Luneta

Luneta sau ocheanul este un instrument optic alcătuit din mai multe lentile folosit la
observarea obiectelor îndepărtate.

Ca orice instrument optic în care se privește direct, luneta deviază razele de lumină
paralele care sosesc de la obiect, acestea fiind focalizate pe retina ochiului
observatorului. Cu cât această schimbare de direcție (unghi) a razelor paralele prin
sistemul lenticular al lunetei este mai mare, în același raport crește imaginea
obiectului vizat în lunetă, și cu cât densitatea razelor de lumină ajunse pe retină e
mai mare, cu atât imaginea va fi mai luminoasă.

Galileo Galilei a introdus utilizarea lunetei în astronomie. Cu luneta construită de el

în 1609, savantul italian a descoperit munții de pe Lună, natura stelară a Căii
Lactee, patru sateliți ai lui Jupiter și petele de pe Soare.

De la apariția și perfecționarea lunetei, au contribuit mai mulți inventatori ai epocii,

mai ales că instrumentul era deja cunoscut și utilizat într-o formă primitivă în Olanda
și în Franța.

Ea cuprinde un obiectiv optic și un ocular, în general montat pe un tub culisant.

Principiul său este analog celui al unei lunete astronomice. Diferența dintre cele
două instrumente provine în primul rând din folosire: o lunetă se ține, de obicei, în
mână, ca și binoclul, în timp ce luneta astronomică, prin faptul că obiectele
observate sunt îndepărtate și necesită un grosisment important, necesită un trepied
și o montură azimutală sau o montură ecuatorială; apoi, performanțele optice (câmp,
grosisment, luminozitate) ale unei lunete sunt, în general, inferioare performanțelor
optice ale lunetei astronomice, iar prețul unei lunete este mai modic.

Contrar lunetei astronomice și telescopului, ocheanul sau luneta terestră trebuie să

ofere o imagine dreaptă.[1] Pentru redresarea imaginii date de obiectiv, este plasat
între obiectiv și ocular un dispozitiv optic. Acest dispozitiv optic poate fi format dintr-o
pereche de prisme, ca și în binoclu, sau dintr-un sistem optic format din două lentile
convergente identice.
Apărută între secolele al XVI-lea și al XVII-lea (invenția sa este atribuită
neerlandezului Hans Lippershey), luneta este folosită îndeosebi, în primul rând, de
marinari și naturaliști. Servește la observațiile ornitologice și, într-o anumită măsură,
la observațiile astronomice.

Luneta / ocheanul se caracterizează prin:

● factorul de apropiere (sau grosismentul), desemnat printr-un multiplicator

(20x, 30x, etc.). Cu cât acest factor este mai mare, cu atât vederea
obiectului aflat la distanță va fi mai apropiată, adesea în detrimentul
câmpului vizual și al luminozității.
● diametrul obiectivului său: cu cât diametrul lentilei obiectivului este mai
mare, cu atât luneta va capta mai multă lumină și va oferi, prin urmare, o
imagine mai luminoasă. În general modelele cu diametru mare sunt mai
grele, mai incomode și, de obicei, mai scumpe.
Unele modele pot primi un adaptor special pentru aparatul de fotografiat.

Există versiuni publice de lunete / ocheane: instalate pe situri turistice, și în general

cu plată, ele permit observarea peisajelor și monumentelor