecum pentru putin timp de suferința
atroce pe care o simțeam în toată ființa mea. Oamenii din
cameră nu mă doream a fi șef, cu toate că nu le eram decât
slugă, raportând problemele lor și întreținând ordinea și cu-
rățenia în cameră.
Ei doreau să le pun la dispoziție un televizor, să se poată
„desfăta” sau dacă nu, să cedez locul de șef altui deținut din
altă cameră, care putea să le asigure delectarea. Am raportat
conducerii acest caz. Comandantul a ordonat ca pe parcur-
sul desfășurării campionatului mondial să putem merge la
alte camere pentru a viziona meciurile. Colegii mei tot nu
s-au mulțumit și au dorit cu tot dinadinsul să mă elimine.
CUM A ÎNCEPUT TOTUL 81
Chiar dacă domnul comandant mi-a zis să rămân, l-am ru-

gat frumos să aducă el pe cineva anume, un deținut care avea
televizor primit de acasă. Puteam avea un câștig, un avantaj.
Dar am zis că este bine să fie liniște și pace și să facă ce vor ei.
Spuneam că era început de vară și de campionat mondi-
al. Era într-o sâmbătă dimineață când mi-am auzit numele
strigat pe holul secției unde eram „cazat”. Un domn educa-
tor m-a scos la clubul închisorii, la „pocăiți”.
Mi-am luat caietele cu poezii, deoarece pentru asta ie-
șeam, nu cu intenţia de a mă pocăi. Eu aveam religia mea,
credința mea, cum am pomenit de la părinți, nu doream cu
nici un chip să fac altfel.
Am strâns caietele sub braț și m-am deplasat la club. Co-
legii mei de pe secție, Simion și un deținut din București
mi-au spus:
- Să nu mai spui la nimeni că ieși la pocăiți, că nu ne
mai scoate nici pe noi.
- Bine, le-am spus.
Dar oare mă voi ține de cuvânt? Când am ajuns în cla-
sa de la club, erau adunați aşa de mulți deținuți, că nici nu
aveam unde să mă așez. Cineva mi-a făcut loc într-o bancă și
am luat loc. După ce nu a mai venit nimeni, ne-am ridicat în
picioare și din fața noastră un om în vârstă, cu părul alb, cu
o față luminoasă, pe care se putea citi o mare pace lăuntrică,
alături de un alt „civil” lângă el, slăbuț și cu ochelari la ochi
ne-au zis:
- În numele sfânt al lui Isus Hristos, deschidem întâlnirea
noastră din această zi cu imnul 158: „Ne așteaptă un cămin fericit”.
Au început cu toții să cânte o melodie plăcută, liniștitoa-

re, calmă, despre un cămin pe care Dumnezeu ni l-a pregătit
și în care vom avea liniște și fericire. Cântam și eu de parcă
am cântat toată viața mea acea cântare. Apoi am rămas cu
toții în picioare și tot din fața noastră, domnul cel mai în
vârstă a spus:
- Cine se simte îndemnat de Duhul Sfânt să înalțe
o rugăciune.
Cineva din mulțime a început să se roage folosind cu-
vinte pe care nu prea le auzisem în viața mea. Apoi, după ce
rugăciunea s-a terminat, au zis cu toții „amin” și s-au așezat
pe locurile lor.
Am uitat pentru ce ve-
nisem acolo. Am uitat de
poezii, de publicat cărți, de Am uitat pentru ce venisem
eliberare. Mă simțeam așa acolo. Am uitat de poezii,
de bine, că nici acum nu de publicat cărți, de elib-
pot pricepe acea stare de erare. Mă simțeam așa de
liniște și pace sufletească, bine, că nici acum nu pot
pe care o simțeam atunci. pricepe acea stare de liniște
Auzeam lucruri noi și pace sufletească, pe care o
din gura celor pe care îi simțeam atunci.
ascultam. Era un fel de
școală, ei îi spunea școala
de sabat. Ţineau în faţă niș-
te broșuri sau reviste cărora le spuneau lecțiuni. Aveau și Biblii
(din care eu fumasem la greu, făcând penale din foile lor) și
niște cărți mai mici, din care cântau.
Am stat acolo vreo trei ore și parcă nu aș mai fi plecat.

Eram așa de bucuros pentru ce am auzit acolo despre viață,
despre Dumnezeu, despre o viață veșnică, despre un loc pe
care Domnul Isus ni-l pregătește în ceruri, în casa Tatălui
său. Parcă eram în altă lume, unde nu se vorbea despre de-
cret, despre pachet, despre cumpărături. Aici se vorbea de
o viață veșnică, de lucruri de care auzisem doar în basmele
lui Petre Ispirescu. Despre viață fără de moarte și tinerețe
fără bătrânețe.
A venit prânzul. Iar am cântat și ne-am rugat, apoi ne-
am despărțit de acei oameni misterioși, parcă veniți din altă
lume. Niciodată nu am auzit vorbindu-se așa de frumos.
Fără înjurături, blesteme și vulg la tot pasul. Am uitat despre
adevăratul motiv pentru care venisem și mergeam spre ca-
meră vorbind încontinuu:
- Dacă mă las de fumat, mă pocăiesc! Vă spun că mă
pocăiesc dacă mă las de fumat. O să vedeți.
Colegii mei de cameră mi-au spus:
- Dacă te pocăiești, ăștia îți aduc pachete și tot ce ai nevoie.
- Măi oameni buni, nu mă înțelegeți greșit, nu am ne-
voie de mila nimănui. Eu m-am simțit foarte bine acolo în
adunarea aceea și vreau să mai simt acea plăcere. Acea liniș-
te și pace pe care am simțit-o acolo. Ce știți voi cât de bine
m-am simțit?
M-au lăsat în pace. Eu mă delectam în sinea mea cu simță-
mintele trăite în acele momente, retrăindu-le iar și iar. Acum
abia așteptam să vină sâmbăta următoare, când să mă duc
iar la adunarea lor. Ce descoperisem eu de mă captiva așa?
Ce erau acele momente frumoase de încântare? Cine îmi

dădea acea liniște și pace pe care o simțeam? Credeți că îmi
puneam aceste întrebări? Nu!
Într-o zi sau două am uitat ce am spus și ce am auzit. Am
rămas cu o vagă amintire plăcută și o dorință de a mai par-
ticipa. În rest, am intrat în furtuna vieții de zi cu zi. Cu ace-
leași tabieturi, cu „plăcerile” și vulgul nostru la modă. Dar
undeva, într-un străfund, am fost străpuns.
Străpuns de ceva, de cineva, care dorea ceva cu mine
și pentru mine. Străpuns și zgândărit de ceva într-un chip
nedeslușit, ceva care mă făcea să mă întreb de multe neîn-
țelesuri, deocamdată fără răspuns. Nu stăteam eu liniștit în
cloaca mea? Ce mi-a trebuit să merg la ăștia, la pocăiți?
Acum parcă nu mă simt sătul de cele auzite și sunt mai
înfometat și însetat să aud acele vorbe. Adevărat, a fost fru-
mos, chiar foarte frumos, chiar dacă nu au fost băutură și
mâncare, sau dansuri și femei, a fost frumos și fără astea.
Dar un altfel de frumos, diferit de ce îmi închipuiam eu.
Mai spuneau ei că împărăția lui Dumnezeu nu înseamnă
numai băutură și mâncare … și uite că au avut dreptate …
Era un adevăr frumos pe care nu îl văzusem sau simțisem
până atunci.
Cu o săptămână înainte făcusem o cerere către un
alt cult care vizita unitatea de penitenciar. Dar mă su-
părasem pe colegul care mă îndemnase la așa ceva și
am rupt cererea. Era, credeam eu, un semn de sus.
Am înțeles mai târziu că Dumnezeu mă dorea cu ge-
lozie să fiu numai al Lui. Nu știu ce mi-a plăcut așa de
mult, că nici muzica nu era săltăreață, nu erau nici fe-

mei. Că citisem prin niște broșuri că ăștia când se adună
fac orgii…
Nu! Nu au fost asemenea lucruri. Poate mie mi-ar fi
plăcut destrăbălarea. Eram un om destrăbălat și nemernic.
Dacă oamenii aceia ar fi simțit ce fel de om sunt eu, cred că
nu m-ar fi primit acolo. Câte scârboșenii îmi treceau prin
gând … Nu! Nu atunci, acolo, nu! Înainte de a veni acolo,
mintea mea era o cloacă de mizerii. Dar parcă se evapora-
seră toate când am început să cânt cu oamenii aceia și să
mă rog, mai bine zis să mă unesc cu ei în rugăciune, că eu
nu știam să mă rog. Adică ei se rugau și dacă le convenea ce
spunea cel care se ruga, spuneau amin, adică „așa să fie”.
În următoarea sâmbătă nu m-au mai scos la întâlnirea
pocăiților. Aveam o stare de neliniște și doream atât de mult
să „gust”, să mă „ospătez” din acea hrană spirituală… Dar
cadrele de la educație nu m-au scos, pentru că nu eram pe
un tabel aprobat de comandantul închisorii și nu doreau să
fie sancționate pentru mine. Ca prin minune, nu am luat foc
cu ei (adică să mă cert).
Întodeauna aveam impresia că cineva nu îmi acordă
drepturile pe care le am ca deținut. Eram obsedat de lucrul
acesta. Dar atunci am tăcut și le-am spus că au dreptate. Până
atunci nu le dădusem niciodată dreptate. Dar cred că a auzit
comandantul sau locțiitorul comandantului că eu vreau să
ies și după aceea m-au scos în fiecare sâmbătă. Eram fericit
că nu-mi stătea nimeni în cale să ies să mă întâlnesc cu acei
oameni la clubul închisorii.
manifest
S
e vehiculează mereu despre infractorii care comit in-
fracțiuni, recidivând în condamnările lor, că ar fi învă-
țați cu viața de pușcărie și că le place acolo. Ferește-te
să gândești astfel despre ei. Suntem oameni, împinși
de suferințe și necazuri, oameni care nu se pot stăpâni, care
tânjesc după o viață mai bună, mai fericită, dar nu înțeleg în
ce constă bunătatea și fericirea unei vieți.
Sunt oameni ca tine, ca mine, ca oricare dintre noi, poate
neînțeleși de familii, de prieteni, de colectivitatea unde pre-
stează un serviciu - dacă au găsit așa ceva – oameni dornici
să fie remarcați, dar sunt nebăgați în seamă de cei din jur și
astfel, datorită circumstanțelor de mai sus și a altora aseme-
nea lor, ajung să se îndepărteze și să se izoleze de societate,
să devină niște paria. Acesta este un caz „fericit”, dar alții
ajung să se sinucidă, să comită infracțiuni, să se drogheze,
să ucidă, etc.
Aceste „scursuri” ale societății le-am creat noi, eu și tu,
noi și voi, prin egoismul nostru, prin mândria noastră, prin
MANIFEST 87
neatenția și indiferența noastră, prin maniere nepoliticoase

şi alte acte neomeneşti de care am dat dovadă odată, când-
va, ieri, azi sau oricând, atenţi sau neatenţi, folosind limbaje
verbale, de gestică sau de altă natură, care au făcut din seme-
nii noştri nişte … scursuri.
Deci noi și voi, eu și tu suntem vinovați pentru viața
acestor oameni pe care societatea îi numește „scursuri”. Ce
suntem oare noi? Cine suntem noi?
Gândește-te și analizează, judecă și vei observa că poți să
aprofundezi și mai mult această temă și vei înțelege că noi,
cei din viața liberă, suntem vinovați pentru cei care își tră-
iesc anii în detenție, privați de libertate de către niște oameni
care i-au împins să ajungă acolo. E drept? Sau ce mai e drept
în ziua de azi?
Vei spune că și tu ai trecut prin situații dificile, prin ne-
cazuri și suferințe, băgat sau nebăgat în seamă, dar nu te-ai
drogat, nu te-ai sinucis, nu te-ai izolat, nu ai comis infracți-
uni, etc. Bucură-te! Bucură-te, fii fericit că ai avut putere să
te reculegi, să lupți, să te învingi, să mergi mai departe spre
o țintă pe care ți-ai pus-o. Țintă pe care ai atins-o, și azi sau
mâine, ești ori vei fi un om realizat, fericit și bucuros!
Dar vai, peste câte cadavre am trecut, orbiți de vanitate,
de glorie, orbiți de tot ce poate orbi pe cineva, lăsând în jurul
nostru gemete și urlete de suferință.
Nu, nu dramatizez și nici nu exagerez. Privește în urma
ta, în jurul tău, la colegii tăi, la frații tăi, la părinții tăi, la
prietenii tăi peste care tu strălucești. Ascultă-i cum gem,
cum plâng sau privește-le rănile sufletești pe care tu li le-ai
produs călcând cu crampoanele nepăsării peste ei, orbit de

vanitate și glorie, clădindu-ți o carieră. Cu ce preț?
Da, așa cum zici tu, fără suferință nimic nu se poate re-
aliza și nimic nu poate străluci. Dar prețul? Oare se merită?
Tu ce crezi?
Totul e deșertăciune. Deșertăciune și goană după vânt.
La fel sfârșește și cel bogat și cel sărac, la fel sfârșește înțe-
leptul ca și ignorantul. Așa ne învață Biblia în Eclesiastul.
Bucură-te cititorule, de o asemenea glorie, și de o asemenea
viață! Dar vei ajunge să dai socoteală de tot și toate. Vai de
ziua aceea!
Deci acești oameni, infractori, scursuri sau cum vreți
să le mai spuneți sunt produsul nostru. Ce să facem cu ei?
Ce să facă Dumnezeu cu noi care am contribuit la căderea
și decăderea lor? Analizează cititorule, până unde poate să
ajungă o vorbă pe care ai spus-o semenului tău, fratelui tău,
părintelui tău, o vorbă de jignire sau un gest necuviincios.
Domnul Isus în cuvântarea Lui de pe muntele fericirii ne
spune că dacă îl insultăm pe fratele nostru prin cuvintele
„prostule” sau „nebunule” este ca și cum l-am fi omorât.
Oare câți oameni voi fi omorât eu? Sunt eu un criminal?
Este prea de tot. Prea de tot! O asemenea vorbire este prea
dură și cred că vom analiza altădată acest subiect. Așa gân-
deam și eu înainte de a cunoaște adevărul, adică acel cuvânt
viu și lucrător al lui Dumnezeu.
De aceea mi-a plăcut să merg la acea adunare pe care am
descoperit-o în penitenciar. Când ajunsesem să nu mă mai
consider om, când nimeni nu îmi spunea o vorbă de mângâ-
MANIFEST 89
iere, când toți în jurul meu formaseră un pustiu arzător de

trivialitate, josnicie și destrăbălare, când toți mă desconsi-
derau sau mă batjocoreau, „cineva, un străin” pentru mine,
s-a aplecat în suferința mea și mi-a vorbit mai frumos decât
mama mea, m-a mângâiat și mi-a oblojit rănile sufletului în-
durerat și mi-a deschis ochii să văd goliciunea mea și a vieții
pe care o trăiesc, a idealurilor după care tânjesc și m-a învă-
țat să doresc altceva, net superior idealurilor mele efemere
spre care ținteam.
De aceea îndrăznesc să te îndemn să privești mereu în
sus, așteptând fericita nădejde că tot ceea ce El a promis se
va împlini. În crezul bisericilor ortodoxe și catolice scrie că
„El va să vie în slavă și mărire, să judece viii și morții”. Iar
Domnul Isus ne învață să ne ferim să judecăm pe cineva,
deoarece după cum vom judeca, așa vom fi judecați. Deci El
va veni în slavă și mărire, ca să ia cu El pe toți aceia care au
crezut în El.
Cea mai mare rușine?
E
ra în primăvara lui 1994. Cu ocazia sărbătorilor pascale
ortodoxe, Serviciul Umanitar pentru Penitenciare din
Craiova a venit cu pachete de alimente la clubul mare al
penitenciarului din Craiova. Aveam patru ani și jumă-
tate de când eram arestat și în acest timp nu fusesem vizitat
niciodată de familie.
Pentru îmbrăcăminte și strictul necesar m-am descur-
cat singur, dar erau ani care trecuseră și ani pe care îi mai
aveam de executat din mandatul de 12 ani. Îmi era foarte,
foarte greu. Înainte, mai jucam la jocuri de noroc și îi câș-
tigam pe ceilalți colegi de cameră. Astfel aveam țigări să
fumez, obiecte de igienă și chiar hrană în plus față de cea
primită la cantină.
Acolo unde eram cazat, pe secția a V-a din penitenciarul
Craiova, majoritatea deținuților erau necăutați de familii.
Erau închiși cu pedepse mari, de peste 10 ani, cei mai mulți
ispășind pedepse pentru omor. Aceștia nu erau asemenea ce-
lorlalți infractori, care se lăsau manipulați la jocuri de noroc,
CEA MAI MARE RUȘINE? 91
fapt pentru care duceam lipsă de parteneri și nu mă puteam

„descurca” pentru a le lua pachetele primite de acasă. Așa că
nu mai puteam să trăiesc ca altădată și începusem să disper.
Dar atunci când l-am cunoscut pe Dumnezeu, am înce-
put să-mi dau seama că El nu iubește aceste practici și mi-
am dorit din toată inima să renunţ la ele. Când am fost şi eu
chemat la club pentru a primi un pachet din partea acestui
Serviciu Umanitar, mândria din mine nu îmi dădea voie să
mă duc acolo. Colegii din cameră, săraci ca şi mine, m-au
îndemnat să merg și să îl iau. Abia m-am lăsat convins să
ajung acolo. Întâlnirea cu acești oameni, bărbați și femei, a
fost într-o atmosferă familiară, atât de frumoasă, încât m-a
pătruns până în adâncul
sufletului și m-a podidit
plânsul. S-au înălțat cân- Eram pentru a șap-
tări de laudă la adresa lui tea oară la închisoare.
Dumnezeu, ne-am rugat Niciodată mama nu îmi
împreună și apoi fiecare spusese că am făcut-o de
am primit câte o sacoșă cu râs. Dar ceea ce făcusem
alimente, fructe și dulciuri. acum însemna pentru ea
Ajuns la cameră, m-am o mare rușine.
decis ca prima carte poșta-
lă pe care o voi primi din
partea unității să o trimit la această biserică, mulțumindu-le
pentru gestul mărinimos. Așa am și făcut. Am scris, am
mulțumit în numele tuturor și i-am rugat să îmi găsească o
doamnă care să dorească să corespondeze cu mine în vede-
rea căsătoriei. Dar nu am primit niciun răspuns.
Au mai trecut vreo două luni până când am fost scos la

clubul penitenciarului, într-o zi de sâmbătă. Ulterior, ieșeam
frecvent în fiecare sâmbătă și asimilam cu mare sete învăță-
turile primite acolo. Viața mea era o viață plină de întrebări.
Îmi doream din toată inima să fac o schimbare radicală, do-
ream să fiu fericit, dar așa cum am mai spus, nu cunoșteam
nici măcar ce înseamnă adevărata fericire.
Faptul că am început să citesc Biblia îmi aducea o liniște
și o pace sufletească pe care nu o simțisem niciodată în viață.
Am reușit să mă las de fumat. Fumasem 31 de ani şi aveam
plămânii plini de nicotină. Dacă cineva mușca din mine se
otrăvea; atât de nociv eram. Aceasta era prima mare biruin-
ță. De bucurie i-am scris mamei mele că m-am pocăit, deşi
nu înțelegeam pe deplin ce înseamnă cuvântul acesta, adău-
gând că m-am lăsat de fumat.
Ea dorea foarte mult ca eu și tatăl meu să nu fumăm.
M-am gândit că această veste o va bucura nespus. Era mama
mea și chiar dacă nu îmi scria sau nu îmi trimitea pachet,
nici nu mă vizita, era totuși mama mea. Aveam o vârstă la
care îmi era rușine să cer mamei mele ajutorul. Am primit
răspunsul: bineînțeles o scrisoare scrisă de sora mea mai
mică, în care îmi spunea:
- Doream să îți trimit pachet, dar când am primit scri-
soarea de la tine m-ai tulburat foarte mult. M-ai făcut de
rușine, dragul mamei. Cum să îți părăsești credința și să
te pocăiești?
Eram pentru a șaptea oară la închisoare. Niciodată nu
îmi spusese că am făcut-o de râs. Dar acum, când doream
o schimbare spre bine pentru viață mi-a zis acele cuvinte.

Pentru ea, pocăința însemna mare rușine. Dar pentru mine
era ceva deosebit, un simțământ pe care nu îl înțelegeam pe
deplin. Îmi plăcea să mă întâlnesc cu Dumnezeu, pentru că
am citit în Biblie că dacă doi sau trei se întâlnesc în numele
Lui, El este prezent cu ei. Și apoi El s-a aplecat în suferința
mea, m-am mângâiat și mi-a oblojit rănile sufletului meu
îndurerat. Așa cum am mai spus, mi-a deschis ochii să-mi
văd goliciunea mea și a vieții pe care o trăiam.
Venise iarna. Pe la sfârșitul lui octombrie a început să
ningă, iar eu nu aveam haine groase să îmbrac. Am aștep-
tat ca toți din celulă să se culce. M-am dus lângă ușă și am
început să vorbesc cu Dumnezeu. „Doamne, știi cât sunt de
mândru, știi că nu îmi place să cer nimic de la nimeni, că
m-am descurcat până acum după capul meu și vezi de câte
lucruri am nevoie. Nu știu cum poți, sau ce poți face pentru
mine ca să primesc îmbrăcăminte și strictul necesar.”
Era vineri seara. A doua zi trebuia să merg la adunarea
din clubul închisorii. Dimineața, un coleg de la altă cameră
mi-a trimis o cămașă și un pulover. Era și el sărac, poate mai
sărac decât mine. Am rămas impresionat de gestul lui până
acolo încât după eliberare l-am vizitat și i-am adus pachete
până când a murit (tot în închisoare).
Am ajuns la adunare în acea sâmbătă, m-am așezat în ul-
tima bancă, am cântat. Încă luam după mine caietele cu poe-
zii, gândind că voi găsi o portiță când să pot aminti motivul
pentru care eram acolo: să fiu ajutat să public. Încet, dar si-
gur, mi-am dat seama că ceea ce scriam eu în acele poezii nu
corespundea cu învățăturile pe care le primeam atunci, așa

că am abandonat ideea. Caietele acelea zac și acum prăfuite
într-un sertar din biroul meu.
Între cei care ne vizitau sâmbăta, era pastorul Constan-
tin Popescu, un asistent medical Costel Poenariu, un con-
tabil Marica Ștefan, un inginer Palada Dumitru, un pensio-
nar Țală Ion. Nelipsiţi, în
fiecare sâmbătă erau soţii
Traian şi Aurelia Moţ.
Cum stăteam acolo „Doamne, știi cât sunt de
în ultima bancă a venit mândru, știi că nu îmi place
la mine Costel Poena- să cer nimic de la nimeni, că
m-am descurcat până acum
riu. Mi-a pus prieteneş-
după capul meu și vezi de
te mâna după cap, dar
câte lucruri am nevoie. Nu
m-am retras imediat. Nu știu cum poți, sau ce poți
eram obișnuit cu aseme- face pentru mine ca să pri-
nea gesturi. Ființa mea mesc îmbrăcăminte și strict-
era într-o continuă încor- ul necesar.”
dare, pentru că aseme-
nea gesturi în penitenciar
erau riscante. Le conside-
ram începutul unui atac. Nu eram învățat cu gesturi de apro-
piere. Dar el a insistat și m-a întrebat:
- De ce ai nevoie frățioare? M-am uitat răutăcios la el și
am replicat:
- Nu am nevoie de nimic.
Nu îmi plăcea să primesc milă de la nimeni, dar în acea
situație, el a insistat:
- Ai nevoie de îmbrăcăminte? Îți ajunge mâncarea?

Ai nevoie de ceva strict necesar?
În sinea mea, mă întrebam ce vrea acest om de la mine.
Până la urmă, m-am „spart”.
- Sunt arestat de aproape cinci ani și nu am primit aju-
tor de nicăieri, nici de la familie. Nevoile mele sunt mari. Nu
am îmbrăcăminte și nici strictul necesar pentru un bărbat.
El mi-a spus:
- Dă-mi numele și voi veni eu la tine cu un pachet. Să
îmi spui ce ai nevoie.
Într-adevăr, a durat cam o lună de zile. Pentru că el era
ocupat, a trimis-o pe mama Peșea care venea cu pachete la
mai mulți deținuți.
În celula noastră au venit doi deținuți. Unul se numea
Mircea Trifan, era ardelean din Aluniș, județul Cluj și era
botezat în penitenciarul Aiud la cultul baptist, iar celălalt era
un țigan din Satu Mare, care cunoștea imnuri de la cultul ad-
ventist. Împreună, seara și dimineața, cântam și îl lăudam pe
Dumnezeu. Ne rugam împreună și chiar mâncam. Se legase
o prietenie, o frăție. Ceilalți din cameră erau invidioși pe noi
și au încercat să ne despartă.
Mircea venise de la Aiud. Scăpase de controlul efectuat în
penitenciar cu mai multe cuțite cu buton, pe care le-a valorificat
luând pe ele alimente de la bucătar. La masa noastră erau ne-
lipsite șunca de porc și mâncărurile grase. Eu eram lacom, un
foarte mare mâncător de șuncă. Când nu primeam o jumară în
castron de la bucătar, urlam de mă auzea comenduirea. De ace-
ea, ei aveau grijă ca întotdeauna să îmi pună carne în castron.
De când am început să mă rog și să îl laud pe Dumne-

zeu am observat că pofta mea pentru acest bucate a început
să dispară. Am început să îl refuz pe prietenul meu Mircea
când mă invita la masă. Când vedem grămada de șuncă tă-
iată pe fața de masă, nu mai simțeam nicio atracție. Atunci
l-am întrebat pe Dumnezeu:
- Și ce am să mănânc?
Cum vă spuneam, colegii noștri de cameră erau invidi-
oși pe noi și ne-au „ajutat” să plecăm din cameră. Eu cu Mir-
cea am fost mutați în altă cameră, pe aceeași secție, a V-a din
penitenciarul Craiova. Am continuat să studiem Biblia, să
cântăm și să ne rugăm împreună. Țin să amintesc că el um-
blase și studiase doi ani de zile, înainte de arestare, la cultul
adventist. Cunoștea din imnurile lor, studiase Apocalipsa lui
Ioan, dar plăcerea pentru muzica ascultată și hrana pe care
o mânca l-a făcut să aleagă cultul baptist. Am rămas prieteni
în continuare, dar nu mai mâncam împreună.
Dumnezeu s-a îngrijit ca eu să încep să mănânc o hrană
fără atât de multă carne. Am început să înțeleg ce vrea Dum-
nezeu de la mine. M-am deprins să scriu versuri religioase.
La început mai stângace, dar încet-încet, Dumnezeu mi-a
dat înțelepciune prin Duhul lui cel Sfânt să scriu versuri
după voia Lui cea sfântă.
Timpul a început să treacă și am simțit nevoia să fiu în-
tr-o cameră cu oameni care împărtășesc aceleași simțăminte
religioase. Mai ales, într-o vineri seară am avut o altercație
cu un coleg de cameră, în care mi-a burdușit capul cu pumni
pentru că i-am spus să lase televizorul mai încet, să nu aud
gemetele din filmul pe care ei îl vizionau. Eu am înțeles de

la domnul Șerban, un alt inginer, că adventiștii nu se uită la
televizor vineri seara și în tot sabatul. Am descoperit mai
târziu că Dumnezeu ne îndeamnă în Isaia 58, 13.14 să nu ne
facem plăcerile noastre în ziua sabatului.
Îmi plăcea să văd filme. Nu aveam putere să mă abțin să
nu le văd, dar îmi impusesem să nu mai vizionez vineri sea-
ra. Nu i-am făcut nimic colegului care mă lovise cu pumnii,
dar am insistat, totuși să dea sonorul mai încet. Atunci el a
adresat injurii mamei mele. M-am ridicat din pat, i-am dat
un singur pumn şi i-am spart toată gura. Buzele rupte îi flu-
turau şi a început să şi le coase cu un ac. Gardianul a văzut
scena și mi-a spus că mă va pedepsi. I-am spus să facă ce o
crede el de cuviință.
A doua zi, în sabat, eram cu ochii umflați. Am vorbit cu
domnii care ne predicau și le-am spus ce am pățit în noaptea
precedentă. Colegul cu care mă bătusem venea și el la acele
întâlniri. Domnii mi-au zis să contemplez la suferința Dom-
nului Hristos.
Aventura Bibliei
G
ândiți-vă un pic la omul nou care încerca să se plămă-
dească din grămada de lut, întinată de mizeriile pă-
catului în care mustea. Ce putea ieși bun? Eram atât
de dornic de schimbare, încât nu am cuvinte ca să ex-
prim această dorință, chiar dacă în viața mea de până atunci
- aveam 38 de ani - citisem câteva mii de cărți. Erau nopți
când devoram și câte două cărți, deoarece colegii care mi le
împrumutau mie fără plată mă grăbeau să le citesc pentru le
închiriau a doua zi pe țigări. Aceasta era moneda de schimb
în penitenciar.
Erau cărți de aventuri, cărți de dragoste, de capă și spa-
dă. Nu erau cărți de vreun studiu oarecare. Mă prindeau atât
de mult, mă fascinau cu peripețiile lor încât nu le lăsam din
mână până nu le terminam.
Vreau să îți spun că aveam un vocabular destul de bo-
gat, dar nu reușeam să exprim „procesul” care se derula în
ființa mea. Am înțeles că nu e bine să mănânc orice. L-am
crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, chiar dacă cea mai bună
AVENTURA BIBLIEI 99
carne pentru mine era carnea de porc și toți mâncau așa ceva.
Mi-am zis: dacă El, Dumnezeu zice „să nu mâncați” nu am
să mai mănânc. După aceea am citit în Biblie, în cartea Levi-
ticul la capitolul 11 ce e bine și ce nu e bine să mănânc, apoi în
Deuteronom capitolul 14
și cu mai mare întărire a
venit Isaia 66, 3.17.
Așa mi-am dat sea- Citeam Biblia foarte greu.
Avea 1223 pagini pe care le-
ma că Dumnezeu ne în-
aș fi putut devora în două trei
vață ce e bun și ce nu e
zile. Dar oricât de mult mă
bun de mâncare. Iar mai străduiam, nu puteam citi
sus în versetul 2 din ca- mai mult de câteva capitole
pitolul 66, a doua parte, zilnic. Îmi era ciudă pe mine,
El spune că își îndreaptă că alte cărți le-am putut citi
privirile spre cel ce sufe- în timp record, dar Biblia nu o
ră și are duhul mâhnit, puteam lectura în acest mod.
spre cel ce se teme de cu-
vântul Lui. Ce frumos, ce
frumos, să vezi că Lui îi
pasă de tine și de mine. Dacă ne deschidem ochii și ușa ini-
mii noastre, Îl vom primi în toată ființa noastră.
Dragii mei, am lăsat la o parte orice ziar, orice revistă,
orice publicație și orice altă carte pe care o citeam altădată.
Am început să citesc Biblia primită de la pastorul Popescu
Constantin, dar oricât încercam să o citesc de repede, nu
puteam să o termin ca pe celelalte cărți. Mă rugam la Dum-
nezeu ca să îmi dea înțelepciune să o citesc și să înțeleg ce scrie
în ea, iar totodată să aplic învățăturile ei în practica vieții mele.
Dar citeam foarte greu. Avea 1223 pagini pe care le-aș

fi putut devora în două-trei zile. Dar oricât de mult doream
să o citesc, nu puteam termina mai mult de câteva capitole
zilnic. Îmi era ciudă pe mine, că alte cărți le-am putut citi în
timp record, dar Biblia nu o puteam lectura în acest mod.
Îmi plăceau atât de mult Psalmii, iar Proverbele sau Pil-
dele lui Solomon mă răscoleau. Când citeam din Proverbe
capitolul 1 de la versetul 22, mă tulburau mustrările pe care
le-a lăsat Tatăl ceresc.
„Până când veți iubi prostia proștilor? Până când le va
plăcea batjocoritorilor batjocura și vor urî nebunii știința?
Întoarceți-vă să ascultați mustrările mele! Iată voi turna Du-
hul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele… Fi-
indcă eu chem și voi vă împotriviți, fiindcă îmi întind mâna
și nimeni nu ia seama, fiindcă lepădați toate sfaturile mele,
de aceea și eu voi râde când veți fi în vreo nenorocire, îmi
voi bate joc de voi când vă va apuca groaza, când vă va apuca
groaza ca o furtună și când vă va învălui nenorocirea ca un
vârtej, când va da peste voi necazul și strâmtorarea. Atunci
mă vor chema și nu voi răspunde, mă vor căuta și nu mă
vor găsi.
Pentru că au urât știința și nu au ales frica Domnului,
pentru că nu au iubit sfaturile mele și au nesocotit toate
mustrările mele, de aceea se vor hrăni cu roadele umbletelor
lor și se vor sătura cu sfaturile lor, căci împotrivirea proștilor
îi ucide și liniștea nebunilor îi pierde. Dar cel ce m-ascultă
va locui fără grijă, va trăi liniștit și fără să se teamă de vreun
rău.
AVENTURA BIBLIEI 101
Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu

tine învățăturile mele, dacă vei lua aminte la înțelepciune și
dacă îți vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înțelep-
ciune și dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta
ca argintul și vei umbla după ea, ca după o comoară, atunci
vei înțelege frica de Domnul și vei găsi cunoștința lui Dum-
nezeu. Căci Domnul dă înțelepciune, din gura Lui iese cu-
noștință și pricepere, El dă izbândă celor fără prihană, dă un
scut celor ce umblă în nevinovăție. Ocrotește cărările nepri-
hănirii și păzește calea credincioșilor Lui. Atunci vei înțelege
dreptatea, judecata, nepărtinirea, toate căile care duc la bine.
Căci înțelepciunea va veni în inima ta și cunoștința va fi
desfătarea sufletului tău, chibzuința va veghea asupra ta, pri-
ceperea te va păzi, ca să te scape de calea cea rea, de omul care
ține cuvântări stricate; de cei ce părăsesc cărările adevărate ca
să umble pe drumuri întunecoase…” Proverbe 1, 22 - 2,13.
O… câtă lumină, câtă învățătură, ce frumusețe și ce bi-
necuvântare, dragii mei! Cât de clar se exprimă Dumnezeu.
Citește aceste învățături și nu te lepăda de ele. Le-am devo-
rat, sunt parte din mine, sunt hrana mea zilnică, sunt bucu-
ria vieții mele și candela care îmi luminează cărarea.
Un hoț, un tâlhar, un neica nimeni, un nimeni în drum,
spuneți-mi cum vreți, dar bucuria mea e atât de mare încât
orice cuvânt pe care mi-l vei adresa nu mă va jigni, pentru că
Bunul Dumnezeu în bunătatea Lui „a ales lucrurile nebune
ale lumii… lucrurile josnice ale lumii și lucrurile disprețui-
te…” pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu
(1 Corinteni 1, 27.29). Câtă onoare pentru mine, un infrac-
tor, un marginalizat al societății să pot avea preț în ochii lui

Dumnezeu ?!
Psalmistul ne îndeamnă și ne cheamă la ospăț: „Gustați
și vedeți cât de bun este Domnul” (Psalmii 34, 8). Oare ce
trebuia să mai aștept atunci, acolo în situația în care eram?
El, Dumnezeu mi-a întins mâna mie, unui om de nimic, ti-
căloșit de viața pe care o trăiam fără El. Mi se părea că sunt
cineva și în fond eram un nimeni. Și câți ca mine sunt care
nu dau crezare chemării lui Dumnezeu?
Veți spune că voi sunteți liberi, că nu ați comis infracți-
uni ca mine, nu ați păcătuit și cine știe ce veți mai spune ca
să fugiți de Dumnezeu. Scuze sunt multe, dar Domnul nu
încetează să ne cheme să venim la El și să ne pocăim. Pocă-
ința nu este ceva rușinos, este o virtute, dar nu oricine poate
fi virtuos. Pocăința este schimbarea radicală pe care un om
trebuie să o facă în viața lui, dar nu va putea niciodată să o
împlinească fără ajutorul lui Dumnezeu. Deci, viața trăită
fără ca El să ne conducă este o viață inexistentă.
Camera luminii
M
ai aveam cinci ani până la intrarea în comisia de
eliberare condiționată. Eram atât de bucuros că
L-am cunoscut pe Dumnezeu, că viața mea a în-
ceput să capete culoare și sens. Aveam alte ide-
aluri. Începusem să gândesc diferit. Fugeam de triviali-
tatea celor din jur. Nu o mai gustam ca altădată. Nu mă
mai făcea să râd. Dumnezeu mă luminase, mă împuter-
nicise să înțeleg ce e bun și ce este rău. Îmi plăcea felul
minunat în care mă schimba după chipul și asemănarea
Lui. Eram flămând și însetat după cuvântul vieții. Îmi
doream atât de mult să execut restul mandatului într-o
cameră cu deținuți care să cunoască Biblia și să trăiască
după Cuvântul viu și lucrător al lui Dumnezeu. Dar nu
era chiar așa de ușor.
Eram la pușcărie, unde nu puteam face ce vreau, nici
cum vreau eu. M-am înțeles cu câțiva colegi cu care mă
întâlneam la curtea de plimbare sau sâmbăta în clubul
închisorii unde eram aduși din toată pușcăria, să ne
rugăm împreună și să postim un post negru fără mân-

care și apă, pentru această împlinire de a fi împreună
într-o cameră.
M-am îndemnat cu Bratina Teofil, un țigan din Hune-
doara, cu Dulhac Simion din Comănești Bacău, cu Man Oc-
tavian din Cluj, cu Dragnea Marian Florin din Ploiești. După
cum am zis, am decis să postim și să ne rugăm Domnului, ca
să ne îngăduie să formăm o cameră pe secția celulară, unde
eram cazați câțiva dintre noi.
După ce ne-am rugat mult și am ţinut post negru, fără
apă și hrană, m-au desemnat pe mine să merg la raportul
domnului comandant, căruia să îi exprim dorința noastră,
de a forma o cameră, unde să ne închinăm după învățătu-
ra pe care am primit-o. Am ieșit la raport și comandantul
m-a întrebat:
- Ce probleme ai, Chiruță?
- Domnule comandant, doresc să ne aprobați să înfiin-
țăm o cameră de pocăiți!
- Și care cameră? Și cu cine?
- Care vreți dumneavoastră pe secția celulară și uitați,
aceasta este lista cu deținuții care vrem să fim împreună să îl
lăudăm pe Dumnezeu.
- Bine, mergi la cameră. Voi trimite subofițerul de ser-
viciu și vă va muta.
- Vă mulțumesc, să trăiți!
Era un om foarte serios, iar deciziile lui rămâneau
ferme și nu se întorcea de la cuvântul dat. Cu toate că, la
intrarea în închisoare cu el am avut primele divergențe.
CAMERA LUMINII 105
Pe atunci nu îl cunoșteam pe Dumnezeu. Acum eram „pri-

eteni”. Mă asculta oridecâte ori veneam cu vreo solicitare și
o rezolva în funcție de posibilități.
Așa a luat ființă camera luminii, după cum ne numise
cineva. Fiecare dintre noi dorea din toată inima să îl lău-
dăm pe Dumnezeu, deși eram niște infractori: patru crimi-
nali și un hoț. Eu eram hoțul.
Da, așa cum v-am mai spus, Dumnezeu L-a trimis
pe Domnul Isus să se nască, să trăiască și să moară pen-
tru cei păcătoși, pentru cei bolnavi, pentru cei care vor
crede cu adevărat în El. Noi citeam și studiam în fiecare
zi. Ne rugam și cântam, lău-
dând pe Dumnezeu așa cum
învățam în fiecare sâmbătă Așa a luat ființă cam-
la adunările din penitenciar. era luminii: cu patru
În timpul zilei, câte 14 - 15 criminali și un hoț. Eu
ore ne făceam studiul nos- eram hoțul.
tru, fiecare în parte: citeam
Sfânta Scriptură, apoi ne
adunam în micuța celulă, pentru altarul de dimineață și
altarul de seară. Adică citeam unele devoționale pe care
le aveam la îndemână, cântam spre slava și gloria Celui
Prea Înalt ceea ce învățasem să cântăm în adunarea de
la club.
Mai învățam în timpul zilei unele imnuri noi. Con-
ducerea penitenciarului ne aprobase să avem un ra-
dio-casetofon. Aveam și casete cu predici și imnuri. Ne
rugam și Îl rugam pe Dumnezeu să ne dea înțelepciune
să învățăm cântări și imnuri pe care nu le știam. Așa se

face că la data eliberării, știam să cânt aproape 300 de
imnuri creștine.
Frângeam împreună atât pâinea vieții, cât și pâinea cea
de toate zilele. Ne făceam singuri hrană: primeam pe vizetă
doar pâinea pe care o dădea penitenciarul și cu puținul pe
care îl primeam la pachete – aveam dreptul la zece kilogra-
me de alimente o dată la patru luni – supraviețuiam fără să
mâncăm hrana pe care ne-o dădea penitenciarul.
Smerirea mea
S
e spune că niciun prooroc nu este bine primit în loca-
litatea lui de baștină. După cum nici Domnul Hristos
nu a fost primit de cei din Nazaret, care îl cunoșteau
că este fiul tâmplarului Iosif și al Mariei. Și eu mă gân-
deam și tot făceam planuri cum să ajung acasă și să le spun
celor care mă cunoșteau despre dragostea lui Dumnezeu,
despre schimbarea mea, despre felul minunat în care lucrea-
ză El în viața acelora care îl primesc ca Domn și Mântuitor
al vieții lor.
Aveam o familie la noi în Răuseni, de-ai lui Iordăchel,
care erau pocăiți, adică adventiști de ziua a șaptea. Parcă
eram supărat pe ei, că nu mi-au spus mai dinainte despre
această învățătură frumoasă, dumnezeiască și m-au lăsat să
rătăcesc pe marea vieții în furtuna deznădejdii mele. Oare
i-aș fi ascultat? Treceam de multe ori pe la poarta lor și aveau
un băiat, pe Ionel, cam de seama mea, pe care atunci când îl
vedeam, îl strigam printre dinți, printre gard:
- Po-că-i-tu-lee!
Era ca o batjocură. Ca o injurie. Imediat fugea și spunea

mamei lui că l-am făcut pocăit.
- Ionele, mamă, zi dragul mamei amin!
Dar el nu înțelegea și plângea pentru „jignirea” primită.
Mă gândeam la prietenii mei, la profesorii mei, la toți
cei dragi, precum și la dușmani, cu toate că nu prea aveam
eu dușmani, că nu purtam pică pe nimeni. Să le spun de
frumoasa învățătură pe care am cunoscut-o, despre salvarea
și mântuirea prin credința în Isus Hristos. Și câte nu le-aș fi
zis, deoarece ei mă ascultau. Le plăcea să vorbim împreună.
Dar oare ar fi primit?
Ar fi acceptat ei învățături de la un hoț, de la un infrac-
tor ca mine, care îi învăța ce a aflat el la pușcărie? Ce puteau
învăța de la un pușcăriaș, de la un infractor? Eu oricum mă
pregăteam, dacă nu pentru această ocazie, pentru orice situ-
ație în care va fi nevoie să vorbesc despre credința căpătată
în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Învățam, citeam, scriam și iar învățam, citeam, scriam, în-
vățătură peste învățătură. Și acum inima mea nu mai mustea
a ticăloșie, ci era plină de Cuvântul lui Dumnezeu, însetată
și flămândă după mântuire. Nu mai fumam, nu mai vorbeam
urât, mă rugam, cântam laude la adresa Domnului. Viața îmi
era plină de poezie și o pace lăuntrică mă umplea din cereas-
ca împărăție. Binecuvântată să fie închisoarea, pentru că am
ajuns să fiu în această groapă a omenirii, plin de fericire, o
fericire plină de împlinire și dragoste de la Dumnezeu.
Voiam să dau de știre orișicui despre trăirile mele, des-
pre bucuria care îmi umplea ființa și nu conteneam să le
SMERIREA MEA 109
spun deținuților când ieșeam la curtea de plimbare despre

bucuria mea. Abia așteptam să mă liberez și să ajung acasă
pentru a le spune tuturor ce cunoscusem eu.
Dar timpul trecea. Clepsidra vremii își strecura
nisipul dintr-o parte în alta, vremea își punea amprenta
peste omenirea decăzută. Profețiile se împlineau sub ochii
noștri, tânjeam după re-
venirea în slavă și mărire
a Domnului Isus Hristos
pe norii cerurilor. Noi ci- Binecuvântată să fie închi-
team și studiam, cântam soarea, pentru că am ajuns
și ne rugam cu stăruință și să fiu în această groapă a
omenirii, plin de fericire, o
smerenie. Iar viața noas-
fericire plină de împlinire și
tră era plină de bucurie și
dragoste de la Dumnezeu!
totul era frumos, chiar și
Voiam să dau de știre oriși-
în închisoare. cui despre trăirile mele, de-
Dimineața mă tre- spre bucuria care îmi um-
zeam primul. Îmi făceam plea ființa și nu conteneam
programul de igienă, mă să le spun deținuților când
rugam și citeam câteva ieșeam la curtea de plim-
capitole din Biblie și stu- bare despre bucuria mea.
diam lecțiunea la zi. Apoi
luam mătura și cârpa și fă-
ceam curățenie în cameră.
Îmi venea câte un gând rău privind frații mei dormind nepă-
sători și îmi spuneam în sine: „uite fraierii ăștia cum dorm și
eu șmecherul le fac curățenie. Fac șmotru cu cârpa…” și îmi
venea să îi iau la bătaie din somn.
Dar mă rugam la Dumnezeu să îmi dea putere să mă

pocăiesc, să mă smeresc și să îmi slujesc frații. Nu era ușor să
gândești altfel: dacă mai bine de treizeci de ani ai visat să fii
cineva de renume pozitiv sau negativ, să fii pomenit veșnic,
iar acum, acel erou legendar care te visai ajungea să curețe
wc-ul, să măture și să facă șmotru prin cameră.
Lăudat să fie Dumnezeu pentru că m-a smerit. Și mai
mult, într-o dimineață, după rugăciune și devoțional, am ci-
tit Isaia 53 și lecțiunea dezbătea același subiect. Eu mă sim-
țeam departe de realitatea acelor momente de smerenie ale
Mielului jertfit fără să crâcnească. După terminarea lecțiunii
m-am rugat: „Doamne, vreau să mă smerești cum știi tu că
este mai bine, deoarece simt cum iar se umflă mușchii pe
mine și nu vreau să mai fac rău nimănui!”
Cu o zi înainte, avusesem o discuție cu doi colegi din ca-
meră care înnoptaseră în altă celulă, unde erau homosexu-
ali. Iar eu le-am reproșat că nu este bine ce au făcut, deoarece
pot aduce prejudicii imaginii lucrării care se făcea cu noi. În
ziua aceea am ieșit la curtea de plimbare, în care ieșeau mai
mulți deținuți din alte celule, între care și cei la care înnop-
taseră colegii mei.
Cât de bine știe Dumnezeu viața noastră. El a știut și
ce îl înjosește pe unul ca mine, care eram considerat a fi un
deținut respectat pentru mai multe „calități”, cum ar fi ace-
lea că știam să mă bat, că nu prăduiam (pâram) pe nimeni
și pentru că eram temut de gardă fiindcă îi instigam pe alții
la rebeliune. În plus, eram jucător de jocuri de noroc și in-
fracțiunile mele erau făcute cu cap, într-un mod inteligent.
SMERIREA MEA 111
Pe deasupra eram hoț bătrân, vechi pușcăriaș, după cum

spuneam noi „de când se trăgea cu arcul și se punea bolova-
nul în ușa celulei”.
Dar Dumnezeu a îngăduit să vină la mine doi deținuți
homosexuali, care au început să mă lovească cu pumnii,
unul dintr-o parte, iar altul din cealaltă. Priveam la ei zâm-
bind, pentru că nu simțeam loviturile lor. Și mă rugam ca
Dumnezeu să nu le țină seama de ceea ce fac. Ei mă loveau
și mai tare și eu mă rugam. Simion și Teofil au sărit să mă
apere, s-au pus între mine și ei, dar au fost luați la picioare. A
strigat cineva din curte la ei, un smardoi (bătăuș respectat),
un karatist și aşa s-au liniștit.
Când am ajuns la cameră, m-am pus pe genunchi și i-am
mulțumit lui Dumnezeu pentru încercarea credinței noas-
tre. În timp ce mă rugam, au venit la ușă și prin vizetă ne-au
împroșcat cu injurii.
Dumnezeu ne dădea izbândă după izbândă în lupta cu
păcatul și cu cei din jur. Nu am reacționat ca altădată şi mi-
am dat seama că acesta înseamnă smerirea mea. La închi-
soare, cel mai josnic lucru era ca un șmecher să fie bătut de
către cei care m-au bătut pe mine. Lăudat să fie Dumnezeu
pentru marea Sa bunătate!
Lupta cu ecranul
Î
n decembrie 1994, când biserica avea săptămâna de ru-
găciune, Dumnezeu în bunătatea Sa a îngăduit ca în fi-
ecare seară să participăm și noi aici în pușcărie, la ruga
poporului advent. În fiecare seară din săptămână ne-a
fost aprobată ieșirea în clubul închisorii, pentru a ne întâlni
cu credincioșii voluntari, bărbați, femei și copii care veneau
să ne rugăm împreună.
Simion Dulhac mă rugase să nu spun la nimeni că ies la
adunare, ca nu cumva să se ceară și alții și să nu ne mai scoa-
tă nici pe noi din cauza lor. Era și el la început și încă nu în-
țelegea ce frumos este când poți să împărtășești altora bucu-
ria mântuirii. În fiecare zi când ieșeam la curtea de plimbare
aveam Biblia și cartea de cântări sub braț și nu conteneam să
le vorbesc oamenilor despre libertatea pe care ne-o dă trăi-
rea Cuvântului lui Dumnezeu.
Mulți mă ascultau; unii râdeau, iar alții se alăturau.
Așa se face că în acel an, 1994, am trăit cea mai frumoasă
săptămână de rugăciune din viața mea. Ieșeau la adunare,
LUPTA CU ECRANUL 113
seară de seară peste 150 de deținuți în trei clase, stăteau în

picioare sau într-un picior, că nu mai aveau loc, dar bucu-
ria era atât de mare din partea noastră și a lor, încât nu ne
deranja lipsa spațiului.
Cântam și ne rugam, lăudam și slăveam cu toții pe Cel ce
pentru noi păcătoșii S-a jertfit. În ultima zi, în sabat, au ve-
nit din biserică paisprezece frați și surori. Bucuria era mare.
Ne-am împărtășit experiențe, am legat prietenii, lucrarea
lua amploare și se întărea tot mai mult. Fratele Moț Traian
și sora Aurelia, soția dânsului erau foarte fericiți pentru că
Dumnezeu le-a îngăduit să fie ca niște părinți pentru acești
copii, care eram noi. Ne-au iubit până la trecerea lor la odih-
nă și ne-au predat ștafeta lucrării din penitenciare, nouă
celor care am rezistat până acum și nu am obosit să facem
binele, așa cum ne-au învățat ei și Domnul Hristos.
Fratele Traian Moţ povestea cu bucurie oricui despre
această lucrare care l-a întinerit, care l-a motivat să-și vân-
dă stupii împreună cu mașina și „să bage banii în lucrare”.
Atunci când a trecut la odihnă a fost înconjurat de frații
pentru care s-a jertfit, de pușcăriași. Tot un fost pușcăriaș s-a
îngrijit de toate nevoile lui și ale soției sale până la trecerea
la odihnă. Fratele Bancu Grigore, un tăciune scos din foc, în
inima căruia dragostea lui Dumnezeu pentru acești oameni
a fost atât de mare, i-a îngrijit până în ultima zi împreună cu
soția lui, Alina.
Erau niște copii deosebiți pe care Dumnezeu i-a binecu-
vântat cu tot ce aveau nevoie. Un pușcăriaș, un fost infrac-
tor, un hoț, care prin efortul acestui om – Traian Moț – și a
celorlalți voluntari activi în penitenciar și-au văzut roadele

muncii lor chiar și aici pe pământ. Dar în ceruri, câtă bucu-
rie vor avea?
Repet faptul că ne pregăteam în celule, în camera luminii
câte 14-15 ore pe zi. Mă legasem cu mare putere de versetul
21 din capitol 17 al Evangheliei după Matei, care spunea că
„asemenea soi de draci nu iese decât cu rugăciune și post”.
Am început să postesc un post negru fără apă și mâncare
câte două-trei zile și chiar patru într-o săptămână. Îmi spu-
neau colegii:
- Mănâncă! Altfel ai să mori, ai început deja să miroși
a stârv.
Dar nu-i luam în seamă. Mă rugam Domnului să îmi
dea putere și știam că tot ce fac este spre binele meu. Așa am
putut să înțeleg mai bine Cuvântul lui Dumnezeu și cu de la
El putere, l-am pus în practica vieții mele de zi cu zi.
Era atât de frumoasă viața în felul în care o trăiam acum.
Dar printre noi au început să apară și zavistii. Unii se plicti-
siseră de Biblie și doreau să privească la televizor la un film,
la un meci de fotbal, iar eu îi mustram aspru uneori. Când
se năștea discuția despre cutia magică, se tulbura liniștea din
camera luminii. Cineva dintre noi cumpărase un televizor
Sport defect și l-a rugat pe pastorul Popescu Constantin să îl
repare. Dar fratele Simion Dulhac a zis:
- Dacă reparați televizorul, vă rog frumos să îmi adu-
ceți și mie reviste obscene.
Pastorul s-a uitat la el, a zâmbit și nu a făcut nici
una, nici alta. Ar fi fost bun un televizor în cameră.
Puteam urmări o știre sau o emisiune constructivă…

Dar dacă nu ne-ar fi stăpânit butoanele telecomenzii,
ar fi fost și mai bine.
Cine crede că este stăpân
pe el să se abțină de la ceva, să
ia seama că greșește. Zavistiile Ori de câte ori apărea dis-
au fost și au trecut, dar bubo- cuția despre cutia magică
iul poftei a răbufnit în cele din se tulbura liniștea din
urmă și am fost raportați la camera luminii.
locțiitorul comandantului, care
a ordonat ca atât eu, cât și Simi-
on, să fim mutați din cameră.
Cu o săptămână în urmă, sau în acel sabat la adunare
studiam din lecțiune chiar din Evanghelia după Matei, ca-
pitolul 24, unde spune să ne rugăm ca fuga noastră să nu fie
iarna sau într-o zi de sabat. I-am rugat frumos pe gardieni să
amâne mutarea noastră pentru a doua zi, deoarece venisem
de la adunare și să nu umblăm cu bagajele după noi prin
pușcărie. Dar nu ne-au ascultat și ne-au mutat la alte came-
re. Simion a căzut la o cameră unde nu era televizor, dar eu
nu am avut parte de așa ceva.
Mă rugam la Dumnezeu să îmi dea putere să nu pierd
timpul uitându-mă la televizor. Îmi cunoșteam slăbiciunea.
Încet-încet, ca floarea soarelui după soare, am început să
privesc către cutia magică din colț. Oare ce o fi rău în asta?
Sunt fanatic? Extremist? Nu! Nu ar fi fost nimic rău dacă
aș fi pierdut din timpul meu o oră sau două pentru a mă
delecta cu o emisiune. Nu cred că Dumnezeu este atât de
arbitrar și m-ar pedepsi pentru așa ceva. Dar eu am început

să pierd nopțile, acele nopți liniștite în care mă odihneam
profund ca un prunc. Am început să nu mai studiez, pentru
că nu mai puteam de somn. Nu mă mai săturam și apoi zgo-
motul televizorului nu îmi mai dădea voie să mă concentrez.
Am început să plâng și să mă rog să îmi ajute Dumnezeu
să revin la liniștea și pacea pe care o aveam cu El mai înainte.
În cealaltă tabără, colegii mei, frații mei rămași în cameră,
au adus un deținut cu televizor și s-au delectat până … s-au
luat la bătaie. Apoi au început să se căiască de ceea ce făcu-
seră și ne-au trimis răspuns să ne întâlnim.
Pe atunci pregăteam un program special pentru o ocazie
deosebită. Nu îmi mai amintesc care anume, dar ne întâl-
neam pentru a ne pune de acord la întocmirea lui și împărți-
rea rolurilor pentru fiecare. După repetiție și-au cerut ierta-
re de la noi și au dorit să fim iarăși împreună. Ne-am impus
un post negru de trei zile și am hotărât cu toții la aceasta,
apoi ne-am strâns și am hotărât împreună să merg din nou
la comandant pentru aprobarea înființării unei alte camere,
ca aceea dinainte.
Aceste experiențe le-am avut în timp. Țin minte că
înainte de acest incident au venit în cameră alți doi frați:
Gavai Gal Iștvan și Lăcătuș Alexandru. Într-o după amia-
ză de sabat, a fost iarăși o discuție între noi și un frate m-a
luat la bătaie. M-a tras de la patul doi unde locuiam și a
început să îmi care pumni în față ținându-mă de păr. Eu
spuneam:
- Doamne, iartă-l că nu știe ce face!
El se îndârjea și mai tare, lovea cu mai mare putere și eu

repetam cu voce tare:
- Doamne, iartă-l că nu știe ce face!
Bătaia a durat trei reprize. Aveam fața tumefiată, dar nu
simțeam nicio durere. După ce s-au consumat episoadele,
când spiritele erau calmate, m-am dus la fratele meu care
m-a lovit și l-am rugat să mă ierte pentru că am fost o prici-
nă de poticnire pentru el. S-a uitat lung la mine și a zis:
- Eu trebuie să îmi cer iertare de la tine, bineînțeles
dacă mă poți ierta.
- Te iert, dar poate ți-am fost o pricină de poticnire.
Timpul trecea, noi studiam, ne mai certam, că pietrele
tari se mai și ciocnesc și chiar dacă nu mai eram copii, ne
trecea supărarea ca unor copii și ne împăcam.
Dragii mei, era atât de frumoasă viața pe care o trăiam
prin credință, chiar dacă uneori mai vedeam și stele verzi.
Rămâneam statornici în studiu și rugăciune și în trăirea
după cuvântul lui Dumnezeu.
Comandantul ne-a aprobat din nou o cameră, dar am
pus condiția că înființăm o cameră nouă fără televizor, ca să
putem studia, să ne rugăm și să îl preamărim pe Dumnezeu.
Ce oameni cuminți și sfinți, poate veți spune. Chiar dacă
voiam să fim, păcătuiam și noi în fel și chip.
Pași pe calea credinței
V
or citi cei care m-au cunoscut ca smardoi și vor spune:
„A înnebunit. Prea multa credință l-a prostit!” Nu le-
ar veni să creadă că eu m-aș putea lăsa lovit de cineva
chiar în față, pentru că mă feream de mutilări în orice
împrejurare. Am avut grijă de mine în toți anii executați să
mănânc bine, să nu mă droghez, să nu mă desfigurez și să
nu mă șmenuiesc (să îmi provoc singur boli). Mi-am dorit
întotdeauna să nu mă îmbolnăvesc la pușcărie, pentru că nu
puteam să fiu tratat eficient.
Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a făcut să înțeleg că am
preț în ochii Lui și că trupul meu trebuie îngrijit ca un tem-
plu sfânt, în care vrea să locuiască Duhul Lui. Dacă viețuirea
noastră nu este una după voia Lui, El nu va locui niciodată
cu noi. Dacă locul în care trăim nu este unul conform învă-
țăturilor Sale, El nu va locui cu noi. Dacă mâncăm ceea ce El
ne spune că nu este bine să mâncăm, să nu credem niciodată
că suntem plini de Duhul Sfânt. Viața noastră trebuie să fie
sfântă și curată după voia Celui Prea Înalt și atunci El va
PAȘI PE CALEA CREDINȚEI 119
locui în noi, ca într-un templu sfânt. Să nu ne înșelăm de-

geaba că suntem plini de Duh Sfânt și că El vorbește cu noi
sau că el vorbește prin noi dacă suntem păcătoși.
Eram atât de captivat de Sfânta Scriptură, această co-
moară, cartea cărților, plină de învățături care nu se epui-
zează niciodată, învățături care te conduc la viața veșnică pe
care Dumnezeu a făgăduit-o oricui crede în Fiul Său și celor
care trăiesc după învățăturile Sale și nu pregetă să le pună în
practica de zi cu zi a vieții lor.
Pe moment, simțeam liniște și pace în firea mea tulbu-
rată. Era o pregustare a împărăției pe care ne-o pregătește
Fiul în casa Tatălui. Eram fericit, scriam, cântam, lăudam,
citeam, trăiam viața de credință la intensitatea pe care mi-o
permitea Dumnezeu.
Împreună cu alți 24 de deținuți am făcut cereri la Direc-
ția Generală a Penitenciarelor din România pentru a primi
hrană vegetariană sau ovo-lacto-vegetariană. Au trecut câ-
teva luni de la acest demers fără nici un răspuns. Dar într-o
zi, toți cei 25 de deținuți am fost scoși la clubul închisorii în
fața unei comisii de ofițeri superiori, care ne-au pus diferite
întrebări din Sfânta Scriptură referitoare la hrana pe care o
solicitam de la cantină.
Am rămas fermi pe poziție și am trecut examinarea cu
bine, deoarece încă odată Dumnezeu ne-a arătat că este Ta-
tăl nostru, iar noi prin atitudinea noastră blândă, calmă,
inteligentă, plină de cuvânt dumnezeiesc, am demonstrat
că suntem ceea ce suntem, copii ai Tatălui care lucra în noi
după voința noastră chipul Lui. De atunci și până astăzi,
la închisoarea din Craiova există normă de hrană pentru cei

care vor să mănânce o mâncare curată.
Eram fericit că trăiam în comuniune cu Dumnezeu,
simțeam reverberația acestei trăiri prin toți porii mei. Dar
posteam și mă rugam, mă rugam și posteam, un post negru,
fără hrană și apă, ca să mențin tonusul vieții plăcute în care
cel rău nu obosea să intervină, dezechilibrând această plăce-
re, încercând să dărâme ceea ce Dumnezeu clădise în mine.
Am avut o discuție într-o zi cu fratele meu Teofil, țiga-
nul din Hunedoara. El supărat pe mine, eu supărat pe el, nu
ne-am cerut iertare și a trecut apusul soarelui peste noi și
am rămas tot neîmpăcați. La stingerea de la ora 22:00 m-am
așezat pe genunchi să mă rog. Cel rău l-a îndemnat să pună
la casetofon o muzică necreștină, ca să nu mă pot concentra
la rugăciune. M-am rugat și ziceam:
- Tată bun, te rog din suflet să nimicești această lucrare,
să pot ridica spre Tine ruga mea de mulțumire, pentru că azi ai
fost cu mine și te-ai îngrijit într-un chip minunat de mine …
În momentul următor, au ieșit flăcări și fum din aparatul
fratelui Teofil. Nu mai știa pe unde să îl arunce. Nu m-am
rugat ca Dumnezeu să i-l strice, deoarece ne folosea să învă-
țăm imnuri după acel casetofon, dar El a știut mai bine de ce
a îngăduit așa.
De atunci, frații mei aveau frică de rugăciunile mele.
Până să ne certăm pentru televizor, am avut momente
când am pus dorința noastră la picioarele Tatălui ceresc.
Ne-am rugat vineri seară la altar și apoi dimineața. Frate-
le Gavai zicea:
PAȘI PE CALEA CREDINȚEI 121
- Dacă se roagă fratele Chiruță, nu o să avem televizor.

- Păi nu ne ascultă Dumnezeu rugăciunea la toți, fraților?
- Ba da, dar tu te rogi altfel!
- Nu frățioare, mă rog ca și tine. Părerea ta e greșită.
Sâmbătă dimineață, când am început serviciul divin la
adunarea din penitenciar, pentru momentul devoțional s-a
ridicat sora Peșea și a spus o experiență despre cutia magică
aflată în colțul camerei noastre, pe care cel rău a așezat-o
acolo ca să ne distragă atenția de la adevărul suprem.
Asta mai trebuia. A început o rumoare în adunare, frate-
le Moț a dorit să calmeze spiritele, dar nici la cameră nu s-au
putut calma, unde s-a lăsat cu ceartă mare, precum că eu am
determinat-o pe sora Peșea să spună această experiență, care
fusese pur și simplu răspunsul la rugăciunile înălțate.
Dar pofta a fost mai mare și a învins răspunsul pe care ni
l-a dat Dumnezeu. Astfel, că s-a generat o gâlceavă în toată
regula. Doar eram în post și mereu cel rău ne tulbura când
posteam, ca să ne piardă. Dar aveam pe cineva mai presus
ca El, care ne conducea la viață, și nu la orice viață, ci la una
veșnică și frumoasă. Timpul nostru trecea frumos în cântări
și rugăciuni, bineînțeles dacă ne înfrânam de la poftele noas-
tre care ne tulburau din când în când.
Am citit cartea „A sosit ceasul” scrisă de fratele Nicușor
Ghițescu, cred că de vreo patru ori. Îmi plăceau acele pagini
unde apăreau câteva șabloane ale trăirii creștine. Simțeam
o nespusă bucurie să îmi pun ținte înalte și să cer ajutor lui
Dumnezeu pentru a le atinge. Lăudat să fie numele Lui că
m-a ajutat mereu să simt dragostea Lui cea mare.
Un cadou pentru fiecare
român închis
E
ra prin toamna lui 1996, când a fost o răzvrătire a deți-
nuților din toate închisorile românești. Au făcut refuz
de hrană pe motive juridice și administrative, cerând
anumite rezolvări de cazuri. La curtea de plimbare,
șmecherii ne spuneau și nouă:
- Pocăiților, să intrați și voi în refuz de hrană.
- De ce? întrebam eu…
- Să obținem rezolvarea problemelor pe care le-am ridicat.
- Pe noi Dumnezeu ne învață să nu ne răzvrătim împo-
triva stăpânirii, decât dacă suntem forțați să călcăm legea lui
Dumnezeu. Și apoi noi refuzăm hrana de mulți ani, pentru
că nu mâncăm hrana primită de aici, așa că nu ne răzvrătim.
În cameră, am avut discuții cu frații mei, care de frica
șmecherilor ar fi vrut să ia parte la răzvrătire. Dar ne-am rugat
și am studiat din cartea profetului Ieremia. Dumnezeu ne-a
luminat mintea ca să nu participăm și spiritele s-au calmat.
Chiar dacă nu am participat, vina a căzut pe noi, că noi,
pocăiții am fi instigat la revoltă. La fel cum Nero a incendiat
UN CADOU PENTRU FIECARE ROMÂN ÎNCHIS 123
Roma și a dat vina pe creștini, doar că noi nu am fost extermi-

nați. Dumnezeu s-a îngrijit și în anul următor am primit hra-
na cerută conducerii, pe cale pașnică, prin rugăciune și post.
În anul 1995, prin grija lui Dumnezeu și a Serviciului
Umanitar pentru Penitenciare, toate persoanele private de li-
bertate din țară am primit câte o carte Hristos Lumina Lumii,
prefațată de cel care era atunci director al Direcției Generale a
Penitenciarelor din România, domnul general Ioan Chiș.
Prin această prefață, toți deținuții și cadrele erau îndem-
nate să citească, pentru că şi dânsul citise cartea de vreo pa-
tru ori și îi plăcuse enorm. Îmi povestea odată, mai târziu,
fratele Nicu Butoi, cum s-a reuşit ca această carte, şi altele
ca Tragedia Veacurilor, Așa vorbește Dumnezeu și Parabolele
Domnului Hristos să fie oferite multora din penitenciare.
- Eram cu fratele Richard Blend, de la Conferința Ge-
nerală a bisericilor adventiste din lume și cu domnul general
Chiș în mașină, la o plimbare în SUA. Ne îndreptam către
o întâlnire a oamenilor adventiști de afaceri, când domnul
general ne-a spus:
- Ar fi foarte bine pentru deținuții și cadrele din pușcă-
riile românești, dacă ar citi cartea Hristos Lumina Lumii, pe
care eu am citit-o de patru ori și mi-a plăcut foarte mult.
- Ce spune domnul? întrebă fratele Blend pe Nicu Butoi.
- Zice că dacă această carte ar ajunge în mâinile deți-
nuților și cadrelor noastre din România, multe mentalități
ar fi schimbate.
- Trage pe dreapta și hai să ne rugăm pentru această
lucrare! a spus fratele Blend către fratele Butoi.
Au oprit într-o parcare și s-au rugat pentru acest lucru,

plecând mai departe și lăsând problema la picioarele Dom-
nului Isus spre rezolvare. Povestește fratele Nicu Butoi că
atunci când au ajuns la acea întrunire, fratele Blend stătea
cu invitații săi din România în curte, când a venit spre el un
frate maghiar de origine, dar cetățean australian, proprietar
al unei mine de opale, care le-a întins mâna.
Fratele Blend le-a făcut cunoștință tuturor cu domnul
general Chiș și i-a spus fratelui nostru australian despre ce
au vorbit pe drum. Fratele maghiar a spus:
- De aceea m-a întors Dumnezeu din drum când ve-
neam aici, ca să ajut această lucrare.
- Cum? Cum? au întrebat frații.
- Am extras două opale mai mari, pe care le-am pus
deoparte pentru lucrarea Domnului când se va ivi ocazia fa-
vorabilă. Plecând spre America, uitasem să le iau, dar m-am
întors și … iată-le. Luați-le, vindeți-le, luați pe ele în jur de
150 000 de dolari și faceți lucrarea. Dacă nu vă ajunge, vă
mai dau.
- Aleluia! Aleluia! au exclamat frații și au tradus dom-
nului general minunea care s-a produs lângă el. Dumnealui
s-a bucurat enorm și ca un mare patriot i-a întrebat pe frați:
- Nu s-ar putea ca banii să ajungă în țară, pentru ca
românii noștri să tipărească aceste cărți, ca să câștige și ei un
salariu mai bun?
Nu mai știu cine le-a tipărit, dar știu că în vara anului
1995, cartea Hristos Lumina Lumii a ajuns în mâna a peste
80 000 de deținuți și la câteva mii de gardieni.
Pentru o soră mă rog
Î
n mai 1997, în puşcărie s-a dat un ordin ca să rămână pe
celule doar cinci persoane, atât cât fiecare să poată ocupa
un singur pat. Eram șase pe atunci în camera 106 pe ce-
lularul 5 din Craiova și le-am spus fraților mei:
- Dați-mi voie să plec eu, că stau de șapte ani pe celular.
Mi-au dat voie și cum s-a deschis ușa, am plecat cu tot
ce aveam după mine. Doar ce am ajuns la curtea de plim-
bare și am fost chemat la vizită. Când m-am întors, am in-
trat în camera 54 de pe secția a IV-a, unde eram în jur de
100 persoane. Mi-am luat un pat la nivelul trei, să am loc
să stau pe genunchi la rugăciune, să am lumină suficientă
pentru a citi și a scrie, chiar pentru a mă mișca mai lejer. În
această cameră am stat până la eliberare.
Ne formasem din prima zi o grupă de 10-12 deținuți,
care ne închinam seara și dimineața, cântând și lăudân-
du-L pe Dumnezeu. Erau mulți deținuți care au umblat
la adunările ținute săptămânal la cluburile închisorii: mar-
țea, joia și sâmbăta. Știau să cânte și să se roage și doreau
să ne întâlnim într-un mod regulat la altarul de dimineață

și de seară.
Nu știu cum faceți altarul familial, dar noi ne rugam fie-
care la rând și tot fiecare spunea până la ultimul „continuăm
altarul în numele Domnului Isus cu cântarea ...” Cântam şapte
până la douăsprezece imnuri, toţi câți eram adunați acolo și
înălțam rugăciuni îngenuncheați pe betonul camerei.
N-o făceam pentru a ne lăuda sau pentru a părea smeriți
în fața oamenilor, care de altfel ne batjocoreau, ci o făceam
în dorința de a fi ascultați și ajutați de Dumnezeu, fiecare
după credința lui.
Răsuna camera în cântări în fiecare zi. La adunarea ad-
ventiștilor nu ne mai scotea din anul 1996. Se sistase lucra-
rea odată cu plecarea fratelui Moț la Curtici, de unde era
dânsul. Și-a vândut apartamentul pe care îl avea în Craiova,
și-a cumpărat o casă în Curtici, localitatea natală și s-a retras
cu soția acolo. Așa, lucrarea din penitenciar s-a încheiat. Nu
mai venea nimeni, cu excepția câtorva frați și surori care îi
mai căutau pe unii deținuți cu pachete și strictul necesar.
Ultimul pachet de la fratele Moț l-am primit prin fratele Ion
Țală, în iunie sau iulie 1996. Mă întrebau colegii de cameră:
- Ce ai să mănânci de acum, pocăitule?
- Ce va îngădui Domnul, băieți! Am făgăduința lui că
pâinea și apa nu îmi vor lipsi și că omul nu trăiește doar cu
asta, ci și cu orice cuvânt care vine din Sfânta Scriptură.
Adevărat este că ei au văzut cu ochii lor minuni ale haru-
lui care se întâmplau sub privirea lor, dar tot nu s-au pocăit.
Ne solicitau pe la curtea de plimbare să ne rugăm pentru ei.
PENTRU O SORĂ MĂ ROG 127
Și ne rugam. Unii erau bolnavi și ne rugam pentru ei ca să se

facă bine și se făceau. Ne rugam unii pentru alții în cameră
și s-au făcut vindecări în dreptul fratelui Man Octavian când
suferea de durere la dinți și a fratelui Dragnea Marian Flo-
rin, când îl dureau rini-
chii și nu se mai putea da
jos din pat, în dreptul lui Am îndrăznit să trimit o
Ion Agrigoroaie, zis Buli, scrisoare sorei Rodica Jil-
dar ce folos?! covici, prin care o rugam să
Unii s-au bucurat de îmi găsească o soră care să
acele vindecări și atât. Vai mă accepte așa cum sunt:
de cei ce își pun nădejdea un pușcăriaș, dar pocăit.
în Hristos doar pentru
viața aceasta pieritoa-
re. Vai de ei! Dragii mei, citiți Scriptura! Citiți și gustați să
vedeți ce bun este Domnul! Ce frumos lucrează El în viața
tuturor acelora care se încred în El și în puterea lui mântu-
itoare. Eram fericit că până să se încheie lucrarea în 1996,
nu mai știu prin ce lună, Dumnezeu mi-a îngăduit să o cu-
nosc pe actuala mea soție. Eram fericit că L-am cunoscut
pe Dumnezeu, dar îmi doream, după cum am mai spus, să
cunosc o fată, o femeie, cu care să conviețuiesc pe acest pă-
mânt în dragoste și armonie, în liniște și pace, în respect și
adorare, cu credință în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Îmi era frică să trăiesc împlinirea acestei dorințe, că în
restul vieții mele de la 20 de ani și până la 34 am avut doar
decepții amare. Nu eram blazat și nici descurajat. Nu ști-
am ce vrea Dumnezeu de la mine. Cum v-am mai spus, în
timpul acela, în penitenciar intrau și femei, surori mai în

vârstă și într-un sabat am îndrăznit să o rog pe sora Rodica
Jilcovici, să îmi găsească o soră de credință care să mă accep-
te așa cum sunt: un pușcăriaș, dar pocăit. Ea mi-a spus:
- Frate Dan, roagă-te și postește, și te voi susține și eu.
- Fac soro, de un an și jumătate lucrul acesta!
- Fă-l în continuare, că Dumnezeu îți va răspunde la
timpul potrivit.
Și a trecut o lună. Într-un sabat, sora mi-a spus:
- Scrie o scrisoare și compune o poezie pentru o soră.
Nu am mai întrebat cum arată sora, câți ani are, cum
o cheamă, etc. Ajuns la cameră, am izbucnit în lacrimi de
bucurie, mulțumindu-i lui Dumnezeu că s-a gândit la mine
și mi-a găsit jumătatea. Oare era ceva rău să îmi doresc o fa-
milie, o soție? Până atunci, ori de câte ori am încercat să re-
alizez așa ceva, nu am putut ajunge la faptul împlinit. Când
mai aveam poate un pic pentru a finaliza sau pecetlui legal
acest act al căsătoriei, eram de obicei arestat. Dacă ați ști ce
mâhnit eram...
Câtă pasiune puneam în această dorință și câtă dra-
goste! Dar nu am ajuns niciodată la împlinire. Nu eram
satisfăcut doar de relația fizică, nu doream numai atât.
Doream relația cea mai frumoasă de respect, înțelege-
re și iubire reciprocă, așa cum citisem în epistola lui Pavel
către Efeseni la capitolul 5, versetele 19-33. Să vorbim între
noi lăudându-L pe Domnul cu psalmi și cântări, să trăim
în dragoste și respect, iubindu-ne unii pe alții, cum Hristos
și-a iubit biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, etc.
Citiți voi din Sfânta Scriptură și nu uitați să citiți și 1 Co-

rinteni 13, epopeea dragostei. Îmi doream o viață frumoa-
să, fără ceartă, bătaie sau cuvinte triviale. Eram scârbit de
limbajul pe care îl auzeam în fiecare zi, de dimineața până
seara. Doream altceva de la viață. Citeam și studiam Sfân-
ta Scriptură și nu mă mai
săturam să mă hrănesc cu
frumusețea și acuratețea
cuvântului dumnezeiesc. Îmi doream nemurirea,
Încă odată și încă oda- adică să nu trăiesc pe acest
tă și mereu vă îndemn: pământ ca un anonim, ci
gustați și vedeți ce bun să fiu recunoscut ca ele-
este Domnul (Psalmii 34, ment pozitiv sau negativ.
8). El, un Dumnezeu care Dumnezeu ne dăruiește ti-
cunoștea inima mea, cu- nerețe fără bătrânețe și viață
noștea slăbiciunile mele, fără de moarte, dar nu a la
Petre Ispirescu, ci a la Isus
neputințele mele, trăirile
Hristos, Domnul Domnilor,
mele, nu cred că nu mă
Fratele și Prietenul nostru,
iubea și nu dorea ca eu al celor ce cred în El și în ha-
să fiu fericit. Așa că plân- rul lui mântuitor.
geam de bucurie că El,
Tatăl meu mi-a răspuns
la rugăciune și ochii mei
aveau să vadă pe aceea pe
care Dumnezeu a rânduit-o pentru mine.
Dar a trecut o săptămână, apoi o lună, eu scriam și tot
scriam, dar nu primeam niciun răspuns. Într-o zi am între-
bat-o pe sora Rodica:
- Sora la care îi duceți scrisorile nu știe să scrie?

- Ei, cum frate Dan să nu știe, dar mai așteaptă ...
Și am așteptat. Am așteptat și pe 20 august 1996, seara,
am fost strigat la vizită. Am luat o geantă cu mine, cu toate
că nu știam cine vine, ce îmi aduce, dacă îmi aduce ceva.
Încă eram pe celular. Când am ajuns la vizită și am fost stri-
gat, am văzut o fată necunoscută care purta ochelari şi era
zâmbitoare ca un soare, alături de surorile Rodica și Marina
Dima, bucuroase. Ele știau pentru ce se bucurau.
Domnul gardian de la vizită mi-a spus că nu am vorbi-
tor, adică nu pot să vorbesc cu persoana care vine la mine cu
pachet, dar am dreptul la „un kil de alimente”. Însă mi-a dat
tot ce mi-au adus aceste femei, încât nu mă puteam duce la
cameră de cât de greu îmi era bagajul.
20 august 1996. Atunci am văzut-o ca pe un soare, dar
nu am fost orbit ca altădată de o dragoste la prima vedere.
Nici nu m-am aprins, eu care eram foarte ușor inflamabil și
desigur mă întrebam de ce oare? Pentru că nu era o dragoste
după voia mea, ci era una după voia lui Dumnezeu.
Veți spune: ce om credincios! Oare chiar eram credin-
cios lui Dumnezeu? Sau mă lăsam târât tot de sentimentele
mele firești? Inima omului este deznădăjduit de rea și de în-
șelătoare. Cine poate să o cunoască, decât Dumnezeu! Da,
mă luptam cu mine, cu încăpățânarea mea, cu mândria mea,
cu răutatea din mine, ca să mă înving cu toate că știam că
singur nu pot face nimic ca să mă schimb.
Era frumoasă viața de credință, era o luptă continuă care
nu te plictisea dacă nu deznădăjduiai atunci când se întâm-
pla să te afunzi iar și iar în viața plină de păcat pe care ai

trăit-o înainte. Mi-am dorit „nemurirea”: adică să nu tră-
iesc pe acest pământ ca un anonim, ci să rămân în amintirea
multora ca un element pozitiv sau negativ.
V-am mai spus acesta, dar o repet, ca să vedeți cum
Dumnezeu împlinește visarea mea, nu în felul cum vreau eu,
ci după cum dorește El. Ne dăruiește tinerețe fără bătrânețe
și viață fără de moarte, dar nu à la Petre Ispirescu, ci à la Isus
Hristos, Domnul Domnilor, Fratele și Prietenul nostru, al
celor ce cred în El și în harul lui mântuitor.
Să îți tot pui ținte către care să tinzi când prin credință vezi
lucrurile minunate pregătite de Domnul Hristos în casa Tatălui
Său, pentru cei ce nu se poticnesc pe calea credinței, ci răzbesc
cu ajutorul Cerului pe calea cea îngustă care duce cu așa mare
siguranță spre cer, către viața veșnică, către acea moștenire ne-
pieritoare pe care ne-o oferă în dar Dumnezeirea.
Un om pentru oameni
Î
ntr-o seară am mers la o evanghelizare care se ținea în
biserica adventistă nou construită în Hlipiceni, comuna
în care eram născut. Era o seară frumoasă de martie și
am plecat împreună cu viitoarea soție către stația de tren
de la Răuseni. Din urmă ne-a ajuns o mașină. M-am uitat să
văd cine este și să îl rog să ne ducă și pe noi la biserică.
Era o veche cunoștință, un om cu un suflet bun și un
caracter frumos: domnul Petrică Humelnicu, fost activist
PCR, apoi primar în comuna Răuseni. Datorită seriozității
și abnegației de care dădea dovadă în exercitarea funcțiilor,
a ajuns inspector de partid și cred că așa l-a prins revoluția
din 1989. Pentru mine era un prieten, chiar dacă era mai în
vârstă decât mine, un om care a crezut în mine și care mi-a
acordat girul în mai multe dăți, deși eu continuam să comit
infracțiuni și să fac închisoare.
A crezut că într-o zi voi deveni un alt om și încrede-
rea lui m-a ajutat mult. Țin minte că în 1984 când se ținea
la noi la căminul cultural Cântarea României - secțiunea
UN OM PENTRU OAMENI 133
Laudă pământului natal - am compus câteva poezii patrio-

tice și am vrut să particip și eu în program. Doream ceva de
la viață, o schimbare, dar activistul și primarul de atunci, cu
alți câțiva, au încercat să mă oprească. Însă el a dat ordin să
fiu lăsat să recit. Atât mi-a spus:
- Dănuț, să nu mă faci de râs!
Și chiar dacă toți ceilalți au uneltit să mă fac de râs, îm-
bătându-mă, așa beat am ieșit pe scenă și am recitat poeziile
compuse pentru acea ocazie. Foștii mei profesori s-au bucu-
rat pentru mine, iar peste câteva zile, de la Botoșani a venit
un redactor să mă caute și să îmi vorbească.
Eram un creator popular, nu un poet. Și tot aceea sunt
și acum, deoarece nu am studii superioare, ci doar talentul
pe care mi L-a dat Dumnezeu pentru a-L lăuda. Când m-a
văzut domnul Petrică cu viitoarea soție, a oprit mașina și
m-a întrebat:
- Unde mergi Dănuț?
- La Hlipiceni, domnule Petrică!
- Urcați! De unde ai luat fata asta care te urmează?
- Din Craiova! Mi-a dat-o Dumnezeu!
Și am mai discutat pe drum câteva minute până am
ajuns la biserică, unde am debarcat și i-am mulțumit frumos
pentru tot ceea ce a făcut pentru mine dintotdeauna. Acolo
m-am întâlnit cu frați și surori din Botoșani, cu consăteni
din Hlipiceni, care mă cunoșteau de poamă rea. Era nenea
Gheorghe Căuneac, care după ce s-a încheiat prelegerea bi-
blică m-a întrebat:
- Dănuț, tu te-ai pocăit?
- Vreau să mă pocăiesc, nenea Gheorghe!

- Să îți ajute Dumnezeu, băiete, și să nu mai faci pușcă-
rie. Și eu sunt la biserica penticostală.
Au venit rude de-ale mele, Costel Cozaru, verișorul ma-
mei mele și alte rude și m-au întrebat de sănătate și de dru-
mul pe care îl urmam. Le-am vorbit de dragostea lui Dum-
nezeu și de iubirea care mi-a umplut inima ca să fac ce este
de făcut pentru a urma pe calea mântuirii. Ei știu cât au în-
țeles și cât au pus în practică.
Consiliere „la gard”
E
ram încă pe secția celular V din Craiova, când a început
să vină la mine viitoarea soție. În următoarea lună am
ieșit la raportul domnului comandant și l-am rugat să
îmi dea un vorbitor la masă cu Camelia - așa se numea
prietena mea. Pe 17 septembrie 1996, am avut prima ei vizi-
tă: vorbeam despărțiți doar de o masă. A venit cu nepotul ei
Gabriel, care pe atunci era în clasa a VIII-a. Am văzut-o mai
îndeaproape. Am vorbit cu ea și parcă nu prea mi-a plăcut.
Era cam colțoasă și dungoasă, cu părul înspicat...
M-am întristat. În mine a început să fiarbă ceva nedefi-
nit, ceva care mă amăra. După ce am terminat de vorbit, mi-
am luat pachetul și am plecat la cameră. Nu eram în apele
mele. Ajuns înăuntru, stăteam posomorât, cu inima tristă și
mă gândeam. Cred că nu știu la ce... Dar nu eram eu acel en-
tuziasmat de felul minunat în care Dumnezeu lucrează pen-
tru copiii Lui ascultători și chiar pentru cei care încă nu îl
ascultă. Fratele și prietenul meu Simion Dulhac, care stătea
la patul trei m-a privit și m-am întrebat:
- Ce ai pățit fariseule? Ți s-au înecat corăbiile?

- Nu! Lasă-mă că nu sunt în apele mele...
- Ia vino mă, la gard!
Adică mă invita să urc la el, la patul trei. M-am suit până
la urmă și cu chiu cu vai, i-am spus ce aveam pe suflet. Parcă
nu îmi plăcea ceea ce Dumnezeu îmi dăduse. I-am povestit
de ce eram mâhnit și el mi-a spus:
- Bine mă fariseule, nu L-ai rugat tu pe Dumnezeu să îți
dea o soție?
- Ba da!
- Și atunci ce faci? Cârtești ca evreii în pustiu? N-ai spus
tu: „Doamne, poate să fie șchioapă, cocoșată, cu copii...” că
tu o primești ca dar de la El?
- Da mă, am spus!
- Și atunci unde e credința ta?
De atunci și până în prezent, nu am încetat să mă rog
la Dumnezeu prin Isus Hristos, să îmi umple inima de dra-
goste pentru soția mea. Să lucreze în inimile noastre să ne
iubim unul pe altul așa cum dorește el și să ne zidească ca-
ractere frumoase și o casă pe stânca de mult preț, care este
Domnul Isus Hristos. Și să facă din noi, jertfe vii și candele
pentru picioarele celor rătăciți pe calea păcatului, să fim de
folos multor oameni, să ne împărțim așa cum s-a împărțit
Hristos pentru noi și viața noastră să fie una trăită în adevăr
și dragoste, după voia lui Dumnezeu.
Am început să îmi dau seama că dragostea pe care ne-o
dă Dumnezeu nu este una pătimașă, ci o dragoste calcula-
tă, profundă, o dragoste care se jertfește pentru principii
CONSILIERE „LA GRAD” 137
nobile, nu una extremistă. Parcă aș fi vrut să simt pentru ea

acea dragoste pe care am avut-o înainte pentru alte femei,
dar nu era așa. Și parcă îmi era ciudă că ar merita mai mult
și eu îi dădeam prea puțin. Încercam să pătrund în ființa ei,
dar nu găseam momente adecvate ca să îi pot oferi recunoș-
tința mea.
Îi scriam câte o jumătate de pagină ca titlu de scrisoare,
cele mai frumoase diminutive pe care Duhul lui Dumnezeu
mi le punea în minte. Au trecut 18 luni de când corespondam
și ne vedeam la vizită. Dar ea din „stimate frate” nu mă scotea.
Aveam dreptul la zece kilograme de alimente la patru
luni, dar cu bunăvoința medicului și a comandantului în-
chisorii de atunci, primeam din două în două săptămâni pa-
chete cu mâncare de acasă de abia le puteam căra la cameră.
Aveam atât cât îmi îngăduia Dumnezeu și oricât dădeam al-
tora nu îmi lipsea.
Dumnezeu să îi binecuvânteze pe cei care m-au ajutat
să supraviețuiesc în acele timpuri după bunătatea pe care au
avut-o cu mine când am fost acolo.
Făceam o cerere către domnul comandant în fiecare
lună, în care spuneam că am nevoie de suplimentarea pa-
chetului, deoarece „marele medic nu îmi permite să mă-
nânc din mâncarea pe care mi-o dădea penitenciarul”. Și de
două ori pe lună, primeam pachet chiar și mâncare gătită
acasă de aceea pe care Dumnezeu o trimisese la mine. Eu îi
scriam poezii și ea mă hrănea. I-am scris peste 150 de poezii
și scrisori, dar abia după 18 luni a schimbat titlul scrisorii
și mi-a spus „iubite frate”. Eu mă întreceam să îi compun
cele mai frumoase titluri cu cele mai frumoase diminutive și

metafore, dar ea rămânea constant la același „iubite frate”.
Și timpul trecea. Aveam mereu de treabă în câmpul meu,
în care Dumnezeu mi-a îngăduit să lucrez cu acei oameni pe
care îi întâlneam în fiecare dimineață și seară și nu numai, ca
să ne rugăm să îl lăudăm pe Dumnezeu și să ne bucurăm de
comuniunea cu El. Când în camera 54 de pe secția a IV-a in-
tra un deținut nou, trecea pe la mine, urca în pat, îmi spunea
datele de stare civilă, îl înregistram în OPIS-ul camerei pen-
tru a-l avea acolo când mă întreba cineva de el, îl memoram
și în timp ce el îmi spunea datele personale, eu îi vorbeam și
de Dumnezeu, invitându-l la adunările noastre.
Unii alegeau să vină din curiozitate la întâlnirile noastre
zilnice, dar valul lumii îi încânta cu mai multe plăceri decât
cuvântul lui Dumnezeu care îi învăța despre o viață liniștită
și cumpătată. Tot eu țineam evidența cu deținuții care trebu-
iau să facă noaptea plantoane și seară de seară dădeam lista
cu trei deținuți care urmau să facă de planton în cameră pe
timpul nopții. Nu mă excludeam nici pe mine, ca să nu fiu o
pricină de poticnire pentru alții, dar eu îmi plăteam pe cine-
va care să-mi țină locul. Îi dădeam ceva de mâncare, echiva-
lentul țigărilor pe care mi le-ar fi cerut pentru acel serviciu.
Nu aveam voie să fac așa ceva, era interzis de regulament,
dar Dumnezeu m-a iertat.
Într-o seară, cel pe care îl plătisem ca să îmi facă plan-
ton nu s-a trezit și nu a făcut serviciul. Când gardianul a
făcut controlul nu m-a găsit nici pe mine, nici pe el și mi-a
spus:
CONSILIERE „LA GRAD” 139
- Chiruță, te pedepsesc pentru că nu ai făcut planton

aseară. Să știi că data viitoare când intru în tură, am să te
pun schimbul doi (era cel mai rău schimb).
- Am înțeles, să trăiți!
A trecut ceva timp, iar într-o vineri seara când a intrat de
serviciu, mi-a spus:
- În seara asta te pun schimbul doi!
- Nu vă supărați pe mine, vă rog, dar în seara asta nu pot
face așa ceva.
- Ba ai să faci! Dacă nu, îți fac raport de pedepsire!
- Vă mulțumesc, faceți ce vreți dumneavoastră, dar nu
pot în seara aceasta să fac de planton, că eu intru în sabat.
- Da, dar tu ții sâmbăta, nu vinerea, ca turcii!
- Da, dar zilele și sabatul, ne-au fost lăsate de Dumnezeu
de la apus la apus! Vă rog să mă puneți cu altă ocazie.
- Nu! Dacă nu faci în seara asta, te pedepsesc.
- Lasă băi omul în pace! îi zise colegul lui pe care îl schim-
ba. Ce ai cu omul ăsta, că este foarte cuminte și ordonat?!...
- Lasă, lasă, că știu eu ...
A plecat. În seara aceea, nu am făcut nici planton și nu
am fost nici pedepsit. Din contră, șeful de cameră a venit la
mine și mi-a spus:
- Nea Dane, din momentul de față nu mai faci planton
în această cameră! Mata te îngrijești de OPIS-ul camerei, de
tabelul cu plantoanele, ai destulă răspundere și nu mai faci
planton. Am să raportez și nu mai faci!
- Mulțumesc, i-am spus eu.
Într-adevăr, nu mă plătea nimeni pentru așa ceva, o făceam
pentru bunul mers al ordinii din cameră. La mine veneau

toți care aveau probleme juridice ca să îi lămuresc în diferi-
tele lor probleme, să le scriu diferite petiții, apeluri, memo-
rii și alte acte către forurile magistraturilor unde trebuiau
să se adreseze.
Accident cu înțelegere
amiabilă
A
tunci când toate îți par că merg bine, când toată lumea
este a ta, când toată lumea te laudă și te vorbește de
bine, când peste tot curge lapte și miere, oprește-te și
meditează: ceva nu este în regulă. Roagă-L pe Dum-
nezeu să îți arate unde se găsește greșeala. Nu te culca pe o
ureche, nu te lăsa lingușit, nu accepta laudele, cineva vrea să
te piardă.
Nu fă niciodată nimic pentru slavă deșartă. Te simți bine
când cineva te laudă, dar lauda excesivă nu miroase a bine.
Fii mai modest, recunoaște-L pe Dumnezeu ca autor al bi-
nelui tău. Nu crede că ai contribuit cu ceva la asta. Chiar
dacă crezi așa ceva, corectează-te. Idealul fericirii va fi când
vom ajunge sus, în patria cerească, dar până atunci trebuie
să mai răbdăm. Tot ce pare ideal pe acest pământ este mur-
dar, întinat de urâciunea păcatului.
E frumos să trăiești frumos, dacă frumosul vine de la
Dumnezeu. Doar El este dătătorul frumosului și al fericirii
supreme. Nimeni și nimic altceva nu ne poate face fericiți.
Nu te încrede prea mult în puterile tale, ia seama că atunci

când crezi că stai cel mai bine ești în pericol să cazi.
Toate lucrurile sunt bune, dar nu toate ne sunt și de fo-
los. Toate cele ni se permit, dar nimic să nu pună stăpânire
pe tine. O plăcere de ceva sau pentru ceva să nu devină viciu.
Tot ce se află pe acest pământ este doar un decor, pentru ca
noi să trăim o viață frumoasă cu încredere în Bunul Dum-
nezeu care ne pregătește fiecăruia ceva și mai frumos decât
aceste decoruri, care mâine vor sfârși în flăcări.
Aveam îndemnul să ne prindem cu putere de nădejdea
revenirii Domnului Isus, care nu obosește să ceară iertare
Tatălui ceresc pentru alegerile noastre greșite, pentru gân-
durile și vorbele noastre care țâșnesc ca o otravă, dorind să
distrugă tot și toate în jur. Faptele noastre premeditate de
gândirea și vorbirea noastră ne târăsc la distrugere, dar după
cum am spus, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Domnul Isus,
care se roagă pentru mântuirea noastră.
Toate decurgeau atât de frumos în camera noastră...
Chiar dacă unii ne mai înjurau prin dos sau câte un gardian
ne reproșa uneori câte ceva, noi lăudam și slăveam Numele
Sfânt al Domnului, cântând neobosiți și nestresați, cântări
de slavă și mărire.
Aveam un pat frumos, cu perdeluțe albe, cu o bibliote-
că la cap și cearșafuri albe, iar în colțul meu nu pătrundeau
valurile de fum de țigară de la aproape o sută de persoane.
Eram într-un punct strategic, unde fumul nu ajungea dato-
rită curenților de aer, care se făceau între geamul de deasu-
pra ușii și ferestrele de la toaletă, care stăteau deschise vară
ACCIDENT CU ÎNȚELEGERE AMIABILĂ 143
și iarnă, zi și noapte. Când cineva cu țigara aprinsă trecea de

acest curent, îl simțeam imediat și îl expediam de la noi. Nici
cei care dormeau pe lângă mine nu fumau. Îmi alesesem
un colț unde să nu fim
obligați să inhalăm tutu-
nul nimănui.
Aici în acest colț de Cântam și ne rugam, chiar
dacă unii ne strigau că
rai, ne adunam diminea-
„ați omorât lumea afară
ța și seara la altar. Aici
și ați venit să vă pocăiți la
îl lăudam pe Dumneze-
pușcărie...” . Ei nu aveau
ul nostru din toată ini- nicio bucurie decât când
ma noastră și ne rugam primeau pachet sau vreo
pentru iertarea păcatelor scrisoare de-acasă.
noastre, îngenuncheați
pe betonul rece al came-
rei. Niște criminali, hoți,
tâlhari, infractori de cea mai joasă speță, dar am învățat că
Domnul Isus a murit și pentru iertarea păcatelor noastre.
Cântam și ne rugam, chiar dacă unii ne strigau că „ați omo-
rât lumea afară și ați venit să vă pocăiți la pușcărie...” . Ei
nu aveau nicio bucurie decât când primeau pachet sau vreo
scrisoare de-acasă. Bucurii vremelnice.
Când era câte o sărbătoare ortodoxă, capelanul închisorii
scotea la capelă câte 25 de deținuți. Eu le puneam o întreba-
re celor care mergeau la biserică: dacă știu, pentru ce se duc
acolo? De obicei nu aveau răspuns, motiv pentru care îl între-
bau pe preot. Acesta, pentru a le răspunde, era nevoit să studi-
eze mai mult. Când dădea ochii cu mine, preotul îmi spunea:
- De ce nu îmi lași oamenii în pace?

- Dar ce le fac părinte?
- Îi pui în dilemă și ei mă întreabă pe mine.
- Păi, dați-le răspuns la întrebare și spuneți-le adevărul!
- Am copii acasă ...
- Bine, vă înțeleg, dar dați-i lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu și cezarului ce i se cuvine.
- Da, dar mie cezarul îmi dă bani.
Înțelegeam frământările lui și de multe ori îi ofeream
cărți de studiu din biblioteca mea. Aveam un prieten sau co-
leg de suferință și totodată frate, care stătea mereu cu ochii
pe ceas și pe la ora 15:00 venea și mă îndemna:
- Hai frate, să facem altarul de seară, că la ceasul al nouă-
lea din zi, Domnul Isus a zis „s-a sfârșit”!
El era foarte zelos, îi aduna ca un păstor pe toți, îi îndem-
na să vină la cântarea de seară. Așa era Radu Costică, pe care
toți îl strigau Baboi și care fusese ospătar la viața lui. Numai
eu îl dezmierdam și îi spuneam „bebeto”. Se bucura ca un
copil mic când ne rugam și cântam împreună.
Aveam în jurul nostru bătrâni trecuți de 70 de ani. Oa-
meni neputincioși, părăsiți de familii, uitați de toți, oameni
care erau debusolați și abia ieșeau din patul lor să își ia hrana
de la vizetă sau să meargă la toaletă. Erau tăcuți, fără nicio
speranță, nu primeau de la nimeni nici măcar respectul cu-
venit vârstei înaintate. Din contră, erau bruscați, înjurați și
chiar loviți.
În aceste situații, mă întorceam cu fața la perete rugân-
du-mă și plângeam. În alte ocazii, când eram eu zbir nu per-
miteam să fie batjocoriți, dar acum trăiam altfel și mă rugam

pentru ei, iar dacă aveam posibilitate, îi ajutam.
Plăteam pe câte cineva să îi spele sau îi spălam eu. Erau
plini de păduchi, de bube și nespălați pentru că erau nepu-
tincioși. Era acolo un om marginalizat de toți, pentru că
era bolnav de psoriazis pe o mare suprafață a corpului, iar
la baie când se dezbrăca, oferea o priveliște jalnică și toți îl
alungau din preajmă. Lângă mine găsea întotdeauna mân-
gâiere și ajutor. Eu făceam singur baie la duș și îl luam și pe
el. Nu eu eram bun, ci Dumnezeu care mă învăța că viața se
trăiește altfel.
Dar într-o zi, cu toată ascultarea mea de Dumnezeu, mi-
am ieșit din fire, nu am mai avut putere să rezist și am păcătuit,
lovind un om. Acesta avea cam 130-150 de kilograme. Toată
ziua mânca din resturile pe care i le dădeau ceilalți. Citea Bi-
blia în pat, culcat pe burtă și când ridica ochii din carte vorbea
numai prostii. Mai venea și pe la altarele noastre de seară și de
dimineață, dar nu se prindea nimic din el. Parcă era asemenea
unei gâște care trece prin apă și nu se udă.
Coresponda cu mai multe culte, de la care primise multe
studii cu chestionare pe care le completase și la final, obți-
nuse diplome de absolvire. Când se supăra pe noi, cei care
eram adunați la rugăciune sau cântări, scotea teancul de di-
plome și se punea pe genunchi strigând:
- Băă, eu sunt pocăit, uite, eu sunt pocăit cu diplome ...
În ziua cu pricina, era pe la prânz. Cel care împărțea
masa la vizetă a strigat tare:
- Pocăiții la masă!...
Un bătrân, nea Miluță, s-a ridicat din pat amețit de

foame și pastile și a luat o porție de hrană de la vizetă.
Nu avea dreptul, dar acest bătrân, datorită unei boli psihice
de care suferea, primea mereu barbiturice pentru a dormi
și a fi liniștit. Dormea și câte două-trei zile fără să mănânce,
pentru că nu mai știa de el.
Atunci, acest om mare, voinic, înalt dar și gras a început
să îl înjure și era cât pe ce să îl lovească. Dar am intervenit și
i-am spus:
- Lasă-l, că a luat porția mea, nu pe a ta. Citești toată ziua
Biblia și nu înțelegi ce vrea Dumnezeu de la tine?
Atunci a început să îl batjocorească pe Dumnezeu cu
vorbe de ocară precum Goliat. Nu am mai rezistat și ca Uza
care a întins mâna să sprijine chivotul legământului (când
era să cadă din car, dar a fost omorât pe loc) și eu am întins
mâna către acest Goliat, încercând să-l lovesc, dându-i o co-
recție pentru că L-a ofensat pe Dumnezeu.
Însă el m-a prins la subsoara lui și îmi dădea aer cu por-
ția. M-am îndârjit, au intrat în mine mai multe spirite rele,
m-am smuls din brațul lui și ca o mașină de bătaie i-am cărat
la pumni până ce l-am pus jos.
Apoi m-am urcat în patul meu și am început să plâng.
Mulți îl pândiseră ca să-l bată, aveau pregătite pentru el și
fiare, dar le era frică de faptul că nu îl vor răzbi.
Așa cum eram cu lacrimi în ochi, și în bucuria celor din
jur că l-am învins pe Goliat, m-am dus la el, l-am luat în
brațe și i-am spus:
- Iartă-mă omule, că am greșit. Nu trebuia să fac asta.
A început și el să plângă, cât era de mare și m-a îmbrăți-

șat spunându-mi:
- Te iert, nici eu nu trebuia să înjur de Dumnezeu!
Chiar dacă ceilalți se bucurau pentru înfrângerea lui,
mie îmi părea rău pentru ieșirea pe care am avut-o după atâ-
ta timp trăit alături de acei oameni care mă știau cuminte și
liniștit.
Rugăciune 24/24
E
ra prin decembrie 1996. Cu ocazia sărbătorilor orto-
doxe de iarnă, cu aprobarea conducerii penitenciarului
Craiova, biserica adventistă aducea pachete cu fructe și
dulciuri pentru deținuții care nu erau vizitați de familii,
precum și pentru cei care participau la adunările bisericii
din penitenciar. Am mai spus că încă din vară, când fratele
Moț Traian s-a mutat la Curtici, Arad, în penitenciarul Cra-
iova nu s-a mai lucrat. Dar aceasta era o ocazie rămasă ani
de-a rândul, ca un obicei bun și fericit pentru aceia care nu
au nicio mângâiere de la familiile lor.
După cântarea de deschidere care s-a înălțat în adunarea
din acea zi în clubul mare al închisorii și după rugăciune,
noi cei din camera luminii am avut pregătit un montaj cu
texte biblice și inspirate, cu cântări și poezii de laudă la adre-
sa actului sărbătorit de întreaga creștinătate în acea lună. În
biserică, noi știam că nu aceea era data nașterii Domnului
Hristos. Dar pentru că unii oameni își aduc aminte de Dum-
nezeu doar cu această ocazie și la Paști, îi ajutăm să înțeleagă
RUGĂCIUNE 24/24 149
mai bine însemnătatea acestor zile. Apoi, fratele Titi Bădică,

un lucrător în câmpul evangheliei a spus un cuvânt frumos
despre acest eveniment, iar fratele Marica Ștefan, un nelipsit
lucrător voluntar în penitenciar s-a ridicat și a zis:
- Vă provoc fraților să vă rugați pentru evanghelizarea
care se face în comuna Sadova, județul Dolj. Aș vrea să vă
rugați în foc continuu, adică 24 ore din 24. Alegeți-vă care
credeți că puteți să faceți lucrul acesta cu ajutorul lui Dum-
nezeu și hotărâți-vă. Evanghelizarea ține 16 zile, așa că ... la
treabă. Voi știți cu cine se face acolo pregătire? Cu cei care
au fost colegi de suferință cu voi aici la închisoare. Deci 16
zile foc continuu! Dumnezeu să vă ajute să rezistați și să nu
uitați! Amin!
Ne-am înțeles 24 de deținuți, ne-am ales fiecare ora. Pen-
tru orele de noapte, am rămas noi, cei din camera noastră.
În ce consta acest lucru? Fiecare își lua Biblia sau o carte din
spiritul profetic, ceva religios de citit și preț de o oră citea și
se ruga pentru lucrarea care se făcea în acel loc. Dumnezeu,
în bunătatea lui cea mare, ne-a ascultat rugăciunile și acolo
în localitatea Sadova, predominată de țigani, din care mulți
au fost închiși cu noi și chiar au umblat cu noi la adunare,
s-a înființat o biserică adventistă.
Când m-am eliberat, am fost pe la ei și am vorbit în adu-
narea care era acolo. Lăudat să fie Dumnezeu și pentru aceste
minunate lucrări. Vă veți întreba: s-au dus pocăiții să le spele
creierii celor din închisoare? Chiar dacă ar fi fost așa, tot era
un lucru bun pentru ei și pentru societatea din care proveneau,
pentru familiile lor și pentru viața lor. Nu era nimic rău în asta.
Dacă bastoanele, lanțurile și cătușele, bătăile și maltrată-

rile suferite, dacă anii grei de pușcărie, munca, foamea sau
despărțirea unora de cei dragi nu i-au educat, doar i-au în-
răit și mai tare, acești oameni care au venit să le aducă vestea
bună a iertării de păcate de către un Dumnezeu iubitor care
l-a dat pe singurul Său Fiu pe Isus Hristos să moară pentru
păcatele lor și să învieze ca să le dea speranța pentru o viață
veșnică, pe care o pot căpăta prin credința în Dumnezeire,
au avut bucuria să vadă că efortul făcut de ei aduce și roade.
Dumnezeu să îi binecuvânteze și chiar dacă se vor su-
păra pe mine, mă vor ierta, că așa ne învață Dumnezeu. În
următoarele rânduri am să-i numesc pe câțiva dintre ei.
Voi începe cu fratele Moț Traian și soția Aurelia, fratele
Marica Ștefan și Costel Poenariu, nelipsiți la început din lu-
crare, fratele Palada Dumitru care încă mă ajută în lucrarea
din penitenciar împreună cu fratele Poenariu Costel și alții,
sora Florentina Stoica, sora Marina Dima, sora Rodica Jil-
covici, sora Peșea Stana, mama condamnaților pe viață și nu
numai, sora Gabi Lițu (actualmente Anghel), fratele Țalea
Ion, Golea Cornel, fratele Șerban Nicolae și soția dânsului,
continuatori ai lucrării, precum și fratele Nelu Ocneanu,
fratele și sora Manda Marian și Steluța, fratele Florin Găi-
noiu, fost ofițer în armata română, fratele pastor Popescu
Constantin, fratele Ioan Rusneac, fratele Cristescu Lucian,
fratele Nicu Butoi, fratele Jercău Ștefan, fratele și sora Scarlat
Iancu și Mariana de la Peretu, Teleorman și mulți alții care
au fost neobosiți în lucrarea pe care a îngăduit-o Dumnezeu
în penitenciarul din Craiova.
RUGĂCIUNE 24/24 151
Mă rog ca Dumnezeu să îi binecuvânteze și pe coman-

danții care au fost atunci, deoarece prin ei s-a îngăduit lucra-
rea: pe domnul Ioan Chiș, pe domnul Lăzăroiu, pe domnul
Lăpădat Anton, domnul Costache, domnul Najap, domnul
Drăghici, domnul Fugăroiu, domnul Oprițoiu Mihai, pre-
cum și pe domnii Petre și Taron, care au avut un cuvânt de
spus în dreptul meu. Dumnezeu s-o binecuvânteze și pe
doamna Apostol care într-un fel a luptat pentru rezolvarea
liberării mele.
Dar mai presus decât toți, să nu uităm că este Dumne-
zeu, care ne înconjoară cu oameni deosebiți, care vor influ-
ența viața noastră în bine sau în rău, în funcție de alegerile
noastre. La tot pasul, putem vedea prin ochii credinței bine-
cuvântările unui Dumnezeu iubitor care este prezent în via-
ța noastră și stă la cârma vieții noastre dacă îl chemăm și nu
ne lepădăm de el, neplăcându-ne de altfel să fim conduși de
cineva, crezându-ne în stare să lucrăm liber, să gândim liber
dar nu ne dăm seama că această libertate fără Dumnezeu nu
ne aduce nicio bucurie pentru că este o libertate mincinoasă.
Putem trăi liberi, doar în Domnul Isus Hristos, în ascultarea
cuvântului care ne dă viață, liniște și pace și care ne schimbă
caracterele oricât de josnice ar fi dacă îl lăsăm să lucreze în
noi după pofta inimii Lui. Dacă ne vom lăsa ciopliți de acest
tâmplar din Nazaret, vom putea cu mare ușurință sub oblă-
duirea lui să ne strecurăm pe calea cea îngustă care duce că-
tre locul frumos pe care ni l-a pregătit în casa Tatălui ceresc.
ultima Eliberare
E
ram la începutul anului 1999, în luna ianuarie. Într-o
duminică dimineață a fost iarăși apelul general în toată
pușcăria. Se mobilizau toate cadrele închisorii și cei de
la Evidența deținuților veneau cu dosarul fiecărui ares-
tat, întrebându-l pe fiecare ce dorește să știe din dosar.
De obicei, cei care mai aveau puțin până la comisia de
eliberare condiționată întrebau de câștigul zilelor realizate
prin munca prestată sau cât mai au până la comisie, dacă
mai au rapoarte de pedepsire neridicate, sau alte rapoarte de
evidențiere și câte și mai câte informații se cereau în acele
momente. Se răsfoia dosarul și ți se spunea.
Am fost scos și eu și am întrebat tot ceea ce întrebam de
trei - patru ani. Dacă mai am rapoarte de pedepsire - pentru
că am avut multe - și mi se spunea că de vreo patru ani nu
mai am dar în schimb am rapoarte de evidențiere.
Pentru că nu mai făceam rele de aproape cinci ani de
când mă liniștisem, nu mă mai certam și nici nu mă mai
băteau cu garda, nici cu deținuții. Bineînțeles, existau unele
ULTIMA ELIBERARE 153
altercații care se stingeau în colectivitate și nu depășeau ușa

camerei de detenție.
După calculele făcute de domnii de la evidență și de
mine mai aveam 14-15 zile până aveam să întâlnesc Comi-
sia de eliberare condiționată. Era o perioadă foarte bună
pentru liberări, cred că cea mai bună de când eram eu pe
la închisori. Intrai în comisia de eliberare și indiferent de
condamnare, de recidivă sau de gravitatea faptei, dacă nu
aveai rapoarte de pedepsire erai eliberat condiționat de către
conducerea penitenciarului și chiar judecătoria nu se împo-
trivea deciziilor comandantului închisorii, pentru că era un
om cu experiență, capabil și responsabil.
Dacă aveai raporte de pedepsire neridicate de alte rapoar-
te de evidențiere, căpătate pentru activități pozitive culturale
sau educaționale, primeai amânare de 3 până la 12 luni. Bine-
înțeles că această perioadă făcea parte tot din pedeapsa ta, dar
niciodată nu se depășea termenul liberării tale.
Fiind responsabil cu hârtiile de la grefa evidenței deți-
nuților din cameră, am observat că mai mulți deținuți că-
rora li s-a spus că nu mai au rapoarte de pedepsire au fost
amânați precum că ar avea. Erau foarte neliniștiți, contes-
tau deciziile primite și se lamentau. L-am rugat pe domnul
care se ocupa cu distribuirea hârtiilor de la grefă să îmi
ia dosarul la examinat mai atent și să îmi spună dacă este
într-adevăr așa cum mi-a spus la apelul general, că nu am
niciun raport de pedepsire neridicat. A venit după vreo oră
și m-a chemat la vizetă.
- Chiruță, mai ai două rapoarte de pedepsire neridicate!
Nu știu de ce, cine a operat în dosar, că evidențieri ai vreo

cincisprezece, dar au rămas două rapoarte neridicate.
- Vă mulțumesc, am spus eu deznădăjduit, deoarece
aceste rapoarte însemnau șase luni de amânare.
Nu mai puteam face absolut nimic. Nu mai era timp
nici de făcut evidențieri, nici de operat în vreun fel în do-
sar ca să scot acele rapoarte negative. Am vorbit cu doamna
psihologă Apostol, i-am spus situația și mi-a promis că se
va interesa să vadă ce s-ar putea face. Am raportat la diver-
se cadre din penitenciar, dar nimeni nu avea nicio putere
să intervină în dosarul meu, oglinda mea. Mi-a rămas doar
ajutorul lui Dumnezeu.
La El m-am dus ultima dată, după ce am epuizat căile
mele. M-am plecat pe genunchi și L-am rugat:
- În numele sfânt al Domnului Isus vin la tronul Tău de
slavă și har să te rog să lucrezi în mintea acelor oameni de
care depinde eliberarea mea condiționată, ca ei să ia o deci-
zie dreaptă în aplicarea liberării mele. Îți mulțumesc, amin.
La altarul de seară toți frații mei care ne adunam spre
a-L lăuda pe Domnul s-au rugat fiecare ca dacă este voia
Tatălui ceresc, să facă ce crede El de cuviință ca să mă pună
pe liber, dar nici pe ei să nu îi lase orfani, ci să le aducă pe
cineva care să îi conducă mai departe pe calea Domnului
Isus. Toți s-au rugat la fel.
Seara la apel, am făcut după cum se obișnuia, o notă
cu numele meu și dorința de a fi scos la raportul domnu-
lui comandant a doua zi dimineața. Așa era procedura.
Seara sau dimineața dădeai biletul la apel, iar pe la ora 9,
după apelul de dimineață, erai scos la clubul mare, unde se

ținea raportul de către comandantul închisorii și de repre-
zentanții de la grefă, cabinet medical, preot, etc.
Comandantul era un om capabil și știa să împartă res-
ponsabilitățile la fiecare serviciu în parte. Camera în care
locuiam eu, era cu geamurile către clubul închisorii unde
aveau loc aceste întâlniri dintre comandant și deținuți.
Puteam urca la geam și să strig că solicit să fiu scos la
raport. Dar pentru acest act necugetat puteam fi pedepsit.
Timp de zece zile la rând am solicitat să fiu scos, dar nu s-a
întâmplat după cum doream.
Raportam calm și mi se spunea că voi fi scos. Toți cu
alte probleme ieșeau de cum dădeau nota afară. Pe mine mă
amânau mereu.
Dar în fiecare zi, seara și dimineața, frații mei se rugau
pentru eliberarea mea și pentru a veni altcineva să îi învețe
din cuvântul Domnului.
Au trecut trei zile. În după amiaza zilei a treia, la ușa ca-
merei, a fost adus cu bagajele fratele meu Dragnea Marian
Florin, un profund cercetător al profețiilor biblice. Teoretic
știu că era mai bun decât mine. Nu știu din punct de vedere
practic, adică spiritual. Doar Domnul putea să știe. Mi-am
dat seama că în planul lui Dumnezeu era și liberarea mea.
Când l-a băgat gardianul în cameră, l-am îmbrățișat și l-am
luat cu mine în pat, că nu mai erau locuri neocupate în
cameră. I-am spus că nu vom muri două săptămâni, până
mă voi libera.
- De unde știi? m-a întrebat el.
- Frații s-au rugat să vină cineva în locul meu, ca să îi

învețe din cuvânt.
- Chiar crezi că eu sunt semnul?
- Da, cred! Sunt convins mie la mie!
- Amin, să fie! Și să ai răbdare!
Începând cu altarul de seară, i-am făcut cunoștință cu
frații din grupă. Majoritatea nu aveau nici opt clase, dar do-
reau să învețe. Am continuat să dau în fiecare seară notă că
vreau să ies la raportul domnului comandant. Chiar dacă
eram sigur de liberare, am stăruit. A zecea zi am fost scos
la club împreună cu alți deținuți și calm m-am așezat într-o
bancă mai în spate, așteptându-mi rândul.
Mai înaintea mea s-a ridicat fratele Simion Dulhac din
Comănești, Bacău, un alt profund cercetător al Bibliei cu
care am fost în camera luminii cam doi ani și jumătate. El
era nemulțumit de felul în care primea hrana pe care o soli-
citase de la conducerea penitenciarelor împreună cu ceilalți
de care v-am mai spus. Comandantul l-a ascultat, s-a cam
enervat pe Simion și a ordonat să fie scos și dus înapoi la
lucru în fabrica de încălțăminte. În tot timpul cât au durat
discuțiile dintre el și comandant eu m-am rugat ca Duhul
Sfânt să calmeze spiritele rele. Nu chiar în cele din urmă,
când mi-a venit și mie rândul, m-am ridicat și am rostit for-
mula de raport:
- Să trăiți domnule comandant, sunt deținutul Chiruță Dan,
condamnat la 12 ani pentru furt. Permiteți-mi să raportez.
- Știu Chiruță problema ta. O știe toată pușcăria. Dar ce
să-i fac lui Băzăvan...(era un subofițer de la sectorul vizite
care greșise să opereze în fișele de vizită ridicarea măsurilor

disciplinare) Să îl omor? Să îl pedepsesc?...
- Nu domnule comandant, nu vă cer pedeapsă pentru
nimeni, dar vă rog să faceți ceea ce trebuie.
- De când nu mai ai rapoarte?
- De vreo cinci ani!
- E bine. De atunci ai avut mereu evidențieri.
- Da, să trăiți!
- Bine, mă Chiruță, dacă Dumnezeu vrea să te liberezi,
te vei libera! zise el zâmbind și privind către preotul capelan
al închisorii.
- Domnule comandant, Dumnezeu vrea ca eu să mă liberez.
- Bine Chiruță, stai jos, ai să te liberezi.
- Vă mulțumesc, să trăiți!
M-am așezat în liniște, dar mă frământau vorbele spu-
se de Simion despre hrana pe care o primeau și de care era
nemulțumit că nu se făcea cu ulei, cum se aprobase, ci cu
grăsime de porc.
El o spăla cu apă caldă și îi rămânea bobul de orez sau
de fasole, cartoful sau varza pe care le mânca cu pâine. După
ce au fost întrebați toți deținuții din club despre problemele
fiecăruia, comandantul mi-a spus:
- Chiruță, ai să te liberezi! Să fii cuminte și să nu mai vii
aici, să te integrezi în biserica adventistă și să pui în practică
ce ai învățat.
M-am ridicat în picioare și ascultam ce îmi spunea.
- Să nu faci ca alți frați ai tăi, care le-au scris celor con-
damnați pe viață că îi așteaptă, instigând la evadare.
- Cum așa domnule comandant, nu fac frații mei așa

ceva, nu învață pe nimeni la rău!... Ce scrisori erau alea?
Cumva erau niște cărți poștale, niște felicitări pe care era
chipul Domnului Hristos împreună cu cuvintele: „vino,
te aștept”?
- Așa, așa… vezi că știi?
- Domnule comandant, sunteți un om inteligent, un om
cu experiență, înțelegeți că acestea sunt mesaje biblice de
pocăință, nu de altceva. Frații mei sunt corecți. Au vrut să
îi ajute pe oameni și știți cât
efort au depus în lucrarea pe
care au făcut-o cu noi ...
Ieșeam din închisoare
- Știu, știu, iar Dulhac mă bogat, aproape căsătorit,
tot bate la cap că pun untură dar mai mult decât orice,
în mâncare. Uleiul nu are ca- împăcat cu Dumnezeu.
loriile pe care le are untura și Bogăția pe care o aveam
eu am obligația să le dau deți- era Sfânta Scriptură.
nuților calorii, să nu moară la
pușcărie de foame.
- Domnule comandant,
atunci când noi am făcut cererile pentru hrană ovo-lac-
to-vegetariană ne-am asumat niște riscuri. Chiar dacă am
muri de foame, am semnat pentru asta.
- Lasă că știu eu, că tu n-ai mâncat niciodată din mân-
carea asta, că ți-am permis să primești de acasă de două
ori pe lună, chiar dacă aveai dreptul la cinci kilograme la
două luni...
- Eu vă mulțumesc pentru asta și pentru tot ceea ce ați
făcut pentru mine și pentru frații mei. Dumnezeu să vă bi-

necuvânteze împreună cu toată familia.
- Bine Chiruță, mulțumesc. Și să fii cuminte.
Încă odată Dumnezeu mi-a arătat cât de mult mă iubeș-
te. Aveam încredere în cuvântul acestui om, al domnului
comandant Lăpădat Anton, care era un om serios, responsa-
bil și drept în felul lui. Am venit la cameră și am mai așteptat
vreo zece zile până la eliberare.
La prima comisie am fost pus pe liber și am mai stat câ-
teva zile pentru că așa era procedura până a venit și apro-
barea de la judecătorie. Executasem aproape nouă ani din
mandatul de doisprezece ani fără patru zile.
Ieșeam din închisoare bogat, aproape căsătorit, dar mai
mult decât orice, împăcat cu Dumnezeu. Bogăția pe care o
aveam era Sfânta Scriptură pe care o citeam și o trăiam prin
toți porii. Nu numai mintea era plină de cuvânt dumnea-
zeesc, dar și plămânii de câte foi de Biblie fumasem.
Toată ființa mea exalta de o bucurie fără margini. Ultimii
patru ani și jumătate nu am știut decât să citesc Biblia, Spi-
ritul Profetic, cărți și reviste religioase, publicații adventiste,
am scris peste 1300 de poezii religioase, am corespondat cu
viitoarea mea soție și cu mulți alți frați și surori din biserică
și nu numai.
Le mulțumesc cu această ocazie pentru tot ce am învățat
de la ei, pentru sfaturile minunate pe care mi le-au dat.
A doua viață
Luni, 8 februarie 1999. După apelul de dimineață am fost

strigat la pachet. Scrisesem la o fundație religioasă din Sucea-
va pentru a-mi trimite câteva Biblii și cărți religioase cu po-
vestiri biblice destinate copiilor. Le-am spus că sunt deținut și
că nu am bani să le plătesc, iar ei mi le-au trimis gratuit.
Când am ajuns la sectorul vizite pentru a ridica pachetul,
doamna Rodica, o plutonieră majoră de la vizită mi-a spus:
- Chiruță, azi te liberezi!
- Mâine, doamnă, e ziua de liberare. Marțea!
- Nu! Azi este. A venit tabelul în poartă și este la noi ca
să scoatem fișele celor care se liberează.
- Atunci vă mulțumesc pentru veste.
- De când ești arestat?
- De aproape nouă ani...
- Cred că nu te mai cunosc cei de acasă ...
- Ba! Cred că mă cunosc, iar eu am o memorie vizuală
destul de bună.
- Bine, bine, ai să vezi tu!
A DOUA VIAȚĂ 161
Și chiar am văzut când am ajuns acasă. Nu mai cunoș-

team multă lume și multă lume nu mă mai cunoștea nici pe
mine. Dureros, dar adevărat. Timpul trece și își lasă vălul
uitării peste mințile noastre dacă nu ne mai vedem din când
în când.
Am ajuns în dimineața eliberării mele în cameră. Am
fost pe secție să ofer câteva Biblii unor domni gardieni pe
care îi simpatizam, că pentru ei le cerusem și apoi, ajuns la
cameră am început să împart tot ce aveam promis acelora
cărora le făgăduisem. Când m-au strigat pentru liberare,
bătrânii au început să plângă. Am plâns și eu și i-am mân-
gâiat pe fiecare, i-am sărutat și i-am lăsat în grija lui Dum-
nezeu. M-am îmbrățișat cu frații mei, am cântat și ne-am
rugat, i-am salutat pe toți din cameră și mi-au spus:
- Frate Dan, să nu ne uiți!
- N-am să vă uit niciodată!
Și nu i-am uitat. La mulți am venit de multe ori cu pa-
chete, pe mulți i-am așteptat în poartă când s-au liberat,
le-am scris, i-am vizitat și i-am ajutat cu tot ceea ce era
nevoie. Acum când scriu aceste rânduri au trecut mai bine
de 18 ani din ziua când am devenit liber.
Am ajuns acasă cu o zi mai devreme față de mo-
mentul special când eram așteptat într-o familie cu
nouă persoane, eu fiind al zecelea. Dormeam cu ne-
potul cel mic al soției mele în brațe pe podeaua dor-
mitorului, pe niște saltele. Ușor-ușor m-am integrat
în noua mea familie. Am fost primit cu căldură de
socrii mei Costică și Silvia Popescu, de cumnata mea
Mirela, de nepoții Emilia, Gabriel, Alina, Emanuel,

Michael și nu mai puțin de actuala mea soție, Camelia.
Nu era bine să stau cu ei, pentru a nu provoca discuții,
deoarece în biserica adventistă se păstrează un obicei sfânt
ca mirii să primească binecuvântarea lui Dumnezeu dacă au
fost curați. Astfel, ei sunt consiliați de către un pastor timp
de trei-șase luni de când își anunță logodna. În aceste ocazii
li se vorbește despre viața de cuplu în armonia și împletirea
cuvântului viu și lucrător al lui Dumnezeu.
Mi-am dorit să fiu mire, să primesc binecuvântarea căs-
niciei de la Dumnezeu, așa că împreună cu viitoarea mea
soție nu ne-am permis ceea ce Domnul nu îngăduia. La trei
luni și trei săptămâni de la
liberare am primit botezul
biblic în biserica din Craio- Mi-am dorit să fiu mire, să
va pe data de 29 mai 1999, primesc binecuvântarea
iar a doua zi, pe 30 mai am căsniciei de lumnezeu. La
avut nunta. La nunta și bo- trei luni și trei săptămâni
tezul meu a participat și de la liberare am primit
mama mea. botezul biblic în biserica
Nu s-au consumat bău- din Craiova, iar a doua
turi alcoolice, nu s-a dansat zi, am avut nunta.
și nu s-a chiuit. S-au cântat
cântări creștine, s-au ser-
vit mâncăruri bune, stropite cu apă minerală sau sucuri de
fructe. Mama mea a fost fericită că în sfârșit m-a văzut în-
surat, chiar dacă aveam aproape 43 de ani. Era mai bine mai
târziu decât niciodată.
A DOUA VIAȚĂ 163
Cu ajutorul fratelui Palada Dumitru și bunăvoința dom-

nului Dan Anton Ștefănescu aveam un loc de muncă și îmi
puteam câștiga existența pentru familia mea. În același timp
doream să fiu de folos și să lucrez în cadrul Serviciului Uma-
nitar pentru Penitenciare.
M-am rugat mult pentru această lucrare și încă mă rog
pentru că mai sunt acolo suflete prețioase de salvat din mocir-
la păcatului. În anul premergător eliberării mele, ca o bucurie,
Dumnezeu a îngăduit redeschiderea lucrării din penitenciar.
În 2001, fratele Moț Traian și-a vândut casa de la Cur-
tici, și-a luat un alt apartament în Craiova și a reînviat cu
ajutorul lui Dumnezeu, activitatea din penitenciarul Cra-
iova. Era cea mai mare bucurie a lui. Dar nu toți se bucurau
când auzeau cu câtă dragoste își povestea experiențele.
După cum v-am mai spus, a închis ochii cu această
bucurie în suflet, iar la înmormântare a fost înconjurat de
foști deținuți care primiseră botezul și se integraseră în bi-
serica adventistă.
Tot cu ajutorul acestor oameni de treabă, a fratelui Pa-
lada Dumitru și a domnului Dan Anton Ștefănescu am
publicat și primul volum de versuri Cu Isus după gratii.
Tot prin susținerea dumnealor am înființat și societatea de
construcții SC Emanuel construiește SRL Craiova (Dum-
nezeu cu noi construiește).
În această firmă erau angajați deținuții care se eliberau
din închisoare dar și alții. Dumnezeu să îi binecuvânteze pe
fiecare acolo unde sunt și să îi răsplătească după găsința lui
cu cale. Am avut mulți ani sprijinul lor, până ce am putut să
înțeleg cum trebuie să lucrez cu oamenii. Dar peste tot a fost

Dumnezeu, pentru că toate deciziile le luam împreună cu
soția mea pe genunchi în rugăciune.
El a fost și este cel mai mare ajutor al omului care își pune
încrederea în El. Doar El rămâne cel mai fidel prieten, care
niciodată nu se plictisește de noi sau de rugăciunile noastre
și nu obosește a ne ierta dacă dorim acest lucru. Depărtați
de Dumnezeu suntem o țintă sigură pentru vrășmașul sufle-
telor noastre, de aceea El ne sfătuiește să Îl acceptăm în viața
noastră ca Domn și prieten al nostru.
Lucrez neobosit în Penitenciarul de Maximă Siguranță
din Craiova, atât timp cât Domnul va mai îngădui. Sabat de
sabat sunt neobosit să fac binele la care am fost chemat. În
prezent sunt cam tot acei frați care au mai lucrat: Șerban,
Palada, Poenariu, Ocneanu, Scarlat, Marica tatăl și fiul, dar
și mulți alții care au pe suflet această lucrare.
Casa și familia în care locuiesc a fost adăpost pentru
mulți deținuți care s-au liberat. Aici au fost primiți ca în
familia lor, omeniți și ajutați cu ce a îngăduit Dumnezeu.
Ușa harului este încă deschisă și revenirea Domnului Isus
este tot mai aproape. Nu obosiți, frații mei, în alergarea către
ținta pe care ne-am pus-o înainte, iar dacă nu v-ați hotărât,
așezați-vă o țintă, ca să nu rămâneți pe dinafară la venirea
Domnului Hristos pe norii cerului.
Dacă veți spune: „ce om bun, ce credincios” aflați că ... nu
este așa! Sunt un om care luptă cu multe nedesăvârșiri, cad și
mă ridic și iar cad și mă ridic, dar prin mila Domnului merg
înainte cârpit și peticit, dar acoperit de slava neprihănirii Lui.
A DOUA VIAȚĂ 165
Binecuvântați să fie toți aceia care sprijină această mare

lucrare de salvare a sufletelor prețioase care se află și în în-
chisoare. Vă îndemn să nu cădeți de oboseală și să nu uitați
că Domnul vă iubește că aveți grijă de turma Lui, hrănind-o,
îmbrăcând-o și adăpostind-o.
Binecuvântate să fie cadrele penitenciarului Craiova,
care ne dau tot concursul în desfășurarea activităților cul-
tural-religioase și educative din închisoare. Binecuvântate
să fie bisericile din Peretu și de peste tot, care lucrează prin
membrii lor activi dincolo de gratii. Binecuvântările Dom-
nului să vă însoțească în tot locul pe acest pământ și pacea și
bucuria să nu lipsească sufletelor voastre.
Au rămas multe de spus despre oameni și locuri, despre
oameni și fapte, despre trăiri frumoase sau păcătoase, dar
consider, cititorule, că tot ce am scris ți-a plăcut și că nu o să
interpretezi ca o laudă pentru mine sau alţi oameni, deoare-
ce nu am cu ce să mă laud decât cu crucea lui Hristos, prin
care mă lupt să răstignesc mândria și firea păcătoasă. Am
vrut doar să îți arăt că și după gratii vine Dumnezeu.
„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic
de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vred-
nic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi
orice laudă, aceea să vă însufleţească.” Filipeni 4, 8
Cazierul meu
5 aprilie 1971 - la vârsta de 14 ani, sunt arestat pentru furturi din

avutul obștei și „internat” la Centrul de Primire Minori din strada
Marchian nr. 70, Botoșani.
septembrie 1971 - în urma unei hotărâri judecătorești și a dorin-
ței mamei mele, am fost „internat” într-un institut special de reedu-
care a minorilor din Târgu Ocna, județul Bacău.
septembrie 1972 - am fost transferat la Păltiniș Ciuc,
județul Harghita, de unde am fost liberat pe 22 iulie 1974.
21 iunie 1976 - după o serie de 19 infracțiuni comise într-o noap-
te (furturi din avutul obștei) am primit circa 50 ani de condamnare,
pedeapsa cea mai mare fiind de 4 ani, din care am executat 11 luni.
mai 1977 - liberare prin decret de grațiere.
iunie 1977 - AMNISTIE (ștergerea antecedentelor).
octombrie 1977 - sunt arestat pentru ultraj cu violen-
ță și contrabandă și condamnat la 6 ani, din care execut 2 ani
și 5 luni la penitenciarul Poarta Albă, pe canalul Dunovăț la
CAZIERUL MEU 167
stuf în Delta Dunării, apoi din nou la Poarta Albă și în sfârșit

trimis la colonia Lipnița.
martie 1980 - liberare condiționată din colonia Lipnița a peni-
tenciarului Poarta Albă, Constanța.
1980 - alungat de miliția din Constanța vin acasă în
Răuseni, Botoșani, și după 11 luni comit o serie de infracțiuni de furt
și delapidare, care îmi adaugă vreo 20 ani de condamnări. Pedeapsa
cea mai mare este de 3 ani, pe care o execut în întregime, la peniten-
ciarele Iași, Poarta Albă și Tulcea.
februarie 1984 - mă liberez din penitenciarul Tulcea.
1985 - arestat la Drobeta Turnu Severin pentru mai multe infrac-
țiuni de furt din avutul obștei care totalizează 23 ani de condamnări.
De aici sunt trimis la Rahova și Botoșani, unde mi se adaugă 12 ani și
mi se mărește pedeapsa de executat la 6 ani și 6 luni.
februarie 1988 - mă liberez cu marele decret de amnistie, care
îmi șterge toate petele.
ianuarie 1989 - ajung din nou la închisoare, înnebu-
nit din dragoste, pentru distrugere și vătămare corporală.
Mai cumulez 15 ani de condamnări și din mandatul de 7 ani, execut
1 an și 4 zile.
ianuarie 1990 - mă liberez din penitenciarul Bârcea Mare.
martie 1990 - încă nebun, fur orice ca să ajung la închisoare, nu
din dragoste de bani, ci din acea veche dragoste interzisă. Sunt arestat
de poliția Reșița și primesc 21 ani de închisoare plus restanța neexe-
cutată de 4 ani, 11 luni și 26 de zile. Din pedeapsa de 12 ani, execut 9
ani în penitenciarele Timișoara, Bârcea Mare, Jilava și Craiova.
februarie 1999 - mă liberez din Penitenciarul de Maximă Sigu-
ranță Craiova.
1999 - până azi - am activat ca voluntar ASUP în penitenciarul din
Craiova, pe care îl vizitez de câteva ori pe săptămână.

Și După Gratii Vine Dumnezeu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Și După Gratii Vine Dumnezeu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Și după gratii vine Dumnezeu

Telefon pentru comenzi:

În numele voluntarilor, Adalbert Ghejan,

Dacă în America unul din circa o sută de oameni își duce

un virtuos capabil să își conducă viața, familia și afacerea, un tip

pastor Dan Brînzan

Scriu această carte pentru tine, deoarece nu vreau să treci

nici să mă asculți, dar mă încăpățânez să scriu pentru a te

multe zile. Niciodată în cei aproape treisprezece ani de în-

Nu aveam voie să luăm legătura cu alți deținuți din alte

care ne dăduse atâtea decrete de grațiere, că ne-a făcut pe

cameră de luni sau ani de zile. Ne cunoșteam bine și ne

deţinuţii, unul mai tare decât celălalt, au reușit să spargă uși-

și toate instrumentele torturii de la camerele de izolare unde

pe fericite în viață, cu toate că nu mă pricepeam să definesc

- Biine… am zis eu.

o aveam la mine, am scos o lamă nouă de ras, m-am îndrep-

Învățasem și două clase de școală profesională cu calificare

- Bine atunci, la revedere!

Odată, într-o dimineață, nea Ion, șeful, a împărțit echipa

Desigur că veți spune ori vă veți întreba: dacă eram așa

Era un locotenent de miliție și mi-a cerut un foc. I-am în-

- Stai jos! mi-a spus un maior.

nă și altele, ca să se infecteze, să scape din penitenciarul

Am făcut baricade din saci de mălai, făină, arpacaș, faso-

Apoi, pe 26 decembrie cerul era parcă mai plumburiu.

- Din cauza ta n-am făcut Crăciunul acasă! şi a vrut să

Am corespondat cu doamne și domnișoare, ne-am în-

că are o fetiță de opt ani și alte probleme. Nu știu de ce sau

Nu îmi dau seama unde eram. Mi-a trimis vorbă prin-

la locul faptei, până s-a stins focul. Dimineața au venit la

Colegele noastre de muncă au scos-o în ghionturi afară.

garou și apoi m-au târât prin sângele meu până la scări și

sprijinit unul în altul până la o bucată de noapte, când wc-ul

instanță. Nu mă gândeam la răzbunare. Nu! Mă topeam din

mi-a spus și unde locuiește. Apoi, un vecin, care m-a văzut

lucrează la oțelărie și să vin pe la ei. M-am dus la căminul

bandajat la o mână, îmbrăcat într-un costum maro de velu-

mătușa Răileanca, iar eu stăteam cu ei. Cititorule, am să trec

cum ar fi: Pe Donul liniștit, Război și pace, Stepan Razin,

vadă un om deosebit, chiar dacă zorii vieții mele erau um-

Într-o zi m-am băgat pe sub catedră şi l-am speriat pe

să nu mai pierd timpul acasă și să pot termina romanele po-

Mergeam la Râpa Galbenă, un loc frumos amenajat cu

Cureaua tatii era cam iute și ustura tare și nu prea știa

fost încredințat sub pază. Ce mândru eram eu că ajunsesem

- Cum vreți, eu nu vă pot obliga la asta! le-a spus maio-

iam cu apă, ca să mai beau și eu câte un pahar două. Să mai

belciugele și am intrat în librărie. Am sustras mai multe

canțele” pe care mi le luam de la mama și tata. Eram mai

Dar ne-am împăcat și eram în relații de pace.

Tovarășa președintă de CAP trebuia să își dea consimță-

față de mine, dar eu îl iertasem demult. Nu îmi stătea în fire

probabil că nu făceam ce am făcut. Adică să mă îndrăgostesc

Iar la judecată, în in-

Când am ajuns eu acolo, acestea se jucau la jocuri de noroc,

palmares mai multe grade de periculozitate. Eram recalci-

Am citit mai departe. Cred că a rămas impresionată

Au mai trecut în revistă câțiva deținuți mai periculoși,

intervenția, i-a dus la medic, dar tot nu ne-au rezolvat. Am

La pușcărie, egoismul este de mare densitate pe metru

Foarte rău. Mă ținea în picioare mândria. Tot ea mă orbea să

Mă rugam de colegii mei de pe secția celulară să mă trea-

Chiar dacă domnul comandant mi-a zis să rămân, l-am ru-