MAR E A Î NTÂL N IRE

V I O R I C A G RU I A

MAREA
ÎNTÂLNIRE
EXPERIENȚE

2017
Autor: Gruia Viorica
Copertă: Dragu Gabriel
Tehnoredactare: Gârea Dragoș

Număr de telefon pentru comenzi: 0745 393 819

ISBN 978-973-0-25959-9
 CUPRI NS

Cuvânt către cititor................................................................................6

Convertirea mea...................................................................................11
Influenţa mamei mele..........................................................................18
Peripeţiile copilăriei.............................................................................23
Amintiri cu provocări..........................................................................30
Orizontul misiunii...............................................................................44
Tanti Silvia............................................................................................54
Pastorul baptist....................................................................................58
Tanti Dida............................................................................................66
Lioara, asistenta medicală...................................................................71
Mari şi familia ei..................................................................................75
Vitomirești............................................................................................83
Familia Popa.........................................................................................92
Mamaia Coca.......................................................................................99
Tuşa Mariţa....................................................................................... 104
Tamburul........................................................................................... 108
Unchiul Andrei................................................................................. 113
Nuţi.................................................................................................... 117
Pastorul nostru.................................................................................. 124
Dana................................................................................................... 131
Nenea Costel..................................................................................... 144
Tanti Leana........................................................................................ 160
Ionuţ................................................................................................... 164
Bebe şi Dorina................................................................................... 176
Nenea Lămbică................................................................................. 182
Florian şi Lenuţa............................................................................... 196
Oana................................................................................................... 203
Cuvânt de încheiere.......................................................................... 213
 CUVÂNT CĂTRE
CITITOR
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a
dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Ioan 3,16

A
tunci când Dumnezeu a întemeiat pământul şi i-a aşe-
zat temeliile pe nimic, atunci când i-a pus piatra din
capul unghiului şi când mâna Lui a modelat fiecare
operă a creaţiei sub strigătele pline de bucurie ale heruvimilor
şi serafimilor, totul era armonie, parfum şi culoare. Nicio pată
sau zbârcitură nu se găsea pe niciuna din operele creaţiei, nimic
murdar, nimic umbrit sau îmbătrânit nu exista pretutindeni
unde ai fi privit.
Însă, când păcatul a dat buzna în lumea aceasta perfectă,
Dumnezeu, care nu are nimic în comun cu acest fapt, a trebuit
să-Şi ascundă faţa de omul muritor şi păcătos şi să caute căi
şi posibilităţi de comunicare cu el. A trebuit să inventeze mii
de moduri de comunicare şi să creeze mii de oportunităţi cu
care să intersecteze viaţa fiecărei fiinţe care a trecut prin această
lume, doar pentru ca să se facă observat şi ca omul păcătos să-şi
dorească mântuirea.
Niciodată nu am înţeles, şi nici nu am fost interesată prea
mult să înţeleg, marea dragoste şi marea durere pe care păcatul
le-a declanşat în inima sensibilă a lui Dumnezeu, până când nu
6
 Cuvânt către cititor

am citit cartea Osea. Sigur că o mai citisem eu şi înainte, dar a

fost un moment în care mintea mea a rămas blocată la descoperi-
rea unei iubiri cum nu am mai văzut sau auzit la cineva vreodată.
Dragostea pe care Osea a manifestat-o faţă de Gomera, o
femeie culeasă de pe centura societăţii, o femeie care şi-a con-
tinuat practicile imorale şi după căsătorie, o femeie care a adus
în casa soţului ei trei copii făcuţi cu cine ştie Cine din mulţimea
amanţilor, m-a lăsat fără cuvinte.
Viaţa profeţilor lui Dumnezeu nu a fost o viaţă normală
aşa cum a fost viaţa oamenilor de rând, ci fiecare din ei au avut
o viaţă diferită, atipică, de cele mai multe ori tragică, o viaţă care
trebuia urmărită cu interes de popor şi înţeleasă ca un mesaj de
la Dumnezeu pentru ei. Greu trebuie să le fi fost la toţi aceşti
profeţi, dar cred că cel mai greu i-a fost lui Osea, un profet tâ-
năr, curat la suflet, aşa cum spune despre el numele pe care îl
purta şi care însemna ,,mântuire.”
Într-o zi, vine la el Dumnezeu şi îi spune că a sosit momen-
tul să se căsătorească, iar soţia pe care trebuia s-o ceară în că-
sătorie este Gomera, cea mai mizerabilă şi imorală femeie care
există în ţinutul lor. Chiar numele pe care fiinţa aceasta îl purta
înseamnă ,,trădarea lui Dumnezeu.”
Femeia aceasta nu merita nimic altceva decât să fie dusă
în piaţa cetăţii şi omorâtă cu pietre pentru viaţa ei imorală, aşa
cum cerea legea lui Moise. Pentru ea amintirile frumoase s-au
terminat undeva destul de timpuriu şi tot atât de timpuriu a
început coşmarul destrăbălării. Şi Dumnezeu îi spune lui Osea
să o iubească la fel cum iubeşte El pe copiii lui Israel care ,,se
îndreaptă către alţi dumnezei şi iubesc turtele de stafide.”
Iar omul acesta, blând şi ascultător de Dumnezeu, se duce
şi o caută pe Gomera prin toate parcările şi pe toate drumurile
7
MAREA ÎNTÂLNIRE

lăturalnice, până o găseşte, îi pune inelul de logodnă pe deget şi

o duce acasă la el. Se poartă cu ea cu o dragoste care venea direct
din inima lui Dumnezeu, trecutul ei pătat este şters aşa cum
ştergi cu buretele o tablă murdară şi Gomera primeşte locul pe
care orice fecioară curată din Israel şi l-ar fi dorit. Să fii soţie de
profet era o mare cinste; nici în cele mai frumoase vise ale ei,
Gomera nu şi-a imaginat că va avea o astfel de şansă.
Dar timpul trece şi Gomera se plictiseşte de casă, de viaţa
morală şi curată, de soţul ei credincios şi iubitor, şi aleargă din
nou, cu toată puterea, pe vechile cărări care o duc la viaţa mize-
ră pe care a avut-o înainte de căsătorie. De fiecare dată când se
întoarce, se întoarce doar să lase în casa lui Osea un copil care
nu-i aparţine. Şi Osea îi creşte frumos, îi iubeşte, îi înfiază şi
face din aceşti copii, prieteni lui, confidenţii lui.
Trec anii şi Gomera ajunge din rău în mai rău, viaţa ei des-
trăbălată o duce acolo unde merită, în piaţa de sclavi. Vecinii şi
prietenii vin la Osea şi-i spun că se face licitaţie pentru soţia lui
în piaţa de sclavi.
Osea este distrus, se uită la copiii lui, se gândeşte la legă-
mântul căsătoriei, i se zbate inima în piept ca o pasăre prinsă
în colivie şi nu ştie ce să facă. Atunci vocea Domnului îi spune
scurt: ,,Du-te iarăşi şi iubeşte această femeie prea-imorală, iu-
beşte-o aşa cum iubeşte Dumnezeu!”
Săracul Osea! Se duce la punga cu bani şi nu are decât 15
sicli de argint! De unde să ia restul? Are nevoie de cel puţin 20
de sicli. De la cine să ceri? Şi ce să le spui că faci cu ei? Să le spui
că mergi s-o răscumperi pe Gomera!? Nu, mai bine face altce-
va…Merge în cămară şi ia de acolo un omer şi un letec de orz,
cei 15 sicli de argint şi pleacă în piaţa de sclavi. O cumpără! De
fapt o răscumpără! Se logodeşte din nou cu ea ca şi cum nimic
8
 Cuvânt către cititor

urât şi mizerabil nu s-ar fi întâmplat între ei. Îi dă o nouă şan-

să…Oare a câta? Şi Gomera înfloreşte ca un trandafir smuls din
pulberea pământului, călcat şi tăvălit pe toate părţile, şi sădit în
grădina iubirii…
Ce frumos! Câtă iertare amestecată cu iubire infinită! Ci-
tind această carte am înţeles că Gomera suntem noi, oamenii
acestui timp nepăsător care cochetăm cu jucăriile pământului,
cu iluziile diavolului, alergăm după dumnezeii acestui veac că-
rora ne închinăm, ne tăvălim aşa de uşor în mocirla păcatului şi
uităm repede de Dumnezeul nostru Creator.
Fără Dumnezeu alergăm ca nişte bezmetici către piaţa de
sclavi a lui Satana şi ne lăsăm cumpăraţi fără milă de acest stăpân
tiran şi crud. De la naştere şi până la moarte, Dumnezeu este pe
urmele noastre şi aşteaptă momentele favorabile ca să intervină
şi să ne răscumpere cu preţul vieţii Lui şi să facă din noi o nouă
creaţie după chipul şi asemănarea Lui. El ne priveşte diferit de
cum ne privesc oamenii, diferit de cum ne privim noi înşine, El
ne tratează aşa cum ştie că putem deveni sub mâna Lui iubitoare
şi nu aşa cum suntem în realitate la un moment dat.
Dacă a putut să vadă în Gomera o frumoasă poveste de
dragoste, El poate să vadă în fiecare din noi cele mai frumoa-
se poveşti de dragoste, cele mai frumoase convertiri şi cele mai
frumoase caractere, clădite solid de prezenţa Lui divină în noi.
Ochii Lui pot să vadă în spinii pustiului, tufe de trandafiri fru-
mos mirositoare.
El nu se uită doar pe acoperişul lumii… privirea Lui cerce-
tează cu mare atenţie şi jgheaburile ei, şi pivniţa şi beciurile ei.
Şi de acolo, mâna Lui blândă scoate la lumina soarelui sufletele
sortite pieirii şi deznădejdii şi face din ele fii şi fiice ale Lui, moş-
tenitori ai unei bogăţii nepieritoare numită viaţă veşnică.
9
MAREA ÎNTÂLNIRE

Noi suntem urmaşii lui Adam, şi la fel ca lui, Dumnezeu ne

pune la dispoziţie toate mijloacele, toate condiţiile ca să trăim
frumos, să-L iubim, să facem voia Lui care nu înseamnă nimic
altceva decât supremul nostru bine.
Dumnezeu vrea să fim oameni liberi, El nu ne vrea robi,
Satana este cel care a făcut din noi nişte robi amărâţi şi dis-
peraţi, dar Isus Hristos a părăsit tronul Universului, a coborât
în piaţa de sclavi a lumii noastre şi a plătit cu viaţa Lui, preţul
suprem, cerut de vrăjmaşul Lui şi-al nostru ca să fim liberi.
Tot aurul din Universul acesta nu a fost suficient ca să ne
răscumpere, a trebuit să plătească cu sângele Său preţios salva-
rea mea şi a ta. El S-a făcut părtaş la păcatele noastre, la care
nu a avut nicio contribuţie, şi pe care le-a purtat răstignit între
pământ şi cer, pentru ca noi să beneficiem de iertare, de iubire şi
de mântuirea la care nu am contribuit cu absolut nimic.
Ca şi Gomera, eu şi alţii, am înţeles marea durere a lui
Dumnezeu provocată de atitudinea noastră nepăsătoare faţă de
o iubire aşa de mare, dar, slavă Domnului, că am acceptat oferta
pentru o viaţă mai bună. Cea mai bună pe care nici n-am visat-o
vreodată!
Cartea aceasta este un imn de laudă la adresa lui Dumne-
zeu, un cântec de biruinţă al celor care s-au lăsat atinşi şi pă-
trunşi de puterea uimitoare a dragostei divine. Pornind de la
cartea Osea care descrie frumos dragostea lui Dumnezeu pen-
tru fiecare fiinţă de pe acest pământ, am să încerc să descriu,
prin harul Domnului, experienţa convertirii mele şi experien-
ţele convertirii persoanelor pentru care Dumnezeu a lucrat cu
putere prin mine şi prin soţul meu în perioada anilor 1990-
2002.

10
 CONVERTIREA MEA
Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile,
dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi
legământul meu de pace nu se va clătina, zice
Domnul, care are milă de tine. Isaia 54,10

E
ra o zi destul de tristă pentru mine... Simţeam în suflet
dezamăgirea ca un şuvoi de ape revărsate după o ploaie
torenţială. Fiinţa mea întreagă se clătina aşa cum se cla-
tină un copăcel singuratic în bătaia nemiloasă a viscolului por-
nit fără veste.
Umbrele serii ţeseau o pânză deasă peste oraşul liniștit, în
timp ce mă îndreptam cu paşi grei spre casă și mă gândeam cum
am să supravieţuiesc nopţii din sufletul meu, și ce răspuns să-i
dau întrebării ce-mi chinuia inima de câteva luni bune. De ce mi
s-a întâmplat tocmai mie? Unde am greşit?
Am renunţat la facultate pentru visul acesta, iar acum totul
s-a sfârşit...
Atunci, ca şi acum, mă întreb cum pot oamenii să fie atât
de răi!? Cum pot să facă răul cu bună ştiinţă? Ba mai mult, să-l
plănuiască meticulos și să urmărească cu tenacitate momentul
optim când să-l pună în practică, convinşi fiind că este o artă
ocazia de a se ridica în ochii oamenilor călcând în picioare sen-
timentele celor pe care-i dispreţuiesc.
Pentru mine, superioritatea omenească, farmecul unui om,
este dat de bunătatea pe care o degajă din vorbă, din gesturi, din
11
MAREA ÎNTÂLNIRE

priviri şi mai ales din faptele lui. Asta înseamnă superioritate și

nimic altceva!
Îmi amintesc că în timp ce mă mişcam printre trecătorii
grăbiţi spre casele lor, în memorie revedeam scena din acea zi
teribilă când viitorul clădit în mintea mea a fost spulberat într-o
secundă, aşa cum o tornadă spulberă tot ce-i iese în cale.
Uşa de la secţia unde lucram s-a deschis şi Maria a făcut
anunţul care aproape m-a paralizat de durere. Zâmbetul răută-
cios din colţul gurii, privirea ironică si victorioasă pe care mi-a
aruncat-o, vestea năucitoare pe care tocmai o anunţase şi râsul
zgomotos cu care a părăsit camera, mi-au străpuns inima ca o
săgeată bine ascuţită şi bine ţintită.
Câtă dreptate avea Lera, dirigintele meu din anii de liceu,
care-mi spunea că viaţa nu este aşa romantică şi inocentă cum
cred eu, şi că va veni o zi în care voi simţi pe pielea mea cât de
nemiloasă poate să fie. Şi a fost prima ocazie în care am simţit
lucrul acesta.
Nu-mi venea să cred că cineva poate să producă conştient
o aşa de mare durere... Nu există cuvinte ca să explic simţămin-
tele pe care le-am trăit în momentul acela, și mult timp după....
Crescusem într-o casă în care oamenii aveau valoare, sen-
timentele nobile erau respectate și cultivate cu mare atenție, iar
acum vedeam o lume hidoasă, care nu avea nici respect și nici
milă.
Dar nu vreau să mă opresc asupra experienţei dureroase
din trecutul meu, nu acesta este scopul cărţii. Fiecare dintre noi
trecem la un moment dat, prin astfel de experienţe care ne mar-
chează într-o măsură mai mare sau mai mică, şi ele au rolul lor
în formarea unui caracter puternic, dacă ştim să gestionăm bine
momentul respectiv şi să învăţăm din el.
12
 Convertirea mea

Timpul acela are o importanţă majoră în povestea vieţii

mele, deoarece a fost momentul declanşării celei mai frumoase
relaţii pe care un om muritor poate să o lege cu un Dumnezeu
nemuritor. A fost momentul optim să mă opresc şi să înţeleg că
dincolo de tot ce însemna omenesc şi muritor, dincolo de deza-
măgire și lacrimi, există ceva dumnezeiesc şi nemuritor, ceva ce
orice limbă omenească e săracă în cuvinte ca să explice, şi orice
minte muritoare e limitată ca să poată să înţeleagă pe deplin...
Numai o inimă atinsă de focul divin poate să simtă, fără să ex-
plice prea mult.
Apostolul Pavel a avut marea şansă să fie luat în viziune şi
dus în prezenţa lui Dumnezeu, să vadă cu ochii lui şi să audă
cu urechile lui, din surprizele pe care Tatăl nostru iubitor le-a
pregătit pentru copiii Lui rătăcitori şi întorşi cu toată inima la
El. Dar atunci când a revenit din locurile acelea veşnice, n-a
putut să spună decât atât: ,,Lucruri pe care ochiul nu le-a vă-
zut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa
sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L
iubesc.”
Eu nu am fost luată într-o astfel de viziune, nu am văzut
plaiurile cereşti decât cu ochii minţii, dar vă asigur că atunci
când Dumnezeu s-a atins de inima mea, toate acele minunăţii
au venit odată cu El, bonus, în sufletul meu. Din acel moment,
eu trăiesc pe acest pământ cu ,,bagajul făcut”, aşteptând din cli-
pă în clipă decolarea spre acele ţărmuri mult visate şi atât de
dragi sufletului meu.
În cazul meu, dezamăgirea profundă pe care am trăit-o a
fost singura șansă a lui Dumnezeu de a lua legătura cu mine.
Dacă n-aș fi trecut prin această experienţă dureroasă, Dumne-
zeu nu mi-ar fi atras niciodată privirea. Să nu credeți că aveam
13
MAREA ÎNTÂLNIRE

calități excepționale, sau situație materială bună care să mă sus-

țină și să-mi dea siguranța unui viitor fără Dumnezeu, doar că
eram sigură că pot să răzbat în viață singură, fără ajutorul Lui.
Însă, omul care experimentează durerea, omul care trece
prin momente în care simte că tot ce-i frumos şi bun în inte-
riorul lui este făcut praf şi pulbere, devine sensibil la ideea de
Dumnezeu și deschis influenței şi chemărilor Sale.
Fiul risipitor din cea mai frumoasă pildă a Evangheliei,
când ajunge la cel mai dureros moment al singurătăţii şi depri-
mării, ticălos, nenorocit, sărac şi tăvălit în noroiul porcilor, îşi
ridică ochii spre cer şi spune: ,,Dumnezeule, am greşit înaintea
Ta şi înaintea celui mai bun părinte. Te rog să mă primeşti din
nou la Tine.”
Aceleaşi simţăminte le-am trăit şi eu, şi de câte ori trec prin
Târgu Jiu, sunt tentată să opresc maşina, să cobor şi să refac
traseul acelei seri când Dumnezeu mi-a vorbit într-un limbaj
necunoscut minţii, dar înţeles pe deplin de inima mea destul de
sensibilă şi deschisă la momentul respectiv.
Îmi doresc să calc cu talpa piciorului pavajul dintre maga-
zin şi statuie, şi la fiecare pas să îngenunchez şi să strig cu voce
tare cuvinte pline de farmec şi pline de iubire, pentru Acela care
m-a găsit când eram la un pas de prăbuşire, şi m-a ridicat pu-
nându-mi piciorul pe Stâncă.
Să nu credeţi că exagerez cu ceva în această expunere, dar
seara aceea memorabilă chiar a fost primul moment din viaţa
mea când am devenit conştientă că sunt abordată din afara lu-
mii vizibile. A fost prima dată când la nivelul minţii simţeam că
Cineva vrea să-mi vorbească, vrea să poarte un dialog cu mine.
Mai mult de douăzeci de ani din viața mea am călătorit
prin lume, ignorând un Dumnezeu omniprezent, considerând
14
 Convertirea mea

că sunt destul de puternică și pregătită să-mi croiesc singură

un drum luminos și drept. Ce deșertăciune, ce iluzie să crezi că
poți să-ți faci un nume bun, ignorând cu bună știință prezența
Lui!
Seara aceea memorabilă este călătoria mea spre Emausul
meu, este momentul în care Dumnezeu a socotit că nu mai poa-
te să mă ajute din umbră, ci, la fel ca celor doi ucenici, trebuie
să mi se alăture, trebuie să se descopere ca un Mântuitorul real
şi plin de milă care poate să-mi îndepărteze durerea și să-mi
aprindă în suflet speranța ca o rază de soare.
Exista în Biblie o ilustrație în care se spune că Israelul ca
naţiune, preînchipuit printr-o femeie, a fost aruncată într-o
pustie, fără ca vreunui trecător să-i pese de ea. Şi atunci, când
nepăsarea era generală, a trecut Dumnezeu și a observat că încă
trăiește, și s-a ocupat de ea într-un mod atât de plin de iubire,
încât, în puțin timp, a devenit cea mai frumoasă și vestită printre
toate popoarele, datorită strălucirii cu care fusese împodobită.
Vorbind de omul dinlăuntrul meu, așa mă simt, ca renăs-
cută și împodobită din belșug cu tot ce poate să ofere un Dum-
nezeu minunat de bun și generos.
Privind în urmă la acele timpuri, pot să spun că a fost cea
mai frumoasă amintire din viaţa mea călătoare, a fost momen-
tul când Tatăl meu divin a hotărât să-mi intersecteze calea şi
să-mi atragă privirea spre El. A fost momentul când mi-a lu-
minat ochii minţii, m-a luat de mâna dreaptă, a dat la o parte o
perdea imensă și m-a invitat să păşesc într-o lume mai bună, o
lume care exista în subconştientul meu, o lume despre care îmi
povestise mama mea chiar din primii ani de viaţă și pentru care
se ruga mereu ca inima mea să o accepte.
Mai mult de 20 de ani am refuzat continuu să mă gândesc
15
MAREA ÎNTÂLNIRE

la această lume mai bună, am refuzat să privesc sau să intru în

ea, dar acum sosise momentul. Eram asemenea orbului de la
scăldătoarea Siloamului când Domnul a trecut pe lângă el, l-a
atins şi l-a trimis să se spele şi să-şi capete vederea.
La fel şi pe mine, m-a oprit din călătoriile bezmetice, mi-a
atins ochii şi m-a aşezat într-o lume pe care o priveam cu exta-
zul celor care citesc şi cred în lumea poveştilor.
Deci, era amurgul serii şi eu trăiam intens amintirea unei
pierderi şi pe fondul acestei stări discutam cu Dumnezeul pă-
rinţilor mei, un Dumnezeu cunoscut mie din teoria bisericii pe
care o frecventau şi despre care vorbeau zilnic în casă. Habar
n-aveam că poate fi atât de aproape, ba mai mult, că poate să se
facă cunoscut fizic, dar în disperarea mea și în lipsa unor per-
soane care să mă înțeleagă am apelat la acest Dumnezeu absent,
până acum, din orizontul vieții mele.
Și în timp ce o mulţime de gânduri îmi invadau mintea
ca un stol de păsări călătoare, am simţit o atingere uşoară pe
frunte, ca atingerea unui fulg, ceva greu de explicat, dar sufici-
ent de puternic ca să mă facă să înţeleg că nu eram singură, că
mulţimea aceea de gânduri rezonau în mintea Cuiva situat la o
distanţă de zeci de mii de ani lumină, şi totuşi prezent cu mine.
Atingerea mi-a atras atenția asemeni unui magnet, mintea
s-a blocat instant şi gândurile s-au risipit cum se risipesc no-
rii la apariţia soarelui. Am fost oprită, pur şi simplu, şi blocată
mental. Nu mi-a fost ușor să fac conexiunea între gânduri şi
atingere, nici atunci, nici mai târziu.
Mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama că atingerea
frunţii venea atunci când gândeam lucruri bune sau mai puţin
bune, când luam o anumită decizie bună sau mai puţin bună,
când citeam din Biblie sau mă rugam şi chiar şi atunci când
16
 Convertirea mea

urma să fiu ispitită şi să cad. Impactul din seara aceea a fost atât
de special și deosebit, încât a trecut dincolo de fizic, atingân-
du-mi gândul şi oprindu-l din desfăşurare.
Am știut sigur că ceva diferit de o atingere normală s-a în-
tâmplat, a fost momentul când am simţit brusc că monologul
meu s-a transformat într-un dialog între gândurile mele şi răs-
punsurile Lui, neînţelese atunci.

17
 INFLUENŢA
MAMEI MELE
I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste.
Osea 11,4

A
m ajuns acasă, şi mintea mea încerca să priceapă Cine
este cel care dorea să-mi atragă atenţia. Ştiam clar, de
la mama mea, că Dumnezeu este singura persoană din
Univers care poate să pătrundă gândurile, chiar David spune în
cartea Psalmilor că El pătrunde de departe gândurile.
E greu de explicat, dar tot ceea ce pot să spun este că am
simțit că Cineva era acolo, în mintea mea, cunoştea totul despre
mine, eram ca o carte deschisă și citită cu voce tare. Mai mult,
cuvintele dureroase scrise în pagina vieții mele erau corectate și
uneori șterse, şi un sentiment plăcut, de siguranță, mi-a încălzit
întreaga ființă.
A fost o seară lungă, iar eu eram asemeni împăratului Ahaș-
veroș de pe paginile Bibliei, într-o noapte fără somn, atunci când
tot ce-i omenesc este redus la tăcere și o mână divină întoarce
pagină după pagină din cronicile ascunse în subconștient.
Episoade din copilărie se derulau sub forma amintirilor
care aveau în centru mâna unui Dumnezeu așezată protector
peste capul meu, și menită să-mi atragă atenția și să-mi deschi-
dă ochii, și să înțeleg că niciodată nu am fost singură, chiar dacă
nu mi-a păsat deloc de El.
18
 Influenţa mamei mele

Din cei mai fragezi ani aş fi putut să-L cunosc personal și

bine pe Dumnezeu. M-am născut într-o casă creştină, în care se
practica cititul Bibliei, rugăciunea si cântatul, mersul săptămâ-
nal la biserică şi vestirea Evangheliei celor străini de ea, dar nu
L-am cunoscut, nu L-am căutat şi nu L-am iubit. Din contră,
am fugit de El, mi-a fost ruşine cu religia părinţilor mei şi n-am
suportat niciodată să mi se spună că sunt pocăită de către colegi
sau de către oricine altcineva.
Nu-mi plăcea să merg la biserică, iar dacă trebuia să merg,
număram secundele ca să plec mai repede şi să fac ce-mi place,
departe de ochii Lui sau de ochii părinţilor. Nu aş vrea să mă în-
dreptăţesc, dar majoritatea părinţilor de atunci ca şi majoritatea
părinţilor de astăzi nu-L cunosc personal pe Isus, n-au o relație
apropiată cu El, şi în loc să vorbească copiilor de un Dumnezeu
iubitor, de un Prieten pe care-L cunosc, vorbesc de un Dumne-
zeu restrictiv şi distant, sau mai nou, nu mai vorbesc deloc.
Aşa am păţit şi eu, iar firea mea independentă şi tempera-
mentul meu coleric respingea un astfel de Dumnezeu intran-
sigent şi gata să pedepsească. Mai bine fără El, decât c-un aşa
Dumnezeu!
Îmi amintesc că, atunci când mergeam la biserică, unul din
bătrânii comunităţii citea ceva neclar de la amvon, ceva ce nu
înţelegea nici el bine, şi cu atât mai puţin noi. Şi dacă aş fi vrut
să ies afară unde erau alţi copii, nu puteam să trec de tatăl meu
care ocupa scaunul de la ieşire. Mă simţeam ca un prizonier
obligat să ascult o istorie neclară şi stâlcită.
Pentru mine, biserica nu era nimic altceva decât un loc
de întâlnire al unor oameni care se costumau diferit cu ocazia
aceasta și jucau o piesă de teatru ce nu avea nimic de-a face cu
viața lor de zi cu zi. Era un loc în care eram dusă fără voia mea
19
MAREA ÎNTÂLNIRE

și obligată să ascult lucruri în care nu credeam și pe care nu le

voiam să facă parte din viața mea.
Nu vreau să aduc nicio acuză părinților mei care erau cu
totul deosebiți de ceilalți participanți. Mama mea era o femeie
extraordinar de inteligentă și citită. Nu avea niciun fel de pre-
gătire școlară, în afara celor șapte clase primare, dar setea ei de
citire a Bibliei și dorința de-a fi informată zilnic cu ce se întâm-
plă în lumea religioasă, în mod special, făcuse din ea un reper
pentru destul de multe persoane.
Aș fi putut să învăț de la ea viața de creștin atât teoretic cât
și practic, cărțile profetice Daniel și Apocalipsa, erau subiecte
de predilecție pentru ea, și motiv de discuție cu orice persoană
care ne călca pragul casei. Cunoștea pasaje întregi din Biblie și
îți spunea și locul unde se găsesc aceste pasaje.
Deseori ne povestea cum fusese vindecată miraculos de o
tumoare care i-a apărut în zona inghinală. Când avea optspre-
zece ani, tatăl ei a intrat în posesia unei reviste adventiste și au
decis că trebuie să se facă și ei adventişti. Până atunci, au fost
mari consumatori de carne de porc, şi datorită acestei alimenta-
ții nesănătoase i-a apărut acea tumoare.
Când i-a fost făcut cunoscut pericolul consumului de carne
necurată și interzicerea de către Biblie a ei, mama a devenit ve-
getariană timp de doi ani. Curând a fost răsplătită cu retragerea
definitivă a tumorii, dar pentru că e greu să rămâi consecvent
unui nou drum ales, după ce a fost vindecată, s-a întors iarăşi la
consumul de carne.
Și din nou i-a apărut tumoarea în același loc. A urmat deci-
zia definitivă: nu va mai consuma niciodată carne, de niciun fel.
Și n-a mai consumat, ba mai mult, în ultima perioadă a vieții a
fost vegană.
20
 Influenţa mamei mele

Mama mea era o persoană cu o constituție fizică firavă, dar

cu o voință puternică, luptătoare și surdă la influențele nefaste
ale lumii.
În primii ani ai convertirii lor ca familie, la credința adven-
tistă, mai făceau vin și țuică pentru vânzare, datorită viilor și
livezilor cu pruni pe care le aveau. Însă Dumnezeu nu iubește
compromisul și uneori lucrează într-un mod dramatic în viața
celor pe care vrea să-i salveze dintr-o lume a păcatului și să facă
din ei stele luminoase în bezna lumii. Așa că, a trebuit să inter-
vină în mod dureros în familia lor.
Mama avea două surori mult mai mici decât ea, care s-au îm-
bolnăvit de una din bolile copilăriei, probabil de rujeolă, și nu au
mai putut fi salvate. Prin anii 1946, sistemul sanitar era destul de
deficitar, spitalele erau rare și medicii puțini, urmările războiului
erau vizibile şi în medicină ca și în celelalte sectoare ale vieții.
Când a primit vestea că surorile ei au murit și că bunicul
urma să vină cu ele acasă, a luat un ciocan și a intrat în pivnița
casei unde erau depozitate butoaie de 200 l de vin și țuică. A
scos cepurile și a dat drumul alcoolului, care a inundat camera
și a început să curgă ca un șuvoi spre ieșire. În mintea ei era
clar faptul că moartea fetițelor era consecința compromisului
pe care-l duceau în viaţa de zi cu zi. Un astfel de temperament
puternic avea mama mea!
Chiar dacă voința mea se opunea religiei din casa noastră,
Dumnezeu a avut grijă ca prin ea, Cuvântul Său să fie depozitat
în subconștientul meu și la timpul potrivit să aducă rodul aș-
teptat. Biblia spune că trebuie să înveți pe copil de mic calea pe
care trebuie s-o urmeze și când va fi mare nu se va depărta de ea.
Ar trebui să povestesc foarte mult despre religia practică
din casa noastră, despre spiritul de binefacere exagerat cu care
21
MAREA ÎNTÂLNIRE

fusese înzestrată mama. Nimeni din cei care ne vizitau nu ple-

cau cu mâna goală, indiferent dacă aveau nevoie sau nu. Era un
obicei scris adânc în inima ei, pur si simplu nu se simțea bine
dacă nu împărţea și ultima fărâmă cu oricine venea la noi.
Când eram destul de mică, pe timpul iernii, treceau prin sat
țigănci care vindeau obiecte de lemn executate manual, cum ar
fi furci de tors, fuse și linguri, iar seara veneau la poarta noastră
ca să ceară găzduire. Nimeni nu le primea. Şi acolo unde cereau
găzduire li se spunea la cine să meargă, adică la noi. Mama le
primea, le servea cu mâncare caldă și cu un pat cald, iar dimi-
neața plecau în drumul lor și nu cu mâna goală.
Uneori pe lângă ce le dădea mama mai luau și ele, că de,
doar asta era firea ţiganului. Dar niciodată nu se gândea că ar fi
bine să nu le mai primească, din contră, când venea iarna urmă-
toare și zăpada era mare, ca şi cum ar fi uitat, le primea din nou,
pe aceleaşi ţigănci, cu aceleaşi proaste obiceiuri. Așa era viața ei
de creștin autentic...
Toate aceste amintiri dădeau buzna în mintea mea, în seara
aceea și îmi șopteau că El mă așezase acolo, în casa aceea crești-
nă. El hotărâse să am o astfel de mamă, deosebit de credincioa-
să, ca să văd și să înțeleg minunea iubirii infinite pentru mine.
Totul fusese meticulos rânduit ca eu să-mi deschid ochii și să-L
văd. Vocea Lui îmi șoptea că de la nașterea mea m-a purtat pe
umeri și tot vrea să mă mai poarte până la bătrânețe, să mă spri-
jine și să mă mântuiască.
Dacă Dumnezeu nu m-ar mai fi căutat niciodată, ar fi fost
îndreptățit să se poarte așa, fără ca în ziua judecății să pot des-
chide gura, sau să am vreun argument împotriva Lui.

22
 PERIPEŢIILE
COPILĂRIEI
Ascultaţi-Mă … voi, pe care v-am luat în spinare de
la obârşia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la
naşterea voastră. Isaia 46,3

C
red că eram în clasele V-VI, când am descoperit pasi-
unea fantastică de-a citi cărți, tot ce-mi cădea în mână,
pasiune pe care mi-am păstrat-o până după anii de li-
ceu când am început să fac selecția lor.
Îmi amintesc că dirigintele meu din anii de liceu, și el un
pasionat al cărților, când venea la ora de matematică îşi punea
cartea pe catedră și catalogul peste carte, iar la plecare lua ca-
talogul și uita cartea. Era o mare bucurie pentru mine. A doua
zi venea direct la mine și își lua cartea, iar eu eram mulțumită
că imaginația mea călătorise într-o lume fantastică, ascunsă în
coperțile unei cărți.
Dacă se întâmpla să am de citit o carte cu trei sau patru
sute de pagini, atunci plecam spre munte. Tot de la mama am
moştenit și dragostea de natură şi de mic copil cunoșteam fieca-
re colțișor din munții noștri. Știam locurile unde se coceau fra-
gile, murele, zmeura, știam unde creșteau ciupercile, coarnele,
castanele și alunele de pădure. Cunoșteam vizuina vulpilor de
la Gura Văii, bârlogul ursului din Pietrișul Cornetului, scaunul
lui Șandru din Peria sau peștera verticală din Răchițaua în care
23
MAREA ÎNTÂLNIRE

am coborât împreună cu doi colegi și profesorul de matematică

cu ajutorul frânghiilor.
Între Peria și Pietriș era o vale plină de salcâmi și cireși sălba-
tici, care se numea Crovuri. Dimineața, la prima oră, mama ducea
cele două văcuțe acolo la păscut, iar eu când veneam de la școală,
îmi luam ceva de mâncare și o carte și mergeam să le caut, să le
duc la adăpat, să stau până seara cu ele și apoi să le aduc acasă.
Aici, ascunsă în iarba moale și mătăsoasă, umbrită de sal-
câmii şi cireşii sălbatici în floare, citeam ore în șir, până noaptea.
De multe ori eram atât de cufundată în lectură, că uitam cu
totul de animale, de timp și de loc, umbrele serii coborau tăcute
peste munți şi peste mine în timp ce animalele ajungeau acasă
înaintea mea, bineînțeles, după ce intrau nestingherite în vreo
grădină de legume, viță de vie sau porumb.
Trebuie să vă spun că Valea Mare, satul unde m-am născut,
este de o frumusețe naturală rar întâlnită, așezat pe două coline
desprinse din munţii Vâlcan și străjuit în depărtare de vârful
Pleșa și Căciulata.
Îmi amintesc cu lux de amănunte ocaziile în care plecam în
drumeție, și acum îmi dau seama, că eram ocrotită de mâna Lui
bună. În fiecare primăvară, la sfârșitul lunii martie și începutul
lunii aprilie, atunci când zăpada veche de trei luni se topea la
timp și pâraie de apă porneau din dealul cu vii străbătând gră-
dina noastră, și scurgându-se în albia Sohodolului care curgea
liniștit prin fața casei, eu plecam la drum.
Lucrul acesta se întâmpla duminica, atunci când nu mer-
geam la școală și aveam de citit cărți pe care părinții nu m-ar fi
lăsat să le citesc în liniște acasă.
Apoi, undeva în munții Căciulata erau niște fântâni spe-
ciale, numite fântânile lui Nădrag, acolo creșteau și înfloreau
24
 Peripeţiile copilăriei

primele flori galbene cu petale lucioase formând primul covor

al primăverii. Trebuia să fiu prima persoană care le atinge și res-
piră aerul din preajma lor.
Așa că, dis de dimineață îl dezlegam pe Azor, ciobănescul
nostru negru și lățos, și împreună urcam munții timp de două -
trei ore, prin pădurile bântuite de animale sălbatice.
În seara aceea mi s-au deschis ochii și am înțeles că acele
călătorii de una singură erau niște călătorii pe care le făceam in-
conștientă de pericolele ascunse în miezul pădurii. Orice lucru
rău mi s-ar fi putut întâmpla, dacă mâna Lui bună nu ar fi fost
așezată protector asupra mea.
Mi-am amintit de ursul care a venit până în grădina noas-
tră și ne-a devastat stupii, de râsul carpatin pe care-l văzusem
ascuns în frunzele fagilor și care se înmulțise prin pădurile
noastre după ce Ocolul Silvic înființase la Poiana Mărului o
crescătorie de cerbi. De porcii sălbatici care coborau în fiecare
toamnă și arau grădinile cu cartofi de la un colț la altul. Toate
aceste animale sălbatice își aveau locuința în aceste păduri pe
care eu le străbăteam singură și inconștient de curajoasă.
Ajungeam acolo în jurul prânzului, beam cea mai bună și
răcoroasă apă, apoi în liniște desăvârșită, timp de ore, mă afun-
dam în lectura cărții. Nu plecam de acolo până nu terminam și
ultima pagină ...
Din păcate, pentru mine, era mult mai interesant să citesc
cărți de beletristică decât cărți spirituale, să merg la film sau să
joc tenis de masă decât să-mi petrec timpul cu lucrurile spiri-
tuale.
În primii ani de viață am avut cel mai bun exemplu de văzut
și de urmat, dar nu m-a interesat absolut deloc. Însă, Dumne-
zeu nu renunță așa ușor la noi! Zi după zi, an după an, așteaptă
25
MAREA ÎNTÂLNIRE

și creează momente și momente, în speranța că într-unul din

ele, ni se vor deschide ochii spirituali și-L vom vedea.
Și dacă lucrul acesta se-ntâmplă și are loc marea întâlnire
dintre om și Dumnezeu, îți dai seama că trebuie să schimbi di-
recția vieții. Atunci trecutul tău este supus unei analize și aceas-
tă analiză se face în prezența Lui, El este cel care-ți deschide
ochii să vezi că n-ai fost niciodată singur, și o singură clipă din
viața ta fără El, ar fi însemnat moartea.
Mai mult, noi nu putem să începem o călătorie în tandem
cu Dumnezeu până când trecutul nostru nu este scărmănat,
analizat, mărturisit, părăsit și recunoscut în umilință că a fost o
mare greșeală, și că, doar prezența Lui minunată, dragostea Lui
necondiționată, contrară atitudinii noastre ostile, a fost cea care
ne-a smuls din mâinile celui rău și am ajuns aici.
Mi-am amintit cum am fost salvată de la moarte sigură în
urmă cu câțiva ani. Genetic am moștenit un spirit independent
și curajos care, nu rareori, m-a băgat în necazuri. Cred că eram
în prima sau a doua vacanță mare din anii de liceu. Profesorul
de matematică din generală era verișorul meu de gradul al doi-
lea, iar casele noastre erau destul de apropiate una de alta.
Am fost o elevă bună la toate materiile, dar pentru mate-
matică am avut o înclinație deosebită, așa că am păstrat până
târziu o relație apropiată cu el. Când am aflat că organizează o
excursie în Delta Dunării m-am înscris și eu printre elevii de
gimnaziu.
Era pentru prima dată când plecam într-o tabără în care
trebuia să dormim în corturi și să ne facem mâncare singuri.
Această excursie suna foarte frumos în mintea mea, iar imagi-
nația era destul de bogată, aveam sentimentul că voi trăi clipe
superioare celor întâlnite în dragele mele cărți de beletristică.
26
 Peripeţiile copilăriei

Am călătorit cu trenul de la Târgu Jiu până la Tulcea și am

ajuns noaptea târziu în stația finală. Trebuia să petrecem orele
rămase din noapte în gară, aşa că ne-am scos sacii de dormit și ne-
am înșirat unul lângă altul, în sala de aşteptare pe cimentul rece.
A doua zi trebuia să luăm vaporul și să navigăm pe Dunăre
până la destinația aleasă. Era prima dată când călătoream cu va-
porul. Trebuia să ajungem la Maliuc, localitate situată la 25 km
pe brațul Sulina. Călătoria a fost inedită, deoarece timp de două
ore am stat pe un vapor descoperit și am putut să admirăm fru-
musețea sălbatică a Deltei. Am ajuns bine și ne-am instalat cor-
turile într-o pădure de arini, în apropierea apei. Credeam că cea
mai proastă amintire pe care o voi duce cu mine la întoarcere va
fi lupta cu țânțarii, dar n-a fost doar atât.
Într-una din zile, profesorul a plecat cu băieții în localitatea
Maliuc să cumpere ce ne lipsea de mâncare, iar eu și Nina am
rămas la corturi să păzim și să facem plajă. Eram campați pe
malul opus al satului și zona era destul de pustie, câteva corturi
răsfirate ici și colo.
M-am apropiat de mal în dorința de a mă bălăci cu picioa-
rele în apa răcoroasă, apoi am văzut un copac uriaș prăbușit în
Dunăre și mi-a venit proasta idee să păşesc pe tulpina întin-
să paralel pe suprafaţa apei. Nicio clipă nu m-am gândit că aș
putea fi expusă vreunui pericol. Când m-am apropiat de vârful
lui, am alunecat și am căzut ca un bolovan în apa incredibil de
adâncă.
Dunărea pe braţul Sulina are o adâncime de 12 m în medie,
iar eu nu știam să înot. Am început să țip și să înghit apă. A
venit foarte repede Nina, dar nici ea nu ştia să înoate și în mo-
mentul în care m-a prins de mână, am tras-o și pe ea în adânc.
Și acum, când scriu, mă apucă o teamă teribilă!
27
MAREA ÎNTÂLNIRE

Am țipat și ne-am zbătut în disperare să rămânem la supra-

față până când am obosit, apoi, când credeam că nu mai există
nicio speranță, au apărut doi tineri care ne-au salvat și ne-au
scos la mal. Probabil că nimeni nu înțelege acea frică teribilă, și
disperarea de care am fost cuprinsă, decât doar cel care a trecut
printr-o astfel de situație.
Paul și Mihai, cei doi salvatori ai noștri, erau din Brăila
și corturile lor nu erau chiar așa de aproape de ale noastre,
dar Cineva care-mi urmărea viața, era prezent acolo. Acum,
când amintirea aceasta mă inundă, îmi dau seama că mâna
Lui bună a pregătit salvarea mea într-un mod meticulos. El a
hotărât ca cei doi băieți care știau să înoate, să fie la momentul
acela acolo, să ne audă țipând după ajutor, să sară în apă fără
prea multe întrebări și plini de curaj să ne smulgă din ghearele
morții.
Eu nu am trăit sentimentele de groază pe care le-a trăit
profetul Iona atunci când a fost prăvălit până la temeliile pă-
mântului şi înghiţit de uriaşul peşte, nici ca lungime a timpului,
nici ca intensitate și nici ca asemănare, dar am gustat din toată
gama sentimentelor de frică, groază și disperare. Iar atunci când
am fost salvată nu-mi amintesc să-mi fi ridicat ochii spre cer și
să zic ,,Doamne mulțumesc”, sau măcar în gând să fi rostit o
mică rugă.
Toate aceste imagini se perindau în mintea mea, era un fel
de judecată în care descopeream cât de multă valoare aveam în
ochii Lui și cât de puțină recunoștință am oferit, cum mi-a pur-
tat de grijă şi m-a salvat de la moarte sigură prin înec, iar eu nici
măcar nu m-am gândit un moment că Cineva acolo sus a privit
zbaterea mea, a auzit ţipătul meu de ajutor şi a intervenit rapid
şi sigur.
28
 Peripeţiile copilăriei

Îl iubesc pe Dumnezeu pentru faptul că s-a purtat cu mine,

nu așa cum eram la momentul respectiv și cum meritam, ci așa
cum știa că voi deveni în viitorul mai mult sau mai puțin apro-
piat datorită intervenţiei Lui în schimbarea vieţii mele.
Ce bine că noi, creştinii, avem un Dumnezeu care are ima-
ginea completă a vieţii fiecăruia dintre noi, de la naştere până la
moarte, ce bine că intervenţia Lui este întotdeauna după mila şi
dragostea Sa şi nu după alegerea şi meritul nostru.
Dacă ar fi după planul diavolului, nimeni din cei care se nasc
pe acest pământ nu ar ajunge la vârsta maturităţii, atunci când
lumina Duhului Sfânt pătrunde în fiinţa noastră şi ne pune în
situaţia clară să-L alegem pe Dumnezeu sau să-L respingem, ci
ne-ar distruge din copilărie ca să nu avem posibilitatea aceasta.

29
 AMINTIRI CU
PROVOCĂRI
V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijin
şi să vă mântuiesc. Isaia 46,4

Î
n perioada anilor 1970 - 1980 erau organizate tot felul de
tabere pentru elevi și studenți, unele chiar gratuite, plătite
de conducerea țării. În vacanța de primăvară din anul I de
liceu, în anul 1978, m-am înscris să particip la o tabără de pa-
raşutism. Tabăra aceasta era organizată în localitatea Strejnic,
Prahova.
Tare mi-ar fi plăcut să particip la o tabără cu salturi din
aeronavă, dar părinții nu au vrut să-şi dea acordul, aşa că a tre-
buit să mă mulțumesc cu o tabără în care se executau salturi
din turn. La Strejnic era un turn de peste 70 de metri, de unde
puteai să sari cu parașuta.
Am participat cu una din colegele de clasă, Lia, și timpul
petrecut acolo ne-a legat într-o prietenie strânsă care a durat
tot timpul liceului. Tatăl ei era brigadier silvic și o perioadă
din vacanțele de vară le petreceam pe munți, în districtul lui,
unde erau tot feluri de lucrări de făcut, de la plantarea puieți-
lor de brad până la degajarea lor ca să poată să crească. Așa că,
timp de două - trei săptămâni pe an le petreceam acolo, într-o
minunată cabană așezată lângă un pârâu de munte, pe valea
Văraticului.
30
 Amintiri cu provocări

Cu toată frumusețea acelor ocazii de neuitat, există o în-

tâmplare tristă care lasă o umbră neştearsă peste ele, dar şi bu-
curia unei intervenţii divine.
Amintirea aceasta mi-a revenit în memorie la fel ca și ce-
lelalte și mi-am dat seama ce lucru groaznic ar fi putut să mi
se întâmple dacă mâna Lui bună nu ar fi fost așezată protector
asupra mea. Datorită Lui am avut cea mai frumoasă copilărie,
chiar dacă i-am fost un dușman declarat. Dragostea aceasta ne-
condiționată pentru o persoană care te-a ignorat mereu, în sea-
ra aceea memorabilă, m-a copleșit! Ce s-ar fi întâmplat dacă nu
era acolo cu mine și cu Lia? Poate nici nu mai existam sau poate
ne-am fi dus viața pătată și apăsată de coșmaruri.
În 1980, în vacanța mare, eram la cabana din Văratic și a
doua zi era 23 august și nu se lucra, și apoi era sfârșitul săptă-
mânii. Același spirit croit genetic spre aventură m-a determinat
să o provoc pe Lia să mergem acasă parcurgând cei peste 18-
20 km pe jos. Eram sportive amândouă, ea juca handbal, iar eu
volei și mai ales tenis de masă, așa că nu ne speria lungul drum
până departe. Chiar dacă am fi fost obosite și am fi dorit să că-
lătorim altfel de cum ne propusesem, în ziua aceea nu trecea
niciun camion care să transporte lemne si să ne ia și pe noi.
Am plecat dis de dimineață vesele și curajoase pe drumul
pe care se circula, povestind, făcând planuri de viitor și oprin-
du-ne din când în când să mâncăm zmeură și mure.
În anii lui Ceaușescu, Valea Bistriței a devenit un șantier de
lucru, ca în toată țara, de altfel. Se construise un baraj la Vâja,
câțiva kilometri mai jos de Văratic, care era parte din amenaja-
rea proiectului energetic Cerna – Motru – Tismana-Bistrița și
mulți pușcăriași erau detașați la aceste lucrări. Nu știam lucrul
acesta, și nici nu cred că ne interesa!
31
MAREA ÎNTÂLNIRE

Eram două tinere care crescuseră într-un mediu frumos,

moral, și credeam că toată lumea este așa. După amiază, în jurul
orei 1, mai aveam 10 km până în Gureni, prima localitate, când
am dat cu ochii de doi tineri, tunși la zero și îmbrăcați în haine
vărgate. La prima vedere am înghețat, dar ne-am făcut curaj și am
trecut prin fața lor, i-am salutat respectos și ne-am văzut de mers.
Drumul se derula în curbe, așa că la prima curbă am în-
ceput să alergăm și să ne uităm în urmă. Părea că ne speriem
degeaba, nu ne urmărea nimeni. Numai că, după un kilometru
sau chiar mai mult, am văzut că cei doi tineri s-au ridicat și au
început să alerge în urma noastră.
Nu pot să descriu frica teribilă care a pus stăpânire pe noi!
Lia era mai grăsuță și într-o perioadă delicată a lunii, eram obo-
site de drumul parcurs, nicio mașină nu trecea nici în sus și nici
în jos, iar distanța dintre noi se micșora simțitor. Cel mai bun
lucru pe care puteam să-l facem era să ne ascundem în pădure,
atunci când drumul cotea și nu puteam fi văzute.
Nu am reușit s-o conving pe Lia, așa că am început să aler-
găm cât am putut de tare. Cred că mai aveam 2-3 kilometri
până în sat, și n-am mai putut să alergăm. Lia s-a prăbușit în
mijlocul drumului, în hohote de plâns, și eu lângă ea. Mă uitam
în urmă, și erau probabil, la 500 de metri distanță. Atunci s-a
întâmplat minunea!
Din față noastră a venit o mașină și s-a oprit lângă noi. Din
mașină, au coborât trei bărbați, unul din ei era un pădurar din
satul meu și lucra cu tatăl Liei. Au înțeles rapid ce s-a întâmplat,
i-au lăsat pe cei doi să se apropie și au pus mâna pe ei, i-au urcat
cu forța în mașină și i-au dus la sediul poliției din Peștișani. Pe
noi ne-au lăsat acasă la Lia, ca să ne revenim și să-l așteptăm pe
tatăl ei.
32
 Amintiri cu provocări

Seara, ne-am dus împreună la sediul poliției. Era prima

dată când intram într-un astfel de loc. Ne-au pus să povestim
cu lux de amănunte cum s-a întâmplat totul, apoi i-au adus în
fața noastră, ca să-i recunoaștem. Aveau mâinile încătușate. Po-
lițistul ne întreba și pe unii și pe alții, și când a văzut că tensi-
unea era în creștere, și nu voiau să recunoască nimic din cele
întâmplate, s-a înfuriat, a vrut să ridice bastonul de cauciuc și
să-i lovească, dar apoi s-a întors spre noi, i-a dat Liei bastonul
ca să-l folosească ea. Cred că atunci s-a liniștit definitiv, după ce
i-a lovit peste tot!
Mă gândeam în seara aceea, cât de minunat lucrează Dum-
nezeu, și cum le-a întunecat mintea să ne lase să trecem prin
fața lor fără să ne oprească, și abia după suficient timp să le vină
ideea să ne urmărească. Oare de ce nu am văzut atunci mâna
Lui protectoare?
Sunt atât de convinsă că Dumnezeu a calculat timpul
care ne trebuia în avans față de ei, a calculat puterile noastre și
distanța pe care puteam s-o parcurgem fără să fim prinse din
urmă. Eu nu vorbesc aici în necunoștință de cauză, și vă spun că
erau cei mai răi dintre cei mai răi! Plini de cicatrici și cu priviri
specifice oamenilor certați cu legea.
Cum de nu mi-am dat seama că o zi întreagă, pe o dis-
tanță de douăzeci de kilometri n-a trecut nicio mașină, n-am
văzut pe nimeni care ar fi putut să ne ajute, și acum când eram
epuizate, exact la timp și la locul potrivit, apare o mașină cu
niște oameni care ne cunoșteau și care ne-au salvat de la cine
știe ce tragedie!
În seara aceea memorabilă, când amintirile acestea îmi inun-
dau conştientul, mă gândeam la Lia și o vedeam cu obrajii roșii
de efort și-nlăcrimați, cu părul transpirat și plin de praf, prăbușită
33
MAREA ÎNTÂLNIRE

în ţărâna pământului și eu lângă ea, mi-am amintit de una din

cele mai frumoase parabole spuse de Mântuitorul iubit, Parabola
Samariteanului milos.
Drumul acesta muntos, de la Văratic la Gureni, s-a dovedit
a fi exact ca drumul de la Ierusalim la Ierihon, plin de pericole
ascunse, și la fel ca omul din parabolă, și noi eram cât pe-aci să-i
repetăm istoria. Dar niște samariteni miloși, aflați în călătorie,
s-au oprit și ne-au ridicat din pulberea pământului, ne-au înde-
părtat frica și ne-au dus acasă.
În timp ce rememoram aceste episoade din viață, mi-am
dat seama ce copilărie frumoasă am avut și cât de specială ar
fi putut fi dacă Dumnezeu ar fi fost primit cu dragoste să facă
parte din ea și lăsat să o programeze El și nu eu...
Există în Biblie un verset care spune că: ,,secerișul a trecut,
vara s-a isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi.” La fel ca în acest
verset mi s-a întâmplat şi mie. Copilăria a trecut şi eu am scăpat
ocazia de a-L cunoaşte personal pe Dumnezeu. Acum aveam,
din nou, o nouă ocazie. În dragostea Lui infinită hotărâse un alt
moment, în care să mă viziteze și să-mi câștige inima pentru El,
iar eu nu am mai ratat ocazia.
Nu vreau să vorbesc aici de miile de întrebări pe care I le-
am pus şi la care a răspuns, nici de mulţimea lucrurilor mărunte
pe care am vrut să mi le dea şi pe care mi le-a dat, dar vreau să
vă spun că a venit în viaţa mea, aproape stinsă, ca o rază de soare
care face să dispară umbrele nopţii, ca un râu de apă care udă
din belşug pământul uscat de seceta verii.
De atunci şi până astăzi, prezenţa Lui în viaţa mea, este
raza de soare care-mi luminează paşii în timpul zilei şi steaua
mea călăuzitoare în timp de noapte, este refugiul meu în mo-
mentele grele şi bucuria mea când zilele-s senine.
34
 Amintiri cu provocări

După experiența acelei seri mi-am schimbat ordinea pe

agenda mea de lucru și am vrut să-L cunosc pe Dumnezeu așa
cum vrea El ca să-L cunosc. Să nu vă imaginați că m-am schim-
bat peste noapte, însă ceva s-a schimbat! Am început să-L iau
în calcul pe Dumnezeu la modul cel mai serios și am dorit ca
El să se manifeste în viața mea într-un mod clar, adică să am
dovada palpabilă că există, că dacă Îi cer ceva să pot să înțeleg
dacă răspunsul Lui este DA, sau NU, sau NU-ŢI RĂSPUND.
Bineînțeles că a intrat în joc, aș putea spune că a făcut și mai
mult, mi-a răspuns chiar și la rugăciunile nerostite.
Îmi amintesc cu multă, chiar foarte multă plăcere, că într-o
zi am văzut o doamnă îmbrăcată cu o pereche de blugi, care
aveau un model național la partea inferioară și mi-au plăcut
foarte mult, dar nu se găseau de vânzare în țară. Peste câteva
săptămâni am primit un pachet din Germania și printre alte
lucruri am găsit o pereche de blugi, mărimea mea, cu model la
partea inferioară. Mi-au dat lacrimile... Era exact Dumnezeul
pe care eu îl voiam.
A urmat o perioadă de timp în care am început să-L cunosc
pe Dumnezeu mai bine, fiecare zi aducea cu sine noi lucruri
despre El, despre frumusețea caracterului Lui și despre așteptă-
rile pe care le are de la mine.
În 1987, într-un Sabat, am fost anunțați că tinerii care do-
resc să asculte o povestire despre evenimentele finale sunt invi-
tați să vină seara, acasă la Emil, un tânăr din biserică. Fiindcă
locul de întâlnire era foarte aproape de mine, am mers și eu. Am
ascultat în două seri, timp de aproape cinci ore, o carte scrisă de
o autoare americană intitulată ,,Proiect Sunlight”. Gili Cîrstea
intrase în posesia cărții și după ce a tradus-o, a transpus-o pe
bandă magnetică.
35
MAREA ÎNTÂLNIRE

Am fost profund impresionată și am făcut rost de casetele

audio cu această povestire și le-am ascultat de multe ori acasă.
Știam tot ce se derula pe aceste casete. Erau adevăruri pe care le
ascultasem acasă și la biserică, în copilăria mea, dar personalizate
aceste adevăruri căpătau o dimensiune nouă, aprindeau în mine
o flacără nebănuită. Credința că aceste lucruri se vor întâmpla
aievea și cât de curând, și că eu pot să văd cu ochii mei împlinirea
lor, mă stăpâneau cu totul şi-mi umpleau sufletul până peste.
Pe măsură ce ascultam aceste casete, deschideam Biblia și
verificam tot ce se spunea acolo, și fiecare verset pe care-l citeam
mi se adresa personal.
Cartea aceasta devenea o scrisoare personală, plină de via-
ță, iar cuvintele pe care le citeam erau sfaturi vii și reale pe care
trebuia să le urmez.
De când mă știu am fost o persoană nonconformistă, nicio-
dată nu mi-a plăcut să mă iau după opiniile altora, aveam creier
și voiam să judec singură, așa că am vorbit cu Dumnezeu ca și
cum ar fi o persoană reală și prezentă în preajma mea, chiar mă
gândeam că dacă aş întinde mâna dreaptă aş putea să-L ating.
Zi după zi se construia între mine și El o legătură care de-
venea superioară oricărei legături omenești, era o dependență
plăcută în care știam de la început dacă e bine sau nu să merg
undeva sau să fac ceva. Sfârșitul tuturor lucrurilor mi se părea
atât de aproape așa că am început să caut în toate scrierile religi-
oase, în toate cărțile de acasă, în toate revistele pe care mama le
păstra din tinerețea ei, așezate frumos în podul casei, în cărțile
și studiile biblice bătute la mașină, voiam să știu ordinea eveni-
mentelor, durata lor, manifestările lor. Acum eram pregătită s-o
ascult pe mama, care era foarte bine informată, și mintea mea
prindea totul și asimila totul.
36
 Amintiri cu provocări

De cele mai multe ori procesul nașterii din nou nu este ceva
spontan și delimitat în timp, nu poți să spui un moment sau
un loc, în care inima nouă a fost plantată în tine. Chiar Mân-
tuitorul îi explica lui Nicodim că această frumoasă experiență
este asemeni vântului pe care-l simți sau pe care-l vezi mișcând
frunzele copacilor, dar nu poți să spui de unde vine și încotro
se duce. Nici eu nu am fost o excepție, mi-au trebuit ani ca să
mă îndrept spre Dumnezeu. Şi acum mă consider tot în această
frumoasă mișcare. Mai mult, dacă Universul acesta incomensu-
rabil nu poate fi cunoscut, cu atât mai mult Cel care l-a creat nu
poate fi cuprins de mintea unui muritor.
Veșnicia va fi insuficientă să putem pătrunde în totalitate
dragostea jertfitoare a Mântuitorului, eforturile Lui disperate şi
constante de a ne atrage atenţia, ocaziile create anume pentru
fiecare dintre noi ca să ne oprim şi să-L vedem în splendoarea
frumuseţii Lui...
Partea finală din ,,Proiect Sunlight”, care vorbea de sfârșitul
Pământului și revenirea lui Isus, m-a captivat cu totul. Când
eram acasă și mama povestea aceste evenimente finale, un senti-
ment de frică mă stăpânea la gândul că nu vom mai putea cum-
păra, că va trebui să părăsim confortul casei și să fugim în munți,
pe timp de iarnă și frig sau că vom fi urmăriți și persecutați.
Acum voiam să știu exact, și să văd cu ochii mei ce spun
Biblia și alte scrieri în legătură cu acest eveniment unic. Două
lucruri esențiale am descoperit: unul în legătură cu cei pierduți
și altul în legătură cu cei salvați.
Va exista un moment în istoria acestui Pământ când Dum-
nezeu va încheia socoteala cu pământenii și va trage linie, ros-
tind cuvintele: ,,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe
şi cine este întinat, să se întineze şi mai departe, cine este fără
37
MAREA ÎNTÂLNIRE

prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt

să se sfinţească şi mai departe!”
Din clipa aceea, soarta veșnică și definitivă a fiecărei per-
soane va fi decisă în funcție de alegerea pe care a făcut-o singur,
cu privire la acceptarea sau respingerea lui Isus. Atunci, orici-
ne ar vrea să treacă dintr-o parte în alta, nu va mai putea. În
urma acestui decret divin, au loc schimbări dramatice în lumea
noastră: îngerii buni se retrag din preajma oamenilor răi și se
regrupează în jurul celor buni, Duhul Sfânt își retrage influența
mângâietoare și blândă de la cei ce au respins în mod continuu și
sfidător apelurile Lui și se-ndreaptă în plinătate spre cei aleși, iar
Isus părăsește locul de la dreapta Tatălui unde a mijlocit pentru
omenire timp de secole şi se pregăteşte să vină spre Pământ.
Plăgile finale vor cădea peste cei răi. Vor fi loviți cu bube
și răni din cap până în picioare. Apa de băut cât și apa mărilor
este infectată, iar pâinea le va lipsi. Siguranța și liniștea nu vor
mai exista și toate pornirile rele din inima lor nu vor mai putea
fi controlate. Se vor comite crime în masă, jafuri și nenorociri de
tot felul, fără să mai existe protecția lui Dumnezeu.
Mai mult, demonii vor avea stăpânire deplină peste cei care
l-au respins pe Isus și vor cufunda omenirea într-o tulburare de
nedescris. Este suficient să-ți arunci ochii asupra unui demoni-
zat din timpul Domnului Isus, să vezi calvarul la care îl supune
diavolul și să-ți dai seama ce va însemna o lume aproape întrea-
gă într-o astfel de stare.
Credeam că în acest timp de strâmtorare cum n-a mai fost
de la crearea omului, situația persoanelor cărora nu le-a păsat
de Dumnezeu va fi oarecum mai bună decât a celor care L-au
acceptat, dar m-am convins că ar fi crunt să aparțin acestei ca-
tegorii de nenorociți. Scena apariției Mântuitorului pe norii ce-
38
 Amintiri cu provocări

rului, slava orbitoare și flăcările mistuitoare care-L înconjoară,

îi vor determina pe acești oameni să alerge la munți, la stânci, să
caute gropi și peșteri în care să se ascundă în acea teribilă clipă.
Ceea ce am aflat despre cei credincioși, în ciuda timpului
de strâmtorare și groază, mi-a alungat definitiv frica cu privi-
re la acele momente teribile. Mi-am dorit ca Domnul să vină
în timpul vieții mele, și să trăiesc ultimele clipe ale Pământului
Vechi și începutul fără sfârșit al Noului Pământ. De la Geneza
la Apocalipsa am găsit făgăduințe pline de speranță pentru cei
care vor trece prin acele timpuri, cât și situații concrete și aproa-
pe identice cu cele de la final, prin care au trecut oameni ai lui
Dumnezeu și au fost protejați de mâna Lui bună.
N-aveam cum să nu mă gândesc la neprihănitul Noe, care a
fost scăpat de la distrugerea Pământului prin potop. Isus spune
că așa cum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și la sfârșitul lumii.
Ce fel de stare a fost atunci?
Grea.... pentru că el a trebuit să suporte batjocora mulțimii
timp îndelungat, dar a meritat. A fost salvat din furia valurilor
nemiloase care s-au ridicat 15 coți deasupra celui mai înalt vârf
de munte. Îngeri puternici au purtat corabia cu încărcătura pre-
țioasă aproape un an, iar Noe a fost salvat. Asta înseamnă că vor
fi salvați și cei care vor trece prin criza finală... Ce frumos!
Experiența lui Lot este mult mai aproape de a celor care vor
fi salvați la sfârșitul lumii. Îmi place foarte mult insistența lui
Dumnezeu pe lângă Lot. Îi spune să plece și el nu prea se gră-
bește, dar nici Domnul nu renunță la el. Trimite câțiva îngeri,
îl iau de mână, îl scot afară din cetate, îi arată direcția pe care
s-o apuce și când este la adăpost sigur, nimicește cetatea. Ce
Dumnezeu minunat! Lucrul acesta mi-a dat garanția că nu va
putea trece pe lângă mine, fără să-i pese. Dragostea mea pentru
39
MAREA ÎNTÂLNIRE

El nu-i va permite lucrul acesta, iar dragostea Lui pentru mine

mă va salva.
Experiența de la Marea Roșie m-a convins că la Dumnezeu
nu există limită atunci când trebuie să intervină pentru salva-
rea copiilor Săi. Mi-am imaginat poporul acesta de fugari prins
între ciocan și nicovală. În spate erau egiptenii super înarmați,
iar în față o mare furioasă. Ce soluție aveau? Omenește niciuna,
dar Dumnezeu este acolo cu ei și are loc cea mai mare minune
pe care ochii lor o văd: un drum prin mare ca pe uscat.
Citind aceste experiențe minunate n-ai cum să păstrezi tea-
ma în suflet pentru acele timpuri de strâmtorare de la final. Cel
mai cumplit moment va fi atunci când creștinismul apostat va
emite un decret de interzicere a închinării după cum cere Bi-
blia, iar cei care nu se vor supune, vor fi dați la moarte. Daniel a
trecut și el printr-un astfel de decret, iar atitudinea lui mi-a dat
curajul și inspirația să privesc dincolo de nori, la Dumnezeu.
Să fii atât de liniștit și atât de neclintit în decizia ta, deși ştii
că asta înseamnă moarte sigură, să te rogi Domnului de trei ori
pe zi, deși este interzis prin decret de moarte, să lași ușa camerei
în care te rogi descuiată și ferestrele larg deschise spre răsărit, asta
înseamnă să-L cunoști pe Dumnezeu și puterea Lui cea mare.
Citind Biblia, nu poți să nu vezi că Dumnezeu a descris toți
pașii pe care trebuie să-i faci spre mântuire, indiferent dacă ea
va avea loc în liniște și pace, sau în vremuri de strâmtorare cum
n-au mai fost de la întemeierea Pământului. Studiind textele
din Biblie care vorbesc precis despre acele momente teribile, am
găsit cele mai frumoase și încurajatoare promisiuni. Cele mai
importante nevoi fundamentale ale omului sunt: nevoia de a se
hrăni, nevoia de-a fi protejat, nevoia de siguranță și confort, ne-
voia de comunicare cu Cerul. Toate aceste nevoi vor fi împlinite
40
 Amintiri cu provocări

de Dumnezeu în acele timpuri, mai mult, vălul care desparte

lumea noastră de cea a lui Dumnezeu va fi dat la o parte.
Pâinea și apa nu ne vor lipsi, stânci întărite vor fi locul nos-
tru de scăpare, îngeri înarmați vor tăbărî în jurul celor care se
află în primejdie de moarte, zidurile închisorilor nu vor fi prea
groase ca să împiedice prezența divină care va lumina celulele
întunecate, iar timpul de strâmtorare va fi scurtat....
Biblia spune că credința vine în urma auzirii, sau a citirii, aș
zice eu. După ce am studiat cu ochii mei toate aceste informații
despre vremea sfârșitului, am fost convinsă că temperamentul
meu coleric mă va împinge hotărâtă prin acele vremuri, fără
nicio teamă și cu credința neclintită în Cel Nevăzut și totuși
prezent în permanenţă cu mine.
Tot în acea perioadă, am ascultat istoria convertirii unui tâ-
năr pe nume Emilio Knechtle. Rolul proeminent în convertirea
lui la credința adventistă, a fost jucat de rugăciunile fierbinți ale
mamei lui precum și vizitele dese pe care i le făcea, zburând cu
avionul de la Geneva la New York. Femeia aceasta semăna cu
mama mea, iar eu, bineînțeles, cu Emilio.
Tânărul acesta provenea dintr-o familie de catolici, elveţi-
eni la origine. La vârsta de doi ani s-a îmbolnăvit așa de rău, că
niciun medicament și niciun medic nu a mai putut să-l vindece.
Mama era disperată, căuta oriunde, și apela la oricine putea s-o
ajute în această problemă.
Așa a cunoscut o bătrână adventistă, care a venit la ea
acasă, și a învățat-o cum să folosească principiile sănătății în
tratarea băiatului. A învățat-o ce să-i dea să mănânce și ce să
nu-i dea, ce să-i dea de băut și ce să nu-i dea, cum să folosească
apa în mod extern și intern și cum să-L cunoască personal pe
Isus. Băiatul a fost salvat și a fost dedicat Domnului de mic,
41
MAREA ÎNTÂLNIRE

iar mama a devenit o creștină autentică, ancorată puternic în

credința adventistă.
Când s-a făcut mare, băiatul a plecat în America, unde a
găsit un serviciu foarte bun în industria farmaceutică. Vorbea
fluent cinci limbi și avea o singură dorință: să uite de religia ma-
mei lui și să câștige mulți bani. Modul deosebit cum l-a urmărit
Dumnezeu pe acest tânăr, m-a impresionat profund. A fugit de
El și prin căsătoria cu cea mai bogată fată a timpului, a dat tot
de El. Dragostea lui Dumnezeu l-a cucerit în așa măsură, încât
a făcut din el un misionar deosebit, prin care Dumnezeu a scos
din mâna diavolului peste 1000 de persoane.
Din cartea lui ,,De la Edenul pierdut la Edenul regăsit”, am
aflat descrierea cea mai frumoasă a Planului de Mântuire, înce-
pând cu Geneza și terminând cu Apocalipsa. Am luat Biblia și
pentru prima dată, am citit-o de la început până la sfârșit. Am
înțeles Planul de Mântuire, am crezut că și eu fac parte din el,
am înțeles multe lucruri pe care nu le înțelesesem până atunci
și am fost uimită de dimensiunea cosmică a tragediei umane, pe
de o parte, și de interesul plin de iubire pentru salvarea omului,
pe de altă parte.
Marea luptă dintre diavol și Dumnezeu pentru pierderea
sau salvarea omului, am găsit-o descrisă pe fiecare pagină a Bi-
bliei și mi-am dorit să fac parte dintre cei salvați.
Povestea convertirii lui Emilio datorită rugăciunilor stărui-
toare ale mamei lui, era povestea mea. Mama mea s-a rugat și se
ruga în permanență pentru întoarcerea mea la Dumnezeu. De
câte ori mergeam acasă îmi vorbea de Dumnezeu, de venirea Lui,
de modul cum trebuie să mă port, cum să vorbesc, cum să mă
îmbrac, ce să citesc și cum să mă rog. Simțeam în suflet urgen-
ța timpului, lumea nici măcar nu înţelege şi nu vede acest lucru.
42
 Amintiri cu provocări

Oamenii se gândesc, de fiecare dată, că au trecut 2000 de ani de

la promisiunea revenirii Lui şi El încă nu a venit, uitând că viaţa
lor este ca un abur care apare şi dispare aproape instant, uitând
că Dumnezeu nu doreşte moartea niciunei fiinţe care se naşte pe
acest pământ şi că în dragostea Lui desăvârşită prelungeşte tim-
pul pentru fiecare, chiar dacă ei trăiesc cu iluzia unei întârzieri.
Odată cu înţelegerea acestor lucruri uimitoare, am desco-
perit în mine o dorință puternică de a împărtăși cu alții frumu-
sețea acestor adevăruri prețioase. Prezența luminoasă a Duhu-
lui Sfânt, temperamentul meu sociabil și deschis, cât și planul
lui Dumnezeu cu mine, m-au ajutat să-mi fac prieteni ușor și
să abordez subiectele religioase indiferent de împrejurări sau de
interlocutori... În câteva minute discuția era dusă pe plan spi-
ritual și prezentam Planul de Mântuire, începând cu Edenul
pierdut și terminând cu Edenul recâștigat.
Oamenii erau uimiți de cele prezentate și la fel de uimită
eram și eu de cuvintele pe care le foloseam, de informațiile care
îmi veneau în minte și de cunoștințele colaterale care veneau să
întărească prezentarea mea. Nu-mi amintesc nicio situație în
care să nu fi avut informația necesară acelei frumoase întâlniri,
era ca și cum asistam împreună la o prezentare făcută de o per-
soană divină și beneficiarul eram și eu, în egală măsură cu cel
căruia îi vorbeam.
Nu încape niciun fel de îndoială că Dumnezeu este în acel
loc în care oamenii încearcă să-L prezinte. El revarsă din belşug
în acele momente, din tezaurul Său divin: înțelepciune, ştiință,
convingere și multă pace. În fiecare zi aveam dovada prezenței
Lui în viața mea, fiecare citat din Biblie sau din cărțile pe care
le citeam erau sfaturi și răspunsuri la problemele pe care eu le
discutam cu El în rugăciune.
43
 ORIZONTUL MISIUNII
Ferice de omul care se teme de Domnul şi care are o
mare plăcere pentru poruncile Lui! Psalmi 112,1

Î
ntr-o anumită împrejurare, am cunoscut o bătrână care
mergea la Biserica Creștină după Evanghelie și m-am îm-
prietenit foarte repede cu ea. Avea o bunătate rară, o sim-
plitate în vorbă și o dragoste neprefăcută pentru Dumnezeu și
pentru oameni. Am vizitat-o de multe ori. Ne așezam comod în
bucătărie, în jurul unei prăjituri delicioase și a unui sirop răco-
ros și povesteam împreună despre planul lui Dumnezeu cu noi
și despre calea pe care ar trebui s-o urmăm ca să putem fi cu El.
Aveam la mine tot timpul Biblia şi o carte cu imnuri reli-
gioase. Discuția de bază era cu privire la cele 10 porunci, dacă
mai sunt sau nu valabile, dacă trebuie să păzim duminica sau
sâmbăta. Era o atmosferă plină de pace și simțeam călăuzirea
Duhului Sfânt în toată discuția noastră.
Din când în când participa la discuție și nepotul ei, Paul,
împreună cu cel mai bun prieten al lui, Florin. Băieții aceștia
erau de vârste apropiate cu a mea și jucau foarte bine tenis de
masă. Deseori, după întâlnirile din casa bătrânei, mergeam să
jucăm tenis împreună. S-a format o relație de prietenie care
mi-a permis să-i invit sâmbăta la biserică și să-i introduc în cer-
cul tinerilor adventiști.
Însă, experiența care m-a convins că primisem de la Dom-
nul darul de-a face misiune, a fost o experiență cu totul deose-
44
 Orizontul misiunii

bită. Era una din acele seri în care mă întorceam de la serviciu.

Soarele trecuse linia apusului și era timpul acela de amestec
între zi și noapte, când oamenii se retrag spre casele lor și li-
niștea serii coboară din seninul cerului peste orașul pregătit de
somnul meritat din plin. În apropierea blocului unde locuiam
cu chirie, era o alee foarte îngustă prin care se strecurau cu greu
două persoane. Tocmai eram pe această alee când am văzut în
fata mea o bătrânică simpatică, cu trăsături fine și frumoase, dar
care avea întipărită pe față o durere profundă.
Ceva din interiorul meu m-a făcut să-i zâmbesc și s-o sa-
lut... Reacția a fost reciprocă. S-a oprit în loc și s-a prezentat
ca fiind doamna Moraru, iar în următoarele cinci minute mi-a
povestit durerea ei. Avea un băiat student la Universitatea din
Bucureşti, dar era bolnav, avea schizofrenie. Tocmai se întor-
cea din oraș, unde căutase pe la toate farmaciile un medica-
ment pentru boala fiului ei, fără să îl găsească. I-am promis că
voi încerca şi eu la o anumită farmacie unde lucra o cunoştinţă
de-a mea.
Ziua următoare, după serviciu, am mers la farmacia din
centrul orașului unde lucra doamna Cici și am făcut rost de
medicamentul respectiv. A fost extraordinar de încântată și de
uimită în același timp. Faptul că eu am reușit să-i aduc medi-
camentul a doua zi, a produs în inima ei un amestec de recu-
noștință, uimire și admirație pentru mine, pentru interesul meu
față de durerea unei femei singure şi bătrâne.
S-a legat o prietenie strânsă între noi! Seara, după serviciu,
o vizitam deseori și vorbeam ore în șir despre diverse lucruri.
Era o doamnă cu o experiență de viață bogată, cultură generală
din belșug, specialistă în arta culinară și mai ales, avea un suflet
cald şi ales. Terminase o facultate tehnică și avea o inteligenţă
45
MAREA ÎNTÂLNIRE

vie și nealterată de trecerea timpului. Ceva din personalitatea ei

mă ducea cu gândul la mama mea.
Serile de iarnă, când uitam să plec acasă, îmi făcea patul în
sufragerie și dormeam așa de bine cufundată în duna caldă, iar
dimineața serveam împreună ceaiul și plecam la serviciu.
Îmi amintesc cu plăcere de discuțiile pe teme biblice. Era
membră a bisericii catolice și avea cunoștințe profunde din
Sfânta Scriptură, fapt ce ne permitea să dezbatem subiecte le-
gate de Biblie și istorie, de multitudinea de biserici creștine exis-
tente și de implicarea directă și reală a lui Dumnezeu în viața
de zi cu zi.
Ne rugam împreună pentru sănătatea fiului ei și eram bu-
curoasă de fiecare dată când ne ridicam de pe genunchi și-i ve-
deam fața înlăcrimată și totuși senină.
În vacanța dintre semestre l-am cunoscut si pe Matei, băia-
tul doamnei Moraru. Nu părea a fi bolnav și era un tânăr foarte
deștept, vorbea fluent franceza și engleza şi avea cunoştinţe so-
lide în multe domenii... Era vineri seara când l-am cunoscut și
am petrecut foarte multe ore discutând subiecte din Biblie. Era
pentru prima dată când făceam cunoscut cuiva credinţa mea în
Dumnezeul Bibliei într-un mod atât de profund și sistematic.
Lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe Matei a fost
istoria poporului evreu în captivitatea egipteană. Avea un atlas
geografic și o carte de istorie antică pe care și le-a scos din bibli-
otecă și pe măsură ce eu răspundeam la întrebările lui era din ce
în ce mai uimit de faptul că ce spuneam eu din Biblie era con-
firmat și de cărțile lui. Știu că am fost atât de prinși de discuţie
încât nu ne-am dat seama când s-a făcut ora 11 noaptea.
A doua zi dimineaţa, mult prea devreme, m-a trezit o băta-
ie în ușa de la apartament. Când am deschis, în fața mea stătea
46
 Orizontul misiunii

Matei cu un buchet de ghiocei în mână. Mi-a povestit că a fost

prima noapte în care a dormit foarte bine și, pentru prima dată,
a înțeles că tot ce i-am povestit eu din Biblie are logică și crede
că este adevărat. A mers cu mine la biserică timp de aproape
şase luni, apoi a venit Revoluția și a părăsit România, mutân-
du-se în Germania unde s-a și căsătorit.
Experiența aceasta, mărturisirea pe care mi-a făcut-o Ma-
tei în dimineața aceea, fața lui radiind de fericire, dorința de-a
merge în fiecare Sabat la biserică, m-au convins că Dumnezeu
mă înzestrase cu darul de-a face cunoscută iubirea Lui pentru
oameni.
Însă, noua mea viață spirituală a supărat foarte mult pe ci-
neva. Nu m-am gândit nici măcar o clipă că ar trebui să-l iau
în calcul pe diavol, dacă am de gând să merg pe această cale a
mărturisirii. Dar pentru el nu a contat indiferența mea față de
el, nu a contat faptul că nu m-am gândit că ar trebui să-i las în
pace supușii, și a trecut la atac.
Bineînțeles că eram familiarizată cu planurile lui rele față
de lume, știam din Biblie că e în stare să lupte cu disperare pen-
tru fiecare ființă care alege de bunăvoie să treacă sub steagul
lui Emanuel, dar nu am crezut că lupta lui poate să fie atât de
reală, atât de aproape de tine încât să simți în mod personal că
el există și că ai de ales între a fi lăsată în pace dacă renunți şi
a fi atacată, dacă vei continua să mărturisești oamenilor pe cel
mai mare dușman al lui, pe Mântuitorul nostru Isus Hristos. Și
a trecut la atac!
Era o seară liniștită pentru sufletul meu, o seară în care am
mers la culcare plină de dorința de a continua această minunată
lucrare, o seară în care m-am așezat în pat și mintea a început să
facă planuri de acțiune în sensul acesta. Era târziu în noapte, în
47
MAREA ÎNTÂLNIRE

jur de ora 12, eram singură în acel apartament unde stăteam cu

chirie, când am simțit că ceva se întâmplă cu mine. Era momen-
tul de trecere de la veghe la somn, când o presiune puternică
mi-a inundat urechile, însoțită de vibrații și vâjâit, iar o forță
uriașă, imaterială, îmi apăsa pieptul și aveam senzația că mă
prăbușesc într-un abis fără limită, în care sunt trasă fără nicio
posibilitate de oprire.
Mintea era limitată în acțiune și comanda pe care o dădea
ochilor să se deschidă, rămânea fără niciun răspuns. Simțeam
că mă sufoc, că nu am aer suficient, o paralizie totală mă țintuia
în pat, fără ca să pot mișca mâinile, picioarele sau capul. Eram
asemeni unei insecte prinsă în plasa unui păianjen, ceva rău și
puternic îmi controla toate comenzile pe care ar fi trebuit să
le dea creierul și le împiedica să ajungă la destinaţie. Eram ca
un om legat de mâini și de picioare și aruncat de la o înălțime
imensă într-o prăpastie fără fund. Așteptam să mor...
Nu cred că a durat mult lucrul acesta, dar pot să spun
că atunci când m-am trezit eram epuizată fizic, transpirată și
plină de teamă. Inima bătea cu putere și nu dădea semne că
ar vrea să se liniștească. M-am prăbușit pe genunchi și am
strigat cu disperare: ,,Doamne, ce se-ntâmplă? Sunt bolnavă?”
Mă gândeam că inima mea este bolnavă, dar de ce să fie bol-
navă? Nimeni din familia mea nu avea probleme de acest fel.
A doua zi am mers la medic și m-a consultat, și mi-a făcut de
asemenea electrocardiograma. Totul era normal, la fel tensiu-
nea și pulsul, iar medicul m-a convins că nu am niciun fel de
probleme cu inima.
Se apropia din nou seara și eu încercam să găsesc o explica-
ție corectă, logică la episodul din noaptea trecută. Nu aveam pe
cine să întreb, și dacă aș fi găsit pe cineva să mă asculte, nu cred
48
 Orizontul misiunii

că m-ar fi crezut, poate mi-ar fi spus că am avut un coșmar sau

mai rău, m-ar fi trimis la psiholog.
Cu siguranță mama mea ar fi avut o explicație la întâmpla-
rea mea, dar era departe și sistemul de comunicare telefonic era
aproape inexistent. Ar fi trebuit să iau autobuzul și să merg acasă
și atunci aș fi avut explicația corectă despre pățania mea, dar era
deja seară și nu puteam să mai plec niciunde. Singura soluție care
o aveam la dispoziție era rugăciunea. Și am folosit-o din plin!
L-am rugat pe Dumnezeu să nu mă lase să mor fără ca ci-
neva să afle de mine, L-am rugat să mă vindece dacă este vorba
de o boală necunoscută de care medicul nu și-a putut da seama.
Am petrecut mult timp pe genunchi și apoi în studiul Bibliei.
Toate cuvintele pe care le citeam erau pline de încurajare, de
mângâiere, dar tot nu mi-am dat seama despre ce era vorba.
Cu inima destul de strânsă m-am băgat în pat și încercam să
adorm, dar n-am reușit.
Orele treceau una după alta, eu mă răsuceam când pe-o
parte când pe alta în patul răvășit și priveam prin geamul lumi-
nat de becurile stradale. Nu știu cât de târziu era, dar am simțit
că urmează din nou același episod din seara trecută și exact la
momentul de trecere de la veghe la somn. Însă ceva diferit s-a
întâmplat. În momentul în care am simțit presiunea în urechi,
am strigat cu putere în mintea mea ,,Doamne, scapă-mă!” Şi
criza a dispărut imediat, am deschis ochii și m-am ridicat din
pat. N-am mai dormit deloc în noaptea aceea. Aveam explicația
la ,,boala” mea. Diavolul era cel care încerca să mă sperie, sau
mai rău, să mă stăpânească și să mă controleze.
Gândindu-mă la pățania mea din noaptea trecută și la în-
cercarea din noaptea următoare, mi-am dat seama ce-nseamnă
să fii sub controlul diavolului. Dacă mie mi-a fost imposibil să-
49
MAREA ÎNTÂLNIRE

mi deschid ochii, să-mi mișc gura și să țip, să-mi mișc mâinile

și picioarele și asta doar pentru câteva secunde, înțeleg și mă
gândesc cu groază ce-nseamnă să fii sub controlul lui douăzeci
și patru de ore din douăzeci și patru. Ce înseamnă să nu mai
ai control asupra gândului, asupra vorbei, să vrei să spui ceva
și altcineva să spună ce vrea el și nu ce vrei tu, să faci lucruri pe
care niciodată nu ai fi crezut că ai fi în stare să le faci.
Mă gândesc cu profundă dragoste la viața Mântuitorului
iubit, petrecută între oameni, la lupta Lui zilnică cu vrăjmașul
Său pe care îl scotea din oamenii aceia nenorociţi şi stăpâniți
de el. Cea mai mare bătălie dintre Hristos și Satana s-a dat pe
tărâmul minții și inimii omului. Oriunde mergea, suflete neno-
rocite, pline de tăieturi adânci în trup, cu părul vâlvoi, cu priviri
rătăcite și străine, cu spume la gură, se aruncau la picioarele Lui
și așteptau fericita eliberare din capcana celui mai de temut ti-
ran care există în acest Univers.
Dacă citești cu mintea luminată de Duhul Sfânt cele patru
Evanghelii, îți dai seama că Isus a venit pe acest pământ să-l
învingă pe diavol și să ne elibereze definitiv din robia lui. Bătălia
câștigată atunci de Isus este valabilă și astăzi în dreptul fiecă-
rei persoane, care în umilință, cere eliberarea de sub influențele
satanice. Pare foarte greu de crezut, dar pentru cei care iau în
serios relația de comunicare cu Dumnezeu, pentru cei care cred
că Biblia, explică cu lux de amănunte existența diavolului, lu-
crurile sunt clare.
Mii de gânduri îmi treceau prin minte, căutam să înțeleg
de ce permite Dumnezeu să fiu atacată, care este mesajul pe
care eu trebuie să-l descifrez din aceste întâmplări. Cunoșteam
destule persoane care au intrat în Biserica Adventistă și nu am
auzit să aibă parte de pățania mea.
50
 Orizontul misiunii

Am mers acasă și am avut o discuție cu mama mea pe

această temă. Tatăl meu murise când eu eram în anul al treilea
de liceu, frații mei mai mari decât mine erau plecați de acasă și
eu de asemenea, eram plecată, iar mama rămăsese singură. Mi-a
povestit că la câțiva ani după moartea tatălui meu, câteva seri la
rând, a auzit zgomote și pași în podul casei, în podul pivniței
sau în podul grajdului cu animale. Şi-a dat seama imediat că
este vorba de cel rău și a trecut la post și rugăciune.
După moartea tatălui meu, postea des și foarte mult, chiar
și două zile la rând, citea Biblia regulat și ştia pasaje pe de rost.
În urma postului a căpătat o putere deosebită care a ajutat-o să
nu-i fie frică în acele momente și să adopte o atitudine cores-
punzătoare. Biblia spune că trebuie să ne apropiem de Dumne-
zeu și să ne împotrivim diavolului, iar el va fugi de la noi. Așa
a și făcut!
Ultima tentativă a diavolului s-a terminat cu înfrângerea
lui definitivă și cu liniște deplină în nopțile care au urmat. Era
o seară de iarnă și mama a ieșit din casă să-și aducă un braț
de lemne pentru focul de peste noapte. Lângă grajdul animale-
lor era un adăpost pentru lemne şi o scară sprijinită de perete-
le grajdului, pe care te urcai în podul unde era adăpostit fânul
pentru hrana lor. În timp ce lua lemne cu mâna dreaptă și le
clădea pe brațul stâng, în podul grajdului au început zgomotele
specifice prezenței demonice: ușa de la pod se deschidea și se
închidea, se auzeau voci ciudate care încercau să imite animale
și zgomot de pași care umblau prin pod.
În momentul acela, mama şi-a amintit un episod din viața
unui om al lui Dumnezeu, Martin Luther, cât și de reacția pe
care a avut-o el la apariția diavolului în camera sa. Așa că s-a
aplecat jos, a luat o bucată de lemn și în timp ce-l zvârlea cu
51
MAREA ÎNTÂLNIRE

putere în direcția zgomotului a rostit cu voce tare: ,,În numele

Domnului Isus îți poruncesc să pleci și să nu mai vii niciodată.”
Imediat s-a liniştit totul în jur și n-a mai fost deranjată din acel
moment.
Ce să zic…? Am plecat cu mintea limpede și încurajată să
nu mă dau bătută. Până la urmă, lupta asta nu o purtam eu, era
războiul Domnului cu diavolul, eu trebuia doar să cer ajutor și
să fac exact ce-mi spune Biblia că trebuie să fac. În timp, mi-am
dat seama că am multe lucruri de îndreptat în caracterul meu,
în obiceiurile mele, în comportamentul meu, în vorba mea și
că nu pot să merg în lucrarea misionară cu acest bagaj necores-
punzător deoarece acestea erau cuiul de care satana își atârna
prezența în viața mea, acestea erau motivele pe care el le invoca
înaintea lui Dumnezeu pentru a avea influență asupra mea.
Mai mult, această frumoasă lucrare de salvare a sufletelor
este lucrarea Duhului Sfânt, El este cel care convinge lumea
de păcat, neprihănire și judecată, iar eu sau oricare persoa-
nă implicată în misiune, este doar modalitatea prin care se
transmit informația, puterea, convingerea, vindecarea și alina-
rea care au drept scop salvarea omului respectiv din ghearele
morții veșnice.
Dacă acela care face lucrare misionară nu se lasă să fie pri-
mul salvat și curățat, Dumnezeu nu poate să-l folosească pentru
salvarea altora, pentru că lucrarea divină nu are nimic în ames-
tec cu păcatul, cu compromisul și cu lucrările diavolului.
Astfel, am înțeles că aveam de ales între a face misiune fiind
modelată de mâna divină în toate aspectele vieții, ca să pot fi
o persoană curată prin care Dumnezeu să lucreze asupra altor
persoane, şi a renunţa să-mi fac cunoscută credința pentru a
fi lăsată în pace de diavol, deoarece oricum eram în tabăra lui,
52
 Orizontul misiunii

nefăcând nimic pentru salvarea păcătoșilor. Bineînțeles că L-am

ales pe Dumnezeu. Biblia spune că atunci când îți întorci fața
spre El, te luminezi de bucurie, iar sufletul tău este plin de vese-
lie că ai fost îmbrăcat cu haina mântuirii și acoperit cu mantaua
izbăvirii.
Cel mai frumos dar pe care îl primeşti în inima schimbată,
este darul credinței. Credința este paşaportul pentru destinaţia
în ţara păcii, este poarta de intrare într-o altă lume, total diferită
de lumea noastră tristă. Credința este o încredere neclintită în
lucrurile sperate, o puternică încredințare în lucrurile nevăzute.
Prin credință pășești dincolo de pragul lumii noastre în lu-
mea lui Dumnezeu, ai fericita ocazie să străbați străzile de aur
ale cetății și să-ți faci planuri cu privire la viața veșnică pe care
o vei petrece în prezența Lui, în cetatea Lui, în apropierea Lui.
Viața pe care o trăiești pe acest pământ o trăiești rapor-
tată permanent la viitorul acela mult visat și mult așteptat de
milioane de credincioși. Prin credință stai de vorbă cu El, ca și
cum L-ai vedea față în față și El îți răspunde de fiecare dată în
moduri care te vor surprinde plăcut cu fiecare răspuns primit.
Când mă trezesc dimineața am convingerea profundă că
dacă aș întinde mâna L-aș atinge, ştiu că El mi-a vegheat som-
nul, iar acum la trezire așteaptă să conversăm ca doi buni prie-
teni. Credința este viața sufletului, este mâna care atinge tronul
lui Dumnezeu, este puterea care te face să treci încrezătoare
prin nopțile reci și să aștepți în tăcere ivirea primelor raze de
soare care topesc și şterg ca un burete pe o tablă, tot ce aparţine
unei lumi păcătoase. Credința este totul!

53
 TANTI SILVIA
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe
Dumnezeu. Matei 5,8

Î
n 1990 m-am mutat în Teleorman, în comuna Țigănești,
aproape de Alexandria, de unde era soțul meu. Un an mai
târziu s-a deschis la Roșiorii de Vede prima școală misiona-
ră de după Revoluția din 1989. Am frecventat împreună cursu-
rile școlii timp de trei ani.
După mutarea mea acolo mi-am zis: ,,darul misionar l-am
primit, teorie învăț din belșug, oare ce trebuie să fac cu ele?”
M-am rugat și Dumnezeu m-a învățat pas cu pas ce trebuie să
fac și cum să procedez în această lucrare frumoasă și dificilă,
totodată.
A trebuit să treacă destul de mulți ani până m-am convins
pe deplin că aceasta este partea mea în marele plan de mântuire.
Dumnezeu a trebuit să-mi repete lucrul acesta de multe ori și în
multe moduri până când am înțeles clar voia Lui pentru mine.
Îmi amintesc de modul minunat în care m-a convins, în-
tr-una din zile, că trebuie să merg într-un anumit sat. Seara
vorbisem cu doi prieteni din biserică să mergem cu aparatul de
verificat tensiunea, cu aparatul care măsoară procentul de grăsi-
me și cu cartea ,,Calea către Hristos” într-un anume sat.
După ce am vorbit cu ei, m-am rugat cu multă credință și
într-un mod liber, deschis, ca unui prieten apropiat, să-mi dea
câteva semne și să-mi spună dacă ne va însoți și ne va proteja,
54
 Tanti silvia

deoarece satul respectiv era în apropierea unei mânăstiri orto-

doxe foarte cunoscută și unde împotrivirea față de altă religie
era puternică.
Noaptea am avut un vis foarte interesant și plin de semni-
ficație pentru mine, care mi-a dat curajul necesar să-i întăresc și
pe prietenii mei și să pornim la drum.
Am visat că venise marea zi a Revenirii lui Isus, și o mare
mulţime de oameni cu fețe luminoase și fericite se găseau îm-
preună într-un platou imens ale cărei margini nu puteau fi cu-
prinse cu ochiul liber. În mulțimea aceasta frumoasă mă aflam
și eu.
La un moment dat am văzut, în depărtare, peste capetele
oamenilor, cum se dau la o parte şi se deschide o cale, iar pe
această cale venea spre mine o femeie cu o carte în mână, cu fața
senină, cu zâmbetul pe buze şi radiind de fericire. S-a oprit în
fața mea și mi-a mulțumit pentru cartea pe care i-o făcusem ca-
dou și care a ajutat-o să ajungă la Dumnezeu și la mântuire. Am
fost curioasă să văd titlul acestei cărți și am văzut că pe coperta
colorată scria: ,,Calea către Hristos”. Și m-am trezit, m-am uitat
la ceas și era 7 dimineața.
Am îngenunchiat și eram uimită de visul avut, mai ales că
nu prea visez, sau dacă visez, nu țin minte. Sub impresia me-
sajului, am deschis Biblia fără să caut ceva anume, și privirea
mi-a căzut pe textul din Ezra capitolul 10. 4 care spune așa:
,,Scoală-te, că treaba asta te privește. Noi vom fi cu tine. Îmbăr-
bătează-te și lucrează!” Aproape că m-am speriat, am simțit că
nu eram singură în cameră și că Dumnezeu continua cu mine
dialogul început în vis, și mesajul era clar: Trebuia să merg fără
șovăire în satul acela. M-am urcat în mașină, m-am întâlnit cu
prietenii mei și am pornit la drum.
55
MAREA ÎNTÂLNIRE

După o oră de mers cu maşina, am ajuns la intrarea în sat.

Era o localitate singuratică şi pierdută printre dealuri, cu case
umile și răsfirate, înconjurată de păduri și mult prea departe de
oraș. Am parcat mașina la intrare, și am mers pe jos.
La prima casă, pe stânga, am găsit două femei stând de
vorbă și ne-am oprit și noi acolo. În timp ce le făceam testele
medicale, una din ele a strigat pe o altă vecină, de peste stradă,
ca să vină şi ea la noi.
Era o femeie în vârstă, poate că avea 60 de ani sau mai bine,
dar era foarte credincioasă. A început să ne povestească despre
Dumnezeu, să ne recite poezii despre El, despre dragostea Lui,
transformându-ne, instant, în nişte ascultători uimiţi. Până sea-
ra nu s-a mai desprins de noi.
Ne-a dus la sora ei, ne-a dus la toți vecinii din cătun și după
ce am terminat toate casele, ne-a spus că nu poate să ne invite
la ea acasă, deoarece soțul ei era împotrivă. I-am dat ,,Calea că-
tre Hristos” și ,,Lumea noastră încotro?” și i-am promis că voi
reveni cu o Biblie.
Era destul de târziu când am terminat și voiam să plecăm,
dar Duhul Sfânt mă îndemna să nu mă grăbesc. Tanti Silvia
ne-a invitat în livada ei cu meri ca să ne dea mere și să mai stăm
de vorbă. Atunci mi-a venit un gând că trebuie să-i spun mai
multe, să-i povestesc cum trebuie să se-nchine, când anume să
se închine, ce să mănânce și cum să-și păstreze sănătatea.
De câte ori discut cu cineva pentru prima dată despre
Dumnezeu, încerc să-L prezint pe Isus și dacă mai am timp
vorbesc și despre stilul de viață cerut de El. Dar cu tanti Silvia
lucrurile stăteau diferit. Ea îl cunoștea pe Isus, era prietenul ei,
plângea când vorbea de El. Era necesar să-i spun despre lucruri-
le care mai trebuiau făcute și care veneau pe locul doi.
56
 Tanti silvia

Ne-am așezat în genunchi pe iarba moale și ne-am rugat

fiecare dintre noi. Tanti Silvia s-a rugat și ea, în stilul ei ortodox,
dar cu mare putere, ca un copil care-și cunoaște bine Dumneze-
ul. Când am terminat rugăciunea, am cântat și am vorbit până
ce soarele a coborât spre apus, ca și cum nu ne-am mai vedea
niciodată. O săptămână mai târziu am revenit, și i-am adus Bi-
blia promisă.
Experiența aceasta m-a ajutat să înțeleg multe lucruri. Am
înțeles cât de prețioși sunt oamenii în ochii lui Dumnezeu. Nu
contează deloc aspectul fizic, culoarea, haina, podoaba, poziția
sau orice ar mai putea fi spus, ci omul în sine, inima lui, gându-
rile lui, atitudinea lui față de Dumnezeu. Am rămas cu convin-
gerea fermă că în satul acela, tanti Silvia era copilul iubit al Îm-
păratului și că în marea zi a revenirii Lui va fi printre mulțimea
celor salvați pentru veșnicie.
Experiențe de genul acesta m-au ajutat să merg înainte și să
caut sufletele prețioase care aveau nevoie să fie călăuzite la Isus.

57
 PASTORUL BAPTIST
Apoi Isus a zis: ,,Eu am venit în lumea aceasta
pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce
văd să ajungă orbi.” Matei 9,39

B
unica lui Zaha, soţul meu, ne-a făcut cadou o casă, așa
că ne-am mutat în ea. Nu era grozavă deloc, dar eram
singuri și puteam să ne facem viața cum doream noi. Lu-
crul care mi-a plăcut cel mai mult în această zonă, a fost felul
deschis al oamenilor. Erau prietenoși, comunicativi și în fiecare
seară, după ce se-ntorceau de la munca câmpului, stăteau până
târziu pe banca de la stradă, discutând orice putea fi discutat.
Strada noastră număra în jur de 30 de case. A fost un lucru
extrem de simplu să mă împrietenesc cu vecinii mei. Am fost
dotată nativ de Dumnezeu cu darul comunicării. Foarte ușor și
rapid leg conversații cu oricine și oricând. Aproape zilnic trebu-
ia să merg la socrii, şi atunci mă opream și vorbeam cu ei.
Era luna decembrie 1991, când m-am gândit că trebuie să
fac ceva mai mult decât să-i salut și să schimb câteva cuvinte
uzuale. Se apropiau sărbătorile de iarnă și Dumnezeu m-a in-
spirat cu un plan frumos și ușor de pus în aplicare. Am cumpă-
rat felicitări frumoase, am scris câte o urare specială la fiecare
și am mers la toate casele de pe strada noastră. Impactul a fost
deosebit.
Pe la jumătatea lunii ianuarie, după ce au trecut sărbătorile,
i-am invitat la noi acasă, la studiul Bibliei. Cele 24 de seminarii
58
 Pastorul baptist

de apocalipsa prezentau o explicaţie bogată a Planului de Mân-

tuire prin prisma cărţii respective. De două ori pe săptămână
veneau la noi acasă şi nu erau puţini. Au fost ocazii în care ve-
neau şi peste 30 de persoane.
În Ţigăneşti sunt 5 biserici adventiste, 2 biserici baptiste
şi doar una ortodoxă, aşa că pe strada mea erau destui baptişti,
ortodocşi şi adventişti. La întâlnirile noastre au participat des-
tule persoane care frecventau biserica baptistă. Îmi amintesc că
venea o bunică cu patru nepoate, încă o bătrânică simpatică,
tuşa Floarea, şi tanti Dida, care avea socrii baptişti. A fost o
mare binecuvântare pentru noi, dar şi pentru cei care partici-
pau. Dumnezeu a lucrat în mod minunat în viaţa multora, a
răspuns la multe rugăciuni care se înălţau cu ocazia întâlnirilor
noastre.
Nu pot să uit de minunea pe care Dumnezeu a făcut-o în
viaţa bunicii care venea în casa noastră cu cele 4 nepoate. Tatăl
plecase de acasă şi fetiţele rămăseseră în grija lor. Era destul de
greu ca să te ocupi de creşterea, educarea şi întreţinerea lor.
Multe lacrimi fierbinţi au fost vărsate în rugăciuni de mijlo-
cire pentru reîntregirea familiei şi Dumnezeu nu a rămas nepă-
sător la ele. Tatăl s-a întors pentru o perioadă acasă ca să le aju-
te. Ce Dumnezeu minunat! Cât de atent şi cât de dispus este să
asculte şi să împlinească orice cerere a copiilor Săi credincioşi.
Însă, întâlnirile noastre nu au trecut neobservate, fără ca să
provoace din partea celui rău împotrivire. Socrii lui tanti Dida,
care erau baptişti, s-au supărat foarte tare că nora lor venea re-
gulat în casa noastră şi nu se ducea cu ei la biserica lor. Atât de
tare i-a aţâţat diavolul încât au mers şi s-au plâns pastorului
baptist şi l-au rugat să intervină cumva şi să pună capăt acestor
întâlniri.
59
MAREA ÎNTÂLNIRE

Am o imagine destul de întunecată despre acest pastor

baptist, Tascu, despre modul cum a acţionat în această criză
apărută în familia respectivă. Era un pastor în vârstă, care păs-
torise biserica baptistă din Ţigăneşti 40 de ani, era foarte aprig
împotriva adventiştilor, mult mai mult decât împotriva orto-
docşilor, şi care încerca cu disperare să pună capăt întâlnirilor
noastre. Faptul că şase persoane din biserica lui participau la
întâlnirile noastre, a fost suficient să declanşeze o serie întreagă
de provocări din partea lui.
Cea mai mare provocare a fost în legătură cu cartea: ,,O zi
de odihnă un steag”, pe care am făcut-o cadou celor care veneau
la studii. Nu ştiu exact cine, dar una din persoanele care primise
cartea, a dat-o pastorului baptist. O furie teribilă a pus stăpâni-
re pe el, încât nu s-a mulţumit să ne provoace pe noi personal,
a considerat ca fiind prea puţin acest lucru, aşa că a trecut la
atacarea bisericii din care noi făceam parte, mai mult a scris o
carte prin care încerca să combată adevărurile prezentate de ea.
A trimis un mesaj bisericii noastre prin care ne anunţa
că duminica următoare, în plină biserică baptistă va demasca
rătăcirile descrise de această carte, va demonstra cu Biblia că
Sabatul zilei a şaptea a fost desfiinţat şi ceremoniile acestei zile
au fost transferate asupra sfinţirii duminicii. Dacă cineva din
biserica noastră se simte în stare să apere cele afirmate de cartea,
,,O zi de odihnă un steag”, este invitat în biserica lui.
Nimeni din biserica noastră nu s-a grăbit să dea curs invi-
taţiei, toţi îl cunoşteau pe Tascu, îl ştiau cât de aprig era împo-
triva adventiştilor, aşa că nu au luat în considerare provocarea.
Nimeni, în afară de mine...
Eu am ştiut că supărarea lui cea mare era pe noi. Aşa că
m-am prezentat la întâlnirea cu Tascu şi nu am avut nici cea
60
 Pastorul baptist

mai mică emoţie. M-am aşezat liniştită pe ultimul rând din sala
de cult şi aşteptam momentul pentru care venisem. Erau în jur
de 100 de persoane strânse la acel serviciu religios şi toate feţele
erau îndreptate spre mine, simţeam că toţi ştiau cine sunt şi ce
caut. Se gândeau că, sub nicio formă, nu-i locul meu acolo, ce
aş putea să vorbesc eu în apărarea acelei cărţi şi cum aş avea eu
curajul să-l înfrunt pe Tascu.
Probabil în mintea lor nu exista decât o singură variantă:
victoria deplină a pastorului lor şi, implicit, înfrângerea mea.
Dar au avut parte de o mare surpriză. Inspiraţia lui Dumnezeu,
puterea Duhului Sfânt, logica textelor din Biblie şi curajul pe
care prezenţa divină mi l-a dat şi cu care am ieşit în faţă şi am
apărat Sabatul zilei a şaptea, a căzut ca un şoc peste toată comu-
nitatea de fraţi baptişti.
Argumentele lor în favoarea păzirii duminicii sunt puţine,
firave şi nebiblice, nu au nici măcar un singur text al Scripturii
pe care să-şi bazeze susţinerea lor teologică.
Mai mult, în cultura lor religioasă, femeilor nu li se permite
să predice sau să dea învăţătură din Biblie, iar eu venisem cu
mare tupeu, şi pe deasupra cu capul descoperit, ca să le demon-
strez că sunt total greşiţi în păzirea unei zile pe care Dumnezeu
nu şi-a lăsat amprenta mai mult decât în următoarele cinci zile
ale Creaţiei. Săracul Tascu!
Tuna şi fulgera de la amvon, se făcuse roşu-vânăt şi nu ştia
ce să mai zică împotriva textelor biblice. Când şi-a dat seama
că face mai mult rău decât bine, că s-ar putea să piardă şi mai
mulţi adepţi din biserică, în loc să-i câştige şi pe cei care veneau
la noi, mi-a propus să întrerupem discuţia şi s-o continuăm în
altă ocazie şi în alt loc. Ce aş fi putut să mai zic? Nimic!
61
MAREA ÎNTÂLNIRE

Eram pe terenul lor, aşa că singurul lucru pe care puteam

să-l fac, ca să fiu sigură că discuţia va continua, a fost să-l invit
la noi acasă, într-o seară anume şi la o oră convenabilă pentru
ambele părţi. A răspuns afirmativ. M-am retras din biserica lor
în linişte, dar cu sufletul întărâtat de gelozie pentru Dumnezeu,
pentru că biserica aceasta zisă creştină, Îl dezonora călcând în
picioare Sabatul Lui cel sfânt, cu un aer de superioritate şi mân-
drie vădită, iar majoritatea membrilor nu cercetau Scripturile
ca să descopere singuri mărgăritarele preţioase, ci luau ca ade-
văr divin cuvintele pe care le rostea păstorul lor.
Mi-era milă de aceşti oameni necunoscători, erau asemenea
celor din Ninive care nu ştiau să deosebească stânga de dreapta
lor, dar plini de aroganţă în acelaşi timp.
Mă îndreptam spre casă, şi în minte mi-am făcut deja un
plan prin care toţi care vor veni în seara respectivă să afle cu lux
de amănunte cum a reuşit Satana să transforme o zi închinată
soarelui într-o zi de închinare creştină.Am vorbit cu pastorul
nostru, şi i-am explicat ce-mi doream eu pentru seara respecti-
vă, pentru cei care vor fi prezenţi la discuţia teologică, şi l-am in-
vitat să vină pregătit cu material istoric şi biblic, ca toată lumea
prezentă să vadă clar lumina preţioasă a adevărului cu privire la
ziua sâmbetei.
Vestea despre confruntarea care urma să aibă loc între ad-
ventişti şi baptişti s-a răspândit ca focul în mirişte. Baptiştii care
au fost prezenţi la slujba religioasă din acea duminică, au dus
vestea la casele lor şi printre vecinii lor. Aşa că, la ora stabilită,
casa noastră s-a umplut de oaspeţi, cred că au fost în jur de 36
de persoane, adventişti, baptişti şi ortodocşi. Tascu a venit înso-
ţit de familia Irinel şi Leana Olaru.
62
 Pastorul baptist

Discuţiile au fost lungi, contradictorii şi tensionate. Spre

deosebire de alţi neoprotestanţi, baptiştii nu pot fi abordaţi pe
latura sensibilă, sufletească, lor le place să argumenteze, să se
contrazică, să ridice tonul, să nu-ţi dea voie să-ţi expui crezul
fără să te întrerupă, iar pastorul era unul din reprezentanţii de
frunte al acestor categorii de oameni. Cel puţin aşa erau baptiş-
tii din Ţigăneşti.
Baza crezului lor baptist despre păzirea duminicii, este al-
cătuită din câteva texte scoase din contextul lor. Se bazează pe
un verset din cartea Psalmilor capitolul 118.24: ,,Aceasta este
ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim
în ea!” În toate cele 29 de versete ale acestui psalm, ziua amin-
tită aici nu este numită, iar dacă bunul simţ există, trebuie să
recunoaştem că ziua în care porţile Casei Domnului se deschi-
deau pe timpul când David a scris acest psalm, era ziua Saba-
tului, adică ziua de sâmbătă. David mergea la Casa Domnului,
ca să-şi exprime mulţumirea şi lauda pentru minunile făcute în
dreptul lui, în zi de Sabat şi nu în altă zi.
Un alt pasaj pe care, baptişti şi ceilalţi neoprotestanţi îl in-
terpretează după dorinţa inimii lor şi nu după adevăr, este cel
din Coloseni capitolul 2. 14-17, spunând că Isus Hristos a piro-
nit pe cruce Legea celor 10 porunci, deci inclusiv porunca a 4-a
care vorbeşte despre sfinţirea Sabatului.
Mă uitam cu uimire la oamenii aceştia care vorbeau cu
mare tupeu şi care nu voiau să accepte că acolo este vorba de le-
gea ceremonială descrisă în cartea Leviticul capitolul 23 şi De-
uteronom capitolul 31, şi nu despre Sabatul săptămânal descris
în Exodul capitolul 20.
Nu-mi plăcea deloc atmosfera pe care o generau aceste per-
soane, nu era nimic din spiritul lui Isus în ei. Atitudinea lor,
63
MAREA ÎNTÂLNIRE

aroganţa cu care vorbeau fără niciun suport biblic, discordia pe

care încercau să o genereze, toate acestea îmi aminteau de ver-
setul din Daniel capitolul 7, în care Cornul cel mic vorbea cu
atâta trufie.
Discuţiile s-au întins cu mult peste miezul nopţii, aproape
de ora 2, şi nu s-a ajuns la niciun consens.
Îmi amintesc că Tascu a ieşit de două ori afară, ca să-şi li-
niştească nervii şi probabil să se roage. Familia Olaru încerca
din toate puterile să-l susţină, dar argumentaţia lipsită de mie-
zul adevărului nu avea nicio greutate.
Îmi doream foarte mult ca oamenii veniţi să asiste la aceste
discuţii, să plece la casele lor cu un ,,aşa zice Domnul,, şi cu
adevărat, aşa s-a întâmplat.
Pastorul nostru era un om plăcut, destul de liniştit şi calm,
plin de puterea Duhului Sfânt şi convins că ceea ce spun Biblia
şi istoria cu privire la problema controversată, este argumentul
suprem. Însă, cum era de aşteptat, polemica aceasta care durea-
ză de secole nu aveam cum s-o rezolvăm noi în câteva ceasuri.
În urma acestor discuţii s-au întâmplat şi lucruri foarte
bune. Trei dintre participanţii la întâlnirile noastre au decis să
se boteze: tanti Dida şi familia Barbu: unchiul Marin şi tuşa
Floarea.
Cu siguranţă Dumnezeu nu este de acord cu controversele,
de cele mai multe ori adevărul nu iese la lumină în urma contro-
verselor, şi eu personal nu sunt de acord cu acest stil de prezen-
tare a Evangheliei, dar starea aceasta de lucruri nu o generasem
noi, ci pastorul baptist. Dacă nu aş fi răspuns provocărilor lui,
fraţii baptişti care veneau la întâlnirile noastre nu ar mai fi venit,
iar cele trei persoane nu şi-ar mai fi manifestat dorinţa să se
boteze.
64
 Pastorul baptist

Important în acest fel de discuţii este atitudinea cu care

sunt întâmpinate. Petru spune că trebuie să fim gata oricând
să răspundem celor care ne cer socoteală de nădejdea care este
în noi, dar să facem lucrul acesta cu blândeţe şi cu teamă, cu
un cuget curat, pentru ca cei care nu sunt de acord cu adevărul
biblic să rămână de ruşine.

65
 TANTI DIDA
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a
lor este împărăţiacerurilor! Matei 5,10

U
nchiul Marin frecventase biserica adventistă în tinere-
ţea lui, chiar se botezase în cadrul acestei biserici, dar a
părăsit-o când s-a căsătorit cu tuşa Floarea. Trecuseră
aproape 40 de ani de când părăsise calea cea dreaptă, avea copii
căsătoriţi, nepoţi mari şi o durere imensă pentru viaţa pe care o
trăise departe de Dumnezeu şi biserica Lui.
Deseori, lacrimile îi inundau faţa când îşi exprima regretul,
iar rugăciunile lui erau pline de căinţă şi recunoştinţă că Dum-
nezeu, în mila Lui imensă, îi oferea a doua şansă.
Tuşa Floarea nu vorbea prea mult, dar era convinsă că tre-
buie să facă pasul împreună cu soţul ei şi să se boteze. Aşa că, au
început să vină, Sabat de Sabat, la biserică, au participat regulat
la clasa de botez şi la întâlnirile noastre, şi la prima ocazie de
botez au spus: DA lui Dumnezeu.
Tanti Dida, vecina lor, nu a putut să se boteze, deşi si-ar fi
dorit din toată inima acest lucru. Satana, s-a luptat mult ca să o
ţină departe de biserică şi de noi.
Soacra ei, geloasă că nu merge cu ea la biserica baptistă, a
devenit unealta docilă a demonului. Dacă a văzut că nu poate
s-o convingă de bună voie să renunţe la Dumnezeu, dacă a vă-
zut că nici controversa cu pastorul lor nu a dat niciun rezultat,
a folosit forţa.
66
 Tanti dida

Soţul lui tanti Dida, nenea Nicu, nu era un om rău, era

chiar plăcut atunci când stăteai cu el de vorbă. Avea o minte
destul de sclipitoare şi era convins că ceea ce susţin şi practică
adventiştii este corect din punct de vedere biblic, dar nu cre-
dea că trebuie să facă vreo schimbare şi nu admitea ca soţia lui
să-i calce cuvântul. El era ortodox, dacă tanti Dida nu mai voia
să rămână ortodoxă, putea să meargă la Biserica Baptistă, îm-
preună cu mama lui, dar în niciun caz la Biserica Adventistă.
Era destul de categoric când era cu mintea limpede, dar când se
ameţea de băutură devenea extrem de violent.
Săraca tanti Dida, ce viaţă de chin şi bătăi extreme ducea cu
el. Nu ştiu dacă aţi văzut sau dacă vă puteţi închipui cum arată
un om posedat de demoni şi câtă forţă poate să desfăşoare în
astfel de situaţii. Eu am văzut, şi mai mult, am simţit pe pielea
mea această forţă diabolică.
Era într-o seară de vineri, tocmai ne întorceam de la biseri-
că şi eram un grup destul de mare, 9-10 persoane. Împreună cu
noi era şi tanti Dida, venise la biserică fără voia lui, considera că
ascultarea de Dumnezeu este mai mare decât ascultarea de soţ.
Nimeni nu bănuia coşmarul prin care avea să treacă tanti Dida
şi noi toţi, dar în mod special ea şi eu.
Vecini cu casa noastră erau încă trei familii de adventişti,
oameni deosebiţi, cu care legasem o relaţie de prietenie frumoa-
să şi cu care ne întorceam de la biserică. În seara aceea, soţul
meu rămăsese acasă cu Cristina care avea câteva luni, şi dor-
meau liniştiţi.
Când am ajuns în dreptul casei lui tanti Dida, ne-am luat la
revedere si noi am făcut câţiva paşi mai departe, iar ea încerca să
deschidă poarta şi să intre în curte. Atunci s-a dezlănţuit furia
demonului şi a fost groaznică.
67
MAREA ÎNTÂLNIRE

Soţul ei, cu faţa schimonosită, cu ţipete crunte, cu lovituri

îngrozitoare, a trântit-o la pământ şi a târât-o în mijlocul dru-
mului. O lovea cu picioarele şi cu pumnii, o trăgea de păr şi
scotea cele mai îngrozitoare înjurături pe care urechile mele le-
au auzit vreodată. O ridica de haine şi o trântea cu violenţă la
pământ, călcând-o în picioare şi lovind-o cu pumnii peste faţă.
Credeam că acela este sfârşitul pentru ea.
Asistam neputincioşi şi paralizaţi la scena aceasta terifian-
tă, eram muţi de uimire şi durere. În tot zgomotul acela infer-
nal, urechile mele au înregistrat ameninţări crunte şi la adresa
mea pentru că îi băgasem în cap ,,ereziile pocăiţilor”. O teamă
teribilă îmi străbătea tot corpul, sudoarea rece curgea de-a lun-
gul coloanei în timp ce mă gândeam că o lasă pe tanti Dida şi se
repede la mine. Nu puteam sa mă urnesc din loc, parcă prinse-
sem instant rădăcini, picioarele refuzau comanda de a se mişca,
iar lacrimile îmi udau faţa schimbată de durere din cauza scenei
la care asistam.
Bărbaţii din grupul nostru încercau să intervină, dar toţi
ştiau cât de violent este Nicu. Toţi, în afară de mine. Şi a fost
bine că nu am ştiut. Dacă aş fi ştiut cât de violent este acest om,
aş fi fost mult mai atentă şi precaută ca să evit întâlnirile cu el.
Doar înţelepciunea divină a lui Dumnezeu poate să aranjeze
toate lucrurile şi să le potrivească, aşa încât lumina Evangheliei
să fie transmisă la oameni, fără contabilizarea riscurilor.
Dacă am văzut că nu putem face nimic ca să oprim grozăvia
la care asistam, am decis să mergem repede în prima casa şi să ne
rugam ca Dumnezeu să intervină imediat, până nu e prea târziu.
Am intrat în sufrageria familiei Pisică şi am făcut un cerc
de 9-10 persoane, ţinându-ne de mâini şi strigând cu lacrimi
ca Dumnezeu să intervină urgent. Nici nu bănuiam ce urma
să se întâmple.
68
 Tanti dida

Dintr-o dată, uşa a fost deschisă cu violenţă şi Nicu, cu faţa

schimonosită de ura, plin de praf şi de venin a păşit în mijlocul
nostru. S-a repezit la mine şi mi-a băgat mâna în gât, strângân-
du-mă cu putere. Atât am reuşit să spun în gând ,,Doamne sca-
pă-mă!” şi imediat, m-a împins cu violenţă, dându-mi drumul.
Apoi au intervenit cei prezenţi şi i-au blocat furia.
A doua zi am aflat că după ce a lăsat-o pe tanti Dida, a
plecat să mă caute pe mine. Noi nu aveam obiceiul să încuiem
uşa de la intrare, şi în seara aceea cu atât mai puţin pentru că eu
urma să vin de la biserică. Aşa că a intrat cu neruşinare în casă,
a deschis uşa de la dormitor, a văzut că Zaha dormea liniştit şi
profund şi Cristina în pătuţ şi a înţeles că eram în altă parte. Şi
m-a căutat până m-a găsit.
Şi acum mă gândesc cu groază ce ar fi putut să mi se întâm-
ple dacă Dumnezeu nu intervenea să mă salveze. Sau ce s-ar fi
putut întâmpla dacă se lua de mine când am trecut cu toţii prin
faţa porţii lui. La cât sunt eu de firavă, puteam să ajung în spital
sau chiar mai rău. Singura persoană care ar fi putut să intervină
categoric era soţul meu, dar el dormea liniştit fără ca măcar să
bănuiască la ce coşmar sunt supusă eu.
A trebuit să treacă cinci ani, până când tanti Dida să poată
fi botezată, ani de suferinţă, ani de bătăi, ani în care presiunile
socrilor erau o permanenţă.
După această perioadă, soacra ei s-a convins că nu are rost
să continue controversa şi a lăsat-o în pace, iar tanti Dida si-a
văzut visul împlinit.
Gândindu-mă la această întâmplare, mă întrebam de unde
atâta ură? Ce lucru grozav făcusem? Mântuitorul iubit a lăsat
pe paginile Bibliei următoarele cuvinte: ,,Dacă vă urăşte lumea
să ştiţi că pe Mine M-au urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din
69
MAREA ÎNTÂLNIRE

lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteţi din

lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă
urăşte lumea.”
Deunăzi m-am întâlnit cu o prietenă deosebită, o tânără cu
o poveste de viaţă impresionantă, o tânără pentru care Dumne-
zeu m-a folosit ca s-o scoată dintr-o lume a demonilor în care
intrase de bună voie. Printre alte lucruri pe care le discutam,
ea îmi spune: ,,Doamna Viorica, ştiţi de ce aveţi aşa de multe
probleme din partea tuturor? Dumneavoastră sunteţi prinsă
puternic de mâna lui Dumnezeu, iar ei nu sunt, şi atunci sunt
folosiţi de diavol să vă rănească.”
Şi eu ştiu că aşa stau lucrurile, mi-a spus-o chiar Domnul
în urma unei dileme pe care am trăit-o. Cu ani în urmă am
ajuns în cabinetul medical al unei persoane de altă confesiune
religioasă şi am avut o discuţie cu el pe temele biblice care ne
diferenţiază. Discuţia a fost lungă şi controversată, iar omul nu
a uitat lucrul acesta şi când am revenit în cabinetul lui, la dife-
renţă bună de ani, s-a purtat faţă de mine într-un mod jignitor
şi incalificabil pentru meseria lui.
Am fost atât de afectată, încât am decis că nu-mi mai cal-
ce piciorul în cabinetul lui. Seara am stat de vorbă cu Domnul
mult timp, iar în timpul nopţii a venit la mine şi mi-a spus să
citesc cu mare atenţie Ioan capitolul 15. Dimineaţa m-am trezit
şi am deschis Biblia acolo, şi am înţeles că cei prinşi în lucrarea
lui Dumnezeu nu pot să aibă din partea lumii decât ură.
Important este ca inimile noastre să fie pline de dragostea
desăvârşită care vine direct de la Dumnezeu şi să-i iubim pe
oameni indiferent dacă ei ne iubesc sau nu. Să facem orice sa-
crificiu, până la sacrificiul suprem, ca ei să vadă jertfa supremă a
Mântuitorului iubit şi să-L aleagă.
70
 LIOARA, ASISTENTA
MEDICALĂ
Sămânţa căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude
Cuvântul, şi-L primeşte îndată cu bucurie; dar n-are
rădăcină în el, şi ţine până la o vreme.
Matei 13,20.21

Î
n 1994 ne-am mutat în casă cu socrii. Una din cele mai fru-
moase amintiri misionare din perioada aceasta, este legată
de seminariile pe care le ţineam seara, în faţa porţii noastre,
cu ajutorul diapozitivelor. Toate vecinele veneau cu pături sau
preşuri sub braţ, pe care le aşterneau jos, direct pe şanţ şi se aşe-
zau comod, ca la teatru în aer liber, iar eu proiectam pe gardul
nostru unde era aşezat un cearceaf alb, diapozitive cu imagini
din cartea Daniel şi Apocalipsa şi explicam semnificaţia lor. Nu
a rămas aproape nimeni de pe strada noastră care să nu ştie,
direct sau indirect, Planul de Mântuire.
Aveam o dorinţă puternică să povestesc tuturor persoane-
lor cu care veneam în contact vestea bună a mântuirii. Aşa se
face că în iarna lui 1995, fetiţa noastră, care avea doar patru ani,
s-a îmbolnăvit şi a trebuit să-i facem un tratament injectabil.
Asistenta medicală care venea în casa noastră de trei ori pe
zi ca să-i administreze tratamentul, se numea Lioara, şi era o
doamnă tânără cu care m-am împrietenit foarte repede. Avea
o inimă deschisă spre cele religioase şi purtam discuţii lungi pe
71
MAREA ÎNTÂLNIRE

diverse teme biblice. Era căsătorită, avea şi copii şi o relaţie des-

tul de echilibrată în căsnicie.
Când am văzut că e aşa de atrasă de cele sfinte şi în mod
deosebit de profeţii, am început să studiez cu ea seminarul de
apocalipsa. Sigur că diavolului nu i-a convenit lucrul acesta, şi,
dintr-o dată, liniştea din casa ei a fost tulburată. Au început să
apară discuţii din partea părinţilor, dar în mod deosebit a so-
ţului, aşa că am fost nevoite să nu ne mai întâlnim, şi discutam
doar când venea pentru tratamentul fetei.
Există un război cosmic, nevăzut, între Dumnezeu şi Sa-
tana, este o luptă pe viaţă şi pe moarte care se dă pentru fiecare
suflet de pe pământul acesta. Biblia spune că toată lumea zace
în cel rău, dar atunci când cineva aude cuvântul lui Dumnezeu
şi vrea să-l lase să încolţească şi să aducă rod, vine Satana şi de-
pune orice efort ca să-l smulgă sau să-l înăbuşe.
Uneori manifestările lui, furia lui este atât de reală şi vizi-
bilă încât ori te sperie şi te face să renunţi, ori te prinzi mai cu
tărie de Dumnezeu şi mergi înainte. Din nefericire, Lioara s-a
speriat atât de tare de atacul diavolului încât a renunţat la stu-
diul biblic. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Era o după-amiază de iarnă, venise de la serviciu cu gândul
să termine repede treburile casei, şi până nu vine soţul, să stu-
dieze seminarul nr 3. Oamenii din zilele noastre nu ştiu să se
relaxeze aşa cum trebuie, ei consideră că relaxare înseamnă să te
aşezi în fotoliu şi să dai drumul la televizor sau radio, indiferent
dacă asculţi sau nu, şi să-ţi continui ce ţi-ai propus, cu acest
zgomot de fundal. Aşa a făcut şi Lioara, a dat drumul la tele-
vizor şi s-a aşezat în fotoliu cu Biblia şi seminarul numărul 3.
În timp ce era uimită de lucrurile pe care le descoperea cu
privire la originea răului, a simţit că nu poate să se concentreze
bine decât dacă opreşte televizorul. A lăsat Biblia şi seminarul
72
 Lioara, asistenta medicală

în fotoliu, s-a ridicat şi a mers şi l-a oprit şi s-a întors să-şi con-
tinue studiul în linişte. În momentul în care a luat seminarul în
mână, a văzut că era rupt de jos şi până aproape de partea de
sus, ţinându-se foarte puţin. A simţit că i se face rău.
S-a uitat cu atenţie şi foaia parcă era tăiată cu foarfeca. Şi-a dat
seama că dorinţa ei de a studia cartea Apocalipsa a supărat foarte
tare pe cineva, şi fiind o fire superstiţioasă s-a gândit că Dumne-
zeu este supărat pe ea că a luat materiale de studiu de la pocăiţi.
La următoarea întâlnire mi-a spus că e mai bine să renunţe
deocamdată, că supărase pe toţi cei din casă şi pe Dumnezeu,
că doar El putea să-i taie seminarul. Am încercat să-i explic cine
este adevăratul vinovat, dar fără succes. I-am explicat că şi pe
mine m-a atacat tot pentru faptul că am început acest seminar,
dar Lioara nu a vrut să înţeleagă.
În dreptul meu, ştiam că mă urăşte de moarte, de-a lungul
vieţii simţisem crunta lui prezenţă încercând să mă oprească la
orice pas din lucrarea misionară. Cred că era miezul nopţii când
am simţit prezenţa lui malefică, aşa cum v-am povestit că l-am
simţit cu ani în urmă, numai că, de data asta a fost mult mai crunt
şi parcă fără să se mai termine. Am strigat cu disperare în gândul
meu la Dumnezeu şi am reuşit să mă trezesc, cu greu am nimerit
uşa şi am ieşit afară în curte, să respir şi să strig cu toată inima la
Dumnezeu să mă ajute şi să oprească pentru totdeauna această
prezenţă diabolică sau să mă cheme la odihnă, că nu mai suport.
Inima îmi bătea cu putere şi credeam că se sparge în mii de
bucăţi de atâta spaimă şi nelinişte, dar Dumnezeu a intervenit
urgent şi pentru totdeauna şi de atunci nu i-a mai permis să mă
atace în felul acesta, atât de direct.
Dimineaţa am deschis Biblia şi am primit din partea Dom-
nului cel mai frumos pasaj din cartea Daniel prin care mi-a spus
că rugăciunea mea a fost ascultată imediat cum am deschis bu-
73
MAREA ÎNTÂLNIRE

zele şi că eu sunt preţuită în ochii Lui: ,,Când ai început tu să

te rogi, a ieşit cuvântul, si eu vin sa ti-l vestesc; căci tu eşti prea-
iubit şi scump.”
Am văzut în această experienţă mâna diavolului în tot ce
s-a întâmplat, atât cu ea, cât şi cu mine. Ştiam foarte bine că el
nu renunţă uşor la niciun suflet care vrea să părăsească imperiul
lui şi să treacă în împărăţia Mântuitorului, dar am fost uimită
de manifestarea vizibilă a lui, de faptul că el este prezent acolo
unde cineva vrea să facă ceva pentru mântuire.
Dacă am avea capacitatea să privim dincolo de lumea fizi-
că, am vedea ce luptă teribilă se dă între îngerii buni şi demoni
pentru fiecare suflet. Fiecare fiinţă de pe această planetă este
influenţată în bine sau în rău de aceste fiinţe nevăzute.
În timp ce îngerii buni fac eforturi să influenţeze mintea
şi inima cu Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Sfânt
caută să pătrundă în fiinţa noastră şi să locuiască acolo, diavolul
fură cuvântul semănat prin planurile lui. El a studiat psihicul
omului mii de ani, el cunoaşte toate slăbiciunile omeneşti, el ştie
care ispite şi încercări se potrivesc cel mai bine pentru fiecare
persoană şi trece la atac.
Mi s-a frânt inima pentru Lioara, dar Mântuitorul iubit
spune că ,,mulţi chemaţi, puţini aleşi” şi cât de adevărat este
lucrul acesta! Dacă eu am simţit în inima mea durere pentru
renunţarea ei, mă gândesc, şi nu pot să-mi imaginez, durerea pe
care a simţit-o Dumnezeu când a luat această decizie.
Biblia spune că atunci când veşnicia va începe pentru copiii
lui Dumnezeu, El va şterge din ochii lor orice lacrimă, orice du-
rere şi amintire legată de viaţa de pe pământ vor fi uitate, dar eu
mă întreb: El va uita? Va putea să uite miliardele de oameni care
au refuzat oferta Lui de viaţă veşnică? Va putea să uite pe Lioara
care a fost atât de aproape de Împărăţia cerului? Nu ştiu!...
74
 MARI ŞI FAMILIA EI
Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu
toată inima. Ieremia 29,13

D
e curând, oamenii de ştiinţă au descoperit o proteină
numită laminină, care joacă un rol extrem de impor-
tant în funcţionarea normală a organismului şi care
este responsabilă pentru ţinerea şi fixarea organelor din corp
în poziţia lor. Lucrul cel mai interesant la această proteină este
forma pe care o are, forma crucii de pe dealul Golgotei.
Mie mi se pare uimitor lucrul acesta, mă duce cu gândul
că, aşa cum spune David în psalmul 139, noi nu avem unde să
fugim de Dumnezeu, nu există un loc pe pământul acesta în
care să putem spune: ,,aici nu există”. Mai mult, aş putea spune
cu multă siguranţă că interiorul nostru este al Lui, prin creaţie
îi aparţinem pentru că semnătura Lui este pusă pe fiecare celulă
din corpul nostru.
Nu există un timp în viaţa unui om în care să spui că Dum-
nezeu nu a existat, că nu i-a păsat de el. Fiecare dintre noi sun-
tem persoane unice, niciunde şi niciodată nu s-a mai născut şi
a mai trăit pe acest pământ cineva identic cu altcineva, realitate
care întăreşte grija, dragostea şi pasiunea lui Dumnezeu pentru
fiecare din noi.
În 1995 am cunoscut-o pe Mari care venea împreună cu
sora şi cumnatul la noi la biserică. Nu avea pe nimeni din rude
sau prieteni adventişti, pur şi simplu Dumnezeu a condus-o pas
cu pas în această biserică.
75
MAREA ÎNTÂLNIRE

Când avea 10 ani a visat că venise sfârşitul lumii, toată lu-

mea era disperată, absolut totul se terminase şi ea nu ştia să
spună nicio rugăciune, nici măcar Tatăl nostru, plângea şi im-
plora pe toţi să-i spună şi ei rugăciunea Tatăl nostru şi parcă,
nimeni nu-i înţelegea cererea.
Când s-a trezit a întrebat pe Flori, sora ei, dacă ea ştie rugă-
ciunea Tatăl nostru. Nici ea nu o ştia. Trei nopţi la rând a avut
acelaşi vis cu sfârşitul lumii şi cu neputinţa de a spune rugăciunea.
Apoi a făcut prima rugăciune în gând şi L-a rugat pe Dum-
nezeu s-o înveţe El rugăciunea Tatăl nostru şi chiar aşa s-a în-
tâmplat, dimineaţa s-a trezit cu rugăciunea învăţată.
Când sora lui Mari avea 18 ani a trebuit să meargă la spital
pentru investigaţii la un picior şi în urma intervenţiei chirurgi-
cale a rămas cu mici probleme de sănătate.
Să fii la o vârstă atât de frumoasă, când ţi se deschid toate
drumurile şi lumea, parcă, toată îţi aparţine şi tu să ai probleme
de sănătate, e destul de greu să fii acceptată de alţii în grupul lor,
şi chiar tu nu te poţi împăca cu tine însuţi şi să accepţi că asta
e, şi gata...
Atunci, fetele şi-au găsit refugiul în rugăciune. Aveau o ca-
meră specială unde mergeau şi stăteau de vorbă cu Dumnezeu,
erau atât de atente cu această relaţie înfiripată cu Divinitatea
încât se întrebau una pe alta dacă şi-au spus rugăciunea. Lumea
lor s-a schimbat cu totul, nu-şi mai găseau locul printre tinerii
de vârsta lor şi care se distrau mergând la discotecă sau la diver-
se întâlniri. Au cerut o Biblie de la vecini lor care erau adventişti
şi au început s-o studieze singure, fără ajutor din afară.
Sora lui Mari s-a căsătorit în religia ortodoxă şi a fost aver-
tizată de medic că nu are voie să facă copii. Riscul era categoric,
fiind operată la şold, copilul nu putea să se dezvolte normal,
76
 Mari şi familia ei

putea să se nască cu mâinile sau picioarele lipite de trup. Dar, a

născut un copil sănătos, normal şi foarte frumos.
În urma acestei minuni categorice, au decis să meargă la
biserica adventistă când fetiţa avea doar trei luni. Mari nu s-a
grăbit, deşi studiul Bibliei şi rugăciunea erau de bază în viaţa ei.
Numai că Dumnezeu avea planul Lui şi cu ea.
Într-o noapte a visat că a plecat spre biserica adventistă
unde mergeau sora şi cumnatul, dar uşa era încuiată. Deşi bi-
serica era plină, şi acolo erau şi ai ei, nimeni nu-i auzea strigă-
tul şi nimeni nu-i deschidea şi ei uşa. Într-un final, după multe
rugăminţi, după multe lacrimi şi suspine, uşa s-a deschis foarte
puţin şi cu mare greutate a reuşit să intre şi ea în biserică.
Era la fel ca-n parabola cu cele 10 fecioare, 5 înţelepte şi
5 nechibzuite, numai că ea a reuşit să intre, într-un final, în-
lăuntru. Când s-a trezit din vis i-a anunţat pe toţi că merge la
biserică.
Aici am cunoscut-o şi eu, şi fiind o fire sociabilă şi cu ochii
formaţi de Dumnezeu spre cei străini, am legat repede o relaţie
de prietenie. Dimineaţa când mergeam cu fetiţa la grădiniţă tre-
ceam şi pe la magazinul unde lucra ea.
Îmi amintesc că era toamnă, era destul de frig afară, iar
Mari avea în micuţul magazin un radiator electric la care ne
încălzeam şi stăteam de vorbă. Cunoştea Biblia destul de bine,
se vedea că fusese învăţată de Dumnezeu, şi avea dorinţa de a
încheia legământ cu El.
Magazinul la care vindea era ca orice magazin de ţară, des-
chise cu sutele după Revoluţia din 89 şi apărute ca ciupercile în
te miri ce locuri. Vânzarea cea mai mare era dată de băuturile
alcoolice şi de ţigări, lucruri interzise de Biblie să fie folosite, dar
şi comercializate. Lucrul acesta este scris foarte clar în Scriptură,
77
MAREA ÎNTÂLNIRE

dar mai ales în cartea proorocului Habacuc care spune că este vai
de acela care dă să bea aproapelui său băuturi ameţitoare.
Mari se angajase la acest magazin înainte să cunoască amă-
nunţit acest lucru, iar acum, când Duhul Sfânt îi lumina mintea,
era convinsă că trebuie să rezolve cumva situaţia: ori patronul
renunţă să mai comercializeze aceste produse prin magazinul
lui, ori Mari va renunţa la serviciu. Eu o încurajam să creadă că
Dumnezeu poate să facă minuni, şi dacă El vrea, poate să rezol-
ve situaţia în aşa fel încât să lucreze în continuare la magazin, iar
patronul să scoată ţigările şi băutura din circuitul magazinului.
Unul din miile de motive care m-au determinat să-L iubesc
pe Dumnezeu a fost şi faptul că El este atât de atent la cererile
noastre şi răspunde, făcând ca lucruri greu de realizat să devină
o realitate atât de evidentă. Patronii acestui micuţ magazin de
ţară au îndeplinit cererea lui Mari şi au scos produsele de pe
raft. Care a fost urmarea? Simplu de ghicit. Un text din Biblie
spune că Dumnezeu face toate lucrurile frumoase la vremea lor.
Aşa că vânzările au început să crească şi pe termen lung
familia aceasta care deţinea magazinul, a reuşit să cumpere un
spaţiu comercial în oraş şi să se extindă mult faţă de micuţa
afacere pe care o aveau în Ţigăneşti. Şi totul a fost cumpărat
cu banii obţinuţi dintr-un magazin nu mai mare de 9-10 metri
pătraţi, dar în care vindea un copil al lui Dumnezeu care credea
cu tărie că Biblia reprezintă cea mai înaltă normă de conducere
în orice domeniu al vieţii.
Pe 25 decembrie 1995, Mari împreună cu sora şi cumnatul
ei au intrat în apa botezului, încheind cel mai frumos legământ
pe care orice muritor poate să-l facă. Biblia spune că este o mare
bucurie în cer când un singur păcătos se întoarce la Dumnezeu,
dar când se întorc mai mulţi, bucuria se dublează sau triplează
78
 Mari şi familia ei

sau cine ştie ce cuvânt mai putem folosi în funcţie de realitatea

momentului.
Nu pot să-mi imaginez în totalitate ce înseamnă cuvinte-
le ,,mare bucurie în cer”, dar mă gândesc la o mulţime imensă
de fiinţe necăzute în păcat adunate undeva în faţa cetăţii sfinte,
sau pe marea de cristal, şi pe Mântuitorul iubit cum cere unui
înger să aducă Cartea Vieţii. Apoi, sub privirile Tatălui şi ale
Duhului Sfânt şi a miliardelor de îngeri care înconjoară tronul
lui Dumnezeu şi a miilor de vizitatori de pe alte planete veniţi
să sărbătorească evenimentul special al Sabatului, El deschide
o filă nouă, pentru fiecare mântuit, şi cu mare dragoste scrie
numele fiecăruia în această specială carte.
O muzică divină se ridică din inimile şi de pe buzele celor
prezenţi şi umple tot cerul. Apoi, Domnul povesteşte tuturor
experienţa convertirii, nu aşa cum o vedem noi, ci aşa cum o
citeşte El în sufletul celui convertit, aşa cum a văzut-o El, aşa
cum a intervenit Duhul Sfânt şi s-a luptat pentru ca omul acela
să poată fi schimbat după chipul Mântuitorului.
Acolo sunt puse imagini pentru ca toţi să vadă lupta cruntă
dintre îngerii buni şi demoni, pentru câştigarea biruinţei acelui
suflet. Nimeni nu-şi atribuie vreun merit, meritul deplin este
al lui Dumnezeu. Cuvinte de laudă şi de mulţumire la adresa
Mielului se aud pretutindeni, iar gesturi de închinare se văd la
toţi cei prezenţi...
Povestea de dragoste a lui Dumnezeu cu această familie nu
s-a terminat aici, ci ea a continuat peste ani, lucrând cu putere
asupra mamei şi după mulţi ani asupra tatălui.
După botez, Mari venea la grupa noastră de rugăciune pe
care o ţineam în fiecare miercuri la Natalia, verişoara socrului
meu. Deşi era ceva diferenţă de vârstă între noi, aveam o dra-
79
MAREA ÎNTÂLNIRE

goste comună pentru Dumnezeu şi pentru salvarea celor din jur

şi eram foarte bune prietene.
După câteva luni, Mari a adus-o la ora de rugăciune şi pe
mama ei, iar mama ei a adus-o şi pe prietena şi vecina lor. Pe
amândouă le chema Oana.
În Teleorman, toamna, după ce oamenii strâng totul de pe
câmp, nu prea le mai rămâne mare lucru de făcut afară, aşa că
se întâlnesc unii la alţii şi femeile croşetează sau tricotează, iar
bărbaţii joacă şah sau remi. Aşa se face că, am fost invitată îm-
preună cu Zaha să merg acasă la Mari şi să încep studiul biblic
cu mama ei şi cu vecina Oana.
Tatăl lui Mari nu părea deloc interesat de cele spirituale,
dar nici nu părăsea camera unde noi ne întâlneam să studiem.
Mai tot timpul era băut şi credeam că nu se poate lega nimic
de el, din cele ale mântuirii, dar Duhul Sfânt poate să lucreze
şi cu cele mai drogate minţi în moduri atât de nebănuite încât
rămâi uimit, privindu-le. Când era întrebat de fiice dacă i-a plă-
cut seminarul, el râdea şi spunea că sunt ,,pălăvrăgeli” şi că noi
,,îmbârligăm” lumea cu poveştile noastre apocaliptice din care
nu crede o iotă.
Atunci când se întâmpla ceva mai nepotrivit în familia lor,
când Dumnezeu îngăduia să le fie testată credincioşia, singura
lui explicaţie pentru această stare, era convertirea lor la adven-
tişti. ,,Numai de când v-aţi pocăit ni se întâmplă toate aceste
rele”, spunea el.
După o iarnă petrecută cu aceste persoane în studiul cărţii
Apocalipsa şi în rugăciune, cele două femei s-au botezat. Bu-
curia a fost mare pentru Dumnezeu, dar şi pentru noi. Tanti
Oana, vecina lor, avea un soţ tare împotrivitor, era un cioban
vânjos, sănătos şi impunător. Lupta era aprigă în casa lor, aveau
80
 Mari şi familia ei

multe oi care trebuiau mulse şi în Sabat, laptele trebuia prelu-

crat ca să nu se strice, şi din cauza aceasta apăreau cele mai mari
discuţii controversate. Dar, tanti Oana nu s-a lăsat. Ea aflase că
sâmbăta trebuie să meargă la biserică şi asta a făcut. Statornicia
ei în adevărurile aflate l-a adus şi pe Oane, soţul ei, mult mai
târziu, la Domnul.
Cu nenea Florea, tatăl lui Mari, lucrurile au decurs destul
de dramatic. Am citit cândva, undeva, că boabele de grâu desco-
perite în mormintele unui faraon, şi puse în pământ, au încolţit
deşi trecuseră mii de ani peste ele. Cam aşa s-a întâmplat şi cu
acest om. A fost nevoie să treacă peste 10 ani ca în inima lui,
sămânţa sădită să încolţească.
În 2009 şi-a anunţat familia că în următorul Sabat merge
şi el la biserica adventistă. Uimirea celor din casă a fost mare.
Numai că nu a apucat nici să vină şi nici să se boteze. Chiar îna-
inte de Sabat a început să se simtă foarte rău şi de aici au urmat
doi ani de chin şi suferinţă. Medicii au depistat că are cancer la
colon şi a fost nevoie de intervenţie chirurgicală imediată.
În schimb, ceva uimitor s-a întâmplat cu acest om. Din
fire era o persoană timidă şi tăcută, dar acum gura a început
să vorbească continuu despre dragostea lui Dumnezeu, despre
adevărurile măreţe ale Bibliei. Ca un om care ştia că zilele lui
sunt numărate, nu scăpa nicio ocazie în care să nu vorbească
despre Dumnezeu. Dacă privea ştirile la televizor împreună
cu soţia şi vedeau grozăviile din lume, avea un singur argu-
ment: ,,aşa-i cum spuneau tinerii ăia”, adică noi, ,,este timpu-
lui sfârşitului.”
Când ieşea la poartă să vorbească cu vecinii, le spunea că
singura biserică adevărată este biserica adventistă, pentru că tot
ce se întâmplă în lume, adventişti au spus mai demult.
81
MAREA ÎNTÂLNIRE

În 2011 a trebuit să facă din nou operaţie pe colon şi trei

săptămâni cât a stat în spital a povestit tuturor, de la colegii de
salon şi până la medici şi asistenţi, că Dumnezeu este bun şi
că El ne cheamă să ne pocăim şi să păzim tot ce spune Biblia.
Câteva luni mai târziu a murit şi a dorit să fie înmormântat de
către adventişti.
Când Mari mi-a povestit aceşti 2 ani din viaţa lui, am fost
sigură că omul acesta va fi mântuit. Şi când mă gândesc cum
arăta omul acela când mergeam la studii, cu faţa roşie de băutu-
ră şi mirosul puternic de alcool care îţi oprea respiraţia, nu pot
să zic decât atât: ,,Ce Dumnezeu minunat, câtă risipă de dra-
goste curge de la El spre cel pierdut, câtă răbdare în aşteptarea
celui rătăcit, câtă milă, un ocean nesfârşit!...”
Tuşa Oana avea nişte vecini, doi bătrâni, soţ şi soţie, care nu
aveau copii şi de care se ocupa ea. Cu timpul au început să vină
şi ei la studiul biblic, la ora de rugăciune, clasa de botez şi apoi
au deveni membri ai bisericii.
Opt ani am locuit în Teleorman, timp în care Dumnezeu
ne-a folosit pentru a-şi aduce din copiii Săi pierduţi la Sine. Nu
există o lucrare mai mare încredinţată de Dumnezeu omului
decât aceasta: să meargă şi să caute pe cei pierduţi şi risipiţi
pe tot pământul. Să lucrezi în colaborare cu Dumnezeu este o
mare cinste, este o relaţie de prietenie care se formează aici, jos
pe pământ şi durează cât veşnicia.
Inima mea este plină de recunoştinţă pentru faptul că El
a decis să ne încredinţeze o altă misiune, a considerat că sosise
momentul să mergem în altă parte şi să ne folosească pentru
salvarea altor suflete pierdute în lume.

82
 VITOMIREŞTI
Am auzit glasul Domnului întrebând: ,,Pe cine să
trimit, şi cine va merge pentru noi?” Eu am răspuns:
,,Iată-mă, trimite-mă!” Isaia 6,8

E
ra luna martie 1998, vineri seara, Sabatul sosise, iar noi
mergeam la biserică aşa cum ne era frumosul obicei.
Nici măcar nu bănuiam că seara aceea urma să fie un
nou început în viaţa noastră misionară.
După ce programul religios s-a terminat, pastorul nostru,
Alin C, ne-a propus să mergem în dimineaţa următoare la Ale-
xandria, la o întânire cu reprezentantul Conferinţei Craiova,
pastorul Ionel Lascu, care se ocupa cu lucrarea misionară din
zona Olteniei. A fost o întâlnire după sufletul meu. Omul aces-
ta avea un dar special de-a povesti şi avea şi tolba plină cu ex-
perienţe din toată zona Olteniei, iar noi simţeam cum creşte în
suflet dorinţa de ducă în acele zonele lipsite de prezenţa noastră
ca biserică.
În urma discuţiilor avute, ne-a spus că are nevoie de o fa-
milie care să se mute într-o anumită zonă, unde urma să se con-
struiască o biserică adventistă şi să fie pusă la dispoziţia localni-
cilor o ambulanţă particulară.
O familie de americani vizitase România şi sponsorizau
misionari pentru acestă zonă. Aşa că aveau nevoie de un bărbat
cu permis de conducere profesionist care să se ocupe de salvare
şi să poată ţine şi seminarii biblice cu persoanele interesate.
83
MAREA ÎNTÂLNIRE

Zaha avea permis de conducere profesionist şi ştia să se

ocupe de programele zilei de Sabat, iar eu, prin harul Domnu-
lui, primisem darul de a ţine seminarii cu persoanele interesate.
Urma să ne pregătim şi să ne mutăm în luna aprilie în comuna
Vitomireşti, judeţul Olt, la o distanţă de 200 km de casă.
Mie mi-a fost uşor să plec, dorul de munte mă atrăgea ca
un magnet, iar Teleormanul cu zilele de vară toride şi iernile
viscolite nu reprezenta nimic pentru mine, dar pentru Zaha şi
socrii a fost mult mai greu.
Când am plecat să vedem Vitomireştiul şi am ieşit cu ma-
şina din curte, tata socru închidea poarta în urma noastră cu
mâna dreaptă, iar cu stânga îşi ştergea ochii înlăcrimaţi, bănu-
ind că sosise timpul ca drumurile noastre să se despartă, cine
ştie pentru cât timp.
Acesta era planul lui Dumnezeu cu noi, dar şi diavolul avea
un alt plan ca să ne împiedice cu orice preţ să intrăm în această
localitate. Aşa că, planul lui a fost acela de a face orice să ne
împiedice să intrăm în Vitomireşti. Deşi am fost sunaţi de către
pastorul Lascu să mergem că ni s-a găsit o gazdă unde să ne
mutăm, când am ajuns acolo, proprietarul s-a răzgândit, fără să
ne spună adevăratul motiv.
Ne-am întors acasă şi a trebuit să aşteptăm încă trei luni
până când ni s-a găsit o altă casă cu chirie. Ne gândeam că nu e
pentru noi Vitomireştiul, că poate Domnul vrea să mergem în
altă localitate, dar pastorul Lascu era foarte categoric: ,,Pentru
voi nu am decât Vitomireştiul.” Şi iată-ne în luna iulie, cu baga-
jul făcut, cu maşina plină ochi şi pornind la drum.
Vitomireştiul este o comună aşezată la confluenţa a trei
judeţe: Olt, Argeş şi Vâlcea. Este o zonă deluroasă, cu pomi
fructiferi şi viţă de vie, cu păduri de foioase pline de mânătărci
84
 Vitomireşti

şi crăiţe, cu mure, măceşe şi cătină şi alte daruri din belşug, dar

izolată de drumurile principale şi la distanţă mare faţă de oraş:
60 km de Slatina, 50 de Vâlcea şi 30 de Drăgăşani.
Eram convinşi că de data asta ne vom muta şi aşteptam
cu nerăbdare să-mi încep misiunea. Dar n-a fost aşa. Am ajuns
în faţa casei unde trebuia să stăm şi femeia de acolo, deşi era
singură, ne-a spus că i-au dat copiii telefon şi nu vor ca să ne
primească. Nu ne venea să credem, eram obosiţi de drum, sătui
de promisiuni, mai mult, făcusem pană la maşină şi ne-a fiert şi
motorul urcând drumurile comunei. Dezamăgirea ne-a umplut
până peste puterile noastre. Am făcut cale întoarsă convinşi că
nu e pentru noi Vitomireştiul.
Dacă stau bine să mă gândesc nu avea nimic atrăgător, ca-
sele erau foarte rare şi modeste, iar oamenii mai mult ameţiţi de
băutură decât cu mintea limpede. Nu voiam să mai aud de Vi-
tomireşti, mai mult, la una din întâlnirile misionare aflasem că
era nevoie de o familie de misionari în oraşul Costeşti, judeţul
Argeş, mult mai aproape de noi. Am insistat să mergem acolo,
dar pastorul Lascu era de neclintit, el nu avea decât Vitomireş-
tiul pentru noi şi mai târziu am înţeles că era planul Domnului
acesta şi nu al lui.
A trecut şi vara, se apropia cu paşi grăbiţi toamna, începea
şcoala, iar Cristina noastră trebuia să meargă în clasa întâi. Am
înscris-o la şcoala din comună, convinşi că nu mai plecăm la Vi-
tomireşti. Dar omul face planurile în mintea lui, dar împlinirea
lor depinde de Dumnezeu, El este Cel care decide ce-i mai bine
să facem. Aşa că primim telefon de la pastor să ne facem bagaje-
le şi pe 7 octombrie să mergem în Vâlcea să luăm ambulanţa şi
să ne mutăm în Vitomireşti. Am plecat.
85
MAREA ÎNTÂLNIRE

Era joi seara când am ajuns în Vâlcea la biserica şi am dor-

mit acolo. A doua zi am pornit cu cele două maşini spre Vito-
mireşti.
Când am ajuns acolo am avut un mare şoc, casa în care
urma să locuim era o casă părăsită, veche, cu două camere mur-
dare, cu pardoseala mâncată de carii, cu mobilă uzată, cu pereţii
jupuiţi şi geamurile murdare. În sufragerie era o grămadă de
porumb cules şi depozitat, iar curtea era plină de noroi şi avea
gardurile rupte prin care intrau şi ieşeau câinii de pe uliţă.
În curte era o bucătărie din scânduri arse şi înnegrite de
fum, cu o vatră plină de cenuşă, în care, probabil, foştii pro-
prietari pregăteau mâncarea pentru porci. După ce ne-am re-
venit puţin din şoc, ne-am dat seama că era destul de târziu,
cam două ceasuri şi soarele apunea, începea Sabatul, iar noi nu
aveam timp să facem cale întoarsă.
În comună era o familie de adventişti veniţi de curând la cre-
dinţă, dar nu aveam nicio legătură cu ei, şi nu am îndrăznit să-i
solicităm ca să ne dea o altă soluţie. De altfel, ei au fost cei care
ne-au găsit casa, ce ar fi putut să ne ofere în plus decât ce era?
Aşa că ne-am pus pe treabă, am făcut curat cum am putut
în camera fără porumb, am aşezat patul cu lenjeria noastră şi
ne-am decis să stăm până trece Sabatul, iar seara, după apus să
plecăm definitiv acasă. Era o zi de octombrie însorită, încă nu
căzuse bruma şi în curte era un petic de iarbă moale şi verde
pe care m-am aşezat, şi tare mi-aş fi dorit un cort, să dorm sub
cerul liber decât să intru în casă.
A venit şi seara şi Zaha, mai puţin pretenţios şi destul de
obosit, a adormit, iar eu m-am cuibărit pe un scaun cu spătar,
mi-am luat studiul biblic şi Biblia şi încercam să citesc, dar pri-
virea îmi cădea printre rânduri... Mii de gânduri dădeau buzna
86
 Vitomireşti

în mintea mea obosită şi lacrimile îmi brăzdau faţa, nu puteam

să accept realitatea că a fi misionar este echivalent cu a fi nevoit
să trăieşti o viaţă austeră, lipsită de confort, asemenea Mântu-
itorului iubit.
Marele duşman al omenirii şi al lui Dumnezeu are mul-
ţi adepţi răspândiţi pretutindeni, care lucrează cu multă râvnă
sub conducerea lui. De ce nu s-a găsit şi pentru noi un loc mai
bun? De ce trebuie să locuim într-o casă atât de jalnică? Am
aflat a doua zi.
În zona aceasta oamenii erau în majoritate ortodocşi, doar
câteva persoane aparţineau bisericii baptiste. Primarul comunei
avea un băiat la seminarul ortodox, iar viceprimarul avea o fată
călugăriţă şi un băiat la facultatea de teologie. Ori de câte ori ni
se găsea o locuinţă mai bună, vice primarul mergea la familia
respectivă şi o convingea să nu ne primească, că suntem sectanţi
periculoşi, şi câte alte lucruri teribile ni se puneau în spate. Aşa
au trecut şase luni, din aprilie până în octombrie, când au reuşit
să dea de proprietara acestei case prăpădite, care nu locuia în
sat, locuia aproape de Craiova, şi au reuşit s-o convingă ca să
închirieze casa.
Şi, iată-mă aici, într-o casă străină şi rece, într-o seară de
Sabat, cuibărită pe un scaun cu spătar, cu faţa scăldată în la-
crimi şi cu inima şi mintea conectată la Singurul care putea să-
mi dea un răspuns. În timp ce vorbeam cu El în rugă tăcută şi
încercam să-L conving că e o greşeală venirea noastră aici, şi că
ne vom întoarce imediat acasă şi definitiv, avea şi El răspunsul
pregătit ca să mă convingă de contrariu. Nimic nu-L poate lua
prin surprindere şi sunt uimită de rapiditatea cu care Dumne-
zeu răspunde în situaţii limită!
87
MAREA ÎNTÂLNIRE

Mai întâi, am auzit un zgomot la poarta de la intrare. M-am

uitat la ceas şi am văzut că era destul de târziu, cred că era ora
nouă, şi mă gândeam că nu avea cine să ne caute. Nu cunoşteam
pe nimeni, aveam câteva ore de când venisem... Dar o bătaie
scurtă şi firavă în uşă m-a trezit din starea mea.
Când am deschis, am văzut o tânără brunetă, cu faţa senină
şi cu o Biblie mare pe care o ţinea cu amândouă mâinile, strânsă
la piept. Am invitat-o în casă şi după ce s-a prezentata ca fiind
Claudia, vecina noastră, ne-a povestit că a primit Biblia cadou
de la grupul de americani care le vizitase comuna, dar nu înţe-
legea nimic din ea. Aflase că venim anume ca să-i învăţăm din
Biblie şi n-a mai avut răbdare să aştepte până a doua zi.
Mă uitam la ea cu uimire, ascultam ce povestea, dar mintea
era conectată la Dumnezeu şi voiam să ştiu cum de o determi-
nase pe Claudia să vină la noi, deşi nici câinii nu mai umblau pe
stradă la ceasul acela. În luna octombrie, noaptea este mult mai
grăbită şi muşcă din orele zilei destul de mult, aşa că eram con-
vinsă că doar Dumnezeu putea să pună pe drumuri pe cineva la
o oră atât de târzie.
Claudia şi-a deschis Biblia şi avea destul de multe versete
subliniate la care nu le înţelegea sensul. Aşa că, greu de crezut,
dar am început primul seminar biblic la câteva ore de la sosirea
noastră în comună. N-a plecat până nu i-am promis că vom
continua să studiem şi în zilele următoare.
Prima noapte a trecut foarte greu, am adormit spre dimi-
neaţă şi când ne-am trezit era destul de târziu, am ieşit în curte
şi pe când inspectam totul în jurul meu, m-a apucat din nou do-
rul de ducă. Eram hotărâtă să plecăm odată cu apusul soarelui.
Dar ce să facem până atunci?
88
 Vitomireşti

Eram departe de orice biserică adventistă, şi chiar dacă era

vreuna prin apropiere, nu aveam nicio informaţie şi nu ştiam de
la cine am fi putut s-o luăm. Într-un final ne-am hotărât să ne
urcăm în ambulanţă şi să facem turul comunei.
Comuna Vitomireşti se întinde pe o distanţă de aproape
20 km şi este alcătuită din 6 sate, destul de micuţe, cu case rare
şi populaţie puţină. Cadrul natural este unic, vestit pe timpul
comunismului peste graniţe, pentru soiurile de viţă de vie şi
pruni altoiţi.
Unul din fii acestor meleaguri ajunsese mare pe timpul lui
Ceauşescu, era prim secretar al partidului comunist pe jude-
ţul Slatina, aşa că, n-a uitat de unde a plecat, şi s-a ocupat de
comună construind câteva făbricuţe unde lucrau oameni şi din
comunele vecine.
Şi iată-ne, urcaţi în maşină, la intrarea comunei, în primul
sat numit Bulimanul. Apoi urma Vitomireştiul cu Stănuleasa
aşezată paralel, peste o vale, în partea stângă, iar la termina-
rea Vitomireştiului începea Treptenii cu case extrem de rare şi
aşezate pe o altă vale, în partea dreaptă. În faţa noastră urma o
zonă fără case, pe o distanţă de 1 km, cu viţă de vie de o parte
şi de alta a şoselei şi livezi cu tot felul de pomi fructiferi, apoi
începea satul Dejeşti care părea a fi cel mai mare şi mai întins.
Era frumos tot ce vedeam, dar abia aşteptam să treacă ziua
de Sabat şi să plecăm definitiv spre casă. Când mă gândeam la
lucrul acesta, am observat de departe o femeie cu un copil în
braţe care făcea semne disperate ca să oprim. Am ajuns în drep-
tul ei, am oprit salvarea pe dreapta şi am coborât din maşină.
Ţinea în braţe o fetiţă de 3 luni care plângea continuu, fără s-o
poată potoli. Singurele cuvinte pe care a putut să ni le spună au
fost: ,,Doar Dumnezeu v-a trimis ca să-mi salvaţi copilul”. Era
89
MAREA ÎNTÂLNIRE

atât de sigură de lucrul acesta încât mă gândeam că doar o per-

soană religioasă putea să ajungă la această concluzie.
Am pornit maşina şi am întrebat-o unde s-o ducem. Cel
mai apropiat spital era la Drăgăşani. Pe drum ne-a povestit că
este căsătorită şi locuieşte în Bucureşti, dar venise în vizită la
părinţi. Fetiţa începuse să aibă probleme digestive din seara tre-
cută, i-a fost rău toată noaptea şi nu a găsit pe nimeni s-o ducă
de urgenţă la spital, iar dimineaţa, intestinul era atât de iritat
încât scaunul devenise sangvinolent. Avea febră şi plângea con-
tinuu din cauza crampelor abdominale. A fost atât de speriată
că a luat fetiţa în braţe şi a ieşit la strada principală în speranţa
că va trece o maşină şi o va lua la timp şi pe ea.
Trebuie să vă spun că această comună este izolată de dru-
murile principale, şi prin urmare, greu poţi găsi mijloace de
transport. Era un singur autobuz care pleca dimineaţa la 430 din
Vitomireşti şi se întorcea seara la 1800 de la Slatina.
Lucrul care ne-a uimit pe toţi trei a fost faptul că imediat
cum au urcat în maşină şi am pornit la drum, fetiţa s-a liniştit
şi imediat a adormit. Nouă nu ni s-a părut atât de uimitor acest
lucru, dar pentru mamă chiar a fost. Şi aşa a pornit discuţia şi
a trebuit să-i povestim ce-i cu salvarea şi ce-i cu noi în Vitomi-
reşti. A fost o discuţie lungă şi frumoasă în care am putut să
dăm mărturie despre cel mai minunat Dumnezeu pe care noi
creştinii Îl avem.
I-am spus unde poate să meargă în Bucureşti şi să afle mai
multe despre Cel care ne trimisese în acea dimineaţă de sâmbă-
tă, la acea oră şi în acel loc ca să-i salvăm fetiţa.
Când am ajuns la spitalul din Drăgăşani, doctorul a inter-
nat-o de urgenţă pe fetiţă şi a pus-o sub tratament imediat. Am
avut o discuţie plăcută şi cu medicul în cabinetul lui, şi ne-a
90
 Vitomireşti

spus că este uimit şi nu a mai auzit ca cineva din România să

facă o lucrare de voluntariat aşa cum făceam noi.
Pe drumul de întoarcere vorbeam şi nu mai eram atât de
siguri că vrem să plecăm. Când ne-am întors acasă am făcut
cunoştinţă cu vecina noastră care avea soţul paralizat şi locuiau
într-o căsuţă mică, din chirpici, cu pardoseala din pământ. Erau
nişte persoane destul de sociabile. Aveau doi copii care locuiau
cu ei şi un nepot. Alina, fata lor, ne-a ţinut calea şi ne-a spus că
vrea să studieze şi ea Biblia împreună cu Claudia.
Zilele următoare ne-au adus alte surprize plăcute. Medicul
din comună era un tânăr de vârsta noastră, bun profesionist,
care ne-a vizitat şi am făcut planuri împreună cum să slujim
nevoilor celor bolnavi. Aşa că s-a pornit o lucrare excelentă de
slujire a semenilor prin intermediul salvării, zilnic Zaha pleca
undeva, fie că trebuia să ducă bolnavi la Slatina, fie că trebuia să
meargă cu doctorul Dragoş acasă la diferiţi bolnavi.
Au fost ocazii, şi nu puţine, când eram treziţi din somn ca
să ducem pe cineva la Urgenţe. Şi uite aşa, ne-a dat Dumnezeu
de lucru încât am renunţat să mai plecam acasă. După ce am
amenajat casa, ne-am întors să luăm copiii, şi i-am înscris la
liceul din comună, pe Cristina în clasa I şi pe Leo la grădiniţă.

91
 FAMILIA POPA
Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă
voi da odihnă! Matei 11,28

P
rimul botez în Vitomireşti a avut loc după 6 luni de la
venirea noastră. Cu această ocazie, trei femei în vârstă au
încheiat legământ cu Dumnezeu şi experienţele fiecăreia
sunt deosebite.
Cea mai mare dintre ele era mamaia Mariţa, o femeie tre-
cută bine de 70 de ani, bunătate întruchipată, liniştită şi mult
prea răbdătoare. Locuia împreună cu soţul, nenea Fane, la pa-
tru kilometri distanţă, în Dejeşti, satul vecin cu noi. Băiatul lor
cunoscuse credinţa adventistă cu mulţi ani în urmă si soţia lui
era adventistă, şi copii erau adventişti, dar locuiau departe de
părinţi, tocmai în judeţul Tulcea.
Însă, atunci când au auzit că ne-am mutat în Vitomireşti
au luat legătura cu noi şi ne-au rugat să ne ocupăm de sănătatea
bătrânilor, dar şi de sufletul lor. Aşa că le-am făcut prima vizită
şi cu greu am reuşit să dăm de ei, aveau casa aşezată pe albia
râului care străbătea satul Dejeşti şi accesul era puţin cam greoi
pentru salvare.
Deşi era mai tânăr decât soţia lui, nenea Fane avea proble-
me de sănătate, multe şi grave. Istoria acestui om este o istorie
tristă, este istoria fiului risipitor din Evanghelia după Luca, care
s-a repetat cu mii şi mii de persoane, şi, probabil, se va repeta
până la venirea Mântuitorului iubit.
92
 Familia popa

Personal, sunt uimită de dragostea acestui Dumnezeu mi-

nunat care nu vrea să renunţe la nicio persoană de pe lumea
aceasta, şi de când ne naştem şi până în ultima clipă, ne caută,
ne urmăreşte, bate la uşa inimii noastre în speranţa că într-o zi,
obosiţi de hărţuiala diavolului şi de alergările fără sens vom des-
chidem uşa şi-L vom invita definitiv în viaţa noastră. Însă, unii
dintre noi, sunt atât de stăpâniţi şi conduşi de cel rău că renunţă
la lumea noastră, doar pe ultima sută de metri.
Aşa s-a întâmplat şi cu nenea Fane. Copil sărac, născut în-
tr-o familie în care tatăl a hotărât să plece pentru 16 ani departe
de ei, iar atunci când s-a întors acasă, era şi mai sărac, alcoolic şi
bolnav de TBC.
În condiţiile acestea, nenea Fane a trebuit să muncească de
mic la boierul din comună, care era şi preotul satului, unde se
muncea din greu la construirea unui conac cât un bloc de mare,
iar la sfârşitul zilei primea drept salariu doar o cana de mălai
care era echivalentul unui kilogram.
Anii au trecut şi s-a căsătorit cu Mariţa, o fată mult mai
înstărită decât el, mai mare cu 5 ani decât el, cu care a avut doi
băieţi. N-a fost o căsătorie din dragoste, şi acolo unde dragoste
nu e, nimic nu e. Aşa că a lăsat soţia şi cei doi copii acasă şi a
plecat să muncească la un mare boier în zona Buzăului. Aici a
învăţat să joace barbut şi câştiga mulţi bani.
Într-o zi a aflat că omul care muncea pe tractorul boierului
a primit ordin de încorporare şi s-a dus la el cu o căciulă de
bani şi l-a rugat să-l înveţe să conducă tractorul şi să facă toate
lucrările agricole care se execută cu el: arat, discuit, semănat. Şi,
uite aşa, a fost promovat de boier la rangul de tractorist, după
plecarea celui dintâi în armată.
Numai că, la nici un an, i-a venit şi lui nenea Fane ordin
de încorporare şi a trebuit să se prezinte la o unitate milita-
93
MAREA ÎNTÂLNIRE

ră din Constanţa. După ce i-a fost studiat dosarul, au ajuns la

concluzia că are origine sănătoasă, forţă fizică, ştie să conducă
tractorul, aşa că l-au dat la unitatea de tancuri şi l-au înscris şi la
şcoala militară pe care a terminat-o cu un grad destul de mare:
locotenent major.
Ajuns la un nivel atât de avansat în cadrul armatei, şi-a luat
şi familia cu el, dar milităria de la armată şi-a adus-o şi acasă.
Era de o violenţă rar întâlnită, băutura şi femeile au contribuit
în mare măsură la bătăile din familie.
Revoluţia ungară din anii 1956, l-a prins în Tg-Mureş, la
unitatea de tancuri, unde a şi fost promovat la rangul de căpi-
tan, datorită capacităţii de organizare şi implicare, şi de pregă-
tire în cazul în care apăreau probleme de securitate naţională.
Viaţa destrăbălată pe care o ducea, violenţa domestică, au
dus la separarea familiei şi reîntoarcerea soţiei cu copii la De-
jeşti. După câţiva ani, s-a mutat la unitatea militară din Piteşti
şi, din când în când, mai venea şi pe acasă, până când a hotărât
să divorţeze de soţie şi să se căsătorească cu o farmacistă din
Piteşti.
Comuniştii au avut şi ei, şi lucruri bune, erau împotriva di-
vorţului şi promotori ai familiei, aşa că nenea Fane a fost lăsat
definitiv la vatră, sau demobilizat, în termenul de atunci. Po-
ziţia pe care o ocupase în cadrul armatei şi temperamentul lui
puternic l-au ajutat să ajungă secretar de primărie şi preşedinte
de CAP în Vitomireşti, şi a făcut mult rău sătenilor pe care-i
obliga să se înscrie în colectiv, recurgând chiar şi la bătaie atunci
când întâlnea oameni care se opuneau colectivizării.
Comunist fiind, şi-a bătut joc de Dumnezeu şi de credinţa
în El, prin toate mijloacele posibile. Şi-a continuat viaţa imorală
şi după întoarcerea în sat, amanta pe care o avea acum era din
94
 Familia popa

comuna vecină, femeie bogată cu şaretă şi cal, o aducea deseori

acasă, supunând pe soţie şi cei doi copii la traume nevindecabile.
În fiecare sfârşit de săptămână, era mare petrecere în casă,
unde soţia trebuia să pregătească masa pentru amantă şi prie-
tenii de pahar, iar băiatul cel mare, Vasile, avea obligaţia să aibă
grijă să nu lipsească vinul. Săracul băiat, pe lângă faptul că era
bătut sistematic de el, a dezvoltat şi dependenţa de alcool şi ţi-
gări, obiceiuri greu de părăsit.
Cred că nici Dumnezeu n-a mai putut să suporte răul pro-
dus de demon în această casă, aşa că s-a ivit o ocazie bună în
care a putut să intervină în favoarea binelui şi să pună stavilă
răului.
Vasile, băiatul cel mare, după ce a terminat armata la se-
curitate, s-a hotărât să se înscrie la şcoala militară din Braşov,
ca să fie cât mai departe de tatăl de la care nu simţise niciun fel
de dragoste, ci numai bătaie. Examenul l-a luat cu notă mare şi
atunci când s-a dus să depună dosarul era 2 septembrie 1970,
iar şcoala începea pe 15 septembrie.
În gara din Braşov s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă,
voia să evite scandalurile, aşa că, şi-a adus aminte că unul din
fraţii mamei lui era căsătorit în comuna Târguşor, satul Mirea-
sa, şi s-a urcat în trenul de Constanţa cu gândul să-i viziteze şi
să stea la ei două săptămâni până începea şcoala. Ştia că sunt
adventişti, aşa că a fumat ultima ţigară pe peronul gării, înainte
să urce în tren şi a băut ultima bere.
Nu-şi cunoştea unchiul şi nici verişorii, ştia de ei din spu-
sele mamei, dar locul acesta era de dorit pentru el decât casa
părintească. A fost planul lui Dumnezeu ca tânărul acesta să fie
oprit din drumul pe care apucase, drumul pe care-l străbătuse
tatăl său şi care ducea la dezastru. Când a ajuns în satul Mi-
95
MAREA ÎNTÂLNIRE

reasa, a fost bine primit de familia unchiului, a găsit aici ce nu

găsise niciodată în casa părintească, iar unul din verişori, Filip
N., a devenit cel mai bun prieten al lui.
Oamenii aceştia erau atât de diferiţi de toţi oamenii pe care
el îi cunoscuse până atunci, ziua mergeau la munca câmpului,
iar seara se întâlneau în comuna vecină cu mai multe persoane
şi studiau Biblia. Lucrul care l-a fascinat cel mai mult a fost că
tot ce spuneau despre religia lor adventistă, susţineau cu Biblia.
Când a venit timpul să plece la Braşov, la şcoală, s-a dus la
unchiul lui şi i-a spus că ar vrea să rămână la ei şi să se facă şi el
adventist, nu mai vrea să ia de la capăt viaţă destrăbălată pe care
o dusese până atunci.
Hotărârea pe care a luat-o Vasile l-a supărat atât de tare pe
nenea Fane încât i-a trimis scrisoare prin care îl anunţa că nu
mai are ce căuta la el acasă, deoarece îl va dezmoşteni, dar nu i-a
păsat, avea o chemare divină la o moştenire nepieritoare. Anul
următor, Vasile a intrat în apa botezului alăturându-se popo-
rului lui Dumnezeu răspândit pe tot pământul şi s-a căsătorit
în biserica adventistă, stabilindu-se în localitatea 6 Martie, din
Tulcea.
Nenea Fane şi-a continuat viaţa destrăbălată până când
acest stil de viaţă i-a distrus în mare măsură sănătatea. Când
i-am vizitat pentru prima dată era luna noiembrie 1998, la câ-
teva săptămâni după venirea noastră în Vitomireşti. Amândoi
erau bolnavi, mamaia Mariţa cu greu reuşea să mai facă câte
ceva prin casă, iar nenea Fane nu mai putea să umble singur.
Avea peste suta de kilograme, picioarele erau umflate şi negre,
predispuse la cangrenă, ficatul şi rinichii afectaţi din cauza con-
sumului prelungit de alcool, iar respiraţia gâfâită din cauza ast-
mului bronşic.
96
 Familia popa

Săptămânal l-a dus Zaha cu maşina la spitalul din Slatina,

la secţia de Recuperare, în speranţa că va putea să-şi revină şi să
umble singur. Mamaia Mariţa avea o inimă deschisă şi doritoa-
re să asculte de Dumnezeu şi să facă ce spune El. Şi-a dorit să-i
cumpărăm imediat o Biblie, studiul biblic şi cartea de imnuri că
aşa îi spusese Vasile al ei, şi i le-am cumpărat.
Am început studiul doctrinei cu aceşti bătrâni, nenea Fane
nu voia să studieze până când Zaha nu juca cu el o partidă de
şah, apoi participa şi el la studiul biblic, dar credeam că nu se
prinde mare lucru de el. Dar s-a prins! Dumnezeu are metodele
Lui, nebănuite de noi.
Timp de aproape un an şi jumătate nu am avut biserică în
sat, aşa că în fiecare Sabat umpleam maşina noastră şi salvarea
şi plecam la biserica din Râmnicu Vâlcea unde petreceam ziua
Domnului cu fraţii din comunitate.
Mamaia Mariţa era nelipsită de la aceste ocazii. Viaţa grea
pe care o ducea, stilul de viaţă specific oamenilor de la ţară au
făcut în aşa fel încât nu mai citise o carte sau altceva de peste 25
de ani, aşa că trebuia să-i citesc eu studiul biblic, după ce termi-
nam subiectul de doctrină.
De fiecare dată mă plecam cu ea la rugăciune şi o învăţam
cum să se roage ca Dumnezeu să-i dea putere să citească sin-
gură, seara şi dimineaţa, din Biblie şi din studiu. Insistam cu
cartea deschisă ca să citească singură, dar chiar nu mai putea,
parcă uitase tot alfabetul.
Avea o cămăruţă mică unde dormea, cu un pat de o singu-
ră persoană, aşezat lângă fereastră şi o măsuţă pe care puneam
Biblia, cartea de studiu biblic şi cartea de imnuri când plecam
de la ei. De fiecare dată le găseam aşa cum le aşezam, dar într-o
zi am fost uimită să găsesc studiul deschis şi pus pe masă cu
coperţile în sus.
97
MAREA ÎNTÂLNIRE

Mare mi-a fost mirarea şi mă gândeam că poate cineva îi

vizitase şi din curiozitate deschisese cartea, dar lucrurile stă-
teau altfel. Mi-e inima plină de recunoştinţă şi acum când scriu
pentru faptul că Dumnezeu mi-a făcut bucuria să fiu martoră la
minunea săvârşită cu mamaia Mariţa.
Noaptea a avut un vis în care o persoană îmbrăcată în alb
s-a apropiat de patul ei şi a trezit-o zicându-i să se ridice şi să
citească din studiul biblic. S-a ridicat, a aprins becul, a luat stu-
diul şi Biblia şi a început să citească cu persoana aceea lângă ea,
apoi s-a trezit şi şi-a dat seama că a fost un vis, dar un vis atât de
real... După câteva momente s-a dat jos din pat şi a aprins be-
cul, a luat cartea de studiu şi Biblia şi a început să citească şi să
plângă de bucurie. Îmi amintesc că era un studiu biblic despre
Cain şi Abel.
În timp ce-mi povestea, mi-a luat mâna în mâinile ei bă-
trâne şi mi-a spus: ,,Vreau să mă botez, maică, cât mai repede.”
Când am terminat studiul cărţii de doctrine era luna martie
1999, nenea Fane nu s-a botezat, mai avea de terminat garniţa
cu pastramă de porc şi vinul din butoi.
În toamna lui 1999 a venit Vasile să-i ia la el la Jurilovca,
dar cu greu l-a convins pe nenea Fane să plece din Vitomireşti.
Dar a plecat... Acolo mergea greu, cu două bastoane că nu-l mai
ajutau picioarele, dar se ducea sâmbăta la biserică cu toată fa-
milia.
În vara lui 2000 a intrat şi el în apa botezului, fiind bote-
zat de pastorul Lucian Cristescu în lacul Razelm, iar în 2001
a murit cu speranţa iertării în inimă şi a învierii celor drepţi la
prima înviere.

98
 MAMAIA COCA
Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este
Împărăţia cerurilor. Matei 5,3

C
ea de-a doua persoană care s-a botezat era tanti Elena,
sau mamaia Coca, aşa cum o botezase nepoţica ei, şi
care locuia în satul Bulimanu, la intrare în comuna Vi-
tomireşti. Era o femeie bună, micuţă de statură, pusă mereu pe
glume, care avea două fete adventiste şi pe cea de-a treia ortodo-
xă, şi care a încercat pe mii de căi să o împiedice să facă botezul
în biserica adventistă.
Am primit din partea ei zeci de ameninţări, a venit chiar şi
la noi şi am avut o scurtă discuţie pe această temă, dar mamaia
Coca a fost hotărâtă să nu renunţe la ideea de a deveni adven-
tistă.
Cea mai mare problemă a ei era consumul de alcool, în
cantitate moderată, dar aproape în permanenţă. Oamenii fără
speranţa care vine de la Dumnezeu în inima lor, atunci când
sunt doborâţi de întristare caută modalităţi prin care să-şi aline
durerea şi ajung uşor pe tărâmul dependenţei. Cu mai bine de
25 de ani în urmă, soţul o părăsise pentru altă femeie mai tână-
ră decât ea şi care stătea chiar vis a vis de casa ei. A fost un lucru
extrem de dureros să-ţi vezi zilnic soţul, cu care ţi-ai petrecut
anii tinereţii, că intră şi iese din casa vecinei, în timp ce tu ai
ales să rămâi credincioasă unui legământ călcat în picioare de
partenerul tău.
99
MAREA ÎNTÂLNIRE

Pe mamaia Coca am cunoscut-o imediat după venirea

noastră în Vitomireşti, şi îmi amintesc că atunci când a venit la
noi pentru prima dată ne-a adus o pungă cu bureţi de rouă. Era
pentru prima dată când consumam aşa ceva, dar aveau un gust
excelent, şi au devenit preferaţii noştri.
Cred că era luna decembrie când am fost invitată să încep
seminarul biblic la ea acasă. Avea şi câteva prietene şi vecine pe
care le invita regulat cu această ocazie. Într-una din seri, căzuse
multă zăpadă şi se circula foarte greu cu maşina, din cauză că
drumurile Vitomireştiului rar erau deszăpezite, aşa că am mers
singură la mamaia Coca, Zaha era plecat la Slatina cu bolnavi şi
nu se întorsese la timp ca să meargă cu mine.
Când am intrat în casă, mamaia era foarte agitată şi speri-
ată, vorbea repede şi neclar şi îmi povestea că venise fostul soţ
şi o ameninţase că dacă mă primeşte în casă, casa fiind făcută
când erau împreună, vine cu toporul şi îmi taie cauciucurile de
la maşină şi intră peste noi şi ne arată el pocăinţă.
Mă gândeam ce să fac, să plec cât mai repede sau să stau, dar
imediat am simţit o putere care mi-a dat curajul s-o liniştesc şi
să spun să stea liniştită că nu mi-e teamă de ameninţările lui. Au
venit şi celelalte vecine şi când au intrat în casă ne-au spus că au
fost oprite de fostul soţ şi mi-a transmis acelaşi mesaj: Să plec!
Le-am liniştit şi le-am spus că plec după ce terminăm stu-
diul. Mamaia Coca când m-a văzut aşa hotărâtă, a încuiat uşa
de la intrare cu zăvorul şi ne-am adunat în jurul sobei şi am
început ora de studiu biblic. În seara aceea ne-am rugat mai cu
putere şi chiar am simţit puterea Duhului Sfânt asupra noastră
cât şi asupra celui care ne-a ameninţat.
Aşa cum promisese, fostul soţ a venit peste noi, l-am auzit
cum a deschis poarta de la stradă şi s-a apropiat de uşa de la in-
100
 Mamaia coca

trare, a încercat să o deschidă, dar când a văzut că este încuiată,

s-a întors în stradă şi mi-a lovit cauciucurile cu toporul, fără să
se întâmple nimic grav, apoi a plecat acasă. După acest incident,
la câteva zile, femeia pentru care o părăsise pe mamaia Coca,
s-a îmbolnăvit şi a trebuit s-o ducă Zaha cu salvarea la spital, la
Slatina, şi uite aşa s-a convins că nu suntem aşa de periculoşi şi
ne-a lăsat în pace.
Probabil că doar în Împărăţia lui Dumnezeu voi afla ce lup-
tă crâncenă s-a dat în seara aceea, între îngerii buni şi demoni,
ca viaţa mea să poată fi protejată. Niciunde ca în lucrarea misi-
onară nu devii atât de conştient de marea luptă care să dă între
Hristos şi Satana pentru fiecare suflet care încearcă să intre în
împărăţia lui Dumnezeu. Personal, în lucrarea misionară am
devenit atât de conştientă de prezenţa celui rău, dar mai ales de
prezenţa Mântuitorului iubit.
Începusem seminarul biblic cu mamaia Coca şi era o dimi-
neaţă de decembrie geroasă, zăpada se aşternuse peste sat, iar eu
m-am trezit dis de dimineaţă ca să pregătesc copiii pentru şcoală.
Aşa cum v-am povestit, condiţiile unde locuiam nu erau cele mai
bune, pompa de apă era undeva în grădină şi trebuia să merg să
aduc apă cu găleata. Gardul de la stradă al grădinii era din plasă,
aşa că, am văzut cu uimire o bătrână care făcea mătănii, bolboro-
sea o incantaţie cu voce tare şi arunca ceva peste gard.
Am rămas blocată iniţial, era pentru prima dată când ve-
deam o vrăjitoare în exerciţiul funcţiunii, iar vrăjile erau împo-
triva noastră, dar imediat am lăsat găleata lângă pompă şi m-am
îndreptat către ea. Am salutat-o respectos şi i-am spus că noi nu
ne temem de vrăjitoriile ei, aşa că mai bine şi-ar vedea de drum.
S-a uitat ţintă la mine, cu o privire străină de ea, a bolborosit
ceva neclar şi a plecat de unde venise.
101
MAREA ÎNTÂLNIRE

Mai târziu am aflat că era vrăjitoarea Tia, şi locuia în satul

vecin numit Stănuleasa, şi era destul de vestită prin vrăjile pe care
le făcea. Aflase de la preot că suntem periculoşi şi a fost îndem-
nată să vină şi să ne facă rău. Bineînţeles că vrăjile ei nu au avut
niciun efect rău asupra noastră, eram mult prea prinşi de mâna
puternică a lui Dumnezeu ca Satana să poată avea vreo influenţă.
Biblia este foarte clară atunci când vorbeşte despre marea
luptă dintre Hristos şi Satana, nimeni din lumea aceasta nu ar
trebui să fie amăgit de influenţa teribilă a celui rău şi să conside-
re că acele persoane care se ocupă cu practici oculte lucrează cu
puterea lui Dumnezeu. Realitatea este alta, acele persoane sunt
slujitorii celui rău şi atât! După aceste incidente ne-am continu-
at studiile cu mamaia Coca fără să ne speriem de ameninţările
oamenilor aflaţi sub influenţe străine de Dumnezeu.
Mamaia Coca era nelipsită de la întâlnirile noastre de Sa-
bat. Era tot timpul gata, niciodată nu trebuia să aşteptăm după
ea, şi chiar daca trebuia să mergem 50 km până la biserica de la
Râmnicu Vâlcea unde am participat până în vara lui 2000 când
s-a făcut inaugurarea bisericii de la Vitomireşti, ea ne însoţea în
permanenţă.
Erau extrem de plăcute şi de frumoase aceste călătorii în
Sabat. Aveam de luat persoane interesate de Dumnezeu din co-
muna Dobroteasa, din Trepteni, din Vitomireşti, din Dejeşti
şi din Bulimanu. La început mergeam cu salvarea şi cu Dacia
noastră, apoi când numărul celor doritori a crescut, am vândut
maşina noastră şi am luat un Volkswagen Transporter cu 9 lo-
curi, în care intrau mult mai multe persoane. Ca să ajungem la
biserică aveam nevoie de cel puţin o oră şi tot drumul îl făceam
cântând din imnurile noastre sau povestind experienţe pe care
le trăisem cu Dumnezeu.
102
 Mamaia coca

De fiecare dată simţeam prezenţa lui Dumnezeu cu noi,

parcă începuse veşnicia, atât de frumoasă şi cerească era atmos­
fera pe care o trăiam cu toţii.
Erau în biserica din Râmnicu Vâlcea câteva familii care
simpatizau cu lucrarea de la Vitomireşti şi în fiecare Sabat aveau
grijă să ne invite la masă la ei unde părtăşia se simţea din plin.
Gesturile acestea au contribuit destul de mult la consolidarea
credinţei celor care veneau dintr-o lume străină de Dumnezeu
şi de planurile Lui faţă de ei.
În Vechiul Testament, evreii trebuiau să meargă de trei ori
pe an la Ierusalim, acolo unde se ţineau cele trei mari sărbători
ale evreilor, sărbători care aveau de-a face cu Marele Plan de
Mântuire şi în mod direct cu Isus Hristos. Cu aceste frumoase
ocazii, evreii de pe tot cuprinsul ţării şi chiar cei din afara gra-
niţei, se formau grupuri şi urcau împreună la cetatea sfântă ca
să se întâlnească cu Domnul. Toată lumea era plină de bucu-
rie, imnurile sfinte de laudă umpleau întregul cer al Israelului,
privirile lor cercetau cu meticulozitate fiecare loc încărcat de
amintirile intervenţiei divine în istoria strămoşilor şi gurile lor
povesteau la nesfârşit semnificaţia sărbătorii la care trebuiau să
fie prezenţi.
La fel se întâmpla şi cu noi în drumurile de Sabat. Inimile
noastre şi gurile noastre erau pline de cântările Sionului, poves-
team intervenţiile divine din cursul săptămânii aproape trecute
şi făceam planuri măreţe pentru săptămâna care urma să încea-
pă. Totul era armonie, sunet şi culoare.
În luna aprilie 1999, mamaia Coca a fost botezată împreu-
nă cu mamaia Mariţa, iar tanti Leana a fost primită prin măr-
turisire de credinţă, fiind primele roade aduse lui Dumnezeu pe
aceste meleaguri de la venirea noastră.
103
 TUŞA MARIŢA
Cine găseşte o femeie cinstită? Ea este mai de preţ
decât mărgăritarele. Proverbe 31,10

Z
ilele treceau una după alta, Zaha era plecat în perma-
nenţă cu salvarea împreună cu doctorul Dragoş, fie la
Slatina, fie în comună la diferiţi bolnavi sau la copiii
care trebuiau vaccinaţi. Şi, uite aşa, lumea a aflat că suntem aco-
lo pentru a-i ajuta pe cei bolnavi şi neputincioşi.
Vecina din faţa casei noastre de peste stradă, era o femeie
în vârstă şi locuia cu cei doi feciori ai ei, destul de tomnatici de
altfel, Nicu şi Pompiliu. Era o femeie aprigă, dacă te apropiai de
poarta ei şi îndrăzneai s-o strigi, mai întâi, te măsura din cap şi
până-n picioare şi apoi te-ntreba scurt, ce pofteşti.
O chema Mariţa, dar lumea nu-i zicea pe numele ei, ci o
poreclise Cioara, poate pentru faptul că avea o faţă măslinie şi
ascuţită, cu nas lung şi ochi verzi, iscoditori. Sau poate dintr-un
alt motiv, necunoscut mie. Dintre toţi vecini noştri, familia ei
era singura familie în care alcoolul nu atinsese pe nimeni, nici
nu se auzeau în curtea lor voci ridicate, așa cum se întâmpla în
celelalte case. Atât ea, cât şi băieţii erau extrem de harnici, gos-
podari şi la locul lor.
Câteva săptămâni nu am putut să mă apropii de ea, deşi o
salutam şi încercam zilnic să construiesc o punte de legătură în-
tre noi. Apoi, din senin, a început să mă oprească când treceam
pe la poarta ei şi mă invita să intru. Probabil trecusem cu bine
104
 Tuşa mariţa

perioada de analiză la care fuseserăm supuşi, pentru că avea un

spirit de observaţie destul de fin şi, şi în mod discret, ea vedea
tot ce făceam noi şi s-a convins că merităm să ne acorde atenţie.
Toamna era pe sfârşite, încă nu căzuse bruma, iar în curtea
tuşei Mariţa era raiul pe pământ. Avea mai în spate două căsuţe
aşezate cumva în forma literei L, făcute din chirpici probabil,
dar de o curăţenie desăvârşită.
Una din ele era alcătuită din două camere cu ferestre mici
şi cu pridvor în faţă, cu pământ pe jos şi cu paturi mici alcătuite
din scânduri şi saltele de paie, dar încărcate cu zestrea pe care
o făcuse pentru cei doi băieţi şi pentru fata care se căsătorise
la Olanu, fără voia ei, şi căreia nu i-a dat nimic pentru că nu o
ascultase.
Când intrai în cameră mirosea a naftalină şi busuioc, iar
pereţii erau tot timpul proaspăt văruiţi şi acoperiţi cu tablouri şi
icoane. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi declarat căsuţa ei Mu-
zeul Satului, deoarece pur şi simplu, găseai acolo o minunăţie
de obiecte lucrate de mâna ei extrem de harnică.
Îmi trebuia timp şi răbdare să stau să-mi arate fiecare lu-
cru în parte şi să-mi explice tehnica manuală pe care a folosit-o.
Avea acolo tot felul de pături groase şi lăţoase, ţesute în război
sau croşetate, preşuri dungate şi făcute sul, feţe de masă cusute
sau ţesute, prosoape de pus pe perete şi batiste, şi câte alte lu-
cruri minunat meşteşugite.
După ce terminam în casă, ieşeam în curte, unde avea un
paradis al florilor de toamnă. Tufe de crizanteme multicolore,
aşezate în ronduri de pământ ridicate mai sus şi intercalate cu
fire de busuioc şi cimbru, şi chiar căpăţâni de varză avea printre
ele. Aleile erau înguste, dar tot timpul măturate că puteai să
mergi pe ele cu picioarele goale fără teama că te vei murdări.
105
MAREA ÎNTÂLNIRE

Şi, uite aşa, am început să merg la ea regulat, seara după ce

termina treaba prin curte şi îi citeam din Noul Testament, aşeza-
te în jurul unei sobe de cărămidă cu plită, tot timpul văruită şi cu
o oală de pământ cu mâncare gătită, aşezată la marginea plitei.
Focul trosnea cu putere în timp ce-i spuneam cea mai fru-
moasă poveste de dragoste pe care Dumnezeu a scris-o pentru
fiecare dintre noi, o poveste în care Dumnezeul Universului a
părăsit cerul plin de fericire şi culoare şi a coborât pe pământul
nostru trist şi mohorât, în speranţa că cineva va aprecia jertfa
Lui supremă şi se va întoarce cu toată inima în braţele Sale.
Nu ştia nimic din această poveste. Deşi era ortodoxă şi bi-
serica era în spatele casei ei, nu mergea la slujbă, nu-i plăcea
atmosfera gălăgioasă a femeilor venite acolo mai mult să bâr-
fească, decât să asculte sau să se închine.
N-aş putea să spun nimic în dreptul mântuirii ei, dar ce
pot să spun sigur este faptul că Dumnezeu i-a vorbit şi i-a atins
inima de fiecare dată când mergeam s-o vizitez. Nu ştia carte,
aşa că în dreptul ei, credinţa şi mântuirea au venit prin auzirea
cuvântului lui Dumnezeu, iar Biblia spune că în împărăţia mi-
nunată care va să vină vor fi oameni pe care nu ne aşteptam să-i
vedem acolo.
Noi oamenii, suntem tentaţi să emitem judecăţi şi să dăm
verdicte în dreptul celorlalţi şi uităm cu desăvârşire că judecata
este exclusiv a Domnului şi că El se uită la inimă şi nu la ceea ce
izbeşte privirea, cum ne uităm noi. Un an şi jumătate am locuit
în preajma ei, până când a fost terminată construcţia bisericii,
apoi ne-am mutat şi ne vedeam mai rar, dar tot timpul îmi tri-
mitea vorbă să merg la ea.
Ani buni după plecarea noastră din Vitomireşti o vizitam
cel puţin o dată pe an şi continuam discuţiile pe teme religioase,
106
 Tuşa mariţa

iar dacă se întâmpla să vin şi să nu am timp să trec pe la ea, îmi

reproşa cu multă dragoste acest lucru. Cel mai frumos lucru
care i se poate întâmpla unui misionar este să constate că lumea
are nevoie de prezenţa lui. Eram extrem de încântată când o ve-
cină de-a noastră cu o viaţă destul de zbuciumată, venea în casa
noastră şi ne spunea, de fiecare dată, că simte o pace desăvârşită
la noi, că ceva se întâmplă şi poverile cu care vine nu le mai are,
dispar în momentul în care stăm de vorbă.
Știam despre ce vorbeşte... Biblia spune că noi suntem îna-
intea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos pentru cei ce sunt
pe calea mântuirii, dar şi pentru cei ce sunt pe calea pierzării.
Noi suntem inima lui Dumnezeu pe care o are printre oameni,
plină de dragoste ca un izvor nesecat de apă vie.

107
 TAMBURUL
Aruncă-ţi pâinea pe ape şi după multă vreme o vei
găsi iarăşi! Eclesiastul 11,1

Î
ntr-o seară din prima iarnă pe care am petrecut-o la Vito-
mireşti, a venit la noi vecinul nostru Pompiliu, băiatul cel
mic al tuşei Mariţa, şi ne-a povestit că în Stănuleasa este un
om sărac, bolnav şi singur, care nu are nici sobă şi nici lemne de
încălzit. El ne-a rugat să-l ajutăm cumva.
A doua zi, ne-am urcat în salvare şi ne-am dus să vedem
despre ce este vorba. Cocioaba omului sărman era chiar la intra-
rea în sat, pe partea dreaptă a drumului, aşezată pe un teren în
pantă. Zăpada era mare şi frigul stăpân peste ea, iar Tamburul,
căci aşa îi era porecla, era într-o stare jalnică. Uşa colibei nu se
închidea bine, iar geamurile erau îngheţate.
De departe l-am auzit strigând: ,,Mi-e frig! Mi-e frig!”, şi
când am intrat în casă, imaginea era dureros de cruntă. Omul
era murdar, cu părul vâlvoi şi barba nerasă de mult timp, încăl-
ţat cu nişte cizme tăiate şi culcat într-un pat de scânduri, aco-
perit cu o plapumă învechită şi ruptă pe alocuri, pe care o ţinea
strânsă sub bărbie cu amândouă mâinile învineţite de frig.
Soba pe care o avea era un pătrat de două palme lungime,
făcută din trei rânduri de cărămidă peste care era pusă o plită
şi un coş care ieşea direct afară. Nu ştiu cine îşi bătuse joc de el
în modul acesta, sau poate era chiar opera lui. Lângă pat era o
masă la fel de murdară şi plină de firimituri de pâine şi o stra-
108
 Tamburul

chină de pământ în care se găseau câteva sarmale aduse de una

din vecinele miloase.
Geamul de la fereastră era înnegrit, o porţiune bună din el
era spartă şi astupată cu o cârpă murdară, făcută ghemotoc, în
speranţa că poate să oprească pătrunderea gerului înăuntru. Pe-
reţii casei erau afumaţi şi crăpaţi, iar pe jos nu avea nimic decât
pământ. Mi-era greu să cred că oamenii pot să trăiască într-un
mod atât de jalnic!
Ce trist că păcatul a adus în lumea noastră atâta suferinţă,
neputinţă şi înstrăinarea omului de Dumnezeu şi a omului de
om. Egoismul din inima noastră rareori ne permite să dăm o
mână de ajutor celor care ajung în astfel de situaţii, iar de cele
mai multe ori trecem nepăsători, ignorând cu bună ştiinţă astfel
de cazuri şi aşteptând ca altcineva să se ocupe de ele.
A doua zi, Dan şi Zaha au mers la Trepteni la domnul
Trușcă, un inginer care avea pe inventar rămăşiţele unei fabrici
de cărămidă, pe timpul lui Ceauşescu destul de prosperă. Ei
l-au rugat să-i lase să ia cărămidă, pentru a-i face lui Tamburu
o sobă.
După ce au reuşit să-i termine soba, Pompiliu i-a adus un
car cu lemne pe care le-a şi tăiat, apoi le-au aşezat aproape de
uşa de la intrare ,pentru ca Tamburu să le poată lua cu uşurinţă
şi să le pună pe foc.
Iarna aceea a fost o iarnă grea şi dacă Dumnezeu nu ne-ar
fi pus pe inimă să-i facem soba, nu știu dacă omul acesta ar mai
fi trăit să vadă următoarea primăvară. Biblia spune că Dumne-
zeu are grijă de cele mai mici vietăţi ale Lui, nici măcar o vrabie
nu cade la pământ fără voia Sa, cu cât mai puţin un om a cărui
valoare este egală cu valoarea Fiului Său dat ca preţ de răscum-
părare pentru noi.
109
MAREA ÎNTÂLNIRE

Stănuleasa are destul de puţine case, nimic nu se întâmplă

în satul lor fără să treacă neobservat, aşa că tot ce am făcut pen-
tru Tamburu a ajuns la urechile tuturor şi oamenii şi-au făcut o
imagine despre ceea ce facem noi acolo.
În duminica următoare, pe când femeile erau la slujbă,
preotul încerca să îi convingă pe cei prezenţi cât suntem noi de
periculoşi, ca nu cumva să ne primească în casele lor. Atunci,
două - trei femei din Stănuleasa s-au ridicat şi au povestit ce-
am făcut pentru Tamburu, aşa că preotul a trebuit să-şi închidă
gura şi să tacă, iar răul pe care voia să ni-l facă s-a întors spre
binele nostru.
Există în Evanghelia după Matei un pasaj care vorbeşte
despre cum sunt separaţi oamenii la venirea lui Isus a doua
oară. Nu vor exista decât două categorii, aşezate la dreapta şi la
stânga Lui, unii care s-au ocupat de cei sărmani, flămânzi, goi
şi bolnavi, şi ceilalţi, care i-au ignorat cu desăvârşire pe aceşti
nenorociţi ai vieţii.
La fel ca în dreptul lui Tamburu ni s-a întâmplat şi cu ma-
maia Lenuţa. Într-o zi a venit la noi Vali, un tânăr deosebit ca-
re-L primise pe Domnul Isus în inimă şi încheiase legământ cu
El prin botez, şi ne-a povestit despre această bătrână.
Viaţa a fost aspră cu ea, avusese un soţ beţiv care comitea
fapte grave atunci când consuma alcool. Ea nu muncise nicioda-
tă, avea nişte căpriţe de la care obţinea un venit mic, doar el avea
o pensie minimă pe care o dădea pe băutură de fiecare dată, iar
de mâncare trăiau din mila vecinilor.
Ca şi cum nu ar fi fost suficientă viaţa grea pe care o ducea
cu un astfel de soţ, într-una din zile, acesta a dat foc căsuţei în
care locuiau, iar flăcările au mistuit până la pământ tot venitul
lor. În anul acela a rămas şi văduvă, fără casă, fără copii, fără ni-
110
 Tamburul

ciun sprijin de niciunde, iar iarna era gata să vină. Lui Vali i s-a
făcut milă de ea şi i-a convins pe părinţi s-o ţină la ei până trece
iarna. În anul următor i-au făcut o cameră pe locul unde fusese
casa arsă şi mamaia Lenuţa s-a mutat în ea, dar nu singură, ci
împreună cu căpriţele ei.
Era iarna lui 2002 când am mers s-o vizitez împreună cu
Vali. I-am dus câte ceva din cele necesare traiului de zi cu zi şi
am rămas şocată când am văzut cum trăia această bătrână. Avea
o cămăruţă mică, să fi fost de vreo șase metri pătraţi, dar nu
mai mult, o sobă cu plită dărăpănată, la intrare nu avea uşă, ci o
pătură prinsă în cuie, iar frigul intra şi ieşea de voie. Bătrâna era
înfăşurată în nişte zdrenţe de haine vechi, aşezată lângă sobă,
iar în jurul ei stăteau culcate patru - cinci căpriţe care rumegau
liniştite şi suflau căldură.
Camera era mai mult un grajd, în care resturile de iarbă
uscată erau amestecate cu gunoiul caprelor, împrăştiat în toată
camera, iar mirosul era înţepător şi greu de suportat.
Acolo, în atmosfera aceea, după ce i-am dat din cele necesa-
re traiului zilnic, i-am povestit despre minunata veste a salvării
prin Mântuitorul nostru drag, iar bătrâna liniştită, blândă, cu
mintea ei puţină asculta cu uimire această poveste care-i încăl-
zea inima. Eram bucuroasă că puteam să facem ceva pentru ea,
noi mai puţin, Vali mai mult, iar Dumnezeu deplin prin noi.
Dumnezeu nu are pe nimeni pe acest pământ decât pe cei
care ies afară din confortul lor şi-i caută pe fraţii lor pierduţi,
săraci şi năpăstuiţi.
Nimeni nu va intra în cerurile pline de slavă dacă nu va
trece prin casele acestor oameni sărmani şi să lase un miros de
viaţă spre viaţă. Noi, creştinii, înţelegem greu şi uităm repede că
111
MAREA ÎNTÂLNIRE

Evanghelia teoretică vestită oamenilor nu are nicio valoare fără

Evanghelia practică. Ele merg mână în mână...
Biblia spune că dacă ne împărţim pâinea cu cei flămânzi,
dacă aducem în casele noastre pe cei nenorociţi fără adăpost,
dacă acoperim cu haine pe cei dezbrăcaţi, dacă nu întoarcem
spatele celor care au nevoie de noi şi dacă săturăm sufletele lipsi-
te de speranţă, atunci viaţa noastră va fi plină de lumină, vinde-
carea bolilor noastre va încolţi repede, neprihănirea Domnului
va merge înaintea noastră, iar slava Lui ne va însoţi.
Mai mult, Domnul zice că imediat când Îl vom chema, El
va răspunde, ne va călăuzi neîncetat, sufletul nostru va fi săturat
chiar în locuri fără apă, trupul nostru va prinde din nou putere
şi vom fi ca o grădină bine udată, iar propăşirea copiilor noştri
va fi mare.
Viaţa Mântuitorului trăită pe acest pământ a fost o viaţă
plină de sacrificii pentru cei săraci şi neputincioşi, pentru cei
bolnavi şi lipsiţi de cele necesare traiului zilnic. Deşi era Stă-
pânul universului prin creaţie şi răscumpărare, s-a dezbrăcat
de toate acestea, s-a smerit şi s-a făcut asemeni celui mai sărac
dintre oameni ca să ne arate nouă că omul nu trăieşte numai cu
pâine, ci şi cu orice cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu şi atunci
când trebuie împlinită nevoia vreunui semen, cuvântul Lui are
putere să transforme nimicul nostru în abundenţă.
Isus este singura cale pe care se poate ajunge la Dumnezeu,
exemplu Lui trebuie copiat de urmaşii Lui credincioşi şi picioa-
rele noastre trebuie să treacă prin casele sărmanilor, pe la patul
bolnavilor şi prin cămara celor lipsiţi şi flămânzi.

112
 UNCHIUL ANDREI
Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase;
oricine se îmbată cu ele nu este înţelept.
Proverbe 20,1

V
itomireştiul era vestit prin cultura de viţă de vie şi prin
livezile de pruni altoiţi. Prin urmare, era şi încă este
renumit prin consumul de ţuică şi vin. Dintotdeauna
alcoolul a făcut mult rău şi a fost uşa de intrare a diavolului în
casele oamenilor, ca să aducă boală şi ruină. Dacă îţi trecea prin
cap să mergi prin sat la primele ore ale dimineţii, era imposibil
să nu dai peste oameni ameţiţi de băutură, pentru că se îmbătau
acasă, la prieteni sau în numeroasele buticuri aflate de-a lungul
şoselei principale.
Ca să vă faceţi o idee despre cât de întinsă era plaga asta şi
cât de multe persoane erau afectate de ea, am să vă povestesc
o întâmplare. Într-o zi a venit la noi asistenta medicală care se
ocupa de copii, doamna Mia, şi l-a rugat pe Zaha să meargă
cu salvarea pentru ca doctorul să facă vaccin copiilor din satul
Doneşti, ultimul sat din comuna Vitomireşti, la graniţa cu Do-
broteasa.
Au făcut vaccinul tuturor copiilor de pe listă, mai pu-
ţin unuia pe care nu l-au găsit acasă. Vecini i-au informat că
mama copilului este la pomană, la câteva case distanţă, asta în-
semnând aproape un kilometru. După ce au găsit-o pe mamă,
aceasta nu voia să le spună unde este micuţul, dar la insistenţa
113
MAREA ÎNTÂLNIRE

doamnei Mia au aflat că doarme, însă spuneau că nu poate să-i

facă vaccin.
Ce credeţi? Copilul era beat şi nu avea nici măcar un an,
doar câteva luni, iar maică-sa, ca să poată sta liniştită la poma-
nă, i-a pus în biberon un pahar cu vin. Când s-a dus medicul la
copil să-l trezească, acesta era lemn, ameţit de băutură, şi era
imposibil să-i facă vaccinul.
Aşa că, în Vitomireşti, oamenii luau de mici băutura şi
când ajungeau la bătrâneţe, sănătatea era deja distrusă.
La câteva case distanţă de biserica noastră locuia o familie
în vârstă, tanti Florica şi nenea Andrei Niţu, care erau singuri şi
bolnavi. Într-una din zile, tanti Florica a venit la noi şi l-a rugat
pe Zaha să-l ducă pe unchiul Andrei la spital la Slatina, ca să-i
facă un control medical, deoarece nu mai putea să meargă din
cauza picioarelor.
Deseori îl vedeam pe omul acesta stând pe banca de la poar-
tă, dar nu am ştiut că este bonav atât de grav. Omul avea arterită
într-o fază atât de avansată, încât medicii nu au mai putut să-i
salveze piciorul, care avea pe lângă leziunile ischemice, necroze
întinse pe o suprafaţă mare. Îl durea piciorul începând de la tal-
pă şi până la genunchi, în mod special muşchii, avea furnicături
şi arsuri insuportabile, iar piciorul devenise rece şi înţepenit.
Medicul l-a internat şi după ce i-a venit rezultatul de la
analize, s-a întors la patul lui cu vestea tristă că trebuie să-i taie
piciorul, altă soluţie nu mai exista. L-a lăsat să se gândească şi
când Zaha a revenit cu alţi bolnavi la spital a trecut şi pe la el, că
să-i ducă un pachet cu mâncare.
Când l-a văzut intrând în salon, l-a întrebat ce să facă, să-l
lase pe doctor să-i taie piciorul sau nu? Avea încredere mai mul-
tă în Zaha decât în medic. Ce să-i spui într-o astfel de situaţie
114
 Unchiul andrei

atât de tragică? Nimeni nu poate să decidă, decât cel în cauză,

dar poţi să-l încurajezi, poţi să-l ajuţi să vadă şi partea cea bună,
poţi să-l faci să înţeleagă că viaţa poate să fie normală şi dacă
trebuie să-l lase pe doctor să-şi facă datoria, poţi să-l faci să
simtă că-ţi pasă şi e suficient.
Peste o săptămână, când Zaha l-a vizitat din nou şi a intrat
în salonul lui, a văzut de la uşă că sub cearceaf era un singur
picior. S-a apropiat de pat, s-a aşezat în tăcere la capul lui şi
unchiul Andrei cu faţa tristă, cu ochii lăcrimând şi vocea resem-
nată, i-a spus: ,,Gata!”.
Ce trist!...ce trist că oamenii s-au depărtat atât de mult de
Dumnezeu şi de sfaturile Lui cu privire la sănătatea lor, habar
n-au ce anume să mânânce şi ce anume să bea, şi îi dau înainte
cu mâncăruri grase, alcool şi tutun, iar rezultatul este acesta sau
altul mai rău.
După încă o săptămână de spital a trebuit să meargă să-l
aducă acasă, iar în Drăgăşani a avut marea surpriză să-l opreas-
că poliţia şi să-l tragă pe dreapta. Poliţistul s-a apropiat de Zaha
şi i-a zis: ,,Ah, de când te urmăresc eu, de când te urmăresc eu
să te prind, că ţi-a făcut şoferul de pe autobuzul de Slatina re-
clamaţie că-i iei clienţii, că faci transport la negru…”
Doctorul Dragoş care era în dreapta lui Zaha, a coborât
din salvare şi a deschis uşa din spate unde se afla unchiul Andrei
cu piciorul tăiat şi pansat şi i-a zis poliţistului: ,,Eu sunt docto-
rul de la Vitomireşti, iar pasagerii noştri sunt astfel de oameni..”
Şocat, poliţistul a închis uşa maşinii şi plin de indignare
le-a zis: ,,Da?..lasă că-i arăt eu lui”, adică celui care ne făcuse
reclamaţia.
Unchiul Andrei a mai trăit destul după ce medicul i-a tăiat
piciorul. Uneori îi vizitam şi le spuneam din Biblie cuvinte pline
115
MAREA ÎNTÂLNIRE

de mângâiere şi încurajare. Tuşa Florica a murit înaintea lui, iar

el a rămas singur, şi vecinii de peste stradă l-au luat în grija lor,
până a murit şi el.
De câte ori mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut
la Vitomireşti, mă întreb dacă am făcut tot ce Domnul aştepta
de la noi ca să facem pentru salvarea lor, şi îmi pare rău că am
pierdut timp preţios în jocurile diavolului, în micile frecuşuri
pe care mi le-a pus în permanenţă prin oamenii nepocăiţi, şi nu
m-am concentrat mai mult asupra sufletelor lor.
Dumnezeu, în marea Lui putere, a scos din lume 28 de
suflete în această perioadă, dar am un sentiment profund de
vinovăţie că planul Lui viza un număr mult mai mare. Niciun-
de nu devii conştient şi sigur de marea luptă dintre Hristos şi
Satana ca în lucrarea misionară, aici vezi teribila lupta care se
dă pentru fiecare suflet şi, din nefericire, de cele mai multe ori
Satana câştigă.
În fiecare casă el produce dezbinare, suspiciune şi vinovăţie
reală sau imaginară, care nu are alt scop decât să facă din fie-
care om o insulă pustie şi lipsită de viaţă. Oamenii sunt teribil
de nefericiţi, bolnavi, singuri şi fără speranţă, dar nu vor să-şi
schimbe starea cu alta mult mai bună, credinţa nu mai există,
lipsa de evlavie şi vrăjitoria sunt mult mai aproape de inima lor
decât Mântuitorul iubit.
Biserica majoritară, plină de forme fără fond, lacomă şi su-
perficială, a făcut din ei un seceriş copt pentru focul de la sfâr-
şitul lumii. Sunt situaţii în care faci tot ce se poate face ca să
salvezi pe cineva drag, insişti, te rogi, lucrezi, dar finalul este
un eşec total care te duce cu gândul la lacrimile Mântuitorului
vărsate pentru Ierusalimul iubit şi pierdut.

116
 NUŢI
,Tremurând şi plin de frică, el a zis: „Doamne, ce
vrei să fac?” „Scoală-te, i-a zis Domnul, intră în
cetate, şi ţi se va spune ce să faci” Fapte 9,6

Î
n Vitomireşti era o brutărie în apropiere de noi, în care se
cocea o pâine pe vatră foarte gustoasă, care-ţi da sentimen-
tul că eşti la mama acasă când mâncai din ea.
Chiar dacă nu aveam nevoie de pâine, zilnic mergeam acolo
ca să cunosc oamenii care veneau să cumpere, să vorbesc cu ei,
să le cunosc nevoile şi să pot să intervin acolo unde era cazul.
Una din cele două femei, cea mai tânără, care lucra acolo
se numea Nuţi. Era o femeie simpatică, vorbăreaţă şi plină de
energie în ciuda faptului că viaţa fusese destul de nedreaptă cu
ea şi-i răpise soţul la o vârstă timpurie, lăsând-o văduvă la 35
de ani. Era o femeie mică de statură, dar cu un temperament
puternic care a ajutat-o să-şi crească singură cei patru copii, fără
să depindă de cineva anume.
Nu părea deloc interesată de cele spirituale, religia pe care
o practica se rezuma la coşurile încărcate cu bunătăţi pe care
le purta spre biserică în zilele de sărbătoare, sau la cununiile şi
botezurile unde a fost invitată ca naşă sau moaşă, pe vremea
când soțul ei încă trăia. Era convinsă că putea să-şi răscumpere
fiecare păcat făptuit prin botezul unui copil, prin cununia unui
cuplu sau prin coşurile pline de bunătăţi împărţite celor veniţi
la biserică.
117
MAREA ÎNTÂLNIRE

Când venea vorba de lucruri spirituale mai profunde, lu-

crurile care cereau schimbarea inimii şi schimbarea obiceiurilor
înnăscute, Nuţi sălta în slăvi datina strămoşească, vorbea des-
pre gustul plăcut al cârnaţilor de porc şi făcea băşcălie de cei ca
noi.
Iubea foarte mult muzica populară şi horele olteneşti, era
pricepută în arta culinară, în mod deosebit la prăjituri şi cozo-
naci, iar atunci când era vreo sărbătoare puneau masa la brută-
rie, mâncau şi beau, spunând că asta-i viaţa care trebuie trăită şi
nu cea de care vorbeam noi.
O invitam mereu să vină seara la noi acasă unde ţineam se-
minarii biblice din cartea Apocalipsei cu ajutorul diapozitivelor,
dar de fiecare dată mă refuza.
Iarna anului 1999 ne-a găsit tot în casa închiriată, deşi în-
cepuseră lucrările de construcţie la biserică, dar nu fuseseră încă
finalizate ca să ne mutăm în ea, aşa că ţineam seminarii biblice
la oameni acasă sau la noi.
Când a aflat preotul ortodox că organizăm întâlniri acasă
s-a înfuriat aşa de tare că singurele lui predici în ziua duminicii
erau împotriva noastră, ameninţându-i pe oameni ca nu cumva
să ne calce pragul, că el nu va ţine nicio slujbă în casele celor care
vin la noi dacă se va întâmpla să le moară cineva. Mai mult, spu-
nea că tot felul de lucruri oribile ar avea loc la întâlnirile noastre.
Peste stradă, locuia un bărbat pe nume Valentin, un om
croit din naştere să spioneze tot ce se mişcă în preajma lui, şi
care urmărea din pragul casei toate evenimentele ce aveau loc la
noi şi apoi mergea la preot şi îi dădea raportul.
Într-o seară de iarnă, au venit foarte multe persoane la se-
minarul de Apocalipsa. Casa era plină că abia mai aveai loc să te
mişti, şi cum condiţiile erau precare, oamenii îşi lăsaseră încăl-
118
 Nuţi

ţămintea la pragul uşii de la intrare, în ciuda zăpezii proaspete

care învăluia pământul.
Veneau foarte mulţi tineri de la liceu, Claudia şi Alina, ve-
cinele noastre, mai aduceau cu ele şi alţi colegi, fete şi băieţi, aşa
că în seara cu pricina eram mulţi strânşi în jurul cuvintelor de
aur ale Bibliei. La terminare, fiecare ieşea din cameră şi când
ajungea la pragul uşii îşi căutau încălţămintea, se încălţa şi pleca
spre casă.
Numai Ilona, o tânără din anul al IV-lea de liceu, nu-şi gă-
sea încălţămintea. Prima dată am crezut că poate vreun câine
a venit şi le-a luat. Dar chiar aşa? Pe amândouă? Şi chiar pe
amândouă ale lui Ilonei? Părea ciudat! Apoi am observat în ză-
padă două urme de paşi care porneau de la scara casei şi se du-
ceau în spatele clădirii, în grădină. Am înţeles că cineva venise în
curte în timpul studiului şi luase încălţămintea pe care a dus-o
în spate. Pe moment nu ne-am dat seama cine ar fi putut să vină
şi să facă lucrul acesta, dar în ziua următoare am aflat.
Fiind duminică, oamenii s-au dus la slujbă, iar preotul a
scos o listă şi a început să citească numele tuturor persoanelor
care au fost seara trecută la noi acasă. Toată lumea era uimită
de unde ştia exact preotul cine venise la noi, dar ca nu cumva
cineva să nege că a participat la întâlnirea noastră, preotul a po-
vestit că a venit personal, a intrat în curte şi s-a uitat pe fereastră
la toate persoanele prezente, le-a scris pe listă şi apoi a luat o
pereche de ghete şi a dus-o în spatele casei.
Săracul! Era mai bine dacă intra şi asculta şi el o predică
despre venirea Domnului, lucru care l-ar fi luminat cât de cât
cu privire la acest subiect şi n-ar mai fi dat răspunsul următor
atunci când a fost întrebat de Nuţi dacă mai vine Isus sau nu
mai vine. Răspunsul lui a fost categoric: ,,Dacă nu a venit de
119
MAREA ÎNTÂLNIRE

2000 de ani, nu mai vine deloc!” Asta e! Nu-i de mirare că există

o aşa lipsă de credinţă printre oameni cu un aşa preot.
Vinerea următoare m-am dus la brutărie să iau pâine şi
pentru ziua de Sabat şi am invitat-o pe Nuţi din nou, să vină la
seminarul de Apocalipsa. A zâmbit şi nu mi-a dat niciun răs-
puns. Nici eu, şi nici ea, nu bănuiam cine se hotărâse să vină şi
s-o invite personal la seminar.
Seara a mers la culcare devreme, era destul de obosită, ser-
viciul la brutărie era de aşa natură că trebuia să plece la ora două
noaptea de acasă, să parcurgă distanţa de cinci kilometri pe jos
sau cu bicicleta, ca să se apuce la timp de frământat coca, iar
pâinea să fie gata la primele ore ale dimineţii.
Nimeni dintre cei care o cunoşteau pe Nuţi nu ar fi crezut
că ea poate să răspundă invitaţiei lui Dumnezeu de a-L urma.
Nimeni, în afară de El! Nimeni dintre cei care-l cunoșteau pe
Saul din Tars, nu ar fi crezut că Saul avea să răspundă chemării
lui Dumnezeu şi să devină Pavel, cel mai mare apostol al nea-
murilor. Nimeni, în afară de El! Oarecum, modul ales de Isus
să-i vorbească lui Nuţi a fost asemănător cu modul pe care L-a
folosit să se descopere în urmă cu 2000 de ani lui Saul din Tars.
Şi mie Dumnezeu îmi vorbeşte, zilnic îmi vorbeşte, dar
niciodată nu mi-a vorbit într-un mod atât de uimitor cum i-a
vorbit ei. După ce a mers la culcare a avut un vis sau poate chiar
o vedenie. Părea că era în curtea casei, era noapte neagră şi în-
tunecată peste tot satul, oriunde te-ai fi uitat era beznă totală.
Apoi, într-o clipă a apărut pe cer deasupra curţii ei, înspre poar-
tă, o lumină albă care contrasta cu întunericul din jur.
În lumina aceasta strălucitoare a apărut un porumbel mare,
alb, care plutea, şi pe când se uita cu atenţie la el, porumbelul a
dispărut şi în locul lui a apărut Isus Hristos. Era îmbrăcat cu o
120
 Nuţi

mantie albă şi strălucitoare, strânsă la mijloc cu un brâu de aur

şi cu părul de culoarea alunei coapte, curgând peste umeri. Avea
mâinile cu palmele străpunse, desfăcute şi întinse spre ea, iar
ochii ca para focului îi cercetau profund inima în timp ce unde-
va la picioarele Lui, cu litere mari scria mesajul pe care voia să i-l
transmită. Scrisul rămânea vizibil un timp scurt, apoi era şters,
şi din nou apărea un alt mesaj şi procedeul se repeta.
Nuţi şi-a dus repede mâinile la ochi, s-a frecat cu putere şi
şi-a zis în sine: ,,Măcar să reţin şi eu ceva!” Apoi a văzut cum
Domnul Isus s-a întors şi a plecat spre înaltul cerului, dispă-
rând, iar cuvintele următoare încă erau vizibile şi clare: ,,Ur-
mează-mă până nu-i prea târziu!”
S-a trezit tremurând de frică, era copleşită atât de prezenţa
reală a Mântuitorului, cât şi de mesajul transmis. Era străpunsă
până în adâncul sufletului şi hotărâtă să facă ceva cu viaţa ei
spirituală. Toată ziua a trăit sub impresia visului avut, a poves-
tit la toată lumea şi mie inclusiv şi a promis că vine la seminar.
Aşa că, seara următoare a fost prezentă la noi acasă împreună
cu băiatul cel mic, Ciprian, care era în clasa a VII-a, şi din seara
aceea nu au mai lipsit de la nicio prezentare şi de la niciun ser-
viciu divin din Sabat până au încheiat legământul cu Domnul
prin botez.
Câtă dragoste divină pentru nişte fiinţe nepăsătoare ca noi,
cât interes, câtă căutare insistentă ca să ne oprim din iureşul
alergărilor noastre deşarte şi să privim palmele străpunse pen-
tru păcatele noastre şi faţa plină de compasiune a Mântuitoru-
lui iubit şi scump!
Teoretic, nu ar fi trebuit să existe nicio opoziţie din partea
nimănui ca urmare a deciziei pe care au luat-o, dar Satana are
aliaţii lui în te miri cine.
121
MAREA ÎNTÂLNIRE

Ca obârşie, Nuţi nu era din Vitomireşti, se mutase după

căsătoria cu soţul pe care-l cunoscuse în Bucureşti. După moar-
tea lui, mai avea o singură rudă care locuia într-o casă în apro-
pierea bisericii. Femeia aceasta era convinsă că mântuirea este
doar prin faptele făcute în Biserica Ortodoxă, iar noi cei care
eram de altă religie suntem nişte rătăciţi periculoşi pe care nici
nu merită să-i bage în seamă.
Niciodată nu am reuşit să am un dialog cu această femeie,
abia dacă reuşea să-ţi răspundă la salut în timp ce ochii arun-
cau săgeţi veninoase, spunând mult mai mult decât ar fi făcut-o
vorbele. Fiind mult mai mare decât Nuţi, îşi asumase rolul de
tutore al ei şi al copiilor, aşa încât nu trebuiau să facă nimic fără
ştirea ei.
Nuţi se simţea întotdeauna spionată şi urmărită, îi trimitea
vorbă prin copii sau prin fetele ei, să-şi vadă de treabă şi să nu
aibă de-a face cu noi, iar când era vreo sărbătoare ortodoxă o
suna la telefon ca nu cumva să nu se ducă la mormântul soţului
şi să-i aprindă o lumânare sau să-i dea ceva de pomană.
Deseori, chiar şi după botez, o vedeam pe Nuţi ajunsă în
pragul disperării din cauza ei. De multe ori cei trei copii mai
mari ai lui Nuţi se lăsau influenţaţi de această femeie şi deve-
neau împotrivitori religiei pe care mama lor şi fratele cel mic o
aleseseră.
Cel mai trist episod care s-a consumat în Vitomireşti şi care
a avut de-a face cu această femeie a fost moartea soţului ei. Cred
că era vara lui 2001 sau 2002, când omul băut peste măsură, a
dat bice calului şi n-a mai reuşit să controleze direcţia căruţei în
care se găsea, fiind aruncat cu capul direct într-un cap de pod.
Lucrul care ne-a întristat foarte mult a fost refuzul ei de
a-i permite lui Zaha să-l ducă cu salvarea de urgenţă la spital.
122
 Nuţi

Din nefericire, întârzierea cu care a ajuns la spital i-a fost fatală,

şi omul s-a stins din viaţă neajungând la timp ca să fie operat.
Pentru noi a fost cel mai trist episod, să ştii că cineva se stinge
din viaţă la câţiva paşi de tine, că vrei să-l ajuţi şi să fii refuzat.
Cred că aşa se simte şi Dumnezeu de fiecare dată când co-
piii Lui rătăciţi nu vor să se lase salvaţi la timp de boala cruntă
a păcatului, şi finalul este pierzarea de la faţa Lui şi moartea
veşnică.
Încrâncenarea acestei femei împotriva noastră, împotriva
lui Nuţi, împotriva ofertei noastre de a o ajuta cu salvarea la
momentul tragediei, mă duce cu gândul la încrâncenarea popo-
rului evreu faţă de Mântuitorul iubit.
Trei ani şi jumătate Fiul lui Dumnezeu a străbătut drumu-
rile Israelului de la nord la sud şi de la est la vest, a vindecat bol-
navi, a înviat morţi, a deschis ochii orbilor, a destupat urechile
surzilor, a dat drumul celor apăsaţi şi a vestit anul de îndurare al
Domnului, dar poporul Lui şi-a astupat urechile ca să nu audă
şi ochii să nu vadă şi nu s-au întors la Dumnezeu şi au rămas
nevindecaţi şi nemântuiţi.
Cu câteva zile înainte de moartea Sa pe cruce, Mântuitorul
aşezat pe muntele Măslinilor priveşte cu mare tristeţe Ierusali-
mul şi în timp ce lacrimile se rostogolesc pe faţa Sa, rosteşte cele
mai sfâşietoare cuvinte: ,,Ierusalime, Ierusalime, care omori pe
prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am
vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi,
şi n-aţi vrut!”. Dacă prezenţa Lui fizică ar fi printre noi şi astăzi
s-ar auzi aceleaşi cuvinte pline de durere în dreptul tuturor ace-
lora care, cu bună ştiinţă, refuză chemarea la mântuire.

123
 PASTORUL NOSTRU
Iată, pun cuvintele Mele în gura ta. Ieremia 1,9

T
ot în 1999, cred că mai exact în luna mai, am făcut
cunoştinţă cu noul pastor care răspundea de zona Vi-
tomireştiului. Era de vârsta noastră, un om cu multă
energie, sensibil la tot ce înseamnă misiune creştină, dispus la
sacrificii şi cu mâna mereu deschisă faţă de cei care aveau nevoie
de ajutorul lui. Avea un har special de a prezenta adevărurile
Bibliei în faţa oamenilor, cuvintele şi argumentele folosite erau
simple şi clare ca lumina zilei, dar întotdeauna presărate cu ex-
perienţe din viaţa zilnică, sau din viaţa altor persoane.
Ca loc de naştere era dintr-o localitate situată nu departe
de Vitomireşti, crescuse într-o familie care-L cunoştea bine pe
Dumnezeu şi această cunoaştere l-a ajutat de mic copil, să ră-
mână ancorat în credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna.
Pe timpul comunismului era destul de greu să fii creştin,
ateismul devenise politică de stat, iar creştinismul bazat pe
adevărul despre cunoaşterea limitată a minţii omeneşti era o
piedică serioasă în ideologia marxistă care considera că progre-
sul ştiinţific era permanent şi nelimitat. Prin urmare, stilul de
viaţă bazat pe principiile biblice era în permanenţă atacat de
către oamenii regimului, fie la şcoală, fie la muncă sau în orice
alt loc. Însă, aşa cum bine se spune că nevoia omului este ocazia
lui Dumnezeu, şi pastorul a simţit din plin cum El a trebuit să
intervină în rezolvarea unei situaţii care părea destul de compli-
124
 Pastorul nostru

cată. Era în clasa a VI-a, trebuia să dea teza la limba română,

iar doamna profesoară a considerat că data cea mai bună este
într-o zi de sâmbătă, ziua în care el mergea la biserică, după
cum spune porunca a patra din Legea lui Dumnezeu.
A fost prima ocazie din copilărie pe care şi-o aminteşte
şi în care a trebuit să stea de partea adevărului, indiferent de
ameninţările venite din partea profesoarei şi a directoarei, ame-
ninţări care însemnau corigenţă şi repetenţie. Răspunsul dat de
el la toate acestea a fost unul demn de remarcat, un răspuns
care defineşte foarte bine principiul vieţii lui creştine: ,,Atât de
mulţi creştini de-a lungul timpului au trecut prin situaţii mult
mai grele decât a mea şi nu au cedat, eu cu atât mai mult nu voi
renunţa la ceea ce spune Dumnezeu.” Şi nu a cedat, iar Dumne-
zeu nu rămâne niciodată dator. Lucrurile s-au rezolvat în bine,
iar credinţa lui a fost foarte mult întărită.
Anii au trecut şi a descoperit că mersul la biserică era un
lucru extrem de atrăgător pentru el. Îi plăcea să se implice în
activităţile misionare sau cultice şi le făcea cu multă pasiune.
După revoluţie mii de oameni ieşiţi din bezna comunismului
tânjeau după lumina cuvântului lui Dumnezeu şi cum secerişul
era copt şi lucrătorii puţini, a fost chemat ca pastor în câmpul
evangheliei.
Primul câmp misionar pe care l-a avut a fost unul plin de
roade, oamenii se botezau în urma seminarului de Apocalipsa,
iar prezenţa Duhului Sfânt călăuzea din plin lucrarea la care
fusese chemat. A fost trimis să înfiinţeze o biserică în Scorni-
ceşti, localitatea natală a lui Ceauşescu. Aici a făcut cunoştinţă
cu sora lui, Elena Bărbulescu, şi cu băiatul ei, Emil Bărbulescu.
În casa lor şi cu acordul lor, se ţineau întâlnirile de Sabat şi par-
ticipau şi ei la aceste întâlniri.
125
MAREA ÎNTÂLNIRE

Este interesant cum Dumnezeu nu lasă lucrurile nerezolva-

te în favoarea binelui şi a adevărului. Ani de zile, clanul Bărbu-
lescu a condus dictatorial judeţul Olt şi inclusiv Scorniceştiul,
iar ateismul era religia pe care sistemul comunist o impunea.
Dumnezeu a fost exclus zeci de ani din inima acestor oameni şi
din casa lor, iar acum sosise momentul ca ei să ia o hotărâre faţă
de El şi faţă de planul Lui de mântuire. Isus intrase la propriu
şi la figurat în casa lor, iar ei urmau să decidă ce să facă cu El.
După revoluţie, oamenii erau extrem de deschişi la Cuvân-
tul lui Dumnezeu şi multe minuni ale intervenţiei divine erau
experimentate de cei care îşi doreau mântuirea. Într-o seară, a
participat la seminarul de Apocalipsa o tânără care stătea în
gazdă chiar în casa vecină cu clădirea unde pastorul ţinea, seară
de seară, seminarul. Fata povestea cu lux de amănunte experi-
enţa la care fusese martoră şi care se petrecuse cu cei care erau
proprietarii casei unde locuia, şi care se hotărâseră să tulbure
întâlnirile religioase din casa vecină prin muzica dată la maxim.
Aveau difuzoare, totul era pregătit şi aşteptau ora de începere
a seminarului ca şi ei să pornească muzica şi să dea volumul la
maxim.
Numai că, la momentul respectiv aparatura nu a mai vrut
să pornească şi nu a fost chip să rezolve această problemă, până
când seminarul s-a terminat şi participanţii s-au îndreptat spre
casele lor. Tânăra a fost atât de impresionată de această inter-
venţie divină încât în seara următoare a fost şi ea prezentă la în-
tâlnirile lor şi nu a mai lipsit deloc, iar la prima ocazie a încheiat
legământ cu Dumnezeu prin botez.
Dumnezeu a binecuvântat eforturile lui în această zonă cu
înfiinţarea unei grupe de 25 de persoane botezate. Biserica ad-
ventistă nou înfiinţată cu ajutorul Duhului Sfânt a funcţionat
126
 Pastorul nostru

ani de zile în casa familiei Bărbulescu, care din nefericire nu au

răspuns apelului lui Dumnezeu la mântuire.
Când a primit Vitomireştiul ca să se ocupe de el, avea o
experienţă bogată în lucrarea de vestire a Evangheliei, iar Dum-
nezeu care doreşte ca nimeni să nu piară ci să vină la mântuire a
ştiut că pentru noi el este formula cea mai bună. Am fost uimită
să constat cum timp de câteva luni au venit şi au şi plecat doi
pastori, iar el a fost al treilea şi a rămas, ceea ce demonstrează
din plin că Dumnezeu aşază omul potrivit la locul potrivit pen-
tru ca succesul să fie deplin în câştigarea de suflete.
Era pragmatic şi avea viziunea lucrului făcut bine şi cu sim-
ţul răspunderii, calitate valoroasă în ochii lui Dumnezeu care
aşteaptă ca darurile care ne-au fost puse la dispoziţie să aducă
rod pentru viaţă veşnică şi pentru slava Numelui Său mare des-
făşurat pretutindeni.
Când a primit Vitomireştiul să se ocupe de el, tocmai înce-
puseră lucrările de construcţie a bisericii şi echipa de muncitori
nu prea lua în serios fiecare detaliu din planul de construcţie,
lucru care nu i-a scăpat deloc pastorului.
Însă era destul de categoric, deşi limbajul folosit era ama-
bil şi nu lăsa loc de întors, muncitorii au înţeles bine că nu au
de ales când este vorba să construieşti pentru Dumnezeu şi nu
pentru oameni şi, prin urmare, clădirea trebuia să fie perfect
construită.
Era modest în atitudine şi înţelept în vorbire, fiecare om,
de la copii şi până la bătrâni căutau prezenţa lui, îşi povesteau
problemele şi cereau sfaturile pe care să le urmeze. La orice oră
din zi sau noapte era dispus să acţioneze dacă era nevoie de el
în lucrarea misionară.
127
MAREA ÎNTÂLNIRE

În anul următor venirii noastre a trebuit să oficieze prima

înmormântare adventistă din Vitomireşti, şi cum nu exista un
cimitir adventist, preotul ortodox nu voia ca trupul neînsufleţit
să fie înhumat în cimitirul lor. Din nefericire în tradiţia ortodo-
xă morţii au o valoare mult mai mare decât cei vii, iar faptul de a
înmormânta un pocăit în cimitirul lor era echivalent cu spurca-
rea locului respectiv. Până la urmă voinţa lui Dumnezeu a fost
cea care s-a impus, dar şi această voinţă are nevoie de oameni
consacraţi prin care Duhul Sfânt să poată lucra.
Colaborarea cu acest om, ne-a ajutat foarte mult în misiu-
nea noastră. Avea un stil deosebit de a te asculta cu mare aten-
ţie, şi de a te învăţa arta de-a trece peste problemele complicate
şi conflictele pe care Satana le ridică pe tărâmul acesta al misi-
unii. Înţelepciunea pe care o primise în dar de la Dumnezeu o
folosea cu multă abilitate şi reuşea să-ţi canalizeze atenţia spre
lucruri importante cu adevărat, iar cele rele se risipeau instan-
taneu.
Programele de Sabat pe care le ţinea, purtau în perma-
nenţă amprenta cerului şi erau presărate cu subiecte captivan-
te atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. Nimeni nu era trecut
cu vederea şi nimeni nu pleca acasă cu sufletul gol. Dumnezeu
îl inspira şi îl călăuzea în tot ceea ce vorbea şi în tot ceea ce fă-
cea. Mesele de părtăşie din Sabat şi plimbările în natură unde
oamenii puteau să fie mai aproape de Dumnezeu şi să poves-
tească din minunile intervenţiilor divine, erau în permanenţă
pe agenda lui.
În ce mă priveşte pe mine personal am primit din partea
lui Dumnezeu darul de a ţine seminarii de cămin, acolo unde
se strâng maxim 7-8 persoane, dar dacă este vorba de întâlni-
rile publice din Sabat unde oamenii vin mult mai mulţi, lucrul
128
 Pastorul nostru

acesta mă depăşeşte. În schimb, pentru pastor, acesta era darul

lui şi-l făcea cu multă pasiune. Multe persoane au intrat în apa
botezului în acest timp de colaborare, numai în anul 2000 s-au
botezat 12 persoane din numărul total.
În 2001 am stabilit să facem o evanghelizare publică în co-
muna Dobroteasa, unde aveam deja o grupă de persoane bote-
zate. Nu am găsit niciun loc public pe care să-l folosim, preo-
tul comunei era pe urmele noastre şi ne-a împiedicat de fiecare
dată. Dacă am văzut că nu reuşim, am închiriat din Vitomireşti
un cort de nuntă şi l-am aşezat în curtea lui nenea Lămbică,
una din persoanele întoarse la Dumnezeu. Zaha a scris un afiş
mare pe care era anunţată perioada, ora şi intrarea liberă a celor
doritori de studii biblice, şi l-a pus pe gardul din faţa casei unde
putea fi citit de toată lumea.
Imediat preotul s-a dus la primărie şi la poliţie şi a făcut
plângere împotriva noastră. A venit primarul împreună cu cei
doi poliţişti ai comunei ca să ne spună că ceea ce facem noi acolo
este ilegal. A fost o discuţie care a dus la un final liniştit pentru
noi datorită faptului că omul are dreptul să facă ce vrea în cur-
tea lui, şi mai ales datorită faptului că Ionuţ i-a întrebat dacă era
mai bine înainte când nenea Lămbică, tatăl lui, era beţivul satu-
lui sau acum când a devenit un om liniştit şi la casa lui. Pur şi
simplu nu au mai avut argumente la această schimbare vizibilă
pentru toată lumea.
A doua zi a venit viceprimarul şi ne-a spus că nu avem voie
să punem afişul pe gard că este spaţiu public şi nu avem auto-
rizaţie. Am hotărât să-l punem pe cortul instalat în curte şi tot
ne-am continuat lucrarea, iar oamenii au venit destul de mulţi.
Era primăvară, cred că luna martie sau aprilie, era puţin frig
afară şi ne gândeam că poate n-o să vină lumea seara la prezen-
129
MAREA ÎNTÂLNIRE

tări din cauza frigului, aşa că am pus în mijlocul cortului o sobă

de rumeguş şi lumea a venit.
Pastorul a ţinut timp de 10 seri prezentări din Biblie şi
mulţi oameni au aflat pentru prima dată că Dumnezeu ne chea-
mă la o viaţă mult mai înaltă decât cea pe care ei o ştiau.
De cele mai multe ori, Dumnezeu transformă ocaziile aces-
tea aparent nefavorabile în ocazii de aur pentru a atinge inima
oamenilor. La sfârşitul anului 2001, atunci când începea sărbă-
toarea Crăciunului, un grup de tineri de la biserica noastră din
Vâlcea au venit la primar acasă şi i-au cântat cele mai frumoase
imnuri despre naşterea Domnului. Omul a fost foarte încântat
şi la fiecare sfârşit de an aştepta grupul nostru să vină şi să cânte,
iar dacă se întâmpla să nu vină în vreun an era tare necăjit şi îl
întreba pe Ionuţ ce s-a întâmplat de nu au venit adventiştii la el
să-i cânte despre naşterea Domnului.

130
 DANA
Doamne, I-a răspuns Simon Petru, la cine să ne
ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Ioan 6,68

Î
n primăvara lui 2000 am cunoscut-o şi pe Dana P. Era că-
sătorită şi locuia împreună cu soţul şi cele două fetiţe la
Piteşti, dar venise în vizită la părinţii care locuiau în satul
Trepteni, la vreo trei km de Vitomireşti.
Într-una din zile a venit la noi asistenta de la dispensar,
doamna Mia, şi l-a rugat pe Zaha să se ducă cu salvarea la Trep-
teni că este acolo o mamă cu o fetiţă de doi ani bolnavă rău. Le-a
dus cu salvarea la spital la Piteşti şi după ce s-a făcut fetiţa bine,
Dana a venit împreună cu soţul ca să ne mulţumească şi să ne
cunoaştem mai bine.
Mi s-a lipit sufletul tare mult de această familie, erau fru-
moşi şi aveau şi un comportament aparte de tot ce întâlnisem
până atunci. Cristina, fetiţa cea mică şi care fusese bolnavă, când
o luam în braţe respira uşurată şi îşi punea capul pe umărul
meu şi nu mai voia să meargă la nimeni decât să stea cuibărită
în braţele mele.
Din prima vizită pe care ne-au făcut-o, mi-am dat seama
că sunt diferiţi de restul lumii, faţa lor luminată m-au lăsat
să bănuiesc că au o altă religie decât cea majoritară. Şi am
aflat că, într-adevăr, frecventau Biserica Evanghelică unde
erau membri şi din când în când mai mergeau şi la Biserica
Penticostală.
131
MAREA ÎNTÂLNIRE

Instantaneu, am simţit că Domnul mi i-a scos în cale şi că

trebuie să mă ocup de ei, aşa că am întrebat-o pe Dana dacă
pot să o mai vizitez la Trepteni şi să vorbim din Biblie. Ea s-a
uitat lung la mine şi m-a întrebat dacă noi, adventiştii, credem
în Domnul Isus.
Mi-a venit să râd, dar chiar m-am abţinut când am văzut
că Dana era foarte serioasă şi chiar credea ce se spunea în lumea
neoprotestantă despre faptul că adventiştii nu cred în Domnul
Isus şi că ei, adică noi, suntem „doar cu legea şi nu cu harul”.
Mai ştia despre adventişti că nu au ce să mănânce, că ei res-
pectă legea lui Moise şi prin urmare alimentaţia lor este foarte
săracă şi foarte puţin diversificată, şi ori de câte ori vedea o per-
soană palidă şi trasă la faţă zicea că este adventistă.
Năzbâtii inventate de diavol şi vehiculate cu mare publi-
citate în spaţiul neoprotestant şi nu numai, ca să împiedice pe
cei chemaţi la mântuire să vină la adevărul curat al Evangheliei.
Poate că este şi vina noastră că nu reuşim să arătăm lumii faţa
adevărată a creştinismului şi episoade de genul acesta ar trebui
să ne înveţe că menirea noastră este una singură, aceea de a re-
flecta pe deplin chipul Mântuitorului iubit şi atât.
Este foarte trist să deţii adevărul la nivel intelectual, dar el
să nu facă nicio schimbare în inima ta, în comportamentul tău,
în viaţa ta de zi cu zi. În Împărăţia lui Dumnezeu nu vor intra
oamenii care au cunoscut mult sau chiar tot din adevărul des-
coperit şi nu l-au pus în practică, dar vor intra oameni care au
pus în practică tot ce au ştiut, chiar dacă adevărurile asimilate
teoretic nu reprezentau totul.
Mântuitorul iubit nu a venit pe acest pământ doar să ne
mântuiască, anii petrecuţi pe planeta noastră au avut scopuri
mult mai largi şi ţinte mult mai numeroase. El ne-a învăţat cum
132
 Dana

să-L imităm pas cu pas ca atunci când lumea va privi la noi să

priceapă că umblăm cu El, iar la venirea Lui să-L privească cu
uimire descoperit pe faţa tuturor celor mântuiţi şi salvaţi...
Am început să mă întâlnesc cu Dana la părinţii ei şi să ne
rugăm împreună şi să studiem Biblia împreună. Ea îl iubea pe
Dumnezeu chiar de când era mică. Cred că era în clasa a V-a
când a devenit extrem de interesată de El şi de ceea ce cere El
de la ea. În spatele casei părinteşti se afla biserica ortodoxă şi
cimitirul unde se desfăşurau cele mai multe ritualuri ortodoxe,
iar Dana se ţinea cu meticulozitate de aceste obiceiuri şi mergea
în mod regulat la preot să se spovedească şi să discute despre
Dumnezeu.
Cam în aceeaşi perioadă s-a înfiinţat la Vitomireşti şi o
grupă de fraţi baptişti, care aveau un lider extrem de cultivat şi
bun vorbitor, cu mare priză la public, care a reuşit să trezească
în locuitorii comunei un interes deosebit. Dana mergea şi ea
împreună cu alţi tineri la aceste întâlniri.
Deşi nu avea nimic a face cu adventiştii, Dăniţă, pastorul
lor, avea toate cărţile lui Ellen White şi predica cu mare putere
din ele despre alimentaţia sănătoasă şi despre stilul de viaţă să-
nătos descris în Biblie. Influenţa predicilor ţinute de el era atât
de puternică, încât Dana şi tot grupul de credincioşi baptişti
nu au mai consumat carne de porc timp de un an de zile şi nici
băuturi alcoolice de niciun fel.
Dăniţă avea o putere de influenţă mare, inclusiv asupra so-
crilor cu care locuia şi pe care i-a convins că trebuie să renunţe
definitiv la tot ce Biblia interzice. A fost atât de convingător în-
cât vinul şi ţuica au fost scoase din butoaie şi vărsate pe pământ.
Dana îşi dorea foarte mult să aibă şi ea o Biblie, dar nu avea
banii necesari ca să o cumpere, aşa că a împrumutat una de la o
133
MAREA ÎNTÂLNIRE

prietenă şi a început s-o copieze pe un caiet. Atât de mare era

râvna şi dragostea ei pentru Dumnezeu.
Există un episod în Vechiul Testament în care Dumnezeu
vine în timpul nopţii la un copil, ca să stea cu el de vorbă şi să-i
descopere din planurile Lui. Îl strigă pe nume şi în momentul
în care Samuel îşi dă seama că Împăratul Universului vrea să
vorbească cu el, adoptă o atitudine de reverenţă şi Domnul în-
cepe să-i facă descoperiri cu privire la viaţa lui şi la viaţa celor
de lângă el. Dumnezeu nu ţine cont de vârstă, El este gata să Se
descopere tuturor persoanelor care-L caută cu o inimă sinceră.
La fel s-a întâmplat şi cu Dana. Era în clasa a VII-a şi în-
tr-o noapte a avut un vis în care Domnul Isus a venit la ea şi a
început să-i povestească foarte multe lucruri din Biblie şi să-i
lumineze mintea şi să înţeleagă adevărurile preţioase ale Sfintei
Scripturi. Conversaţia a fost lungă şi plăcută. Discuţia aceasta
din vis avea loc în curtea casei şi atunci când dialogul s-a termi-
nat şi Domnul a plecat de la ea a văzut pe cerul nopţii, înspre
răsărit, un mesaj clar, scris cu litere mari care spunea aşa: ,,Gră-
biţi-vă la mântuire!”
S-a trezit din somn şi era uimită peste măsură, nu-şi mai
amintea nimic din discuţia cu Domnul, doar faptul că a învăţat-o
multe lucruri din Biblie. Singurele cuvinte rămase în mintea ei au
fost cele scrise cu litere de foc pe firmamentul cerului, şi a fost tare
uimită. De ce îi spunea Dumnezeu să se grăbească la mântuire?!
Cum, ea nu era mântuită?! Ce trebuie oare să mai facă?
Frecventa în mod regulat biserica ortodoxă, respecta cu
stricteţe toate sărbătorile, participa la toate ritualurile care aveau
loc la biserică şi mai mergea pe deasupra şi la grupa de baptişti.
Nu a primit un răspuns clar atunci, dar la sfârşitul clasei a VIII-a,
Dumnezeu a intervenit în viaţa ei printr-o întâmplare.
134
 Dana

Avea o colegă de clasă a cărei soră îşi rupsese piciorul şi era

internată la spitalul din Piteşti la care au plecat împreună să-i
facă o vizită. Acolo a intrat în posesia unor broşuri religioase
pe care le-a citit cu mare bucurie. A văzut că pe spatele acestor
broşuri era pusă adresa de contact unde putea să scrie şi să pri-
mească şi alte cărţi. A scris şi în câteva săptămâni a primit Biblia
pe care şi-o dorea foarte mult.
Mai mult, în vacanţă de vară a mers timp de două luni la
această biserică evanghelică din Piteşti şi a locuit la membrii
bisericii. S-a predat Domnului pentru că acesta era modul de
intrare în biserică şi era foarte bucuroasă. Seara când era în au-
togară şi aştepta maşina ca s-o aducă acasă a intrat în vorbă cu
o adventistă căreia i s-a destăinuit şi i-a povestit cât de fericită
era că în ziua aceea s-a predat Domnului Isus şi are inima plină
de bucuria mântuirii.
Din nefericire nu a dat peste o adventistă plină de înţele-
gere faţă de cei începători în ale mântuirii, a dat peste o adven-
tistă mai conservatoare, care i-a spus direct în faţă că dacă nu
respectă Sabatul nu are nicio şansă la mântuire. Săraca Dana!
Era din ce în ce mai convinsă că adventişti nu au nimic de-a face
cu Domnul Isus, ci doar cu Sabatul şi cu interzicerea folosirii
cărnii de porc!
Când nu putea să meargă duminica la Piteşti, mergea la
grupa baptistă. Îi plăcea foarte mult cum predica liderul grupei,
cunoştea foarte bine Evanghelia şi cuvântul pe care-l rostea avea
destulă putere. Însă, râvna lui pentru viaţa spirituală pe care o
descoperise şi capacitatea lui intelectuală mare l-au dus la stu-
dierea unor cărţi care aparţineau ocultismului. Aşa că lucrurile
nebiblice pe care le descoperise, cum ar fi nemurirea sufletului
şi reîncarnarea succesivă până la desăvârşirea spiritului, le-a in-
trodus în prezentările lui de la grupă.
135
MAREA ÎNTÂLNIRE

Mai târziu, când am venit noi în Vitomireşti, am avut dis-

cuţii cu el pe această temă şi după ce ne-a invitat acasă la el
am aflat că omul era adeptul lui Rudolf Steiner. Camera lui de
studiu era plină de portrete ale acestui filozof şi de cărţile lui, iar
religia pe care o predica nu mai avea mare lucru din creştinis-
mul biblic. Îmi amintesc că după discuţia avută cu el şi când s-a
convins că nu suntem o pradă uşoară care înghite tot ce i se dă,
a încercat pe toate căile să împiedice pe cei care studiau cu noi
să nu accepte adevărurile prezentate.
Cu toate acestea, Dana, deşi nu era baptistă, mergea regu-
lat la ei ca să-l asculte pe acest om cum predică. Asta până într-o
zi când Dăniţă s-a hotărât să se întoarcă la biserica ortodoxă
împreună cu majoritatea celor care se botezaseră la baptişti.
Neînţelegerile dintre el şi pastorul baptist coordonator de la
Craiova au fost atât de mari încât a dus la părăsirea bisericii
şi întoarcerea la ortodoxie. A murit destul de tânăr şi când am
întâlnit-o pe soţia lui şi am vrut să o încurajez pentru pierderea
suferită, mi-a spus senină că ea şi băiatul lor comunică cu el şi
sunt foarte liniştiţi în privinţa aceasta. Este uimitor cât de pu-
ternică este influenţa diavolului asupra omului şi cum reuşeşte
să se camufleze şi să le înşele minţile.
Dana a fost extrem de zguduită de această întâmplare şi se
ruga la Dumnezeu şi Îl întreba ce să facă, unde să se ducă. La
biserica ortodoxă nu se gândea sub nicio formă să se întoarcă, la
biserica Evanghelică unde era deja înscrisă ca membră ajungea
destul de rar din cauza distanţei mari şi a lipsei financiare.
Dar Dumnezeu care veghează ca un Suveran peste toată
întinderea pământului, El care răspunde şi la rugăciunile ne-
rostite a văzut durerea şi dezamăgirea din inima Danei şi i-a
pus în minte episodul din Evanghelia după Ioan capitolul 6,
136
 Dana

acolo unde mulţimea ucenicilor L-au părăsit şi au rămas doar

cei 12 pe care Isus i-a întrebat scurt: ,,Voi nu vă duceţi?” Petru
a formulat răspunsul pentru cei de atunci, dar şi pentru Dana
,, La cine să ne ducem, Doamne? Tu ai cuvintele vieţii veşnice
şi noi am ajuns la convingerea că tu eşti Hristosul, Sfântul lui
Dumnezeu.”
Cu acest răspuns din partea Domnului, a rămas atârnată
atât de grupa mică de baptişti rămasă în urma destrămării, cât
şi de biserica Evanghelică de la Piteşti. Când părinţii şi rudele
au văzut că rămâne statornică în credinţa ei au încercat prin
orice mijloace s-o determine să se întoarcă la ortodoxie, dar nu
au reuşit.
Îşi aminteşte cu plăcere cum a simţit mâna Domnului în
viaţa ei în această perioadă de frământare spirituală, notele la
şcoală au început să crească, mintea ei era mult mai ageră şi
viaţa de familie a început să se îmbunătăţească.
Într-o zi a plecat cu tatăl ei la piaţă, ca să vândă produse
din grădină şi să facă rost de nişte bani. Tatăl a lăsat-o singură
să vândă şi a plecat la bar să cheltuiască şi puţinii bani pe ca-
re-i câştigaseră. Dana era foarte tristă, marfa nu se vindea de-
loc, tata era în bar, mai mult, erau persoane care nu credeau că
marfa pe care o vindea era de la ţară, ci credeau şi-i spuneau că
o cumpărase de la oraş şi făcea bişniţă cu ea. S-a simţit părăsită
de Dumnezeu şi supărată pe El că nu intervine ca s-o ajute.
Seara aceea a fost prima seară după mulţi ani, când s-a cul-
cat fără să se roage şi fără să stea de vorbă cu Domnul. Pur şi
simplu era supărată pe El. A doua zi la şcoală, a primit o scri-
soare de la o prietenă cu care se încuraja reciproc pe drumul
credinţei şi aceasta o întreba dacă se mai roagă Domnului, indi-
ferent de problemele pe care le întâmpină. Cuvintele acestea au
137
MAREA ÎNTÂLNIRE

fost ca un mesaj direct de la Dumnezeu şi au reuşit să o aducă

din nou pe genunchi şi să-şi ceară iertare pentru faptul că nu a
reuşit să vadă cum Dumnezeu o ajutase să vândă suficient ca să
poată cumpăra biletele de întoarcere acasă.
După terminarea liceului s-a angajat într-o fabrică de cro-
itorie la Piteşti. Din cauza faptului că era pocăită şi încerca să
vorbească colegilor despre Domnul Isus era văzută foarte rău,
era ca o ciudată în mijlocul unor oameni normali. A suferit mult
şi zilnic, dar viaţa ei frumoasă a avut o influenţă benefică asu-
pra uneia dintre colege. Douăzeci de ani mai târziu a sunat-o
la telefon şi i-a spus că L-a găsit pe Domnul Isus şi a încheiat
legământul cu El prin botez şi datorită exemplului pe care ea l-a
dat când erau colege de serviciu.
În biserica evanghelică pe care o frecventa nu se practica
botezul adulţilor, ci doar botezul pruncilor. Dana îşi dorea foar-
te mult să se boteze prin scufundare aşa cum scria Biblia şi aşa
cum a procedat şi Domnul Isus. Soţul ei, deşi era evanghelist ca
şi ea, iubea foarte mult pe fraţii penticostali şi de câte ori avea
ocazie mergea la biserica lor şi mai mergea şi Dana din când în
când.
Într-o zi, fără ştirea soţului care nu credea că botezul este
necesar, Dana a mers la o grupare dizidentă a penticostalilor
care se numeau Prooroci, ca să fie şi ea botezată prin scufun-
dare aşa cum spune Biblia. Era iarnă, un ger cumplit şi Dana a
primit botezul prin scufundare la o apă curgătoare unde a fost
nevoie să se spargă gheaţa ca să se oficieze slujba. Credea că o să
îngheţe de frig în apa aceea rece, dar dorinţa sufletului ei de-a
face voia Domnului a ajutat-o să nu simtă nimic. Ea nu avea de
gând să rămână în biserica proorocilor, folosise doar oportuni-
tatea pe care aceştia o aveau.
138
 Dana

Imediat după botezul în biserica proorocilor, avea loc rugă-

ciunea de consacrare a celui nou botezat, aşa că au venit în jurul
ei, au întins mâna peste capul ei şi au început să cheme duhul
ca să-i dea şi Danei darul de a prooroci şi de a vorbi în alte lim-
bi necunoscute. Era puţin speriată, nu se aştepta la o astfel de
manifestare, oamenii pe lângă faptul că erau ridicoli, începuseră
să o strângă de gât ca să repete fraze fără sens până când o lua
duhul în stăpânire. Nu a mai călcat în biserica lor, însă ceva s-a
întâmplat în viaţa ei.
A început să viseze tot ce urma să se întâmple: dacă soţul
mergea la cumpărături, ea ştia exact ce cumpărase şi tot ce avea
în sacoşe sau alte lucruri mărunte care urmau să aibă loc. Nu e
deloc plăcut să ştii exact ce urmează să se întâmple, aşa că viaţa
începuse să devină un calvar.
Cam în perioada aceasta ne-am cunoscut noi. Am început
studiul biblic cu ea şi erau aşa de multe lucruri la care trebuia
să renunţe că nu erau biblice, şi tot atât de multe lucruri pe care
trebuia să le accepte ca fiind din Biblie. Primul lucru de care s-a
poticnit a fost adevărul despre faptul că mai există şi alte lumi
create de Dumnezeu, lumi care nu au căzut în păcat aşa cum
s-a întâmplat cu planeta noastră. Era atât de uimită, fascinată,
dar sceptică. Cum să mai existe alte lumi! Nu auzise niciodată
despre aşa ceva.
Seara, după ce am plecat de la întâlnirea cu ea, a ieşit afară,
a privit cerul plin cu stele şi L-a rugat pe Dumnezeu să-i spună
dacă aşa stau lucrurile. O pace specială i-a umplut inima, s-a
întors în casă a luat Biblia şi a început să citească versetele din
cartea lui Iov cu mare atenţie, acele versetele care vorbeau des-
pre întâlnirea lui Dumnezeu cu fiii Săi care veniseră de pe alte
planete...
139
MAREA ÎNTÂLNIRE

Peste problema nemuririi sufletului am trecut fără prea

multă bătaie de cap, de multă vreme Duhul Sfânt o ajutase să
înţeleagă că este un nonsens să susţină că sufletul merge la cer în
momentul morţii şi apoi vine şi intră în mormântul unde zace
trupul descompus ca să poată avea loc învierea.
Toate bune şi frumoase până când am stabilit ziua botezu-
lui. Ştia că soţul se opune să se facă adventistă, dar pentru ea nu
reprezenta nicio problemă împotrivirea lui. Din clasa a cincea
Îl căuta pe Dumnezeu şi trecuse prin atât de multe biserici şi
nu simţise nicio uşurare, iar acum când era convinsă ca acesta
este drumul, şi în sfârşit găsise liniştea mult visată, nu-i păsa de
absolut nimic.
Botezul a fost programat să aibă loc într-o sâmbătă din
luna august a anului 2000, la comunitatea din Milcoiu, unde
urmau să se boteze şi alte persoane. Nu a vrut să-i spună din
timp soţului ce are de gând să facă, deşi eu am insistat şi i-am
spus că aşa este corect şi normal. Pur şi simplu i-a spus vineri
seara să vină sâmbătă la Vitomireşti că are o surpriză pentru el.
Surpriza nu a fost doar pentru el, surpriza a fost mare
pentru Dana şi pentru noi. Aveam pe atunci un microbuz VW
Transporter cu 9 locuri în care intram 18-20 de persoane. Aşa
că ne-am urcat în el, şi Dana şi soţul şi toţi care mai eram la
Vitomireşti, şi am plecat la biserica de la Milcoiu.
Însă când a aflat soţul că Dana vrea să se boteze la adven-
tişti, a început scandalul de pe lume. Nu pot să vă descriu ce a
fost acolo, nimeni nu a reuşit să-l convingă că nu este un pas
greşit. Furia demonului era mare nu numai pe Dana, dar şi
pe mine că reuşisem să-i învârt minţile, cum spunea el. A stat
Dana cu fetiţa în braţe şi cu lacrimile pe obraji şi cu rugăminţile
către el ca s-o lase să se boteze şi nu a fost chip. Mai mult, când
140
 Dana

au ajuns la Trepteni a luat şi bătaie de la el, ca să fie sigur că-i va

scoate din cap definitiv ideea botezului.
Sâmbătă seara a plecat la Piteşti, convins fiind că botezul
se face doar sâmbăta la noi şi urmând să vină s-o ia pe Dana
vinerea următoare ca s-o împiedice să se boteze în Sabatul ur-
mător. Ultimele lui cuvinte au fost:,,Dana, să nu cumva să faci
un pas greşit!”
După plecarea lui a venit Dana la noi şi ne-a întrebat dacă
poate să se boteze a doua zi, că ea nu vrea să mai aştepte până
sâmbătă. Am sunat pe pastor şi i-am spus dorinţa Danei. Eram
destul de tristă, nu-mi plăcea să ştiu că sunt generatoare de con-
flicte în familiile în care intram, dar aceasta face Evanghelia şi
nu cei care duc Evanghelia. Mântuitorul iubit spune: ,,Să nu
credeţi că am venit să aduc pace pe pământ. Nu am venit să
aduc pace, ci sabie... iar duşmanii omului vor fi cei din casa lui.”
A doua zi, duminică, trebuia să vină la noi ca să plecăm
împreună la râul Topolog unde avea loc botezul. Deşi era o dis-
tanţă destul de mare pentru Dana care venea cu fetiţele în braţe
la noi, nu am vrut să mă duc s-o iau cu maşina. Aşa am gândit
eu că este mai bine, dacă voia cu adevărat să se boteze şi să nu fie
influenţată cumva de noi să vină, dacă nu, să nu vină.
Era o zi de vară toridă şi exact la ora stabilită, Dana cu feti-
ţele în braţe şi-a făcut apariţia. Deşi îmi părea rău pentru că nu
m-am dus să le iau cu maşina, aveam convingerea că-şi doreşte
din toată inima acest legământ al botezului. A fost un botez
extraordinar de frumos.
Toată biserica din Milcoiu şi foarte mulţi de laRâmnicul
Vâlcea au venit să o încurajeze pe Dănuţa şi să o susţină. A fost
o predică frumoasă, în aer liber pe care a ţinut-o pastorul nos-
tru şi la care au participat şi vecinii din apropierea râului.
141
MAREA ÎNTÂLNIRE

Aveam în minte şi în inimă un sentiment că facem parte

din mulţimea celor proscrişi de-a lungul timpului, care au tre-
buit să rătăcească prin pustiuri, prin munţi şi peşteri. Simţeam
până în profunzimea sufletului şi durerea şi bucuria Danei, ca şi
cum eu personal aş fi fost părtaşă la ele.
Vinerea următoare când a venit soţul s-o ia la Piteşti, a fost
uimit de lumina şi pacea care era pe faţa ei şi şi-a dat seama ca
Dana se botezase, înainte ca ea să-l anunţe. Vineri seara nu a
reuşit să ajungă la biserica adventistă din Piteşti, dar era foarte
hotărâtă ca sâmbătă dimineaţa să nu lipsească, chiar dacă va
avea probleme cu soţul.
A avut o noapte cu multe frământări, cu multe întrebări,
cu multă rugăciune ca Domnul s-o întărească şi s-o susţină pe
noul drum al credinţei. Şi Domnul a fost cu ea şi noaptea i-a dat
un vis foarte interesant.
A visat că mergea la biserica adventistă însoţită doar de fe-
tiţa cea mare, şi la intrare stătea un bărbat care a întâmpinat-o
cu salutul de bun venit, a poftit-o în sala de cult şi a asigurat-o
că se va simţi foarte bine ascultând muzica intonată de corul
bisericii şi predica ţinută de la amvon.
Dimineaţa s-a trezit şi s-a apucat să se îmbrace de biserică,
apoi a vrut să îmbrace şi fetiţele, dar soţul nu a vrut să o lase să
meargă cu ea decât pe fetiţa cea mare. Când a ajuns la biserica
adventistă mai erau câteva minute şi începea serviciul divin, cel
mai important serviciu din programul bisericii. A găsit un loc
liber mai în faţă şi s-a aşezat comod, dar cu emoţiile pe care ţi le
dă venirea pentru prima dată într-un astfel de loc.
În sfârşit, pauza s-a terminat, formaţia a urcat la amvon,
corul a cântat şi urma să se ridice cel desemnat şi să ţină predica.
În momentul în care a văzut pe cel care vorbeşte a simţit că se
142
 Dana

prăbuşește de emoţii. Cel care vorbea era exact persoana din vi-
sul ei şi era chiar pastorul comunităţii din Piteşti. Orice umbră
de îndoială s-a risipit din mintea şi inima ei. Alesese calea cea
dreaptă!
Ce Dumnezeu bun! Cum ştie El să pregătească momente
deosebite ca să ne ajute să trecem peste obstacolele vieţii şi să
rămânem conectaţi în permanenţă la El, cum risipeşte îndoiala
care apare în viaţa noastră aşa cum soarele risipeşte cu lumina
lui umbrele nopţii!
În timpul studiilor biblice pe care le-am făcut cu Dana,
i-am cunoscut şi pe fraţii ei mai mici. Doi dintre ei, Costi şi Vali,
au primit şi ei botezul în următorii ani. Apoi Costi s-a căsătorit
cu Nadia, o altă fată cu care am studiat şi care s-a botezat şi ea.
Slavă Domnului! Meritul este doar al Lui şi numai al Lui!

143
 NENEA COSTEL
De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează
împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu,
şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi
după planul Său. Romani 8,28

L
a Vitomireşti, istoria convertirii lui nenea Costel a fost
printre ultimele experienţe inedite la care Dumnezeu
ne-a făcut martori. Omul acesta era un ciudat în cel mai
profund sens al cuvântului, iubea singurătatea, sta departe de
societate, toată ziua şi-o petrecea la o casă singuratică pe care o
cumpărase în mijlocul pădurii, unde nu era deranjat de oameni
şi nu trebuia să comunice cu cineva.
Dacă voiai să dai de el, trebuia să-l cauţi dis de diminea-
ţă sau seara târziu, altfel nu aveai nicio şansă să-l găseşti decât
dacă mergeai la casa din pădure, dar şi acolo trebuia să strigi
mult şi bine în faţa unei porţi înalte de doi – trei metri.
Mereu îl vedeam trecând prin faţa porţii noastre, seara când
se întorcea de la casa din pădure. Făcea un mic ocol trecând pe
drumul nostru mai singuratic, decât să meargă direct pe dru-
mul lui care trecea printre două cârciumi pline cu oamenii care
stăteau la băut sau la discuţii.
Într-o zi a avut nevoie sa meargă cu salvarea la Slatina şi a
trebuit să apeleze la noi. Dumnezeu a aranjat lucrurile în aşa fel
că a fost suficient timp liber la dispoziţie ca să discute cu Zaha
şi să se împrietenească. Apoi, împreună, l-am vizitat de câteva
144
 Nenea costel

ori la casa din pădure unde am aflat mai multe lucruri despre el
şi despre viaţa lui spirituală.
S-a născut într-o familie în care pacea lipsea cu desăvârşire,
mai tot timpul erau certuri între părinţi, şi din cauza aceasta,
el a dezvoltat o timiditate excesivă, devenind un copil fricos,
frustrat, lipsit de iniţiativă şi singuratic. Considera că societatea
strică pe om, pretutindeni vedea doar oameni plini de răutate,
viciaţi, indolenţi şi frivoli, o lume în care nu-şi găsea locul şi
în care nu voia să şi-l găsească. Considera că dragostea pentru
animale şi dragostea pentru singurătate, sunt mai de dorit decât
dragostea pentru oameni şi societate.
Timpul a trecut şi a ajuns elev la liceu, apoi a trebuit să
meargă în practică la o uzină din Slatina. Aici lucra şi fratele lui
mai mare cu 10 ani, un frate din altă căsătorie a mamei. Prin
intermediul lui a cunoscut primul om care era total diferit de
toţi pe care îi văzuse şi întâlnise până la data aceea.
Într-una din zile, la pauza de masă a jucat o partidă de şah
cu respectiva persoană şi l-a învins. Se aştepta ca omul să se su-
pere, mai ales că era mai în vârstă, se aştepta să zică ceva rău, să
înjure sau cine ştie ce altă atitudine să manifeste. Dar nimic din
toate astea nu s-a întâmplat. Omul l-a bătut frumos pe umăr,
l-a felicitat şi l-a încurajat, i-a zâmbit şi i-a strâns mâna.
Era şocat, uimit, nu-i venea să creadă că mai sunt şi oameni
blânzi, amabili, buni de te legi la rană cu ei şi gata să-ţi răspundă
frumos la tot ce ai făcut şi gată să te asculte la tot ce ai de spus.
Într-o zi, acest domn le-a făcut o invitaţie la o întâlnire religi-
oasă care avea loc într-o casă particulară, şi cum era de aşteptat,
pentru că nu puteai să refuzi un om aşa de bun ca el, s-au dus.
A fost pentru prima dată când vedea oameni adunaţi să
citească din Biblie, să cânte pentru slava lui Dumnezeu şi să se
145
MAREA ÎNTÂLNIRE

roage fără să fie strânşi într-o biserică şi fără să fie conduşi de

către un preot. Atmosfera era plăcută, îmbietoare şi primitoare,
toată lumea avea faţa senină şi luminoasă şi cântecele lor vor-
beau despre o altă lume, o împărăţie cerească care este pregătită
tuturor celor care cred în Dumnezeu. Mult timp după această
vizită, versurile şi melodia cântecelor ascultate acolo rezonau
în mintea lui ca o chemare la o viaţă mai bună şi mai frumoasă.
Anii au trecut şi nenea Costel s-a stabilit în Slatina. Într-o
zi, a văzut pe stradă un afiş care anunţa că la Casa de Cultură a
Sindicatelor va avea loc o întâlnire evanghelistică ţinută de un
vorbitor de limbă străină, iar intrarea era liberă. Bineînţeles că
a mers şi a fost uimit să constate că sala era aproape neîncăpă-
toare, lume foarte multă, iar prezentările erau deosebite, cu un
mesaj nemaiauzit de el până la momentul acela.
Într-o seară, prezentatorul a vorbit despre Sabat. Nu mai
auzise de lucrul acesta niciodată, dar i-a rămas în minte şi de
multe ori se întreba ce să fie cu acest Sabat. Pentru că a partici-
pat la toate întâlnirile de la Casa de Cultură, a primit gratis de
la prezentatori o Biblie cu coperţi negre şi fără cruce.
Fiind un om care iubea cartea, s-a şi apucat de citit, dar
după câteva pagini a pus-o deoparte şi şi-a zis că nu e pentru
el, drept dovadă că nu înţelege nimic din ea. Când a mers acasă,
a luat şi Biblia primită cadou ca s-o arate mamei lui care era o
femeie bisericoasă. Mama a pornit cu Biblia sub braţ la preotul
satului ca să o cerceteze şi să-i spună dacă această carte merită
să fie citită sau este o carte de-a pocăiţilor.
Ce credeţi că a făcut preotul? I-a spus mamei să meargă
acasă şi să arunce Biblia în foc, că nu este Biblia adevărată. Bi-
blia adevărată are cruce pe copertă, acesta este semnul de iden-
tificare al unei Biblii adevărate de una falsă, zicea preotul. Biata
146
 Nenea costel

femeie, a făcut exact ce a zis preotul, iar nenea Costel a rămas

fără Biblie şi cu mintea liniştită că a făcut un lucru bun.
Este uimitor cât de multe păcate făcute cu voia îşi strâng
preoţii în cartea de judecată!..Să spui că Biblia e falsă dacă nu
are pe copertă crucea, deşi conţinutul este acelaşi ca şi al Bibliei
cu cruce, şi să spui că Biblia e a rătăciţilor, dacă nu e tradusă
într-o română arhaică, mi se pare un păcat de neiertat.
Au trecut ceva ani de la evanghelizarea de la Casa de Cul-
tură, dar ceva s-a întâmplat în mintea lui nenea Costel. Tot
mai des îşi punea următoarele întrebări: De unde vine? Încotro
merge? Care-i sensul vieţii lui? Există Dumnezeu?
Frământat de atâtea întrebări profunde, întrebări care au
frământat mintea oamenilor de-a lungul timpului, nu se aştepta
să găsească un răspuns clar la ele, dar nici nu renunţa. Numai
că deasupra tuturor lucrurilor, deasupra frământărilor şi cău-
tărilor oamenilor se găseşte Dumnezeu, un Dumnezeu extrem
de atent să ne răspundă la tot ce întrebăm cu scopul sincer de-a
şti şi de-a fi luminaţi. Ceea ce este uimitor la Dumnezeu este
modul pe care îl alege să se facă cunoscut, un mod diferit de la
persoană la persoană şi de la împrejurare la împrejurare.
Nenea Costel lucra ca electrician la o întreprindere din Sla-
tina şi era în tură de noapte. S-a defectat un pod rulant şi el
împreună cu un coleg trebuiau să-l repare. Colegul a mers să
scoată din priză separatorul, dar din neatenţie nu l-a scos pe cel
care trebuia. Nenea Costel s-a urcat pe podul rulant la o înălţi-
me de 6 metri, şi-a prins centura de siguranţă de cablul electric
care alimenta podul şi s-a apucat liniştit de lucru, convins că
energia electrică este întreruptă.
Cum era de aşteptat l-a prins curentul în plin, mâinile au
rămas încleştate, nu mai putea să se mişte, femeia care asigura
147
MAREA ÎNTÂLNIRE

manevrele podului rulant a început să ţipe şi în secunda ur-

mătoare a căzut în gol împreună cu cablul electric de care îşi
prinsese centura de siguranţă.
Atunci a primit un răspuns la întrebările şi frământările
lui. Putea să moară electrocutat, putea să moară lovindu-se cu
capul de ciment şi putea să moară căzând pe frezele care tocau
metalul, dar Cineva a intervenit şi a anihilat curentul, Cineva
a intervenit şi a amortizat căderea prin cablul de care îşi legase
centura de siguranţă şi Acel Cineva a făcut să cadă în spaţiul
dintre frezele de tocat. Nu a rămas cu niciun semn exterior, ni-
mic care să amintească această păţanie, dar în mintea lui s-a
fixat adânc gândul că Dumnezeu există şi că-I pasă.
În anul 1996, a decis împreună cu soţia să vândă aparta-
mentul şi să se mute la Vitomireşti, acolo unde soţia avea casa
bătrânească a părinţilor ei. Cu banii obţinuţi pe apartament a
construit o casă nouă şi a mai cumpărat şi casa din pădure, ca
loc de refugiu pentru el.
Aşa cum am spus, prin anul 2001 am intrat în legătură
cu acest domn şi cu familia lui. Am început studiul biblic cu
ei. Casa lor era foarte aproape de biserica noastră, aşa că seara
după ce nenea Costel se întorcea de la casa din pădure, mer-
geam la ei şi studiam în linişte din Biblie.
Soţia lui era o femeie prietenoasă, extrem de harnică şi
bună gospodină, dar nu avea nicio dorință după Dumnezeu.
Ortodoxia era suficientă pentru ea, dar spera că religia noastră
îl va ajuta pe nenea Costel să se schimbe în bine, să nu mai fie
aşa singuratic şi izolat, şi să scape de patima băutului pe care
o dezvoltase de când se mutase în Vitomireşti. Nimeni nu l-a
văzut beat, dar puţinul alcool pe care-l folosea zilnic făcuse din
148
 Nenea costel

el un om dependent, şi atunci când era ameţit, comportamentul

faţă de soţie lăsa de dorit.
Deşi trecuseră două-trei luni de studiu, simţeam că nenea
Costel îmi ascunde ceva. Pe de o parte, eu eram o persoană
destul de insistentă, iar pe de alta, nu voiam să intre în rândul
bisericii persoane care au ceva de ascuns şi nu sunt sincere. Nu
m-am lăsat, până nu am elucidat misterul.
Într-o zi eram la casa din pădure cu el şi cu Zaha şi am in-
sistat să-i vizitez casa şi să văd şi eu cum arată în interiorul, dar
nenea nu avea chef să-mi îndeplinească dorinţa. Până la urmă
s-a hotărât să ne-o arate, ca să scape de insistenţele mele. Casa
avea două camere, un beci şi o prispă pe lungimea ei.
Când am intrat în prima încăpere am observat că cea de-a
doua cameră avea la uşa de la intrare un lacăt, şi cum era de
aşteptat, nenea Costel ne-a spus că nu poate să ne arate şi nici
să ne spună ce păstrează el acolo. Bine a făcut că nu ne-a arătat,
probabil că dacă ne-ar fi arătat, cred că aş fi făcut un şoc sau cine
ştie ce s-ar fi întâmplat.
Mi-am dat seama că acolo trebuie să fie lucrul pe care mi-l
ascundea. Dar ce să fie acolo? Multe gânduri îmi treceau prin
minte şi imaginaţia era destul de bogată, dar nu intuiam nimic
concret. Într-un final, omul s-a decis să mărturisească şi a fă-
cut-o din proprie iniţiativă. Ne-a povestit că în camera cu lacăt
avea şi creştea vipere, de la care recolta veninul, ca să-l vândă
către cei interesaţi de comercializarea lui.
Cum?! Vipere?! Nu mi-a venit să cred că nenea Costel, cel
timid şi speriat de lume poate să se ocupe de aşa ceva, dar lucru-
rile stăteau chiar aşa. Totul a pornit de la un anunţ în ziar, pus
de către o persoană din zona Băilor Herculane şi care spunea că
are spre vânzare vipere pentru recoltat veninul.
149
MAREA ÎNTÂLNIRE

Se ofereau acolo avantajele unei astfel de afaceri şi un docu-

mentar amplu despre cum trebuie să procedezi dacă intri într-o
astfel de afacere. După ce a luat legătura telefonică cu persoana
respectivă, au stabilit ziua când să se întâlnească şi a plecat la
drum.
Când a ajuns la adresă, a dat peste o persoană pasionată de
multe lucruri excentrice: pe lângă faptul că creştea vipere, era
crescător de broaşte ţestoase, crescător de prepeliţe, avea acvarii
nenumărate, iubea foarte mult muntele şi făcuse turul Româ-
niei cu bicicleta de cinci ori. Inginer de profesie, iscusit în afa-
ceri, bun de gură, a reuşit să-l ameţească pe nenea Costel şi să-i
vândă 42 de pui de viperă pe care a dat o sumă destul de mare.
Apoi, regulat îl suna să se ducă şi să ia alte exemplare.
Într-o ocazie, în timp ce transferau viperele dintr-un sac în
altul, una şi-a înfipt colţul în mâna lui nenea Costel. Norocul lui
că veninul fusese recoltat cu puţin timp înainte de a sosi el acolo
şi nu a păţit nimic.
Mă tot gândeam cum să-i explic acestui om că ceea ce făcea
el este periculos şi necompatibil cu ce spune Biblia, dar nu ştiam
niciun text care să interzică acest lucru decât asemănarea dintre
aceste vietăţi şi diavol. El era dispus să renunţe la acest job, dacă
există în Biblie ceva care să-i spună că e păcat.
Biblia are răspuns la toate problemele omenirii, când a fost
scrisă a fost inspirată de Dumnezeu cu acest scop, pentru ca
omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru
orice lucrare bună, să ştie care e calea corectă pe care trebuie să
meargă. Dar unele răspunsuri trebuie deduse prin gândire şi
prin logică.
Se apropia şi finalul studiului din cartea de doctrine şi ne-
nea Costel era hotărât să se boteze, dar eu nu voiam sub nicio
150
 Nenea costel

formă să se mai ocupe de creşterea viperelor şi îmi doream să

termine cu problema asta înainte de botez. Aveam sentimentul
profund că viaţa lui era în pericol pe de-o parte, iar de cealaltă
parte, nu mi se părea compatibilă cu credinţa biblică. Dar nenea
Costel nu putea fi convins că trebuie să renunţe la acest job,
investise o sumă imensă în ea şi nu voia să accepte faptul că
trebuie să piardă totul.
În discuţiile mele cu soţia lui, simţeam că şi ea îşi doreşte
foarte mult ca el să renunţe la această afacere şi să nu mai stea
cu frica aproape că într-o zi i se va întâmpla ceva. Atunci am
avut o discuţie cu el şi am stabilit ca să ne rugăm ca Domnul
să intervină şi să rezolve cumva problema. După ce ne-am ru-
gat, au trecut câteva zile şi apoi a venit şi răspunsul din partea
Domnului.
Cred că era o seară de vineri când a venit la noi soţia lui, şi
era foarte speriată, tremura din tot corpul şi încerca să ne expli-
ce că trebuie să mergem urgent la ei acasă că s-a întâmplat ceva
grav. Când ne-am dus am găsit un om şi mai speriat şi în dureri
grozave, ţipa din cauza lor dar nu voia să meargă la medic.
Ce se întâmplase? Nenea Costel a plecat dis de dimineaţă
la casa din pădure cu o misiune mai specială ca de obicei. Era
ziua când trebuia să recolteze veninul de la vipere. Există un
proverb românesc care spune că de ce ţi-e frică nu scapi, iar ne-
nea Costel care era destul de fricos gândindu-se că s-ar putea să
nu scape de muşcătura viperei, tocmai asta i s-a întâmplat.
În timp ce încerca să recolteze veninul, vipera şi-a înfipt
colţul în degetul de la mâna dreaptă. S-a speriat, ştia foarte bine
ce urmează, aşa că a plecat de la casa din pădure şi a venit acasă.
Soţia lui a încercat să-l convingă să meargă la spital dar nu a
reuşit, şi nici noi nu am reuşit.
151
MAREA ÎNTÂLNIRE

Dacă am văzut că nu vrea să meargă, ne-am rugat toată

noaptea ca Dumnezeu să intervină cumva şi să oprească trage-
dia care urmează inevitabil unei astfel de întâmplări nefericite.
Nu voiam să se spună în sat că a murit pentru că a intrat în rela-
ţie cu adventiştii, aşa că L-am rugat pe Dumnezeu să intervină
cu putere în noaptea aceea. Şi a intervenit!
Deşi nu a dormit, deşi a avut dureri groaznice, deşi i s-a
umflat și înnegrit degetul, totuşi, Dumnezeu nu a permis ca ve-
ninul să-şi facă efectul până la capăt. O persoană muşcată de
viperă trece prin simptome groaznice, începând cu cele descrise
mai sus şi continuând cu tulburări de vedere, tulburări de respi-
raţie, transpiraţii reci, tulburări digestive, tensiune scăzută, şoc
si apoi moarte în cel mult cinci ore.
La nenea Costel, efectele veninului au rămas în fază incipi-
entă până dimineaţa când a venit o rudă de la Piteşti şi a reuşit
să-l convingă să meargă la spital, unde i s-a acordat ajutorul ne-
cesar şi a scăpat cu bine. Pentru mine personal a fost o minune a
intervenţiei divine, Dumnezeu ştie cu precizie cum să intervină
şi să lucreze la inima fiecărui om care poartă în suflet dorinţa de
o relaţie personală cu El.
Biblia vorbeşte despre poporul evreu care şi-a pierdut
răbdarea în pustie şi au început să murmure împotriva lui
Dumnezeu şi să dispreţuiască mana pe care o primeau gra-
tis în fiecare dimineaţă din cer, ca hrană pentru corpurile lor.
Atunci Dumnezeu şi-a retras mâna de peste ei şi viperele de-
şertului au început să-i muşte şi toţi care nu voiau să privească
la şarpele de aramă înălţat de Moise pe o prăjină ca un simbol
al lui Isus Hristos cel răstignit, au murit. Dar, au fost destui
de mulţi care şi-au scăpat viaţa privind prin credinţă la Isus
cel răstignit.
152
 Nenea costel

Aşa a făcut şi nenea Costel, toată noaptea a strigat la

Dumnezeu să nu-l lase, să se îndure de el, că vrea să facă voia
Lui dacă intervine. Nu era vorba doar de nenea Costel, era în
joc imaginea lui Dumnezeu prezentată de noi, aşa că minunea
s-a produs. Dumnezeu a ştiut că doar aşa poate să-l convingă
pe nenea Costel să lase viperele în pace şi să nu le mai ţină
în captivitate, şi că a fi creştin cum spune Biblia înseamnă să
nu te ocupi de astfel de lucruri. Imediat cum s-a făcut bine a
luat frumuşel toate exemplarele pe care le avea şi le-a dus în
mediul lor natural.
Mai rămânea o problemă de rezolvat înainte de botez. Al-
coolul! Deşi nu consuma în cantităţi mari, doza mică era fo-
losită zilnic şi se pare că lucrul acesta este mult mai dăunător
decât dacă ai folosi cantităţi mari în ocazii mai rare, crează o
dependenţă mai puternică şi devine ca un obicei pe care trebuie
să-l îndeplinești zi de zi.
Aveam o prietenă, profesoară de franceză la liceul de aco-
lo, care fuma foarte mult şi mereu îi arătam că fumatul trebuie
lăsat, iar ea îmi spunea că, pur şi simplu, nu ştie ce să facă cu
mâinile dacă renunţă la fumat. Aşa era şi cu nenea Costel, când
se aşeza la masă să mănânce, simţea că trebuie să-şi înceapă me-
niul cu paharul de vin alb sau de ţuică fiartă. Foarte greu a re-
nunţat la alcool, a trecut prin trei căderi până la biruinţa totală.
Când mergeam la ei să fac studii biblice, aveam un cân-
tec special pentru nenea (,,Tu poţi fi un nou născut”) şi ştiu că
Dumnezeu a lucrat la vindecarea lui prin acest frumos imn, care
are versuri încurajatoare şi categorice, versuri care îţi dădeau
puterea să decizi spre biruinţă. De câte ori simţeam că alunecă
spre acest obicei, îi cântam: ,,nu mai sta şi nu mai bea, tot ce
lumea vrea să-ţi dea, înnoieşte-ţi inima..”
153
MAREA ÎNTÂLNIRE

Când mă auzea, începea să râdă şi dădea din cap că aşa o

să facă. Îmi place să cred că Dumnezeu este implicat în cele mai
mărunte evenimente din viaţa zilnică, nimic nu se desfăşoară
fără prezenţa sau acordul Lui. Aşa îmi explic faptul că într-una
din zile, cred că era prin luna mai sau iunie 2002, Dumnezeu
care ştia ce urma să se întâmple mi-a pus în inimă dorinţa de a
merge cu nenea Costel şi soţia lui la prăşit de porumb, undeva
la marginea satului.
Trecuseră patru sau cinci ani de când nu mai săpasem la
porumb, dar mă gândeam că este o ocazie unică ca timp de
trei-patru ore să vorbesc cu ei din Biblie şi să le arăt că adven-
tiştii sunt dispuşi să ajute pe alţi oameni, sub toate formele po-
sibile.
Dar şi Satana avea scopul lui cu această zi, aşa că nu i-a plă-
cut conversaţia noastră, nu i-a plăcut că discuţia noastră urma
să producă în nenea Costel o viaţă nouă şi s-a folosit de unul din
nepoţii soţiei. Pe la ora prânzului a venit la noi tânărul acesta
care era căsătorit şi care avea în jur de 30 de ani. După ce ne-a
dat bineţe, s-a aşezat la umbra unui copac şi a scos din sacoşă
o sticlă de vin alb, aşa cum ştia că-i place lui nenea Costel, spu-
nând că a simţit îndemnul să ne aducă ceva tărie ca să prindem
puteri şi să muncim mai cu spor.
Mi-am dat seama imediat cine îl folosea pe acest tânăr şi
cu ce scop, dar ştiam că urma o luptă teribilă pe care nu voiam
s-o piardă nici Dumnezeu, nici nenea Costel şi nici eu. M-am
rugat în mintea mea imediat ca Dumnezeu să-mi dea cuvinte
potrivite, o influenţă puternică asupra situaţiei create şi nenea
să nu cedeze în faţa ispitei evidente.
Din respect pentru nepot, soţia lui nenea Costel a lăsat
sapa şi s-a aşezat lângă el, dar era evident că şi-ar fi dorit ca
154
 Nenea costel

nenea Costel să nu cedeze, ştia ea bine ce viaţă avea cu el dacă

va continua să consume alcool. Tare şi destul de lungă a fost
lupta, eu îl îndemnam să nu meargă şi să înţeleagă că dacă re-
zistă acum biruinţa este asigurată, dar nici nepotul nu se lăsa,
ridica paharul şi striga: ,,Hai, nenea Costel, e vinul care-ţi place,
pentru matale l-am adus.”
Într-un final, de ruşine şi gândind că nu-i mare lucru un
pahar cu vin, a intervenit şi soţia ca să-l ajute pe nepot în insis-
tenţele lui, şi nenea Costel a cedat şi s-a dus la ei. N-a băut decât
un pahar şi acela a fost ultimul, ceva s-a întâmplat, că vinul acela
în loc să-l aducă în tabăra diavolului din nou l-a scos definitiv. A
simţit că nu mai are niciun gust şi o silă imensă a pus stăpânire
pe el, iar pofta a dispărut de tot.
Aşa lucrează Dumnezeu, are metodele lui psihologice de
lucru. Sunt convinsă că dacă nu aş fi fost acolo ca o port-voce a
Lui, dacă nu aş fi stat categorică de partea Lui, nenea Costel nu
ar fi decis definitiv.
Nu pot să vă descriu greaţa, părerea de rău pentru faptul că
a cedat și sentimentele de vinovăţie manifestate de nenea Costel,
dar de asemenea şi înţelepciunea pe care mi-a dat-o Dumnezeu
atunci, ca să nu îl acuz de slăbiciunea manifestată, din contră,
să-l asigur că a fost ultima ocazie când a cedat în faţa acestei
ispite şi să-l încurajez. Face foarte mult atitudinea de speranţă
pe care trebuie s-o manifeşti faţă de un om căzut, este suficientă
mustrarea lui de cuget, încât nu mai e necesară şi mustrarea ta.
Şi chiar a fost ultima ocazie când a băut.
Problema alcoolului fiind rezolvată, nenea Costel a cerut
să fie botezat, eveniment care a avut loc în luna iulie 2002 la
biserica din Budeşti, unde s-au mai botezat încă trei persoane.
Este un lucru uimitor pe care Dumnezeu îl face cu persoanele
155
MAREA ÎNTÂLNIRE

care intră în biserica Lui cu toată inima, cu dorinţa sinceră de o

schimbare radicală şi cu ruperea definitivă de trecut.
După botez, omul acesta s-a născut ca un misionar în îm-
părăţia lui Dumnezeu. Ani la rând, duminică de duminică, cu
rucsacul plin cu cărţi, pe jos, parcurgea distanţe mari ca să stea
de vorbă cu oamenii despre minunea salvării divine. Era hotă-
rât, plin de râvnă, bucuros, entuziasmat până la cer, uitase de-
finitiv de ciudăţeniile lui şi acum oprea pe orice om dispus la
dialog ca să-i povestească ce Dumnezeu minunat avem.
Într-una din zile se găsea în misiune într-o comună vecină
cu Vitomireştiul, comuna Bârsoiu, unde lăsa cărţi, sta de vorbă
cu oamenii sau mergea liniştit şi se ruga pentru fiecare locuitor
al comunei. La un moment dat, lângă el, a oprit o maşină din
care a coborât preotul ortodox. Îl cunoştea, mai vorbise cu el şi
spera că şi de data aceasta va putea să facă câteva schimburi de
cuvinte, dar nu a fost după gândul lui, ci după gândul diavolului.
Omul s-a întors la maşină a scos o bâtă metalică de ba-
seball şi fără atenţionare, într-o clipă l-a lovit cu ea pe spate,
plin de furie, ţipând ca apucat de demoni ca nu cumva să-l mai
prindă pe acolo. Era şocat, uimit, ca din senin căzuse peste el
năpasta, şi s-a îndepărtat împleticindu-se şi rostind o rugăciune
de iertare în favoarea preotului, dar nu a renunţat la misiune.
Ştia foarte bine că în împărăţia lui Dumnezeu se intră trecând
prin multe necazuri.
Eram extrem de bucuroasă pentru faptul că omul acesta
s-a lăsat schimbat atât de mult şi că dintr-un om timid, tăcut, a
devenit un temerar pentru cauza lui Dumnezeu făcând misiune
şi pentru salvarea altora. Mi-era milă de el şi am povestit despre
lucrarea şi râvna lui pentru Evanghelie celui care fusese pastorul
nostru timp de un an şi jumătate la Vitomireşti. Şi omul acesta,
156
 Nenea costel

cu inimă mare, cum îi plăcea lui nenea Costel să-l descrie, i-a
cumpărat o bicicletă mai specială, cu care parcurgea distanţe de
30-40 km în fiecare duminica pentru a lăsa în fiecare casă, bro-
şuri de tot felul, răspândite şi împrăştiate ca frunzele copacilor
de vânturile toamnei.
Îmi amintesc cu o deosebită plăcere o experienţă pe care am
trăit-o alături de acest om. Era în iarna anului 2002, prin luna
decembrie, pe o vreme geroasă, cu zăpadă multă, cu drumuri ne-
curăţate de nămeţi, cu gheaţă pe sub stratul de omăt şi curentul
electric întrerupt din cauza vremii extrem de vitrege. Eram sin-
gură la Vitomireşti, Zaha era plecat la Vâlcea, şi mă pregăteam să
mă bag la culcare când aud o bătaie la uşa de la intrare.
Era nenea Costel împreună cu Vali, fratele Danei, care
aveau nevoie să merg urgent cu salvarea ca să-l duc pe unchiul
soţiei lui la Slatina, la spital. Cum să mergi pe vreme asta? Era
imposibil să scoţi maşina pe stradă, dar să mai şi mergi cu ea pe
un drum plin de gheaţă. Doamne - m-am rugat - spune-mi Tu,
ce să fac?
Când mi-a spus că omul este atât de bolnav, că elimină sân-
ge pe gură, mă gândeam că dacă nu fac ceva, omul va muri în
noaptea aceasta, iar eu o să trăiesc cu gândul că nu am făcut
nimic pentru a împiedica acest lucru. Ne-am rugat împreună şi
am scos microbuzul din curte, ne-am urcat în el şi am pornit pe
gheaţă spre casa omului bolnav.
Trebuia să coborâm o pantă lungă de vreo doi kilometri şi
apoi să mergem pe un drum de ţară încă o distanţă bună până
la destinaţie, undeva aproape de miezul pădurii din Valea Mare,
unde avea nenea Costel casa lui din pădure.
Vreau să spun că microbuzul era un WV Transporter,
cu tracţiunea pe spate şi aproape imposibil de controlat pe un
157
MAREA ÎNTÂLNIRE

drum cu gheaţă, dar Cineva conducea toată acţiunea noastră. Şi

acum sunt fericită ca am decis ca în seara aceea neagră şi înghe-
ţată să merg la nenea Toane acasă.
Când am ajuns la poartă şi am intrat în curte, soţia lui ne-a
întâmpinat cu faţa speriată şi plină de lacrimi. Am intrat într-o
cameră luminată slab de o lumânare şi am rămas şocată când
am văzut un om aproape mort, galben la faţă, culcat pe o parte
la marginea patului, iar lângă pat un lighean de plastic jumătate
cu sânge de culoare închisă şi grunjos asemenea zaţului de cafea.
Mi-am dat seama că e vorba de o hemoragie digestivă su-
perioară şi că urmările sunt destul de grave daca nu facem ceva
ca să se oprească. Ce să faci? Eram legaţi de mâini şi de picioare,
nu aveam nicio şansă să-l duc la spital din cauza drumurilor
troienite de zăpadă şi nu aveam cum să sunăm la salvare din
cauza întreruperii de curent, telefonul fix fiind nefuncţionabil.
Aveam o singură soluţie la îndemână: rugăciunea, pe care
am folosit-o din plin. Ne-am plecat pe genunchi, inclusiv soţia
lui, şi m-am rugat cum nu am mai făcut-o vreodată, am plâns
cu toţii sub impresia realităţii concrete şi a morţii iminente, şi
am implorat pe Dumnezeu să oprească hemoragia până mâine
dimineaţă când drumurile vor fi curăţate şi se va putea ajunge
la spital.
Ne-am ridicat de pe genunchi liniştiţi, asemeni unor oa-
meni care-şi recunosc neputinţele şi le predau unui Dumnezeu
omnipotent şi omniprezent, apoi am stat lângă patul bolnavului
până am văzut că s-a liniştit şi a adormit cu o pace şi linişte
aşezată pe faţa lui.
A doua zi drumurile au fost curăţate şi omul a ajuns în
timp util la spital unde a şi fost operat şi salvat. Soţia lui mi-a
trimis vorbă că vrea şi ea să înveţe rugăciunea pe care am ros-
158
 Nenea costel

tit-o la patul lui nenea Toane, că a făcut minuni, nu numai că a

oprit hemoragia, dar omul a fost atât de liniştit încât nici nu s-a
trezit din somn până dimineaţa.
Ce rugăciune să-i scriu? Nici eu nu mai ştiam ce cuvinte fo-
losisem, pur şi simplu mijlocisem la Dumnezeu pentru un om
muribund.
Biblia spune că noi nu ştim cum să ne rugăm şi atunci Du-
hul Sfânt este cel care intervine şi ne ajută în cererile noastre,
El este Cel care ne inspiră ce şi cum să cerem, iar bunul Domn
Isus prezintă Tatălui o rugăciune frumoasă ca venită de la El
personal.
Anii petrecuţi la Vitomireşti au o semnificaţie deosebită
pentru mine. A fost o perioadă în care m-am apropiat aşa de
mult de Dumnezeu, credinţa şi dragostea mea pentru El au că-
pătat dimensiuni nebănuite, iar prezenţa Lui în tot făceam era
un lucru atât de evident. Sunt atât de sigură ca şi cum L-aş fi
văzut, că a fost prezent cu noi la patul lui nenea Toane, şi atunci
când rugăciunea a fost înălţată, peste omul acela bolnav au şi
coborât pacea şi liniştea venite direct de la El.

159
 TANTI LEANA
Fiţi treji şi vegheaţi pentru că potrivnicul vostru,
diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte,
şi caută pe cine să înghită. 1 Petru 5,8

T
anti Leana era o femeie trecută de 50 de ani, văduvă,
destul de retrasă, dar cu credinţă în Dumnezeu şi în
tot ce face El zi de zi pentru ea. Ea a fost primită în
biserica noastră prin mărturisire de credinţă, considerându-se
că botezul făcut în biserica penticostală este botezul biblic. În-
tâlnirea cu această femeie a fost inedită şi aranjată de Acela care
iubeşte pe toţi oamenii şi doreşte ca nimeni să nu moară, ci toţi
să vină la mântuire.
Ea nu era din Vitomireşti, locuia destul de departe de noi,
în comuna vecină, Dobroteasa, cam la 15 km distanţă. Cineva
ne-a povestit că şi ea este adventistă de-a noastră şi într-o vineri
seara, după ce a apus soarele şi a început Sabatul, ne-am gândit
că ar fi frumos să mergem şi s-o căutăm. Când am ajuns la intra-
rea în comună, cineva ne-a îndrumat încotro să mergem şi când
am considerat că aproximativ în zona respectivă ar putea locui,
am oprit maşina şi am coborât din ea.
Era destul de întuneric afară, lumea era deja în casă la ora
aceea, dar am fost uimiţi să vedem pe cineva, ca o umbră, care
părea că ne aşteaptă. Când i-am spus pe cine căutăm, ne-a în-
tins mâna şi ne-a spus: ,,Pacea Domnului, eu sunt Leana lui
Colarez pe care o căutaţi.”
160
 Tanti leana

Ne-a invitat în casă şi ne-a făcut cunoştinţă cu băiatul ei.

Aşa am aflat că este botezată în biserica penticostală din Bucu-
reşti, dar aici în zonă nu sunt penticostali şi foarte rar ajunge la
o biserică de genul acesta. Eu speram să fie adventistă, că aşa ni
s-a spus, dar mă gândeam că Dumnezeu poate lucra prin noi şi
pentru această femeie ca să accepte toată lumina.
Lucrul pe care l-am observat la ea, când am intrat în casă
şi am văzut-o, era că avea dantura din faţă ruptă, nu lipsă, rup-
tă într-un mod ciudat. Ştiam eu despre manifestările spiritiste
existente în biserica penticostală, dar pe moment nu mi-a trecut
nimic prin cap că ar fi vorba de aşa ceva în dreptul ei.
Am început studiul biblic cu ea şi cu băiatul ei. Săptămâ-
nal mergeam la Dobroteasa pentru lucrul acesta, iar în Sabat
mergeam şi o luam cu maşina la biserică la Vâlcea. Pe parcursul
studiului biblic, am ajuns şi în punctul în care trebuia să-i spun
că copiii lui Dumnezeu trebuie să fie ordonaţi din orice punct
de vedere, să se ocupe de aspectul lor fizic, de modul cum se
îmbracă, cum arată.
În general, Dumnezeu m-a înzestrat cu darul de a convinge
oamenii în lucrurile pe care le susţin, aşa că, deşi avea o pensie
pe caz de boală, tanti Leana şi-a pus dantura. Ce să zic? Era un
alt om, o faţă diferită, iar atunci când deschidea gura puteai să
te uiţi la ea cu plăcere. Numai că, lucrul acesta nu a durat prea
mult, eu nu ştiu exact ce era în inima ei, nu ştiu nici de ce Dum-
nezeu a permis acest lucru, dar tot ce ştiu sigur este că Biblia
spune despre diavol că răcneşte ca un leu şi caută pe cine să
înghită. Nu trebuie să fii cu toată inima pentru el, este suficient
să păstreze din tine un procent minim şi în virtutea acestui fapt
să-şi exercite influenta teribilă asupra ta.
Aşa că, într-o zi, am găsit-o pe tanti Leana cu dantura ei fru-
moasă ruptă în faţă, la fel cum o cunoscusem la început. Am avut
161
MAREA ÎNTÂLNIRE

un şoc puternic, dar o convingere şi mai puternică că aici este vor-

ba de mâna diavolului. Din fire era o femeie destul de tăcută, nu
dădea multe explicaţii despre viaţa ei şi nu prea mi-a spus multe
cu referire la situaţia dată. Am admis şi ideea spusă de ea cum că,
fiind iarnă, a căzut şi s-a ales praful de dantura ei frumoasă.
Nu am primit niciun răspuns concret la situaţia aceasta,
multă vreme, până când băiatul ei s-a căsătorit, şi la insistenţa
mea, s-a hotărât să-mi povestească.
Decizia ei, de a părăsi biserica penticostală şi de a deveni
adventistă, l-a înfuriat aşa de tare pe diavol încât a trecut la atac
fizic. Deşi avea casă cu etaj, ei locuiau la parter, iar camerele lor
erau despărţite doar de un hol destul de mic. Într-o seară, după
miezul nopţii, băiatul ei a fost trezit de zgomote puternice care
veneau din camera ei unde se auzeau lovituri şi gemete înfun-
date, mobilă trântită şi ruptă. A încercat să deschidă uşa, dar
era pus zăvorul pe interior, aşa că a aşteptat până la lumina zilei.
Dimineaţa, greu de tot a deschis uşa şi când a intrat în ca-
meră era ca după război: patul rupt, mobilă trântită, iar tanti
Leana avea vânătăi, umflături pe faţă şi cap şi dantura ruptă.
Armele pe care le foloseşte Satana sunt cu miile, pentru
unii foloseşte forţa fizică, pentru alţii forţa psihică, pentru alţii
suferinţă, durere, pierderi şi câte altele. Nimeni nu va intra în
împărăţia lui Dumnezeu până nu va fi încercat aşa cum au fost
încercaţi toţi oamenii sfinţi ai Lui. Pe pământul acesta, viaţa ce-
lor mântuiţi este alcătuită, în mare parte, de suferinţă şi lacrimi,
şi doar câteva frânturi de linişte şi fericire.
În Evanghelii este descrisă o situaţie teribilă în care un tată
vine la Isus cu fiul său stăpânit de un demon şi omul acesta îi
povesteşte cum tânărul este ca o minge pe care o aruncă, când
în foc şi când în apă, când îl trânteşte la pământ şi face spume la
gură şi nu pleacă de la el până nu-l stropşeşte de tot.
162
 Tanti leana

Acelaşi sentiment îl trăiam în timp ce ascultam pe băiatul

ei povestind despre întâmplarea din noaptea aceea. Ce diferenţă
în a fi un templu al Duhului Sfânt sau un locaş al dracilor şi cât
de important este ca atunci când te predai lui Dumnezeu să
nu mai păstrezi nimic din lucrurile care aparţineau trecutului şi
care se transformă, de fiecare dată, într-un prilej pentru diavol.
În toamna lui 1999, cred că mai exact pe 18 septembrie,
a avut loc la Bucureşti un mare botez care s-a ţinut la Bazinul
Olimpic, unde s-au botezat aproape 450 de persoane venite din
toată ţara şi din Republica Moldova.
Botezurile au avut loc în urma evanghelizării ţinute de
Mark Finley la Sala Palatului, o evanghelizare cunoscută sub
denumirea de Fapte 2000. A fost una din cele mai mari, dacă
nu chiar cea mai mare evanghelizare care s-a ţinut în România
după 1989, au fost tipărite şi împărţite cu această ocazie, 50.000
de Biblii care aveau la sfârşit cele 27 puncte de doctrină AZS.
În această ocazie s-a botezat şi Ileana, o tânără din Vitomi-
reşti care a participat la fiecare studiu biblic pe care-l ţineam la
noi acasă. Era elevă în ultimul an de liceu şi prietenă cu vecina
noastră Claudia, prin care am ajuns să ne cunoaştem.
În vara anului 1999, a dat examenul de bacalaureat pe care
l-a luat cu medie mare şi a fost convinsă că doar Dumnezeu a
fost cel care a ajutat-o la acest examen. Între ea şi băiatul lui tan-
ti Leana de la Dobroteasa s-a născut o relaţie de prietenie care
s-a finalizat printr-o căsătorie, după ce şi el a primit botezul în
biserica noastră.
Aşa se face că în comuna Dobroteasa, în nici un an de la
venirea noastră, aveam deja trei membri adventişti, dar planul
lui Dumnezeu era ca în această comună numărul celor chemaţi
la mântuire să fie mult mai mare.
163
 IONUŢ
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da
pe deasupra. Matei 6,33

Î
ntr-una din zile, la poarta casei lui tanti Leana se opreşte un
tânăr care voia să ştie ce fel de pocăiţi sunt ei. Tânărul avea
vreo 20 de ani, căuta biserica adventistă şi aflase că ei sunt
pocăiţi, dar lumea nu ştia bine de care pocăiţi erau.
Ileana şi soţul ei i-au povestit despre noi şi despre faptul
că avem o mașină de salvare pe care scrie: ,,Serviciul Umanitar
Vitomireşti”, şi că venim destul de des în Dobroteasa sau trecem
zilnic spre Slatina cu pacienţi bolnavi.
În fiecare zi de duminică, la Câmpul Mare, satul vecin cu
Dobroteasa, se ţine un mare târg sătesc așezat chiar la granița
dintre localităţi. Acolo vin persoane de la mare distanţă, ca să
vândă sau să cumpere tot ce e necesar într-o gospodărie, înce-
pând de la produse alimentare, răsaduri, flori până la haine, ha-
muri şi animale de tot soiul.
Şi noi mergeam des la acest târg, fie că venea cineva la noi ca
să ne roage să-i aducem ceva, fie că anumite persoane nu aveau
cu ce să ajungă şi apelau la noi. Uneori, pur şi simplu, aveam noi
nevoie să cumpărăm câte ceva sau să facem lucrare misionară.
Aşa că, era o zi de târg, făcusem cumpărăturile necesare şi
ne îndreptam spre salvare când am văzut un tânăr sfios care ne
aştepta lângă maşină. S-a prezentat spunându-ne că este Ionuţ
164
 Ionuţ

şi ne-a spus că vrea să stea de vorbă cu noi în legătură cu Dum-

nezeu şi cu Biblia, şi vrea să ştie dacă îi permitem să ne facă o
vizită la Vitomireşti şi să-l lămurim cu privire la multe lucruri
neclare pe care le are despre religie noastră.
Şi uite aşa, fără să facem noi eforturi prea mari, Dumnezeu
ne-a scos în cale o persoană prin care urma să ajungă la inima
a încă 12 persoane din această localitate, iar în anul misionar
2000 - 2001 acestea toate să intre în apa botezului, formân-
du-se la Dobroteasă o grupă de 16 membri adventişti, într-o
zonă complet albă şi într-o perioadă de un an şi câteva luni.
Dar să începem povestea convertirii acestor oameni, o po-
veste de toată frumuseţea, presărată cu tot ce înseamnă inter-
venţii supranaturale, atât demonice, cât mai ales divine.
Dumnezeu este cel mai bun, cel mai iubitor şi cel mai insis-
tent Tată care există în acest univers, El este cel mai perseverent
şi cel mai stăruitor, caută cu meticulozitate pe fiecare persoană
ca şi cum ar fi singura persoană pierdută din Univers.
Există în Biblie o uimitoare poveste de dragoste divină,
iubire cerească faţă de omul pierdut, descrisă sub forma unei
parabole intitulată ,,Oaia pierdută”. O frumoasă pildă ce descrie
pe înţelesul tuturor povestea unui păstor bogat care-şi lasă tur-
ma de 99 de oi şi pleacă să o caute pe cea pierdută.
Nu-i pasă că umbrele nopţii sunt deja aşternute, nu-i pasă
de coclaurile lipsite de poteci şi acoperite de mărăcini, spini şi
pălămidă, nu-i pasă de urletul lupilor şi al şacalilor, nu-i pasă de
nimic, are un singur ţel: oaia pierdută.
Şi atunci când o găseşte încurcată între spini, încolţită de
fiarele pustiului şi fără nicio şansă la viaţă, o aşează cu bucu-
rie pe umerii săi puternici, croieşte cu toiagul un drum printre
spini şi o duce la păşuni verzi şi ape de odihnă.
165
MAREA ÎNTÂLNIRE

Aceasta frumoasă parabolă îmi vine în minte când mă gân-

desc la Ionuţ şi la familia în care a crescut, la modul cum au
fost salvaţi şi nu pot decât să mă minunez şi să zic: ,,Doamne,
ce mare eşti!” Minunile pe care Dumnezeu le-a făcut în această
familie, sunt minuni care trebuie nu povestite, ci trâmbiţate cu
sunet puternic, pentru ca toată lumea să afle până la ce nivel jos-
nic poate să coboare Satana pe om, şi de acolo, Dumnezeu îl ri-
dică, îl spală, îl curăţă şi face din el un fiu sau o fiică de Împărat.
Tatăl lui, nenea Lămbică, era stăpânit de multe vicii, dar cel
mai crunt dintre ele era patima băutului. Când era băut, deve-
nea extrem de violent şi Ionuţ nu-şi aminteşte decât de bătăile
crunte pe care le suporta în acele momente.
Fiind copil, într-una din zile a pierdut lanţul de la gâtul
calului, motiv pentru care a mâncat o bătaie soră cu moartea de
la tatăl său. L-a pus să caute cu mâinile neprotejate prin gunoa-
iele din curte până a dat de el, în timp ce primea lovituri peste
lovituri, iar în momentul în care l-a găsit, a fost bătut şi mai rău
cu acesta.
Soţia şi cei patru copiii au trăit ani de zile sub semnul te-
rorii, bătăilor şi sărăciei, niciodată nu aveau bani să cumpere
mâncare sau măcar produsele alimentare de bază. Îşi aminteşte
că de cele mai multe ori punea ouăle în tigaie cu apă, că nu exis-
ta în casă niciun fel de grăsime.
Uneori, mergea seara în grădină, se aşeza pe o grămadă de
coceni cu faţa în sus şi privea cerul plin de stele şi se gândea că
dincolo de ele trebuie să fie un Dumnezeu care supraveghează,
aude şi cercetează totul. Într-o astfel de ocazie, a prins curaj şi
a început să vorbească cu Dumnezeu spunându-i: ,,Am auzit
că Tu locuieşti dincolo de luna asta plină, că Împărăţia Ta este
printre stele. Am auzit că Tu eşti puternic şi poţi să faci ceva
166
 Ionuţ

pentru tăticu` să nu mai bea şi să fim şi noi o familie unită şi

fericită. Dacă exiști, poţi să-mi răspunzi?”
Apoi a privit cu atenţie luna, mare, clară şi luminoasă, şi a
avut o scurtă revelaţie: a văzut un păstor care conducea blând
câteva oiţe. Nici acum nu ştie dacă a fost real sau dacă a fost
rodul dorinţelor lui ascunse, cert este un singur lucru, că din
momentul acela Dumnezeu a început să intervină.
Cel mai minunat lucru pe care omul trebuie să-l ştie este
că noi avem în ceruri un Mare Preot care are milă de toate slă-
biciunile noastre, un Mare Preot care a fost ispitit ca şi noi,
dar fără păcat, un Mare Preot de care putem să ne apropiem
cu deplină încredere deoarece a străbătut cerul şi S-a aşezat la
dreapta Tatălui ca să ne ajute împreună în toate slăbiciunile şi
neputinţele noastre.
Dumnezeul acesta minunat a părăsit cerul timp de 33 de
ani şi a trăit în trup omenesc, pe pământul nostru, ca să poată să
ne mântuiască şi să ne fie cel mai bun exemplu de urmat. A fost
confruntat cu cele mai mari lipsuri, a trăit în sărăcie şi umilinţă,
a fost ispitit în toate modurile în care suntem ispitiţi şi noi, dar
cu un grad de dificultate mărit cum nimeni nu a fost şi nu va fi
ispitit vreodată şi totuși, a ieşit biruitor. Tocmai din acest motiv
trebuie să intrăm prin credinţă şi rugăciune în Sanctuarul din
ceruri, în Sfânta Sfintelor, acolo unde avem cel mai bun Prieten,
Cel care a trecut pe unde trecem şi noi, ne înţelege şi ne răspun-
de imediat la rugăciunile noastre sincere.
Ionuţ, fără să ştie prea multe despre acest adevăr a fost că-
lăuzit de Duhul Sfânt în acest minunat Sanctuar ceresc şi a pri-
mit răspunsul căutat.
Primăvara anilor 1997, atunci când salcâmii sunt în floare
şi comuna plină de stupine, îl găseşte pe Ionuţ lucrând împreu-
167
MAREA ÎNTÂLNIRE

nă cu tatăl său la brutăria din Câmpul Mare, deşi tare mult şi-ar
fi dorit să aibă şi el câţiva stupi şi să meargă cu ei în pastorală.
Dumnezeu care cunoaște gândurile nerostite şi strânge în
burduful Său fiecare lacrimă căzută, intervine în viaţa acestui
tânăr printr-un copil al Său pe care-l trimite să-şi aşeze stupina
în faţa brutăriei unde lucra Ionuţ. Zi după zi, stuparul venea să
cumpere pâine caldă, coaptă pe vatră, şi să schimbe cuvinte cu
cei care lucrau acolo. Şi uite aşa, Ionuţ ajunge să viziteze şi el
o stupină adevărată şi să se îndrăgostească aşa de tare de stupi
încât la propunerea stuparului, îşi dă demisia şi merge cu el în
pastorală.
De la Dobroteasa, stupina se mută la floarea soarelui, un-
deva în zona Teleormanului şi apoi la Constanţa, acolo unde
erau deja foarte mulţi stupari care se cunoşteau între ei.
Primul lucru care i-a atras atenţia lui Ionuţ a fost faptul că
familia aceasta, nu se aşeza la masă să mănânce până nu rosteau
o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu şi până nu-L invitau
să stea cu ei la masă. I s-a părut atât de ciudat şi de hazliu. Cum
să te rogi pentru mâncare?! În viaţa lui nu a făcut lucrul acesta,
nici nu a văzut pe nimeni până atunci făcând aşa ceva şi nici nu-i
trecuse prin gând că ar trebui să facă.
Însă, ciudăţenia cea mai mare a fost vineri seara când toţi
stuparii au venit la stupina lor şi au început să cânte, să se roage
şi să vorbească din Biblie. Mai mult, a doua zi, sâmbătă, nu au
făcut nimic decât s-au odihnit şi au vorbit din Biblie, au cântat
şi au mâncat. ,,Ce oameni ciudaţi, îşi spunea Ionuţ, ăştia sunt
pe dos, în loc să ţină duminica cum ţine toată lumea, ei ţin sâm-
băta.”
Soţia stuparului era o femeie credincioasă, bună la suflet,
gătea bine şi Ionuţ care ştia cum era în familia lui, şi-ar fi dorit
168
 Ionuţ

ca Dumnezeu să-i dea şi lui o aşa parteneră de viaţă deosebi-

tă. Femeia cunoştea foarte bine Biblia, ştia să-i explice multe
lucruri din ea, şi chiar i-a făcut cadou una nouă şi îl îndemna
mereu s-o citească. Avea curiozitatea să o răsfoiască, dar nu în
văzul lor, mai pe furiş, i se părea că dacă o citeşte cu ei pe faţă îşi
trădează propria religie.
A venit şi perioada când stuparii trebuiau să se întoarcă aca-
să, undeva în apropiere de Târgu Mureş, mai exact în localitatea
Sântana de Mureş, şi a fost invitat şi Ionuţ să meargă cu ei până
pregătesc stupina pentru iarnă, şi apoi putea să se întoarcă acasă.
Aici, Dumnezeu avea pregătit pentru el alte surprize plăcu-
te. Aşa procedează El pentru ca oamenii să-şi deschidă ochii la
adevărul veşnic şi să nu rateze planul de mântuire făurit special
pentru ei. A participat în fiecare seară la o evanghelizare ţinută
în Biserica Adventistă din Sântana şi a aflat aşa de multe lucruri
din Biblie cu privire la adevărata credinţă dată oamenilor o dată
pentru totdeauna.
Spre iarnă, s-a întors acasă cu ideile ,,ciudate” pe care a în-
ceput să le povestească celor din familie şi rudelor apropiate,
dar n-a rezistat prea mult în faţa coaliţiei formate rapid ca să-l
readucă la credinţa strămoşească.
Argumentele lor păreau a fi biblice: cum să nu bei un pahar
cu vin, când Isus a băut la nunta din Cana? Cum să fii cuminte
şi să nu-ţi faci prietenă, că sunt destule personaje în Biblie care
au făcut așa, cum este Samson sau Iacob care a ţinut două soţii?
Cum să nu mergi la discotecă, şi mai ales, cum să nu mănânci
carne de porc? Ea a fost lăsată de Dumnezeu, dovadă că are cel
mai bun gust, zic unii!
Au căşunat pe el aşa cum căşună vulturii pe pradă şi nu
s-au lăsat până nu l-au întors din calea pe care apucase. Trei
169
MAREA ÎNTÂLNIRE

ani la rând a încercat Dumnezeu să-i lumineze mintea, în fie-

care vară când pleca cu prietenii lui adventişti în pastorală era
convins că aceasta este calea, dar când revenea acasă începeau
războiul şi îndoiala.
Brutăria unde lucra când nu era plecat cu stupii era aşeza-
tă lângă biserica ortodoxă, iar preotul satului era cel mai mare
împotrivitor al noii lui religii. Zilnic venea la brutărie şi încerca
să-i scoată din cap ideile pocăiţilor, iar dacă Ionuţ încerca să ar-
gumenteze biblic ceva, pur şi simplu, îl lovea peste gură sau ţipa
ameninţându-l că dacă mai crede ereziile astea, o să se umple de
bube pe tot corpul.
I s-a alăturat şi preotul de la parohia vecină, şi amândoi
veneau când acasă, când la brutărie, de parcă Ionuţ era gata să
declanşeze cea mai mare nenorocire peste locuitorii din Dobro-
teasa şi Câmpul Mare şi ei trebuiau să împiedice această gro-
zăvie.
Săracul Ionuţ, era încolţit din toate părţile, nu avea niciun
aliat, nici din familie şi nici din afară, aşa că Dumnezeu a tre-
buit să intervină şi să-l ajute în lupta aceasta inegală. Faptul s-a
întâmplat prin intrarea noastră în viaţa lui.
După ce a venit la Vitomireşti să discute cu noi, credinţa
lui s-a întărit foarte mult şi era convins că doar aceste idei bibli-
ce pot să-i salveze familia de la dezastrul în care se găsea. Mai
încercase el şi alte metode, dar fără niciun rezultat, din contră,
intrase în mrejele diavolului ca musca prinsă de păianjen.
Cum s-a întâmplat? Cu câţiva ani înainte de a ne cunoaşte,
a auzit că în satul Ciomăgeşti, destul de aproape de ei, există un
bărbat care poate să-l facă pe tatăl său să nu mai bea. A reuşit
să-i convingă pe părinţi să meargă la acel om, şi când au ajuns
acolo au descoperit un om paralizat din brâu în jos, care era
170
 Ionuţ

imobilizat într-un căruţ cu rotile şi care le-a spus, franc în faţă,

că el lucrează cu Satana, dar are rezultate foarte bune. I-a între-
bat dacă sunt pregătiţi să-l vadă pe diavol, că este prezent acolo
şi imediat pot să-l vadă dacă vor.
O frică teribilă a pus stăpânire pe ei şi au refuzat oferta.
Sfatul lui a fost să meargă la diferite biserici ortodoxe, să ia de
acolo diferite lucruri mărunte pe care să le amestece după o re-
ţetă dată de el, apoi să se ducă la un anumit preot de la Mănăs-
tirea Frăsinei care să-i citească cartea şi să-i spună ce să facă cu
amestecul obţinut.
Când a ieşit din casa vrăjitorului, Ionuţ se întreba ce legă-
tură poate să existe între el, care lucra cu Satana, şi preotul care
zice că lucrează cu Dumnezeu? Ce treabă are Dumnezeu cu
Satana, de când până când există o colaborare între ei?
Din momentul acela, din seara respectivă, diavolul şi-a fă-
cut simţită prezenţa în viaţa lui Ionuţ şi seara când se aşeza în
pat, nici nu închidea bine ochii, că o prezenţă malefică se aşeza
pe pieptul lui şi începea să-l strângă de gât sau să-l imobilizeze
până îi amorţea tot corpul.
Ne-am rugat împreună pentru el şi pentru tatăl său, însă,
cum era de aşteptat, nenea Lămbică a devenit cel mai mare îm-
potrivitor al nostru şi toate informaţiile pe care le primea de la
Ionuţ despre noi şi despre intenţiile noastre de a face misiune în
Dobroteasa, ajungeau direct la preot.
Trebuie să vă spun că acest preot era un mic dumnezeu
pentru enoriaşii lui, construise cu bani veniţi de peste hotare
sau direct din buzunarul oamenilor, o mare cantină unde se ser-
vea masa după fiecare slujbă religioasă.
Oameni de la distanţă mare veneau atraşi de hrana pe care
le-o oferea, şi considerau că asta e cea mai bună religie şi că
171
MAREA ÎNTÂLNIRE

preotul lor era un sfânt. Mare uimire cum pomenile pot să su-
cească gândirea corectă şi să ajungi să spui ca binele e rău şi răul
este bine.
Omul era departe de a fi un sfânt, gura lumii vorbea şi lu-
cruri negative despre acest om, chiar eu personal am avut o ex-
perienţă tristă cu una din favoritele lui.
Era educatoare la grădiniţa din satul lui Ionuţ, o femeie ciu-
dată, purta haine lungi ca şi călugăriţele, făcute de ea personal,
cu mâinile şi picioarele acoperite, cu glugă pe cap, considerând
asta o dovadă de evlavie. Gura lumii o numea Fecioara Maria, şi
era ,,croită” să mă facă praf cu prima ocazie care se ivea.
Îmi trimitea mereu vorbă că vrea să ne întâlnim şi să dis-
cutăm pe baza Bibliei despre diferenţele dintre crezurile noas-
tre, aşa că am avut proasta inspiraţie să răspund provocărilor
lansate de ea. Am stabilit ziua când să ne întâlnim la ea acasă
şi am plecat de la Vitomireşti împreună cu Zaha şi cu Dan, iar
la Dobroteasa ne-am întâlnit cu Ionuţ, care era de fapt, mărul
discordiei.
Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că femeia poate să fie
atât de perfidă, mă gândeam că va fi o discuţie cu bun simţ şi
cu deschidere, dar nu a fost nimic din toate acestea. Când am
ajuns la poarta ei, m-a invitat în casă doar pe mine şi pe Ionuţ,
Zaha şi Dan a trebuit să plece cu maşina şi să ne aştepte până
s-a terminat întâlnirea.
Din momentul acela mi-am dat seama că ceva nu era în
regulă, dar zarurile erau aruncate şi nu mai aveam cale de întors.
După ce am schimbat câteva cuvinte uzuale şi banale, s-a des-
chis uşa camerei în care eram şi a intrat preotul ortodox însoţit
de unul din băieţii lui, care era şi el student la teologie. Nu-mi
venea să cred ce plasă îmi fusese întinsă!
172
 Ionuţ

Nimic din feţele lor crispate, din privirile pline de dispreţ şi

de ură, nu mă lăsau să întrezăresc că va fi vorba de o dezbatere
liniştită. Şi chiar aşa a fost!
Discuţia a fost lungă şi plină de jigniri la adresa religiei
noastre sau a mea personală. Mai mult, nu aveau respect nici
pentru Dumnezeu şi nici pentru Biblie. Mai presus erau sfinţii
părinţi şi tradiţia, iar dacă susţineau ceva din Biblie, le era im-
posibil să găsească versetul respectiv. Dacă textul era în Vechiul
Testament, ei îl căutau în Noul Testament şi invers, iar dacă
spuneau lucruri care nu existau în Biblie le căutau cu disperare
convinşi că sunt scrise acolo.
Problemele în discuţie erau deosebit de importante, pro-
blema Sabatului, problema iertării păcatelor, problema nemuri-
rii sufletului şi în mod automat chestiunile pomenilor şi păzirea
duminicii.
Nu vă puteţi imagina ce a fost acolo, şi acum mă mir că am
scăpat teafără, erau atât de înverşunaţi şi de convinşi că bătălia
va fi câştigată, că n-am cum să fac faţă eu, ca femeie, unor băr-
baţi ca ei, iar Ionuţ îşi va da seama că nu are ce să caute printre
rătăciţi şi se va întoarce spăşit la biserica-mamă.
Există în Biblie un episod în care moabiţii şi amoniţii au
pornit război împotriva regatului lui Iuda, şi împăratul Iosafat
a venit înaintea Domnului cu tot poporul, de la mic până la
mare, şi au cerut ajutor şi protecţie divină, iar El le-a spus să
stea liniştiţi că nu vor lupta deloc, ci Domnul va lupta pentru
ei. Şi aşa a fost!
Duşmanii lor au scos săbiile unii împotriva altora şi s-au
nimicit între ei, iar Iosafat a ajuns pe câmpul de luptă când to-
tul era terminat. S-a ales cu prada de război pe care a dus-o în
173
MAREA ÎNTÂLNIRE

Ierusalim, ca semn al victoriei câştigate de Dumnezeu pentru

ei. Aşa mi s-a întâmplat şi mie!
Am simţit, dintr-o dată, o putere care mă călăuzea în toate
provocările pe care mi le puneau în faţă. Imediat ştiam unde să
găsesc răspunsul în Biblia ortodoxă pe care o luasem cu mine,
iar cuvintele Bibliei erau atât de clare că nu aveau niciun argu-
ment împotriva lor.
Nu mai ştiu discuţia în detaliu, era multă gălăgie şi vorbe
fără noimă, dar la un moment dat, studentul la teologie căuta cu
disperare în Biblie să găsească pilda bogatului şi săracului Lazăr
ca argument în favoarea nemuririi sufletului, şi n-o găsea de-
loc. L-am lăsat să caute până a transpirat, apoi i-am luat Biblia
din mână şi am deschis-o în Evanghelia după Luca, exact acolo
unde este scrisă. Pilda aceasta este argumentul lor în favoarea
nemuririi sufletului, a existenţei iadului şi raiului acum, înainte
de venirea lui Isus a doua oară.
Numai că ei nu ştiau că Dumnezeu punea cuvintele Lui în
gura mea, şi pas cu pas le-am arătat că era doar o pildă care avea
singurul scop ca ei să creadă cele scrise de Moise şi de prooroci,
că dacă nu-i credeau pe ei, nu credeau nici chiar dacă cineva ar
învia din morţi şi ar veni să le propovăduiască.
Când au văzut că nu pot să demonstreze cu Biblia aproape
nimic din lucrurile susţinute, au trecut la jigniri personale, spu-
nând că locul femeii nu este în vestirea Evangheliei, locul ei este
la coada tigăii şi la creşterea copiilor.
Ionuţ nu scotea niciun cuvânt, era ochi şi urechi la tot ce se
discuta acolo, iar când am plecat de la ei era convins că nu mai
are ce să caute în biserica ortodoxă. Faptul că preoţii aceştia nu
ştiau nimic din Biblie, şi mai ales, nu ştiau să caute nimic în ea,
faptul că erau plini de ură şi cu gura mare, jigneau şi nu vorbeau
174
 Ionuţ

blând, au fost motive suficiente ca să o rupă definitiv cu orto-

doxia şi să pornească hotărât pe noul drum.
Îmi amintesc că atunci când am plecat din casa acelei femei,
era destul de târziu, trecuseră câteva ore, şi nu era pentru prima
dată când vedeam ura demonului dezlănţuită. Atunci am stri-
gat cu voce tare: ,,Doamne, te rog să-mi dai aici 20 de suflete
pentru Tine”. Şi ruga mi-a fost ascultată!

175
 BEBE ŞI DORINA
Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi
ce vă poruncesc Eu. Ioan 15,14

C
red că era sfârşitul verii, când Ionuţ mi-a făcut cunoş-
tinţă cu o familie tânără care locuia la o distanţă mică
de el, undeva într-un cătun peste apa care străbătea co-
muna. Soţia era venită din Moldova şi părinţii ei erau adventişti
de ziua a şaptea, dar ea se căsătorise cu soţul ei care era ortodox
şi astfel părăsise religia părinţilor.
Mai avea încă doi fraţi căsătoriţi în apropiere de ea, dar nici
aceştia nu mai ţineau credinţa părinţilor, la fel ca şi Dorina, fi-
indcă se căsătoriseră în religia ortodoxă.
Am făcut împreună cu Zaha o vizită acestei familii şi am
stat mult de vorbă cu ei din cuvântul lui Dumnezeu, ne-am ru-
gat şi am cântat din imnurile noastre pe care şi Dorina le cu-
noştea foarte bine. Aveau două fetiţe frumoase şi un băieţel cu-
minte, care se bucurau de fiecare dată când veneam acasă la ei.
Tot în acel cătun, chiar lângă această familie, locuiau bunicii lui
Ionuţ şi încă trei dintre fraţii tatălui său. Erau familii nume-
roase, fiecare având între patru și șase copii. Ionuţ, însufleţit de
dragostea dintâi, a mers la fiecare din aceste familii şi a încercat
să le prezinte adevărul biblic, aşa cum era lăsat scris de Dumne-
zeu. Apoi am fost invitaţi noi să le facem vizite.
În cele mai multe ocazii trebuia să merg singură, Zaha fiind
ocupat zilnic să meargă cu salvarea acolo unde era solicitat. Doi
176
 Bebe şi dorina

dintre unchii lui Ionuţ împreună cu bunicii lui erau împotrivitori,

doar unchiul cel mic al lui, părea a fi interesat să ne asculte în ce
avem de spus şi ne-a invitat să-i facem o vizită. Şi ne-am dus.
Săptămâna următoare am mers împreună cu Ionuţ, Florin,
fratele lui şi mama lor, la Dorina acasă unde urma să începem
un studiu biblic, studiu care s-a întins pe o perioadă de câteva
luni bune.
După terminarea studiului biblic, într-una din acele zile,
m-am urcat în salvare şi mă gândeam pe care din cele două dru-
muri de ţară s-o iau ca să ies la şoseaua principală. De obicei
treceam prin gârlă deoarece mi se părea că distanţa era mult mai
scurtă. Însă de data aceasta, am simţit un îndemn puternic să
nu trec pe acolo şi s-o iau pe celălalt drum care mă scotea mai
pe ocolite la drumul principal. Era spre seară, să mai fi fost o
oră până se lăsa noaptea, şi mă gândeam că am timp suficient să
ajung acasă pe lumină.
Când mai aveam puţin de parcurs din uliţa satului şi mă
apropiam de drumul principal care lega orașul Piteşti de Dră-
găşani, am observat un grup de oameni care stăteau de vorbă.
În momentul în care au văzut că mă apropii de ei şi că sunt cu
salvarea, m-au oprit şi mi-au spus că la intrarea în Dobroteasa
este un accident foarte grav şi că ar fi bine dacă m-aş duce până
acolo să văd despre ce este vorba.
Aşa că, atunci când am ieşit la asfalt am luat-o spre Piteşti
şi am ajuns la locul accidentului. În zona respectivă drumul este
destul de periculos, panta este abruptă şi cu o curbă mare orien-
tată la dreapta, iar şoferul camionul accidentat a intrat cu viteză
în ea, a rămas fără frâne şi camionul a ieşit de pe carosabil în par-
tea stângă şi s-a repezit pe coasta dealului printre copaci, spre un
pârâiaş aflat la o distanţă considerabilă, unde s-a răsturnat.
177
MAREA ÎNTÂLNIRE

La faţa locului era multă lume strânsă, iar pe marginea as-

faltului era aşezat şoferul camionului, atât de rănit încât nu-ţi
puteai da seama dacă e mort sau viu. Am oprit maşina şi am
întrebat pe poliţistul care era acolo dacă pot să fac ceva pentru
persoana accidentată. Mi-a spus că doar de câteva minute re-
uşiseră să-l scoată din cabina făcută praf şi să-l aducă la asfalt,
iar acum se pregătea să sune la salvare, dar cine ştie în cât timp
ajunge la faţa locului.
M-am uitat la omul de pe asfalt care nu mişca, nu vorbea,
doar gemea, şi mă rugam la Dumnezeu să nu moară în maşina
mea până nu ajung cu el la spital la Drăgăşani. Am coborât re-
pede targa din maşină, am rugat pe câţiva oameni să-l aşeze pe
ea şi l-am legat cu centurile de la targă, apoi l-am urcat cu grijă
în maşină şi am pornit în viteză spre spital.
Nu a vrut să meargă nimeni cu mine, aşa că am pornit
girofarul şi mă rugam ca Dumnezeu să-i păstreze viaţa şi să
nu moară până când medicii pot să-i acorde primul ajutor. Pe
drum mă uitam în oglinda retrovizoare să văd dacă mai respiră
sau nu şi mă rugam ca Dumnezeu să facă ceva ca să-l trezească.
Aveam de parcurs peste 20 km până la Drăgăşani şi cred
că i-am făcut într-un timp record, toate maşinile acordându-mi
prioritate din cauza semnalelor sonore şi luminoase.
Am ajuns cu bine la urgenţe, a fost preluat şi pus imediat
pe aparate şi viaţa i-a fost salvată. Am aflat că era un șofer tânăr,
până în 40 de ani, din zona Ardealului şi tată a doi copii mici.
M-am întors destul de târziu acasă, obosită, dar fericită că
Dumnezeu mă folosise ca să salveze viaţa unui om.
Ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi ascultat vocea fină a Du-
hului Sfânt care mă îndemna să merg pe acest drum şi nu pe
drumul pe care mergeam de obicei? Cu siguranţă că Dumnezeu
178
 Bebe şi dorina

găsea altă soluţie pentru el, dar aş fi pierdut ocazia să fiu eu acea
soluţie. Atât de mult iubeşte Dumnezeu fiecare om de pe plane-
ta asta încât face eforturi disperate ca viaţa lui să nu se încheie,
până când nu-L acceptă pe Domnul Isus ca Mântuitor personal
şi este salvat pentru veşnicie.
Am continuat întâlnirile noastre la Bebe şi Dorina, unde
studiam din Biblie. Cred că era luna octombrie, când am primit
vestea că preotul din comuna Sâmbureşti, localitate vecină cu
Dobroteasa, şi preotul din satul Doneşti, un sat vecin cu Do-
broteasa, alarmaţi de vizitele noastre regulate în parohia lor vor
să aibă o confruntare cu noi pe tema păzirii zilei de odihnă.
Era o seară de vineri când ne-am strâns în curtea casei lui
Bebe şi a Dorinei, nu mai puţin de 10-12 persoane. Preotul din
Sâmbureşti a venit cu o plasă de colaci - deşi nici înainte şi nici
după nu a mai venit cu aşa ceva - precum şi cu o Biblie mare pe
care avea scris ,,Citeşte, dar nu tălmăci!”. Preotul din Doneşti
avea o agendă cu coperți negre, unde erau notate argumente
tradiţionale în favoarea păzirii duminicii.
Biblia nu avea nicio valoare de argumentare în faţa lor. Ca
şi preotul din Dobroteasa, habar nu aveau s-o folosească. Dis-
cuţia a fost destul de paşnică, temperamentul celor doi fiind to-
tal diferit de al preotului din Dobroteasa.
În urma discuţiei, Bebe şi Dorina s-au hotărât să o rupă
definitiv cu ortodoxia, deşi preotul din Sâmbureşti nu i-a lăsat
atât de uşor din mână.
Cea mai grea problemă pe care familia Bebe şi Dorina Du-
lugeac o aveau de rezolvat era problema lui Bebe cu fumatul.
Viciul acesta îl căpătase de mic copil de la bunicul lui, care fuma
foarte mult şi cu care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului,
ajutându-l în atelierul de fierărie.
179
MAREA ÎNTÂLNIRE

Îmi amintesc că de fiecare dată când mergeam la studiul

biblic, Bebe trebuia să ia o mică pauză şi să fumeze, deşi îşi do-
rea foarte mult să o rupă definitiv cu acest viciu. Greu de tot,
în urma postului şi a rugăciunilor unite, a reuşit să pună capăt
dependenţei de tutun.
Mai erau câteva zile până la botez şi ne-am hotărât să pos-
tim ca Dumnezeu să-i ia această poftă şi să-i dea biruinţă depli-
nă şi definitivă. După ce s-a încheiat ziua de post, Bebe care mai
avea zece ţigări în pachet, l-a mototolit şi l-a băgat în focul din
sobă. Cu adevărat, seara aceea a fost ultima seară când a ţinut în
mână un pachet de ţigări.
Luna decembrie a anului 2000 a fost luna în care Bebe şi
Dorina, Ionuţ şi Florin, fratele lui cel mic, au fost botezaţi de
pastorul Predie la biserica din Râmnicu Vâlcea.
Tanti Niculina, mama lui Ionuţ, deşi şi-ar fi dorit foarte
mult acest lucru, nu a fost lăsată de nenea Lămbică să facă pasul
acesta. Nici pe băieţi nu a vrut să-i lase, dar s-au botezat fără
să-i spună, şi atunci când s-au întors de la botez şi a aflat de
acest lucru, numai Dumnezeu şi ei ştiu ce scandal presărat cu
pumni şi scuipări a avut loc în casa lor.
Nici pentru Bebe şi Dorina, şicanele preotului nu s-au
terminat odată cu părăsirea bisericii ortodoxe. De fiecare dată
când se apropiau sărbătorile şi preotul mergea din casă în casă,
venea şi la ei, deşi încercau să-i explice frumos că vizita lui nu-şi
mai are rostul în casa lor.
Ruptura definitivă a apărut în primăvara anului 2001, când
se apropia sărbătoarea Paştelui în biserica ortodoxă. Era o zi
călduroasă şi bebeluşul lor trecut cu puţin peste un an, dormea
liniştit în căruţul lui, aşezat la soare afară şi supravegheat de
ochii părinţilor care-şi vedeau liniştiţi de treburile lor.
180
 Bebe şi dorina

Deodată, se deschide poarta din spatele casei şi intră preo-

tul ortodox cu mare tupeu, făcând gălăgie şi spunând că bebe-
luşul îi aparţine deoarece a fost botezat de el în Biserica Orto-
doxă, şi, drept urmare, trebuie să-şi îndeplinească slujba cerută
de datină străbună în casa lor.
Copilul s-a trezit speriat şi a început să plângă, iar Bebe
l-a rugat pe preot să părăsească curtea şi niciodată să nu se mai
întoarcă. Aceasta a fost ultima vizită pe care le-a făcut-o, dar nu
a fost şi ultima ocazie în care preotul a încercat să le facă rău.
A minţit pe toată lumea că a fost la un pas să ia bătaie în
curtea pocăiţilor şi multe alte lucruri urâte, care nici nu merită
să fie amintite.
Isus spune că nu a venit să aducă pacea, ci sabia, o sabie care
lucrează cel mai bine în familie, despărțind pe fiu de tată, pe fii-
că de mamă, pe noră de soacră sau pe frate de frate. Pentru noi
ca misionari, a fost un lucru dureros să vezi că porţi un mesaj
care produce dezbinare în unele case în care intram, aşa că de
fiecare dată când cunoşteam o persoană doritoare să afle adevă-
rul veşnic, mă rugam cu putere ca Dumnezeu să câştige pentru
El, toată familia şi nu doar o parte din ei. Slăvit să fie că aproape
toate rugăciunile acestea mi-au fost ascultate şi împlinite.

181
 NENEA LĂMBICĂ
Te trimit ca să le deschizi ochii, să se întoarcă …. de
sub puterea Satanei la Dumnezeu şi să primească,
prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea
împreună cu cei sfinţiţi. Faptele Apostolilor 26,17.18

D
upă botezul lui Ionuţ şi al lui Florin, atenţia mea a fost
îndreptată asupra părinţilor lor, nenea Lămbică şi tan-
ti Niculina, precum şi asupra familiei fratelui mai mic,
Florian, soţia şi cei patru copii.
Era un lucru nebunesc să cred că un om ca nenea Lămbică
ajuns la un nivel atât de jos mai poate fi salvat, dar Dumnezeu
conducea bătălia. Omul acesta a venit la El dintr-o lume incre-
dibilă. Unei persoane ca mine i-a fost foarte greu să creadă că
în timpurile moderne poate să existe un aşa imperiu demonic
în care zidurile dintre vizibil şi invizibil nici nu mai există, dar
am fost pusă faţă în faţă cu acest caz şi a trebuit să cred că aşa
stau lucrurile.
Când citeşti în Evanghelii despre oameni posedaţi de de-
moni timp de ani de zile şi ulterior eliberaţi de Mântuitorul
iubit, te gândeşti că lucrurile descrise aparţineau acelui timp.
Dar astăzi, când întâlneşti astfel de cazuri, trebuie ca percepţia
să se schimbe automat, să devii conştient şi să crezi că Satana
nu a renunţat la stăpânirea lui asupra oamenilor nici măcar în
secolul al XXI-lea.
Din tinereţe, nenea Lămbică a fost urmărit de diavol din
mai multe motive. Aproape de casa lor locuia o vrăjitoare pe
182
 Nenea lămbică

nume Riţa, rudă apropiată cu bunicul lor şi care voia să le dis-

trugă neamul, pentru a intra în posesia pământului.
Cu siguranţă, Dumnezeu nu permite diavolului să intre în
viaţa cuiva decât dacă acea persoană deschide de bunăvoie uşa
ca el să intre. Şi nenea Lămbică a deschis-o prin viaţa frivolă şi
lipsită de principii serioase.
Primul contact vizibil cu diavolul l-a avut în jurul vârstei
de 20 de ani, atunci când lucra ca electrician în oraşul Piteşti.
Era seară, venise timpul să meargă la culcare şi stătea cu ochii
deschişi şi faţa în sus, când a văzut că se apropie de el un om
scund, negru şi cu pălărie neagră, care l-a prins de mâna dreaptă
cu putere, fără să se poată mişca.
Şi-ar fi dorit să se închine, dar mâna dreaptă era imobili-
zată, iar cu stânga nu avea voie să se închine, conform tradiţiei
ortodoxe, aşa că doar mintea mai putea să lucreze liberă. În dis-
perare, în sinea lui, a făcut un gest de închinare la Dumnezeu ca
să-l elibereze şi imediat a simţit că este lăsat în pace.
Diavolul a plecat de la el, dar nu înainte de-a rosti următoa-
rele cuvinte cu voce tare şi înţeleasă de nenea Lămbică: ,,Să nu
crezi că scapi, tot te iau eu.”
Prima căsătorie s-a destrămat după trei ani, din cauza infi-
delităţii soţiei, care l-a părăsit pentru altcineva. Viaţa lui cobora
tot mai jos, afundându-se în imoralitate şi beţie.
În perioada aceasta, lucra ca electrician la teatru Alexandru
Davila din Piteşti şi avea în incinta clădirii o cameră în care lo-
cuia. Aşa cum se practică în lumea fără Dumnezeu, fosta soţie a
apelat la vrăjitori ca să-l distrugă şi diavolul s-a întors cu o furie
mult mai mare în viaţa lui.
Nu avea nicio problemă în timpul zilei, dar imediat cum se
aşeza în pat ca să doarmă începea grozăvia: simţea o presiune
183
MAREA ÎNTÂLNIRE

pe tot corpul, era imobilizat şi strâns de gât până la epuizare

fizică şi psihică, şi greu de tot, după ore de luptă pleca de la el,
lăsându-l aproape leşinat.
Alteori adormea şi era ridicat din aşternut la distanţă con-
siderabilă şi trântit cu violenţă înapoi în pat. Mergea săptămâ-
nal la o biserică din apropierea teatrului ca să se spovedească
şi să găsească eliberare, dădea acatiste, dar fără niciun rezultat.
Lucrurile se complicau şi în viaţa de zi cu zi: nu reuşea să-şi
mai facă niciun prieten, toată lumea îl ocolea neintenţionat şi se
trezea de unul singur în permanenţă.
Într-o noapte s-a hotărât să nu doarmă deloc, să stea cu
ochii întredeschişi ca să vadă cine sau ce venea peste el. Când a
simţit că a venit şi l-a apucat de gât a dat cu mâinile să prindă
ceva şi a deschis ochii să vadă ce este.
Bineînţeles că a dat cu mâinile în vânt, dar de văzut a apu-
cat să vadă o formă rotundă ca o minge de fotbal mai mare,
neagră şi cu o coadă lungă, care a trecut prin geamul spart de la
uşă. A doua zi a încercat să doarmă câteva ore, ca să poată sta
treaz în timpul nopţii, sperând că nu va mai fi deranjat, dacă nu
adoarme.
Aşa că, seara următoare s-a aşezat în pat, cu ochii deschişi,
gândindu-se ore în şir la ce i se întâmplă, apoi s-a întors cu faţa
la peretele pe care era aşezat un covor ţărănesc şi îl analiza cu
mare atenţie, încercând să-şi umple timpul. În liniştea deplină a
nopţii a simţit şi a auzit la spatele lui un ţipăt urât şi teribil, care,
pur şi simplu, a crezut că-i scoate inima din piept. S-a ridicat în
picioare, şi-a încrucişat mâinile deasupra inimii încercând s-o
liniştească şi a strigat pentru prima dată: ,,Doamne, scapă-mă!”
Biblia spune în Psalmul 34 că atunci când strigă un neno-
rocit, Dumnezeu aude şi îl scapă din toate necazurile lui. Aşa
184
 Nenea lămbică

a fost şi în cazul lui nenea Lămbică, Dumnezeu a pus stavilă

încercărilor diavolului de a-l omorî pentru o perioadă de timp,
limitându-i intrarea în viaţa lui. A reuşit să aibă o viaţă cât de
cât normală, a cunoscut-o pe cea de-a doua soţie cu care s-a
căsătorit şi au închiriat o cameră în altă parte a orașului Pitești,
unde s-au și mutat.
Numai că, nimeni din cei atacaţi de diavol, nu scapă de
asalturile lui decât dacă se pun cu toată fiinţa sub controlul unei
puteri mult mai mari decât a celui rău, adică sub puterea lui
Dumnezeu. Nenea Lămbică a simţit în cugetul său că trebuie
să facă lucrul acesta, aşa că, după eliberarea din noaptea aceea
teribilă a venit acasă la părinţi şi a încercat să citească Biblia pe
care mama lui o avea, dar nu a reţinut nimic din ea, cu excep-
ţia istoriei triste a lui Iosif care l-a impresionat foarte mult. Nu
a încercat să depună un efort minim pentru a o înţelege, nici
nu s-a rugat, şi Dumnezeu a fost din nou respins, iar el şi-a
continuat viaţa frivolă şi duplicitară, cu distracţii, femei uşoare
şi băutură, lucruri care au adus, din nou, în viaţa lor prezenţa
malefică.
Au schimbat multe locuinţe în speranţa că vor reuşi să se
elibereze, dar fără succes. Demonul o chinuia şi pe tanti Nicu-
lina, soţia lui, atunci când era singură acasă. Într-un final, s-au
săturat şi au obosit de câte gazde au schimbat, aşa că, la insis-
tenţa părinţilor s-au mutat la Dobroteasa unde au cumpărat o
casă modestă, nenea Lămbică venind la sfârşit de săptămână.
Următoarea încercare a lui Dumnezeu de a intra în viaţa
lui a fost într-o iarnă când lucra ca şofer detaşat pentru trei luni
la canalul Dunăre-Marea Neagră. Pe atunci iernile erau grele şi
lungi, iar el a fost nevoit să o lase pe tanti Niculina acasă, singu-
ră, cu doi copii mici, fără să aibă cele necesare şi fără să fie cineva
185
MAREA ÎNTÂLNIRE

care s-o ajute. În timpul celor trei luni se ruga ca Dumnezeu să

le poarte de grijă şi chiar aşa s-a întâmplat. Apoi a venit definitiv
acasă şi s-a angajat ca brutar la brutăria din Câmpu Mare.
La Piteşti se mai îmbăta, dar cu măsură, însă când a venit
acasă, măsura a dispărut şi băutura a pus stăpânire pe el de-
finitiv. Veneau oamenii la brutărie să le facă colaci şi căpeţele
pentru zilele de sărbătoare, iar moneda folosită era litrul de vin
sau jumătatea de ţuică. Când i se părea că nu e suficient mergea
la biserica de lângă brutărie, unde preotul comunei avea depo-
zitate butoaiele de vin şi ţuică, şi omul care era rânduit să aibă
grijă de ele, îl servea în schimbul unei lipii proaspete.
Dar nici aşa nu se mulţumea şi seara când ieşea de la bru-
tărie lua la rând toate buticurile deschise după revoluţie ca ciu-
percile după ploaie, şi ajungea acasă târziu după miezul nopţii
cu chef de ceartă şi de bătaie.
Tanti Niculina îi lăsa mâncarea pe masă şi mergea la cul-
care în speranţa că va fi linişte, dar nu era. Intra în dormitor, o
trezea din somn, îi arunca farfuria cu mâncare în faţă şi o lua la
bătaie.
Viaţa devenise un calvar pentru toţi din casă, de multe ori
îşi lua copiii sau îi lăsa cu el şi pleca la părinţi, stăteau despărţiţi
luni de zile, apoi se împăcau ca s-o ia de la cap cu aceeaşi viaţă
deplorabilă.
Există în Evanghelia după Marcu un episod cu un om
demonizat care zi şi noapte era chinuit de diavol, era mutilat,
dormea prin morminte, umbla pe munţi ţipând şi tăindu-se cu
pietre ascuţite şi, deşi era legat cu lanţuri groase, le rupea cu o
forţă demonică şi era gonit de duhul rău în pustiu.
Însă, demonizatul avea şi momente în care îşi dorea din
toată inima eliberarea, şi atunci când Bunul Mântuitor a cobo-
186
 Nenea lămbică

rât din barcă pe țărmul mării a alergat spre El şi a reuşit doar să

I se închine, înainte ca demonul să vorbească în locul lui şi să-i
spună lui Isus să plece de acolo. Gestul acesta a fost suficient ca
Isus să intervină şi să-l elibereze definitiv.
Cam aşa s-a întâmplat şi cu nenea Lămbică. Când era beat,
încerca să strige la Dumnezeu să-l elibereze, dar nu putea decât
să spună ,,Tatăl nostru.”
Când era treaz căuta soluţii ca să nu mai bea, dar din ne-
fericire, soluţiile pe care le căuta erau tot din domeniul ocult, şi
drumul lui cobora tot mai jos şi tot mai departe de Dumnezeu
şi de eliberare. A mers la zeci de mânăstiri, a cheltuit bani mulţi
pe acatiste, a mers la vrăjitoare, s-a uns cu alifiile făcute de ele,
dar fără nicio speranţă de eliberare.
Atunci Dumnezeu a hotărât să intervină prin noi. După ce
l-am cunoscut pe Ionuţ am făcut cunoştinţă şi cu tanti Niculina
şi cu nenea Lămbică. Nici nu a vrut să ştie de noi, la început nu
a vrut să ne primească în casă, apoi, după ce Ionuţ şi Florin s-au
botezat, puţin câte puţin, prin intervenţii divine, Dumnezeu a
deschis căi spre inima lui.
Într-un sabat, tanti Niculina a mers cu noi la biserică, iar
când s-a întors acasă a început scandalul obişnuit. A scos-o din
casă şi i-a spus să plece definitiv, iar ea s-a uitat ţintă la el şi i-a
spus clar şi răspicat: ,,Ascultă Lămbică, de tine mă despart, dar
de Dumnezeu niciodată.” A stat plecată câteva săptămâni, timp
suficient ca el să se frământe, gândindu-se și tot întrebându-se
ce a găsit soţia lui la pocăiţi, de a putut să spună că de el se des-
parte, dar de Dumnezeu nu.
Mă simţeam apăsată de tragedia prin care treceau, nu vo-
iam să se spună în sat că pocăiţii despart familii şi mă rugam ca
Dumnezeu să găsească o soluţie.
187
MAREA ÎNTÂLNIRE

A venit şi luna decembrie a anului 2000. Toţi voiau să nu

mai taie porcul de Crăciun, să-l vândă şi să cumpere carne cura-
tă, dar nenea Lămbică nu a vrut sub nicio formă.
Era o zi de miercuri când am hotărât să-i fac o vizită la bru-
tărie şi să stau cu el de vorbă despre credinţa noastră. A fost o
discuţie lungă despre dragostea lui Dumnezeu, despre alimen-
taţia sănătoasă, dar mai ales despre Sabat. L-am invitat să vină
sâmbăta următoare cu noi la biserică şi mi-a spus că sâmbăta
aceea este o zi importantă, trebuie să facă cozonacii preotului
care avea pomană duminica următoare.
Atunci, am avut o inspiraţie divină şi l-am întrebat ce va
zice dacă Dumnezeu intervine şi nu se duce la brutărie în aceea
sâmbătă? O să creadă că acea zi este adevărata zi de odihnă şi
că trebuie respectată? A început să râdă şi a zis că vrea s-o vadă
şi pe asta.
Am plecat cu Ionuţ de la brutărie şi am stabilit ca să ne
rugăm la Dumnezeu să intervină cumva. Omeneşte nu era nicio
soluţie, nimeni nu ar fi putut să-l înlocuiască la brutărie.
A venit şi vineri seara, trebuia să mergem la Dobroteasa să
ne întâlnim cu Dorina şi Bebe, tanti Niculina şi copii lor, pentru
studiul biblic.
Era iarnă, zăpadă şi alunecuş, nenea Lămbică a venit de la
brutărie şi când a văzut că toţi erau plecaţi la întâlnirea cu noi,
s-a supărat atât de tare încât căuta un motiv de scandal pentru
când se vor întoarce acasă. Aşa că, a mers să dea mâncare la porc
şi ca s-o poată acuza pe tanti Niculina că nu a făcut acest lucru.
S-a urcat în pod, a luat porumb şi când a coborât de pe
scară, fiind băut, a alunecat şi a căzut cu coastele într-un gard,
fisurându-şi trei dintre ele. Noi am terminat seminarul, am lă-
sat pe tanti Niculina la poartă cu copiii şi fără să ştim ce s-a
întâmplat cu el, am plecat spre Vitomireşti.
188
 Nenea lămbică

La 11 noaptea cineva a bătut în geamul nostru şi ne-a trezit

din somn, chemându-l pe Zaha la telefon. Pe atunci încă era
centrală telefonică la poştă. Când a venit în casă, mi-a spus că
era Ionuţ şi că trebuie să meargă urgent cu salvarea ca să-l ducă
pe nenea Lămbică la spital la Slatina.
A plecat şi l-a dus la Slatina, doctorul voia să-l interneze,
dar el o ţinea cu tărie că nu se poate, trebuie sa meargă la brută-
rie şi să facă cozonacii preotului. Drumul de întoarcere a fost un
drum în care Zaha a vorbit cu el foarte mult, i-a explicat cum
e cu Dumnezeu, ce vrea El de la noi şi ce trebuie sa facem noi.
Dimineaţa a vrut să se ridice din pat şi să meargă la bru-
tărie, dar i-a fost imposibil. Orice mişcare ar fi făcut, o durere
cruntă îi străbătea corpul şi nu se potolea până nu se aşeza ne-
mişcat în pat.
Când preotul a aflat că nu a venit la brutărie a crezut că l-am
influenţat noi şi l-am convins să nu mai lucreze sâmbăta, şi a tri-
mis pe cineva cu maşina să vadă care-i motivul adevărat. Omul a
intrat în casă, a văzut că era în pat şi nu putea să se mişte, şi cu
atât mai puţin să se dea jos din el şi să vină la serviciu. Dar preotul
nu a crezut pe nimeni până nu a venit şi el acasă şi l-a văzut.
Atunci când L-am rugat pe Dumnezeu să intervină şi să
nu se ducă sâmbăta la brutărie nu m-am gândit că lucrurile vor
decurge aşa de dramatic cum s-au întâmplat. Nu era în mintea
mea, cu atât mai puţin în planurile lui Dumnezeu ca omul să-
şi fractureze coastele, dar când influenţele demonice intervin,
omul îşi face cu mâna lui viaţa amară. Dacă sta liniştit şi nu
căuta motive de scandal cu soţia, urcându-se băut pe scara lu-
necoasă, nu cădea cu coastele în gărduţ.
Experienţa asta l-a pus tare pe gânduri pe nenea Lămbică,
care a început să lase loc în viaţa lui şi Dumnezeului pe care
189
MAREA ÎNTÂLNIRE

noi Îl prezentam oamenilor. Am mers la ei acasă pentru primul

seminar biblic. A stat cu noi la discuţii, deşi era destul de băut,
şi m-a întrebat dacă Dumnezeu mai poate să-l ierte, la cât de
multe păcate are. Am scos Biblia şi i-am arătat textele din întâia
epistolă a lui Ioan, care spun că Dumnezeu este dragoste şi dacă
ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept nu numai să
ne ierte, ci să ne şi cureţe definitiv, ca să nu mai repetăm acele
păcate.
E foarte greu să faci un seminar de la început şi până la
sfârşit atunci când ai în faţa ta un om băut, evident mintea lui
funcţionează după cum îi dictează alcoolul, dar Dumnezeu să
fie lăudat că El poate să vorbească şi cu astfel de persoane şi
chiar a vorbit.
Mi-a fost greu şi din alt punct de vedere, mereu îi reproşa
soţiei, cu mine de faţă, că nu-i bună de nimic, că nu se compară
cu o doamnă ca mine şi alte lucruri care nici nu merită amintite.
Au fost momente în care îi spuneam lui Zaha că nu mă mai duc,
dar Dumnezeu care cunoaşte sfârşitul de la început, mă trimi-
tea de fiecare dată, aproape fără voia mea, şi m-am dus.
Nu pot să uit niciodată cum cânta ,,Ce fericire am pe Isus”,
deşi mintea lui era tulbure din cauza alcoolului, sau când spunea
rugăciunea ,,Tatăl nostru” şi nu reuşea niciodată să o termine.
Se apropia Crăciunul şi nimeni nu l-a convins să vândă
porcul, deşi tanti Niculina cu trei din copii nu mai consumau
carne de porc. L-a tăiat şi l-a pus la garniţă sub formă de pastra-
mă, iar în Sabatul următor, după ce a băut bine, s-a dus şi a scos
într-o farfurie mare cele mai bune bucăţi şi le-a aşezat pe masă
împreună cu o sticlă de doi litri de vin.
Când tanti Niculina a venit cu copiii de la biserică, i-a pof-
tit la masă, dar fără niciun rezultat, nimic din ce era pe masă nu
190
 Nenea lămbică

reprezenta un punct de atracţie pentru ei. Mânca şi încerca să

le facă poftă, folosea tot felul de cuvinte atrăgătoare, dar chiar
vorbea degeaba.
Când a văzut că nu-i poate ispiti şi că au părăsit camera şi
l-au lăsat singur, a simţit aşa, dintr-o dată, că pastrama nu mai
avea niciun gust, parcă avea în gură o bucată de iască, pe care
o mesteca mereu şi mereu şi nu mai putea s-o înghită. A scui-
pat-o la coşul de gunoi şi nu i-a mai trebuit.
Zilele următoare a vândut toată carnea vecinilor şi a scăpat
de ea. Au început să folosească uleiul din comerţ la gătit şi şi-a
dat seama că e mult mai bun decât grăsimea de porc.
Apoi a început să vină şi la biserică împreună cu familia şi
a cunoscut pe pastorul nostru, care avea un fel special de a se
apropia de oameni şi un mod convingător de-a prezenta din
Biblie răspunsurile la toate întrebările care i se puneau. Lucrul
care l-a impresionat cel mai mult a fost faptul că îi spunea să
nu-l creadă pe el şi cuvintele pe care le rostea, important e să
creadă ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său. Când cerceta Bi-
blia în traducerea Cornilescu şi o compara cu cea ortodoxă şi
vedea negru pe alb, că nu e nicio diferenţă între ele şi că tot ce se
spunea de la amvon era după Biblie, convingerea lui era din ce
în ce mai puternică.
Dar diavolul nu renunţă aşa uşor la prada lui, iar nenea era
o pradă pe care o stăpânise ani de zile. Aşa că, atacul a venit prin
preotul comunei care a aflat că nenea Lămbică vrea să se pocăias-
că. Multe lucruri rele şi neadevărate îi ieşeau preotului pe gură,
dar nenea a vrut să ştie un singur lucru de la el. L-a întrebat dacă
există Domnul Isus şi dacă mai vine a doua oară pe pământ. Pre-
otul i-a răspuns că există Domnul Isus, dar nu mai revine, deoa-
rece dacă nu a venit de 2000 de ani, nu mai vine niciodată.
191
MAREA ÎNTÂLNIRE

În dimineaţa aceea, înainte să plece la brutărie, tocmai citi-

se cuvintele lui Isus din Evanghelia după Matei în care spunea
că cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui nu vor trece, aşa
că a fost ultima discuţie care a şi produs ruptura definitivă între
el şi credinţa preotului.
Lucrurile mergeau bine şi Dumnezeu lucra cu putere în
viaţa acestui om, eram cu toţii martori la minunea care se în-
făptuia pas cu pas sub ochii noştri. Presiunile diavolului veneau
din toate părţile, de la părinţi şi fraţi, de la vecini şi prietenii de
pahar, de la oamenii care veneau la brutărie şi-i aduceau vin sau
ţuică sau de la preot.
Anul Nou 2001 a fost momentul în care a consumat ulti-
mul pahar de alcool, apoi a intrat în sevraj, timp de aproape o
lună. A slăbit foarte mult, nu putea să doarmă, avea stări în care
îi tremura tot corpul, transpiraţii multe şi dese, stări de vomă şi
tulburări de respiraţii şi aritmii, dar în acelaşi timp avea o linişte
interioară pe care i-o dădea Dumnezeu.
Veneau părinţii la el şi îi spuneau: ,,Măi Lămbică, pune mă
mâna şi mănâncă carne de porc şi bea, mă, câte un pahar de vin,
nu vezi cât de mult ai slăbit, şi nu mai asculta de femeia aia, că
numai prostii te învaţă.” Omul nu asculta de mine, eu eram doar
o persoană pe care o folosea Dumnezeu ca să-şi transmită mi-
nunatul Său mesaj de salvare unui om aproape mort în greşelile
şi păcatele puse în calea lui de către demonul nimicitor.
Am postit şi ne-am rugat foarte mult pentru el, iar bătălia
pentru sufletul lui a fost câştigată pe deplin de Dumnezeul nos-
tru care nu pierde niciodată.
Fratele lui cel mic, nenea Florian şi Lenuţa, soţia lui, au
fost printre cei care îl sprijineau continuu şi cei care au intrat
împreună cu el şi tanti Niculina în apa botezului la sfârşitul
192
 Nenea lămbică

lunii februarie 2001, fiind botezaţi de pastorul nostru la Vi-

tomireşti.
Dar războiul diavolului împotriva lui nu s-a terminat. Mai
întâi era problema păzirii Sabatului. Cum să nu te duci la brută-
rie sâmbăta, dacă tocmai atunci erau solicitările cele mai mari?!
Mai ales că slujba de duminică se termina cu o masă comună la
care venea o mulţime de oameni din toate părţile, nu doar din
comuna lor şi tot timpul trebuia să facă pâine, colaci şi cozonaci…
După ce s-a rugat şi a postit, a stat de vorbă cu colegul de
lucru, care era nepotul lui, şi i-a propus să nu mai lucreze sâm-
băta nici el şi să meargă la brutărie seara după apusul soarelui
şi să facă pâinea pentru duminică. La început Ninel nu a vrut,
pentru că nu i se părea corect ca nenea să-şi serbeze ziua pe care
tocmai şi-o alesese, iar el să-şi calce ziua de duminică pe care o
serba din moşi-strămoşi. Dar textele din Biblie care vorbeau în
favoarea păzirii sâmbetei şi puterea minunată a lui Dumnezeu,
l-au convins că aşa era corect.
Când a văzut preotul că şi-a rezolvat problema cu păzirea
sâmbetei, a început să instige oamenii care veneau la slujba de
duminică împotriva lui, ca să nu mai mănânce pâine făcută de
el, că este un păcătos şi că trebuie dat afară.
Conflictul era atât de puternic şi se întindea cu repeziciune,
încât problema a ajuns la inginerul care răspundea de cei an-
gajaţi. Preotul a mers şi i-a povestit că nenea Lămbică împarte
reviste de la pocăiţi şi că face propagandă cu privire la noua lui
religie faţă de toţi cei care vin la brutărie să cumpere pâine. A
fost stabilită o zi în care a fost chemat la inginer, pentru a răs-
punde acuzaţiilor care i se aduceau.
Era foarte trist, Florina, fata cea mică, era la facultate şi
depindea de banii pe care el trebuia să-i trimită.
193
MAREA ÎNTÂLNIRE

În dimineaţa în care trebuia să meargă la birou, a ieşit din

brutărie şi a simţit că nu este pregătit să-l înfrunte pe inginer,
apoi a văzut în curte doi brazi după care putea să se ascundă
de privirile curioşilor şi să mai implore, încă o dată, prezenţa
divină care să meargă cu el. S-a rugat mult, cu lacrimi, ca Dum-
nezeu să intervină şi să nu-l dea afară de la serviciu ca să poată
să-şi susţină familia.
În timp ce se ruga a simţit fizic cum toată apăsarea care
aproape îl zdrobea i-a fost ridicată, a respirat uşor şi profund,
s-a ridicat de la rugăciune, şi cu zâmbetul pe buze a intrat în
biroul inginerului. I-a explicat liniştit şi sincer că nu a dat nicio
revistă la nimeni, dar de vorbit a vorbit tuturor celor care l-au
întrebat despre noua lui religie. Cum să nu vorbească? Nu putea
să fie nepoliticos cu cei care îl întrebau. Dacă preotul ştia pe
cineva căruia i-a dat el vreo revistă, să spună numele.
Inginerul, după ce l-a ascultat, a pus mâna pe receptorul
de la telefon şi a sunat pe preot ca să-i spună măcar o persoană
care a primit din partea lui nenea Lămbică materiale de-ale po-
căiţilor. Preotul s-a supărat atât de tare, ţipa în telefon şi zicea
că-i un mincinos şi să nu-l creadă, iar când a văzut că inginerul
insista să-i spună măcar o persoană care a primit de la el mate-
rial creştin, a început să-l acuze şi pe el că ţine cu pocăitul, încât
inginerul a fost nevoit să-i închidă telefonul. Apoi s-a uitat la
nenea Lămbică şi i-a zis scurt: ,,Lămbică, du-te mă la servici
liniştit şi … lasă-l pe preot.”
Lucrurile păreau că se aşează pe făgaşul dorit de Dumne-
zeu, dar ispitele diavolului continuau să curgă aşa cum curge
apa printre pietre şi tot aşa cum rămân pietrele neclintite de
şuvoiul apei, tot aşa a rămas şi nenea Lămbică neabătut în cre-
dinţa pe care o primise în dar. Cunoscuse o lume mai bună,
194
 Nenea lămbică

cunoscuse o viaţă mai bună, cunoscuse o linişte pe care nu a

simţit-o niciodată, cunoscuse un Dumnezeu atât de bun şi de
prezent. Cunoscuse şi prezenţa diabolică, dar la polul opus pre-
zenţei divine, încât era dispus să moară pentru Dumnezeu de-
cât să-L mai piardă.
Într-una din zile, pe când desfăcea un sac de făină adus de
preot ca să facă pâine, a găsit la gura sacului un plic sigilat care
avea în interior o sumă de bani şi un acatist necitit de preot.
Măcar dacă ar fi fost primul şi ultimul, dar mereu soseau la bru-
tărie saci cu orez, saci cu zahăr sau cu făină, care aveau la gura
lor plicuri cu bani si acatiste.
Săracii oameni! Trimiteau preotului darurile lor împreună
cu cererile de rugăciune, iar preotul nici măcar nu verifica sacii
primiţi, darămite să se mai roage pentru ei...
Lucrurile acestea nu făceau decât să-l întărească pe nenea
Lămbică pe calea credinţei pe care apucase şi să-l convingă că
preotul nu are nici cel mai mic interes pentru sufletul oameni-
lor, dacă nici măcar acatistul pe care ei îl trimiteau preotului nu
era citit, şi cu atât mai puţin să mijlocească pentru ei.
Ce să facă cu banii găsiţi? Pastorul nostru l-a sfătuit să nu
aibă niciun fel de legătură cu ei, şi aşa a făcut.
Slăvit să fie Domnul nostru puternic şi minunat, care nu a
pierdut şi nu va pierde nicio bătălie pentru salvarea sufletului
care vrea eliberarea dintr-o lume a umbrelor morţii într-o lume
a dragostei Lui!

195
 FLORIAN ŞI LENUŢA
Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric,
el este milostiv, îndurător şi drept. Psalmi 112, 4

Î
mpreună cu nenea Lămbică şi tanti Niculina s-a botezat şi
fratele lui mai mic, nenea Florian şi soţia lui, Lenuţa. Fami-
lia aceasta era o familie liniştită, Lenuţa era o femeie calmă
şi destul de înţeleaptă, vorbea puţin, niciodată neîntrebată, iar
puţinele vorbe pe care le rostea erau chibzuite şi rostite cu mul-
tă atenţie.
Aveau patru copiii, doi băieţi şi două fete, frumoşi şi liniş-
tiţi, bine educaţi şi ascultători de părinţi. După ce Ionuţ ne-a
făcut cunoştinţă cu Bebe şi Dorina, am fost invitaţi să le facem
şi lor o vizită. De la început au avut o inimă aleasă şi deschisă
către Dumnezeu. Liviu, băiatul lor mai mare, îşi aminteşte că
aproape în fiecare noapte visa pe cineva care îi spunea că pe pă-
rinţii lui îi cheamă Dumnezeu la mântuire.
Lucrul acesta este uimitor, te face să recunoşti că dacă nu
ar fi Dumnezeu care să ne urmărească pas cu pas, să ne caute,
să intervină, să pregătească ,,n” ocazii în care să ni se descopere,
noi nu am face nici cel mai mic pas spre El.
Toată familia participa la întâlnirile noastre, uneori mai
venea şi mama lui nenea Florian, o femeie în vârstă şi cu multă
temere de Dumnezeu, dar destul de oscilantă. Când sta cu noi
la seminarul biblic era convinsă că aşa cere Dumnezeu să facem,
196
 Florian şi lenuţa

dar când mergea acasă, soţul şi ceilalţi doi copii care aveau case-
le acolo, lângă ea, o întorceau din drumul acesta.
Se apropia luna decembrie în anul 2000 şi ei aveau doi
porci mari pe care voiau să-i pregătească pentru sărbătorile de
iarnă plus cinci purceluşi pe care-i creşteau pentru anul urmă-
tor. Eu nu le-am spus nimic din partea mea în sensul acesta, dar
mă rugam ca Dumnezeu să intervină cumva şi să-i ajute să ia
decizia cea mai bună.
Nenea Florian era o persoană la polul opus soţiei, nu aş-
tepta ca informaţiile să le asimileze la momentul potrivit, ci voia
să ştie multe lucruri şi toate odată. Aşa că a trebuit să-i explic
înainte de vreme cum e cu alimentaţia sănătoasă şi cu păzirea
Sabatului.
După ce s-au sfătuit, inclusiv cu copiii, au hotărât să-i taie
şi să-i pregătească aşa cum au făcut ani de zile, iar apoi să îi
vândă unui vecin căruia îi plăcea cum pregătea nenea Florian
pastrama de porc. După ce au luat banii, au mers şi au cumpărat
păsări pe care le-au pregătit ca să aibă şi ei de sărbători şi copiii
să nu simtă lipsă.
Mai rămâneau cei cinci purceluşi pe care nu-i cumpăra ni-
meni şi nu ştiau ce să facă cu ei. Se gândeau că dacă nu apare
niciun client, să-i dea pe poartă afară şi să-i ia cine vrea. Şi cum
nu apărea nimeni, o perioadă chiar i-au neglijat de tot. Îi sco-
teau pe poartă afară şi seara se întorceau acasă. Aşa că, într-o zi,
Liviu, băiatul cel mare, a luat doi din ei şi s-a dus la bunici şi i-a
făcut cadou, alţi doi i-au dat la bunicii ceilalţi şi unul l-a făcut
cadou unei surori de-a Lenuţei.
Ce să zic? Oamenii au fost hotărâţi din start să accepte ade-
vărul biblic aşa cum era prezentat de către Dumnezeu în Biblie.
197
MAREA ÎNTÂLNIRE

Săptămânal mergeam la ei acasă şi de cele mai multe ori singu-

ră, Zaha fiind mai tot timpul plecat cu doctorul Dragoş.
Însă, de fiecare dată când se naşte undeva un interes pentru
Dumnezeu, pentru cunoaşterea Lui, pentru lucrurile veşnice şi
nepieritoare, atunci forţele răului se adună şi luptă pe toate căile
posibile ca să împiedice cu toată puterea descoperirea acestora.
Aşa s-a întâmplat şi într-una din ocazii, am plecat singură de la
Vitomireşti să merg la întâlnirea cu ei.
În spatele casei lor, era casa celui mai împotrivitor dintre
fraţi, un om viciat şi plin de răutate, care striga, ne înjura sau
chiar arunca cu pietre atunci când intram în curtea lui nenea
Florian şi a Lenuţei.
Din naştere, am fost o persoană destul de curajoasă, nu
prea mă speriam de răutatea oamenilor, iar acum când eram un
sol al lui Dumnezeu, teama şi lucrurile rele care puteau să mi se
întâmple le lăsam pe seama Lui.
Cu această ocazie, am plecat de la Vitomireşti cu maşina de
salvare şi am lăsat acasă microbuzul cu care de obicei circulam
eu. Nici nu începusem bine studiul biblic cu această familie,
când a venit Zaha cu microbuzul în care avea o persoană bolna-
vă, şi a luat salvarea ca să ajungă mai repede la Slatina.
Omul bolnav care trebuia dus la spital se urcase în podul
casei, iar la coborâre, alunecase şi căzuse într-o poziţie din care
s-a lovit la cap, făcând hemoragie, sângele scurgându-se prin
nas şi urechi. A ajuns la timp cu el la spitalul din Slatina, iar de
acolo l-au dus la Craiova şi l-au operat de urgenţă, salvându-i
viaţa.
Între timp, eu îmi continuam seminarul biblic cu această
familie, fără să mă grăbesc şi fără să mă gândesc că ar fi înţelept
să nu mă prindă noaptea departe de casă. Când am terminat
198
 Florian şi lenuţa

studiul, era spre seară şi începuse să se întunece afară, m-am

urcat în microbuz şi m-am îndreptat spre albia râului pe care
trebuia să-l traversez ca să ajung la drumul principal.
Când am ieşit din gârlă, am auzit la roata din spate a mi-
crobuzului un zgomot care se repeta ritmic şi am fost nevoită
să opresc şi să văd ce s-a întâmplat. Era o pană de toată frumu-
seţea. Cineva, pe care aveam să-l aflu mai târziu, a bătut într-o
scândură de 35-40 de cm, nu mai puţin de 20 de cuie, apoi a
ascuns-o în albia râului, exact pe urmele vizibile făcute de roţile
maşinilor şi exact la momentul în care trebuia să trec eu.
Nu ştiam să fac nimic într-o astfel de situaţie, era iarna
anului 2000 şi nu existau telefoane mobile la tot pasul, aşa că
m-am urcat la volan, am făcut o rugăciune disperată şi am por-
nit la drum. Mă gândeam să ajung la poarta lui Ionuţ şi poate
ştie el ce să fac. Dumnezeu a lucrat cu putere şi am găsit pe
cineva care mi-a făcut pana şi am plecat spre casă.
Între Dobroteasa şi primul sat din Vitomireşti este o dis-
tanţă destul de mare, poate cinci kilometri, nu există nicio casă,
fiind doar câmp deschis. Nici nu intrasem bine în această zonă
şi motorul a început să se înece şi să se oprească, îl porneam din
nou şi reuşeam să merg puţin, apoi se oprea.
Eram disperată, era deja noapte, se lăsase un frig puternic
de decembrie, drumurile erau absolut pustii, nu trecea nicio
maşină în nicio direcţie, copiii erau singuri acasă şi de Zaha nu
ştiam dacă trecuse sau nu cu salvarea de la Slatina. Nu ştiam ce
să fac, m-au podidit lacrimile în timp ce Îl rugam pe Dumne-
zeu să intervină cumva şi să găsească o soluţie. Mi-era gândul
doar la copii, niciodată nu-i lăsasem singuri pe timp de noapte
şi dacă aş fi lăsat microbuzul pe câmpul acela şi aş fi luat-o pe
jos, tot aveam de mers măcar două ore.
199
MAREA ÎNTÂLNIRE

După ce m-am rugat, mi-am amintit că una din asistentele

care lucra la Vitomireşti şi cu care eram în relaţii bune locuieşte
la aproape şase kilometri distanţă, în satul Dejeşti, dar cum să
ajung până la Irina? Am pornit microbuzul, am plecat şi am
observat că ceva se schimbase, defectul nu s-a remediat, dar mo-
torul mă lăsa să merg o distanţă mai mare decât cele dinainte de
rugăciune, dar tot se oprea.
Ajunsesem la disperare, eram hotărâtă să renunţ şi să nu
mai fac nicio lucrare misionară. Simţeam că se umpluse paharul
şi dădea peste. Prea multe probleme într-o singură zi, din prea
multe părţi şi toate cădeau peste mine ca un tăvălug gata să mă
strivească, iar eu nu mai voiam să lupt. Mi se părea că specta-
colul făcut de unchiul lui Ionuţ era suficient: înjurături, pietre
aruncate în curte după mine, pană la roată pe care o făcusem şi
de care nu-l bănuiam degeaba tot pe el, iar acum motorul care
se oprea din minut în minut.
Cred că era ceasul nouă seara când am ajuns în faţa porţii
Irinei şi de aici nu a mai fost chip să pornească motorul. Când
i-am spus ce s-a întâmplat am avut o altă surpriză neplăcută,
soţul ei era plecat cu maşina de acasă.
Într-un final, a găsit un tânăr cu maşină dispus să mă ducă
până la Vitomireşti. În timp ce mergeam cu maşina băiatului
nu aveam nicio dispoziţie să conversez cu acest tânăr. Ce să-i
spun? Eu nu puteam să-i spun nimic în acel moment, mintea
mea frământa un singur plan, planul de-a pleca din Vitomireşti
şi gata. Imediat!
Însă, Dumnezeu avea ceva de spus şi lui, dar mai mult mie,
aşa că tânărul respectiv a pornit radioul maşinii şi a început să
caute un anume post. Nici nu eram atentă, mă gândeam că o să-
mi tulbure mintea cu cine ştie ce muzică stridentă, dar am auzit
200
 Florian şi lenuţa

ceva care, pur şi simplu, m-a trezit ca după un duş rece: ,,Aici,
radio Vocea Speranţei!”
Nu-mi venea să cred, mă uitam la el cu atenţie şi aşteptam
să schimbe postul, să comute butonul pe alt post, dar nu avea
de gând. El asculta postul acesta! Atunci, am uitat toată amă-
răciunea strânsă în acea zi în sufletul meu, toate gândurile şi
planurile de ducă au dispărut instant, cuvinte pline de putere
divină îmi curgeau pe buze ca un balsam vindecător pentru ră-
nile mele, dar şi pentru sufletul lui, şi am avut o plăcută discuţie.
Când am ajuns în faţa bisericii din Vitomireşti l-am rugat
să mă aştepte un moment ca să merg în casă şi să iau banii pen-
tru plata serviciul făcut. ,,Doamnă, nu vă costă absolut nimic,
ştiu tot ce faceţi pentru oamenii din această comună. Cum aş
putea să vă iau bani?”
Gestul lui m-a lăsat fără cuvinte, iar cuvinte lui au fost ve-
nite la momentul potrivit şi menite să mă oprească din planul
meu de plecare.
Ce Dumnezeu bun avem, cât de implicat este în toate pro-
blemele pe care le întâmpinăm şi cum găseşte El soluţiile cele
mai eficiente ca să ne scoată din toate cursele pe care diavolul ni
le pune la orice pas prin oamenii lui!
Cu familia lui nenea Florian lucrurile mergeau foarte bine.
În fiecare săptămână mergeam la ei pentru studiu biblic, iar în
Sabat venea la biserică cu toată familia.
Prima decizie de botez a venit din partea părinţilor, care
s-au botezat în februarie 2001 împreună cu nenea Lămbică şi
tanti Niculina, apoi s-au botezat copiii mai mari, Ana, Liviu şi
Gabriela, iar Gigi s-a botezat mai târziu.
Cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a dat omului,
chiar din Eden, a fost familia. Dragostea care trebuie să se ma-
201
MAREA ÎNTÂLNIRE

nifeste în cadrul familiei este cel mai fidel exemplu pentru dra-
gostea lui Dumnezeu faţă de noi, aici se poate cunoaşte practic
despre acest suprem şi desăvârşit principiu. Biblia spune că este
o bucurie mare la tronul lui Dumnezeu când un singur păcătos
se întoarce din lumea diavolului în lumea Lui, dar atunci când
o familie întreagă se întoarce, bucuria este pe măsură şi deplină.
Lăudat să fie Dumnezeu că încă mai există familii care vor să
fie scăpate din lumea aceasta întunecată! Iosua, cel care a urmat
pe Moise la conducerea poporului evreu, a rostit una din cele
mai frumoase decizii pe care cineva poate s-o ia în dreptul său
personal şi în dreptul familiei: ,,Cât despre mine, eu şi casa mea
vom sluji Domnului.” Aşa a procedat şi nenea Florian cu el şi
casa lui.

202
 OANA
Domnul mi se arată de departe..,,Te iubesc cu o
iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”
Ieremia 31,3

O
ana, o fată deosebită a avut parte de cea mai inedită
experienţă de convertire. Avea 15 ani când a încheiat
legământ cu Dumnezeu prin botez, însă relaţia ei cu
Dumnezeu a cunoscut coborâşuri şi urcuşuri până a devenit un
copil umil şi consacrat în lucrarea Lui.
Avea 20 de ani când noi a trebuit să plecăm de la Vitomi-
reşti, în ciuda faptului că ne doream să rămânem în continu-
are. În locul nostru a venit o familie de misionari mult mai în
vârstă decât noi care nu era legată sufleteşte de cei botezaţi aşa
cum eram noi. Întotdeauna oamenii care vin la Dumnezeu sunt
apropiaţi de cei care au fost trimişi din partea Lui cu mesajul
speranţei pentru ei.
Oana avea o personalitate puternică, deşi era retrasă şi la
locul ei nu accepta ca cineva să o facă să se simtă într-o poziţie
inferioară.
Au fost două situaţii de suflet, în care a simţit că locul ei nu
mai este printre cei din biserică. Într-un Sabat a mers la biserica
din Râmnicu Vâlcea unde era prezent un grup de colportori
pentru a da mărturie despre minunile făcute de Dumnezeu în
timpul misiunii lor. A fost foarte mişcată, şi-ar fi dorit ca şi ea să
poată face pentru Dumnezeu ce făceau aceşti tineri.
203
MAREA ÎNTÂLNIRE

Gândul acesta a pus stăpânire pe ea cu o mare putere încât

era convinsă că trebuie să existe o soluţie. În această perioadă
avea un serviciu care-i permitea sâmbăta şi duminica să fie li-
beră. Se gândea că măcar duminica dacă ar putea în comuna ei
şi să spună oamenilor de acolo ce Dumnezeu bun şi minunat a
descoperit ea, şi tot ar fi suficient.
S-a interesat care sunt condiţiile pe care trebuie să le în-
deplinească ca să poată face colportaj, şi era încântată pentru
că nu erau aşa de greu de îndeplinit. Într-un sabat a mers la
Vitomireşti şi i-a spus misionarului dorinţa ei de consacrare
în lucrarea Domnului. Nu se aştepta să primească ce a primit.
Un răspuns dur şi categoric care a descurajat-o şi a convins-o
că nu este pentru ea această lucrare deoarece nu are pregătirea
necesară. Din nefericire era condiţie obligatorie ca pastorul sau
misionarul din biserică în care era membră să-şi dea acordul,
considerându-se că el ştie cel mai bine dacă avea sau nu darul
respectiv.
A trecut greu peste dezamăgirea aceasta, Dumnezeu a
mângâiat-o cum a ştiut El mai bine şi a trecut. Ce trist că în
biserica lui Dumnezeu sunt oameni care nu fac lucrarea Lui, ci
lucrarea lor sau a celui rău!
A doua mare dezamăgire a fost în legătură cu un băiat pe
care misionarul acesta i l-a prezentat în vederea unei relaţii se-
rioase care să ducă la o căsătorie în biserică. Oana, deşi venea
dintr-o lume lipsită de principii morale, în care păcatul nu pare
a fi păcat, era educată din copilărie cu principii de moralitate
ridicate, şi avea pretenţia ca băieţii din noua lume să respecte
aceste principii biblice, aşa cum le respecta ea. Tânărul acesta
avea o viaţă duplicitară, lucru care a determinat-o pe Oana să
pună capăt relaţiei.
204
 Oana

Au urmat acuzaţiile misionarului ca şi cum ea ar fi fost de

vină, jigniri şi aluzii la condiţia ei materială şi profesională care
ar trebui să o facă să accepte fără prea multe pretenţii ce i se ofe-
ră. Durerea şi dezamăgirea a fost aşa de mari încât a luat decizia
să se depărteze de credinţa adventă.
La vârsta aceasta tinerii din biserică caută modele şi dacă
nu le găsesc sau dacă văd că cei mai vechi în credinţă una fac şi
alta zic, se prăbuşesc şi părăsesc biserica. Mama ei, când a văzut
durerea prin care trece Oana a fost foarte dezamăgită şi nu s-a
opus alegerii pe care a făcut-o fata ei.
Atunci când ajungi în astfel de momente întunecate, când
nu mai reuşeşti să vezi soarele dincolo de nori şi pe Isus care stă
alături de tine, vine altcineva cu oferte care sunt doar ambalate
frumos, dar fără conţinut.
A cunoscut un tânăr serios care se purta foarte frumos cu
ea şi cu care a decis să se căsătorească şi să plece în străinătate
la muncă. Numai că, atunci când Dumnezeu sădeşte în inima
ta sămânţa cuvântului Său, oriunde ai fugi departe de El la un
moment dat, dorul după locaşurile Sale, după prezenţa Sa, te
usucă.
Aici nu avea voie să ţină nimic din ce învăţase: nu avea voie
să meargă la biserica adventistă, nu avea voie să urmărească
postul Speranţa TV, nu avea voie să mănânce după principiile
alimentare descrise în Biblie, nu avea bani pe mâna ei. Şi multe
altele...
Când a văzut că totul e în zadar, că viaţa pe care a ales-o
este un eşec total, din toate punctele de vedere a făcut planul de
întoarcere ca să revină la viaţa de credinţă. Aici, printre străini,
a realizat că biserica adventistă este singurul loc unde poate găsi
legătura profundă cu Dumnezeu şi a vrut să se întoarcă cu tot
205
MAREA ÎNTÂLNIRE

sufletul. Numai că Satana nu lasă pe nimeni să plece din robia

sa atât de uşor şi lucrurile au început să se complice.
Într-una din zile, pe când se întorcea de la serviciu, trebuia
să coboare cu bicicleta o pantă destul de mare şi lanţul de la
bicicleta i-a prins pantalonii şi a trântit-o în apropierea şoselei
pe care circulau maşinile. Ai putea spune că oricui i se poate
întâmpla acest lucru, dar realitatea în cazul ei era alta. Lanţul
avea protecţie solidă şi în niciun caz nu ar fi trebuit să-i prindă
pantalonii decât dacă cineva încerca voit să-i facă rău.
Într-o altă seară, pe aceeaşi pantă, a rămas fără frâne la bi-
cicletă deşi acesta era lucrul pe care-l verifica constant. De data
asta situaţia era mult mai complicată, deoarece nu avea cum să
se oprească şi viteza creştea cu trecerea timpului şi parcurgerea
distanţei. A încercat ea cu ajutorul picioarelor să diminueze din
viteză, dar panta era mult prea accentuată şi lungă aşa că singu-
rul lucru pe care putea să-l mai facă era să se roage. Şi a făcut-o
cu disperare.
Şansa ei era doar Dumnezeu, doar El mai putea controla
direcţia bicicletei ca să nu intre în gardul de beton din partea
dreaptă sau în maşinile care circulau pe partea stângă. A simţit
cum Dumnezeu o ajută, deşi orice putea să-i blocheze drumul.
În final, a găsit la un restaurant o poartă deschisă unde s-a
refugiat, şi după câteva ture ale curţii destul de largi s-a oprit în
gardul viu fără să păţească aproape nimic fizic.
Cu cât îşi dorea mai mult să se întoarcă la Dumnezeu şi
acasă, cu atât piedicile puse de Satana erau mai mari şi mai pe-
riculoase.
Locuia într-o casă izolată, în jurul ei era un câmp pustiu,
singura locuinţă aflată în apropiere era casa proprietarilor de
la care închiriase. Urma să fie singură pentru trei zile. Casa era
206
 Oana

bine amenajată, avea două intrări şi era dotată cu alarmă, dar

una din uşile de la intrare era destul de nesigură. Era seară, re-
uşise să găsească postul nostru de televiziune Speranţa TV, pe
care îl viziona când a auzit paşi pe aleea de la intrare.
Persoana respectivă s-a îndreptat spre intrare şi a întrerupt
curentul electric ca să nu sune alarma de la casă şi să poată intra
peste ea fără ca proprietarii să audă.
E greu de descris ce simte cineva într-o astfel de situaţie.
Cert este că era paralizată de frică, şi dacă ar fi încercat să iasă
din casă pe uşa din spate, ei fiind mai mulţi, nu avea nicio şansă
să scape. Aşa că, a urcat la etaj unde era dormitorul, s-a prăbuşit
în pat şi a început un dialog cu Dumnezeu.
,,Doamne, până aici mi-a fost, în seara asta voi pieri într-un
mod tragic dacă tu nu intervii şi nu faci o minune să mă scapi.
Este alegerea Ta dacă vrei să trăiesc sau să mor, aşa că fă ce vrei
Tu, că eu oricum nu mai am nicio putere. Îmi pare rău că te-am
părăsit şi am ales o cale greşită, dar dacă totuşi mă salvezi, voi şti
că a fost doar minunea Ta cu mine.”
Era ţeapănă de frică, nu putea să se ridice, să se mişte sau să
facă altceva, pur şi simplu aştepta sfârşitul pe care Dumnezeu
îl hotărâse în dreptul ei. Nu ştie cât a durat coşmarul, dar la un
moment dat, acea persoană a cuplat curentul şi a plecat.
Minunat răspunde Dumnezeu în astfel de momente. Ar fi
interesant să vezi cu ochii tăi cum acţionează concret, ce gân-
duri de pace transmite infractorului care vine cu un scop rău şi,
instantaneu renunţă la el.
A reuşit să lucreze în agricultură şi să-şi strângă bani de
plecare, dar în ziua în care s-a hotărât să plece a avut un accident
de maşină. Circula normal, abia reuşise să-şi pună centura de
207
MAREA ÎNTÂLNIRE

siguranţă când a simţit o izbitură puternică în spatele maşinii

care aproape a proiectat-o cu capul în parbriz.
I s-a spus că nu are actele necesare în Italia ca să meargă la
serviciul pentru urgenţe medicale şi nu s-a dus, iar după câteva
zile a hotărât să meargă în ţară pentru consultaţie.
În sfârşit, după o opoziţie puternică şi de durată, a reuşit
să ajungă în ţară şi să lase în urmă trecutul dureros. Mişcată
profund de dragostea lui Dumnezeu pentru ea, avea o singură
dorinţă: să facă voia Lui într-un mod deplin!
A început să postească câte trei zile pe săptămână timp de
şapte luni, ca Dumnezeu să-i umple inima cu prezenţa Duhului
Sfânt care s-o schimbe pe deplin, ca să se apropie mai mult de
El şi să-i spună ce să facă cu viaţa ei. Este demn de remarcat
modul de acţiune a lui Dumnezeu, dar şi luptele diavolului în
acelaşi timp.
Din Italia, Oana, care iubea foarte mult animalele, s-a în-
tors cu dorinţa să-şi facă fermă de capre. Dragostea ei pentru
ele a făcut din turma de capre nişte animale extrem de blânde,
care o urmau oriunde mergea cu ele. Însă lucrurile se complicau
în zilele de post. Atunci nu mai avea ce să le facă, parcă punea
stăpânire pe ele un spirit rău, că nu mai ascultau deloc de ea,
se împrăştiau în toate direcţiile, şi nu mai veneau la ea când le
striga pe nume. ,,Doamne, nu postesc eu astăzi ca să mă schim-
bi, şi uită-Te ce-mi fac.. Parcă a intrat diavolul în ele... Te rog
ajută-mă să nu mă supăr şi să nu păcătuiesc.”
Trăia la dimensiuni mici experienţa lui Moise din pustiul
Madian şi la fel ca şi el a reuşit în câţiva ani să devină o persoa-
nă mai blândă şi mai dispusă ca Dumnezeu s-o folosească în
lucrarea Lui.
208
 Oana

Îşi propusese să schimbe programul de dormit din timpul

nopţii, program tulburat din cauza neliniştii şi gândurilor care
aparţineau trecutului şi care-i produceau insomnii, adormind
spre dimineaţă. Aşa că îşi dorea să se culce devreme şi să se tre-
zească în fiecare dimineaţă la ora cinci pentru studiul Bibliei şi
pentru rugăciune. Niciodată nu a reuşit fără intervenţie divină,
chiar dacă punea ceasul să sune la ora respectivă. Atunci, a in-
tervenit Isus şi a ajutat-o.
Când suna ceasul şi-l auzea, nu avea nicio putere să se ri-
dice din pat, simţea că nu poate să-şi deschidă ochii din cauza
somnului şi atunci striga la Dumnezeu şi somnul dispărea in-
stantaneu.
Câteva dimineţi la rând nu a auzit deloc ceasul sunând, dar,
în schimb, auzea pe cineva care o striga pe nume ,,Oana!” Se
ridica din pat, se îmbrăca şi se ducea la maică-sa să o întrebe de
ce a strigat-o. Dar nu o striga ea, ci Dumnezeu o striga aşa cum
îl striga pe Samuel la Templu.
Relaţia ei cu Dumnezeu a crescut foarte mult până când
Dumnezeu a hotărât s-o cheme în lucrarea pe care şi-o dorise
atât de mult cu ani în urmă, lucrarea de colportaj. Prima che-
mare a primit-o sub forma unui vis.
A visat că se găsea undeva în curtea mare a unei clădiri,
printre foarte multe persoane care erau misionari şi erau veniţi
la o şcoală de specializare în acest sens. Împreună cu acele per-
soane eram şi eu prezentă cu ea. Mai târziu, după ce a intrat
în lucrarea de colportaj şi a trebuit să meargă la un congres al
colportorilor la Stupini, şi-a dat seama că era exact curtea şi
clădirea din visul ei.
Următorul îndemn din partea lui Dumnezeu a fost tot în
urma unui vis pe care l-a avut. A visat că avea o maşină albastră
209
MAREA ÎNTÂLNIRE

plină cu cărţi şi a oprit în comuna ei să le dea unei mulţimi de

oameni care aveau mâinile întinse ca să primească din partea ei
câte o carte măcar. Mai târziu, când a început colportajul mer-
gea împreună cu o familie din Drăgăşani care aveau exact maşi-
na albastră din visul ei.
În fine, nici nu ar fi trebuit să mai stea pe gânduri după
aşa experienţe, dar îndoiala, necredinţa şi simţământul că ea nu
poate, au fost piedici destul de serioase, aşa că Dumnezeu a tre-
buit s-o cheme până a înţeles clar.
Biserica din Drăgăşani avea o familie de colportori şi toc-
mai aveau nevoie de un voluntar care să fie dispus să meargă cu
ei într-o campanie la Olăneşti. Oana şi-ar fi dorit, dar se gândea
că poate au nevoie de un băiat şi nu de o fată şi nu a îndrăznit
să se ofere. Trei sabate la rând a fost făcut anunţul, apoi Oana
a îndrăznit să vorbească cu soţia colportorului şi să-i spună că
ar vrea să intre şi ea în colportaj. A fost încurajată să vină cu ei
într-o primă campanie, ca să vadă cum este.
Continua să se roage şi să întrebe pe Domnul ce să facă cu
viaţa ei şi Domnul i-a răspuns de fiecare dată. Prima încurajare
a primit-o citind o carte despre un tânăr care făcea misiune prin
colportaj, apoi au fost două devoţionale zilnice, la rând. Unul
trata neputinţele şi păcatul lui Moise, care totuşi a fost folosit de
Dumnezeu ca cel mai mare misionar, iar cel de-al doilea devoţi-
onal i-a vorbit direct şi i-a spus să nu se mai îndoiască, deoarece
Dumnezeu doreşte ca ea să se angajeze în colportaj.
Nu s-a mai îndoit şi a pornit cu toată pasiunea pe care Du-
hul Sfânt o poate da unei persoane tinere şi pocăite cu adevărat.
A avut multe experienţe frumoase în toate campaniile în care a
mers, a văzut intervenţia lui Dumnezeu şi răspunsul la multe
rugăciuni pe care le-a înălţat.
210
 Oana

M-a impresionat profund o experienţă pe care a avut-o

chiar în cătunul ei retras, acolo unde nu se aştepta să găsească
niciun suflet interesat de Dumnezeu şi de mântuire.
Era o zi obişnuită în care trebuia să meargă şi să vândă cărţi.
A simţit nevoia să stea în meditaţie şi rugăciune cu Dumnezeu
mai multe ore, aşa că a petrecut trei ore în rugăciune cu Dum-
nezeu ca să-i dea curaj să strige la porţile vecinilor. Niciunde
nu-i mai greu de făcut misiune ca în satul tău, acolo unde oa-
menii te cunosc şi pot să te refuze mai uşor atunci când vii cu
solia mântuirii. Însuşi Isus spune că niciun prooroc nu-i preţuit
în patria lui.
Şi-a aşezat geanta cu cărţi de sănătate şi a luat în mână
cele cinci cărţi spirituale din colecţia ,,Conflictul Veacului”, gân-
dindu-se că dacă nu găseşte nicio persoană interesată de aceste
cărţi, ziua va fi un eşec total.
A pornit la drum şi la o distanţă de aproape un kilometru,
pe partea dreaptă locuia o femeie care venise de la Bucureşti şi
despre care ştia că este o femeie destul de mândră. Era hotărâtă
să nu strige la poarta ei. Doar dacă o s-o vadă prin curte, poa-
te va încerca …, dar nici aşa, nu prea avea curajul necesar s-o
abordeze.
Când a ajuns în dreptul porţii, a văzut-o că stătea pe scă-
rile casei cu capul sprijinit în palme, dar nu a avut puterea să
se oprească şi să strige. După ce a trecut de poarta ei a auzit în
minte o voce care i-a poruncit: ,,Întoarce-te şi strigă!” Nu s-a
speriat de voce, ştia că Dumnezeu îi poruncea acest lucru, aşa că
s-a întors şi a strigat o singură dată, şi nu prea tare, dar femeia a
auzit-o, s-a ridicat şi a mers la poartă.
A invitat-o în casă şi mai mult de o oră a luat la rând toate
cărţile de sănătate pe care Oana i le-a prezentat. Era uimită de
211
MAREA ÎNTÂLNIRE

tot ce vedea, dar după ce le-a văzut pe toate, s-a uitat la Oana
şi-i spune: ,,Toate sunt interesante, dar pe mine mă interesează
cărţi spirituale, care să vorbească despre Dumnezeu.”
Nu-i venea să creadă ce auzea cu urechile ei. Imediat a scos
cele cinci volume care le avea la ea şi i le-a prezentat. A trebuit
să mai aştepte încă o oră până când femeia le-a studiat pe fiecare
în parte şi până când a primit toate informaţiile despre aceste
cărţi, apoi i-a spus scurt: ,,Le iau pe toate.” Şi le-a luat.
Ani de zile Oana a continuat să facă colportaj, să asculte
glasul Domnului şi să devină o tânără cu adevărat consacrată în
lucrarea Lui. Mai târziu a cunoscut un tânăr care a fost impre-
sionat de atitudinea ei creştinească, s-a botezat şi el în biserica
adventistă, apoi s-au căsătorit.
Faţă de acest Dumnezeu minunat, nu pot să am decât
cuvinte pline de farmec şi de mulţumire, pentru faptul că El nu
renunţă la sufletele preţioase din această lume, ci aşteaptă, le
caută şi în final le aduce în staulul Său.

212
 CUVÂNT DE ÎNCHEIERE
Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în
Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa
Tatălui Meu sunt multe locaşuri... Eu mă duc să vă
pregătesc un loc... Ioan 14,1.2

C
uvintele, oricât ar fi ele de bogate, pot cuprinde doar su-
perficial în înţeles și descriere tot ceea ce ar trebui spus
despre frumuseţea şi desăvârşirea Marii Întâlniri dintre
om şi Dumnezeu. La această întâlnire este chemată fiecare din-
tre fiinţele născute pe pământ.
Din nefericire, majoritatea dintre oameni nu dau nici cea
mai mică importanţă acestui eveniment unic, sunt mult prea
mult interesaţi de lucrurile care au de-a face cu exteriorul lor şi
nu cu interiorul. De multe ori omul devine propriul său duşman
prin felul lui de a fi, de a gândi şi de a percepe lumea spirituală.
Găseşte soluţii pentru alţii, iar pentru el amână rezolvarea pro-
blemei conştiinţei şi astfel, amânarea devine un păcat şi în final
o alegere nefericită cu consecinţe veşnice.
Ne naştem şi trăim o singură dată pe acest pământ, iar sco-
pul profund al existenţei noastre efemere este de a răspunde
invitaţiei prin care avem unica şansă să ne întâlnim cu Divinita-
tea, cu Însuşi Mântuitorul nostru iubit şi scump, care a părăsit
tronul Universului timp de 33 de ani şi a coborât pe planeta
noastră albastră, construind între pământ şi cer, o punte de le-
gătură.
213
MAREA ÎNTÂLNIRE

Trebuie să prindem cu mintea noastră realitatea Cuvân-

tului care S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de
adevăr, pentru ca ochii noştri să vadă şi să creadă că El există şi
răsplăteşte fiecărei fiinţe care se opreşte din alergările efemere şi
merge la Marea Întâlnire dintre om şi Dumnezeu.
Toţi aceia care au răspuns invitaţiei de a se întâlni cu El,
au prins un strop din existenţa unei lumi mai bune şi au înţeles
că sunt străini şi călători pe acest pământ, iar cetăţenia lor ade-
vărată este în ceruri de unde şi aşteaptă pe Isus să vină şi să-i
ia la Sine. După învierea Sa, Mântuitorul lumii s-a înălţat la
dreapta Tatălui unde, pe lângă faptul că mijloceşte pentru noi,
a pregătit pentru fiecare mântuit o locuinţă în cetatea numită
,,Noul Ierusalim”.
Aici este scaunul de domnie al lui Dumnezeu, aici se gă-
seşte Paradisul pierdut de Adam, dar recuperat de Isus, aici se
găseşte râul vieţii cu apa limpede ca cristalul şi pomul vieţii ro-
dind douăsprezece feluri de roade, aici cei credincioşi din toate
timpurile şi din toate generaţiile îşi vor găsi odihna bine meri-
tată. Aici nu vor mai fi: moarte, durere, lacrimi, dezamăgiri, căci
cele vechi au dispărut, iar Dumnezeu face toate lucrurile noi şi
veşnice.
Există un timp de milă şi har pentru fiecare dintre noi,
timp în care trebuie să ne hotărâm şi să mergem la Marea În-
tâlnire cu Dumnezeu. Nu trebuie să facem pelerinaje lungi în
locurile pe unde a umblat Mântuitorul lumii ca să-L întâlnim.
Oamenii mari ai credinţei L-au întâlnit pe drumurile simple ale
vieţii. Prezenţa Lui este permanentă acolo unde paşii noştri ne
conduc şi noi putem să-L întâlnim oricând dorim.
Femeia din Samaria L-a întâlnit când se aştepta cel mai pu-
ţin şi într-un loc la care nu s-ar fi gândit că Mântuitorul lumii
214
 Cuvânt de încheiere

poate să-i dea întâlnirea, dar El a fost acolo în cel mai bun mo-
ment al vieţii ei.
Moise L-a întâlnit pe Domnul când păştea turma de oi în-
tr-un pământ pustiu şi ars de soare şi prezenţa Lui a făcut din
el cel mai puternic şi influent om al timpului, iar relaţia lor a
crescut spre desăvârşirea cerută de Dumnezeu care l-a şi mutat
în cerul Lui.
Fiul risipitor L-a întâlnit pe Isus când a ajuns la faliment
total, lipsit de cele mai elementare lucruri necesare omului, să-
rac, flămând şi în zdrenţe, iar Domnul l-a adus acasă, l-a îmbră-
cat în haine de cinste şi l-a săturat cu bucate alese şi gustoase.
Saul din Tars L-a întâlnit pe Isus atunci când inima lui era
plină de ură faţă de El şi de urmaşii Lui, şi Domnul a făcut din
el cel mai mare apostol al lumii, cel mai fidel urmaş al lui Isus
care a fost răpit în timpul vieţii, la tronul lui Dumnezeu şi a
văzut cu ochii lui slava viitoare.
Personajele biblice L-au întâlnit pe Domnul când erau bol-
nave, când erau sărace, când erau fericite, când erau prietenii
Lui sau duşmanii Lui, când erau la munca de pe câmp sau în
ocupaţiile zilnice.
La fel şi astăzi, Domnul poate fi întâlnit oriunde paşii noş-
tri ne conduc, fie că suntem sănătoşi şi fericiţi, fie că suntem bol-
navi şi nefericiţi, fie că suntem acasă sau la munca de pe câmp,
în posturi şi funcţii de răspundere sau în locuri de muncă umile
şi grele.
Mesajul Lui este acelaşi pentru noi cum a fost şi pentru
generaţiile trecute: ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lu-
mea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Iar viaţa veşnică este aceas-
ta: Să cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată bun şi iubitor şi pe Isus
215
MAREA ÎNTÂLNIRE

Hristos pe care El L-a trimis să plătească preţul de răscumpă-

rare pentru fiecare din noi.
E foarte greu să crezi că omul poate să trăiască veşnic, dar
pentru cel care a fost la Marea Întâlnire cu Dumnezeu, viaţa
veşnică este un lucru normal de crezut şi de sperat, este o arvu-
nă pe care o primeşti în dar până la împlinirea ei deplină atunci
când Isus Hristos va reveni pe pământul acesta, exact aşa cum
a promis.
Îmi doresc din toată inima ca toţi cei care citesc această
carte să accepte oferta de a merge la Marea Întâlnire personală
cu Dumnezeu şi să se bucure din plin de această relaţie care are
cel mai frumos final, viaţa veşnică.

216