UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Geografie

Domeniul: Geografie economică

Program de studii: Licență

PORTOFOLIU LA DISCIPLINA GEOGRAFIE

ECONOMICĂ

Student:

Bădic Ioan-Cristinel

Grupa: 115

1
Cuprins

Cuprins............................................................................................2

Harta politică al lumii......................................................................3

PIB și PNB......................................................................................9

Indicele dezvoltării umane..............................................................15

Integrarea economică......................................................................20

Bibliografie.....................................................................................26

Dicționar de geografie umană........................................................27

2
 Referat 1

Harta Politică a Lumi

3
Introducere

De-a lungul timpului s-a urmărit o îmbunătățire și standardizare a definițieie hărții,

observându-se o cât mai largă cuprindere și perfecționare, existând numeroase variante ale
autorilor, multe fiind deosebit de interesante și de valoroase.

Harta este o reprezentare grafică de tip convențional a elementelor întâlmite într-un spațiu cu
o anumită dimensiune, pe suprafața planșei de hârtie ori sub format electronic – digital,
conform unei scări de proporție și a unei proecții stabilite.

Harta politică a lumii, alcătuită din totalitatea rețelei de state și teritorii reprezină o categorie
istorică și este un ansamblu, complex teritorial alcătuind totalitatea statelor națiune și un
număr de teritorii cu statul special.

Statul națiune sau țara este teritoriul cel mai des utilizat în evaluări ale dinamicii economice în
comparații cu scop economic și reprezintă elementul cheie în demerul politic.

Cauzele tuturor modificăriilor înregistrate de-a lungul timpului în configurația hărții sunt de
ordin istoric, politic, economic, social-cultural și chiar fizico-geografic.

În configurația hărții politice actuale se numără 191 de state independente și 70 de teritoriicu

statul special.

Figura 1, Harta politică a lumii

4
 Sursa:
https://1.bp.blogspot.com/-04wJkCLh3fA/VlWqAul-wWI/AAAAAAAABE8/Xia4if1zlRw/
s1600/harta-politica-a-lumii.jpg

Evoluția hărții politice a lumii

Harta politică a lumii până la începutul perioadei moderne(1642)

Specifice pentru perioada antică sunt expansiunea și apogeul unor mari imperii care s-
au succedat în Extremul Orient, Orientul Mijlociu și Apropiat, Europa sau Nordul Africii. Un
rol deosebit l-au avut imperiile: Chinez, cel mai vechi de pe Glob, Indian, Mesapotamian,
Persan și Egiptean care s-au succedat între mileniile 5-4 și în vremea lui Hristos.

Imperiul Roman era extins din Asia de Sud până în nordul Africii, din vestul Europei până la
Marea Neagră, fiind concentrat pe bazinul Mării Mediterane.

Lumea araba începe să fie cunoscută dipă secolul al VIII-lea, extinzându-se în Asia de Sud-
Vest, în Africa de Nord până la Peninsula Iberică. Tot din Asia Centrală pornește și
expansiunea turcilor care începând din secolul al XIII-lea intră în contact cu Europa de Est și
Centrală, dezintegrarea acestui imperiu având loc practic în secolul al XIX-lea.

Revărsarea de popoare migratoare din Asia, începând cu secolul al IX-lea și al X-lea va

determina formarea unor popoare slave, fino-ungrice, celtice până în Europa de Vest și
Peninsula Scandinavă. În timpul Renașterii unele condiții favorabile vor determina formarea
unor imperii în vestul Europei: Spaniol, Francez, Englez cu dezvoltări maxime după marile
descoperiri geografice.

Harta politică a lumii în perioada modernă(1642-1917)

Principalele elemente care influnențează harta politică a lumii în acest interval de timp
sunt: apogeul marilor descoperiri geografice și împărțirea “lumii noi” între marile imperii:
Englez, Spaniol, Portughez, Francez; revoluțiile burghezo-democratice din vestul Europei cu
apogeul în anul 1848; apariția industriei în cadrul Europei de Vest, necesitatea aprovizionării
cu materii prime, apariția piețelor comerciale, lărgirea orizontului cunoașterii, modernizarea
comerțului, creșterea necesarului de forță de muncă; existența unor imperii care vor decade:
Otoman, Austro-Ungar și ridicarea altora precum Imperiul Țarist; apogeul imperiilor
coloniale care sunt deosebit de vaste; colonialismul determină raporturi de subordonate între
metropole și colonii; lupta dintre imperii reflectată în numeroasele conflicte și puternica
tensiune acumulată la începutul secolului al XX-lea.

5
 Figura 2, Harta politică a lumii în timpul perioadei moderne

Sursa: https://lh3.googleusercontent.com/proxy/-
ClkcP_FVMDuCHbbvhm2YQNpf634zfbMluZMhyjI1DrQeZYihNzEUC0x7Wqf9kPdzxdAi
Dn1Vk5_VcpuxgFlLzmUixgzZk9Cet4ueU75dXikPNsx6xgSpd9MoJCrqkw

Harta politică a lumii între cele doua războaie mondiale(1917-1945)

După primul razboi mondial în Europa se produce dezintegrarea Imperiului Austro-

Ungar și formarea statelor naționale unite precum România, Austria, Ungaria sau federale:
Iugoslavia sau Cehoslovacia. De asemenea, această perioadă este marcată de apariția
comunismului în Rusia în 1917 și continuarea expansiunii rusești spre Europa de Est și Asia
Centrală de Est. Creșterea rolului și influenței S.U.A. reprezintă un eveniment important.

Tot in această perioadă se produce împărțirea sferelor de infuiența din Asia de Sud-Vest, de
Sud, Sud-Est, Africa, America Latină; hegemonia Germaniei și apariția fascismului care va
declanșa cel de-al doilea război mondial în care Germania anexează Austria, Cehia, invadează
Polonia și începe războiul cu Franța și Anglia în 1940. În această perioadă, România pierde
Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Hategului în iunie 1940, cedează Ardealul de Nord-Est
Ungariei și județele Durostor și Cliacra din sudul Dobrogei în favoarea Bulgariei. Între cele
două războaie mondiale pe harta politică a lumei existau 71 de state independente, dintre care:
31 erau din Europa, 22 din America, 12 din Asia, 4 din Africa și 2 din Oceania.

Harta politică a lumii dupa cel de-al doilea razboi mondial

După cel de-al doilea război mondial s-au produs o serie de modificări ce au dus la
apariția a încă 120 de state, în prezent fiind 192 de state.

Aceste modificări se explică astfel: destramarea vechilor imperii coloniale aparținând statelor
europene ce a dus la obținerea independenței politice a majoritații statelor din Africa, Asia de
Est, Sud-Vest, din Caraibe și Oceania; apariția unor noi forme de dominare economică,

6
financiară și politică; apariția sistemului comunist euro-asiatic în 13 state și Cuba; Împărțirea
Germaniei între puterile câștigătoare ale celui de-al doilea război mondial; creșterea influenței
U.R.S.S. în Asia de Est, Sud-Est, Africa, America Latină; Creșterea influenței S.U.A. în
Europa de Vest prin Planul Marshall, în America Centrală și de Sud, în Asia de Est; ciocniri
de interese determină războaie locale în Vietnam, în Peninsula Coreea, Afganistan etc.;
dezvoltarea economică a unor state învinse în cel de-al doilea război mondial: Germania,
Japonia; Războiul Rece între blocurile ideologice, economice și militare: N.A.T.O., Pactul de
la Varșovia.

Dacă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial pe harta politică a Asiei existau 12 state
independente situația a evoluat astfel: în perioada 1945-1960 au apărut 14 state noi, în
perioada 1961-1970 au apărut 5 state noi, în perioada 1971-1990 au apărut 6 state noi, iar
după 1991 încă 8 foste republici unionale sovietice se alătură ca republici autonome statelor
asiatice. Astfel, în prezent numărul statelor independente ale Asiei este de 45.

Pentru harta politică a continentului Africa ce în 1945 număra doar 4 state: Africa de Sud,
Egipt, Etiopia și Liberia, perioada ulterioară a reprezentat o creștere explozivă a numărului de
state, în prezent acesta fiind de 53.

Evoluția numărului de state pe continentul Africa s-a desfășurat astfel: în perioada 1945-1960
au apărut 23 de state noi, din care 17 numai în anul 1960 numit astfel anul independenței
africane; în perioada 1961-1970 au apărut 15 state noi; în perioada 1971-1990 aun apărut 11
state noi; cel mai nou stat al Africii este Eritreea 24 mai 1993.

Harta politică a celor două continente americane a înregistrat, de asemenea, modificări după
1945. La sfârșitul războiului în afara celor 3 țări mari ale Americii de Nord, mai existau 19
state independente în America Centrală și de Sud: în perioada 1961-1970 au apărut 4 state
noi; în perioada 1971-1990 au apărut 8 state noi.

Pe continentul american sunt în prezent 35 de state, 3 în America de Nord. 20 în America

Centrală și 12 în America de Sud.

Pentru Oceania, dacă în 1945 existau doar două state, în prezent numărul lor a crescut la 14:
în perioada 1961-1970 au apărut 4 state noi și în perioada 1971-1990 au apărut 8 state noi.

Noi modificări pe harta politică a lumii dupa 1989

Plecând de la destrămarea sistemului comunist, au survenit o serie de modificări pe

harta lumii și mai ales în Europa: în 1991 se produce dezintegrarea U.R.S.S.-ului și
transformarea sa în Comunitetea Statelor Independente ce duce la declararea independenței
politice a statelor baltice, cât și la mișcări centrifuge a statelor din Caucaz și din Asia
Centrală; se produce reunificarea pașnică a Germaniei în 1990; se sfârșește Războiul Rece;
dezintegrarea Iugoslaviei și apariția de noi state balcanice: Slovenia, Croația, Bosnia și
Herțegovina, Macedonia și redimensionarea Iugoslaviei care mai târziu va constitui 2 state
distincte: Serbia și Muntenegru; separarea pașnică a Cehiei de Slovacia; creșterea influenței
S.U.A. ca singura superputere mondiala și rolul acesteia de arbitru mondial; influiența sporită
7
a lumii musulmane în Asia Centrală și de Sud-Vest datorită importanței economice și militare
a Turciei; conflicte regionale și locale în fosta U.R.S.S.: Caucaz, Asia Centrală și Transnistria;
creștera rolului și a influenței Germaniei și Japoniei la nivel mondial și dorința lor de a deveni
membri în Consiliul de Securitate.

Harta politică a lumii contemporane consemnează, alături de majoritatea statelor independente

-192 și prezența unui numar de 69 de teritorii dependente.

8
 Referat 2

Produsul Intern Brut(PIB)

–
Produsul National
Brut(PNB)

9
Introducere

Activitatile economice ce se desfasoara in cadrul unei economii nationale se concretizeaza

intr-o gama variata de bunuri si servicii. Evaluarea acestora sub aspectfizic sau valoric se
realizeaza cu ajutorul indicatorilor economici. Indicatorul economic constituie expresia
numerica a laturii cantitative a fenomenelor si proceselor economice in anumite conditii de
spatiu si timp. El permite evidentierea acestor fenomene si procese sub aspect cantitativ,
structural si calitativ,ca si interdependentele dintre anumite sub sisteme ale economiei
nationale.In functie de nivelul pentru care se calculeaza acesti indicatori, pot
exista indicatori micro si macroeconomici; daca primii masoara rezultatele la nivelul
agentului economic individual,ultimii exprima performanta la nivelul ansamblului economiei
nationale. Punctul de plecare in determinarea indicatorilor macroeconomici il reprezinta cei
microeconomici.Cunoasterea acestor indicatori, nu numai prin aura lor teoretica, notionala,ci
prin unduirea vietii economice este deosebit de benefica. Aceste marimi sunt totodata si
marimi sintetice, care, masurand rezultatele integrale ale activitatii economice, ne formeaza o
imagine de ansamblu privind locul pe care il ocupa economia la un moment dat.
Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale create şi acumulate în
societate şi de care dispune ea la momentul respectiv. În aspect structural avuţia naţională
include:
 a) bunurile materiale acumulate prin muncă; b) resursele naturale utilizate sau utilizabile
în procesul de producţie; c) resursele umane; d) potenţialul de cercetare, învăţământ şi cultură.
 Avuţia naţională se manifestă în următoarele forme:
 -avuţie individuală, care include bunurile aflate în proprietate particulară;
 -avuţie colectivă, care include bunurile ce aparţin întreprinderilor, cooperativelor,
diferitororganizaţii obşteşti, etc.;
 -avuţie publică, care include bunurile ce aparţin administraţiilor de stat şi loca
le existente lamomentul dat.
Avuţia naţională determină potenţialul economic, care la rândul său cuprinde: resurselede
muncă sub aspect cantitativ, calitativ şi structural; resursele naturale atrase şi utilizate
în procesul de producţie; stocurile de capital fix şi circulant, inclusiv investiţiile în curs
devalorificare; bunurile populaţiei; soldul dintre creanţele şi angajamentele externe;
potenţialulcreativ şi patrimoniul ştiinţific cultural.Rezultatele sintetice ale dezvoltării
economice îşi găsescexpresia în următorii indicatori macroeconomici: Produsul Global Brut
(PGB), Produsul InternBrut (PIB), Produsul Intern Net (PIN), Produsul Naţional Brut (PNB),
Produsul Naţional Net(PNN), Venitul Naţional (VN).
Cele doua concepte, P.I.B. si P.N.B., apartin genului proxim,output-ul agregat, fiind parti
constituitive ale Produsului Global Brut. Subliniind aceastaapartenenta standard, nu trebuie sa
pierdem din vedere nici diferenta specifica

10
 Produsul intern brut (PIB)

Produsul Intern Brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate a bunurilor economice produse
în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIB se
determină ca o diferenţă între PGB şi consumul intermediar(Ci): PIB=PGB
- Ci. PIB nu include:
 plăţile transferate populaţiei în formă de pensii, ajutoare, indemnizaţii , deoarece persoanele
carese bucură de aceste plăţi nu participă la crearea produsului intern brut; plăţile de transfer
particulare în formă de subsidii bancare, sponsorizare, binefacere, deoarece aceste plăţi deja
au fost înregistrate în formă de venituri la agenţii economici respectivi; afacerile cu hârtiile
devaloare, cumpărarea şi vânzarea acţiunilor, care la fel nu majorează PIB-ul; realizarea
obiectelor parţial utilizate, deoarece valoarea lor iniţială a fost înregistrată în anii precedenţi.

 Produsul intern brut reprezintă expresia în bani a producţiei de bunuri şi servicii finale create
în decursulunei perioade de către agenţii economici ce îşi desfăşoară activitatea în interiorul
ţării. Acesta secalculează ca diferenţă între produsul global brut „PGB” (adică valoarea totală
a bunurilor şi serviciilor produse în perioada de calcul) şi valoarea bunurilor şi serviciilor
produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri şi servicii (cu excepţia cap. fix).
Spre deosebire de P.N.B., produsul intern brut ia drept criteriu
activitatile desfasurate pe teritoriul unei tari. Fie ca sunt autohtone sau nu, firmele produc
output agregat sub denumirea de P.I.B. Indicatorul principalcare caracterizează rezultatul
producerii mărfurilor şi serviciilor în economie este
Produsul National Brut. Acest indicator este util la evaluarea volumelor de producere, la
determinarea ritmurilor de creştere a economiei, la estimarea nivelului de trai al populaţiei.

Produsul national brut (PNB)

Produsul Naţional Brut (PNB) exprimă în formă bănească rezultatele activităţii agenţilor
economici autohtoni care activează în interiorul ţării sau în afara acesteia. PNB poate fi mai
maresau mai mic ca PIB, în dependenţă de soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul obţinut
de agenţii economici autohtoni în afara graniţelor ţării şi PIB-ul obţinut de agenţii economici
străini care activează pe teritoriul ţării: PNB=PIB±soldul valorii adăugate brute.
 Produsul naţional brut (PNB-ul) se defineşte ca expresie valorică brută a bunurilor şi
serviciilor finale produse de agenţii economici naţionali în decursul unui an. Se calculează
adăugând la
PIB producţia finală brută a agenţilor naţionali ce îşi desfăşoară activitatea în străinătate şi 
scăzând producţia finală brută a agenţilor străini ce îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.
P.N.B.-ulia drept criteru de baza apartenenta nationala, lucru subliniat si in defenitia
P.N.B.-ului.Deci, incalculul P.N.B. se va evalua ce s-a produs de catre firmele autohtone pe
teritoriu national, dar sice s-a produs in alte tari de catre acestea. In schimb, activitatea
firmelor din alte tari in tara dereferinta nu va fi inclusa in P.N.B.
P.N.B. cuprinde numai valoarea bunurilor si
serviciilor produse in decursul unei perioade, care difera de valoarea bunurilor si serviciilor va
ndute in perioada data. Aceasta, deoarece trebuie sa tinem seama atat de stocurile create in 
perioada anterioara, cat si de cele formate in perioada data.

11
 Figura 1, Evolutia hartii PIB in 2015

Primele 20 de economii ca marime in PIB :

Ciclurile economice determină modificări evidente în privința ierarhiei economiilor lumii. Cu

toate acestea modificările la vârful ierarhiei nu sunt însă foarte evidente. (din grupul celor 20
de țării ca mărime a economiei în anul 1980 17 sunt încă în acest grup - 2019).

Aceste economii sunt la ora actuală motorul creșterii economice concentrând cea mai mare
parte a bogăției globale.

PIB-ul nominal al primelor 10 economii se ridică la aproximativ 66% din economia lumii , în
timp ce primele 20 de economii contribuie cu aproape 79%. Restul de 173 de țări împreună
constituie mai puțin de o pătrime pentru economia lumii.

12
Nr. crt PIB $USA PIB $ PPP PIB/loc.
(trilioane) (trilioane) $USA

1 SUA 21,44 21,44 65.118

2 China 14,14 27,31 10.100

3 Japonia 5,15 5,75 40.850

4 Germania 3,86 4,44 46.560

5 India 2,94 10,51 2.170 

6 Regatul Unit 2,83 3,04 42.558

7 Franța 2,71 2,96 42.877

8 Italia 1,99 2,40 34.260

9 Brazilia 1,85 3,37 8.967

10 Canada 1,73 1,84 46.260

11 Rusia 1,64 4,21 11.585

12 Coreea de Sud 1,63 2,14 31.345

13 Spania 1,4 1,86  29.613

14 Australia  1,38 1,32 56.351

15 Mexic 1,22 2,57 9.863

13
16 Indonezia 1,11   3,50 3.871

17 Olanda 0,90 0,96 53.106

18 Arabia Saudita 0,77 1,86 23.139

19 Turcia 0,74 2,29 9.042

20 Elveția 0,71 0,54 82.950

SUA și-a păstrat poziția de a fi cea mai mare economie din lume din 1871. Dimensiunea
economiei SUA a fost de 20,58 trilioane de dolari în 2018 în termeni nominali și este de
așteptat să ajungă la 22,32 trilioane de dolari în 2020. SUA sunt adesea numite ca o
superputere economică și asta pentru că economia reprezintă aproape un sfert din economia
globală, susținută de infrastructură avansată, tehnologie și o abundență de resurse naturale.

14
 Referat 3

Indicele Dezvoltarii
Umane

15
 Introducere

DEZVOLTAREA  poate fi definită, în mod clasic, drept expansiunea ansamblului unei

economii, dar şi o repartizare cât mai echitabilă a bogaţiei suplimentare, care antrenează o
ameliorare globală a nivelului de viaţă şi o transformare a structurilor societăţii. Acestei
definiţii, de natură economică, Banca Mondială îi opune, începând cu 1990, noţiunea de
dezvoltare umană punând mai puţin accentul pe creşterea economică a ţării (evoluţia
Produsului Naţional Brut, a balanţei comerciale etc.), dar mai ales asupra lărgirii
posibilităţilor umane în ceea ce priveşte: speranţa de viaţă, de educaţie, de loc de muncă şi de
nivel de viaţă. Dezvoltarea umană încearcă măsurarea gradului de dezvoltare, mai mult decât
creşterea economică, integrând indicatori calitativi.

DEZVOLTAREA UMANĂ , conform P.N.U.D. (Programul Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare), semnifică acele capacităţi şi îndreptăţiri ale oamenilor de a-şi alege şi urma
propriile opţiuni în toate domeniile vieţii.
În dimensiunea sa globală, acest concept integrează îngrijirea sănătăţii, educaţia, religia, un
nivel de viaţă decent şi libertatea politică. Totodata, dezvolatarea umanănu se reduce numai la
aceste aspecte ale vieţii. Identităţile culturale ale indivizilor trebuie recunoscute, fiind în
obligaţia statului de a le acorda o atenţie majoră. Indivizii trebuie sa fie liberi în
exprimarea propriilor identităţi, fără a fi victimele discriminării în diferitele domenii ale
existenţei lor. În concluzie,libertatea culturală reprezintă un drept uman şi o parte integrantă
importantă a dezvoltării umane. Situaţia dezvoltării umane în lume este inegală: anumite
reguli înregistrează creşteri fabuloase, întimp ce altele stagnează şi, chiar mai mult, se afundă
într-o agravare a sărăciei. Astfel, s-a ajuns laconcluzia că planeta nu va putea ajunge la un
echilibru şi la o stabilitate decât numai în momentul încare toate ţările, bogate sau sărace, se
vor angaja pentru punerea în aplicare a unui pact mondial pentru dezvoltarea, al cărui scop va
fi lărgirea sferei oportunităţilor oferite întregii populaţii.

În acest cadru, se recunosc drept cerinţe fundamentale următoarele:

- o viaţa lungă şi sănătoasă;
- dobândirea de cunoştinte;
- acces la resursele necesare pentru un nivel de trai decent

INDICELE DEZVOLTĂRII UMANE (IDU) reprezintă măsura sintetică,
relativă,rezultată dintr-un set de norme alese pentru valorile maxime şi minime, pentru fiecare
componentă: speranţa de viată, educaţia şi instruirea, nivelul de trai.
I.D.U. nu are o unitate de măsură pentru că se utilizează standardizarea datelor.

unde:
Isv=Indicele Speranţei de Viaţă
Ied=Indicele Educaţiei
Iv=Indicele de Venit

16
 La nivel mondial, a fost elaborat un clasament care permite încadrarea tuturor statelor
lumii pe o scară cu valori cuprinse între 0 şi 1. Totodată nici I.D.U. nu a fost considerat un
indicator perfectdeoarece nu ia în evidenţa, de exemplu, repartiţia inegală a veniturilor dintr-o
ţară pe sexe sau categorii sociale. De aceea, pentru a răspunde acestui obiectiv, Banca
Mondială a creat în anul 1996 un nouindicator, indicatorul dezvoltării umane pe sexe,
indicator suplimentar de analiză a dezvoltării umane,alături de I.D.U., precum şi alţi indici:
Indicele sărăciei umane şi indicele privind participarea femeilor la viaţa politică, economică şi
la luarea deciziilor.Ceea ce contează foarte mult în analiza dezvoltării umane nu este valoarea
în sine, ci rangul ţăriiîn clasamentul mondial. Evident că în fruntea clasamentului, având la
bază valoarea indicelui dezvoltării umane, regăsim cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate.

La nivel mondial, clasificarea ţărilor propusă de Raportul Dezvoltării Umane este următoarea:
► În funcţie de nivelul de dezvoltare umană, ţările sunt grupate în 3 categorii:
• ţări cu o dezvoltare umană ridicată (indice egal sau mai mare de 0,800);
• ţări cu o dezvoltare umană medie (indice cuprins între 0,500 şi 0,799);
• ţări cu o dezvoltare umană redusă (indice mai mic de 0,500).
► În funcţie de valoarea venitului, Banca Mondială propune 3 categorii de ţări (în anul
2001):
• cu venit ridicat (P.I.B./loc. egal sau mai mare de 9.206 $ americani);
• cu venit mediu (P.I.B./loc. între 746 şi 9.205 $ americani);
• cu venit redus (P.I.B./loc. mai mic sau egal cu 745 $ americani).
► Mari grupuri mondiale:
• ţări în curs de dezvoltare;
• Europa Centrală şi de Est;
• ţări membre O.C.D.E. (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică).

Intrepretarea hartii

Dacă analizăm valorile indicelui dezvoltării umane la nivel mondial, constatăm că

statele care au I.D.U. cel mai ridicat sunt acelea care au şi o economie puternic dezvoltată,
precum : S.U.A.,Canada, Japonia, Australia şi majoritatea ţărilor din Europa Occidentală,
Centrală şi de Nord, precum Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, Benelux,
Austria, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda etc. La acestea, I.D.U. este peste
0.900, componentele indicelui (Indicele speranţei deviaţa, Indicele educaţiei şi Indicele de
venit) având deasemenea valori ridicate.Cel mai ridicat I.D.U. îi revine Irlandei şi Norvegiei,
ce înregistrează 0.968, Australiei cu 0.962 şi Canadei, cu 0,961.Statele din această categorie
au înregistrat o creştere progresivă încă din anul 1975 până în prezent, nesuferind deloc
descreşteri în ceea ce priveşte Indicele Dezvoltării Umane.
De exemplu, Norvegia, Statele Unite ale Americii si Luxemburg sunt state care se
remarcă prin Indicele de Venit, înregistrând valori maxime, egale cu 1,000. Aceste state au
deasemenea cele maimari valori ale PIB-ului/locuitor. Astfel, Norvegiaare 41.420 $/loc, SUA
înregistrează 41.890 $/loc, iar Luxemburg depăşeşte orice altă valoare înregistrată la nivel
mondial, de 60.228 $/loc.
În ceea ce priveşte Indicele Speranţei de Viaţă se remarcă Japoniacu 0,954 şi o
speranţă deviaţă de 82,3 ani, apoi Islanda cu 0,941 şi o speranţa de viaţă de 81,5 ani şi Elveţia
cu 0,938 cu o speranţă de viaţă de 81,3 ani.
Indicele de Educaţie înregistrează cele mai ridicate valori în state precum Australia,
Irlanda,Finlanda, Danemarca şi Noua Zeelandă, unde atinge valori de 0,993. Raportul
Mondial al Dezvoltării Umane are în vedere Hong Kong-ul, interpretat separat de China, care
17
reuşeşte să pătrundă în lista ţărilor cu I.D.U. ridicat, având un indice de 0,937.Ţări precum
Coreea de Sud sau Singapore au înregistrat o creştere evidentă a Indicelui Dezvoltării Umane,
de la 0,713 respectiv 0,729 la 0,921 respectiv 0,922, între anii 1975-2005, în schimbce restul
statelor înregistrau peste 0,800 încă din 1975.Tot în categoria ţărilor cu Indicele Dezvoltării
Umane ridicat intră şi acele state care auindicele cuprins între 0,800 şi 0,899. Aici întâlnim
restul ţărilor din Europa (mai puţin Ucraina şi Republica Moldova, ce se încadrează în lista
ţărilor cu I.D.U. mediu), Mexicul, ţări din America de Sud (Brazilia, Argentina, Chile,
Uruguay), Arabia Saudită, Rusia, Libia (este singurul stat din Africa cu I.D.U. ridicat) etc.În
această categorie, aproximativ 30% dintre state au fost introduse pentru prima oara în
Raportul Mondial al Dezvoltării Umane, după anul 2004. Printre acestea se numără Brunei,
Qatar, Saint Kitts si Nevis, Tonga şi altele.
Majoritatea ţărilor cu Indicele Dezvoltării Umane cuprins între 0,800 şi 0,899 au înregistrat
creşteri progresive din anul 1975 până în zilele noastre, dar sunt şi state care, după ce au
înregistrat valori ridicate ale I.D.U., au decăzut treptat de la an la an (din anul 1985) şi abia
după 2000 au revenit la valori ridicate ale indicelui. Printre aceste se numără cele 3 Ţări
Baltice, Estonia, Letonia şi Lituania, Croaţia, Bahamas, Bulgaria, România, Belarus şi
Federaţia Rusă. De exemplu, Estonia înregistra în anul 1985 un indice egal cu 0,820, iar în
1990 şi 1995 s-asesizat o scădere a acestuia până la 0,813 respectiv 0,792, iar în anul 2000,
aceeaşi ţară avea I.D.U. de0,829, crescând până la 0,860 în anul 2005.Şi ţara noastră,
România, are aceeaşi soartă. De la I.D.U. de 0,792 în anul 1985, scade până la 0,777 în 1990
şi până la 0,772 în 1995, iar în anul 2000 înregistrează o creştere până la 0,780. În 2005
România se număra printre ţările cu un Indice de Dezvoltare Umană ridicat, ocupând locul 60,
la nivel mondial,cu 0,813.Pintre ţările care au progresat evident în ceea ce priveşte Indicele
Dezvoltării Umane, se numără Mexicul, care de la 0,694 în anul 1975 ajunge la 0,829 în 2005,
Omanul, de la 0,487 în 1975 creşte pânăla 0,814 în 2005, Arabia Saudită, de la 0,611 în 1975
ajunge până la 0,812, Malayezia, de la I.D.U. în 1975 de 0,619 pâna la 0,811 în anul 2005 şi
Brazilia, care în 1975 înregistra un indice de 0,649 şireuşeşte să crească până la 0,800 în anul
2005, fiind la limita dintre I.D.U. ridicat şi mediu.Federaţia Rusă, în ciuda dezvoltării
evidente din ultimii ani si a statutului de mare putere pe carel-a căpatat de-a lungul anilor, are
un Indice destul de scăzut, din cauza speranţei de viaţă reduse lanaştere, de 65 ani şi a PIB-
ului relativ scăzut,de 10.845 $ americani. Valoarea PIB-ului este relativscăzută deoarece
suprafaţa ţării este foarte mare şi deasemenea sunt foarte mulţi locuitori.  

În ceea ce priveşte Indicele Speranţei de Viaţă, în fruntea listei se află Belizecu 0,849 şi
75,9 ani speranţă de viaţă la naştere, urmată de Dominica, cu 0,844 şi 75,6 ani speranţă de
viaţă la naştere, şi Ecuador , cu 0,828 şi 74,7 ani speranţă de viaţă la naştere.
După Indicele de Educaţie, cele mai dezvoltate sunt Kazakhstanul cu 0,973, Ucraina cu
0,948 si Guyana cu 0,943. După Indicele de Venit, în fruntea clasamentului întâlnim
Thailandacu 0,745 şi un PIB/loc de8677 $ americani, urmată de Turcia cu 0,740 şi un PIB/loc
de 8407 $ americani şi Tunisia cu o valoare a Indicelui de venit de 0,739 şi un PIB/loc de
8371. Printre ţările cu I.D.U. mediu, se număra şi China cu 0,777, un stat dezvoltat din punct
de vedere economic, dar cu o rată de dezvoltare educaţională scăzută, ceea ce cauzează
prezenţa acestei ţări în clasamentul mediu. China a înregistrat o continuă creştere a I.D.U. de-
a lungul anilor, astfel încât în 1975 indicele era de 0,530, iar în 2005 de 0,777. În cadrul
clasamentului cu I.D.U. mediu între 0,700 şi 0,799 am putut observa că majoritatea statelor au
înregistrat o creştere progresivă indicelui, dar deasemenea, s-au produs şi scăderi bruşte ale

18
acestuia, de-a lungul anilor. Este cazul Ucrainei, stat european, care în 1990 a înregistrat un
indice de 0,809, ceea ce o clasa printre statele cu I.D.U. ridicat, iar în anul 1995 a scăzut până
la 0,756, ca după 5 ani să crească numai până la 0,761, iar în anul 2005 să aibă 0,788.Şi
Republica Moldova a avut o situaţie asemănătoare, în 1990 având un I.D.U. de 0,740, care
după 5 ani a scăzut până la 0,684, în 2000 a mai scăzut încă un pic până la 0,683, iar în 2005 a
înregistrat 0,708. Tot în categoria ţărilor cu I.D.U. mediu intră şi statele cu I.D.U. cuprins
între 0,600 şi0,699, care sunt mult mai puţine. Astfel de state sunt India şi alte câteva din
Asia, Bolivia şi ţări din Africa de Sud, dar şi Marocul, Gabonul şi Guineea Ecuatorială.
Acestea sunt ţări care au progresat de-a lungul anilor, cu excepţia a 3 state, Africa de Sud,
Tadjikistan şi Bostwana, care, de la valori ale I.D.U. de 0,745 respectiv 0,705 şi 0,674 au
ajuns în 2005 la valori de 0,674, respectiv 0,673 şi 0,654. Africa de Sud şi Bostwana, deşi
sunt ţări destul de dezvoltate din punct de vedere economic, cu o valoare a PIB-ului/loc mare,
de 11.110 $ americani respectiv 12.387 $ americani, sunt incluse în aceasta categorie medie
datorită Indicelui Speranţei de Viaţă care este foarte scăzut, de 0,430 şi 50,8 ani speranţa de
viaţă la naştere, respectiv 0,385 şi 48,1 ani speranţa de viaţă la naştere. Din ultima categorie
care include state cu I.D.U. mediu, fac parte câteva ţări din Asia precum Pakistan, Yemen,
Nepal, Myanmar etc, şi ţări din Africa precum Mauritania, Sudan, Uganda, Kenya, Camerun,
Ghana, Togo, Madagascar etc.

Figura 1. Harta Indicelui Dezvoltarii Umane

19
 Referat 4

Integrare Economica

20
 Introducere

 
  Una dintre tendinţele evidente ale economiei mondiale o reprezintă integrarea
economică internaţională. Acest fenomen a înregistrat o evoluţie semnificativă, mai
ales pentru Europa de Vest după cel de-al doilea război mondial.Conceptul de integrare
economică - de dată recentă în teoria şi practica economică - nu are o abordare unitară.
Definiţiile date acestui concept pun accentul fie pe motivaţiile
p r o c e s u l u i , c u m a r f i , d e e x e m p l u , n e c e s i t a t e a construirii unor spaţii economice
mari sau a unor ansambluri economice tot mai vaste care să permită folosirea deplină a
capacităţii de producţie căreia progresul tehnic îi măreşte cu fiecare zi limitele, fie pe una sau
alta dintre laturile lui, cum ar fi eliminarea progresivă a discriminărilor dintre diferite ţări.

Integrarea economică poate fi definită drept  procesul de dezvoltare a

interdependenţelor dintre state, prin forme şi metode care asigură, pe de o parte continuitatea
şi aprofundarea schimburilor economice, iar pe de altă parte, creşterea gradului de
întrepătrundere a economiilor naţionale într-un organism divers în prezentare, dar unitar şi
omogen în funcţionalitatea sa. Tendinţa spre integrare este rezultatul acţiunii unor factori
multipli, de ordin economic, politic şi social-istoric, încondiţiile adâncirii interdependenţelor
economice,dintre,state.
Aplicarea interdependenţelor economice dintre statele lumii
în perioada postbelică, pe fundalul condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor
naţionale. Ele au impus căutarea unor soluţii adecvate de colaborare, potrivit realităţilor
îndinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care să permită fiecărei ţări participarea la
acele forme de conlucrare care să impulsioneze progresul sau economic în aceste
condiţii. Î n a l d o i l e a r â n d , e v o l u ţ i a p r o g r e s u l u i i n t e g r ă r i i e u r o p e n e
internaţionale se află într-o strânsă legătură cu dezvoltarea
puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care impune
  t r a n s f o r m a r i   s t r u c t u r a l e   d e  profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii
mondiale a muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare alor. Folosirea eficientă a
potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei ţări impune
lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a
serviciilor, rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor. Are loc o creştere a
gradului de complementaritate a economiilor naţionale, iar varietatea modalităţilor de
realizare a integrării economice este urmarea unor evaluări mai aproape de realitate a acestei
complementarităţi. În al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul
integrării sunt şi consecinţa preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva, pe calea
extinderii conlucrării economice, probleme comune cu cares e   c o n f r u n t ă
şi datorită unor disfuncţii din economia mondială. Formele pe care le î
m b r a c ă   o r g a n i z a ţ i i l e integraţioniste ale acestor state urmăresc nu numai obţinerea unor
resurse deficitare de către participanţi, ci, îndeosebi, mărirea capacităţii pieţei care se creează
în acest mod. În al patrulea rând, se manifestă şi factori specifici unor grupe de state şi unor
perioade. Astfel, în cazul ţărilor vest-europene şi-au exercitat influenţa şi mulţi factori de
ordin economic şi politic specifici situaţiei internaţionale dedupă cel de-al doilea război
mondial. Reconstrucţia economiilor vest-europene s-a făcut în condiţiile divizării
Europei.Procesul integrării europene a permis acestor state să înfăptuiască obiective de
importanţă vitală pentru progresul lor economic şi să se afle astăzi printre ţările cu nivel
ridicat de dezvoltare. De asemenea, prăbuşirea regimurilor totalitare din centrul şi estul
Europei au determinat apariţia unor noi relaţii între economiile ţărilor din cele
21
două părţi ale continentului. În al cincilea rând, tendinţa puternică spre integrare are la bază
şi alte motivaţii, cum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor,
complementaritatea lor economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei geografice
respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea
preferenţială de către parteneri a investiţiilor din zonă. Integrarea economică îmbracă forme
diferite, care sunt clasificate, în general, pe baza unui criteriu esenţial: modul cum sunt
realizate relaţiile economice dintre ţările participante şi gradul de întrepătrundere a
economiilor acestora. Pe baza acestui criteriu, formele de realizare reprezintă şi etape ale
adâncirii şi maturizării procesului de integrare. Este larg acceptată ideea existenţei unui număr
de cinci asemenea forme şi etape.

Zona de comerţ liber 

Care se caracterizează prin următoarele trăsături: ţările participante la această
formă hotărăsc desfiinţarea barierelor comerciale de ordin tarifar şi netarifar în schimburile
dintre ele prin acordarea reciprocă de preferinţe; faţă de ţările din afara zonei respective de
comerţ liber, fiecare adoptă o politică comercială proprie; la graniţa ţărilor respective
funcţionează inspectori vamali. În această categorie intră Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb (AELS); Acordul Nord-American de Comerţ Liber; Acordul Central European
de Comerţ Liber (CEFTA) din care face parte şi România; Asociaţia Latino-
Americană de Integrare ş.a.
Uniunea Vamală 
Are la bază principiul înlăturării tuturor barierelor comerciale dintre ţările
membre şi practicarea unui tarif vamal comun, de către ţările participante la uniune în
raporturile cu ţările nu care fac parte; se elimină, treptat, inspecţia vamală la frontieră. Prin
această fază a trecut şi Uniunea Europeană. Alte uniuni vamale: Pactul Andin ( în America
Latină), Uniunea Vamală a Ţărilor Baltice ş.a.

 Zonă de cooperare economică 

Activităţile convenite pentru cooperare sunt mult mai diversificate, cuprinzând: libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor, cooperare în transporturi, telecomunicaţii, mediu, crearea
de bănci comunede investiţii etc. Edificatoare în această privinţă este Cooperarea Economică
în zona Mării Negre.

 Piaţa comună 
Este o formă avansată de integrare, în care pe lângă uniunea vamală se liberalizează şi
circulaţia factorilor de producţie, astfel încât libertatea deplină priveşte cele patru fluxuri de
bază: mărfuri, servicii, persoane şi capitaluri. Comunitatea Europeană a trecut printr-o
asemenea formă (etapă) în perioada de formare a CEE, prin unificarea regimurilor
vamale, cât şi după aceea, când s-a constituit o piaţă unică. Sub această denumire
funcţionează de asemenea, "Piaţa comună a Conului de Sud" (Mercosur),
constituită în1991, prin semnarea Tratatului de la Asuncion (Paraguay)de către Argentina,
Brazilia, Paraguay şi Uruguay; în 1996 au aderat Chile şi Bolivia. Alte exemple : "Piaţa
Comună a Americii Centrale", "Piaţa Comună Arabă" ş.a.

Uniunea economică şi monetară 

Este forma cea mai avansată de integrare economică. Ea se caracterizează prin faptul
că ţările membre îşi unifică toate politicile economice în domeniile: comerţ, migraţie,
monetar, fiscal, bunăstare.De asemenea, se instituie o monedă unică şi se înfiinţează o bancă
centrală comună, precum şi un sistem de instituţiide conducere şi mecanisme de coordonare a
22
activităţii. Sub influenţa integrării economice se formează mai multe categorii de raporturi
între ţările participante, precum şiîntre acestea şi restul lumii: -raporturi preferenţiale,
între ţările membre ale unei grupări sau organizaţii economice, care practică,
însă, raporturi protecţioniste faţă de ţările neparticipante;- în situaţia ţărilor care nu sunt
membre ale grupării economice, dar care au solicitat această calitate şi au încheiat acorduri în
acest sens, se constituie raporturi de asociere a acestor ţări la grupare, situaţie care creează
unele avantaje şi condiţii de pregătire;- raporturi de conlucrare sau de competiţie între diferite
grupări economice;- raporturi specifice între grupările integraţioniste, pe de o parte, şi
organizaţiile cu caracter global, care pot fi şi ele de conlucrare, dar şi tensionate.

EVOLUŢIA PROCESULUI INTEGRĂRII ECONOMICE ÎN EUROPA

În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania,

Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin
care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

În 1957, a celor două Tratatede la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea
Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie
Atomică (EURATOM).

În 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă
comună. Începând cu 1950,gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din
punct de vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al dezvoltării
de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică
cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 25 de ţări
(cu negocieri în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri).
După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic
European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987.

Economică într-o Uniune Politică (intenţie care se va concretiza câţiva ani mai târziu,
prin Tratatul de la Maastricht),au fost introduse următoarele inovaţii:- i n s t i t u ţ i o n a l i z a r e a
formală a Consiliului European (format din şefii de  stat sau de guvern
ş i , d e   p r e ş e d i n t e l e Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil 
pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare aleComunităţii;-introducerea sistemului
de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor
deciziilor care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială, coeziunea
economică şi socială şi politicii cercetării;- î n t ă r i r e a rolului
Parlamentului European(PE), prin introducerea procedurilor
l e g i s l a t i v e   d e c o o p e r a r e   ş i   a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea
de noi SM şi acordurile de asociere;-înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe,
alături de Curtea Europeană de Justiţie(CEJ);
-creşterea.numărului politicilor comune, prin adăugarea
p o l i t i c i l o r   d e   m e d i u ,   c e r c e t a r e   ş t i i n ţ i f i c ă , c o e z i u n e economică şi socială;-
stabilirea unei date (31 decembrie 1992) pentru definitivarea pieţei interne
(noţiunea de „piaţă internă” fiindmai puternică decât cea de „piaţă comună”,
implicând nu numai realizarea celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor,
libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie
acapitalului – ci şi implementarea a noi politici şi a coeziunii economice şi sociale).

23
 Uniunea Economică include noi forme de cooperare la nivel comunitar,
asigurarea convergenţei politicilor  economice ale statelor membre, prin orientări definite
în comun, adoptarea de către Consiliul de Miniştri European a directivelor politicii economice
atât a statelor membre, cât şi a Comunităţii.
Uniunea Monetară are ca obiective înfăptuirea unei singure politici monetare la nivel
comunitar, adoptarea uneimonede unice crearea Institutului Monetar European şi a Băncii
Centrale Europene, formarea sistemului european al Băncilor Centrale prin legarea între ele a
băncilor centrale din statele membre cu Banca Centrală Europeană. De asemenea, se are în
vedere şi formarea unei Uniuni Politice, prin care urmăreşte acordarea de noi
competenţe pentru comunitate, practic, în toate domeniile vieţii economice, sociale
şi politice, sporirea rolului Parlamentului European în domeniul legislaţiei comunitare,
justiţiei şi afacerilor interne, adoptarea unei politici comune externe şi desecuritate. Tratatul
de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua
Conferinţă Inter-guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituţionale necesare
procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de
reforme fără legătură cu procesul de extindere. Lucrările CIG au dus la pregătirea textului
Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1
februarie2003.

ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

România are legături tradiţionale cu Uniunea Europeană, fiind prima şi singura ţară din

Europa de Est care, încă d i n a n i i ' 7 0 , a a v u t un cadru juridic bine definit în

r e l a ţ i i l e c u U n i u n e a E u r o p e a n ă , i a r i n 1 9 8 0 a p r o c e d a t l a recunoaşterea de
factorilor a acestei grupări economice, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei
mixte România- Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.). Totodată, o serie de
factori obiectivi fac din Uniunea
Europeană principalul partener comercial al României, respectiv: apropierea 
geografică, complementaritatea şi potenţialul economic, precum şi evoluţia în timp a
cadrului juridic. În vara anului 1990, după recunoaşterea oficială a Comunităţii
Economice Europene, au avut loc runde de negocieri pentru încheierea unui acord de
comerţ şi cooperare comercială şi economică, acord care a intrat în vigoare la 1 mai 1991. La
1 februarie 1993 a fost semnat Acordul de asociere a României la Comunităţile Europene,
acordul a fost ratificat de ţările membre, astfel că de la 1 februarie 1995 România a devenit
asociată la Uniunea Europeană. Acordul de asociere se diferenţiază de celelalte forme
instituţionalizate ale cooperării dintre România şi Uniunea Europeană prin obiectivul politic
pe care îl propune, acceptarea României ca membru cu drepturi depline al Uniunii, precum şi
prin complexitatea relaţiilor economice pe care le implică. El reprezintă, din momentul intrării
în vigoare, baza legală a relaţiilor României cu Uniunea Europeană, oferind cadrul necesar
desfăşurării dialogului politic între parteneri, promovării relaţiilor economice,
acordării de asistenţă tehnică şi financiară comunitară. Acest document deta liază
obiectivele politice şi economice
ale asocierii: pregătirea graduală a integrării României în Uniunea Europeană
prin dezvoltarea schimburilor comerciale şi a relaţiilor economice armonioase

24
între părţi şi stabilirea instituţiilor adecvate punerii în practică a asocierii pe baza
respectării principiilor economiei de piaţă şi a celor politice democratice.
România trebuie să acţioneze cu determinare maximă pentru pregătirea
aderării, prioritate de prim rang pentru activitatea tuturor ministerelor şi organismelor
guvernamentale. Intensificarea dinamicii procesului de pregătire pentru îndeplinirea
criteriilor economice se va realiza în concordanţă cu "Strategia naţională de
dezvoltare a României pe termen mediu" şi cu programele de prea de rare prin care se
asigură coordonarea de ansamblu şi pe sectoare a politicilor, obiectivelor şi măsurilor
necesare. Dat fiind faptul că, o dată cu Tratatul de la Nisa, extinderea Uniunii Europene a
căpătat o dimensiune temporală iar în mai 2004 au fost primite în uniune 10 dintre ţările
candidate, România trebuie să-şi intensifice eforturile pentru a răspunde corespunzător
evaluărilor privind situaţia politică, economică şi socială din ţările candidate, în
contextul strategiei de extindere a Uniunii Europene.România a deschis negocierile de
aderare în februarie 2000, alături de Bulgaria şi alte state care au devenit membre
în anul 2004. Aşa se explică faptul că România face parte din al cincilea val de lărgire după
cele 10 state careau devenit membre UE în mai 2004. Procesul de aderare a României
contribuie la asigurarea securităţii, stabilităţii şi dezvoltării economice în Europa. Aceasta este
în concordanţă cu obiectivul fundamental al proiectului European de aface din Europa un
tărâm al păcii şi prosperităţii şi de a depăşi divizările din trecut. Negocierile de aderare au fost
închise în 2004 cu obiectivul de a primi România ca stat membru în ianuarie 2007. Tratatul de
Aderare a fost semnat de către cele 25 state membre şi de România şi Bulgaria în aprilie 2005.
Procesul deratificare a Tratatului de către statele membre este în derulare, România ratificând
deja Tratatul.

Figura 1, Tarile care fac parte din Uniunea Europeana

25
26
 Bibliografie

- GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ, Seminar şi Lucrări practice, Daniel

Peptenatu,Cristian Draghici, Andreea-Loreta Cepoiu, Editura Universitară, Bucureşti,
2005

-https://1.bp.blogspot.com/-04wJkCLh3fA/VlWqAul
wWI/AAAAAAAABE8/Xia4if1zlRw/s1600/harta-politica-a-lumii.jpg

-https://lh3.googleusercontent.com/proxy/-
ClkcP_FVMDuCHbbvhm2YQNpf634zfbMluZMhyjI1DrQeZYihNzEUC0x7Wqf9kPdzxdAi
Dn1Vk5_VcpuxgFlLzmUixgzZk9Cet4ueU75dXikPNsx6xgSpd9MoJCrqkw

- https://ro.scribd.com/doc/239270119/Harta-Politica-a-Lumii-Contemporane

- https://ro.wikipedia.org/wiki/Hart%C4%83

- https://ro.scribd.com/doc/71737884/Evolutia-Hartii-Politice-a-Lumii

=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/9e/Countries_by_GDP_%28PPP
%29_Per_Capita_in_2015.svg/440px-Countries_by_GDP_%28PPP
%29_Per_Capita_in_2015.svg.png

- https://ro.scribd.com/document/214726194/PIB-si-PNB

- http://www.studentie.r o/cursuri/economie/curs-produsul-intern-brut--pib--si-
produsul-national-brut--pnb- _i47_c1117_80659

- https://ro.scribd.com/document/28158940/Integrarea-economica

- https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?
q=tbn:ANd9GcRLFzcuYeEbE02VtLcPwF0Mc2AqNrttPsC90A&usqp=CAU

Dicționar de geografie umană

27
Ape teritoriale-fasie de mare,ce se desfasoara de-a lungul litoralului unui stat dincolo de
liniile de baza a carei dimensiune este de pana la 12 mile marine.

Enclava-teritoriu de mici dimensiuni(teritorial si demografic),localizat in interiorul unui

stat,dar care nu se afla sub jurisdictia sa.

Exclava-parte a unui stat care este separata de teritoriul de baza si care este inconjurat de
teritorii ale statelor vecine.

Frontiera-spatiu de separatie intre doua state,de natura conventionala sau impusa,ce

delimiteaza teritoriul in care isi poate exercita suveranitatea exclusiva fiecare dintre ele.

Granita-linie de demarcatie ce stabileste limitele intre doua sau mai multe unitati politice
cum ar fi state sau zone administrative.

Harta politica-reprezentarea cartografica a unitatilor politice,(totalitatea statelor sau

teritoriilor,indifferent de statutul pe care il au)existente,de regula la nivel continental sau
mondial la un moment dat.

Linie de baza-linia celui mai mare reflux de-a lungul coastei,iar,in unele situatii,linia care
uneste punctele cele mai avansate spre larg ale insulelor,stancilor,ale altor formatiuni terestre
din apropierea tarmului.

Platou continental-continuarea sub apele marii a scoartei terestre pana la o anumita

distanta de tarm(dar nu mai mult de 350 mile marine).

Teritoriu de stat-spatiu geografic incluzand solul,subsolul,apele si spatial aerian cuprins in

limitele granitelor unui stat,asupra caruia acesta isi exercita suveranitatea sa .

Teritoriu dependent-teritoriu guvernat sau condus de catre un stat(sau unitate politica)fara

ca acesta sa faca parte din statul respective

Zona contigua-fasia de mare care se intinde dincolo de limita exterioara a marii

teritoriale,pana la o distanta de 24 mile marine de la liniile de baza spre larg.

Zona economica exclusiva-zona situata dincolo de marea teritoriala,pana la o distanta de

200 mile marine de la liniile de baza.

Zona maritima-areal component al unei mari sau ocean,ce este sau urmeaza a fi subiect al
autoritatii nationale sau internationale.

28