”Am văzut asuprirea poporului meu care este în Egipt și am auzit strigătele pe care le scoate

din pricina asupritorilor lui, căci îi cunosc durerile… strigătele israeliților au ajuns până la mine, și am
văzut chinul lor”, îi spune Dumnezeu lui Moise din rugul aprins (Exod 3,7.9). Totuși, se întrebau mai
târziu rabinii, care a fost acel ultim strigăt și acea nespusă durere, din cele multe, care l-au constrâns
pe Dumnezeu să se implice direct în istoria poporului ales, și să îl elibereze din robie, prin conducerea
lui Moise? Tradiția ebraică spune, că o femeie, căreia i-a venit ceasul de a-și aduce pruncul pe lume,
chiar în timp ce cu picioarele în lut, apă și paie pregătea materia primă pentru cărămizi, i-a rugat pe
soldații egipteni, să o lase să nască. Dar aceștia au lovit-o și împins-o, iar pruncul s-a născut, prin
suferințe cumplite, în pasta de lut, cu fața spre cer, plângând. Ca sclav. Strigătul copilului și lacrimile
mamei l-au determinat pe Dumnezeu să scoată poporul din robie, zice tradiția ebraică. Iar ierburile
amare consumate de evrei în noaptea de Paști, dar și rădăcinile și legumele folosite de creștini în coșul
pascal, cum ar fi hreanul, ceapa sau usturoiul, care produc lacrimi, amintesc omului că Dumnezeu
vede lacrima și suferința mamei și aude strigătul celui nevinovat. De aceea Dumnezeu îi apare lui
Moise sub chipul rugului aprins care nu se mistuie, și își revelează numele: acela care sunt (Exod
3,14), cu scopul de a-și elibera poporul. Așa începe prima sărbătoare pascală a Vechiului Testament.
Dar oare ce înseamnă numele lui Dumnezeu, restrâns la patru consoane: iod, het, waw, het, sau, în
transcrierea noastră YHWH? Fiecare consoană ebraică are un înțeles, reprezintă un cuvânt: iod
înseamnă mână; het înseamnă fereastră sau a privi; waw înseamnă cui, iar het, din nou, fereastră sau a
privi. Tetragrama sfântă, cum se mai numește numele lui Dumnezeu format din cele patru consoane,
poate fi citit în felul următor: privește mâna, privește cuiul.

Oare să fie o pură coincidență multitudinea de motive din Vechiul Testament care apar în
viața lui Isus? Mântuitorul, după înviere, îi apare lui Toma și îi spune: ”Adu-ți degetul încoace și uită-
te la mâinile Mele și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan
20,27). Iar Toma răspunde: ”Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20,28). Din acest moment, omul
știe că numele lui Dumnezeu este revelat și împlinit în Cristos; iar ”eu sunt cel ce sunt”, prin Isus cel
înviat, primește sens întreg: ”Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20).
Dumnezeu a venit în lume, Fecioara născându-l în staul, pe lut, iar Pruncul a fost așezat în
iesle de lut. Cel puțin asta spune într-o scrisoare trimisă unui prieten Sfântul Ieronim (sec. 4), care nu
prea este de acord cu îmbrăcarea staulului în aur și argint, pentru că Isus s-a născut și a fost așezat în
lut, zice el. Mai târziu, din inima pământului, din lut a înviat, arătându-ne mâinile străpunse de cuie, și
inima-I deschisă de sulița centurionului. Tind să cred, că rugul aprins din care Dumnezeu YHWH îi
apare lui Moise, este o prefigurare a crucii, pe care Lumina lumii arde de suferință pentru omul care
strigă spre El, neajutorat și cu inimă curată. Lui I se deschide inima lui Dumnezeu. Interesant că lui
Moise i se cere să își dea jos sandalele în fața rugului aprins. Această primă cerere din partea lui
Dumnezeu îl introduce pe om în dialog cu Creatorul său. Fiului risipitor, la întoarcerea în casa Tatălui,
i se dau sandale… să fie ele, oare, simbolul demnității? Atunci, în fața rugului aprins, ar trebui să
renunț la ceea ce mă face mai prețios în ochii lumii, și să îmi asum ceea ce sunt în fața lui Dumnezeu.
Este ciudat și numele lui Moise. Conform textului biblic, înseamnă ”scos din apă” (Exod 2,10). Dar
tot creștinul botezat este scos din apa botezului, astfel, Moise este o prefigurare a tuturor creștinilor.
Iar dacă e să verific originea egipteană a numelui Moise, alias Mosis, ar însemna ”fiul lui”, după care
urmează numele unui zeu egiptean, de exemplu Tuthmosis. Prin descălțarea sa și întâlnirea cu rugul
aprins, mai apoi prin legătura de prietenie cu Dumnezeu, Moise – prin rugăciune și comportament –
devine ” fiul lui” YHWH, și nu al vreunui idol egiptean.

Primul Paște se împlinește în cel din urmă, și de atunci continuă anual, iar noi suntem invitați
în Vinerea Mare să privim mâinile străpunse de cuie și inima deschisă de sulița centurionului, iar de
Paști să vedem pe Fiul Omului înviat din lut, contemplând aceleași răni dar deja glorificate, pătrunse
de lumină divină. Dar puțini se descalță ca Moise, și puțini privesc rănile ca Toma. Moise și Toma
suntem mulți. Dar fără descălțare și fără contemplare, cădem din nou în situația de dinaintea Paștelui:
persecutori mulți, iar sclavi și mai mulți… din păcate, toți ai diavolului. Dar cred că deja este vizibil
acest adevăr. Cristos a înviat. Iar cât timp acest salut pascal va răsuna de pe buzele noastre, înseamnă
că mai este speranță. Și lumină.