Legenda Marelui Inchizitor reprezintă un fragment din Frații Karamazov, opera grandioasă a lui

Dostoievski, însă poate fi citită separat de restul cărții[1]. Chei de interpretare ale textului se
găsesc, printre alți autori, la filosoful rus Nikolai Berdiaev și la teologul român Nichifor Crainic.
În Filosofia lui Dostoievski, Berdiaev face o sinteză a marilor teme din opera  scriitorului,
precum libertatea, răul, iubirea, revoluția și socialismul, dedicând un capitol special Legendei
Marelui Inchizitor[2], iar Nichifor Crainic dedică și el câteva pagini interpretării Legendei în
cartea Dostoievski și creștinismul rus[3].

Dostoievski introduce povestirea, al cărui autor este Ivan Karamazov, printr-un dialog între
acesta și Alioșa Karamazov. Acțiunea este plasată în Spania, la Sevilla, în timpul Inchiziției. Într-
o piață a orașului se arată Hristos, unde cu o zi înainte o sută de eretici cunoscuseră purificarea
autodafeului. Nu este însă vorba de Parusia (a doua venire a lui Hristos), Iisus venind doar
pentru câteva clipe printre oameni. Mulțimea îl recunoaște și îl înconjoară imediat, iar El îi
binecuvântează. Oamenii îi ating veșmântul care are puterea de a lecui orice boală și un orb este
vindecat. În drum spre catedrală i se cântă Osana, iar înăuntrul acesteia învie o copilă din morți.
După această minune se înfățișează cardinalul catedralei, Marele Inchizitor. Acesta nu ia
binecuvântare de la El, nu i se adresează, ci poruncește străjerilor să îl ia și să îl ducă în temniță.

Urmează apoi monologul Marelui Inchizitor, el adresând întrebările și tot el oferind răspunsurile,
de față cu Iisus. Învățătorul Hristos este astfel întemnițat și redus la tăcere. Află apoi că va fi
osândit și ars pe rug ca cel mai nelegiuit dintre eretici, deci este și judecat de îndată. Iar Marele
Inchizitor îi oferă și învinuirile la adresa sa. În principiu, Iisus era vinovat pentru că le dăduse
oamenilor libertatea, iar aceasta trebuie înțeleasă într-un sens larg, cu accent însă pe libertatea
credinței, a spiritului. Hristos a lăsat astfel omenirii libertatea să aleagă – fie să îi urmeze
exemplul, fie să aleagă cealaltă cale. Dar tocmai acest liber-arbitru oferit oamenilor este criticat
de Inchizitor. El este o povară, un chin pentru ei, o idee repugnabilă. Omul preferă liniștea și
chiar suprimarea capacității de a alege între bine și rău, omul nu vede libertatea ca un dar, ci ca o
penitență. Independența și gândirea liberă nu îi sunt folositoare omului, îl încurcă.

Marele Inchizitor deschide apoi subiectul celor trei ispite cu care a fost încercat Hristos de către
diavol, după ce postise patruzeci de zile în pustiu. Este vorba de ispita lăcomiei (adică să

BUCUREȘTI 2022
transforme pietrele pe care le avea în față în pâini), ispita iubirii de avuție și ispita slavei deșarte.
Iisus a învins aceste ispite, însă Marele Inchizitor pune la îndoială avantajele biruinței lui Hristos
pentru omenire. Nu ar fi fost bine dacă ar fi procedat altfel, dacă ar fi transformat pietrele în
pâini? Mai întâi oamenii au nevoie de pâine, de lucrurile lumești, apoi de libertate. Iisus le-a
făgăduit pâinea cea cerească, împărăția cerurilor, dar pentru firea umană, decăzută și
nerecunoscătare, o importanță mai mare o are pâinea pământească, adică bogăția sau confortul
unei vieți fără lipsuri materiale. Sunt câteva mii care caută să obțină pâinea cea cerească, dar zeci
și sute de milioane care o caută pe cealaltă. Alegând calea mai grea, punând pe primul loc hrana
cea din cer, nu cea din lume, el a devenit un nepopular, iar cei care Îl urmează sunt puțini.
Acestea sunt acuzațiile Inchizitorului.

Marele Inchizitor este un ateu, un dublu necredincios: nu crede nici în Dumnezeu, nici în om.
Omul este nevolnic și ticălos, omul este slab de înger și bicisnic. De aceea omul nu are nevoie de
libertate, pentru că e un dar prea mare și înfricoșător pentru el, ci are nevoie de o autoritate, de o
conducere care să îi traseze direcțiile vieții. Nu crede în tăria omului de a-și folosi libertatea
sufletului, în menirea sa pentru o viață superioară, spirituală. Libertatea nu coincide cu fericirea,
ea este aristocratică, doar pentru câțiva aleși. Libertatea și cunoașterea binelui și răului aduc
suferință, astfel încât fericirea ar presupune sacrificarea libertății și încredințarea ei în mâinile
unei puteri cu funcție decizională asupra (ne)fericirii oamenilor.

La finalul monologului, Inchizitorul își expune doctrina de conducere a unei societăți. Această
descriere pare să exprime trăsăturile unui regim totalitar:

[…] privindu-ne cu admirație și cu spaimă, văzând cât de puternici suntem, să domesticim o

turmă năbădăioasă, vor tremura zgribuliți în fața mâniei noastre, veșnic înrourați de lacrimi să
treacă tot atât de ușor la veselie și la râs, cu cântece felurite pe buze, le vom da voie chiar și să
păcătuiască, nu vor păstra o taină față de noi.[4]

Marele Inchizitor pretinde a fi, paradoxal, un iubitor de oameni. El poartă de grijă celor mulți,
care nu pot suporta libertatea și care nu știu ce să facă cu ea. Religia lui Hristos este, după cum
spuneam, aristocratică, selectivă, are puține suflete care își pun libertatea în scopul dobândirii
pâinii cerești.

BUCUREȘTI 2022
[1] Legenda Marelui Inchizitor se găsește între paginile 314 și 338 în ediția din 2011 de la
editura Polirom.
[2] Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Editura Institutul European, 1992, capitolul
Marele Inchizitor. Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.
[3] Nichifor Crainic, Dostoievski și creștinismul rus, Editura Anastasia, 1994, capitolul Un
pamflet de geniu: Legenda Marelui Inchizitor.
[4] F.M. Dostoievski, Frații Karamazov, Editura Polirom, 2011, p. 331

BUCUREȘTI 2022