Luneta lui Galilei

Luneta sau ocheanul este un instrument optic alcătuit din mai multe lentile folosit la

observarea obiectelor îndepărtate.
Ca orice instrument optic în care se privește direct, luneta deviază razele de lumină paralele care sosesc
de la obiect, acestea fiind focalizate pe retina ochiului observatorului. Cu cât această schimbare de
direcție (unghi) a razelor paralele prin sistemul lenticular al lunetei este mai mare, în același raport crește
imaginea obiectului vizat în lunetă, și cu cât densitatea razelor de lumină ajunse pe retină e mai mare, cu
atât imaginea va fi mai luminoasă.

Istoric
Galileo Galilei a introdus utilizarea lunetei în astronomie. Cu luneta construită de el în 1609, savantul
italian a descoperit munții de pe Lună, natura stelară a Căii Lactee, patru sateliți ai lui Jupiter și petele de
pe Soare.
De la apariția și perfecționarea lunetei, au contribuit mai mulți inventatori ai epocii, mai ales că
instrumentul era deja cunoscut și utilizat într-o formă primitivă în Olanda și în Franța.

Descriere
Ea cuprinde un obiectiv optic și un ocular, în general montat pe un tub culisant.
Principiul său este analog celui al unei lunete astronomice. Diferența dintre cele două instrumente
provine în primul rând din folosire: o lunetă se ține, de obicei, în mână, ca și binoclul, în timp ce luneta
astronomică, prin faptul că obiectele observate sunt îndepărtate și necesită un grosisment important,
necesită un trepied și o montură azimutală sau o montură ecuatorială; apoi, performanțele optice (câmp,
grosisment, luminozitate) ale unei lunete sunt, în general, inferioare performanțelor optice ale lunetei
astronomice, iar prețul unei lunete este mai modic.