ISTORIA CALCULATOARELOR 

 
“Office”-ul tradițional a devenit în ultimii ani locul de muncă cel mai inundat cu
produsele tehnicii de calcul, devenite indispensabile astăzi oriunde în lume. Biroul
trecutului, cu dosarele pline de praf mai este prezent doar în câteva colțuri de lume. Munca
din biroul modern este din ce în ce mai dependentă de comunicarea rapidă și de un mod de a
produce documentele utilizate repede și comod. Telefonul, fax-ul, imprimanta, calculatorul
și modalitățile noi de comunicare au schimbat radical înfățișarea biroului. 
Istoria inventării calculatorului electronic are rădăcini foarte îndepărtate. Încă de la
începuturile civilizației, negustorii și oficialitățile guvernamentale au utilizat diverse
dispozitive pentru efectuarea calculelor. Un exemplu este abacul, inventat cu sute de ani în
urmă. 
În anul 1642, Blaise Pascal, un matematician francez inventează prima mașină de
calcul mecanică. Mașina era numită pascalină, după numele inventatorului și putea realiza
automat operații de adunare și scădere. 
Câțiva ani mai târziu, Gottfried von Leibniz, filozof și matematician german merge
un pas înainte, realizând o mașină care putea efectua și înmulțiri și împărțiri. La fel ca și
mașina lui Pascal această mașină era acționată de pârghii și angrenaje. 
Pe la 1800, un țesător numit Joseph Jacquard a inventat un război de țesut care
realiza automat diverse modele. Lucrul remarcabil la acest război de țesut era că utiliza niște
plăcuțe perforate pentru a controla modelul ce va fi realizat. Războiul de țesut a lui Jacquard
a  introdus două concepte care s-au dovedit importante în dezvoltarea ulterioară a
calculatoarelor. Primul din ele era că informația putea fi codificată pe cartele perforate
(cartele care au devenit principalul mediu de intrare la prima generație de calculatoare). Al
doilea concept era că informația stocată în cartele poate fi folosită ca o serie de instrucțiuni -
de fapt un program - atunci când cartelele sunt activate. 
Una din figurile cele mai notorii din dezvoltarea computerelor a fost Charles
Babbage.  Acesta a creat o mașină surprinzător de asemănătoare cu primele calculatoare
moderne. În acele vremuri, tabelele matematice erau calculate manual și conțineau foarte
frecvent erori. Babbage a realizat că o mașină care putea  face automat calculele și care
putea să le și afișeze, se puteau obține tabele matematice exacte. Finanțat de guvernul
britanic, Babbage a construit un mic prototip, numit mașină cu calcul a diferențelor. Întreaga
construcție a mașinii era proiectată pentru a executa un singur algoritm și  anume metoda
diferențelor finite folosind polinoame. 
În încercările sale de a realiza mașina de calcul a diferențelor, Babbage a inventat o
altă mașină, mult mai puternică, mașina analitică. Ca și mașina de calcul a diferențelor, ea
era construită din angrenaje și osii antrenate de un motor cu abur. Conceptul care a stat la
baza acestei mașini a fost similar cu cel de la calculatoarele moderne. Mașina, care avea un
scop general fiind capabilă să execute diverse tipuri de calcule, era dirijată de instrucțiuni
conținute în cartele perforate, conținea o memorie pentru păstrarea instrucțiunilor și a
rezultatelor intermediare și avea posibilitatea de imprimare automată a rezultatelor. Marele
progres adus de  mașina analitică a fost acela că era de uz general. 
Deoarece mașina analitică era programabilă într-un limbaj simplu, avea nevoie de
software. Pentru a produce acest software, Babbage a angajat o tânără Ada Lovelance. Ada
Lovelance a fost astfel primul programator de calculatoare din lume. Limbajul de
programare Ada a fost numit așa în onoarea ei. 
 Din nefericire, Babbage nu a reușit să pună la punct hardware-ul în întregime.
Problema  cu care se confrunta era aceea că mașina analitică avea nevoie de mii și mii de
roți dințate și angrenaje, care trebuiau produse cu o precizie imposibil de realizat pe baza
tehnologiei secolului al nouăsprezecelea. Cu toate acestea ideile lui au fost cu mult mai
avansate decât timpul în care trăia, și chiar și astăzi, cele mai multe calculatoare moderne au
o structură foarte asemănătoare cu mașina analitică, deci este corect să spunem că Babbage
a fost bunicul calculatoarelor numerice moderne. 
Până în 1890 calculele rezultatelor recensămintelor erau făcute manual. Calculul
pentru     1880 a durat șapte ani. Oficialitățile erau îngrijorate de faptul că, dacă nu se făcea
ceva, calculele pentru 1890 puteau să nu fie încheiate înainte de 1900. Așa că guvernul
britanic l-a însărcinat pe Herman Hollerith cu construcția unei mașini care să fie folosită în
acest scop. Mașina construită de Hollerith utiliza cartele perforate și era acționată electric.
Cu această mașină rezultatele recensământului au fost calculate în trei ani. Au fost puse
astfel bazele mașinilor electromecanice, care erau dispozitive mecanice acționate electric. 
Inventatorul calculatorului electronic a fost profesorul de la Universitatea de Stat din
Iowa,John V.Atanasoff și calculatorul s-a numit ABC-acronimul pentru Atanasoff-Berry-
Computer. Atanasoff avea nevoie de o mașină care să-i ajute pe studenți la rezolvarea
simultană a ecuațiilor liniare. Cum nici una din mașinile  disponibile la acel moment nu
putea face acest lucru, a început el proiectarea acesteia. ABC era construit din 300 de tuburi
cu vacuum și putea rezolva simultan 29 de ecuații cu 29 de variabile. Mașina lui Atanasolf
era surprinzător de evoluată pentru acel timp. Aceasta folosea aritmetica binară și avea
memoria formată din capacități care erau periodic reîncărcate. Cipurile de memorie
moderne lucrează în același mod. Din nefericire, mașina nu a devenit niciodată operațională.
Într-un anume fel, Atanasoff a fost la fel ca Babbage un vizionar înfrânt de tehnologia
inadecvată a timpului său. 
În același timp, un tânăr numit Howard Aiken muncea din greu făcând calcule
numerice laborioase ca parte a tezei sale de doctorat la Harvard. După absolvire Aiken și-a
dat seama cât de important era să poți face calcule cu o mașină. El s-a dus la bibliotecă, a
descoperit munca lui Babbage și a hotărât să construiască din relee calculatorul de uz
general pe care Babbage a eșuat să-l construiască din roți dințate. 
Prima mașină a lui Aiken, Mark I, a fost finalizată la Harvard în 1944. Intarea și
ieșirea se făceau pe bază de benzi de hârtie perforată. Până în momentul în care Aiken a
finalizat succesul mașinii lui, Mark II, calculatoarele cu relee au devenit depășite. Epoca
electonicii începuse. 
 
I.1.Generații calculatoare 
 
I.1.a Prima generație de calculatoare (1945-1955) – Tuburile electronice 
Stimulul pentru dezvoltarea calculatoarelor electronice a fost cel de-al doilea război
mondial.Integrator And Computer a fost proiectat special pentru a estima traiectoriile
proiectilelor folosite de armată. Dacă ABC a dovedit că calculatoarele electronice rezolvă corect
ecuații matematice complicate,  ENIAC a arătat că ele sunt rapide (5000 adunări/minut). ENIAC
folosea sistemul zecimal în locul sistemului binar și se baza pe tehnica analogică. 
ENIAC nu a fost terminat până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, dar proiectul
său a fost folosit la construcția unui alt calculator, folosit de armatele vestice în timpul războiului
cu numele de “Prezicătorul”. Dacă un glonte sau un obuz era țintit spre un avion ce zbura foarte
sus, “Prezicătorul” calcula traiectoria astfel încât obuzul să întâlnească avionul. “Prezicătorul”
putea astfel, să lucreze în trei dimensiuni. Putea, de asemenea, să ia în considerare un număr de
variabile, precum vârsta echipamentului cu care se trăgea, presiunea atmosferică și viteza
vântului la sol, ca și viteza cu care zbura avionul. ENIAC avea un dezavantaj major: utiliza
18000 de tuburi cu vacuum; chiar și Prezicătorul avea 10000. A fost necesară inventarea
tranzistorului pentru a rezolva problema. 
O problemă majoră la ENIAC era că, de fiecare dată când se dorea o nouă serie de
calcule, trebuiau resetate comutatoarele calculatorului, operație care putea dura și câteva ore.
John Von Neumann, un matematician, a găsit un mod de rezolvare a acestei deficiențe. El a ajuns
să înțeleagă că un program poate fi reprezentat în formă digitală în memoria calculatorului,
împreună cu datele asociate. De asemenea a înțeles că aritmetica zecimală serială stângace
folosită la ENIAC, cu fiecare rang reprezentat prin 10 tuburi electronice (1 activ și 9 inactive),
putea fi înlocuită cu aritmetica binară paralelă. 
Proiectarea de bază, pe care el a descris-o pentru prima oară, este acum cunoscută sub
numele de mașina von Neumann. Aceasta a fost folosită în EDSAC, primul calculator cu
program memorat, și reprezintă în continuare baza pentru cele mai multe calculatoare din
prezent, după mai mult de o jumătate de secol. 
Mașina von Newman avea patru părți de bază: memoria, unitatea aritmetică și logică,
unitatea de comandă și echipamentele de intrare și ieșire. Memoria era formată din 4096 de
cuvinte, un cuvânt având 40 de biți, fiecare cu valoarea 0 sau 1. Fiecare cuvânt stoca fie două
instrucțiuni pe 20 de biți sau un întreg cu semn pe 40 de biți. Instrucțiunile aveau 8 biți care
indicau tipul instrucțiunii și 12 biți ce specificau unul din cele 4096 de cuvinte memorate. În
interiorul unității aritmetice și logice exista un registru intern special de 40 de biți numit
acumulator. O instrucțiune tipică aduna un cuvânt de memorie la acumulator sau memora
conținutul acumulatorului în memorie. 
IBM a introdus primul său computer comercial prin 1953. Acesta a fost IBM 701, care a
demonstrat facilitățile oferite de computere. A urmat apoi IBM 650, în 1954, care a fost mașina
care a reușit să se impună din toate punctele de vedere. Deși IBM a sperat să vândă 50 dintre ele,
a vândut de fapt peste o mie. Apăruseră computerele de birou. 
 
I.1.b A doua generație de calculatoare (1955-1964) –Tranzistoarele 
A doua generație de calculatoare a exploatat caracteristicile tranzistorului. Tranzistorii
realizau aceleași funcții ca și tuburile cu vacuum numai că erau mai rapizi, mai mici și mai
fiabili. De asemenea, generau mai puțină caldură și necesitau putere de alimentare mai mică
decât tuburile cu vacuum. 
În următorii zece ani, tranzistoarele au revoluționat calculatoarele și, spre sfârșitul anilor
’50, tuburile electronice au devenit complet depășite. Primul calculator cu tranzistoare a fost
construit la Laboratorul Lincoln al M.I.T. Acesta a fost numit TX-0 (Tranzistorized
eXperimental computer 0) 
A urmat PDP-1 al firmei DEC și cu acesta s-a născut industria minicalculatoarelor. Una
din multiplele inovații ale PDP-1 era un ecran de vizualizare și capacitatea de a afișa puncte
oriunde pe acest ecran cu rezoluția 512 pe 512. Foarte repede studenții au programt PDP-1
pentru a juca războiul stelelor și lumea a avut astfel primul joc pe video. 
Câțiva ani mai târziu DEC a introdus PDP-8, o mașină pe 12 biți, care avea o inovație
majoră:o singură magistrală. O magistrală este o colecție de fire paralele utilizate pentru a
conecta componentele unui calculator. 
 Această arhitectură a fost adoptată de aproape toate calculatoarele mici de atunci și până
în prezent. 
Deși folosirea benzilor magnetice ca medii de stocare a început din timpul primei
generații de calculatoare, această tehnologie nu a fost suficient de dezvoltată astfel încât să fie
competitivă cu cartelele perforate decât în timpul celei de a doua generații de calculatoare.
Benzile magnetice erau mai rapide și puteau stoca mai multă informație într-un spațiu mai mic.
Tot acum apar și discurile magnetice. Avantajul lor este că permit acces mai rapid la datele
stocate. 
Această perioadă se mai remarcă și prin apariția limbajelor care facilitează scrierea
aplicațiilor pe computer. In tabelul 1 sunt prezentate cateva limbaje de programare. 
Tot acum apar și primele aplicații mai importante pe computer. Sabre, primul sistem de
rezervare a biletelor de avion, dezvoltat pe baza cooperării dintre IBM și American Airlines a
fost prima aplicație a calculatoarelor și tehnicilor de comunicație pe scară largă. Telstar, lansat în
1962 a fost prima comunicație prin satelit. 
 
1955 - FORTRAN  1968 - PASCAL 
1959 - COBOL  1968 - APL 
1960 - LISP  1970 - FORTH 
  1970 - PROLOG 
1964 - RPG 
1964 - PL/I  1972 - C 
1965 - BASIC  1980 - ADA 

I.1.c A treia generație de calculatoare – 1964-1980 

Apoi, în 1964 IBM a dat din nou lovitura. Ei au introdus a treia generație de computere,
începând cu IBM 360. Noua generație a făcut ca mai vechile mașini să fie demodate,
rudimentare și a creat dificultăți în schimbarea computerelor miilor de firme care le dețineau.
Ceea ce au însemnat tranzistorii pentru a doua generație de calculatoare, au însemnat și circuitele
integrate pentru echipamentele aparținând generației a treia. 
Invenția circuitului integrat a permis ca zeci de tranzistoare să fie puse pe un singur cip.
Această împachetare a făcut posibilă construirea unor calculatoare mai mici, mai rapide și mai
ieftine. 
O altă inovație majoră a mașinii IBM 360 a fost multiprogramarea care implica rularea
mai multor programe în același timp, astfel încât atunci când unul aștepta pentru efectuarea
operațiilor de intrare/ieșire, celălalt putea face calcule. 
O altă caracteristică importantă a calculatorului IBM 360 a fost un spațiu imens (pentru
acel timp) de adrese de memorie de 224 octeți (16 megaocteți). 
I.1.d A patra generație de calculatoare 
După cea de-a treia generație a urmat a patra generație. Unii datează cea de-a patra
generație cam pe la 1971, odată cu introducerea integrării pe scară largă. Alții însă, consideră
aceasta ca fiind un pas evolutiv minor în comparație cu introducerea tranzistorului și a circuitului
integrat. 
 Integrarea VLSI (Very Large Scale Integration) a permis să se plaseze pe un cip întâi zeci
de mii, apoi sute de mii și în final, milioane de tranzistoare. Această dezvoltare a dus la
calculatoare mai mici și mai rapide. 
După cum au conchis majoritatea angajaților din birouri, următoarea mare schimbare a
fost introducerea microcalculatorului. Primul microprocesor a apărut în 1971. 
În anii ’80 prețurile calculatoarelor au scăzut așa de mult încât era posibil ca o persoană
să-și cumpere propriul calculator. Epoca calculatoarelor începuse. 
Începând cu anul 1978 a luat avânt microcalculatorul de birou. În acel an, două
evenimente separate s-au combinat în mod întâmplător. Dan Bricklin și Robert Frankston au
format Software Arts și au lansat prima foaie de calcul tabelar în 1978: VisiCalc. În același an a
fost lansat microcomputerul Apple II. Cele două au părut ca făcute unul pentru celălalt și au
aprins imaginația oamenilor. 
Calculatoarele personale erau utilizate într-un mod esențial diferit față de calculatoarele
mari. Ele erau folosite pentru prelucrare de texte, tabele de calcul și o mulțime de aplicații
puternic interactive ce nu puteau fi tratate adecvat de calculatoarele mari. 
După multe discuții și observații asupra a ceea ce făceau alte companii, IBM, pe atunci
forța dominantă în industria calculatoarelor, a decis că dorește să penetreze în afacerile cu
calculatoarele personale. Primul calculator IBM PC a fost lansat în 1981 și a devenit instantaneu
cel mai vândut calculator din lume. În loc să mențină secretul total al proiectării noii mașini așa
cum făcea în mod normal, IBM a publicat planurile complete, inclusiv toate diagramele
circuitelor. Ideea care a stat la bază a fost aceea de a permite altor companii să producă plăci
direct încorporabile în IBM PC pentru a crește flexibilitatea și popularitatea calculatorului
personal. Multe alte companii au început să producă clone ale PC-ului. În acest fel, s-a creat o
întreagă industrie. 
A urmat apoi o perioadă de avânt, în care performanțele calculatoarelor au fost
îmbunătățite de diferite companii nerăbdătoare să capteze atenția publicului. Calculatoarele au
devenit mai rapide, cu memorie mai mare, cu grafica mai bună, au apărut arhitecturi noi. În 1984
a apărut Apple Macintosh (care a fost neobișnuit prin faptul că avea un sistem de operare cu o
interfață grafică), urmat în curând de IBM PC AT. Apoi, în 1987 (cu îmbunatățiri în cei câțiva
ani următori), a apărut IBM PS/2. 
Tehnologia a evoluat și mai mult astfel încât în prezent piața este invadată cu calculatoare
din ce în ce mai performante atât din punctul de vedere al capacității memoriei cât și al vitezei de
procesare. 
I.2.Tipuri de calculatoare 
 
În funcție de capacitatea lor, calculatoarele se clasifică în: 
 Microcalculatoare  
 Minicalculatoare  
 Mainframe-uri  
 Supercalculatoare 
 
I.2.a Microcalculatoare 
Cercetările remarcabile de la începutul anilor 1970 au făcut posibilă construirea
unității centrale de prelucrare într-un singur cip de siliciu, mai mic decât o monedă. Aceste
calculatoare într-un singur cip sau microprocesor pot fi produse în serie la un cost foarte
mic. Microprocesoarele au fost rapid integrate în mai multe produse: calculatoare de
 buzunar, ceasuri electronice, jucării electronice, cuptoare cu microunde. Tot ele au făcut
posibilă construirea unor sisteme de calculatoare nu prea scumpe, microcalculatoarele.
Pentru că nu sunt prea scumpe și sunt destul de mici astfel încât o persoană să le poată
utiliza acasă sau la serviciu în scopuri personale, ele au mai fost numite calculatoare
personale sau, pe scurt, PC-uri. 
Microcalculatoarele au o arie de răspândire destul de largă. Ele pot fi folosite la
ținerea evidențelor de tot felul, redactarea corespondenței, calcule contabile, elaborarea
facturilor, la sistemele de secretariat sau la sistemele de decizie, pentru a aminti doar câteva
din aplicațiile curente. 
 
I.2.b Minicalculatoare 
 
Minicalculatoarele sunt calculatoare de dimensiune medie. Din punct de vedere al
puterii de procesare, multe din ele se încadrează între microcalculatoare și mainframe-uri.
Dar există și microcalculatoare puternice care pot depăși performanțele unor
minicalculatoare, precum și microcalculatoare care pot atinge puterea de calcul a unor
mainframe-uri mai mici. Minicalculatoarele sunt mai scumpe decât microcalculatoarele și în
general prețul lor nu este accesibil pentru majoritatea persoanelor. Pentru alegerea tipului de
calculator necesar o companie trebuie să analizeze mai mulți factori. Pentru volumul
lucrărilor ce trebuie procesate într-o întreprindere mică sau mijlocie se poate ca un
microcalculator să nu fie suficient. Sau se poate să fie necesar ca mai mulți utilizatori să
utilizeze în același timp aceleași date. Multe microcalculatoare nu au suficientă putere
pentru astfel de aplicații. Mainframe-urile, desigur pot oferi aceste facilități, dar sunt mai
mari și mult mai scumpe. 
 
 
 
I.2.c Mainframe-uri 
Mainframe-urile sunt calculatoare mai puternice din punctul de vedere al procesării
datelor, de dimensiuni mai mari, potrivite pentru organizațiile mari. Ele merg 24 de ore pe
zi, servind sute de utilizatori și procesând volume mari de informație. 
În unele organizații, ca de exemplu marile laboratoare de cercetare științifică, este
nevoie să fie procesat un mare volum de informație. Aplicații ca trimiterea astronauților în
spațiul cosmic și prognoza vremii necesită calcule foarte multe și precise. În animația cu
efecte speciale folosită în filme și reclamele comerciale trebuie ca mari cantități de date să
fie prelucrate cu viteză foarte mare. Pentru a răspunde acestor cerințe, câteva firme oferă
mașini sofisticate foarte puternice, numite supercomputere. Aceste mașini sunt foarte
scumpe, în jur de câteva milioane de dolari. 
 
II.Arhitectura calculatorului 
Un mod de a privi componentele hard ale unui PC este acela de a ignora structura lor
fizică și de a le considera un bloc funcțional compact. Hardul fundamental al unui PC este
compus din următoarele elemente majore: 
1. Procesorul. Procesorul este creierul calculatorului. El transmite instrucțiuni
calculatorului la un nivel foarte scăzut. Cu alte cuvinte procesorul execută programe. La
microcalculatoare procesorul mai este denumit microprocesor. În continuare se vor
folosi noțiunile de date și programe (sau cod, task). Programul spune procesorului ce să
facă, iar datele sunt prelucrate de programe. 
2. Memoria. Memoria este locul unde procesorul găsește programele și datele
atunci când își îndeplinește sarcinile. Memoria este centrul activității, locul unde este
păstrat tot ceea ce este folosit la un moment dat. Memoria este un spațiu de lucru
temporar, în care calculatorul notează tot felul de lucruri atunci când calculatorul își
face treaba. Dimensiunea memoriei impune tipurile de programe care pot fi utilizate. 
3. Un set de echipamente de intrare/ ieșire, incluzând tastatura, mouse-ul,
imprimanta, monitorul, etc. Prin intermediul acestor echipamente se realizează de fapt
schimbul de informații cu lumea externă a calculatorului, care poate fi reprezentată de
operatori umani, alte procesoare, memorii externe. Toate aceste dispozitive se atașează
la microprocesor prin intermediul unor circuite speciale, numite adaptoare sau
controlere, care la rândul lor sunt atașate la unitatea centrală prin intermediul
magistralelor microprocesorului. 
4. O magistrală sau un set de magistrale cu rolul de a conecta microprocesorul la
memorie sau la adaptoarele care fac posibilă atașarea altor dispozitive. Magistrala unui
sistem este componenta importantă, care definește performanțele sistemului. 
5. Dispozitive de stocare, unde datele și programele sunt păstrate pe termen lung.
Acestea include medii de stocare nevolatile (magnetice sau optice) ca de exemplu
discuri, CD-ROM-uri și dischete. 
6. Porturile- sunt interfețe hard (conectori fizici) folosite de adaptoare pentru
conectarea la dispozitivele de intrare-ieșire. 
7. Conectorii de extensie sunt conectori fizici care permit ca după fabricație să
poată fi atașate