LICEUL TEORETIC „GUSTAV GŰNDISCH” CISNĂDIE PROF.

CIUCĂ OLIMPIA
ARIA CURRICULARĂ LIMBĂ ŞI COMUNICARE CLASA a XI-a A
ANUL ŞCOLAR 2020-2021

Fișă de studiu

Pașoptismul romanesc
Pașoptismul românesc este o ideologie literară, care s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea
și care are în centrul său revoluția de la 1848. De asemenea, ea s-a dezvoltat și între anii 1830-
1860. Secolul al XIX-lea a fost definit în Europa „secolul națiunilor”, întrucât în această
perioada s-au format statele naționale. Națiunea modernă nu ținea cont de suveran, de religie
sau de clasă socială. O națiune este definită de mai multe elemente, printre care se enumeră și
limba comună tuturor locuitorilor, însemnele oficiale și anume imnul și stema, instituțiile
statului, eroii naționali, istoria.
Se formează o elita națională, numită de posteritate generația pașoptista. Ea era
formată din scriitori, pictori, gazetari, oameni politici, juriști, profesori.

Trăsături
Pașoptismul urmarea
 modernizarea societății românești,
 crearea unui stat unitar și
 îndepărtarea pe cat posibil a traducerilor din alte limbi.

Pașoptismul este o continuare a iluminismului și este influențat în aceasta perioadă de

romantism. O altă trăsătură a mișcării culturale este libertatea politica și națională.
Prima generație pașoptistă are meritul de a forma climatul cultural prin redactarea de
ziare împreună cu suplimente culturale. Aceasta a fost reprezentată de Gheorghe Asachi,
George Barițiu, Ion Heliade Rădulescu, figuri marcante care au oferit ziarelor și revistelor o
funcție educativă și culturală. Ion Heliade Rădulescu are funcția de îndrumător cu ziarul
”Curierul romanesc”.
Cea de-a doua generație a fost reprezentată de persoane din familii boierești și
burgheze, care au fost plecați la studii în Franța și care au dorit să pună în aplicare ceea ce au
învățat peste hotare.
Pașoptismul este o perioadă importantă, întrucât acum s-au format și primele specii
literare precum elegia, balada, pastelul, fabula. De asemenea, pașoptiștii creează o literatură
cu totul diferita față de secolele trecute. Scriitorii pașoptiști sunt, de obicei, din familii
înstărite, de origine nobilă, care au făcut studii în străinătate și care sunt admiratori și
promotori ai culturii franceze. Câteva trăsături ale caracterului scriitorilor pașoptiști acestora
sunt
 aspirația spre absolut,
 spiritul rebel,
 fantezia creatoare.
Operele pașoptiste îmbină romantismul cu clasicismul și preromantismul cu
iluminismul.
Pașoptiștii combat superficialitatea și îndeamnă la crearea unor opere care să reflecte
realitatea și spiritualitatea româneasca, scrisă într-o limbă literară unitară. Pașoptismul
urmarea combaterea provincialismului prin unirea în paginile revistelor a tuturor scriitorilor.
 Pașoptismul romanesc

Transformările încep încă de la 1821, cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu, dar

Pașoptismul propriu-zis vizează mișcările de la 1848.
Astfel, Pașoptismul se încadrează între 1830 – 1860

ASPECT DE LA PÂNĂ LA
Din punct de vedere 1829 – de la Pacea de la Adrianopol 1859 – până la Unirea
POLITIC Principatelor Românești
Din punct de vedere al 1828 – de la ,,Gramatica Română” 1860 – când Alexandru Ioan
ALFABERULUI scrisă de Ion Heliade Rădulescu Cuza dă un decret prin care
(propune un alfabet latin) impune alfabetul latin pentru
scrierea limbii române
Din punct de vedere a) Moldova
PUBLICISTIC Revista ,,Albina românească”
publicată de Gheorghe Asachi,
dublată de suplimentul ,,Alăuta
românească”
b) Țara Românească
Până la apariția
Revista ,,Curierul românesc” a lui
revistei ,,Convorbiri literare”
Ion Heliade Rădulescu, cu
a lui Titu Maiorescu
suplimentul ,,Curierul de ambele
sexe”
c) Transilvania
,,Gazeta de Transilvania” cu
suplimentul ,,Foaie pentru minte,
inimă și literatură”
Din punct de vedere al 1830 – de la debutul literar a lui 1866 – la debutul literar a lui
DEBUTURILOR Vasile Cârlova Eminescu
LITERARE
Din punct de vedere De la reprezentațiile teatrale, în Până la Reformele lui Cuza,
TEATRAL Moldova, ale lui Gheorghe Asachi și când, după1860, se
în Țara Românească a lui I. Heliade înființează Teatrul Național
Rădulescu
Din punct de vedere al De la primii profesori de seamă: Până la înființarea
ÎNVĂȚĂMÂNTULU - Gheorghe Lazăr învățământului universitar:
I (Transilvania, apoi Țara - Universitatea din Iași
Românească) 1860
- Gheorghe Asachi (Moldova) - Universitatea
București 1864
Cuza – decret prin care
învățământul sete obligatoriu
până la 4 (patru) clase
Promotorii Mișcării Pașoptiste de la 1848 sunt Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu
 Etapele Pașoptismul romanesc
În pașoptism coexistă două mari curente literare:
 Romantism
Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare artistică, literară și
intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la
începutul anilor 1800. În mare parte, romantismul a fost o reacție împotriva Revoluției
Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului. Romantismul a
influențat artele vizuale, literatura și muzica, dar de asemenea a avut un impact și asupra
istoriografiei, educației și istoriei naturale (științele naturii).
În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști
(Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș.a.). Influențele
curentului persistă mult timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul
culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.
 Clasicism
Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui
principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate
ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte
realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să
atingă idealul frumuseții morale.
Etimologia: „Clasic” este derivat din adjectivul în limba latină „classicus” care este un
cuvânt format de la substantivul „classis” (clasă, subîmpărțire). În limba latină, îi desemna pe
cetățenii aparținând primei clase sociale.
În literatura română se manifestă în perioada veche la Dimitrie Cantemir și Miron
Costin (prin construcția frezelor specific latină) în perioada pașoptistă (în simbioză cu
romantismul) la  V. Alecsandri (pasteluri, Fântâna Blanduziei), Al. Odobescu, Grigore
Alexandrescu (meditații, satire, fabule), Bolintineanu,  B.P. Mumuleanu, Asachi, Barițiu dar
și mai târziu în operele lui  M. Eminescu (Scrisori, perfecțiunea formei poeziei), I. Creanga,
I.L. Caragiale, I. Slavici (construcția personajelor), Titu Maiorescu, Ion Pillat, L. Blaga,
Călinescu, Șt. A. Doinaș. Majoritatea acestor scriitori, dar și intelectualii contemporani lor s-
au format sub egida modelului clasic prezent în școlile din București, Iași, Blaj.
Perioada poartă numele de ,,ardere a etapelor” fenomen prin care se încearcă
traversare rapidă a formelor literare prin uniformizarea literaturii române cu cea europeană.
1. Primromantism / etapa preromantică / prepașoptism / romantism de tip biedermeier
(1830-1840)
- Reprezintă o variantă degradată, o variantă vulgară a romantismului, predispus la
orice compromis stilistic, un romantism impur, un fenomen al hibridării estetice,
un conglomerat de forme și motive vechi și noi.
- Reprezentanți: Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu
2. Pașoptismul propriu-zis / romantismul (1840-1860)
- O formă de pașoptism înflăcărat, revoluționar, patriard, deoarece plutea în aer
ideea unirii (1859). Această a doua etapă stă sub semnul entuziasmului,
diletantismului.
- Reprezentanți: V. Alecsandri, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu
3. Etapa postpașoptistă / romantismul eminescian (1861-1870)
- Etapa de vârf a romantismului târziu românesc, reprezentată de Eminescu, care
descoperă un refugiu în natură, istorie, folclor, mitologie
4. Prelungiri ale romantismului
- Filonul romantic adus în literatură de Octavian Goga
Mihail Kogălniceanu și revista ,,Dacia literara”
Mihail Kogălniceanu (6 septembrie 1817, Iași – d. 20 iunie 1891, Paris), scriitor,
jurnalist, memorialist, diplomat și om politic. S-a numărat printre membrii fondatori ai
Societății Literare Române (1866), devenită, în 1867, Societatea Academică Română, al cărei
președinte a fost între 1887 – 1890. Colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan
Cuza, cei doi oameni de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme care vor pune
bazele constituirii statului român modern. Președinte al Consiliului de Miniștri, titular la
Ministerul de Interne și Ministerul de Externe, Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai
importanți demnitari ai generației sale. În timpul mandatului său la conducerea Ministerului
de Externe, România și-a declarat „independența” față de Imperiul Otoman, la 9 mai 1877.
Personalitate cu vastă experiență politică și diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanți ai
Partidului Național Liberal.
Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai
veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naționale și dezvoltarea
literaturii românești. În acest sens, a fondat revista Dacia Literară (Iași), iar în articolul
inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor pașoptiști, punând astfel bazele curentului cu
același nume.
În primul număr al revistei, sub titlul Introducție, Mihail Kogălniceanu publică un articol
– program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor pașoptiști:
1. Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre: îngrijorat de
sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade-Rădulescu
lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”
Interpretând îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicații ale epocii au încurajat o
literatură mediocră, adesea imitată după creații siropoase occidentale, pervertind gustul
public. Mihail Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care
elimină criteriul estetic;
 
2. Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite scriitorii străini,
românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor. Preluată
din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele
pașoptiștilor:
 Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă importantă de
inspirație. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală, definește folclorul ca pe o oglindă
realistă a vieții poporului și ca pe un izvor nesecat de inspirație pentru literatura cultă. El îl
va ajuta pe Vasile Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale ale
românilor (1852), urmată de Balade (Cântice bătrânești). Multe dintre poeziile
volumului Doine și lăcrimioare de Vasile Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi
valorifică mitologia populară într-o suită de balade și legende. Expresia cea mai profundă
a inspirației folclorice se regăsește însă în capodopera Zburătorul de Ion Heliade-
Rădulescu;
 Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la munți sau Balta
Albă de Vasile Alecsandri, Memorial de călătorie de Grigore Alexandrescu ș.a. Elogiul
frumuseților patriei apare, de asemenea, în volumul Pasteluri de Vasile Alecsandri;
 Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de eliberare
și unitate națională, fie pentru a ilustra satiric realitățile sociale. Alexandru
Lăpușneanul de C. Negruzzi face parte dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în
proză, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice ca Dan, căpitan de
plai, Dumbrava Roșie sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt
fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconița
Drăgana de Ion Heliade-Rădulescu sau Fiziologia provințialului de Constantin Negruzzi;
 
3. Lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să
aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a
limbii sunt continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele limbii literare,
respingând exagerările latiniste și pledând pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo,
într-o serie de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin
sistemele lingvistice propuse înstrăinează moștenirea națională, iar Ion Heliade-
Rădulescu scrie Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică și are păreri
juste despre îmbogățirea limbii cu neologisme;
 
4. Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin impunerea acestor reguli să creeze
un sistem de valori pentru publicul român, Mihail Kogălniceanu introduce și conceptul de
critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră
va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”