Evenimentul cuprins în romanul „Fraţii Karamazov” descrie, aşadar, un dialog dintre Ivan şi

Alioşa despre „existenţa lui Dumnezeu”. Fratele cel mare îşi intitulează descrierea sau poemul
„Marele Inchizitor”. Intriga se desfăşoară în Spania, la Sevilia, pe vremea Inchiziţiei.
Mântuitorul apare în această perioadă grea, când oamenii erau arşi pe rug ca eretici. Apariţia Sa
este plasată înainte de Parusie (cea de a doua venire), fiind socotită doar de moment. Cunoscând
că este Domnul, mulţimile încep să freamăte, se strâng în jurul Său, iar El îi binecuvântează şi le
vindecă bolnavii, înviind chiar o copilă din morţi. Apare imediat Marele Inchizitor, însoţit de
ostaşi, şi-L arestează. În temniţă, Hristos înlănţuit este supus unui rechizitoriu surd, din gura Sa
auzindu-se numai tăcere. Inchizitorul pune întrebările şi tot el răspunde. În cuvintele lui revine
recurent tema libertăţii, mânată de reproşul posibilităţii unei revigorări a acesteia în fibra omului
restaurat prin revenirea Mântuitorului în lume. Reacţia Inchizitorului este radicală: pentru că a
venit în lume să-i redea omului darul libertăţii, Hristos trebuie să fie de data aceasta ars pe rug.
„De ce ai venit să ne tulburi? Căci venirea Ta nu face decât să ne tulbure, cred că-Ţi dai seama.
Ştii tu ce o să se întâmple mâine? Eu nu Te cunosc şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti Tu acela sau
semeni numai cu El; oricum ar fi, mâine am să Te osândesc şi am să Te ard pe rug, ca pe cel mai
nelegiuit dintre eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi Ţi-a sărutat picioarele, la un
singur semn al meu, se va repezi să adune tăciuni împrăştiaţi în jurul rugului Tău, ştii Tu asta?
Da, poate că ştii” (Frații Karamazov).

Argumentele Inchizitorului se leagă de cele trei ispitiri din pustiul Karantaniei, aducând în mod
vehement reproşul respingerii acestora de către Mântuitorul Hristos. Prin faptul că a refuzat
propunerea diavolului de a transforma pietrele în pâini, plătind astfel preţul libertăţii noastre de a
primi ca hrană Cuvântul lui Dumnezeu, Inchizitorul invocă înclinaţia păcătoasă a omului spre
cele stricăcioase, pentru care ar fi în stare să-şi vândă libertatea. Pentru el, „sufletul omenesc nu
cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decât aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul
libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume. Numai aceluia însă care va izbuti să-
i împace conştiinţa îi va fi dat să pună stăpânire pe libertatea lui. Emblema ce Ţi s-a oferit odată
cu pâinea avea toţi sorţii de izbândă; dă-i pâine şi omul ţi se va supune fără greş, e cea mai sigură
chezăşie; dar dacă în acelaşi timp cineva - nu Tu, altcineva - s-ar întâmpla să-i prindă în mreje

BUCUREȘTI 2022
conştiinţa - o, atunci să ştii, e-n stare să se lipsească până şi de pâinea cu care îl îmbii şi să-l
urmeze pe acela care va fi izbutit să-i subjuge cugetul” (Frații Karamazov).

Cea de a doua ispitire, de a se arunca de pe aripa templului, aduce reproşul privării oamenilor de
minuni. Refuzând de asemenea şi posibilitatea de a Se coborî de pe cruce, Mântuitorul îi
dăruieşte omului șansa de a fi liber în credinţa sa.

Sub oferta unor garanţii juridice, omul inchiziţiei este ademenit să-şi dizolve libertatea spiritului
în norma juridică a Bisericii. Autoritatea religioasă înlocuieşte preţul plătit cu sânge pe Golgota,
Marele Inchizitor dorind astfel „a preschimba Răstignirea într-o putere coercitivă a lumii. Pe
această cale, Biserica acceptă mereu statul, sabia cezarului”. „Noi am primit de la el Roma şi
sabia lui Cezar, decretându-ne stăpânii pământului, singurii lui împăraţi, deşi nici până astăzi n-
am apucat să ne desăvârşim lucrarea începută... Şi, cu toate acestea, Tu ai fi putut să primeşti pe
loc sabia lui Cezar, pentru ce ai lepădat de la Tine acest ultim dar? Primindu-l, ai fi împlinit toate
năzuinţele oamenilor pe pământ: le-ai fi dat un stăpân căruia să i se închine, căruia să-i
încredinţeze pornirile lor conştiente, şi le-ai fi pus la îndemână mijlocul de a se uni cu toţii
laolaltă într-un furnicar în care nu încap conflicte, fiindcă necesitatea alăturării este cea de a treia
şi ultima pricină de fărâmare pentru oameni” (Frații Karamazov).

Aceasta este în fapt cea de a treia propunere refuzată de Mântuitorul Hristos în pustie. Cu toate
acestea, „rânduiala bisericească începe să capete un caracter juridic, viaţa Bisericii se supune
unor norme juridice înrobitoare.

„Duhul Marelui Inchizitor”, spune Berdiaev, trece prin vocea lui Dostoievski de la persoană la
sistem, găsindu-şi posibilitatea de a se „manifesta deopotrivă la dreapta extremă şi la stânga
extremă”. Compatibilitatea acestor concepte de sine-libertate se poate identifica foarte uşor la
„revoluţionari şi socialişti”. O politică plină de compasiune pentru oameni nu face decât să
promoveze răul sub „chipul binelui”. „Ademenirea e de natură antihristică. Temelia antihristică
nu se vede imediat, nu e grosieră, e un rău de tip nou, amăgitor, rafinat, se prezintă întotdeauna
sub masca binelui. Răul antihristic seamănă întotdeauna cu binele creştin, există mereu pericolul
amestecului, al substituirii. Chipul binelui începe să se dedubleze, se confundă cu cel al
Antihristului”.

BUCUREȘTI 2022
1.Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Editura Institutul European, 1992, capitolul
Marele Inchizitor. Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.

2. F.M. Dostoievski, Frații Karamazov, Editura Polirom, 2011.

3. Legenda Marelui Inchizitor se găsește între paginile 314 și 338 în ediția din 2011 de la editura
Polirom.

BUCUREȘTI 2022