”Vorax hominum”

În anul 410 goții conduși de Alaric pustiau Roma. Vestea prăpădului a șocat întreg imperiul. Abia
peste câteva decenii, la Catalaunum legiunile romane luptau cu soldații hunului Attila. În anul 455,
Roma era prădată din nou, istoria repetându-se într-un mod și mai tragic în anul 476, când barbarul
Odoaker deja se autointitula stăpân al orașului. Imperiul Roman, Pax Romana, viața liniștită pentru
Roma dar și pentru alte multe provincii, devenea treptat doar o filă de istorie. Oamenii acelui timp
asistau la ”sfârșitul lumii” și al societății care până atunci le oferea siguranță și bunăstare. ”Unde e
senatul? Unde e poporul? În orașul nostru tot ce era lumină s-a stins” scria Papa Grigore cel Mare la
sfârșitul secolului al VI-lea. Boli necruțătoare ucideau fără respect față de vârstă sau statut social.
Roma și alte nenumărate provincii, până cândva simbolul bunului trai, au devenit ”vorax hominum”,
mâncătoare de om. Durerea era mare, iar lipsa de speranță și mai mare. Poate nu în mod
surprinzător, în acea perioadă populația a început să ia foarte în serios postul, liturghia, trăirea
creștină, credința, ca fiind ultima consolare dar și singura dătătoare de speranță. Iar ca un semn
vizibil al necruțătoarei realități, a fost introdusă miercurea cenușii, mai exact însemnarea omului cu
cenușă, pentru a nu uita niciodată că totul are un sfârșit. Era normal să recunoști și să conștientizezi
că ești cenușă atunci când în jurul tău totul zace sub cenușă.

Ei bine, au trecut secole de atunci, drama omului trecut a fost dată uitării, dar a rămas
însemnarea cu cenușă și chemarea Bisericii la post și rugăciune. Indiferent de cult și denominațiune,
bisericile îi cheamă din nou pe oameni la un mod de viață mai simplu, la relegarea, reînnodarea
existenței proprii de cea a lui Dumnezeu. Unii văd această chemare ca pe o formă fără fond. Și
biserica trebuie să facă ceva. Trăind bine înrădăcinați în prezent, ca și cum nu ar exista acea furtună
care să ne doboare, am tinde să credem că drama căderii imperiului roman și suferința societății de
atunci este doar o filă de istorie: am scăpat de vorax hominum, mâncătorul de om. Privind însă puțin
în trecut, conștienți fiind că timpurile și locurile se schimbă dar oamenii nu, ne putem întreba: oare
pe noi nu ne ”consumă” nimic? Totul e ok? Nu, nu e ok. Consumăm mult, dar nu vedem că ne
consumăm pe noi. Poate uităm că, de exemplu, tot ce cumpărăm pe bani, chiar folosind cardul,
cumpărăm pe timpul nostru, pe sudoare și munca noastră pentru care suntem plătiți, adică pe
minutele sau orele vieții noastre. La urma urmei cine pe cine consumă? Timpul postului mare e o
bună perioadă de analiză și reflecție asupra realității și adevărului. Ne vom da seama, că de fapt
mâncând și bând mai puțin, ne consumăm mai puțin. Prin urmare ne rămâne timp pentru rugăciune
și pentru fapte bune, ne rămâne timp pentru ceilalți și pentru noi, pentru a trăi simplu și înțelept.
Vom înțelege într-un moment că acel Dumnezeu, din mila căruia am fost creați, și din bunătatea
căruia avem tot ce avem, nu este și nu are cum să fie vorax hominum. Ba mai mult, oferindu-i lui mai
mult, noi vom primi și mai mult: timp, oameni dragi, ...

Tot mai puțini cred în înviere și în viața veșnică. Oare de ce? Probabil pentru că nu cred în
moarte. Ori în moarte nu trebuie să crezi, ci trebuie să trăiești cu ea. Numai omul conștient de
moarte poate să creadă în înviere. Prin urmare, ca să crească bucuria învierii, omul trebuie să moară
conștient zi de zi, puțin câte puțin. În literatura spirituală acest proces se numește mortificare. Iar
mortificarea se atinge prin asceză, adică prin antrenament, să îl numim fitness spiritual. Timpul
postului mare este de fapt un timp de antrenament pentru viață. Și nu ne fură mai nimic, dar ne
dăruiește ceea ce e mai de preț: viața. Viața frumoasă.