EDUCAȚIA PLASTICĂ LA PREȘCOLARI.

TEHNICILE ȘI
PROCEDEELE FOLOSITE ÎN CADRUL ACTIVITĂȚII DE PICTURĂ.
ROLUL ARTEI PLASTICE ÎN CADRUL DEZVOLTĂRII ARMONIOASE
A PERSONALITĂȚII.

“Mai artist decât copilul cred că nu e nici un artist în lume.Să ai inimă să-l simţi şi minte să-l
pricepi”(I. Nisipeanu)

În procesul predării activităţilor practice, preșcolarii şi şcolarii îşi însuşesc unele

cunoştinţe şi îşi formează priceperi şi deprinderi simple de muncă, de la noţiuni elementare
privind diferite materiale de lucru şi proprietăţile acestora, până la instrumente de lucru şi modul
lor de întrebuinţare.
Artă este o formă a activității umane care oglindește realitatea prin imagini expresive,
totalitatea de cunoștințe și de priceperi, necesare pentru activitatea într-un anumit domeniu,formă
a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini estetice .Prin artă, se dezvoltă
sensibilitatea senzorială, dar şi cea artistică şi delicateţea comportamentală.
Sensibilitatea artistică se construieşte pe baza afectivităţii, intuiţiei şi fanteziei, în funcţie
de măiestria educativă a adultului şi de caracteristicile mediului în care se formează. Deşi
determinată genetic, ea se modelează prin educaţie, pentru că “personalitatea copilului este
rezultanta acţiunii conjugate a factorilor ereditari, de mediu şi de educaţie, iar ea nu se poate
configura adecvat prin considerarea şi acţiunea lor paralelă “.Prin artă se dezvoltă sensibilitatea
senzorială, dar şi cea artistică şi delicateţea comportamentală.Sensibilitatea artistică se
construieşte pe baza afectivităţii, intuiţiei şi fanteziei, în funcţie de măiestria educativă a
adultului şi de caracteristicile mediului în care se formează .
Dintre limbajele artei, limbajul plastic este cel mai apropiat şcolarului. Acest limbaj are
misiunea de a echilibra şi de a armoniza relaţiile copilului cu natura, cu sine. Adultul nu va cere
copilului să reproducă, să execute cu măiestrie asemănarea, până la identificare, cu înfăţişarea
naturii, care oricum este, în mod permanent, alta. Dacă ar acţiona aşa, ar face din copil un inapt
în ceea ce priveşte creaţia artistică, l-ar îndepărta de artă şi l-ar înstrăina de propriile posibilităţi
creative .
Arta plastică grupează toate practicile sau activităţile care realizează o reprezentare
artistică, estetică sau poetică, prin forme sau volume .Dintre limbajele artei, limbajul plastic este
cel mai apropiat şcolarului. Acest limbaj are misiunea de a echilibra şi de a armoniza relaţiile
copilului cu natura, cu sine.
Rolul adultului este de încurajare, de sensibilizare a copilului în faţa frumosului, de
instrumentare a acestuia cu limbajul şi operaţiile specifice artei plastice. Procedând astfel şi
dovedind empatie şi respect necondiţionat, adultul îl ajută cu adevărat pe copil să se
autodescopere, să se armonizeze cu sine, să descopere şi să rezolve probleme de compoziţie şi de
tehnologie artistică. Cunoscând limbajul artei plastice, precum şi particularităţile individuale,
învăţătorul poate acţiona stimulativ în vederea dezvoltării potenţialului creativ al copilului.
 1. Elemente de limbaj

· punctul plastic, static sau dinamic, pe care şcolarul mic îl va multiplica,

supradimensiona, antrena în mişcare, va opera cu puncte pe care le va concentra sau
risipi, distribui egal sau inegal;
• forma plastică spontană (creată prin scurgere, stropire, pulverizare) sau elaborată (prin
analiza, asamblarea formelor naturale); aceste forme plastice vor fi supuse
descompunerii, amplificării, combinării unor elemente ale întregului;
• culorile sunt supuse operaţiilor de amestecare, juxtapunere, contrastare (contrastul culorii
în sine, contrastul complementar, contrastul simultan, contrastul de cantitate);
• linia- şcolarul învaţă să exprime prin linie energie, mişcare, spaţialitate, să separe, dar să
şi unifice;
• compoziţia plastică rezultată din armonizarea relaţiilor dintre elementele compoziţionale;
• spaţiul plastic rezultat din ordonarea unitară şi expresivă a elementelor plastice
•
Elemente tehnice
• dactilo-pictura conferă flexibilitate, abilitate în folosirea degetelor şi favorizează
armonizarea culorilor prin combinarea lor;
• tehnica tamponului îi conferă copilului libertate în alegerea materialelor şi mijloceşte
fuzionarea culorilor;
• tehnica ştampilei poate fi aplicată şi în lucrările colective; suportul ştampilei este variat,
ceea ce generează receptivitatea copilului la posibilităţile oferite de natură;
• tehnica conturului permite ordonarea elementelor compoziţionale, echilibrarea
compoziţiei; conturul şi culoarea se susţin reciproc;
• tehnica pieptenelui implică un studiu despre linii orizontale, verticale, oblice, ondulate,
totul conducând la efecte deosebite;

Materiale folosite
• bloc de desen
• acuarele
• pensulă
Desenele copiilor ilustrează specificul gândirii copiilor de vârstă şcolară mică, caracterul
intuitiv al acestora, dependenţa de imaginaţie a operaţiilor gândirii.
Tema plastică: “Cunoaşterea culorilor”, “Trenul culorilor”, “Ce putem obţine?”, “Povestea
culorilor calde şi reci”, prezentând şi planşe în acest sens, va sporit intersul şi curiozitatea
copiilor în aceste exerciţii-joc de ordonare a culorilor, de juxtapunere de pete diverse, pe grupe
de două culori (cald-rece; închis-deschis) sau culori complementare.
Subiecte ca: “Ploaia” sau “În cosmos” vin să sublinieze modul de folosire a culorilor semene,
calde sau reci. Subiectele propuse au fost pregătite prin material didactic adecvat: planşă cu
culori calde şi planşă cu culori reci, reproduceri după opere de artă, diapozitive.
Modificările calitative de culoare obţinute prin fuzionare, tonuri, ruperea tonurilor, oferă copiilor
multe exerciţii-joc în care imaginaţia lor este intens solicitată.
Subiecte ca: “Marea”, “Cerul înstelat”, “Poiana cu flori” etc., permit elevului asocierea lumii
realului cu lumea basmului / exerciţii-joc de fuzionare a culorilor, exerciţii de interpretare a
formelor obţinute prin fuzionare. Colajul din diverse materiale colorate- hârtie, textile, plante
uscate etc.- îmbinat cu colorarea suprafeţelor rămase albe, pune copilul în situaţia de a face
diverse exerciţii de gândire, de a recurge la brainstorming, pentru a îmbina aceste materiale spre
a ajunge la ceva util.
Jucându-se cu aceste materiale, elevul prins într-o muncă felurită spre atingerea scopului său,
investeşte imaginaţia de care dispune. Temele plastice de utilizare a liniilor şi punctelor oferă
copilului posibilitatea de a da mai multă expresivitate lucrărilor sale, de a depăşi acele clişee
stereotipe de case, pomi, cer etc., care apar frecvent în desenele lor. Posibilitatea de a le trasa în
creion, pensulă, beţişor, carioca, pix, grosimile, respectiv, dimensiunile diferite, îmbogăţesc
bagajul de cunoştinţe, priceperi, îndemânări prin care elevul poate realiza o compoziţie. Teme
plastice adecvate: “Dealurile”, “Valurile mării” dovedesc acumulările cantitative şi calitative ale
elevilor.

Refuzul de a pune gândirea şi imaginaţia să lucreze

Aranjăm în bănci elevi care obţin lucrări reuşite, alături de cei cu rezultate slabe în acest sens,
încercând să-i ajutăm prin demonstraţii privind modul de înmuiere a pastelor de acuarele şi
întinderea culorii, prin punerea elevului în situaţia de a gândi, ce elemente ar mai putea adăuga
lucrării sale, ce culori ar mai putea folosi.
Obţinerea unor forme spontane prin pată umedă, interpretarea lor, este un alt tip de exerciţiu-joc
care dă libertate imaginaţiei copilului. Interpretarea lor prin asemănarea cu lumea reală se
bazează pe producţia divergentă a copilului, pe inteligenţa creatoare.
Pornind de la culoarea suportului cu două sau mai multe culori, balansând suportul, ele au
fuzionat. Privind forma care a luat naştere, aceasta sugerează fiinţe fantastice, obiecte, păsări,
urmând să delimiteze, completând fondul cu o culoare. Astfel, elevul ajunge la lucrări originale,
combină liber, se solicită imaginaţia, analogia, modelarea.
Exerciţiile–joc pentru realizarea unor fiinţe şi lucruri fantastice sau utile, alcătuite din elemente
disparate, dar cunoscute, cu scopul de a înfăptui o formă nouă, originală, sunt atractive pentru
copii. Exerciţiile-joc încurajează antrenarea potenţelor de exprimare a elevilor.
Imaginaţia creatoare, ca formă a imaginației voluntare, are ca punct de plecare întrebarea-
problemă. Aceasta pune copilul în mişcare, îl face să caute, să încerce, să facă presupuneri, care
necesită o perpetuă acumulare de ipoteze, proiecte. O problemă odată formulată, devine o cale
deschisă spre acţiune, incitând curiozitatea şi contribuind la dezvoltarea independenţei în gândire
şi acţiune a elevului. Se deschide posibilitatea de a gândi imaginativ.
Antrenaţi să proiecteze lumea obiectelor înconjurătoare, elevii reuşesc să stabilească noi
relaţii între fapte şi idei, noi aranjamente de elemente şi noi elemente organizaţionale.
Îndemnând copilul să cerceteze mediul înconjurător şi să descopere în contururile din preajmă
asemănări cu figură umană, elevul uită astfel de propriile nepriceperi de a desena şi va depăşi
starea de inhibiţie. Elevul descoperă cu ochiul şi cu mintea să noile feţe ale realităţii şi le conferă
o identitate nouă. Se va servi de ea pentru a exprima gânduri, sentimente, se va îndepărta de
scheme fixe, de gestul mecanic şi va învață să privească în mod creator.

CONCEPŢIA EDUCAŢIEI ARTISTICE – PLASTICE ÎN ŞCOALĂ

ŞI GRĂDINIŢĂ.

Procesul educaţiei artistice – plastice a elevilor a avut un parcurs evolutiv, în funcţie de

mentalităţile diferitelor perioade istorice. A fost o perioadă în care accentul cădea pe educarea
capacităţii mimetice în redarea realităţii, considerată ca fiind însuşire de bază ale talentului
artistic. În acest caz e o confuzie de valori între imaginația reproductivă şi cea artistică-plastică
productivă a formelor, creativitatea fiind neglijată. Se foloseau clişee, scheme, se dezvoltau
reţete şi se instala rutina, înăbuşind din faşă creativitatea. Masa de elevi care nu aveau talent,
aptitudini, îndemânări, urma să se demotiveze şi să piardă plăcerea orelor de desen.
Procesul educaţiei artistico-plastice a elevilor din cadrul disciplinei educaţie artistico-
plastică, are ca obiectiv general dobândirea de către elevi a unor aspecte esenţiale ale cunoaşterii
artistice, latură importantă a cunoaşterii umane, pe de o parte şi dezvoltarea creativităţii, a acelor
procese mentale care conduc omul la inovaţii, pe de altă parte. Acest proces educaţional înscrie
ca obiective principale:
a) dezvoltarea la elevi a gândirii artistico-plastice, calitate specifică gândirii creative;
b) dezvoltarea sensibilităţii, a gustului lor artistic şi a culturii generale.
Acţiunile de realizare a acestor obiective sunt direcţionate pe traseele a trei mari căi, şi anume:
a) familiarizarea elevilor cu gramatica elementelor de limbaj plastic;
b) iniţierea lor în problemele actului de creaţie;
c) contactul cu frumuseţile mediului înconjurător (natură, construcţii, opere de artă, creaţii
tradiţionale, etc.).

PREMISELE PSIHOLOGICE CARE STAU LA BAZA EDUCAŢIEI ARTISTICE – PLASTICE.

Psihologul elveţian Jean Piaget a demonstrat că desenul este o formă a funcţiei semiotice
care apare la copil în jurul vârstei de 2 ani, fiind o funcţie fundamentală pentru educaţia psihică a
acestuia. Desenul ca limbaj grafic, este un mijloc de “luare în stăpânire” de către copil a lumii
exterioare la care el trebuie să se adapteze şi totodată un mijloc de armonizare a acesteia cu
lumea sa proprie interioară. Din acest punct de vedere, desenul infantil se aseamănă cu jocul
simbolic, care apare aproximativ în aceeaşi perioadă de exprimare grafică şi are ca funcţie
esenţială asimilarea realului la “eul” copilului. Aceasta trebuie să se realizeze fără constrângeri
sau interdicţii dinafară. Spre deosebire însă de joc, care-l eliberează pe copil de realitatea
exterioară, desenul este şi o formă de echilibru între lumea lui interioară şi solicitările lumii
exterioare. Educaţia artistică-plastică oferă copilului posibilitatea de a exprima şi ceea ce, în
experienţa lui trăită nu poate fi formulat şi asimilat numai prin mijloacele limbajului vorbit.
În acest fel copilul dă formă experienţelor sale şi îşi cristalizează ideile despre lumea în
care trăieşte şi doar după 8-10 ani el este preocupat să redea imaginea grafică a ceea ce vede şi
nu ceea ce ştie el despre obiect (formă). Evoluţia realismului desenului la copil trece prin
următoarele faze:
1.Faza realismului fortuit sau faza mâzgălelilor.
Desenul copilului între 2,5 – 3ani are un caracter involuntar, stimulat doar de urmă pe
care o lasă creionul sau pensula pe toate suprafeţele care îi apăr în cale: pereţi, mobile, garduri
etc., pentru a trage linii care nu au încă o semnificaţie stabilită dinainte.Copilul nu are conştiinţa
că mişcările mâinii sunt legate de urmele pe care le lasă creionul (pensulă). El desfăşoară prin
mişcările necontrolate ale mâinii o energie nedirecţionată, dar care îi dezvoltă abilitatea de a face
urme. Un pas înainte este marcat de momentul în care copilul descoperă că între mişcările mâinii
lui, între degetele acesteia şi urmele creionului este o legătură. Acum el încearcă să dea nume
mâzgălelii, manifestând şi intenţia de a o controla.
2.Faza realismului neizbutit sau faza de incapacitate sintetică.
Este etapa în care copilul de 3–4 ani îşi controlează mâzgăliturile, desfăşurând o activitate
imaginativă de tipul jocului. Copilul pune formele determinate ale mâzgăliturilor sale în legătură
cu formele anumitor obiecte, începând să gândească prin imagini. Astfel, el îşi identifică
mâzgăliturile cu lumea reală.În această etapă copilul are nevoie de multă încurajare din partea
pedagogului şi a părinţilor. Ei trebuie să-l stimuleze, prin apropierea treptată a copilului de
anumite tehnici de lucru .
3. Faza realismului intelectual sau faza desenului ideo-plastic.
Apare aproximativ la vârsta de 4-6 ani și ține pană la aproape 9-10 ani. Este o etapă
fluctuantă, cu regresuri și cu dezvoltări rapide, fiind considerată ca cea mai propice pentru
dezvoltarea capacității de desenare a copilului. în această etapă el își exprimă, prin desen,
propriile trăiri și folosește desenul ca mijloc de comunicare cu cei din jur.
4.Faza realismului vizual sau faza desenului fazio-plastic.
Aceasta este etapa în care copilul de 9-11 ani este preocupat să redea în imaginea grafică
aspectele vizuale ale obiectelor. Caracteristica principală a acestei perioade o constituie faptul că
în desen copilul se supune, mai mult sau mai puțin îndemânatic, perspectivei vizuale sau
relațiilor active dintre imagini. Aceasta ca urmare a sporiri posibilităților copilului de a observa
și percepe tot mai adecvat realul. Exprimarea și transpunerea în imagine plastică a ceea ce vede
și știe nu se mai realizează cu aceeași spontaneitate și ușurință. Redarea realului văzut întâmpină
dificultăți, care adeseori par greu de trecut, mai ales acelea privitoare la stăpânirea mijloacelor
tehnice de lucru adecvate și a cunoașterii limbajului plastic necesar.
 Un rol deosebit de important revine în acest scop educației artistico-plastice. Ea
înarmează elevii cu mijloacele de expresie plastică și le orientează observația de la aspectele
exterioare spre studiul structurilor interne din natură, dezvoltându-le potențialul creator. De
asemenea, ea le valorifică, la dimensiuni noi,evoluția lui psihică precum și valențele formative
ale activităților artistico-plastice.
Cunoașterea acestor stadii în evoluția desenului prezintă un deosebit interes. Ele ajută la
înțelegerea cât mai profundă a problematicii psihopedagogice a educației artistico-plastice din
școală. În înțelegerea acestor etape, esențial nu este vârsta cronologică, ci descifrarea vieții
sufletești a copilului și particularităților evolutive și individuale ale acestuia.
Activitățile artistico-plastice sunt un important mijloc de dinamizare a vieții psihice a
copilului, a proceselor sale intelectuale, afective, volitive și motivaționale. Viziunea în care se
realizează educația artistico-plastică a elevilor, în cadrul disciplinei desen, obligă institutorul să
cunoască temeinic particularitățile de vârstă și individuale ale acestora, stimulând la fiecare dintre ei
resursele proprii și lăsându-le sentimentul unei depline libertăți. Creând un climat afectiv propice,
cu ajutorul unor metode și procedee adecvate, institutorul trebuie să-i conducă cu tact și competență
pe calea căutărilor și descoperirilor de natură estetică, dezvoltându-le în acest fel personalitatea
creativă.
PREVEDERI DE TEHNOLOGIE ARTISTICĂ ÎN PROGRAMA DE EDUCAȚIE
PLASTICĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL ȘCOLAR ȘI PREȘCOLAR
Educația plastică are un rol important în dezvoltarea armonioasă a copilului, de aceea
schimbările actuale din sistemul de învățământ au avut în vedere și actuala disciplină.
Curriculum-ul de educație plastică este destinat atât profesorilor, institutorilor, elevilor și
părinților, cât și a altor membrii ai comunității, interesați de educația artistică a copiilor.
Modificarea debutului preșcolarității implică schimbări în ceea ce privește obiectivele, cadru de
referință, precum și conținuturile, schimbări care se reflectă la nivelul strategiilor didactice.
Derularea activităților în sala de grupe va solicită echipamente minime specifice și o bază de
documentare. Totodată, obiectivele sunt astfel elaborate încât copiii să nu își însușească noțiunile
abstracte din domeniu, ci să opereze cu tehnici de lucru, să își cultive gustul pentru frumosul
artistic, să își exprime liber, prin compoziții plastice, propriile gânduri și sentimente în legătură
cu spațiul perceput sau cu cel imaginar. De asemenea, prin conceperea conținuturilor, a
obiectivelor și a activităților de învățare se facilitează dezvoltarea legăturilor interdisciplinare,
relațiile dintre educația plastică și celelalte discipline pe care le studiază copiii.

METODE CLASICE ȘI METODE EURISTICE, ACTIVITĂȚI PARTICIPATIVE FOLOSITE

ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ. TEHNICI PLASTICE DE LUCRU, MATERIALE ȘI
INSTRUMENTE. TEHNICI DE LUCRU FOLOSITE ÎNAFARA ORELOR DIN SALA DE
CLASĂ
 
Problemele privind metodologia organizării și desfășurării activităților artistico-plastice la
clasele I-IV ,ținând seama de particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor,sunt strâns
legate de diferitele metode de cunoaștere și de transformare a personalităților.Prin aplicarea
acestora se urmărește atingerea scopului inițial:dezvoltarea sensibilității,a gândirii artistico-
plastice și a gustului estetic și artistic al elevilor.
 Prin funcțiile pe care le îndeplinesc, metodele de învățământ se afirmă că unul din
elementele de optimizare a activității instructiv-educative. Ele deschid copiilor căile de acces
spre cultura, contribuie la sporirea eficienței formative a conținutului învățământului, prin
antrenarea acestora la o participare activa în procesul instruirii. Alegerea și utilizarea metodelor
nu se face ola întâmplare, ci întotdeauna trebuie să se tonă cont de anumite criterii bine
determinate.
Astfel, metodele și procedeele folosite în cadrul activităților de educație artistico-plastica
variază în funcție de:
· natura obiectivelor atinse;
· caracteristicile conținutului nou predat;
· particularitățile de vârstă și individuale;
· materialul didactic și mijloacele de învățământ disponibile
În cadrul activităților desfășurate se folosesc metode variate și atractive, găsind
combinația optimă între diferitele metode.
Jocurile didactice nu constituie mijloc de divertisment în sine, ci având un caracter
practic, nemijlocit aplicativ, asigură aprofundarea elementelor teoretice care fundamentează și
orientează activitatea artistico-plastica, dezvoltă spiritul de inițiativă, răbdare, îndrăzneala, etc.
Jocul pune în fața copiilor situații noi pe care ei trebuie să le rezolve dovedind spirit de
inițiativă, fantezie, voința, spontaneitate,etc. El oferă copiilor posibilitatea de a-și afirma
personalitatea, în raport cu atingerea unui anumit scop și să se bucure de plăcerea jocului ca
activitate-joc, cât și de starea interioară de autoafirmare.
Metoda explicației - presupune redarea de către educator a notelor esențiale proprii
problemei noi puse în discuție și integrarea acesteia în sistemul cunoștințelor anterioare. De
exemplu, unele probleme de compoziție, felurile compoziției plastice (compoziție închisă,
compoziție deschisă, compoziție dinamică etc.) centrul de interes, probleme de forma și culoare
și relațiile dintre acestea, spațiul plastic, culori, etc.
Metoda demonstrației - se folosește pin excelentă de materiale intuitive precum
ilustrarea temei abordate, evitându-se astfel neînțelegerile , precum și pentru clarificarea scopului
urmărit. Ea devine eficienta dacă educatorul se organizează astfel încât copiii să fie puși
concomitent în situația aplicării în practică a celor demonstrate.