CURS NR.

13

Interviul (II). Tipuri de interviuri şi criterii de clasificare

În literatura de specialitate consacrată interviului ca tehnică de cercetare se întâlnesc

diferite criterii de clasificare, şi anume: conţinutul comunicării; calitatea informaţiilor obţinute;
gradul de libertate a cercetătorului în abordarea diferitelor teme şi formularea întrebărilor,
precum şi în schimbarea sau respectarea succesiunii lor; repetabilitatea convorbirilor; numărul
persoanelor participante; status-ul socio-demografic al acestora; modalitatea de comunicare;
funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigaţie.
• Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie între interviul
de opinie şi interviul documentar (Duverger, 1961). Se poate face o clasificare a interviurilor
după domeniul abordat: politic, economic, social, cultural etc. Desfăşurarea unui interviu de
cercetare a opiniilor politice, de exemplu, se va particulariza faţă de un interviu de sondare a
intereselor culturale; de asemenea, un interviu pe teme economice, faţă de unul pe tema
credinţelor religioase.
• Calitatea informaţiilor depinde de foarte mulţi factori. Între aceştia, durata convorbirii
oferă serioase garanţii privind nu numai volumul informaţiilor, dar şi calitatea lor. Este de
presupus că un interviu de 5 – 10 minute permite doar colectarea unor informaţii superficiale,
comparativ cu o convorbire purtată timp de câteva ore. Aşadar, interviul extensiv, chiar dacă se
aplică unui număr mare de persoane, nu reuşeşte să pună în evidenţă structurile de profunzime,
aşa cum se întâmplă în cazul interviului intensiv.
• Gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare şi în ceea ce
priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor a sugerat o schemă mnemotehnică de
clasificare a interviurilor (Grawitz, 1972, 633). Fără a reprezenta propriu-zis o scală, această
schemă sugerează trecerea gradată de la deplina libertate a cercetătorului în cazul interviurilor
nondirective până la eliminarea oricărei libertăţi de inovare, în cazul interviului directiv, pe
bază de chestionar cu întrebări închise.
La o extremă a continuumului libertate-rigiditate, interviurile nondirective se
caracterizează prin: număr redus de întrebări, formularea lor spontană, durata (teoretic)

1
nelimitată, volum mare de informaţii, răspunsuri complexe, centrare pe persoana intervievată cu
posibilităţi de repetare a întrevederii.
La cealaltă extremă, interviurile au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,
se desfăşoară într-un interval de timp limitat, o singură întrevedere şi se centrează pe problema
de studiu. E. H. Porter (1950), citat de Alain Blanchet (1985, 39), enumeră indicatorii esenţiali în
abordările directive şi nondirective, după frecvenţa statistică de apariţie a lor.
Astfel, în abordările directive: se pun întrebări foarte precise, se cer informaţii în legătură
cu anumite probleme, se indică tema conversaţiei, se propune clientului o anumită activitate, se
ia în considerare conţinutul celor spuse, se ia în calcul ordinea evenimentelor şi se semnalează
problemele ce trebuie rezolvate.
În abordările de tip nodirectiv: se înregistrează sentimentele şi atitudinile exprimate
spontan, acestea se interpretează în funcţie de comportamentul şi discursul global, se indică tema
convorbirii, se recunoaşte conţinutul celor declarate, se pun întrebări foarte precise, se dau
informaţii, se defineşte situaţia intervievării prin responsabilitatea clientului de a utiliza cele
discutate.
Când abordăm o problemă nouă, prea puţin cunoscută, se recomandă utilizarea
interviurilor nondirective, cu un grad sporit de libertate pentru a explora fenomenul sub toate
faţetele care ni se dezvăluie de la o întrebare la alta.
Cu totul altfel stau lucrurile când problema este bine determinată şi se cere doar
măsurarea, aflarea intensităţii ei de manifestare (de exemplu, intensitatea opiniilor pro sau
contra). În astfel de studii putem apela la interviurile directive, pe baza întrebării închise.
Exemplul cel mai concludent pentru libertatea de schimbare a temei conversaţiei, a formei şi
succesiunii întrebărilor îl constituie interviul clinic, utilizat cu precădere în psihoterapie şi mai
puţin în investigaţia psihologică sau sociologică.
• interviul clinic reprezintă forma extremă a interviului nestructurat şi ilustrează cel mai
bine specificul interviului nondirectiv. Alain Blanchet (1985, 12) menţionează în octombrie 1929
în cadrul cercetărilor de la Hawthorne, F. J.. Roethlisberger şi W. J. Dickson au utilizat
sistematic şi au analizat valoarea metodologică a ceea ce numim astăzi „interviul nondirectiv“ în
cercetarea socioumană.
Interviul clinic a fost propus, însă, ca tehnică de intervenţie psihoterapeutică de
psihologul american Carl Rogers (1902 – 1987), înlocuind astfel „modalitatea clasică“ de

2
desfăşurare a şedinţelor de psihoanaliză imaginată de Sigmund Freud (1856 – 1939). Metoda
nondirectivă pe care o propune presupune comunicarea autentică, bazată pe încredere şi
înţelegere între pacient şi terapeut. Este o „relaţie de ajutorare“ în vederea dezvoltării şi
maturizării persoanei, pentru o mai bună înţelegere a experienţei subiective proprii şi pentru
sporirea capacităţii de confruntare cu viaţa. În cadrul acestei relaţii, în care pacientul este tratat
ca persoană, nu ca „entitate clinică“, opiniile şi atitudinile faţă de sine ale pacientului devin
predominant pozitive, stima de sine sporeşte, personalitatea se integrează, structurile sale de bază
se unifică, nervozitatea scade, şocurile emoţionale devin acceptabile, personalitatea se adaptează
mai bine situaţiilor sociale.
Interviul clinic urmăreşte să sprijine efortul pacientului de conştientizare a sentimentelor
sale confuze, care îi provoacă teamă. Terapeutul nu direcţionează relatările pacientului, ci doar
creează un cadru de manifestare în care acesta „să fie el însuşi“. În acest scop s-a renunţat la
practica psihoterapeutică în care pacientul era pus într-o situaţie „dezumanizantă“ (aşezat ca un
bolnav lungit în pat, fără a vedea terapeutul, care notează fără a-i întrerupe monologul
pacientului etc.). De această dată pacientul ia loc la birou, vis a vis de terapeut, fiind într-o
situaţie de egalitate cu acesta.
Interviul clinic propus de Carl Rogers se fondează pe o concepţie psihoanalitică despre
personalitate, influenţată de filosofia existenţialistă (Gorgos, 1989, 756). Interviul clinic nu se
utilizează numai în scop terapeutic, ci şi pentru psihodiagnoză, pentru orientarea profesională sau
în activitatea de asistenţă socială în vederea cunoaşterii personalităţii.
În cercetarea socioumană, interviul clinic este utilizat de multe ori cu scop explorator, în
faza iniţială a investigaţiilor, pentru găsirea acelor informaţii care să orienteze demersul de
cercetare. Dar, dat fiind faptul că acest tip de interviu oferă o expresie „chimic pură“ a
atitudinilor, abordarea nondirectivă s-a extins mult dincolo de sfera terapeutică.
Paul Lazarsfeld, ca să dăm un exemplu clasic, a utilizat interviul nondirectiv în cercetarea
emisiunilor radio. Interviul în profunzime, ca şi interviul cu răspunsuri libere, se utilizează atât în
psihoterapie, cât şi în cercetarea socioumană.
Spre deosebire, însă, de interviul clinic, interviul în profunzime, centrat tot asupra
persoanei, vizează doar un aspect, un fenomen sau element, nu persoana în întregul ei.
La fel stau lucrurile şi în cazul interviului cu răspunsuri libere sau ghidat. Între cele două
tipuri de interviuri diferenţele sunt mai mult de nuanţă decât de fond: variază nivelul de

3
profunzime, amploarea fenomenelor abordate, gradul de libertate menţinându-se ridicat, chiar
dacă tema convorbirii este prestabilită. Interviul clinic, în profunzime şi cu răspunsuri libere este
mai mult sau mai puţin nestructurat.
Interviurile nestructurate pot avea un grad de validitate mai înalt decât cele structurate,
sunt nestresante, permit exprimarea spontană a personalităţii, dezvăluirea pulsiunilor
inconştientului, lasă liberă asociaţia de idei, eliminând astfel bias-urile (erorile sistematice)
interviului structurat (Gordon, 1969).
Interviul centrat (ghidat sau focalizat), ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane, a
fost prezentat de Robert K. Merton, M. Fiske şi P. Kendall (1956). Este un interviu
semistructurat, în sensul că abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite – ca şi interviurile
structurate –, dar întrebările şi succesiunea lor nu sunt prestabilite – ca şi în cazul interviurilor
nestructurate. Tehnica propusă de Robert K. Merton impune centrarea convorbirii pe o
experienţă comună tuturor subiecţilor (de exemplu, implicarea într-o anumită acţiune, vizionarea
aceluiaşi spectacol de teatru sau film etc.). Respectiva experienţă trăită de toţi cei care urmează a
fi intervievaţi este analizată anterior de către cercetător care evidenţiază elementele semnificative
şi structura situaţiei, modelele de acţiune ş.a.m.d. Sunt formulate ipoteze privind consecinţele
implicării persoanelor în situaţia dată. Cercetătorul elaborează pe această bază un ghid de
interviu, în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe experienţa
subiectivă a implicării în situaţia analizată.
C. A. Moser (1958/1967, 295) comentează ca pe un bun exemplu de utilizare a interviului
centrat (guided or focused) studiul lui R. Marriott (1953) privind factorii care contribuie la
satisfacţia/insatisfacţia muncii industriale. Interviul individual cu muncitorii industriali era axat
pe opt teme: sarcina de executat; orele de muncă; sistemul schimburilor; nivelul salariilor;
sistemul de renumerare; patronatul, conducerea administrativă şi politica acestora; supravegherea
muncii; colegii de muncă. Pentru fiecare temă inclusă în ghidul de interviu se formulau spontan
întrebări factuale şi de opinie vizând starea de satisfacţie – insatisfacţie. Interviul centrat –
apreciază C. A. Moser (1958/1967, 295) „se depărtează de inflexibilitatea metodelor formale, dar
dă totuşi interviului o formă structurată şi asigură că toate problemele relevante sunt discutate “.
Kenneth D. Bailey (1978) apreciază că în cazul interviului centrat important este faptul că
cercetătorul a studiat anterior experienţa trăită de subiecţi, selectând aspectele ce vor fi puse în
discuţie.

4
 Interviurile cu întrebări deschise şi cu întrebări închise fac parte din categoria
interviurilor structurate. Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercetările sociolgice şi
psihologice. În cadrul lor cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de libertatea
alegerii temelor sau de posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării succesiunii lor.
Ghidurile de interviu pot fi mai mult sau mai puţin detaliate, dar ele trebuie să cuprindă
problemele esenţiale, ce nu pot fi omise, fără de care obiectivul studiului nu s-ar realiza.
• Interviurile pot fi unice sau repetate. În sondajele de opinie avem de-a face, de regulă,
cu o singură convorbire cu fiecare din persoanele cuprinse în eşantion. În practica
psihoterapeutică şi în anchetele panel interviul se aplică în mod repetat. Subiectul intervievat
dobândeşte o anumită experienţă în rolul său, astfel că desfăşurarea convorbirii se realizează în
alte condiţii psihosociologice.
• Cel mai adesea interviul se derulează ca o comunicare între două persoane: operatorul
de interviu şi persoana care răspunde. În afara acestui tip de interviu personal, în cercetările
sociale se utilizează şi interviul de grup, care are exigenţe specifice.
„Interviul de grup – opinează Alain Giami (1985, 221) – este o metodă de culegere a
datelor psihosociologice foarte utilizată în studiile empirice, în special în marketing şi în studiul
pieţii“, totuşi au apărut puţine studii metodologice privitoare la acest tip de interviu. Într-un
asemenea context contribuţia teoretico-metodologică a lui Alain Giami acoperă un teren prea
puţin explorat. Vom reţine ca deosebit de importante unele puncte de vedere exprimate de Alain
Giami.
Tehnica interviului de grup s-a impus în cadrul direcţiei de studiu a grupului mic. J. A.
Banks, într-o lucrare despre Discuţia de grup ca tehnică de intervievare (1957) formulează
ipoteza că în situaţia de grup indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate de grupul lor
de apartenenţă, în timp ce în interviurile personale ei dezvăluie reacţiile proprii. Din această
cauză în interviurile de grup opiniile sunt exprimate cu mai multă intensitate, în timp ce opiniile
minoritare riscă să rămână neexprimate. De aici decurge o concluzie cu valoare metodologică
mai largă: cercetătorii care studiază aceeaşi problemă utilizând tehnici diferite riscă să obţină
rezultate dificil de comparat, chiar contradictorii (apud Giami, 1985, 223).
Este de reţinut faptul că acest tip de interviu presupune existenţa reală a unui grup de
persoane, care să elaboreze în interacţiune un răspuns colectiv la problemele puse în discuţie. Nu
avem de-a face cu o juxtapunere a unor răspunsuri individuale, ci cu formularea unui răspuns

5
care să exprime opinia de grup. Cercetătorul trebuie să se facă acceptat de grup. Astfel,
cercetătorul dobândeşte respect şi confidenţă din partea membrilor grupului. Sigur, interviul de
grup necesită o pregătire psihologică atentă (stabilirea unor relaţii de încredere reciprocă,
deblocarea psihică a participanţilor la interviu ş.a.m.d.), precum şi anumite măsuri de organizare
a discuţiei colective (convocarea din timp a participanţilor, limitarea duratei intervalului la cel
mult trei ore, asigurarea condiţiilor de confort, eliminarea surselor de distragere a atenţiei,
plasarea participanţilor în jurul unei mese rotunde etc.).
Henri H. Stahl (1974), vorbind despre obţinerea de răspunsuri colective la o chestionare
verbală, arată că „procedeul interogării în grup“ se recomandă în faza de prospectare, când se pot
obţine de la persoanele convocate informaţii utile pentru adâncirea problematicii de studiu.
Răspunsurile investite cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru cercetător, ca şi
informaţiile divergente furnizate de „opozanţi“.
Şi în cazul convorbirilor colective, „Regula de aur a oricărui anchetator social este
tăcerea. E bun anchetatorul care vorbeşte puţin, dar ştie să facă pe alţii să vorbească “ – remarca
H. H. Stahl (1974, 272).
• Interviurile pot fi făcute cu adulţi, cu tineri sau copii. Pot fi intervievate personalităţi ale
vieţii politice şi culturale, specialişti din diferite domenii, persoane fără funcţii oficiale şi chiar cu
persoane defavorizate. De fiecare dată diferenţele dintre status-urile socio-profesionale ale
cercetătorului şi ale celor intervievaţi ridică probleme în ordinea obţinerii interviului, desfăşurării
lui şi valorificării informaţiilor. În literatura de specialitate recentă se atrage atenţia asupra
intervievării copiilor, care pune următoarele probleme: vocabularul limitat al copiilor, specificul
relaţiei adult-copil şi dificultatea copiilor de a înţelege „situaţia de interviu“ (Bailey, 1982, 203).
În perioada antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a limbajului, deşi
cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La vârsta de 1 an copilul poate
pronunţa circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3 cuvinte. Este evident că în această fază
a dezvoltării comunicării nu se pune problema utilizării interviului pentru investigarea lumii
subiective a copilului. Abia în perioada preşcolară (3-6 ani), date fiind progresele în dezvoltarea
comunicării verbale, s-a încercat realizarea unor interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu
numără 2000 de cuvinte).
Studiile lui Leon Yarrow (1960) au caracter de pionierat. Interviul de cercetare îşi găseşte
aplicabilitate în studiul anumitor teme (socializarea, formarea prejudecăţilor, relaţiile şi grupurile

6
mici etc.), odată cu perioada şcolară (6 – 10/11 ani), când „se produce o schimbare de fond a
întregii activităţi psihice, are loc investigarea gândirii copilului de la contemplarea şi înţelegerea
intuitivă a fenomenului, a cazului, la logica regulii pe care o exprimă cazul, fenomenul şi
operarea în această concepţie, fapt ce reprezintă o adevărată revoluţie în actul de cunoaştere, o
schimbare de structură a înţelegerii“ (Şchiopu şi Verza, 1981, 163).
La sfârşitul perioadei şcolare mici, copiii posedă un vocabular de 4000-4500 de cuvinte,
vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de cuvinte. Acest lucru permite formularea
răspunsurilor la interviul special proiectat pentru investigarea copiilor. Totuşi, se impune
realizarea pentru populaţia din România a unor liste de cuvinte ce sunt înţelese de copiii de
vârstă şcolară şi preşcolară.
Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolarii şi cu şcolarii mici nu rezidă numai în
vocabularul limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. La vârstele mici, copiii îi
percep pe adulţi ca pe propriii lor profesori sau părinţi de la care învaţă ce este bine şi ce este rău,
cum să răspundă la anumite întrebări ş.a.m.d.
În situaţia de interviu le este greu să înţeleagă de ce adulţii, care „le ştiu pe toate“, îi
întreabă pe ei „ce şi cum “. Apoi – atrage atenţia Kenneth D. Bailey (1982) – copiii sunt mai
sugestionabili decât adulţii: formularea întrebărilor, intonaţia, mimica pot influenţa puternic
răspunsurile.
Pe de altă parte, imaginaţia copiilor este necontrolată: adesea distincţia dintre realitate şi
vis, dintre ceea ce s-a întâmplat efectiv şi ceea ce ar fi dorit să se întâmple ridică bariere serioase
în interpretarea interviurilor. În plus, relaţia adult-copil trebuie să ia în considerare stadiile
raporturilor dintre sexe. La vârsta de 7-12 ani băieţii manifestă o anumită aversiune faţă de fete.
De aceea se recomandă ca interviurile cu şcolarii mici să fie făcute de persoane de acelaşi sex. În
interviurile cu copiii trebuie creată o astfel de situaţie care să-i ajute să înţeleagă ce se aşteaptă de
la ei.
• Interviurile se clasifică, după modalitatea de comunicare, în interviuri face-to-face
(directe, personale) şi interviuri prin telefon.
Prezentăm, după Therese L. Baker (1988, 180), specificul interviului prin telefon. Unii
cercetători (W. R. Klecka şi A. J. Tuchfarber, 1978) consideră că în deceniul opt al secolului
nostru s-a produs o minirevoluţie în cercetare socială din SUA: „copilul vitreg“ al anchetelor

7
sociologice – cum considera Don A. Dillman (1978) interviul telefonic – a devenit „copilul
favorit“al acestora.
Două sunt cauzele care au declanşat această schimbare radicală. În primul rând creşterea
spectaculoasă a numărului posturilor telefonice. În al doilea rând, interviul telefonic a cucerit un
loc privilegiat ca procedeu de investigare datorită punerii la punct a unui sistem de eşantionare
adecvat: Random digit dialing (RDD). În cele mai multe ţări, între care şi România, dotarea
limitată cu posturi telefonice nu permitea efectuarea unor anchete telefonice reprezentative. La
începutul anului 1999, în ţara noastră funcţionau circa 3,5 milioane de posturi telefonice, ceea ce
ar însemna că mai puţin de jumătate din populaţia de peste 18 ani are acces la telefon. Repartiţia
posturilor telefonice în mediul rural este mult mai scăzută decât în mediul urban. Totuşi, pentru
anumite categorii de populaţie şi pentru anumite centre urbane, cu valoare experimentală se
putea apela la interviul telefonic.
Interviul telefonic a dobândit o largă utilizare în cercetările sociologice în special din
SUA şi datorită perfecţionărilor tehnice. Interviul telefonic asistat de calculator (Computer-
asisted telephone interviewing) reduce nu numai timpul total al anchetelor sociologice, dar şi
erorile, eliminându-se operaţiile de notare în scris a răspunsurilor, codificarea de către operatorul
de anchetă, transferul codurilor pe discul calculatorului electronic. În sistemul CATI, computerul
generează numerele de telefon eşantionate, afişează pe un terminal întrebările în succesiunea lor,
răspunsurile fiind introduse direct în memoria calculatorului. Astfel se elimină consemnarea şi
codificarea manuală a răspunsurilor. Robert M. Groves şi Robert L. Kahn (1979), comparând
interviul telefonic cu interviul face-to-face, au ajuns la concluzia că primul costă mai puţin de
jumătate din costul celui de-al doilea (55 de dolari pentru un interviu face-to-face şi 23 de dolari
pentru un interviu telefonic). De asemenea, constată cei doi sociologi americani, intervievarea
telefonică reduce efortul şi durata anchetelor de la 8,7 ore pentru fiecare interviu face-to-face la
3,3 ore pentru fiecare interviu telefonic (pentru a ancheta direct 1500 de persoane au fost
necesare 15.522 ore, iar pentru intervievarea telefonică 5419 ore).
În acest sens, menţionăm în continuare avantajele, dar şi dezavantajele acestui procedeu
de investigaţie. Rapiditatea desfăşurării anchetelor telefonice şi costul lor redus constituie – aşa
cum s-a arătat – principalele avantaje. Kenneth D. Bailey (1982) menţionează ca avantaje şi
anonimatul asigurat de intervievarea telefonică, precum şi flexibilitatea acestui procedeu
(comparativ cu chestionarul poştal, de exemplu). Dezavantajele interviului telefonic rezultă din

8
ineditul situaţiei: mulţi consideră intenţia de intervievare telefonică drept o farsă şi, ca atare,
refuză convorbirea. Credem că anchetele telefonice ar trebui precedate de o campanie
publicitară, pentru ca populaţia să afle despre o asemenea modalitate de cunoaştere ştiinţifică a
opiniilor şi atitudinilor şi să accepte includerea în eşantion ca pe un lucru firesc. Chiar şi în ţările
cu o îndelungată practică a anchetelor telefonice se pune – ca un dezavantaj – problema
motivaţiei mai reduse a persoanelor, comparativ cu interviul face-to-face. Tocmai datorită
motivaţiei scăzute, a refuzului frecvent de a participa la interviu şi a întreruperii convorbirilor,
volumul numerelor de telefon eşantionate (RDD) trebuie să fie de aproximativ cinci ori mai mare
decât cel proiectat.
Un alt dezavantaj major al interviului telefonic este legat de imposibilitatea cercetătorului
de a controla situaţia în care se desfăşoară convorbirea. Nu există siguranţa că răspund chiar
persoanele selecţionate în eşantion, nu pot fi înregistrate comportamentele nonverbale, nici
condiţiile fizice şi psihologice în care se derulează convorbirea telefonică. Despre valoarea de
ansamblu a interviului telefonic, Robert M. Groves şi Robert L. Kahn (1979) spun că
răspunsurile obţinute sunt aproape identice cu cele recoltate cu ajutorul interviului face-toface.
Alţi cercetători semnalează, totuşi, unele mici diferenţe: în interviurile telefonice apar mai multe
omisiuni în datele despre venitul familiei, mai multe răspunsuri contradictorii şi stilul
răspunsurilor este diferit de cel al răspunsurilor la interviurile face-to-face (Lawrence A. Jordon
şi colab., 1980).
Rapiditatea în efectuarea anchetei, costul redus şi facilitatea controlului asupra
operatorilor de interviu au condus la concluzia că este preferabil interviul telefonic celui face-to-
face chiar în studierea comportamentului sexual într-o anchetă desfăşurată în Franţa (septembrie
1991/februarie 1992) sub conducerea lui Michel Bozon şi Henri Leridon. Anterior deciziei s-au
comparat răspunsurile obţinute prin interviul telefonic cu cele recoltate prin vizită la domiciliul şi
interviu face-to-face sau autoadministrat (câte 400 de persoane pentru fiecare tip de interviu). Au
fost preferate interviurile telefonice, precedate de o scrisoare prin care se anunţa scopul în sine al
anchetei (Riandey şi Firdion, 1993, 1258).
• În fine, interviurile pot fi clasificate şi după funcţia pe care o au în cadrul cercetării:
interviul de explorare se deosebeşte, prin structura sa, de interviul utilizat ca modalitate
principală de obţinere a datelor de cercetare sau de interviul practicat cu scopul completării sau
verificării informaţiilor recoltate cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigare.

9
 Interviul de explorare, utilizat în prima fază a cercetării, este mai puţin structurat, uneori
este nondirectiv, urmărind identificarea unor teme care să fie cercetate apoi în profunzime prin
intermediul chestionarului, de exemplu.
Aşa au procedat, de pildă, cercetătorii de la Universitatea din California în studiul
factorilor psihici ai adaptării în îmbolnăvirile de cancer (Taylor şi colab., 1984, 184). Un număr
de 179 de paciente cu cancer de sân au fost intervievate la domiciliu, după ce telefonic se obţine
acordul lor de a participa la anchetă. Interviul, cuprinzând întrebări închise, dura între 1 1/2 şi
2 ore. Se începea cu întrebări de identificare (vârsta, status-ul marital etc.), urmând apoi o serie
de întrebări vizând experienţa subiectivă a îmbolnăvirilor de cancer (când au fost detectate
primele simptome, când s-a făcut intervenţia chirurgicală ş.a.m.d.). Interviul continua
concentrându-se asupra atribuirii şi controlului îmbolnăvirii de cancer, în condiţiile în care nu
se cunosc toate cauzele care conduc la îmbolnăvirea de cancer, au anumite bănuieli, propuneri
sau chiar teorii privind etiologia acestei maladii. Printr-o întrebare deschisă, persoana
intervievată era solicitată să arate care este propria sa părere în legătură cu aceasta. Dacă
persoana intervievată atribuia responsabilitatea îmbolnăvirii de cancer unui din următorii patru
factori: ei însăşi, altor persoane, mediului înconjurător, întâmplării, era rugată să facă alegerea
forţată, indicând doar unul dintre aceştia. Alte întrebări vizau reprezentarea pacientelor despre
controlul pe care simt că îl au asupra evoluţiei maladiei, schimbările din viaţa de muncă şi de
familie produse de îmbolnăvire. În finalul interviului pacientele erau invitate să aprecieze, pe o
scală cu cinci trepte, dacă schimbarea din viaţa lor este pozitivă sau negativă (l = foarte
negativă şi 5 = foarte pozitivă). Pe baza concluziilor interviului astfel realizat, s-a elaborat un
chestionar poştal (rata răspunsurilor a fost de 90%) în care au fost incluse întrebări privind:
viaţa sexuală a pacientelor, afilierea lor religioasă, precum şi o serie de itemi din diferite scale
de determinare a „locului controlului“ (J. Rotter, 1996) şi a nivelului de „adaptare maritală“
(Locke-Wallace, 1959).
Vom prezenta în continuare câteva reguli generale de desfăşurare a interviurilor de
cercetare, marcând momentele principale ale derulării oricărei convorbiri sociologice, dat fiind
faptul că în capitolul despre chestionar am prezentat mai detaliat exigenţele aplicării
chestionarului de către operatorii de anchetă.

10
 Invocând celebra lucrare Management and the Worker de F. J. şi W. J.. Dickson (1943,
272), Alain Blanchet (1985, 19-22) formulează următoarele principii generale ale aplicării
interviului nondirectiv:
• tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de
contextul discursiv şi situaţional; trebuie să se acorde atenţie atât conţinutului manifest, cât şi
celui latent; de asemenea, cercetătorul nu trebuie să considere că tot ceea ce declară persoanele
intervievate se plasează la acelaşi nivel psihologic;
• cercetătorul va acorda atenţie nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar şi la ceea ce
nu au spus sau nu pot spune fără ajutorul lor;
• ceea ce declară oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza cărora
cercetătorul va trebui să identifice problemele persoanelor intervievate;
• se impunea ca cercetătorul să situeze problemele persoanelor intervievate în contextul
social al desfăşurării întrevederii.
Fără a considera interviul „calea regală de cercetare în sociologie“, apreciem că însuşirea
acestei tehnici de investigaţie, atât de larg utilizată azi în ştiinţele sociale şi comportamentale,
este indispensabilă formării profesionale atât a sociologilor, cât şi a altor categorii de specialişti
(psihologi, antropologi, economişti, jurişti etc.) şi de practicieni din diferite sectoare ale vieţii
sociale (politic, administrativ, comercial, asistenţă socială etc.).

11