Osana în înaltul cerului

”Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Dumnezeul oștirilor cerești. Pline sunt cerurile și pământul de
mărirea Sa (Isaia 6,3). Osana în înaltul cerului! Bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului!
Osana în înaltul cerului (Matei 21,9).” Acest text, cunoscut și sub denumirea de ”Sanctus”, este un
imn liturgic creștin foarte vechi, cântat atât în Orient cât și în Occident înainte de prefacerea pâinii și
a vinului în Trupul și Sângele lui Cristos. Este compus din două citate. Primul este luat din cartea
profetului Isaia. În anul morții celui de-al zecelea rege al Iudeii, Ozia (cca. 742), care a domnit nu mai
puțin de 52 de ani, tânărul profet are o viziune: vede tronul plin de glorie al lui Dumnezeu și aude
cântecul serafimilor: ”Sfânt, sfânt, sfânt...” Al doilea citat, luat din evanghelia după Sfântul Matei,
redă aclamația celor care se bucurau de intrarea lui Isus în Ierusalim: ”Osana...”

Interesant este faptul că poporul entuziasmat nu doar aclamă, ci cântă, cântă cel puțin un
verset (26) din psalmul 118: ”Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!” Ori acest psalm era
cântat de preoții Vechiului Testament ca binecuvântare asupra poporului care urca la Templu pentru
Sărbătoarea Corturilor, în amintirea celor patruzeci de ani de pribegie prin pustiu, sărbătorind faptul
că Dumnezeu este fidel și demn de încredere.

Profetul Isaia citează cântecul ceresc și neîncetat al serafimilor, poporul cântă

binecuvântarea liturgică a preoților. Pe buzele profetului se așează cântul îngeresc, iar pe buzele
poporului cântul preoțesc. Toți cei ce cântă, profet și popor, intră parcă într-o nouă dimensiune
sacră, divină, care îi înalță și îi bucură. Iar liturghia cerească și cea pământească se contopesc. Pentru
o clipă, cerul și pământul devin o singură dimensiune existențială.

Când vorbim despre sărbătoarea Floriilor și despre intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim,
am fi tentați să credem că omul este acela care aduce preamărire Fiului lui Dumnezeu. Se pare însă,
la o citire mai profundă a textului, că lucrurile stau tocmai invers: Dumnezeu îl înalță pe om. Îi
deschide un nou orizont, o fereastră prin care poate privi spre cer, trăind acea bucurie pe care o
simte cel ce stă alături de Domnul, indiferent că vorbim despre sanctuarul ceresc sau cel pământesc.
Lauda adusă lui Dumnezeu este înălțarea sufletului.

Conform textelor sacre, o singură dată a cântat omul împreună cu Dumnezeu: după Cina cea
de taină, după ce trădarea lui Iuda a fost dusă la bun sfârșit. Isus, alături de cei unsprezece apostoli,
”cântând imnuri, au plecat spre Muntele Măslinilor” (Matei 26,30; Marcu 14,26). Cântau ”psalmii
Hallel” (113-118), imnuri de bucurie și laudă lui Dumnezeu. Dar numai Isus știa, că după acest cântec
urmează să fie prins, părăsit, chinuit, omorât... numai El știa că acest cântec, pe lângă lauda adusă
Tatălui, este și o întărire spirituală pentru omul slab și căzător și o introducere a umanității în ceasul
gloriei și ziua învierii Fiului.

Nu doar Floriile, ci fiecare Sfântă Liturghie ne oferă posibilitatea de a cânta lui Dumnezeu și
cu Dumnezeu. Din varii și bine întemeiate motive, amânăm acest cântec. Consecința este clară: omul
nu se ridică, iar Satana se bucură. Ar fi păcat, și totodată dureros, ca în locul cântecului serafimilor, al
preoților sau al apostolilor, să ne trezim numai la cântecul cocoșului... ”Și ieșind a plâns amar” (Lc
22,61-62).