Supa de piatră

Demult, după un război, undeva în Europa de Est era o mare foamete. Oamenii
strângeau toate firimiturile de hrană pe care puteau să le găsească şi le ascundeau
până şi de ochii prietenilor şi familiei.Într-o bună zi, un soldat rătăcitor a
ajuns într-un sat şi a început să pună întrebări de parcă ar fi vrut să rămână
acolo peste noapte.

— Nu există nicio fărâmă de mâncare în întreaga provincie, i-au spus sătenii. Mai
bine continuă-ţi drumul, noi nu avem nimic să-ţi dăm!

— O, am tot ce îmi trebuie, a răspuns el. De fapt, chiar mă gândeam să fac nişte
supă de piatră delicioasă, pe care să o împărţim cu toţii.

A scos un ceaun de fontă groasă din raniţa ponosită şi l-a umplut cu apă. Apoi a
făcut un foc mare şi a pus ceaunul pe foc. În cele din urmă, cu gesturi
ceremonioase, a scos dintr-un săculeţ de catifea o simplă piatră  şi i-a dat drumul
în ceaun.

Auzind zvonul cum că se găteşte o supă, şi nu orice fel de supă, ci una nici mai
mult nici mai puţin decât de piatră, mai toţi sătenii s-au adunat curioşi şi
neîncrezători în jurul soldatului; iar cei care au rămas acasă se uitau pe furiş de
la ferestre.

Pe când soldatul adulmeca „supa” şi-şi lingea buzele cu anticipaţie, foamea începea
să învingă scepticismul sătenilor.

— Ahh, a spus soldatul, pe când apa bolborosea fierbând cu piatra în ea. Veţi vedea
că e tare bună supa de piatră. Dar, desigur, cea mai bună supă de piatră este cea
cu varză – ei, bine, varza din păcate ne lipseşte.

Nu a trecut mult, că s-a şi apropiat un sătean, purtând în mână o varză scoasă

direct din ascunzătoare. I-a dat-o ezitant soldatului să o adauge în ceaun.

— Excelent, a strigat soldatul. Dar ştiţi, am mâncat o dată o supă de piatră cu

varză cu un pic de carne de vită uscată şi sărată. Ei bine, asta da supă demnă de
un ospăţ regesc.

Măcelarul satului, neîncrezător, dar totuşi curios, a reuşit să găsească câteva

fâşiuţe de carne uscată de vită ascunse prin cotloanele prăvăliei. Le-a adus şi le-
a aruncat în supa de piatră…şi uite aşa, în ceaun şi-au găsit treptat locul
cartofi, cepe, morcovi, ciuperci şi alte bunătăţi şi mirodenii. În cele din urmă,
supa de piatră s-a transformat într-o mâncare cu adevărat gustoasă, suficientă
pentru tot satul.

Sătenii au mâncat pe săturate şi s-au minunat de isprava nemaivăzută a soldatului –

aşa gust bun şi atât de multă supă dintr-o singură piatră. Ei au vrut să-i ofere
soldatului lucruri de preţ pentru piatra cu puteri magice, dar el a refuzat să o
vândă şi a doua zi a pornit iar cu raniţa la drum.

Poveste europeană, întâlnită şi sub denumirea de supă de unghii (nordul Europei)

sau supă de topor (Rusia), în care protagoniştii sunt fie soldaţi, fie vagabonzi,
fie călugări. În Portugalia, multe restaurante din Almeirim servesc şi în ziua de
azi „supă de piatră”. Povestea se regăseşte şi în România sub numele de „Ciorba de
bolovan”; există şi o poezie a lui Vasile Voiculescu care poartă acelaşi nume și
care cel mai probabil a fost inspirată din folclor.