În Fărcaşa, moş Pricop, lângă a cărui casă cei doi călători opriseră pentru a vedea cum doi gălăţeni

care îi
momesc pe săteni cu jocul de zaruri spre a lua bani de la ei sunt cercetaţi şi arestaţi de subprefectul
Anastase Balmez aflat prin acele locuri în campanie electorală, se arată a fi extrem de supărat dacă
străinii nu-i cinstesc ospeţia: „Trebuie să baţi la uşă [spune acesta Vitoriei] şi să strigi la babă să-ţi deie
drumu. Să deschidă grajdul pentru cai să le puie fân sub bot. Să v-aduceţi în casă buclucurile şi să vă
hodiniţi. Să vă dau o bucată de pâne uscată ş-un pahar de apă. Atâta am, atâta vă dau, dar să nu-mi
faceţi mie ruşine să staţi sub păretele meu. Şi caii să-i potcoviţi din nou. Eu îs fierar şi potcovar, iar
potcoavele nu le pot bate decât măni dimineaţă. Astăzi e sfânta duminică.”.

De la moş Pricop, Vitoria află că soţul ei oprise acolo spre a-şi potcovi calul („omul acela zicea că se duce
noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale
încărcate în desagi.”), cinstind cu bătrânul un pahar de rachiu, din care „lepădă o picătură” pe jos, ca
întru pomenirea morţilor.

Naratorul afirmă, rezumând faptele, că „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi
nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n
arşiţile lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte
neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samăstau ei în faţa
soareluic-o inimă ca din el ruptă; cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec, de prietinie. Aşa era
şi acel Nechifor Lipan care acum Lipsea. Aşa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai
moş Pricop.”.