PEUCE Serie Noua Studii Si Cercetari de

PEUCE
SERIE NOUĂ
V (XVIII)
2007
2008
INSTITUTUL DE CERCETĂRI ECO-MUZEALE
Muzeul de Istorie şi Arheologie
PEUCE
SERIE NOUĂ
STUDII ŞI CERCETĂRI
DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE
TULCEA ♦ 2008
Colectivul de redacţie:
Academician Dan BERINDEI, vicepreşedinte al Academiei Române

Academician Ştefan ŞTEFĂNESCU
Academician Răzvan THEODORESCU
Prof. univ. dr. Alexandru AVRAM, Université du Maine, Le Mans, Franţa
Prof. univ. dr. Moshe FISCHER, Tel Aviv University, Israel
Prof. univ. dr. Alexandru BARNEA, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti
Prof. univ. dr. Ioan OPRIŞ, Muzeul Naţional de Istorie a României Bucureşti
Dr. Florin Topoleanu, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea
Redactori responsabili de volum: Dr. Cristian MICU, Dr. Victor H. BAUMANN,

Sorin Cristian AILINCĂI, Florian MIHAIL, Aurel STĂNICĂ
Secretar redacţie şi tehnoredactare: Camelia KAIM
Desenele pentru lucrările specialiştilor din ICEM Tulcea: Camelia GEANBAI
Preşedinte comisie editorială: Dr. Florin TOPOLEANU
Corespondenţa, schimburile de carte şi comenzile se vor trimite la:

La correspondance, les échanges et toutes commandes seront envoyés au:
The correspondence, the book exchange and the orders could be sent to:
INSTITUTUL DE CERCETĂRI ECO-MUZEALE

Str. 14 Noiembrie, nr. 5
820009, Tulcea
România
peuce@icemtl.ro
HI
Autorilor le revine întreaga responsabilitate pentru

conţinutul ştiinţific al lucrărilor publicate în prezentul volum
HI
ISSN: 0258-8102
Editat de I.C.E.M. Tulcea

Cuprins
Studii, comunicări şi note
Alin FRÎNCULEASA
Aspectul cultural Stoicani–Aldeni, repere de cronologie relativă .............................................. 7
The Stoicani–Aldeni cultural aspect, relative chronology marks
Stanislav ŢERNA,
Consideraţii preliminare privind evoluţia decorului antropomorf pictat
de pe ceramica culturii Cucuteni-Tripolie ............................................................................... 33
Vorläufige Überlegungen zur Entwicklung des anthropomorphen Dekors
auf der Keramik der Cucuteni-Tripolje-Kultur
Laurent CAROZZA, Jean-Michel CAROZZA,
Albane BURENS-CAROZZA, Cristian MICU, Mihai FLOREA
Territoires néolithiques au moment où apparaît la première métallurgie: le rôle des
fortifications et des enceintes dans le Chalcolithique du midi de la France ............................ 43
Mihaela-Denisia LIUŞNEA
Observaţii privind perioada bronzului timpuriu în sud-estul Europei ..................................... 77
Observations regarding the Early Bronze Age in South-East Europe
Serghei, AGULNICOV, Serghei, POPOVICI,
Stela antropomorfă din s. Lučinskoe pe râul Cuciurgan
(Ucraina, reg. Odesa, raionul Razdel’nenski’) ...................................................................... 107
Antropomorphic stele from Lučinskoe village on the Cuciurgan stream
(Ukraine, Odesa Region, Razdel’nenski’ district)
Ioan VASILIU
Noi informaţii privind epoca bronzului în nordul Dobrogei .................................................. 113
Nouvelles données concernant de l′Âge du Bronze dans le nord de la Dobroudja
Andrei NICIC
Probleme de periodizare şi cronologie a descoperirilor „cu ceramică incizată”
de tip Babadag I-Tămăoani-Holercani-Balta în cadrul genezei primei epoci a fierului ........ 139
Zu Schwierigkeiten der chronologischen Untergliederung und Einordnung von Funden
„Ritzverzierter Keramik” vom typ Babadag I-Tămăoani-Holercani-Balta im rahmen der
herausbildung der Frühen Eisenzeit
Gabriel TALMAŢCHI
Câteva consideraţii privind activitatea monetăriei de la Histria în epocă autonomă
prin prisma tipului „Apollo” .................................................................................................. 161
Some Considerations Regarding the Monetary Activity from Histria During
the Autonomous Epoch Seen through the „Apollo” Type
Gavrilă SIMION
O aplică cu chipul Medusei descoperită la Celic-Dere .......................................................... 183
Une apllique avec le visage de la Méduse découverte à Celic-Dere
Victor H. BAUMANN
Edificiile publice din aşezarea rurală romană de la Teliţa–Amza, jud. Tulcea ...................... 187
Les édifices publiques du l’établissement rurale romaine de Teliţa–Amza, dep. Tulcea
Iulian MOGA
Mithra în Asia Mică şi regiunile limitrofe. Mirajul Originilor .............................................. 205
Mithra in Asia Minor and adjacent regions. The mirage of origins
Robert CONSTANTIN, Laurenţiu RADU,
Mihai IONESCU, Nicolae ALEXANDRU
Mangalia. Cercetări arheologice de salvare ........................................................................... 241
Mangalia. Preventive archaeological research
Andrei Dorian SOFICARU
Propunere pentru o tipologie uniformă a mormintelor romano-bizantine din Dobrogea ....... 297
Proposal for a uniform typology for the Roman-Byzantine from Dobrudja
Cristina PARASCHIV-TALMAŢCHI, Aurel STANICĂ
Evul mediu timpuriu în Dobrogea. Date privind stadiul cercetărilor
de la Ostrov–Piatra Frecăţei (jud. Tulcea) ........................................................................... 313
The Early Middle Age in Dobrudja. Information Regarding the Research Level
from Ostrov–Piatra Frecăţei (Tulcea County)
Iuliana COSTEA, Aurel STANICĂ, Adina IGNAT
Pipe de lut descoperite la Babadag ........................................................................................ 335
Clay tobacco pipes discovered at Babadag
Recenzii şi note bibliografice
Simion Gavrilă, Despre muzee-muzeologie-muzeografie, Chişinău, 2006 (Adina IGNAT) . 363

Mircea Bălan, Istoria beţiei la români, Timişoara, 2006 (Olivia SENCIUC) ....................... 365
Alexandru Suceveanu avec la collaboration de l’architecte Gordana Milośevič,
Octavian Bounegru, Crişan Muşeţeanu et Gheorghe Poenaru-Bordea et la participation
de Adela Bâltâc, Mihai Dima et Ioan Iaţcu, Histria. Les résultates des fouilles XIII.
La basilique épiscopale, Bucarest, 2007 (Dorel PARASCHIV) ........................................... 368
Abrevieri ................................................................................................................................ 370

Publicaţiile Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea .................................................... 375
Condiţii de redactare a lucrărilor pentru revista PEUCE ....................................................... 378
ASPECTUL CULTURAL STOICANI–ALDENI,
REPERE DE CRONOLOGIE RELATIVĂ
Alin Frînculeasa
Abstract: Previous research on the Stoicani-Aldeni aspect of Gumelniţa culture covered only
several sites in Moldavia (Stoicani, Bârleşti, Ciorani, Drăgăneşti-Tecuci, Băneasa, Suceveni, Dodeşti,
Gura Idrici, Puricani, along some surface research by Ghenuţă Coman) and Valachia (Sărata-Monteoru,
Aldeni, Bălăneşti, Coţatcu, Apostolache, Mălăieştii de Jos). Among the last ones mentioned, one can
include those from the Călmăţui Valley, although their cultural designation might not be accurate. In
fact, the monograph published by I. T. Dragomir sometimes incorporates „classic” Gumelniţa
settlements in the Stoicani-Aldeni cultural aspect.
Reevaluating the Stoicani-Aldeni cultural aspect represents one important segment of an ongoing
systematic research project, resulting from collaboration between the National History Museum of
Romania and the History and Archaeology Museum of Prahova, focused on the Neo-Eneolithic in
northern Valachia. The study aims at clarifying some of the features of this particular cultural aspect,
especially in a region where similar approaches are quite an exception and not the rule. In doing so, the
previous researches as well as our own already attained results play an important part. The evolution as
well as the cultural connections of the Stoicani-Aldeni cultural aspect within the Lower Danube
Eneolithic is the main issues of interest, including some recent opinions on reevaluating this topic.
Key words: Stoicani-Aldeni cultural aspect, North Valachian, reevaluating, research project,
chronology.
Cuvinte cheie: aspectul cultural Stoicani-Aldeni, nordul Munteniei, reevaluare, proiect de
cercetare, cronologie.
De-a lungul timpului au fost abordate prin cercetări sistematice un număr relativ restrâns de
situri arheologice atribuite aspectului cultural Stoicani-Aldeni. În Moldova remarcăm săpăturile de
la Stoicani1, Bârleşti2, Ciorani3, Drăgăneşti-Tecuci4, Băneasa5, Suceveni6, Dodeşti7, Gura Idrici8,
Puricani9 la care trebuie adăugate şi cercetările de suprafaţă realizate de G. Coman10.
Pentru Muntenia putem enumera săpăturile arheologice de la Sărata-Monteoru11, Aldeni12,
Bălăneşti13, Coţatcu14, Apostolache15, Mălăieştii de Jos16, dar şi cercetările de pe valea
1
Petrescu-Dîmboviţa 1953.
2
Petrescu-Dîmboviţa 1950; Cihodaru, Vulpe 1951.
3
Vulpe 1952.
4
Comşa 1963.
5
Dragomir 1969; Dragomir 1970a.
6
Dragomir 1983a.
7
Dragomir 1983a.
8
Coman, Alaiba 1980.
9
Dragomir 1983b; Dragomir 1996.
10
Dragomir 1983b; Dragomir 1996.
11
Nestor 1944.
12
Ştefan 1935-1936 (1938); Ştefan 1944a; Ştefan 1944b; Ştefan, Comşa 1957.
13
Dumitrescu 1944.
14
Trohani et alii 2007.
15
Andreescu et alii 2004.
16
Andreescu et alii 2006a.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 7 - 32

8 ALIN FRÎNCULEASA
Călmăţuiului17. Referitor la această ultimă zonă, persistă incertitudinea atribuirii culturale a unor
descoperiri aspectului cultural Stoicani-Aldeni18 sau culturii Gumelniţa19. De altfel, în monografia
publicată de I. T. Dragomir observăm că în aria aspectului Stoicani-Aldeni sunt incluse uneori
aşezări ce greu pot fi desprinse de aria „clasică” a culturii Gumelniţa20. În funcţie de aceste
aspecte oarecum aleatorii, este dificilă prelucrarea „statistică” sau istoriografică, stadiul cercetării
arheologice al acestui aspect cultural.
∗
Aspectul Stoicani-Aldeni, denumit într-o primă fază Ariuşd-Gumelniţa21, apoi Aldeni II22,
a fost definit ca un „aspect mixt” sau „facies de sinteză” între civilizaţiile Gumelniţa şi
Precucuteni/Cucuteni, iniţial pe baza săpăturilor arheologice de la Aldeni şi Stoicani23.
Gh. Ştefan sublinia că regiunea dealurilor dintre Buzău şi Râmnicu Sărat este zona unde
se întâlnesc şi se contopesc ariile culturale Gumelniţa şi Ariuşd24. Referindu-se la aceste
descoperiri, Gh. Ştefan, le atribuia complexului Gumelniţa-Ariuşd, caracterizat prin produse
ceramice asemănătoare pe de o parte cu cele Gumelniţa, iar pe cealaltă parte cu civilizaţia
ceramicii pictate de dincolo de Carpaţi25. Cercetătorul remarca predominanţa legăturilor cu aria
civilizaţiei Ariuşd, „civilizaţia Aldeni fiind un complex în care influenţele culturilor Gumelniţa
şi Ariuşd s-au contopit într-o sinteză nouă care merită să poartă şi un nume aparte” 26.
M. Petrescu-Dîmboviţa constata, în zona de dealuri din Muntenia, contactul dintre
începutul culturii Gumelniţa şi o fază mai veche a culturii Ariuşd, ce reprezintă în această arie
protocucutenianul. Elementele Ariuşd sunt mai puternice în sudul Moldovei, iar cele
gumelniţene predomină în nordul Munteniei27. După M. Petrescu-Dîmboviţa la periferia de
nord-est a ariei de răspândire a culturii Gumelniţa, în nord-estul Munteniei şi sud-estul
Moldovei, în zona de contact dintre culturile Gumelniţa A2, Precucuteni III şi Cucuteni
(începutul fazei A), s-a constituit aspectul mixt Stoicani-Aldeni, răspândit şi în regiunile vecine
ale fostei URSS28. Acesta are un „caracter de sinteză prin poziţia sa geografică în zona de
contact dintre culturile Gumelniţa şi Cucuteni”29.
R. Vulpe a subliniat că ceramica acestui aspect cultural are particularităţi apropiate de
acelea ale culturii Precucuteni, fiind mai arhaică decât aceea a protocucutenianului de la Ariuşd
şi din stratul II1 de la Izvoare30.
17
Pandrea, Sîrbu, Mirea 1997.
18
Dragomir 1983a.
19
Pandrea, Sîrbu, Mirea 1997.
20
Dragomir 1983a; Dragomir 1986.
21
Ştefan 1944b.
22
Comşa 1963.
23
Ştefan 1944b; Petrescu-Dîmboviţa 1953; Comşa 1963; Comşa 1994; Dumitrescu 1963; Niţu 1973;
Dragomir 1970b; Dragomir 1978; Dragomir 1983a; Şimon 1986.
24
Ştefan 1944.
25
Ştefan 1944b, 31.
26
Ştefan 1944, 75.
27
Petrescu-Dîmboviţa 1953, 150-151.
28
Petrescu-Dîmboviţa 1997, 50; Petrescu-Dîmboviţa 2001, 158.
29
Petrescu-Dîmboviţa 1971, 9.
30
Vulpe 1957, 343, nota 3.
Aspectul cultural Stoicani–Aldeni, repere de cronologie relativă 9
În tratatul de „Istoria României” este menţionat faptul că „spre periferia nord-estică a

culturii Gumelniţa a luat naştere un aspect gumelniţean numit Stoicani-Aldeni care dezvăluie o
componentă gumelniţeană predominantă şi o alta protocucuteniană. Aici se manifestă o puternică
tradiţie Vinča” 31. D. Berciu sublinia că aspectul Stoicani-Aldeni este un facies al culturii
Gumelniţa, unde „se întâlnesc laolaltă elemente ariuşdene, cucuteniene”, dar în care predomină
componenta gumelniţeană „pe sub care răzbat tradiţiile Vinča şi elemente Sălcuţa” 32.
În studiile referitoare la originea şi evoluţia culturii Cucuteni, Vl. Dumitrescu a abordat
tangenţial şi acest aspect cultural. Cercetătorul amintit a remarcat în zona de nord-est a culturii
Gumelniţa un contact foarte strâns cu elementele cele mai sudice ale triburilor din Moldova, ce
a dat naştere la un aspect deosebit – Stoicani-Aldeni – situat cronologic într-o perioadă
contemporană cu începutul culturii Cucuteni, idee susţinută de apariţia ceramicii bicrome33.
Din punct de vedere al cronologiei relative, acest aspect trebuie încadrat cel puţin parţial în
faza Gumelniţa A1, astfel încât este contemporan cu ultima fază a culturii Precucuteni34.
Cercetătorul respingea conceptul de cultură pentru fiecare aspect regional, preferând să-l
identifice ca un aspect al culturii Gumelniţa din zona de nord-est a Munteniei şi de sud-est a
Moldovei35. Tot Vl. Dumitrescu sublinia că în zona de contact dintre Gumelniţa A2 şi
Precucuteni III şi apoi începutul fazei Cucuteni A (NE Munteniei şi SE Moldovei) s-a format
un aspect cultural mixt, numit Stoicani-Aldeni, al cărui decor pictat cu alb pare a-şi avea
originea în cultura Gumelniţa, iar acela tricrom, de factură Ariuşd, datorându-se aportului
cucutenian36.
Un alt cercetător care s-a apleacat asupra acestui aspect cultural a fost E. Comşa. Acesta
a realizat cercetări arheologice la Aldeni37şi Drăgăneşti-Tecuci38. Pe baza săpăturilor din anul
1962 de la Drăgăneşti-Tecuci (jud. Galaţi) realizează primul studiu monografic asupra
aspectului Aldeni II în care îi defineşte fazele şi principalele caracteristici, considerând „pe
deplin justificată desprinderea acestui aspect de celelalte culturi vecine, deoarece din analiza
materialelor reiese că este un aspect rezultat dintr-o combinaţie de elemente diferite” 39, şi era
convins că la naşterea acestui aspect contribuie o fază timpurie a etapei Gumelniţa A1 şi
sfârşitul culturii Precucuteni40. Ulterior, E. Comşa, sublinia că aspectul cultural Aldeni II se
află situat în ţinuturile dintre ariile de răspândire ale culturilor Cucuteni şi Gumelniţa,
formându-se din amestecul unor elemente specifice celor două culturi41, formându-se un
complex mixt, reprezentat, mai ales în domeniul ceramicii, printr-un amestec intens de
elemente gumelniţene şi cucuteniene timpurii42. Spre nordul acestei arii cresc influenţele
Cucuteni, iar spre sud cele gumelniţene, în timp ce în zona Brăilei şi nordul Dobrogei
31
Berciu 1960, 58.
32
Berciu 1961, 83.
33
Dumitrescu 1963, 62.
34
35
36
37
Ştefan, Comşa 1957.
38
Comşa 1963.
39
Comşa 1963, 22.
40
Comşa 1963, 23.
41
Comşa, Georgescu 1983, 346.
42
Comşa 1987a, 51.
10 ALIN FRÎNCULEASA
elementele gumelniţene devin predominante43. Aspectul Aldeni II era considerat rezultatul

împletirii elementelor de origine sudică, respectiv faza de tranziţie spre cultura Gumelniţa, cu
cele de provenienţă nordică din aria culturală cucuteniană de început. Cea de a doua fază a fost
puternic influenţată de cultura Gumelniţa, evoluţia acestui aspect cultural încheindu-se la nivelul
cronologic Cucuteni A344. Într-o abordare mai recentă, E. Comşa, deşi îşi menţine vechile
consideraţii conform cărora acesta ia naştere şi evoluează în sudul Moldovei şi nord-estul
Munteniei, în zonele de contact între cultura Gumelniţa şi cultura Cucuteni, precizează că
aspectul cultural s-a format în perioada corespunzătoare fazelor Gumelniaţa A1 şi Cucuteni A145.
A. Niţu remarca interferenţa culturilor Gumelniţa şi Protocucuteni (Cucuteni A1) prin
extinderi culturale în nord-estul Munteniei ce au dat naştere unui facies cultural de sinteză,
denumit Stoicani-Aldeni46. Acesta se defineşte prin elemente pure ale celor două culturi
juxtapuse, cât şi prin elemente compozite ale sintezei lor finale47. Facies-ul Stoicani-Aldeni
este unul de sinteză între culturile Protocucuteni şi Gumelniţa A1, la care participă şi elemente
Petreşti48. Studiind poziţiile stratigrafice şi cronologice ale descoperirilor de tip Stoicani-
Aldeni, A. Niţu sublinia că acest facies poate fi intercalat între faza Precucuteni III şi secvenţa
iniţială Bonţeşti a fazei Cucuteni A249. Acesta a fost contemporan cu protocucutenianul ce a
evoluat în centrul şi nordul Modovei50. A. Niţu a insistat în studiile sale asupra importanţei
ceramicii Stoicani-Aldeni în originea ceramicii pictate Cucuteni51, considerând că ceramica albă
în benzi subţiri, atribuită iniţial culturii Gumelniţa52, aparţine facies-ului Stoicani-Aldeni53.
Aserţiunile sale privind aspectul Stoicani-Aldeni (dar şi Cucuteni) au fost şi sunt privite cu
rezervă de cercetători, în general concluziile sale nu au avut impact şi au fost evitate sau respinse
de cercetători de multe ori a priori, fără să existe o discuţie fundamentată pe argumente.
În anul 1983 este publicată monografia aspectului cultural Stoicani-Aldeni în care sunt
sintetizate rezultatele cercetărilor locuirii eneolitice în zona de nord a Munteniei şi sudul
Moldovei, fiind precizată importanţa contactului comunităţilor Gumelniţa cu cele cucuteniene în
formarea acestui aspect cultural. Evoluţia aspectului cultural Stoicani-Aldeni este împărţită în trei
faze, acoperind intervalul cuprins între culturile Precucuteni III–Boian V–Cucuteni A2–
Gumelniţa A2. Aici regăsim preluate şi acceptate multe din ideile enunţate de A. Niţu54. Autorul
monografiei, I. T. Dragomir, va repertoria 90 de aşezări Stoicani-Aldeni într-o arie ce acoperă şi
zona Bolgrad, dar şi pe cea gumelniţeană din nordul Dodrogei, câmpia Bărăganului, sau valea
Călmăţuiului55 şi subliniază că în sudul Moldovei s-a constatat că pe fondul general al aşezărilor
specifice aspectului cultural Stoicani-Aldeni s-a dezvoltat în mod continuu şi organic cultura
43
Comşa 1987a, 52.
44
Comşa 1994, 54-55.
45
Comşa 2002, 96.
46
Niţu 1971b, 77.
47
Niţu 1971b, 77.
48
Niţu 1971b, 77; Niţu 1978-1979, 105.
49
Niţu 1973, 77.
50
Niţu 1973.
51
Niţu 1971b, 87; Niţu 1973, 75-89.
52
Dumitrescu 1963.
53
Niţu 1973, 81-82.
54
Dragomir 1983a.
55
Dragomir 1986.
Cucuteni56. După I. T. Dragomir, „cultura Cucuteni A3 s-a născut în sudul Moldovei, deoarece
există legătura organică între elemente culturale Stoicani-Aldeni cu cele ale culturii Cucuteni,
care la nivelul etapelor A2-A3 a preluat de la comunităţile Aldeni o serie de elemente culturale
deja sedimentate” 57.
M. Şimon considera că originea aspectului Stoicani-Aldeni se datorează contactului
dintre comunităţile Gumelniţa A1 şi Precucuteni III, rezultând un aspect de sinteză, al cărui
început se poate plasa la mijlocul fazei Gumelniţa A1, iar sfârşitul acestui aspect la un nivel
Gumelniţa A2 final–B1 sau Cucuteni A3b 58.
N. Harţuche remarca apariţia în nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei a unei variante
regionale a culturii Gumelniţa ce are „în structura ei elemente Boian şi Protocucuteni”, aspect
denumit convenţional Stoicani-Aldeni, „fără ca el să constituie o cultură propriu-zisă, păstrând
în esenţă toate trăsăturile ce formează identitatea culturii Gumelniţa”59. După N. Harţuche,
cultura Gumelniţa avea un caracter unitar, dar prezintă şi caracteristici locale ce dau naştere la
variante (nord-estică, dobrogeană, Varna). În opinia sa, variantele nord-estică şi dobrogeană nu
trebuie confundate cu aspectul cultural Stoicani-Aldeni, format în sudul Moldovei din culturile
Gumelniţa A1 şi Precucuteni, ce are evoluţia sa proprie, paralelă cu Gumelniţa A2 şi Cucuteni,
într-o arie geografică bine definită60. Referitor la răspândirea în Dobrogea a aspectului cultural
Aldeni, P. Haşotti remarca imposibilitatea acestui fenomen la nivelul fazei A1 a culturii
Gumelniţa, atâta vreme cât Gumelniţa A1 este o componentă efectivă a Stoicani-Aldeni, fie la
nivelul fazei A2, fapt tot atât de improbabil dacă avem în vedere intensa populare a teritoriului
între Dunăre şi Marea Neagră de către comunităţile gumelniţene în respectiva fază61. Dacă la
Luncaviţa apar influenţe Aldeni în nivelul A2, înseamnă indirect că aspectul cultural Stoicani-
Aldeni nu a pătruns în Dobrogea62. Ideea încadrării aşezărilor gumelniţene din nord-vestul
Dobrogei în faza dezvoltată a aspectului mixt Stoicani-Aldeni este considerată ca fiind lipsită
de argumente şi respinsă ca atare63.
Inportante sunt şi studiile recente publicate de V. Sorokin şi V. Slavcev referitoare la
relaţiile Precucuteni-Gumelniţa şi începutul culturii Gumelniţa, în care este abordat şi aspectul
cultural Stoicani-Aldeni64. Tot recent au fost repertoriate 45 de aşezări în Moldova, pe un areal
de 3000 kmp65. Referindu-se la distribuţia acestora pe altitudini, M. Vălean constata predilecţia
pentru Podişul Bârladului, în zona subcarpatică fiind cunoscute doar patru aşezări, cu una mai
multe decât în nordul Câmpiei Române66.
∗
∗ ∗
56
Dragomir 1996, 233.
57
Dragomir 1996, 249.
58
Şimon 1986, 28; Şimon 1995.
59
Harţuche 1983, 29.
60
Harţuche, Bounegru 1997, 100.
61
Haşotti 1997, 76.
62
Haşotti 1997, 78.
63
Voinea 2005, 28.
64
Sorokin 2000; Sorokin 2001; Slavcev 2005.
65
Vălean 2003, 115.
66
Vălean 2003, 116.
În ultima perioadă putem sesiza o preocupare a cercetătorilor pentru reevaluarea unor

aspecte ale civilizaţiei gumelniţene. Discuţiile au atins inclusiv aspectul cultural Stoicani-
Aldeni67. Ne vom rezuma să extragem selectiv câteva aserţiuni ce privesc acest subiect68, ce ar
fi putut fi incluse, natural, discursului privind istoriografia temei dezvoltată ceva mai sus:
„a fost remarcat că plăcuţele romboidale apar în aşezările gumelniţene din nord-estul
Munteniei şi sudul Moldovei” 69; „...comunităţi de tip Bolgrad-Aldeni (de fapt comunităţile de
tip Gumelniţa A1) din nordul Munteniei şi sudul Moldovei...” 70; este necesar să se
redefinească „aşa-zisul aspect cultural Stoicani-Aldeni” 71; „aspectul cultural Stoicani-Aldeni,
considerăm că este o realitate limitată la zona de contact dintre cultura Gumelniţa, pe de o
parte şi complexul cultural Precucuteni-Cucuteni. (....) Această zonă de contact se situează pe
o linie care porneşte din zona Subcarpaţilor de curbură şi trece la nord de sectorul inferior al
Siretului şi cel al Dunării (...) considerăm că aspectul cultural Stoicani-Aldeni este (...) un
aspect regional al culturii Gumelniţa” 72. Precizăm că sublinierile ne aparţin.
De asemenea, evidenţiem şi o „tehnică”, ce pare să fie expresia unor rezerve sau poate a
înţelegerii individualităţii acestui aspect cultural, ce constă în evitarea „implicării” sau
publicarea selectivă a materialelor arheologice descoperite în aşezările aspectului Stoicani-
Aldeni, în studii, monografii, în care sunt abordate diverse artefacte ale culturii Gumelniţa73.
∗
∗ ∗
În vederea cercetării caracteristicilor epocii neo-eneolitice din nordul Munteniei74,

începând cu anul 2002, urmare a colaborării dintre Muzeul Naţional de Istorie a României şi
Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, a debutat un proiect de cercetări sistematice
ce şi-a propus abordarea unei zone în care cercetarea unor obiective arheologice încadrate
epocii respective este mai curând o excepţie75. Un segment important al acestui proiect este
consacrat reluării cercetărilor şi reevaluării aspectului cultural Stoicani-Aldeni.
67
Pandrea 2002a; Pandrea 2002b; Pandrea, Vernescu 2005; Slavcev 2005; Andreescu et alii 2006a.
68
În ultima perioadă aspectul cultural Stoicani-Aldeni este însoţit în literatura de specialitate de
sintagma „aşa-zis aspect cultural”.
69
Pandrea 2002b, 106.
70
Pandrea, Vernescu 2005, 274.
71
72
Pandrea, Sîrbu, Mirea 1997, 34-35.
73
Andreescu 2002; Voinea 2005.
74
Datorită şi modului de organizare a instituţiilor ce coordonează la nivel local cercetarea arheologică,
este dificil să abordezi un proiect de cercetare care să depăşească strict o unitate administrativă
(judeţ). Paradoxal, problema financiară nu constituie principalul obstacol. O cauză importantă este
generată de mentalitatea de la nivel administrativ, ce nu reuşeşte să iasă din cadrul unor sintagme
uzitate, greu de reprodus, dar care arată inclusiv o lipsă de orizont. Restrângerea cercetărilor într-un
areal delimitat subiectiv, face ca rezultatele să aibă un caracter limitat, fără însă să se poată vorbi de o
cercetare cu un caracter microregional. Condensarea şi sistematizarea rezultatelor cercetărilor noastre
cu alte cercetări arheologice din zonă, raportarea la alte studii, este deocamdată unica abordare
accesibilă, de aici şi caracterul neunitar, nestandardizat al informaţiilor arheologice.
75
Proiectul face parte din programul de cercetare – „Începuturile civilizaţiei europene. Neo-eneoliticul
la Dunărea de Jos” – vezi Andreescu 2005; Andreescu 2006; Andreescu 2007.
În anul 2002 au debutat cercetările arheologice sistematice de la Mălăieştii de Jos, punctul

Mornel 76. Situl a fost abordat datorită particularităţii sale, ce ţin inclusiv de situarea sa la limita
de vest a aspectului cultural Stoicani-Aldeni77, într-un areal în care obiectivele atribuite epocii
neo-neolitice au fost doar sporadic exploatate arheologic. Săpăturile arheologice sistematice s-au
derulat în campanii anuale succesive, începând cu anul 2002. Cercetările arheologice de la
Mălăieştii de Jos au adus date importante privind locuirea eneolitică în nordul Munteniei. Alături
de materialele arheologice specifice, remarcăm situarea aşezării în zona dealurilor subcarpatice,
altitudinea absolută de 195 m, locuirea pe un bot de terasă cu o înclinare de cca. 30°, unde au fost
realizate terasări şi diverse amenajări pentru construirea de locuinţe. În aşezarea eneolitică de la
Mălăieştii de Jos au fost descoperite atât ceramică tipică gumelniţenă, cât şi ceramică „specifică”
aspectului Stoicani-Aldeni. De asemenea, au fost descoperite vase şi fragmente ceramice, statuete
antropomorfe, apropiate de formele şi decorurile specifice culturii Precucuteni78.
În anul 2003 au fost realizate sondaje arheologice în aşezarea Stoicani-Aldeni de la
Apostolache, punctul La Povarnă. Rezultatele nu au fost cele scontate, situl fiind în mare parte
distrus datorită unor factori naturali. Aşezarea era situată pe o mică terasă plasată la poalele
dealurilor şi avea un nivel de locuire inconsistent79.
Un alt sit neo-eneolitic, din acelaşi areal geografic, a fost sondat în localitatea Urlaţi în
anii 2004-2006. Aşezarea gumelniţeană din acest sit, ce are o stratigrafie orizontală, se află
situată la contactul dintre câmpie şi dealuri, materialul arheologic descoperit putând fi plasat
cronologic la limitele fazelor A1-A280. Remarcăm descoperirea aici şi a unor fragmente
ceramice specifice aspectului Stoicani-Aldeni. Tot în acest sit au fost descoperite şi materiale
arheologice din culturile Stacevo-Criş 81 şi Boian-Giuleşti82.
La Ploieşti, punctul Tabaci, în anul 2003, a fost sondată o aşezare distrusă de construcţii
contemporane, în care au fost descoperite materiale arheologice în poziţie stratigrafică
secundară, amestecate, atribuite culturilor Gumelniţa A2 şi Cernavoda I. În acelaşi sit au fost
descoperite şi câteva fragmente ceramice Stoicani-Aldeni83.
Prin cercetări de suprafaţă au fost identificate sau verificate alte situri neo-eneolitice din
judeţul Prahova la Iordăcheanu, Vadu Săpat-Budureasca, Şoimeşti, Colceag, Vîlcele, Seciu,
Ciorani, Tomşani, Ghinoaica, Ploieşti, Boboci, Păuleşti etc. Am constatat distrugerea sau
stadiul precar al protejării şi conservării majorităţii siturilor menţionate.
Un segment important al proiectului a fost cercetarea depozitelor şi expoziţiilor
arheologice ale Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, dar şi ale altor instituţii de
profil (Dâmboviţa, Argeş, Buzău).
76
La cercetările arheologice au participat de-a lungul timpului R. Andreescu – 2002-2007 (MNIR),
A. Frînculeasa – 2002-2007, E. Paveleţ – 2002, 2004-2005, 2007 (MIAP), T. Nica – 2002-2007
(Muzeul Olteniţa), I. Torcică – 2005-2007 (MJ Teleorman).
77
Comşa 1985, 27.
78
Andreescu, Frînculeasa, Paveleţ 2004b; Andreescu, Frînculeasa, Paveleţ 2005a; Andreescu et alii
2006a; Frînculeasa 2006c; Andreescu et alii 2007.
79
Andreescu, Frînculeasa, Paveleţ 2004a.
80
Andreescu et alii 2005b; Andreescu et alii 2006c; Andreescu, Frînculeasa 2007.
81
Frînculeasa 2006b.
82
Andreescu et alii 2005.
83
Inedit.
În rândurile de mai jos ne-am propus abordarea câtorva elemente ce privesc aspectul
cultural Stoicani-Aldeni, atât prin reevaluarea unor cercetări mai vechi, dar apelând şi la
rezultatele parţiale ale cercetărilor derulate în cadrul proiectului mai sus succint expus84.
Principalele aspecte abordate în rândurile de mai jos privesc aspecte de cronologie relativă şi
implicit evoluţia şi relaţiile culturale ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni, în contextul mai
larg al eneoliticului de la Dunărea de Jos. Deşi ceramica a rămas principalul element ce va
jalona discursul arheologic, nu vom absolutiza „subiectul”.
∗
∗ ∗
Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate de-a lungul timpului, nu par să confirme

enunţul conform căruia aspectul cultural Stoicani-Aldeni se poate identifica cu faza Gumelniţa
A185. De altfel aceeaşi concluzie pare să fie subliniată şi în tabelul cronologic publicat de
I. T. Dragomir, unde aspectul Stoicani-Aldeni era contemporan cu faza Gumelniţa A1 şi
Cucuteni A186. În aceeaşi lucrare descoperim încadrate aşezări din faza Gumelniţa A2 în
arealul aspectului cultural Stoicani-Aldeni.
De-a lungul timpului au fost identificate elemente ce par să demonstreze o evoluţie ceva
mai îndelungată a acestui aspect cultural, dincolo de limita fazei A1 a culturii Gumelniţa.
Sfârşitul aspectului Stoicani-Aldeni a fost plasat de M. Şimon pornind de la „argumente”
tipologice şi stratigrafice, la un nivel cronologic Gumelniţa A2 final-B1/Cucuteni A3b87,
concluzie la care subscrie şi E. Comşa în urma reanalizării unor materiale arheologice
descoperite la Aldeni88.
Un alt aspect important este legat de descoperirea în cadrul aşezărilor Stoicani-Aldeni,
dar şi Gumelniţa, a unor materiale arheologice atribuite culturilor Precucuteni sau Cucuteni,
considerate „importuri” culturale. În Muntenia prezenţa culturilor Precucuteni şi Cucuteni a
fost semnalată prin fragmente, vase ceramice, statuete antropomorfe etc, materiale ce au fost
descoperite în contexte arheologice atribuite culturilor Boian, Gumelniţa, Cernavoda I. Aceste
descoperiri au fost calificate drept „importuri culturale”, contribuind alături de alte elemente, la
stabilirea unor raporturi culturale directe, ce au ajutat la creionarea cronologiei relative a
eneoliticului la Dunărea de Jos. Fără să detaliem, remarcăm că asupra acestei probleme,
respectiv relaţiile culturale Precucuteni-Cucuteni/Boian-Gumelniţa, s-au aplecat de-a lungul
timpului mai mulţi cercetători89.
În cadrul discuţiilor legate de aceste relaţii culturale au fost incluse acestei „teme
generale” şi originea şi evoluţia aspectului cultural Stoicani-Aldeni. A. Niţu subliniază că
aspectul cultural Stoicani-Aldeni îşi are originea în culturile Precucuteni şi Gumelniţa şi poate
fi intercalat între fazele Precucuteni III şi secvenţa iniţială Bonţeşti a fazei Cucuteni A290.
84
Andreeescu et alii 2006a, 10-11.
85
86
Dragomir 1983a, 111.
87
Şimon 1986, 28.
88
Comşa 1995, 24.
89
Roman 1963; Dumitrescu 1964; Dumitrescu 1968; Marinescu-Bâlcu 1976; Marinescu-Bâlcu 1978;
Mantu 1995; Mantu 1998; Mantu 1999-2000; Bem 1998-2000; Bem 2001; Pandrea, Vernescu 2005.
90
Niţu 1971b, 89; Niţu 1973, 77.
Acesta este contemporan cu protocucutenianul ce a evoluat în centrul şi nordul Modovei91.

A. Niţu a insistat asupra importanţei ceramicii Stoicani-Aldeni în apariţia ceramicii pictate
cucuteniene92, subliniind că ceramica albă în benzi subţiri, considerată ca având origini
gumelniţene93, aparţine facies-ului Stoicani-Aldeni94. Cercetătorul considera că s-a produs o
expansiune a comunităţilor Gumelniţa spre centrul Moldovei în detrimentul culturii
Precucuteni, dar şi o mai accentuată exercitare a influenţelor culturale dinspre aria culturală
gumelniţenă spre cea precucuteniană95.
Alături de argumentele aduse de diverşi cercetători, printre care remarcăm în primul
rând pe M. Şimon, evidenţiem mai jos alte câteva elemente ce pot contribui la lămurirea
acestor două teme ce privesc evoluţia aspectului Stoicani-Aldeni în contextul eneoliticului de la
Dunărea de Jos, considerând discuţia noastră doar o introducere în această problematică:
• Este cunoscută apariţia unor vase sau fragmente ceramice specifice aspectului
Stoicani-Aldeni în aşezări Gumelniţa A1 la Glina96, Măgurele97, Tangâru98, A2 la Cuneşti99,
Însurăţei100, Urlaţi101, Ploieşti, punctul Tabaci 102, Moara din Groapă (jud. Dâmboviţa)103, A2
final-B1 la Măriuţa104 şi Vităneşti105. În nivelul Gumelniţa B1 de la Vităneşti au fost
descoperite fragmente ceramice Cucuteni A3106, din acelaşi nivel de locuire fiind recuperate şi
fragmentele de la un vas Stoicani-Aldeni107. Ceramică Stoicani-Aldeni a fost descoperită şi în
aşezările gumelniţene de la Căscioarele şi Gumelniţa108 ;
• De asemenea, constatăm prezenţa în cadrul unor situri Stoicani-Aldeni, ale unor
materiale arheologice precucuteniene, sau a unor forme vase, statuete etc, considerate că au o
filiaţie precucuteniană, asociate cu fragmente ceramice pictate Cucuteni (ex. Stoicani, Aldeni,
Suceveni, Dodeşti, Coţatcu)109. Ceramică cu pictură bicromă (alb pe fond roşu după ardere)
Cucuteni A2 a fost descoperită şi în aşezările Stoicani-Aldeni de la Dodeşti, Suceveni, Smulţi,
91
Niţu 1973.
92
Niţu 1971b, 87; Niţu 1973, 75-89.
93
Dumitrescu 1963.
94
Niţu 1973, 81-82.
95
Dumitrescu 1964, 54; Pandrea, Vernescu 2005, 277.
96
97
Roman 1962; Roman 1963, 41 şi urm.
98
Niţu 1973, 79.
99
Anghelescu 1955, 311.
100
Pandrea, Sârbu, Mirea 1997, 33; Pandrea, Sârbu, Neagu 1999.
101
Andreescu et alii 2006c.
102
Inedit, săpături restrânse A. Frînculesa 2003.
103
Inedit; mulţumesc A. Ilie, P. Diaconescu pentru permisiunea de a lucra în depozitul arheologic al
CMN Târgovişte.
104
Şimon 1986, 28; Şimon 1995, 33.
105
Mulţumesc domnilor R. Andreescu şi P. Mirea pentru permisiunea de a utiliza informaţia.
106
Bem 1998-2000, 344; Bem 2000, 45.
107
Mai remarcăm şi descoperirea unui fragment ceramic de „tip C” timpuriu decorat „în val”, inedit.
Mulţumesc şi pe acestă cale domnilor R. Andreescu şi P. Mirea pentru permisiunea de a utiliza informaţia.
108
Dragomir 1983a, 15.
109
La Mălăieştii de Jos au fost descoperite fragmente de vase de culoare gălbuie sau portocalie, pasta
acestora amintind de ceramica cucuteniană. La Gura Vitioarei, alături de materiale ceramice Stoicani-
Aldeni, a fost identificat şi un fragment ceramic Cucuteni A2 – Comşa, Georgescu 1981, 272.
Tămăşani110. Remarcăm că la Tangâru, în aşezarea Gumelniţa A1, au fost semnalate alături de

materiale precucuteniene111 şi fragmente ceramice Stoicani-Aldeni112, situaţie întâlnită şi în
aşezarea Gumelniţa A1 de la Măgurele113. La Cuneşti, într-o aşezare Gumelniţa A2, au fost
semnalate, atât materiale atribuite aspectului cultural Stoicani-Aldeni114, cât şi precucute-
niene115. La Stoicani, în nivelurile inferioare a fost descoperită ceramică Precucuteni116 iar în
cel superior ceramică cucuteniană tricromă117. La Târgu Frumos, în aşezarea Precucuteni III, au
fost descoperite vase pictate cu grafit, la care „se adaugă alte influenţe...provenind din arealul
Stoicani-Aldeni” 118. La Ghinoiaca au fost descoperite fragmente ceramice Stoicani-Aldeni,
ceramică Precucuteni III, dar şi un fragment ceramic pe care apare decorat cu scoica motivul
„parantezelor” 119, specific unei faze posterioare Gumelniţa A1120. Importuri Precucuteni II au
fost descoperite în aşezările Gumelniţa A1 de la Tangâru121 şi Însurăţei122, marcând cele mai
timpurii contacte Gumelniţa-Precucuteni;
• Pentru relaţia Precucuteni III/Cucuteni A3–Gumelniţa A1-A2 trebuie remarcate
descoperirile de la Lişcoteanca, punctul Moş Filon. Astfel, în aşezarea Gumelniţa A1 a fost
descoperit un fragment ceramic Precucuteni III123, iar în nivelul A2 a fost descoperită ceramică
pictată tricrom, încadrată culturii Cucuteni A3124. De asemenea, la Însurăţei, în nivelul de
locuire Gumelniţa A1, au fost descoperite fragmente ceramice Precucuteni II-III125, iar în
nivelul de locuire Gumelniţa A2 materiale ceramice Stoicani-Aldeni126 ;
• Vasele askos, considerate de origine sudică, apar în cultura Gumelniţa în fazele A2-
B1127, dar şi în cultura Precucuteni III la Traian, Isaiia, Luka Vrubleckaja, Coşerniţa,
Alexandrovka128. Acest tip de vas a fost descoperit şi în aşezările Stoicani-Aldeni la Stoicani,
Suceveni, Dodeşti129, Vulcăneşti130. Un vas askos a fost descoperit la Mălăieştii de Jos, în
110
Dragomir 1983a, 11.
111
Berciu 1961, 66, 413-414.
112
Niţu 1973, 79.
113
Niţu 1973.
114
Anghelescu 1955, 311.
115
Bem 2001, 44.
116
117
118
Mantu 1998, 116.
119
Inedit, este situl în care au fost descoperite materiale liniare de „tip Sudiţi” vezi: Teodorescu 1966.
120
Voinea 2005, 54.
121
Marinescu 1974, 135.
122
123
Harţuche 1981; Harţuche, Bounegru 1997, 98, fig. 61/1.
124
Harţuche, Bounegru 1997, fig. 59/4. Descoperirea unor fragmente ceramice pictate tricrom sau
bicrom, cucuteniene, nu exclude apariţia în cadrul altor cercetări, a unor materiale ceramice
cucuteniene pictate bicrom sau tricrom. În acest sens vezi situaţia de la Aldeni.
125
Pandrea, Vernescu 2005.
126
Pandrea, Sârbu, Mirea 1997, 33.
127
Şimon 1986, 15; Marinescu-Bâlcu 1990; Voinea 2005, 46.
128
Marinescu-Bâlcu 1974, fig. 62/2; Marchevici 1996; Sorokin 2001, 82; Slavcev 2005, 164; Ursulescu,
Tencariu 2007, 136, fig. 9/1.
129
Dragomir 1970, fig. 19; Dragomir 1983, 80-81.
130
Un vas askos a fost descoperit şi la Sudiţi, piesa este expusă la Muzeul Judeţean Buzău.
interiorul locuinţei cu numărul cinci, în campania din anul 2007131. Deocamdată, acest tip de
vas nu a fost descoperit în aşezări Gumelniţa A1 de la Dunărea de Jos, supoziţia că ele au fost
preluate în mediul Stoicani-Aldeni direct din cultura Gumelniţa A1 nefiind încă susţinută132.
M. Şimon considera vasul de tip askos, în cadrul tipologiei Stoicani-Aldeni, ca fiind
precucutenian133. Precizăm că aceste piese au apărut în niveluri de locuire caracteristice fazei a
III a aspectului Stoicani-Aldeni134. Aşezarea Coşerniţa I este considerată Precucuteni III
timpuriu, vasul askos arătând o contemporanitate Precucuteni III timpuriu - Gumelniţa A2135,
sincronism cel puţin parţial, sublininiat şi de alţi autori136 ;
• Rozeta de pe umărul vasului de la Băneasa137 se regăseşte la Cernavoda şi la Sultana,
în medii gumelniţene posterioare fazei A1 a culturii Gumelniţa138. Tot M. Şimon remarca în
cadrul tipologiei ceramicii Stoicani-Aldeni, prezenţa străchinilor cu buza îngroşată în interior,
castroanele cu umăr carenat sau cu marginea îndoită în interior, vase specifice post Gumelniţa
A1139. Şi la Mălăieştii de Jos au fost descoperite castroane sau vase cu umărul carenat,
fragmente de străchini cu buza îngroşată în interior, dar şi alte vase specifice fazei A2 a culturii
Gumelniţa140. La Luncaviţa, în nivelul de locuire Gumelniţa A2, au fost remarcate influenţele
Stoicani-Aldeni asupra ceramicii141 ;
• În aşezarea de la Stoicani, în nivelele 5 şi 6, au fost descoperite, alături de vase
Stoicani-Aldeni, materiale Precucuteni III şi Hamangia III142, iar în nivelul superior au fost
descoperite două fragmente ceramice Cucuteni A3143. Materiale arheologice Precucuteni au
fost descoperite şi în aşezările Stoicani-Aldeni de la Suceveni144, Ghinoaica punctul Mazili145,
Budureasca, punctul La Grec146, Dodeşti147, Coţatcu148, Vulcăneşti II şi Lopăţica149. La
Apostolache, punctul La Povarnă a fost descoperit un fragment de vas din pastă de culoare
cenuşie, decorat plastic cu un corn de bovideu150. Astfel de torţi zoomorfizate au fost semnalate
şi la Bălăneşti151. Acest tip de decor a fost descoperit pe ceramica din aşezările Precucuteni III
131
În interiorul vasului a fost descoperită o reprezentare antropomorfă din os.
132
Dragomir 1983a, 81.
133
Şimon 1986, 15.
134
Dragomir 1983a, 81.
135
Slavcev 2005.
136
Bem 2001, 45.
137
Dragomir 1969, fig. 17.
138
Şimon 1986, 28.
139
Şimon 1986, 27-28.
140
141
Comşa 1962, 224.
142
Petrescu-Dîmboviţa 1953, fig. 10/7.
143
Petrescu-Dîmboviţa 1953, 184; Bem 2001, 44.
144
Bem 2001, 44.
145
Inedit.
146
Inedit.
147
Coman 1980, fig. 90/1.
148
Trohani et alii 2007, 138; Grigoraş, Paveleţ 2007.
149
150
Andreescu, Frînculeasa, Paveleţ 2004.
151
de la Izvoare152, Traian, punctul Dealul Viei153 etc. M. Şimon remarca specificul precucutenian
al acestora154. Un fragment ceramic precucutenian a fost descoperit şi în aşezarea Stoicani-
Aldeni de la Drăgăneşti-Tecuci155;
• Tot pentru relaţia Stoicani-Aldeni/Precucuteni remarcăm şi machetele de sanctuar din lut
ce au fost descoperite la Aldeni156, dar şi în situl de la Poduri, în nivelul Precucuteni III157;
• Piese romboidale din lut au fost descoperite în aşezări Stoicani-Aldeni/Gumelniţa la
Aldeni, Drăgăneşti-Tecuci, Bolgrad, Stoicani, Suceveni, Igeşti, Dodeşti, Lăţeşti, Bârleşti,
Lişcoteanca158, dar şi Boian la Drama159. Pe altarul din lut descoperit la Târgu-Frumos au fost
pictate motive geometrice ce au analogii cu piesele romboidale din lut prezente în mediul
Stoicani-Aldeni160;
• La Aldeni, într-o aşezare cu trei niveluri de locuire, a fost descoperită ceramică
cucuteniană pictată tricrom în nivelul inferior161. Referindu-se la câteva descoperiri de la Aldeni,
E. Comşa, crează confuzii, referindu-se la descoperirea ceramicii cucuteniane pictate tricrom din
etapa A2 în ultimul nivel de locuire de la Aldeni162. Tot E. Comşa remarca descoperirea în nivelul
al doilea („faza Stoicani”) a unui fragment cu decor pictat Cucuteni A2-A3 şi câteva fragmente de
tip Petreşti B, dar şi un fragment de statuetă antropomorfă din os specifică fazei Gumelniţa A2163.
De asemenea, din acelaşi nivel arheologic, provine un alt fragment de statuetă din os pe care îl
paralelizează cu faza B1 a culturii Gumelniţa164. Pe baza acestor descoperiri identifică la Aldeni o
locuire ce acoperă cele trei faze ale culturii Gumelniţa165. Nivelul de locuire Gumelniţa B1 de la
Aldeni a fost menţionat şi de I.T. Dragomir166;
• La Mălăieştii de Jos a fost descoperit şi un fragment de vas cu atribute antropomorfe167.
Fragmentul provine de la un vas de mari dimensiuni, din categoria celor de provizii. Acesta are
culoarea cărămizie, arsă secundar şi este modelat din pastă grosieră, bine preparată, degresantul
fiind format din ceramică pisată. La suprafaţă se observă barbotină stropită, dar şi urme de
ceramică piastă. Vasul era de tip pithos, avea torţi semirotunde „funcţionale”, pe acest fragment
păstrându-se, pe umăr, o toartă. Aceasta din urmă era „digitată”, decorată cu patru nervuri ce
porneau spre gâtul vasului de la baza ei superioară. La partea superioară ale acestor nervuri, între
primele două „degetele”, spre dreapta se află două pastile alveolate. Imediat deasupra alveolelor,
o uşoară şănţuire delimitează gâtul vasului. Piesa de la Mălăieştii de Jos, prin apariţia celor două
152
Vulpe 1957, 58, fig. 2, 2a.
153
Marinescu-Bîlcu 1974, 244, fig. 1, 4.
154
Şimon 1986, 15.
155
Comşa 1963.
156
Ştefan 1941.
157
Monah et alii 2003, 114, nr. 76, 153-154.
158
Dragomir 1983a; Pandrea 2002b.
159
Pandrea 2002b, 106.
160
Ursulescu, Boghian, Cotiugă 2005, fig. 5/2-3.
161
Ştefan 1944b, 74.
162
Comşa 1985, 31; Comşa 1987a, 82-83.
163
Comşa 1993, 163; Comşa 1995.
164
Comşa 1995.
165
Comşa 1995, 24.
166
Dragomir 1983a, 24.
167
Frînculeasa 2006c.
pastile, are cele mai apropiate analogii la fragmentul de vas descoperit la Dodeşti168. Acesta din
urmă a fost descoperit în nivelul superior al aşezării Stoicani-Aldeni, într-un nivel de locuire
încadrat fazei finale a evoluţiei aspectului cultural169. Ambele decoruri au două pastile, diferenţa
constă în numărul degetelor, în număr de trei la Dodeşti şi patru la Mălăieştii de Jos. Subliniem că
la Mălăieştii de Jos a fost descoperită ceramică pictată monocrom cu alb înainte de ardere sau
roşu după ardere, dar şi bicromă170. Apariţia acestui tip de decor este amplasată cel mai timpuriu
în cultura Precucuteni III, iar cel mai târziu în mediul cultural Cucuteni A3. Atât tipul de vas, cât
şi decorul ce consta în „digitarea torţilor” modelate în tehnica ronde-bosse au mai fost semnalate
şi în alte situri171. A. Niţu a realizat primul studiu privind acest decor pe baza descoperirii unor
vase de tip phitos cu torţi etajate în aşezările atribuite aspectului Stoicani-Aldeni de la Dodeşti şi
Suceveni172. Torţi „digitate” au mai fost descoperite în aşezările Precucuteni III de la Iaşi173,
Luka-Vrubleveţkaia174, Alexandrovka175, la Izvoare, nivelul Izvoare II1176, Tîrpeşti177, în aşezarea
Cucuteni A3 de la Hăbăşeşti178, dar şi în aşezări Stoicani-Aldeni la Dodeşti şi Suceveni179. Un
vas asemănător, cu torţi etajate, a fost descoperit şi la Târpeşti, într-o locuinţă Precucuteni III180,
dar şi în aşezarea Precucuteni II-III de la Isaia181;
Asupra originii acestui tip de decor s-au pronunţat mai mulţi cercetători, prezenţa sa
fiind înregistrată în Anatolia, pe „ceramica dunăreană”182 sau în cultura Karanovo V-
Gumelniţa A1183. A. Niţu a iniţiat o discuţie mai complexă privind acest subiect. Dacă
obţinerea acestui decor prin nervuri este specifică mediului gumelniţean, prezenţa pe vase
numai a braţelor este specifică ceramicii liniare. În cultura Gumelniţa au fost descoperite
vase antropomorfe în care sunt redate mâinile cu trei degete184. Referitor la decorul vaselor
de la Dodeşti, A. Niţu remarca „o modalitate nouă a antropomorfizării acestui tip de
pithos, specifică componentei cucuteniene a ceramicii Stoicani-Aldeni”185. I. T. Dragomir
vedea în combinarea vaselor antropomorfizate cu cele cu atribute antropomorfe (cu „torţi
digitate”), cum sunt cele descoperite la Suceveni şi Dodeşti, atribute specifice ceramicii
Stoicani-Aldeni, moştenite în ce priveşte forma din cultura Cucuteni A1186, pe când,
168
Niţu 1971b, 80, fig. 6/4.
169
Dragomir 1983, 84.
170
Comşa, Georgescu 1983, 339-340; Andreescu et alii 2006b.
171
Niţu 1971b; Dragomir 1983a, 83-84; Monah 1997, 169-170 cu bibliografia aferentă.
172
Niţu 1971b.
173
Niţu 1971b, 80.
174
Niţu 1971b, 80.
175
Sorokin 2001, 82.
176
Vulpe 1957, 218, fig. 217/3; 219/2.
177
Marinescu-Bâlcu 1974, fig. 84/7-8.
178
Dumitrescu et alii 1954, pl. 119/8.
179
Niţu 1971b; Niţu 1973-1974.
180
Marinescu-Bâlcu 1981, fig. 63/6.
181
Ursulescu, Tencariu 2004.
182
Dragomir 1983a, 84.
183
Monah 1997, 169.
184
Niţu 1971b, 80-81.
185
Niţu 1971b, 80.
186
Dragomir 1983a, 84.
M. Şimon, considera că acest tip de decor este „element plastic comun, specific numai
culturilor Precucuteni şi aspectului Stoicani-Aldeni187;
• În aşezarea de la Mălăieştii de Jos a fost descoperit un fragment ceramic pe care e
reprezentată o figurină antropomorfă incizată în poziţie orantă188. Reprezentări antropomorfe în
poziţie de orantă, dar modelate în relief, apar pe ceramica precucuteniană la Târpeşti şi
Traian189 şi în aşezări Cucuteni etapa A2 la Ghelăieşti190, A3 la Scânteia, A4 la Dumeşti191 etc.
În cultura Gumelniţa astfel de descoperiri sunt datate în faza B1192. La Ciolăneştii din Deal a
fost descoperită o reprezentare antropomorfă în poziţie orantă, incizată pe un fragment ceramic
din nivelul Gumelniţa A2193;
• La Vadu Săpat, punctul Budureasca, într-o aşezare Stoicani-Aldeni, a fost descoperită
o statuetă antropomorfă cu rochie cloche194. Mai remarcăm şi alte situri în care au fost
descoperite astfel de statuete, cum sunt cele de la Boboci195 sau Seciu196. Acest tip nu a fost
încă identificat în aşezări Gumelniţa A1, ci numai în cele din faza A2197. Tot legat de plastică
antropomorfă, la Dodeşti, în aşezarea Stoicani-Aldeni, au fost descoperite vase antropomorfe
considerate de tip cucutenian198 ;
• Tot în categoria ceramicii remarcăm un vas borcan cu gâtul carenat, descoperit în locuinţa
1 de la Mălăieştii de Jos, având două tortiţe triunghiulare perforate vertical. Acesta are analogii cu
vase descoperite la Borduşani, într-o aşezare Gumelniţa A2199, Bonţeşti200, Căscioarele, dar şi la
Poduri, în nivel Cucuteni A2201. În aceeaşi locuinţă de la Mălăieşti a fost descoperit un pahar
cenuşiu, cu decor incizat, apropiat de vasele precucuteniene202. Un import gumelniţean pare să fie şi
vasul de cult (capac) descoperit în aşezarea precucuteniană de la Poduri203;
• Unelte din silex negricios translucid sau cel de culoare vineţie, având originea în zona
„platformei moldoveneşti” sau Nistrului, apar, deşi nu în cantităţi considerabile, în aşezarea de
la Mălăieştii de Jos, dar nu şi la Urlaţi, într-o aşezare Gumelniţa A1-A2, deşi din această ultimă
aşezare avem un lot consistent de piese204;
187
Şimon 1986, 17.
188
Frînculeasa 2006c.
189
Marinescu-Bâlcu 1974, fig. 84/2; 90/3.
190
Niţu 1971b.
191
Monah 1997.
192
Andreescu 2002, 77-78.
193
Andreescu 2002, 78.
194
Teodorescu, Peneş 1984, fig. 9/4.
195
Peneş, Paveleţ 2001, 11, fig. 1/3.
196
Frînculeasa 2004a, 29, fig. 41/2.
197
Andreescu 2002.
198
Niţu 1971b, 81-83.
199
Marinescu et alii 1997, pl. 26.
200
Dumitrescu 1927-1932 (1933), fig. 8/13, 14.
201
În campania din anul 2007 a fost descoperit un alt vas asemănător celui de la Poduri – Monah et alii
2003, 121, 187, nr. 187.
202
203
Monah et alii 2003, fig. 142.
204
Niţă, Frînculeasa 2005.
• În sudul Moldovei au fost descoperite aşezări Stoicani-Aldeni suprapuse de aşezări

Cucuteni A2, dar şi A3, cum sunt cele de la Bonţeşti205, Ciorani206, Pleşa207, posibil Igeşti, Horga,
Codreni, Obîrşeni208, Gura Idrici209, Mănăstioara210, Puricani211, Bârleşti (?)212 etc. Este cunoscut că
fazele Gumelniţa A2 şi B1 evoluează paralel cu etapele Cucuteni A3-A4213. Deşi A. Niţu stabilea că
finalul aşezărilor Stoicani-Aldeni se plasează la un nivel cronologic contemporan primei secvenţe a
fazei A2, fapt subliniat şi de descoperirile de la Bonţeşti214, apariţia unor fragmente pictate bicrom
sau tricrom atribuite culturii Cucuteni fazele A2-A3, pare să plaseze măcar în parte
contemporaneitatea Stoicani-Aldeni-Cucuteni A2. Mai remarcăm şi alte descoperiri, printre care şi
un vas gumelniţean pictat cu grafit de la Ruseştii Noi, într-o aşezare Cucuteni A2215. De asemenea,
fragmente ceramice gumelniţene au fost descoperite şi în aşezarea Cucuteni A2 de la Poduri216, iar
la Bod, în aşezarea cucuteniană, a fost descoperită o statuetă prismatică din os217;
• În nordul Munteniei şi în Moldova nu cunoaştem aşezări Stoicani-Aldeni suprapuse
de aşezări Gumelniţa A2 sau B1, iar la Aldeni au fost descoperite piese ce indică o locuire a
aşezării paralel cu fazele A1-B1 timpuriu ale culturii Gumelniţa218. Evidenţiem că în
interfluviul Prahova-Buzău au fost descoperite aşezări Gumelniţa A1 târzii, A2-B1?, printre
care remarcăm pe cele de la Târgşoru Vechi219, Gherghiţa220, Boboci221, Ploieşti222, Colceag223,
Seciu224, Ghinoiaca225, Urlaţi226, Iordăcheanu227, Vadu Săpat, punctul La Stănescu228 (jud.
Prahova), Gherăseni229, Sudiţi230, Moisica231 (jud. Buzău) etc. De altfel, contactele Cucuteni-
205
Dumitrescu 1927-1932 (1933).
206
Niţu 1973, 77.
207
Brudiu 1975, 175, nr. 5.
208
Coman 1980, 76-77, 132, 223, 271.
209
Coman, Alaiba 1980.
210
Harţuche, Bobi 1980, 113; Dragomir 1983a, 27; Dragomir 1986, 33-34.
211
Dragomir 1983b.
212
Dragomir 1983a, 25, 29. Pentru Suceveni exprimarea este destul de confuză – vezi: Dragomir 1983a, 29.
213
Bem 2001, 45-46, cu bibliografia aferentă.
214
Niţu 1973, 78.
215
Mantu 1998, 119.
216
Bem 2001, 45; Monhah et alii 2003.
217
Comşa 1973, 51.
218
Comşa 1995.
219
Teodorescu 1961; Frînculeasa 2007.
220
Teodorescu 1974, 11; Frînculeasa 2007.
221
Peneş, Paveleţ 2001. La Boboci au fost descoperite şi materiale Stoicani-Aldeni, între care remarcăm
pahare pictate înainte de ardere, cu benzi albe.
222
Teodorescu 2000.
223
Frînculeasa 2004b.
224
Frînculeasa 2004a, 29.
225
Teodorescu 1996, 189.
226
Andreescu et alii 2005b; Andreescu et alii 2006a.
227
Andreescu et alii 2006a, 11.
228
Alături de materiale Stoicani-Aldeni a fost descoperite şi materiale Gumelniţa A2 între care remarcăm
un fragment ceramic decorat „cu paranteze”.
229
Comşa 1979, 74, fig. 4/9.
230
Grigoraş, Paveleţ 2006.
231
Grigoraş, Paveleţ 2003, 22, fig. 10/3; Paveleţ, Grigoraş 2006, 36.
Gumelniţa se manifestă din plin pe un palier cronologice Cucuteni A3-A4 – Gumelniţa B1,
odată cu încetarea locuirii Stoicani-Aldeni din sudul Moldovei şi nordul Munteniei232.
∗
∗ ∗
Zona de nord a Munteniei, sudul Moldovei, Marea Neagră, bazinul Oltului reprezintă pe
teritoriul României, grosso modo, „graniţele” culturii Gumelniţa. S-a observat că în zonele
periferice, comunităţile umane par să fie mai puţin conservatoare, contactele culturale sunt mai
intense şi mai pregnante. Impactul unor astfel de contacte a fost constatat prin descoperirea
unor asemănări/„influenţe” între materialele arheologice, în special a formelor şi decorului
ceramicii, a unor „importuri”, dar şi a altor elemente de arhitectură sau de rit şi ritual.
Arheologia românească preistorică şi-a concentrat observaţiile mai ales asupra materialelor
arheologice, în special asupra ceramicii. În spiritul paradigmei dominante, cultural-istorică, au
fost identificate şi definite foarte multe culturi (peste 30)233. Fără să fie o excepţie, aspectul
Stoicani-Aldeni a fost definit mai ales pe baza ceramicii, enunţul că „fundamentele unei culturi
au caracter de unicat, individualizează cultura, particularităţile zonale determină apariţia
unor aspecte locale” 234, putând fi uşor dat ca exemplu.
Având în vedere că în ultima perioadă se încearcă „dizolvarea” aspectului cultural Stoicani-
Aldeni în marea „arie gumelniţeană unitară”, încadrarea aşezării de la Mălăieştii de Jos, dar şi a
altor aşezări, pare dificilă, dacă ne raportăm strict la dihotomia cultura Gumelniţa-aspectul cultural
Stoicani-Aldeni. Aceste discuţii abordează mai curând problemele de terminologie decât de fond, şi
se concentrează în special asupra dreptului de „preemţiune” a culturii Gumelniţa asupra fondului
cultural al aspectului Stoicani-Aldeni, idee lansată iniţial de Vl. Dumitrescu, la care s-a raliat
majoritatea cercetătorilor235. Există şi o altă concepţie, în care ceramica pictată bicrom Stoicani-
Aldeni stă la originea ceramicii pictate cucuteniene, iar cronologic aspectul cultural Stoicani-Aldeni
poate fi intercalat între Precucuteni III şi Cucuteni A2-A3, fiind contemporan cu
protocucutenianul236. Pictura cu alb înainte de ardere în benzi subţiri este considerată ca
reprezentând una din trăsăturile definitorii ale ceramicii Stoicani-Aldeni237.
Stabilirea cronologiei interne a aspectului Stoicani-Aldeni în două238, respectiv trei
239
faze a generat discuţii contradictorii. S-au consemnat rânduri inclusiv despre „dreptul” unei
cronologii interne a acestui aspect240. Remarcăm că aceste etape, faze de evoluţie ale unor
culturi, sunt stabilite de cercetători pornind de la criterii stratigrafice şi tipologice şi sunt
utilizate, printre altele, ca instrumente de lucru în precizarea cronologiei relative a uneia sau a
unor serii de descoperiri arheologice.
232
Bem 2001, 45.
233
Dragoman 2006, 132.
234
Moscalu 1983, 7.
235
Dumitrescu 1963, 62; Harţuche 1983.
236
Niţu 1973, 75 şi urm.; Dragomir 1983a.
237
Sorokin 2001, 83-85.
238
Comşa 1963.
239
Niţu 1973 ; Dragomir 1983a.
240
Dumitrescu 1963.
Dacă privim tema la modul general, suntem de acord că, în cazul în care încercăm să
înţelegem evoluţia/cronologia unei culturi din prisma tipologiei ceramicii, aspectul cultural
Stoicani-Aldeni are în mare parte o origine gumelniţenă, mai ales în nordul Munteniei sau cu
puternice influenţe precucuteniene în special în Moldova, datorate cel mai probabil influenţelor
culturale proxime, idee expusă cu mult timp în urmă241. Dacă unica paradigmă la care ne vom
raporta în analiza noastră va fi tipologia ceramicii Stoicani-Aldeni, atunci putem observa că multe
forme de vase, mai ales cele uzuale, au corespondenţe pe diverse paliere culturale şi arii
geografice, constatare ce va complica concluziile noastre. De aceea, cred că încercarea de a dirija
o discuţie în această direcţie, este ineficientă şi inoportună. Pornind de la principii strict tipologice
nu putem să nu remarcăm diferenţe vizibile între ceramica gumelniţenă de la Dunărea de Jos şi
cea atribuită aspectului Stoicani-Aldeni. Există forme de vase şi decoruri ce personalizează
tipologia acestui aspect cultural. Plastica antropomorfă Stocani-Aldeni are elemente ce o apropie
de cea a culturii Precucuteni, în special statuetele cordiforme242 iar vasele polonic specifice
aspectului Stoicani-Aldeni sunt asemănătoare cu cele precucuteniene. Un astfel de vas, considerat
import, a fost descoperit şi în aşezarea gumelniţenă de la Măriuţa243, dar şi la Urlaţi244.
De asemenea, landscape-ul aşezărilor Stoicani-Aldeni este în parte diferit comparativ cu
cel al aşezărilor Gumelniţa, mai ales în Muntenia unde acestea se concentrează în zonele
piemontană şi de deal. În Moldova aşezările sunt dispuse în special în zona podişului sau cea
de dealuri245. Aşezarea de la Mănăstioara (jud. Vrancea) este situată la altitudinea de 320 metri,
extrema fiind aşezarea de la Rânzeşti (jud. Vaslui) situată la altitudinea de 25 metri246. Din
acest punct de vedere putem constata lipsa unui model de locuire, dar şi plasarea aşezărilor în
medii „străine” aşezărilor Gumelniţa. Situaţia ar putea fi explicată şi de situarea acestora la
periferia de nord a arealului cultural Gumelniţa, într-o zonă în care aceste forme de relief
(piemont şi dealuri) sunt prezente.
În Muntenia, în zona central-nordică, unde putem face, chiar dacă nu absolută, o
delimitare a aşezărilor Gumelniţa de cele Stoicani-Aldeni, aşezările sunt în apropierea sau chiar
pe dealuri (Mălăieştii de Jos, Aldeni, Coţatcu, Bălăneşti, Sărata Monteoru, Tufa/Năieni,
Apostolache, Budureasca, Ghinoaica, Boboci, Tohani, Homeşti, Răduceşti, Drăgheşti etc). La
sud, în câmpia înaltă au fost descoperite tell-uri, dar şi aşezări cu stratigrafie orizontală, situate
pe terase, atribuite culturii Gumelniţa (Colceag, Târgşoru Vechi, Urlaţi, Iordăchenu, Sudiţi,
Gherăseni, Moisica, Largu, Luciu etc). Locuirile de tip tell sunt mai curând excepţii în cadrul
arealului cultural Stoicani-Aldeni, existând totuşi aşezări cu stratigrafii ce îşi găsesc
corespondenţe cu cele din tell-urile gumelniţene. În acest sens, remarcăm locuirile de la
Bonţeşti, Stoicani247, Aldeni, Suceveni, dar mai ales aşezarea de la Coţatcu, aceasta din urmă
având o depunere culturală de peste patru metri248. Unele din aceste aşezări Stoicani-Aldeni
sunt plasate în zona de contact dintre podiş şi câmpie, cu altitudine redusă (Stoicani), iar altele
la altitudini relativ mari (Suceveni, Bonţeşti, Coţatcu).
241
Petrescu-Dîmboviţa 1953, 150-151.
242
Şimon 1986, 16-17; Sorockin 2001, 85.
243
Şimon 1995.
244
Andreescu et alii 2006c.
245
Vălean 2003, 116.
246
Vălean 2003, 116.
247
248
Comşa 1981, 18.
Nu au fost descoperite încă necropole Stoicani-Aldeni, cu excepţia unui mormânt izolat

la Suceveni249, situaţie identică în aria blocului cultural Precucuteni-Cucuteni, unde apar doar
morminte izolate250.
Naşterea aspectului cultural Stoicani-Aldeni din contactul Precucuteni (probabil primele
contacte Gumelniţa-Precucuteni au fost la finalul fazei II-începutul fazei III-Gumelniţa A1), este
în interiorul acestor faze/culturi, idee susţinută şi de lipsa unor suprapuneri stratigrafice
Precucuteni III-Stoicani-Aldeni, deşi ariile culturale Precucuteni III-Stoicani-Aldeni se întretaie
parţial. Apariţia aspectului cultural Stoicani-Aldeni nu a dus la dispariţia aşezărilor Precucuteni,
decât probabil într-un areal restrâns, cel sudic. De asemenea, remarcăm descoperirea în aşezări
Stoicani-Aldeni de importuri precucuteniene la Tufa/Năieni, Budureasca, Ghinoaica, Mălăieştii
de Jos251, dar şi în aşezări Precucuteni III au fost descoperite vase sau „elemente” Gumelniţa A1
la Târpeşti252, Traian253, Târgu Frumos254, Isaiia255, la est de Prut la Hansca, Cărbuna şi Băhrineşti
VIII256, Alexandrovka, Berezovska, Bernovo, Krasnostavka, Hreblija257.
Este dificil de precizat dacă putem vorbi de o expansiune a comunităţilor Gumelniţa
spre centrul Moldovei în detrimentul culturii Precucuteni sau de predilecţia pentru „exercitarea
influenţelor culturale dinspre aria culturală gumelniţenă spre cea precucuteniană”258. Putem
doar să constatăm lipsa unor succesiuni stratigrafice Precucuteni-Gumelniţa/aspectul cultural
Stoicani-Aldeni în Moldova. În schimb, remarcăm descoperirea unui număr de 15 situri în care
a fost consemnată prezenţa unor aşezări Stoicani-Aldeni suprapuse de obiective Cucuteni A2-
A3259. Arealul cultural Stoicani-Aldeni din Moldova este ocupat de aşezări Cucuteni A2-A3,
până în prezent nefiind identificată în zona respectivă nici o aşezare Gumelniţa A2-B1. În
schimb avem indicii care ar putea să confirme persistenţa în zonă a unor aşezări ce păstrează
elemente culturale specifice aspectului Stoicani-Aldeni.
∗
∗ ∗
Cercetătorii au remarcat originea culturală „mixtă” a aspectului cultural Stoicani-

Aldeni, ce evoluează pe un palier cronologic ce variază de la Precucuteni III, Cucuteni
A1/Gumelniţa A1 sau chiar A2 final-B1. Remarcăm că etapa A1 a culturii Cucuteni nu a fost
încă identificată aşa cum a fost postulată de Vl. Dumitrescu260, cu excepţia unor descoperiri
care nu sunt bine conturate şi definitiv asumate.
249
Dragomir 1977.
250
Frînculeasa 2006a.
251
Roman 1963; Marinescu 1976; Marinescu 1978; Chicideanu 1994, 33; Bem 2001; Pandrea, Vernescu
2005; Andreescu et alii 2006a.
252
Marinescu 1968, 407; Marinescu 1981, fig. 89/7, 9-11.
253
Dumitrescu 1955, 463; Marinescu-Bâlcu 1974, 139.
254
Bem 2001, 44; Ursulescu, Bogian, Cotiugă 2005, 227.
255
Pandrea, Vernescu 2005.
256
Mantu 1998, 116.
257
Bem 2001, 44; Slavcev 2005, 165.
258
259
Vălean 2003, 118. Trebuie să subliniem că nu avem încă date privind descoperirea unor materiale
Stoicani-Aldeni în aşezări cucuteniene.
260
Dumitrescu 1963.
Aşezările Stoicani-Aldeni suprapun locuiri Boian-Giuleşti la Aldeni, Stoicani,

Suceveni261, Ghinoaica, Budureasca. La Ciorani au fost descoperite fragmente ceramice
Precucuteni, Stoicani-Aldeni şi Cucuteni, fără să poată fi stabilită foarte bine stratigrafia262.
Remarcăm suprapunerea în Moldova a unor aşezări Stoicani-Aldeni de către aşezări Cucuteni
A3, ce par să marcheze finalul evoluţiei acestui aspect cultural în Moldova. În zona ocupată de
comunităţile Bolgrad nu au fost descoperite aşezări Cucuteni A263.
Referitor la descoperirea unor materiale ceramice Precucuteni în aşezările aspectului
Stoicani-Aldeni, credem că doar după stabilirea caracterului acestui aspect cultural, definit prin
sintagme precum „aspect cultural al culturii Gumelniţa”, „facies de sinteză”, „sinteză culturală”
sau „aspect mixt” etc., poate fi dezvoltată o discuţie asupra unor materiale arheologice, ce par în
accepţiunea clasică „importuri” precucuteniene în mediul cultural Stoicani-Aldeni264. Constatăm
prezenţa în cadrul unor situri Stoicani-Aldeni a unor materiale arheologice precucuteniene, sau a
unor forme vase, statuete antropomorfe etc., ce au origine precucuteniană, dar şi a unor fragmente
ceramice pictate Cucuteni A2-A3 (ex. Aldeni, Stoicani, Suceveni, Coţatcu). De asemenea,
remarcăm că în spaţiul situat la est de Prut, cultura Precucuteni îşi continuă evoluţia paralel cu
începutul culturii Cucuteni pe teritoriul României265. În zona Buceagului, aria culturală Bolgrad nu
se suprapune cu cea precucuteniană, iar aşezările Cucuteni A lipsesc266. Situaţia este diferită în
centrul şi sudul Moldovei unde ariile celor trei culturi, cel puţin parţial, se suprapun.
Dacă civilizaţia Gumelniţa este produsul migraţiei sudice aşa cum a fost remarcat în ultimul
timp267, apariţia comunităţilor Stoicani-Aldeni în centrul şi sudul Moldovei, dar şi în zona dealurilor
subcarpatice din nordul Munteniei, este posterioară primelor contacte Gumelniţa-Precucuteni268. În
zona de sud a Moldovei existau aşezări Precucuteni III la Ciorani, Panciu, Bârlad, Homeşti, dar care
nu sunt suprapuse stratigrafic de aşezări Stoicani-Aldeni, cu excepţia situaţiei incerte de la
Ciorani269. Apariţia aşezărilor Stoicani-Aldeni în zona dealurilor Subcarpaţilor de Curbură, într-o
zonă în care descoperirile Precucuteni sunt mai curând excepţii (Homeşti, Ghinoaica), pare să
marcheze o extindere post Gumelniţa A1 spre sud-vest a aspectului Stoicani-Aldeni. Remarcăm că
în această zonă nu au fost descoperite aşezări gumelniţene timpurii. În aşezările Stoicani-Aldeni de
la Mălăieştii de Jos, Aldeni, dar şi la Ghinoaica sau Boboci au fost descoperite foarte multe
elemente Gumelniţa A2. De altfel zona judeţelor Prahova şi Buzău este cea în care putem face mai
bine o delimitare Gumelniţa/Stoicani-Aldeni. În zona de sud, dominată de câmpie, apar aşezările de
tip tell, dar şi aşezări cu stratigrafie orizontală plasate pe terase, în timp ce în nord, dominat de
piemont şi dealuri, apar aşezări Stoicani-Aldeni cu stratigrafii cu unul sau mai multe niveluri de
locuire. Aşezarea de la Coţatcu, probabil şi cea de la Boboci, situate în zona piemontană, par să fie
excepţii prin stratigrafia de tip tell. Nu excludem posibilitatea descoperirii unor situri asemănătoare.
261
Dragomir 1986, 20-21.
262
Niţu 1973, 77.
263
Sorokin 1997; Popovici 2000.
264
Frînculeasa 2006c.
265
Mantu 1998, 114-145, 132.
266
Bodean 2001.
267
Pandrea 2000, 42; Pandrea 2002a.
268
Având în vedere caracterul „mixt” al aspectului Stoicani-Aldeni, nu putem să nu acordăm acestuia
„un timp de formare”, ce poate sublinia şi mai bine această aserţiune.
269
Niţu 1973.
Apariţia aspectului cultural Stoicani-Aldeni prin asimilarea de către comunităţile

Gumelniţa timpurii a unor elemente precucuteniene nu a dus la dispariţia culturii Precucuteni şi
nici Gumelniţa. Descoperirea unor materiale Precucuteni III în aşezări Gumelniţa A2
subliniază în parte această aserţiune. Cultura Gumelniţa îşi continuă evoluţia la Dunărea de Jos,
nu şi în zona unde arealul Stoicani-Aldeni este suprapus ulterior de cel cucutenian. Dacă
aspectul cultural Stoicani-Aldeni ar fi dus la dispariţia culturii Precucuteni (în zona periferică
sudică), atunci l-am putea intercala cronologic între Precucuteni III – Cucuteni A2,
substituindu-se postulatului Cucuteni A1, intrând în conflict cu teoria „evoluţiei organice” a
blocului cultural Precucuteni-Cucuteni.
De altfel, zona aflată în sudul Moldovei, nord-nord-estul Munteniei, după dispariţia
aspectului cultural Stoicani-Aldeni nu este ocupată de aşezări Gumelniţa A2-B sau Cucuteni
A3. Remarcăm descoperirea în acest areal a unor obiective atribuite „comunităţilor de stepă”.
Există cercetători ce nu exclud posibilitatea ca dispariţia comunităţilor Aldeni, la un nivel
cronologic Cucuteni A3, să se datoreze pătrunderii dinspre răsărit a unor comunităţi aparţinând
culturii Strednyi Stog II270. De altfel, aria ocupată de comunităţile Bolgrad nu v-a fi suprapusă
de aşezări atribuite culturii Cucuteni271, în zonă fiind descoperite mai ales necropole tumulare
sau plane, atribuite populaţiilor stepice272.
Decorul ceramicii Stoicani-Aldeni – dar şi anumite forme – este vizibil diferit de
ceramica gumelniţeană timpurie ce apare în aşezările de la Dunărea de Jos (exemplu : excizia,
încrustarea cu pastă albă, bogăţia decorului grafitat, lustruirea ceramicii negricioase etc.,
caracteristici prezente la ceramica Gumelniţa). Apropierea ceramicii Stoicani-Aldeni timpurie
de cea precucuteniană, alături de persistenţa unor elemente Boian, par să fie elemente
definitorii în individualizarea acesteia. Ulterior, odată cu dezvoltarea culturii Gumelniţa, dar şi
apariţia celei cucuteniene, elementele culturale definitorii ale aspectului Stoicani-Aldeni se
diluează, pierd din personalitate, impunându-se noile „mode culturale”. Extinderea ariei
culturii Cucuteni spre sud la nivel cronologic Cucuteni A3, face ca aşezările Stoicani-Aldeni să
dispară din zonă. Aspectul Stoicani-Aldeni pare să supravieţuiască, inclusiv în acest areal, cel
puţin la nivel cronologic contemporan fazei Gumelniţa A2.
În aşezări Gumelniţa A1 au fost descoperite importuri Precucuteni II-III, iar în cele
atribuite fazei A2 a culturii Gumelniţa fragmente ceramice pictate bicrom sau tricrom încadrate
culturii Cucuteni A2-A3273. Acesta este intervalul cronologic propus de mai mulţi cercetători
pentru evoluţia aspectului cultural Stoicani-Aldeni. Descoperiri mai noi sau vechi par să
marcheze o perioadă ceva mai îndelungată a unor aşezări atribuite acestui aspect cultural.
Definit ca o mixtură culturală, aspectul Stoicani-Aldeni este o sinteză culturală
regională, aflată la periferia/zona de contact a unor manifestări culturale bine conturate.
Elementele culturale ce stau la originea sa pot fi relativ uşor individualizate, persistând de-a
lungul evoluţiei sale care nu a dus la dispariţia manifestărilor culturale ce au stat la geneza sa.
270
Comşa 1978, 354.
271
Sorokin 1997.
272
Leviţki, Manzura, Demcenko 1996.
273
Bem 2001; Pandrea, Vernescu 2005.
Bibliografie
Andreescu, R. 2002, Plastica antropomorfă gumelniţenă. Analiză primară, Bucureşti.

Andreescu, R. 2005, Proiectul „Începuturile civilizaţie europene. Neo-eneoliticul la Dunărea
de Jos”, CCA. Campania 2004, 421-423.
Andreescu, R., Frînculeasa, A., Peneş, M., Paveleţ, E., 2003, Mălăieştii de Jos, jud Prahova,
CCA. Campania 2002, 190-191.
Andreescu, R., Frînculeasa, A., Paveleţ, E., 2004a, Apostolache, jud Prahova, CCA.
Campania 2003, 42-43.
Andreescu, R., Frînculeasa, A., Paveleţ, E. 2004b, Mălăieştii de Jos, jud Prahova, CCA.
Campania 2003, 189-190.
Andreescu, R., Frînculeasa, A., Paveleţ, E. 2005a, Mălăieştii de Jos, jud Prahova, CCA.
Campania 2004, 234-235.
Andreescu, R., Frînculeasa, A., Peneş, M., Paveleţ, E. 2005b, Urlaţi, jud Prahova, CCA.
Campania 2004, 395-397.
Andreescu, R., Frînculeasa, A., Paveleţ, E., Nica, T., Torcică, I. 2006a, Consideraţii
preliminare asupra aşezării eneolitice de la Mălăieştii de Jos (Jud. Prahova),
Mousaios 11, 9-33.
Andreescu, R., Frînculeasa, A., Paveleţ, E., Torcică, I., Nica, T. 2006b, Mălăieştii de Jos, jud
Prahova, CCA. Campania 2005, 218-219.
Andreescu, R., Frînculeasa, A., Garvăn, D., Nica, T. 2006c, Urlaţi, jud Prahova, CCA.
Campania 2006, 381-383.
Andreescu, R., Frînculeasa, A., Paveleţ, E., Torcică, I., Nica, T. 2007, Mălăieştii de Jos, jud
Prahova, CCA. Campania 2006, 228-230.
Andreescu, R., Frînculeasa, A. 2007, Urlaţi, jud Prahova, CCA. Campania 2006, 386-387.
Anghelescu, N. 1955, Cercetări şi descoperiri arheologice în raionele Călăraşi şi Slobozia,
SCIV 6, 1-2, 311-330.
Bem, C. 1998-2000, Elemente de cronologie radiocarbon. Ariile culturale Boian-Gumelniţa-
Cernavoda I şi Precucuteni-Cucuteni/Tripolie, CAMNI 11, 1, 337-359.
Bem, C. 2001, Noi propuneri pentru o schiţă cronologică a eneoliticului românesc, Pontica
33-34, 25-121.
Berciu, D. 1960, Cultura Gumelniţa, în Istoria României, I, 55-58.
Berciu, D. 1961, Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina noilor cercetări,
Bucureşti.
Bodean, S. 2001, Aşezările culturii Precucuteni-Tripolie A din Republica Moldova, Chişinău.
Brudiu, M. 1975, Despre două sceptre de piatră descoperite în sud-estul Moldovei, SCIVA 26,
2, 169-180.
Chicideanu, I. 1994, Săpăturile arheologice de la Năieni, judeţul Buzău (Raport preliminar
asupra campaniei din anul 1982), Mousaios 4, 1, 31-36.
Cihodaru, C., Vulpe, R., 1951, Cercetările arheologice de la Şuletea şi Bîrleşti (rn. Murgeni),
SCIV 2, 1, 217-228.
Coman,G. 1980, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui,

Bucureşti.
Coman, G., Alaiba R. 1980, Săpăturile arheologice de la Gura Idrici-Vaslui, Materiale 14,
450-454.
Comşa, E. 1962, Săpăturile arheologice la Luncaviţa, Materiale 8, 221-225.
Comşa, E. 1963, Unele probleme ale aspectului cultural Aldeni II (Pe baza săpăturilor de la
Drăgăneşti-Tecuci), SCIV 14, 1, 7-32.
Comşa, E. 1973, Câteva date despre aşezarea de tip Ariuşd de la Feldioara, în Studii şi
Comunicări, Sfântu Gheorghe, 45-56.
Comşa, E. 1978, Unele probleme privind populaţiile de stepă din nord-vestul Mării Negre, din
perioada eneolitică până la începutul epocii bronzului, SCIVA 29, 3, 353-363.
Comşa, E. 1979, Les figurines en os appartenant a la phase moyenne de la culture Gumelniţa,
Dacia, N.S. 23, 69-77.
Comşa, E. 1981, Date despre descoperirile din epoca neolitică din nord-estul Munteniei,
Vrancea 4, 9-24.
Comşa, E. 1985, Date noi referitoare la contactele dintre comunităţile Aldeni II şi cele ale
culturilor vecine, Carpica 17, 27-31.
Comşa, E. 1987a, O aşezare Precucuteni din Nord-Estul Munteniei, SCIVA 38, 2, 101-114.
Comşa, E. 1987b, Neoliticul pe teritoriul României-consideraţii, Bucureşti.
Comşa, E. 1993, La Romanie meridionale, în Atlas du Neolitique européen. LÈurope
orientale, ÉRAUL, 151-189.
Comşa, E. 1994, Aldeni, EAIVR, I, 54-55.
Comşa, E. 1995, Raporturile dintre comunităţile culturii Gumelniţa şi cele ale aspectului cultural
Aldeni II, reprezentate prin figurinele antropomorfe, CCDJ 13-14, 19-28.
Comşa, E. 2002, Figurinele şi alte piese de lut ars reprezentând păsări din epoca neolitică
descoperite în Moldova, CercetIstIaşi 18-20, 89-104.
Comşa, E., Georgescu V. 1981, Cetăţuia geto-dacă de pe Dealul Movila de la Gura Vitioarei,
SCIVA 32, 2, 271-282.
Comşa, E., Georgescu V. 1983, Aşezarea neolitică de tip Aldeni II de la Mălăieştii de Sus
(jud. Prahova), SCIVA 34, 4, 334-349.
Diaconu, Gh. 1983, Buzăul din cele mai vechi timpuri până în anul 1000. Spiritualitate şi
tradiţie, 30-42.
Dragoman, Al. 2006, Texte, discursuri şi ideologie în cercetarea (e)neoliticului din România,
Studii de Preistorie 3, 131-148.
Dragomir, I. T. 1969, Contribuţii la cunoaşterea aspectul cultural Stoicani-Aldeni (Săpăturile de
la Lişcoteanca, judeţul Brăila şi Băneasa, judeţul Galaţi), Danubius 2-3, 45-63.
Dragomir, I. T. 1970a, Aspectul cultural Stoicani-Aldeni în lumina săpăturilor de la
Lişcoteanca, Băneasa, Suceveni, MemAntiq 2, 25-38.
Dragomir, I. T. 1970b, Aspectul cultural Stoicani-Aldeni, consideraţii asupra ceramicii,
Danubius 4, 25-91.
Dragomir, I.T. 1977, Contribuţii privind ritul funerar şi credinţele magico-religioase la
comunităţile aspectului cultural Stoicani-Aldeni, SCIVA 28, 4, 477-508.
Dragomir, I. T. 1978, Consideraţii generale privind aspectul cultural Stoicani-Aldeni,
Danubius 8-10, 21-66.
Dragomir, I. T. 1983a, Eneoliticul din sud-estul Moldovei, aspectul Stoicani-Aldeni, Bucureşti.
Dragomir, I. T. 1983b, Săpăturile arheologice în aşezarea eneolitică de la Puricani, Materiale

14, 107-120.
Dragomir, I. T. 1986, Repertoriul descoperirilor arheologice de aspect cultural Stoicani-
Aldeni, Danubius 11-12 (1984-1985), 7-48.
Dragomir, I. T. 1996, Eneoliticul cucutenian din sudul Moldovei, în Dumitroaia, Gh., Monah,
D. (eds.), Cucuteni aujourd’hui, BMA 2.
Dumitrescu, H. 1944, Raport asupra cercetărilor şi săpăturilor din jud. Buzău, RMNA, 40-50.
Dumitrescu, H. 1955, Şantierul arheologic Traian (1954), SCIV 6, 3-4, 459-478.
Dumitrescu, Vl. 1927-1932 (1933), La station prehistorique de Bonţeşti, Dacia 3-4, 88-114.
Dumitrescu, Vl. 1963, Originea şi evoluţia culturii Cucuteni-Tripolie (I), SCIV 14, 1, 51-76.
Dumitrescu, Vl. 1964, Considerations et données nouvelles sur le problème du synchronisme
des civilisation de Cucuteni et de Gumelniţa, Dacia, N.S. 8, 53-66.
Dumitrescu, Vl. 1968, Consideraţii cu privire la poziţia cronologică a culturii Cucuteni în
raport cu culturile vecine, Apulum 7, 35-51.
Dumitrescu Vl. 1988, Epoca neolitică şi eneolitică, în Dumitrescu, Vl., Vulpe, Al., Dacia
înainte de Dromichetes, Bucureşti, 22-50.
Dumitrescu, Vl., Dumitrescu, H., Petrescu-Dîmboviţa, M., Gostar, N. 1954, Hăbăşeşti.
Monografie arheologică, Bucureşti.
Florescu, Gr., Bujor, E. 1955, Săpăturile arheologice de la Mălăieşti, SCIV 6, 1-2, 271-280.
Frînculeasa, A. 2004a, Plastica antropomorfă şi zoomorfă din epoca neo-eneolitică din
patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Cumidava 26,
26-46.
Frînculeasa, A. 2004b, Un vas zoomorf descoperit la Colceag (judeţul Prahova), Argesis 13,
11-26.
Frînculeasa, A. 2006a, Complexe de cult descoperite în aşezările Precucuteni şi Cucuteni (cu
privire specială asupra gropilor de cult), Carpica 35, 23-38.
Frînculeasa, A. 2006b, Cultura Starcevo-Criş în Muntenia (Cu privire specială asupra
centrului şi nordului Munteniei), Valachica 19, 35-56.
Frînculeasa, A. 2006c, Fragmente ceramice decorate antropomorf descoperite în aşezarea
eneolitică de la Mălăieştii de Jos-Judeţul Prahova, Argesis 15, 31-40.
Frînculeasa, A. 2007, Descoperiri arheologice din epoca neo-eneolitică la Târgşoru Vechi,
judeţul Prahova, Cumidava 29, 11-27.
Grigoraş, L. 2000, Coţatcu, în Constantinescu, E. M. (coord.), Buzău. Mică enciclopedie
istorică, Biblioteca Mousaios 2, 35-36.
Grigoraş, L., Paveleţ, E. 2003, Catalogul statuetelor antropomorfe eneolitice depozitate în
Muzeul Judeţean Buzău, Mousaios 8, 9-35.
Grigoraş, L., Paveleţ, E. 2007, Studiu preliminar privind cercetările arheologice efectuate în
tellul eneolitic de la Coţatcu, com. Podgoria, jud. Buzău, Mousaios 12, 7-26.
Harţuche, N. 1981, Importuri cucuteniene în mediul culturilor eneolitice din zona Brăilei,
Vrancea 3, 9-25.
Harţuche, N. 1983, Date privind evoluţia culturii Gumelniţa în N-E Munteniei şi N. Dobrogei,
Istros 2-3, 29-34.
Harţuche, N., Bobi V. 1980, Un nou sceptru de piatră zoomorf descoperit în România, Istros 1,
111-126.
Harţuche, N., Bounegru, O. 1997, Săpăturile arheologice de salvare de la Medgidia, jud.

Constanţa (1957-1958), Pontica 30, 17-104.
Haşotti, P. 1997, Neoliticul în Dobrogea, Constanţa.
Leviţki, O., Mazura, I., Demcenko, T. 1996, Necropola tumulară de la Sărăţeni, Bibliotheca
Thracologica 17, Bucureşti.
Mantu, C. M. 1995, Câteva consideraţii privind cronologia absolută a neo-eneoliticului din
Romania, SCIVA 46, 3-4, 213-235.
Mantu, C. M. 1998, Cronologia absolută a culturilor neolitice din România şi relaţiile cu
lumea egeo-anatoliană, CercetIstIaşi, S.N. 17, 1, 83-100.
Mantu, C. M. 1999-2000, Relative and absolute chronology of the romanian neolithic, AnB,
S.N. 7-8, 75-105.
Marchevici, V. 1996, Vase zoomorfe eneolitice din Republica Moldova, în Dumitroaia, Gh.,
Monah, D. (eds.), Cucuteni aujourd` hui, BMA 2, 253-262.
Marinescu-Bîlcu, S. 1968, Unele probleme ale neoliticului moldovenesc în lumina săpăturilor
de la Târpeşti, SCIV 19, 3, 395-422.
Marinescu-Bîlcu, S. 1974, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti.
Marinescu-Bâlcu, S. 1976, Relaţii între culturile Precucuteni şi Boian-Gumelniţa, SCIVA 27,
3, 347-353.
Marinescu-Bîlcu Silvia, 1978, Relaţii între culturile Precucuteni şi Gumelniţa, în Ilfov. File de
istorie, Bucureşti, 77-80.
Marinescu-Bâlcu, S. 1981, Tîrpeşti. From Prehistory to History in Eastern Romania, BAR 107,
Oxford.
Marinesu-Bîlcu, S. 1990, Askoi et rhytons eneolithiques des regions Balkano-Danubiennes et
leur relations avec le sud, a la lumiere de quelques pieces de Căscioarele,
Dacia, N.S. 34, 5-21.
Marinescu-Bîlcu, S., Dragomir, P., Trohani, G., Andreescu, R., Bălăşescu, A., Bălteanu-
Cezarina, A., Bem, C., Gal, E., Haită, C., Kessler, E., Moise, D., Radu, V.,
Tomescu, M., Venszel, M., Vlad, F., Voinea, V. 1997, Archaeological
researches at Borduşani-Popină (Ialomiţa County). Preliminary report, 1993-
1994, CAMNI 10, 35-143.
Monah, D. 1997, Plastică antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, BMA 3.
Monah, D., Dumitroaia, Gh., Monah, F., Preoteasa, C., Munteanu, R., Nicola, D. 2003, Poduri-
Dealul Ghindaru. O Troie în Subcarpaţii Moldovei, Piatra Neamţ.
Moscalu, E. 1983, Ceramica traco-getică, Bucureşti.
Niţă, L., Frînculeasa, A. 2005, Consideraţii asupra materialului litic cioplit descoperit în
aşezare gumelniţenă de la Urlaţi (jud. Prahova), Argesis 14, 41-53.
Niţu, A. 1971a, Noi descoperiri de reprezentări antropomorfe în relief pe ceramica Cucuteni
A, Carpica 4, 81-88.
Niţu, A. 1971b, Vase antropomorfe ale ceramicii Stoicani-Aldeni din sudul Moldovei,
CercetIstIaşi 2, 77-102.
Niţu, A. 1973, Reconsiderarea Ariujdului, Aluta 5, 57-124.
Niţu, A. 1973-1974, Un vas antropomorf de tip Stoicani-Aldeni de la Suceveni (Galaţi),
Carpica 6-7, 7-15.
Pandrea, S. 2000, Câteva observaţii referitoare la periodizarea culturii Boian, Istros 10, 35-70.
Pandrea, S. 2002a, Débuts de la culture Goumelnitsa au nord-est de la Plaine Roumaine,

CCDJ 19, 122-146.
Pandrea, S. 2002b, Observaţii referitoare la plăcuţele rombice din lut descoperite în aşezări
Gumelniţa din nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei, Studii de Preistorie 1,
Bucureşti, 105-113.
Pandrea, S., Sîrbu, V., Mirea, M. 1997, Aşezări gumelniţene de pe Valea Călmăţuiului, Istros
8, 27-61.
Pandrea, S., Sîrbu, V., Neagu, M. 1999, Cercetări arheologice în aşezarea gumelniţeană de la
„Însurăţei-Popina I”, jud. Brăila. Campaniile 1995-1999, Istros 9, 146-169.
Pandrea, S., Vernescu, M. 2005, Câteva observaţii referitoare la raporturile dintre cultura
Gumelniţa şi cultura Precucuteni, CCDJ 22, 263-278.
Paveleţ, E., Grigoraş, L. 2006, Catalogul pintaderelor din colecţia de arheologie a Muzeului
Judeţean Buzău, Mousaios 11, 35-47.
Peneş, M., Paveleţ, E. 2001, Aşezarea de la Boboci, comuna Jugureni, judeţul Prahova,
Mousaios 7, 9-15.
Petrescu-Dîmboviţa, M. 1945, Nouvelles données concernant le néolithique carpato-
balkanique, Balcania 8, 193-215.
Petrescu-Dîmboviţa, M. 1950, Raport asupra săpăturilor arheologice din judeţele Covurlui şi
Tutova, SCIV 1, 1, 57-68.
Petrescu-Dîmboviţa, M. 1953, Cetăţuia de la Stoicani, Materiale 1, 13-111.
Petrescu-Dîmboviţa, M. 1971, Unele descoperiri arheologice din judeţul Galaţi în lumina
noilor cercetări arheologice, Danubius 5, 7-17.
Petrescu-Dîmboviţa, M. 1997, Evoluţia societăţii omeneşti pe teritoriul Daciei în epoca nouă a
pietre (neoliticul şi eneoliticul), în Petrescu-Dîmboviţa, M., Daicoviciu, H.,
Teodor, D. Gh., Bârzu, L., Preda, Fl., Istoria României de la începuturi până în
secolul al VIII-lea, Bucureşti, 32-67.
Popovici, D. 2000, Cultura Cucuteni faza A. Repertoriul aşezărilor (1), Piatra-Neamţ.
Roman, P. 1962, O aşezare neolitică la Măgurele, SCIV 13, 2, 259-271.
Roman, P. 1963, Ceramica precucuteniană din aria culturilor Boian-Gumelniţa şi semnificaţia
ei, SCIV 14, 1, 33-51.
Slavcev, V. 2005, About the beginning of Gumelniţa culture in North-East of Balkan
Peninsula, CCDJ 22, 161-166.
Sorokin, V. 1997, Consideraţii referitoare la aşezările fazei Cucuteni A-Tripolie B1 din
Ucraina şi Republica Moldova, MemAntiq 21, 7-82.
Sorokin, V. 2000, Les rapports entre les civilasition Precucuteni/Tripolye et Bolgrad-Aldeni,
SAA 7, 157-168.
Sorokin, V. 2001, Relaţiile între culturile Precucuteni-Tripolie A şi Bolgrad-Aldeni, Tyragetia
10, 81-90.
Şimon, M. 1986, Unele probleme ale aspectului cultural Stoicani-Aldeni, SCIVA 37, 1, 5-28.
Şimon, M. 1995, Importurile Stoicani-Aldeni din aşezarea gumelniţeană de la Măriuţa, jud.
Călăraşi, CCDJ 13-14, 29-39.
Ştefan, Gh. 1935-1936 (1938), Fouilles de Băieşti-Aldeni (dep. de Buzău), Dacia 5-6, 139-143.
Ştefan, Gh. 1941, Un nouveau modele d`habitation de lèneolithique Valaque, Dacia 7-8, 93-96.
Ştefan, Gh. 1944a, Raport asupra săpăturilor de pe „Balaurul”, comuna Aldeni, jud. Buzău,
Raport MNA 1942-1943, 31-34.
Ştefan, Gh. 1944b, Raport asupra săpăturilor şi cercetărilor arheologice de la Băieşti-Aldeni

(jud. Buzău), Raport MNA 1942-1943, 74-76.
Ştefan, Gh., Comşa, E. 1957, Săpăturile arheologice de la Aldeni (reg. Ploieşti, r. Berceni),
Materiale 3, 93-102.
Teodorescu, V. 1966, Date preliminare privind cultura cu ceramică liniară din teritoriul de la
sud de Carpaţi al României, SCIV 17, 2, 223-233.
Teodorescu, V. 1961, Popescu D., Constantinescu N., Diaconu Gh., Teodorescu V., 1961,
Şantierul arheologic Târgşor, Materiale 7, 631-644.
Teodorescu, V. 1974, Monumente din istoria judeţului Prahova. Cele mai vechi izvoare, în
Prahova. Tradiţii de luptă şi înfăptuiri socialiste, Ploieşti, 9-23.
Teodorescu, V. 1996, Ghinoaica, EAIVR, II, 189.
Teodorescu, V. 2000, Ploieşti, EAIVR, III, 328.
Teodorescu, V., Peneş, M., 1984, Matricea de incidenţă a siturilor de la Budureasca
(Budureasca 1-Budureasca 31) jud. Prahova, oglindă a continuităţii
multimilenare de viaţă, a unităţii culturale şi a densităţii paleodemografice în
zonă, AMIAP 1, 11-50.
Trohani, G., Andreescu, R., Grigoraş, L., Paveleţ, E. 2007, Coţatcu, com. Podgoria, jud.
Buzău, CCA. Campania 2006, 137-138.
Ursulescu, N., Boghian, D., Cotiugă, V. 2005, Problèmes de la culture Precucuteni a la
lumière de recherches de Târgu Frumos (Dep. de Iaşi), în Spinei, V., Mantu,
C.M., Monah, D. (eds.), Scripra Praehistorica. Miscellanea in honorem
nonagenarii magistri Mircea Petrescu-Dîmboviţa oblata, Iaşi, 217-260.
Ursulescu, N., Tencariu, F. 2007, Noi date privind arhitectura locuinţelor din cultura
Precucuteni, în Ursulescu, N. (ed.), Dimensiunea europeană a civilizaţie
eneoltice est-carpatice, Iaşi, 131-156.
Vălean, M. C. 2003, Aşezări neo-eneolitice din Moldova, Iaşi.
Voinea, V. M. 2005, Ceramica complexului cultural Gumelniţa-Karanovo VI, fazele A1 şi A2,
Constanţa.
Vulpe, R. 1952, Şantierul Poiana, SCIV 3, 1-2, 191-230.
Vulpe, R. 1957, Izvoare – săpăturile din 1936-1948, Bucureşti.
Alin Frînculeasa
Muzeul Judeţean de Istorie
şi Arheologie Prahova
Str. Toma Caragiu, nr. 10,
100042, Ploieşti
Tel. 0244-514437
alinfranculeasa@yahoo.com
CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND EVOLUŢIA DECORULUI
ANTROPOMORF PICTAT DE PE CERAMICA CULTURII CUCUTENI-TRIPOLJE
Stanislav Ţerna
Zusammenfassung: Die ersten anthropomorphen Darstellungen auf der bemalten Keramik

der Cucuteni-Tripolie-Kultur wurden vor etwa 100 Jahre entdeckt. Seit jener Zeit und bis heute ist
dieses Phänomen ein Interessenschwerpunkt für verschiedene Forscher. Trotzdem sind einige
chronologische Probleme noch nicht abschließend geklärt. Das in den letzten 15 Jahren
veröffentlichte Material kann zu einer neuen chronologischen Einteilung der anthropomorphen
Gefäßzier beitragen. Im vorliegendem Artikel werden fünf Entwicklungsphasen vorgeschlagen.
Diese fünf Phasen haben chronologische und ikonographische Bedeutung und zeigen die
Entwicklung der gemalten anthropomorphen Figuren vom Erscheinen des Motivs in den letzten
Stufen der mittleren Cucuteni-Kultur über seine Verbreitung, komplizierte Ausgestaltung und
Schematisierung im späten Cucuteni-Tripolie Komplex.
Schlüsselwörter: Rumänien, Moldau, Ukraine, Äneolithikum, Kupferzeit, Cucuteni-Tripolie

Kultur, Cucuteni-Tripolie Keramik, anthropomorphe bemalte Darstellungen
Cuvinte-cheie: România, Moldova, Ucraina, Eneolitic, epoca cuprului, cultura Cucuteni-

Tripolie, ceramica Cucuteni-Tripolie, reprezentări antropomorfe pictate
Primele reprezentări antropomorfe pictate pe ceramica culturii Cucuteni-Tripolje au

fost descoperite cu mai mult de un secol în urmă, la Ržišev1, Petreni2 şi Košilovcy3. Chiar
de la momentul publicării, ele au atras atenţia multor cercetători, alcătuind şi acum
obiectul a numeroase polemici4. În acelaşi timp, problemele ridicate de stilistica,
clasificarea şi semantica acestor figuri, precum şi unele aspecte legate de evoluţia lor în
cadrul complexului Cucuteni-Tripolje, necesită a fi revăzute. Este vorba, în primul rând,
de lipsa unei imagini detaliate a răspândirii acestui tip de decor în cultura mai sus
menţionată. Materialele noi publicate în ultimii cincisprezece ani, permit introducerea unor
corectări în schemele propuse până acum.
Majoritatea reprezentărilor antropomorfe pictate de pe ceramica culturii Cucuteni-
Tripolje sunt imagini aplatizate umane en face, realizate cu vopsea. Tehnica perspectivei
distorsionate, este folosită mai rar, atunci când figura e redată en face, iar braţele şi
picioarele din profil. Extrem de rar – doar într-un singur caz – tot corpul este redat din
1
Hvojko 1904, 1.
2
Štern 1906, tab.1.
3
Hadaczek 1914, tab. XVIII.
4
Monah 1997; Tkačuk, Mel’nik 2000; Lazarovici 2005.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 33 - 42

34 STANISLAV ŢERNA
profil. Formal, după procedeul de redare al figurii umane5, reprezentările antropomorfe

pictate pot fi împărţite în două grupe: bitriunghiulare şi ne-bitriunghiulare. Prima grupă
include figurile, realizate în forma a două triunghiuri echilaterale dispuse vertical, care se
unesc la unul din unghiuri, triunghiul de sus redând toracele şi umerii, iar cel de jos –
jumătatea inferioară a corpului (Fig. 1/A). În general, astfel de reprezentări amintesc forma
clepsidrei. Alte detalii anatomice sunt mâinile (în unele cazuri cu digitaţie), picioarele cu
tălpile, gâtul şi capul. Aceste elemente mai puteau fi însoţite şi de elemente de accesorii
vestimentare (franjuri) sau de măşti, vase purtate deasupra capului, arc ş.a. A doua grupă
include figurile pictate a căror realizare mai simplă nu se supune unui canon iconografic
unic (Fig. 1/B). Fără îndoială, acestea reprezintă o formă evoluată a figurilor
bitriunghiulare: partea superioară a corpului devine mai alungită, segmentul de trecere
dintre aceasta şi partea inferioară devine mai lină redând talia. Unele dintre aceste
reprezentări sunt total diferite de tipul bitriunghiular premergător, fiind, sau extrem de
schematizate (Hancăuţi) 6 sau redând corpul uman într-o manieră mai realistă (Ržišev)7. Un
loc aparte în această grupă este ocupat de imaginile complicate tripartite de la Petreni 8 şi
Sofia VIII–La Moină9.
Stilistica iconografiei ambelor grupe, cu excepţia procedeului de redare a corpului,
este destul de diversificată. Astfel, în majoritatea cazurilor, corpul este complet acoperit cu
vopsea, însă se întâlnesc şi figuri doar conturate sau haşurate. Prin haşurare, longitudinală,
diagonală sau triunghiulară, imitând forma corpului, sunt decorate figurile de la Traian şi
Ghelăieşti10. Reprezentările realizate doar prin contur sunt puţine la număr şi provin de la
Văratic, Costeşti IV11 şi Ivaneţ12. Poziţia mâinilor poate fi: coborâte de-a lungul
trunchiului (Traian, Ghelăieşti, Ržišev); lăsate în jos până la coate şi apoi desfăcute în
lateral (Petreni, Sofia); cu o mână ridicată în sus şi îndoită la cot şi cealaltă îndoită la cot şi
lipită de trunchi (Košilovcy-Oboz, Brînzeni, Bălteni, Ivaneţ ş.a.); ambele mâini ridicate în
sus (Vărvăreuca XV, Hancăuţi). Deosebite sunt două fragmente descoperite la Brînzeni III
şi Ivaneţ, pe care sunt reprezentate figuri cu mâinile întinse şi ţinând un arc.
Marea majoritate a figurilor pictate sunt realizate pe vase sferice şi, mai rar, pe vase
de tip borcan sau crater cu corpul piriform şi gâtul tronconic înalt.
5
Împărţirea acestei categorii de inventar după sex nu pare posibilă. Marea majoritate a figurilor
sunt feminine – asupra acestui fapt indicând prezenţa rochiei (pe unele exemplare fiind
prezente şi franjuri). Doar la o figură păstrată fragmentar (doar picioarele) de la Ivaneţ
(Movša 1979, fig. 1) este redat phalus-ul (?) hipertrofiat. Având în vedere lacunele atât
cantitative, cât şi calitative în datele existente, împărţirea reprezentărilor antropomorfe pictate
după sex, cel puţin până la apariţia unui nou material cu trăsături clare masculine, este
prematură.
6
Bikbaev 1990.
7
Hvojko 1901.
8
Štern 1906.
9
Bikbaev 1996.
10
Dumitrescu 1960; Cucoş 1970.
11
Markevič 1981.
12
Movša 1979.
Consideraţii preliminare privind evoluţia decorului antropomorf ... 35
Cartarea siturilor în care au fost descoperite imagini antropomorfe pictate prezintă

următoarea lor răspândire în arealul culturii (Fig. 2): bazinul Siretului – patru aşezări cu 22
de figuri; bazinul Prutului – şase aşezări cu 36 figuri; bazinul Nistrului – 10 aşezări, din
care provin 40 de figuri. În zona bazinului Bugului de Sud nu este cunoscută până acum
nici o reprezentare antropomorfă, iar din bazinul Niprului provin doar două figuri
descoperite în aşezarea de la Ržišev. Astfel, răspândirea reprezentărilor antropomorfe
pictate pe ceramica Cucuteni-Tripolje se concentrează în partea vestică a arealului,
îndeosebi în regiunea Prutului mijlociu, al cursului mijlociu şi superior al Răutului şi în
nordul părţii mediane a bazinului Nistrului. Aproape într-acelaşi mod sunt răspândite şi
figurile zoomorfe pictate pe ceramica Cucuteni-Tripolje13.
Răspândirea neuniformă a reprezentărilor antropomorfe pictate pe ceramica
cucuteniană a fost deja semnalată de unii cercetători. Astfel, V. Markevič observa că
figurile bitriunghiulare feminine sunt caracteristice pentru etapa Brînzeni a sistemului
cronologic pe care l-a propus pentru siturile târzii din nordul Republicii Moldova14. Mai
provocatoare este opinia T. Movša, conform căreia imaginile antropomorfe pictate ar
reprezenta un indiciu cultural pentru „un colectiv concret – populaţia culturii arheologice
Ivaneţ15 a complexului Cucuteni-Tripolje, reflectând în cultură substratul comun şi
comunicarea între generaţiile grupei etnice Ivaneţ, reflectând ideologia ei” 16. În alte
regiuni ale Tripolianului târziu (grupele Petreni, Tomaševka) pot fi urmărite, după opinia
T. Movša, doar unele ecouri ale acestor tradiţii, exemplificate prin câteva elemente răzleţe
ale figurilor antropomorfe ce persistă în decorul ceramic. Din punct de vedere cronologic,
evoluţia figurilor antropomorfe pictate se desfăşoară pe parcursul a mai multor etape
(Traian, Ghelăieşti – Vărvăreuca XV – Brînzeni, Ivaneţ – Bălteni – aşezările etapei C2),
de la reprezentările arhetipale ale sfârşitului etapei Cucuteni AB din România şi până la
imaginile extrem de stilizate în forma a două triunghiuri, fără elemente antropomorfe de la
finalul culturii Cucuteni-Tripolje. Aceste concluzii au fost formulate de către cercetătoarea
kieveană pe baza unui corpus larg de reprezentări – 64 figuri ce proveneau din 13 situri.
Însă, starea actuală a datelor – 100 de figuri din 21 aşezări (vezi Anexa) – permit o nouă
abordare a problemei răspândirii decorului antropomorf pictat în spaţiul cucutenian. În
acest sens, trebuie stabilită mai întâi evoluţia lor cronologică, pe baza schemelor
cronologice propuse de diverşi autori17.
În urma analizei au fost stabilite cinci etape cronologice în evoluţia şi răspândirea
decorului antropomorf pictat pe ceramica Cucuteni-Tripolje (Fig. 3).
Cele mai timpurii reprezentări umane pe ceramică, făcute cu vopsea, apar în spaţiul
cucutenian în două aşezări de la sfârşitul etapei Cucuteni AB în bazinul Siretului, în
regiunea subcarpatică a Moldovei. Este vorba despre opt figuri descoperite la Traian–
Dealul Fântânilor şi Ghelăieşti. Toate aparţin tipului bitriunghiular, corpul fiind haşurat.
13
Zbenovič 1998, fig. 1.
14
Markevič 1981, 62.
15
Sintagmă propusă de Movša pentru siturile nord-nistrene.
16
Movša 1991, 46.
17
Dergačev 1980; Markevič 1981; Černyš 1982; Bikbaev 1994; Mantu 1998; Boghian 2001;
Tkačuk 2005.
36 STANISLAV ŢERNA
Pe trei figuri18 de la Traian sunt redate palmele cu doar trei degete. Reprezentările din
aceste două situri sunt considerate a fi un arhetip, pe baza căruia au şi evoluat ulterior
figurile antropomorfe pictate ale acestei culturi.
În faza următoare (etapa Cucuteni B1b-B2), numărul siturilor în care au fost
descoperite reprezentări antropomorfe pictate creşte. Din bazinul Siretului ne sunt
cunoscute 14 reprezentări provenite din aşezările de la Poduri şi Feteşti–Schit19. Acum
apar primele reprezentări pictate în bazinul Nistrului – zece figuri din patru situri:
Petreni20, Glavan21, Sofia VIII 22 şi Bernaševka 23. Iconografia figurilor devine mai variată,
dispare haşura şi apar primele reprezentări ne-bitriunghiulare. Pe vasele de la Sofia şi
Petreni figurile umane sunt pentru prima dată încadrate în contextul unor compoziţii
ornamentale complicate, ce includ reprezentări zoomorfe, simboluri de tipul „cruce în
cerc” ş.a. După V. Markevič24, aşezările din bazinul Nistrului aparţin grupei Petreni.
Cea de-a treia etapă (începutul Tripolje C1) include trei figuri ne-bitriunghiulare de
la Košilovcy-Oboz25 şi Ržišev26, ultima aşezare fiind singura care conţine reprezentări de
acest fel din regiunea de est a culturii (Nipru).
Celei de-a patra etape (începutul etapei C2 – faza Brînzeni, după Markevič) îi
aparţin majoritatea reprezentărilor antropomorfe pictate cucuteniene – 47 de figuri din
şapte aşezări27, marea lor majoritate fiind figuri bitriunghiulare. Apar o serie întreagă de
vase, pe care figurile umane sunt încadrate în veritabile scene (Brînzeni III, Costeşti IV)28,
pe unele dintre acestea, reprezentările antropomorfe fiind incluse pentru prima dată în
diferite câmpuri ornamentale, combinate cu figuri zoomorfe, spice, simboluri solare29.
18
Dumitrescu 1960; Cucoş 1970.
19
Monah, Dumitroaia 1996; Monah et alii 2003; Boghian, Ignătescu 2007.
20
Štern 1906.
21
Material inedit, se păstrează în MNAIM Chişinău. Aduc sincere mulţumiri şi pe această cale
d-lui V. Bikbaev pentru informaţii despre această descoperire.
22
Bikbaev 1996.
23
Tkačuk 1993.
24
Markevič 1981, tab.1.
25
Hadaczek 1914.
26
Hvojko 1904.
27
Cred ar fi binevenită aici o precizare despre reprezentările antropomorfe de pe un vas,
descoperit cu ocazia săpăturilor din situl de la Vărvăreuca XV. V. Markevič (1981, fig. 34,
12) a publicat un vas cu corpul sferic, pe care se disting patru figuri feminine cu mâinile
ridicate vertical, care, judecând după ilustraţie, sunt răspândite uniform pe întreaga suprafaţă
a vasului. Conform T. Movša, în total erau opt figuri (Movša 1991, 35). Vasul era datat cu
faza Cucueţi (Markevič 1981, tab.1). T. Tkačuk citează o comunicare a lui V. Bikbaev, care a
participat la cercetarea aşezării aşezării, conform căreia vasul respectiv aparţinea stratului
Brînzeni a sitului (Tkačuk, Mel’nik 2000, 131). Mai mult decât atât, conform unor informaţii
furnizate cu amabilitate de acelaşi V.Bikbaev, acest recipient este prezentat, în realitate, de un
singur fragment, pe care se află o singură reprezentare antropomorfă (cf. Bikbaev 1994, fig. 2,
16). Ilustraţia din lucrarea lui V. Markevič este doar o variantă posibilă de reconstrucţie a
întregii compoziţii.
28
Markevič 1981, fig. 72.
29
Markevič 1981, fig.59.
Poala rochiilor reprezentărilor feminine este decorată cu franjuri, femeile sunt deseori
figurate purtând un vas pe cap, iar unele figuri poartă măşti. Un loc aparte este ocupat de
două scene de vânătoare prezente pe ceramica de la Costeşti IV şi Ivaneţ30, ce furnizează
date interesante privind construcţia arcului din acea perioadă.
A cincia fază de evoluţie a figurilor antropomorfe pictate pe ceramica Cucuteni-
Tripolje datează din etapa finală a culturii Cucuteni B3 – Tripolje C2 (fazele Pre-
Gordineşti şi Gordineşti). Acestea sunt reprezentările singulare de la Cârniceni-Holm31,
Hancăuţi32 şi Chirileni33. Vasul descoperit în această ultimă aşezare corespunde fazei Pre-
Gordineşti. Pe unul dintre fragmentele păstrate ale acestui vas sunt pictate nouă figuri
feminine, ce merg (dansează?) în rând. Această „procesiune” este însoţită de reprezentări
zoomorfe. Caracteristică este o deformare a picioarele şi a gâtului, acestea fiind nefiresc
de lungi. Figurile sunt executate oarecum frivol, gâtul în unele cazuri nu se află pe poziţia
sa naturală – la mijlocul jumătăţii de sus a corpului – iar poziţia mâinilor nu corespunde cu
cea anatomică. Vasele din Hancăuţi şi Cârniceni aparţin fazei Gordineşti a Tripolianului
târziu. Reprezentarea de la Cârniceni păstrează, în linii generale, tradiţiile etapei
premergătoare în redarea corpului, în timp ce figura de la Hancăuţi este executată într-o
formă extrem de stilizată – o reprezentare antropomorfă alungită, cu mâinile drepte şi
puţin ridicate.
Etapele de evoluţie a reprezentărilor antropomorfe pictate pe ceramica de tip
Cucuteni-Tripolje propuse în prezenta lucrare au un conţinut atât cronologic, cât şi
iconografic, marcând transformarea acestor motive de la apariţia lor la răspândirea,
complicarea, stilizarea, schematizarea şi, în cele din urmă, la îndepărtarea de la arhetipul
bitriunghiular la etapa finală a cucutenianului tardiv. Fără îndoială, această schemă va
putea fi completată şi prelucrată într-un mod mai detaliat pe măsura apariţiei unor noi date.
30
Markevič 1981; Movša 1979.
31
Niţu, Chirica 1987.
32
Bikbaev 1990.
33
Dergačev 2005; Bikbaev 2007.
38 STANISLAV ŢERNA
Bibliografie
Bikbaev, V. 1990. Dannye k ritualu, svjaazannomu s ostavleniem Kukuten’- Tripol’skih pečei,

RPGTKU, 146-152
Bikbaev, V. 1994. Predgordineštskie pamjatniki tipa Kirilen’ v Severnoj Moldove, în
Drevnejšie obšnosti zemledel’cev i skotovodov Severnogo Pričernomor’ja. Tezisy
dokladov konferencii, Tiraspol, 64-69.
Bikbaev, V. 1996. Licevye amfory kul’tury Kukuteni-Tripol’e – eneolitičeskie modeli mira, în
Meždunarodnye otnošenija v bassejne Černogo Morja v drevnosti i srednie veka.
Tezisy dokladov konferencii. Rostov-na-Donu, 16-21.
Bikbaev, V. 2007. Raspisnaja amfora so scenami ritual’nyh tancev s pozdnetripol’skogo
poselenija u sela Kirileni (raion Syngerej, Respublika Moldova), în Sesiunea
ştiinţifică a Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei (ediţia a
XVII-a), 18-19 octombrie 2007. Rezumatele comunicărilor, Chişinău, 12-13.
Boghian, D. 2001, Quelques considérations sur les aspects régionaux du complexe Cucuteni-
Tripolye, MemAntiq 22, 71-115.
Boghian D., Ignătescu S. 2007, Quelques considérations sur un vase Cucuteni B aux
représentations anthropomorphes peintes, découvert à Feteşti – La Schit (dép.
de Suceava), Codrul Cosminului 13, Iaşi, 3-12.
Černyš, E. 1983. Eneolit Pravoberežnoj Ukrainy i Moldavii, în Eneolit SSSR, Moscova.
Cucoş, Şt. 1970, Reprezentări antropomorfe în decorul pictat cucutenian de la Ghelăieşti (jud.
Neamţ), MemAntiq 2, 101-114.
Dergačev, V. 1980. Pamjatniki pozdnego Tripol’ia. Opyt sistematizacii, Chişinău.
Dergačev V. (coord.) 2005, Din patrimoniul Muzeului de Arheologie şi Etnografie al
Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Set de ilustrate, Chişinău.
Dumitrescu, H. 1960, Antropomorfnye izobrajenia na sosudah iz Traiana, Dacia, N.S. 4, 31-51.
Hadaczek, Ch. 1914, La colonie industrielle de Koszyłowce (around. t. de Zaleszczyk) de
l’époque énéolithique. Album des fouilles, Léopol.
Hvojko, V. 1904. Raskopki 1901g. v oblasti Tripol’skoy kul’tury, în Zapiski otdelenija russkoj i
slavjanskoj arheologii Imperatorskogo Russkogo arheologičeskogo obšestva, 5,
2, Sankt-Peterburg, 1-25.
Lazarovici, C.-M. 2005, Anthropomorphic statuettes from Cucuteni-Tripolye: some signs and
symbols, în Budja, M. (ed.) Documenta Praehistorica XXXII, Ljubljana, 145-154.
Mantu, C.-M. 1998, Cultura Cucuteni. Evoluţie, cronologie, legături, Piatra-Neamţ.
Markevič, V. 1981. Pozdnetripol’skie plemena Severnoj Moldavii, Chişinău.
Monah, D. 1997, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolje, Piatra-Neamţ.
Monah D., Dumitroaia Gh. 1996, Un vase à silhouettes anthropomorphes peintes découvert a
Poduri – „Dealul Ghindaru” (dép. de Bacău), în Cucuteni aujourd’hui, BMA 2,
39-48.
Monah D., Dumitroaia Gh., Monah F., Preoteasa C., Munteanu R., Nicola D. 2003, Poduri-
Dealul Ghindaru. O Troie în Subcarpaţii Moldovei, Piatra-Neamţ.
Movša, T.,G. 1979, Novye dannye po ideologii Tripol’sko-Kukutenskih plemen, în
Pervobytnaja Arheologija. Poiski i nahodki, Kiev, 185-198.
Movša, T. 1981, Antropomorfnye sjužety na keramike kul’tur Tripol’sko-Kukutenskoj obšnosti,
în Duhovnaja kul’tura drevnih obšestv na territorii Ukrainy, Kiev, 34-47.
Niţu, A., Chirica, V. 1987, Deux vases cucuteniens aux caractères anthropomorphes
récemment découvertes dans la dèp. de Iaşi, în La civilisation de Cucuteni en
contexte européen, Iaşi, 287-288.
Štern, E., R. 1906, Doistoričeskaja grečeskaja kul’tura na juge Rossii, în Trudy XIII
Arheologičeskogo s’ezda v Ekaterinoslave v 1905g, 1, Moscova, 9-95.
Tkačuk, T. 1993, Znakova sistema Tripil’skoj kul’tury, ArheologijaKiev 3, 91-100.
Tkačuk T. 2005, Lokal’no-hronologičeskie gruppy kul’tury Kukuteni etapov B1 i B2 v
Rumynskoj Moldove, Stratum Plus 2, 204-255.
Tkačuk, T., Mel’nik Ja. 2000, Semiotičnij analiz Trip’l’sko-Kukutenskih znakovih sistem
(mal’ovannij posud), Ivano-Frankovsk.
Zaharia, N. 1964, Două vase pictate din grupul Horodiştea-Folteşti descoperite în raionul Iaşi,
ArhMold 3, 439-444.
Zbenovič, V. 1998, Zoomorfnye motivy v rospisi keramiki kul’tury Tripolie-Kukuteni,
ArheologijaKiev 4, 64-78.
Stanislav Ţerna,
Institutul Patrimoniului Cultural
al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
Centrul Arheologie,
Str. Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, nr. 35,
MD 2012,
Chişinău,
Republica Moldova.
ternastas@mail.ru
Corpus-ul reprezentărilor antropomorfe pictate de pe ceramica culturii Cucuteni-Tripolie
Cantitatea de
Bazinul
Denumirea sitului Etapa reprezentări Bibliografie
fluviului
antropomorfe
1 Bălteni Cucuteni B Prut 2 Zaharia 1964.
2 Bernaşevka Cucuteni B Nistru 2 Tkaciuk 1993.
3 Brînzeni III Cucuteni B Prut 23 Markević 1981.
4 Cârniceni-Holm Cucuteni B Prut 1 Niţu, Chirica 1987.
Dergacev (coord.)
5 Chirileni III Cucuteni B Nistru 16
2005; Bikbaev 2007.
6 Costeşti IV Cucuteni B Prut 8 Markević 1981.
Boghian, Ignătescu
7 Feteşti-Schit Cucuteni B Siret 2
2007.
8 Ghelăieşti-Nedeia Cucuteni AB Siret 4 Cucoş 1970.
9 Glavan Cucuteni B Nistru 2 inedite
10 Hancăuţi Cucuteni B Prut 1 Bikbaev 1990.
Jvaneţ-Lîsaia
11 Cucuteni B Nistru 8 Movşa 1979, 1991.
Gora
12 Jvaneţ-Şovb Cucuteni B Nistru 2 Movşa 1991.
13 Koşilovţî-Oboz Cucuteni B Nistru 1 Hadaczek 1914.
14 Neporotovo Cucuteni B Nistru 2 ETŢ, vol.2, 21, fig.1.
15 Petreni Cucuteni B Nistru 2 Ştern 1906.
Monah, Dumitroaia
16 Poduri Cucuteni B Siret 12 1996; Monah et alii
2003.
17 Rjisev Cucuteni B Nipru 2 Hvoiko 1904.
Sofia VIII - La
18 Cucuteni B Nistru 4 Bikbaev 1996.
Moină
Traian-Dealul
19 Cucuteni AB Siret 4 Dumitrescu 1960.
Fântânilor
20 Văratik Cucuteni B Prut 1 Markević 1981.
Markević 1981.
21 Vărvăreuca XV Cucuteni B Nistru 1
Bikbaev 1994.
40 STANISLAV ŢERNA
Fig. 1. Reprezentările antropomorfe pictate de pe ceramica Cucuteni-Tripolje

(A – bitriunghiulare; B – ne-bitriunghiulare). 1 – Ghelăieşti (după / nach Cucoş 1970),
2 – Traian (după / nach Dumitrescu 1960), 3 – Poduri (după / nach Monah et alii 2003),
4 – Ivaneţ (după / nach Movša 1991), 5 – Košilovcy (după/ nach Hadaczek 1914), 6 – Sofia
VIII (după / nach Bikbaev 1996), 7 – Hancăuţi (după / nach Bikbaev 1990), 8 – Chirileni
(după / nach Dergačev 2005).
Abb. 1. Gemaltea anthropomorphe Darstellungen auf der Keramik der Cucuteni-Tripolie
Kultur (A – dreieckige; B – nicht dreieckige Darstellungen).
Fig. 2. Răspândirea figurilor antropomorfe pictate din cultura Cucuteni-Tripolje.

Abb. 2. Verteilung der gemalten anthropomorphen Darstellungen der Cucuteni-Tripolie Kultur.
42 STANISLAV ŢERNA
Fig. 3. Faze în evoluţia decorului antropomorf pictat de pe ceramica Cucuteni-Tripolje.

Abb. 3. Phasen I-V in der Entwicklung der gemalten anthropomorphen Darstellungen
der Cucuteni-Tripolie-Kultur.
TERRITOIRES NÉOLITHIQUES AU MOMENT OÙ APPARAÎT LA PREMIÈRE
MÉTALLURGIE: LE RÔLE DES FORTIFICATIONS ET DES ENCEINTES DANS
LE CHALCOLITHIQUE DU MIDI DE LA FRANCE
Laurent Carozza, Jean-Michel Carozza,

Albane Burens-Carozza, Cristian Micu, Mihai Florea
Résumé : L’objet de cet article est de porter une réflexion méthodologique sur l’utilisation des
Systèmes d’Information Géographiques appliqués à l’étude d’un petit territoire du Midi de la France
durant la période Chalcolithique, c’est-à-dire entre 3200 et 2200 B.C. Il s’agira plus particulièrement de
s’interroger sur la place tenue par les enceintes et les fortifications dans l’organisation des territoires,
alors que s’impose l’exploitation de ressources cuprifères.
Rezumat : Obiectivul acestui articol este acela de a prezenta o reflecţie metodologică asupra
utilizării Sistemului Informatic Geografic în cazul cercetării unui mic teritoriu din zona Midi (Franţa), cu
aplicaţie pentru perioada Chalcolitică (3200 – 2200 a.Chr.). Autorii studiului au urmărit în special
problema locului pe care l-au ocupat fortificaţiile în organizarea teritoriului, în directă legătură cu
activităţile de exploatare a resurselor de cupru.
Cuvinte cheie : Chalcolitic, Sistem Informatic Geografic, fortificaţii
Mots clefs : Chalcolithique, Système d’Information Géographique, fortifications
L’une des caractéristiques du phénomène de transformation des sociétés de la fin du

Néolithique, au moment où apparaissent les premiers métaux (Chalcolithique), est de voir
s’opérer concomitamment des changements sociaux (hiérarchisation et apparition d’élites
sociales) et environnementaux (changements climatiques). La recherche s’est longtemps focalisée
sur la prévalence de l’un des facteurs et cette posture est aujourd’hui abandonnée au profit
d’approches intégrées privilégiant les mécanismes interactifs et de co-évolution. L’apparition de
la métallurgie au sein des communautés agro-pastorales néolithiques constitue à cet égard une
étape essentielle de ce processus, qualifiée de „révolution chalcolithique” par certains chercheurs.
Cette étape de l'évolution des sociétés voit se développer, partout en Europe, mais à des périodes
chronologiques différentes, un même processus de mutation qui se caractérise notamment par des
formes particulières d’appropriation et de gestion des espaces agro-sylvo-pastoraux. Si la maison
joue un rôle central pour appréhender les changements qui touchent la société chalcolithique, les
configurations spatiales des sites constituent une autre source de l’archéologie pour appréhender
l’organisation des sociétés disparues. La portée du paramètre spatial est liée à son caractère
inextensible, les ressources naturelles y sont inégalement réparties. Les formes d’occupation de
l’espace sont autant d’informations propres à traduire un modèle socio-économique. La zone du
Bas Danube et des Balkans est, en Europe, l’un des creusets les plus féconds du phénomène de
„Chalcolithisation”. En méditerranée occidentale, ce processus se produit avec un décalage
chronologique important. Bien qu’il n’existe pas de connexions directes entre ces aires
culturelles, le processus connaît des convergences évidentes, notamment en matière de gestion et
d’organisation des espaces. Il s’applique à deux domaines particuliers: le maillage et la
hiérarchisation de l’habitat; l’environnement et la construction des paysages.
Voici exprimé en quelques lignes une partie du projet de recherche que nous conduisons
dans le cadre d’un projet commun avec nos collègues roumains (PHC Brancusi intitulé Du
Néolithique à l'âge du Bronze : convergences et dissemblances des processus de
transformation des sociétés Ministère des Affaires Etrangères Français / Ministère de
l’Education et de la Recherche Roumain).
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 43 - 76

44 L. CAROZZA, J.-M. CAROZZA, A. BURENS-CAROZZA, C. MICU, M. FLOREA
L’objet de cet article est de porter une réflexion méthodologique sur l’utilisation des
Systèmes d’Information Géographiques appliqués à l’étude d’un petit territoire du Midi de la
France durant la période Chalcolithique, c’est-à-dire entre 3200 et 2200 B.C. Il s’agira plus
particulièrement de s’interroger sur la place tenue par les enceintes et les fortifications dans
l’organisation des territoires, alors que s’impose l’exploitation de ressources cuprifères.
Notre propos se fondera pour parti sur les résultats de la fouille conduite sur l’habitat
néolithique final du Puech Haut (Paulhan, Hérault), fouille qui a permis de proposer un
scénario relatif à la mutation des sociétés du 3ème millénaire avant notre ère dans la moyenne
vallée de l’Hérault, au moment où éclos la première métallurgie. La publication
monographique du site archéologique permet de disposer d’une analyse détaillée des stades
d’évolution de l’habitat dans son territoire1. Les transformations de l’architecture, de la culture
matérielle, de l’économie agro-pastorale et de la consommation des matières premières sont
inscrites dans une trame de temps induite par ce processus. Si les modifications du statut des
habitats fortifiés du Puech Haut peuvent être aisément appréhendées, leur implication sur
l’organisation et les modifications du paysage demeurent plus délicates à estimer. D’une vision
cartographique simple, le type d’approche que nous avons développé nécessite de créer des
représentations qui tiennent compte de la morphologie des espaces et des types d’activités
générés par celui-ci. En développant une modélisation sous SIG, notre objectif est de proposer
une lecture dynamique de ce territoire, tel qu’il apparaît sous la forme d’un réseau de sites
interconnectés, et d’en proposer une représentation. En croisant des données sociales et
environnementales, nous proposons de confronter les hypothèses et leurs représentations.
1. Enceintes et fortifications : une position centrale dans l’organisation des

territoires ?
Les enceintes constituent une source d’information privilégiée pour décrire des
phénomènes de segmentation et de hiérarchisation sociale, au sein de groupes humains où
l’affichage et le contrôle économique sont considérés comme des phénomènes essentiels. Le
rôle assigné aux fortifications dans l’établissement de modèles, c’est-à-dire celui d’une position
centrale révélatrice de l'organisation des territoires2, contribue à privilégier leur prise en
compte dans l’analyse de l’occupation de l’espace. Considérées comme une manifestation
collective, au même titre que les grands monuments funéraires, certaines enceintes revêtent des
aspects plus symboliques que fonctionnels3. L’objet des paragraphes qui suivent est de dresser
un bilan documentaire et de proposer une lecture diachronique du phénomène des enceintes en
Languedoc (Fig. 9).
En Languedoc central, entre les vallées de l’Orb et de l’Hérault, des multiples
prospections et fouilles ont mis en évidence de très nombreux habitats pourvus d’un dispositif
de délimitation. En Languedoc central, quelques sites ont fait l’objet d’explorations
ponctuelles, seul l’éperon de Roquemengarde, à Saint-Pons de Mauchiens, Hérault4 et le site de
la Croix-Vielle à Montblanc, Hérault5 ont été appréhendés sur une grande surface (Fig. 10).
1
Carozza et alii 2005.
2
Hagget 1965; Pétrequin et alii 1996.
3
Vaquer 2001.
4
Guilaine, Coularou 1987; Guilaine et alii 1989.
5
Espérou et alii 1996.
Territoires néolithiques au moment où apparaît la première métallurgie (...) de la France 45
Le site de Roquemengarde occupe un éperon rocheux qui fait face à la colline du Puech
Haut – dont il est distant de 4,5 km – et surplombe la vallée de l’Hérault. Le dispositif de
délimitation de l’habitat est matérialisé par un fossé long de près de 75 mètres, dont la
particularité est de posséder, au sein du creusement même et le long de sa partie interne, une
élévation en pierre sèche. Celle-ci, particulièrement lisible, témoigne de la présence d’une
structure de pierre et de terre qui s’apparente à un rempart. La datation effectuée dans le fossé
laisse supposer que son érection serait intervenue durant les derniers siècles du 4ème millénaire
avant notre ère : Ly 4415, 4470±15 B.P., soit 3530 à 2880 B.C. De ce point de vue, cette
structure peut être estimée contemporaine des phases 1 et 2 de l’occupation du Puech Haut.
Le dispositif de délimitation qui barrait l’éperon de Roquemengarde était constitué d’un
fossé doublé d’un rempart formé par un mur en élévation sur la partie interne de l’habitat. Le
parement préservé atteste de l’aspect très soigné de cette structure, de la fin du 4ème millénaire
avant notre ère. Il est toutefois probable que d’autres modes de limitation, tels qu’une
palissade, aient pu antérieurement former une enclosure. Pour évaluer l’ampleur de la
fortification du site de Roquemengarde, il faut rappeler que le fossé est excavé dans les
horizons calcaires, ou molassiques compacts, du substratum. Le travail de terrassement a
nécessité un réel investissement de carrier. Le calibrage des blocs calcaires et leur appariement
au moment de la construction des parements représentent un fort investissement en temps.
D’autres éperons barrés sont attestés en Languedoc central. Sur le site d’habitat de
Puech Badieu à Mèze, Raymond Montjardin et Daniel Rouquette ont pu réaliser de larges
fenêtres. L’éperon, bordé de petites falaises, est barré par un fossé, large de plus de deux
mètres, dont le sommet du remplissage comporte des apports pierreux massifs. Ces derniers ont
pu participer à un dispositif de type rempart ou levée de terre. Les décapages conduits au sein
de l’enceinte dévoilent l’existence de probables bâtiments au plan en abside et aux murs
porteurs à double parement, dont la base au moins est constituée d’assises de pierres sèches.
Cet exemple atteste, une fois encore, l’emploi de la pierre dans l’architecture domestique, peut-
être en association avec la terre. La publication de cette fouille précisera le cadre structurel et
chronologique de ces découvertes, témoins d’un site important, tant par le degré de
conservation des structures architecturales que par la qualité des mobiliers mis au jour6.
Sur le site de la Briffaude-Basse à Montagnac, un fossé barrant un petit éperon a pu être
repéré au moment de l’arrachage d’une partie du vignoble (prospection Club Archéologique de
Montagnac). Les ramassages opérés sur des indices pédologiques ont mis en lumière un
creusement linéaire, supposé former un fossé. En l’absence de fouilles, seul le mobilier permet
de dater cette structure, et diverses fosses associées, de la première moitié du 3ème millénaire
avant notre ère.
Lors de l’opération d’archéologie préventive „Gazoduc – Artère du Midi”, une structure
formée de fossés interrompus a été fouillée sur le site des Hermes à Bélarga (fouille F. Cavalin,
étude L. Carozza). Le site est implanté sur le rebord ouest d’une terrasse formée d’alluvions
anciennes datées du Pléistocène moyen. Il domine ainsi de 20 à 30 m le lit actuel de l’Hérault
et sa basse plaine. Repéré sur sa marge orientale lors de la prospection pédestre préliminaire, il
s’étend sur une longueur d’environ 150 m et s’organise selon une répartition bipolaire.
La fouille des Hermes a révélé une structure en creux linéaire. Excavé dans les sols
graveleux de la terrasse, ce fossé polylobé est le produit de creusements multiples. La majeure
6
Pouilleul 2001.
partie du comblement est constituée de blocs calcaires concentrés le long de la paroi interne du
fossé. De fortes analogies ont été observées avec les sites contemporains voisins. La présence
de ces blocs pourrait ainsi résulter, à l’image du site de Roquemengarde, de l’effondrement
d’un mur en pierre sèche dont nous ignorons la position primaire.
D’autres formes d’enceintes, à fossé continu celles-ci, ont été découvertes dans le Biterrois,
notamment à l’occasion des recherches menées par Jean-Luc Espérou7. Les observations ont été
pour la plupart réalisées au moment de l’arrachage de vignes; les données dont nous disposons étant
tributaires de ce mode d’observation. De nombreuses enceintes présentent un plan de forme ovalaire
(Fig. 10). L’enceinte fossoyée du Peiras de l’Hermitage à Servian, de plan elliptique, pourrait
atteindre 100 mètres dans son plus fort développement8. La présence d’un second fossé et de
structures ponctuelles, creusées à l’extérieur de l’enceinte, est à souligner. La contemporanéité de
ces structures n’est cependant pas assurée, notamment en raison de la présence de mobilier
protohistorique. Le site de la Croix de Fer à Espondeilhan (Hérault) est ceinturé d’un fossé de plan
ovalaire, peut-être interrompu. Ses dimensions sont très réduites (moins de 50 m de
développement). Les sites de Campagne à Abeilhan et de Fontarèche à Caux (Hérault) présentent
des caractères très proches. Leur datation demeure mal assurée. D’autres enceintes ont des
proportions plus importantes; leur plan ovalaire est plus complexe. À Lieuran-les-Béziers (Hérault),
le site de Grand Bosc a été repéré à l’occasion de plusieurs charruages. L’enceinte, de plan ovalaire,
est interrompue par une large porte, probablement doublée d’un second fossé qui pourrait former
une chicane ou une antenne. L’aménagement d’un dispositif d’entrée est également avéré sur le site
des Mourguettes à Portiragnes dans l’Hérault9 où l’enceinte, de plan probablement ovalaire, se
caractériserait par un accès dit en „pince de crabe”. La qualité de conservation du site ne permet
cependant pas de certifier l’existence d’une telle structure.
La région biterroise a livré d’autres sites sur lesquels on soupçonne la présence d’une
enceinte: l’Estagnol à Tourbes, Sainte-Suzanne à Puimission, La Grande Prèpe à Servian,
Hérault10. En l’absence de décapages extensifs, la forme et l'attribution chronologique de ces
habitats doivent être considérées avec prudence.
Les recherches conduites sur le site de la Croix Vieille à Montblanc (Hérault) ont révélé
une enceinte au plan quadrangulaire, de 80 m sur 60 m11. Le décapage, conduit sur une portion
de l’enceinte, a mis au jour un fossé aux dimensions et au comblement variables. L’une des
particularités des comblements, outre la présence de rejets domestiques, est de comporter des
dépôts particuliers de faune (crâne de bovidés) et d’une stèle. L’atypicité de ces dépôts a incité
les fouilleurs à s’interroger sur le statut de certains grands sites ceinturés. Si l’aspect
domestique est indéniable, l’organisation interne du site demeure mal connue: existence
potentielle de bâtiments, morphologie du dispositif de délimitation (…). La présence de deux
fosses à l’intérieur de l’enceinte semble liée aux processus érosifs qui ont occasionné la
disparition des creusements les plus superficiels. Le site de la Croix Vieille illustre toute la
complexité d’appréhender un habitat, alors même que les structures sont rares, et que nombre
de matériaux sont découverts en position secondaire.
7
Espérou 1989.
8
Prades, Arnal 1965.
9
Grimal 1989.
10
Espérou 1989.
11
Espérou, Roques 1994; Espérou et alii 1996.
Nous pouvons conclure sur le chapitre des fortifications et des enceintes en soulignant que
le Languedoc central connaît, à la charnière du 4ème et du 3ème millénaire avant notre ère, un
mouvement semblable à celui mis en évidence en Languedoc occidental. L’émergence de sites
ceinturés et fortifiés datant du Néolithique final traduit une structuration sociale et une
réorganisation des territoires. Pour mieux analyser ce phénomène, nous allons analyser le schéma
d’évolution des dispositifs de délimitation des habitats du Puech Haut (Paulhan), qui conduit
d’une palissade à une véritable fortification, procède de ce phénomène. Au terme de notre travail,
nous devrons établir si ce phénomène relève ou non de la mise en place d’un système, et par voie
de conséquence, déterminer s’il existe de fortes corrélations entre les formes d'occupation de
l’espace et les transformations des modes de production et de consommation.
2. Territoires néolithiques dans la moyenne vallée de l’Hérault durant le 3ème

millénaire avant notre ère
La moyenne vallée de l’Hérault a fait l’objet, ces 15 dernières années, d’une
intensification de la recherche. La multiplication des opérations d’archéologie préventive et
plus particulièrement le suivi des linéaires (gazoduc, autoroute A75) ont renouvelé en
profondeur la documentation relative à l’habitat et à l’occupation des sols durant le 3ème
millénaire avant notre ère (Fig. 1). Ces travaux ont largement bénéficié des fouilles extensives,
notamment de celle conduite sur l’habitat fortifié du Puech Haut à Paulhan12. L’étude de ce site
a été menée, dès l’amorce de la fouille, dans l’optique de déterminer la nature des liens
unissant, dans une même zone, ressources en cuivre et habitats fortifiés contemporains des
exploitations minières préhistoriques13. La démarche mise en œuvre a notamment consisté à
découpler l’ensemble des paramètres enregistrés lors de la fouille, de manière à en conduire
l’analyse spécifique dans le temps et dans l’espace (temps processus / durées sociales). Le parti
pris était de s’inscrire dans une démarche où „le temps-référence ne masque plus le temps-
processus” 14, et de travailler sur la structure cyclique du phénomène observé. Compte tenu de
la spécificité de la démarche archéologique, le travail sur le temps et la durée a été élaboré par
l’intermédiaire des variables stylistiques des céramiques. Selon une méthodologie éprouvée
chacun des ensembles fouillés a fait l’objet d’une sériation typologique. L’inscription dans la
longue durée a été validée par des datations absolues. La confrontation avec le modèle chrono-
culturel en vigueur a permis de matérialiser 4 phases d’occupations, appartenant toutes au
Néolithique final (fin du 4ème millénaire / 3ème millénaire avant notre ère).
2.1. Le site
Le site du Puech-Haut, situé en rive droite de l’Hérault, occupe sur 15 ha le sommet
d’une colline dominant la vallée de d’environ 50 m (Fig. 2). Ce relief, peu prononcé, est
entaillé dans des formations pliocènes. Si les versants est et sud forment des glacis à faible
pente, les versants nord et nord-ouest sont plus abrupts; les formations argileuses et
carbonatées constituent des surplombs résistants. La colline est bordée au Nord-Est par le
ruisseau de Candaurade, et au Sud-Ouest par celui de Roujac. Ces deux talwegs,
perpendiculaires à l’Hérault, sont de nos jours actifs par temps de pluies.
12
Carozza et alii 2005.
13
Carozza 2000.
14
Bertand 2000.
L’opération archéologique a été menée sur une surface légèrement supérieure à 2

hectares. Elle a exclusivement livré des structures en creux: creusements linéaires
correspondants à des fossés, fosses ponctuelles témoignant de l’implantation d’aménagements
domestiques de types silos, cuvettes et trous de poteau (Fig. 3). Au total, près de 280 structures
ont été mises au jour tant à l’intérieur qu’à l’extérieur d’un espace ceinturé par les fossés.
Prise dans sa globalité, l’enceinte du Puech Haut est formée d’un faisceau de fossés dont on
peut estimer la longueur à près de 400 mètres linéaires. Cette estimation est minimale et ne tient
compte ni de la chronologie relative de chacune des structures, ni des re-creusements potentiels.
2.2. Transformation de l’enceinte et changement du statut de l’habitat du Puech Haut
L’analyse conjointe du plan de l’enceinte, des structures d’habitat et du contenu des fosses
dépotoirs a permis de proposer un scénario de synchronisation des principales étapes de
l’occupation du site. Cette démarche se fonde sur l’analyse de chacun des faits archéologiques dont
le mobilier a permis une attribution chronologique à l’une des quatre étapes d’occupation du site.
Pour affiner cette démarche, nous avons sélectionné des variables quantitatives et
qualitatives qui, une fois pondérées, permettent d’établir le poids et la fonction des unités prises en
compte. Au Puech Haut, ce mode de pondération permet par exemple de limiter l’importance du
biais induit par la durée de chacune des phases d’occupation. Cette approche nécessite:
- de quantifier l’ensemble des éléments mis au jour dans les dépotoirs et de les pondérer
en fonction du volume fouillé;
- d’apprécier la quantité des restes par type d’activité, de manière à définir le nombre et
le degré de complexité des activités (effectifs pondérés par le volume fouillé);
- de définir le degré de participation aux réseaux d’échanges à différentes échelles spatiales;
- de prendre compte le potentiel en ressources naturelles proches.
L’ensemble de ces critères doit permettre, pour chaque phase d’occupation, de
caractériser son intégration dans un maillage territorial et de définir sa participation à
différentes échelles spatiales (du local au supra-régional).
2.2.1. Unités de temps et d’espaces: une fortification au plan pré-établi
L’analyse dans le temps et dans l’espace du dispositif de délimitation (enceintes) des
habitats néolithiques du Puech Haut témoigne d’une permanence du plan des fortifications.
L’édification de lignes de fossoyages a largement tiré parti des spécificités de la topographie de
la colline du Puech Haut, dont la partie sommitale s’inscrit dans un hexagone (Fig. 4). Le plan
cumulé des différents dispositifs de limitation de l’espace, au fil des occupations, s’intègre
ainsi dans ce cadre prédéfini (Fig. 5). La structuration du plan est dictée par les
développements semi-circulaires des fossés formant des „bastions”. Au nombre de huit, ces
structures ne répondent pas à une disposition aléatoire mais participent d’une réelle stratégie
d’élaboration du plan. Certains bastions sont en effet disposés en vis-à-vis, de manière à former
des symétriques: c’est le cas des structures 3 et 5, 2 et 6, 1 et 7. Tout porte à croire que leur
implantation a été déterminée en amont du travail d’excavation. De la même manière, la
position des structures 2 et 6, légèrement en retrait de l’axe déterminé par les structures d’angle
(1 et 3; 5 et 7), accrédite l’hypothèse d’un plan pré-établi. L’emplacement de la structure 8
semble, quant à lui, déterminé par une volonté d’exploiter au mieux la surface plane
circonscrite par l’hexagone précédemment décrit.
La position des portes révèle une gestion particulièrement raisonnée du plan. Les deux
portes principales sont positionnées en vis-à-vis, alors que deux petits dispositifs sont disposés
aux angles nord-ouest et sud-ouest de l'enceinte.
2.2.2. L’occupation du Néolithique final 1 : une enceinte palissadée
Les traces de l’enceinte primitive sont rares, car les re-creusements successifs ont
provoqué de profonds remaniements (Fig. 6). Seuls deux segments de fossés ont révélé des
creusements étroits et peu profonds, s’apparentant à des tranchées de palissade. La dynamique de
comblement, constituée d’un matériel aux caractères très proches de celui de l’encaissant, révèle
une structure au remplissage rapide. La présence de quelques blocs et d’un trou de poteau
accrédite l’hypothèse de l’implantation d’une palissade. Ces deux segments de tranchée de
fondation sont l’un comme l’autre recoupés par des fossés au profil en V. La datation de cet état
de la fortification est fragile. Elle se fonde tout d’abord sur l'antériorité du dispositif palissadé sur
un système de délimitation fossoyé de l'habitat, démontré par des recoupements manifestes. Le
synchronisme entre les structures d’habitat datées du Néolithique final 1 et l’état palissadé de la
fortification repose seulement sur la présence de quelques éléments céramiques caractéristiques.
À l’instar de l’ensemble des occupations ultérieures du Néolithique final 2 et 3, les structures
domestiques sont situées à l’intérieur comme à l’extérieur de l’espace ceinturé (Fig. 7). La
concentration de trous de poteau, dont l’un au moins a été daté du Néolithique final 1, suppose
l’implantation d’unités d’habitations. L’analyse du contenu des fosses dépotoirs associées démontre,
par la nature des assemblages (fortes occurrences entre l’industrie de broyage, l’outillage lithique et
osseux), que nous sommes en présence d’unités domestiques. La distribution de ces assemblages,
tant à l’intérieur qu’à l’extérieur de la palissade, sous-tend l’existence de plusieurs unités
domestiques. Le contenu des dépotoirs se caractérise par une très forte densité de rejets
domestiques. Les structures découvertes sont des cuvettes atypiques et des fosses. S’il est probable
que certaines s’apparentent à des structures de conservation, aucun silo n’a été identifié. Cette
particularité peut être corrélée avec le nombre important de fragments de grands récipients en terre
crue (Fig. 11). Nous avons interprété ce trait comme l’indicateur du stockage des céréales à
l’intérieur des unités domestiques. L’importance des céréales est également soulevée par la forte
densité du matériel de mouture, ainsi que celle des porcins dans l’alimentation carnée. Parmi les
autres points marquants, on note l’importance de l’outillage au sein des assemblages, et plus
particulièrement des lames polies et de l’outillage osseux. L’industrie lithique se singularise par
l’importance des matières premières d’origine lointaine et régionale, au vu des sources
d’approvisionnement en silex local. Cette situation est suffisamment originale pour être soulignée,
car la part des matières premières „exotiques” décroît de manière significative durant le Néolithique
final 2 et 3. L’ensemble des éléments mis au jour décrit une économie de type agro-pastorale
fortement recentrée sur un mode de production domestique.
Les données chronologiques absolues et relatives portent à croire que cette première
occupation s’est déroulée durant la seconde moitié du 4ème millénaire avant notre ère, et
probablement durant les derniers siècles de cette période.
2.2.3. L’occupation du Néolithique final 2: une enceinte fossoyée
Dans cette seconde étape, la morphologie de l’enceinte s’affirme par le creusement d’un
large fossé recoupant partiellement le tracé initial (Fig. 6). Lors de cette phase, la structure
adopte sa forme définitive. Le plan est régi par l’emplacement de bastions et par l’implantation
de quatre portes. Deux antennes ont été adjointes au dispositif primitif, dans le but probable de
renforcer les portes principales.
Les fossés possèdent une morphologie très variable. Si la plupart d’entre eux présente
un creusement au profil en V évasé, d’autres forment un U. Les dynamiques de remplissage
traduisent un comblement opéré en milieu ouvert et impliquent la remobilisation de matériaux
préalablement excavés, suggérant par là même la présence d’une levée de terre sur la partie
interne de l’enceinte.
Cette étape de l’occupation se caractérise par un accroissement notable du nombre des
structures en creux identifiées, et notamment des silos et des grandes fosses de stockage (Fig. 8).
L’accroissement de leur nombre s’accompagne d’une diminution significative des récipients en
terre crue et traduit un mode de gestion externe aux unités d’habitat, totalement différent de
celui mis en évidence pour le Néolithique final 1. Le nombre de silos révèle des capacités de
stockages en augmentation et la part croissante de la culture des céréales dont témoigne
l’importance du nombre des pièces de moutures (Fig. 11). On observe simultanément la
diminution significative de la part des porcins et une augmentation de la densité des restes
d’ovicaprins (Fig. 12). Des sites de plaine – tel celui du Bousquetas à Paulhan15 dont la
particularité est de regrouper sur un petit périmètre des structures d’ensilage – pourraient
traduire une spécialisation agricole.
Si l’on observe au Puech Haut un accroissement du nombre des structures, la densité
des rejets tend néanmoins à décroître. Ce fait pourrait traduire soit un étalement de la durée
d’occupation, soit une densification de la trame de l’habitat, tant à l’intérieur qu’à l’extérieur
de l’enceinte. L’analyse de la composition des dépotoirs révèle des assemblages domestiques
qui associent de façon privilégiée, à l’image de la période précédente, le matériel de mouture et
les outillages osseux et lithiques. Les ressources minérales utilisées sont pour l’essentiel
constituées de matières premières locales et de silex issus des costières gardoises. Cette
transformation des réseaux d’acquisition, et notamment la mise à contribution du Languedoc
oriental et de la basse vallée du Rhône, doit être mise en parallèle avec l’extension orientale du
faciès céramique de la vallée de l’Hérault (style des Vautes). L’émergence d’un style
céramique dans la vallée de l’Hérault, démarqué des groupes de Ferrières et de Fontbouisse,
caractérise une recomposition de l’espace au profit de la partie centrale du Languedoc.
L’accroissement du nombre des enceintes et des habitats fortifiés accompagne indéniablement
ce processus de transfert culturel.
2.2.4. Le Néolithique final 3: une fortification
À l’approche du milieu du 3ème millénaire, le plan de l’enceinte connaît un
bouleversement structurel via la suppression de l’une des petites portes, et l’accroissement de
la surface enclose (Fig. 6). L’une des antennes est alors reliée à un bastion et forme une
excroissance. Si le plan de l’enceinte se trouve ponctuellement modifié, la structure même du
dispositif de délimitation connaît une évolution. Les fossés sont partiellement recreusés, leur
profil en V est plus abrupt, les dynamiques de remplissage diffèrent. La présence de nombreux
blocs calcaires, formant parfois des amas denses et homogènes, impliquerait l’existence initiale
d’une structure en élévation, effondrée dans le fossé. Certaines coupes illustrent ce phénomène
par le pendage des blocs et la formation d’accumulations en „pile d’assiette” qui révèle la
présence d’un parement. L’enceinte pouvait constituer un véritable rempart de pierres et de
terre dont l’élévation peut être estimée à minima plus de 1,60 m. Des portions de fossés, qui ne
revêtaient alors plus aucune fonction de délimitation, servent de dépotoirs (Fig. 9). Les
15
Carozza, Viallet 1998.
premiers éléments de réflexion incitent à formuler l'hypothèse de la transformation du statut du

site, transformation perceptible dans l’édification d’une véritable fortification qui a nécessité le
transport de plus de 200 mc de roches pour confectionner les parements.
2.2.5. Le Néolithique final 4: une occupation mal définie
L’effondrement massif du mur d’enceinte marque l’abandon du site. La structure est
totalement ruinée; les fossés sont comblés par les effondrements du rempart. Ponctuellement,
on observe la présence de dépôts de mobilier campaniforme au sein de fossés formant encore
de légères dépressions visibles dans le paysage. La nature des dépôts, constitués de céramiques
décorées et fortement fragmentées, de restes fauniques et d’une riche industrie lithique, induit
le caractère probablement domestique de cette fréquentation, bien qu’aucune structure
contemporaine n’ait été décelée sur le site.
Une modification radicale du statut du site s’opère donc au début de la seconde moitié
du 3ème millénaire avant notre ère. Elle se traduit, si ce n’est par l’abandon total du site, du
moins par une rupture brutale dans l’occupation du Puech. De ponctuelles traces d’occupation,
attribuables au Campaniforme, témoignent d’une fréquentation sporadique du site,
apparemment affranchie de structures domestiques et architecturales patentes (maisons sur
poteaux, structures de stockage excavées…), mais dont les riches témoins céramiques nous
incitent à soulever la question du caractère domestique de cette fréquentation.
3. Modélisation territoriale du scénario de changement
Les sources archéologiques résultant de la fouille du site du Puech Haut et des habitats
situés dans un environnement proche permettent de proposer, dans la longue durée, un scénario
fondé sur le changement de statut de cet habitat fortifié et sur les modalités de l’occupation de
l’espace le long de la vallée de l’Hérault (Fig. 11 et 12). Si l’élaboration de ce scénario a
jusqu’à présent intégré des variables intrinsèques, liées à l’économie ago-pastorale, nous
proposons de renforcer le modèle en intégrant la gestion des ressources naturelles minérales
(telles que le basalte utilisé pour confectionner les meules…). Nous avons centré notre analyse
sur les relations entretenues entres habitats et mines de cuivre du district de Cabrières / Péret.
En effet, une des caractéristiques de notre zone d’étude est de concentrer, à moins d’une demi-
journée de marche, des ressources cuprifères dont l’exploitation est avérée durant le 3ème
millénaire avant notre ère et des habitats contemporains.
3.1. Métallurgie et ressources cuprifères dans la vallée de l’Hérault
Les travaux récemment conduits en Languedoc central démontrent que l’exploitation
des ressources cuprifères du district minier du Broum-Cabrières (Fig. 10) est intervenue durant
le Néolithique final, au cours du dernier quart du 4ème millénaire avant notre ère (vers 3200-
3000 BC). Cette métallurgie extractive, pratiquée localement comme le montre la fouille du
site de la Capitelle du Broum16, est synchrone avec la première étape de l’occupation du site du
Puech Haut, et contemporaine de la phase ancienne des groupes de Véraza, des Treilles et de
Ferrières (Fig. 15). Elle fait son apparition vers 3200-3000 av. notre ère, puis se développe
jusqu’au début de la seconde moitié du troisième millénaire avant notre ère. Tout porte à croire
16
Ambert et alii 2002.
que l’exploitation minière s’interrompt à l’approche des derniers siècles du troisième

millénaire avant notre ère.
Le terminus chronologique est établi sur la base des assemblages mobiliers mis au jour sur
les sites de Roquefenestre (Cabrières) et du Broum. Les ensembles se rapportent, du moins pour ce
qui concerne la grotte du Broum, à un faciès céramique qui caractérise la troisième étape de
l’occupation du site du Puech Haut (Néolithique final 3). L’ensemble des données céramiques et des
datations C14 réalisées montrent que l’exploitation des ressources cuprifères du district du Broum-
Cabrières est intervenue dans une fourchette chronologique large comprise entre 3200 et 2300 avant
notre ère. Les faciès céramiques mis en évidence en contexte minier, ou associés à des structures à
vocation métallurgique, attestent d’une communauté culturelle évidente, en connexion avec les
groupes de la moyenne vallée de l’Hérault (Fig. 10). Ce contexte chrono-culturel suggère une
interrelation forte entre la présence de ressources cuprifères et leur exploitation par des
communautés néolithiques autochtones.
3.2. Contrôle social du territoire et pratiques économiques entre 3300 et 2400 av. J.-C.
La synthèse des données relatives à l’économie et à la société du 3ème millénaire avant notre
ère en Languedoc central permet de poser les jalons d’un cadre de réflexion. Au Puech Haut, dans
une unité de temps et d’espace donnée – matérialisée par un plan cohérent et une longue durée
d'occupation – on assiste à une lente transformation de la forme de l’habitat et à la matérialisation de
son système de délimitation. Chacune des étapes de cette transformation caractérise un cycle
marqué par de profondes mutations, perceptibles au-delà des simples formes de l’habitat.
La concordance de l’évolution de nombreux paramètres témoigne d’une véritable
modification du statut des occupations (Fig. 13 et 14). L’analyse des données de la fouille met
en avant ce lent processus qui débute à la fin de la seconde moitié du 4ème millénaire avant
notre ère (Fig. 15). Il se caractérise par:
- un mouvement de transfert culturel retranscrit dans les productions céramiques et le
rôle tenu par les échanges;
- une modification d’ordre économique correspondant à la transformation de l’élevage
et à la diminution de la part de la céréaliculture;
- une transformation du statut de l’habitat, de l’affichage social et des formes de
l’appropriation de l’espace, notamment au travers du rôle tenu par les enceintes.
Quelles sont, à l’échelle régionale, les causes de cette transformation ? Le schéma
théorique que nous proposons se fonde sur l’individualisation de trois étapes au sein du cycle
de transition entre le Néolithique et l’âge du Bronze (Fig. 16).
4. Modélisation sous SIG
L’importante documentation archéologique recueillie à l’échelle du site du Puech Haut,

mais également à celle du territoire et du système de peuplement, a été utilisée pour tenter de
restituer spatialement les impacts paysagers associés aux transformations sociales déduites des
données archéologiques. Pour cela, nous avons développé une démarche de modélisation
fondée sur l’articulation entre un scénario socio-économique d’une part et sur l’identification
des ressources environnementales du territoire d’autre part.
4.1 Principe de la modélisation des usages des paysages

Il s’est agit, dans un premier temps, de proposer sur la base des données de fouilles
sensu largo (données archéologiques mais également archéozoologiques et paléobotaniques),
un scénario socio-économique intégrant les éléments susceptibles d’avoir un impact
environnemental notable sur les paysages. Les données paléo-démographiques permettent
d’estimer au fil du temps la population du site du Puech Haut, à partir du nombre d’unités
domestiques (habitats/densité des dépotoirs…) estimées contemporaines sur la base des
données archéologiques. Ce travail a été mené sur le site du Puech Haut comme sur les
gisements proches participant du même système de peuplement. Il s’agit ensuite de données
relatives aux surfaces agricoles exploitées dans le cadre de l’alimentation des populations
concernées, cette donnée découlant de l’étude paléo-démographique précédemment citées mais
aussi des données ethnographiques relatives aux rendements et aux surfaces par unités
domestiques. Enfin, le scénario intègre les données relatives à concerne l’élevage ; les impacts
environnementaux sont fortement différenciés en fonction des types de cheptels (documenté
par les faits archéozoologiques) et du type de pratiques (seconds restant plus hypothétiques).
Ces éléments sont synthétisés par un diagramme triangulaire représentant l’évolution de
la part des activités agricoles, des pratiques pastorales et de chasse/cueillette pour chacune des
périodes considérées (Fig. 17a). A l’intérieur de l’activité pastorale, le poids de chacun des
cheptels (nécessitant des modes de conduite et des impacts paysagers distincts) est replacé dans
un espace tridimensionnel ovin / caprin / bovin (Fig. 17b). L’impact de chacune des espèces est
donc évalué période par période.
La construction du volet spatial du modèle constitue l’élément central de notre démarche.
Il s’agit de recourir à une méthode permettant – sur la base de données ponctuelles acquises sur le
site – de proposer des hypothèses de spatialisation. Les paysages actuels, perçus dans leurs
composantes biologiques (principalement végétale) et abiotiques (relief, sols, hydrographie), sont
fortement anachroniques; ils ne peuvent, dans leur ensemble, être mobilisés pour spatialiser les
informations. L’omni présence de la vigne est le signe le plus évident de cette discordance des
temps. Nous avons donc opté pour une démarche reposant sur l’utilisation de la composante
topographique, jugée plus stable sur le temps long, comme support de la spatialisation. Ce choix
est confirmé par les données géomorphologiques et géoarchéologiques qui indiquent un faible
impact anthropique sur l’évolution des formes du paysage au moins jusqu’à la période antique17.
Sur la base des données topographiques actuelles, nous avons recherché des unités paysagères ou
morphopaysages. Ces entités correspondent à des portions de la topographie présentant des
formes, propriétés et processus relativement homogènes. En ce sens, les morphopaysages se
rapprochent de la définition des terroirs, sans en inclure les dimensions géologiques et
climatiques. Ces unités, par définition, possèdent une histoire géomorphologique commune,
notamment en terme de susceptibilité à l’érosion.
La délimitation de ces entités spatiales a été réalisée par traitement d’un Modèle
Numérique de Terrain sous SIG, via la combinaison de deux paramètres: l’Indice de Position
Topographique18 et l’Indice Topographique d’Humidité19. Le premier indice caractérise
l’environnement d’un pixel cible en prenant en compte sa position – en contrebas ou en hauteur
17
Carozza et alii 2005; Deviller, Provensal 2003.
18
Weiss et alii 2001.
19
Beven et alii 1979.
– par rapport à son voisinage à deux échelles spatiales différentes (un environnement proche,
i.e. une centaine de mètres, et un environnement plus lointain, i.e. quelques centaines de
mètres). Combiné avec la pente topographique, il permet de définir l’appartenance de tout pixel
à 10 classes de formes élémentaires du relief : versant, plateau, fond de vallée, tête de vallée…
L’Indice Topographique d’Humidité est utilisé pour distinguer, à l’intérieur des entités du
relief, des zones présentant un comportement hydrologique homogène. Il est, à cet effet,
couramment utilisé en modélisation hydrologique et permet de distinguer les zones
préférentielles drainées des zones potentiellement engorgées du fait de leur position
topographique. Quatre catégories de comportement hydrologiques ont été retenues: bien drainé
et sec; drainé; humide; en eau. La combinaison de ces deux indices produit quarante catégories
théoriques dont seulement trente-deux effectivement réalisées.
Chacune d’entre elle se voit accordé un indice potentiel d’utilisation de 100, qui se
répartit suivant les activités agricoles, pastorales et de chasse (Fig. 18). Une cellule peut ainsi
refléter plusieurs usages simultanés et peut ou non être exploitée à la totalité de son potentiel.
Dans ce premier modèle test, nous avons supposé que toutes les cellules étaient soit exploitées
à la totalité de leur potentiel, soit inexploitées. Ce denier point est déterminé par l’application
d’un modèle de simulation de marche standard20 qui permet de déterminer les temps d’accès
depuis chaque pixel de l’image vers les potentiels d’usages (Fig. 18).
La combinaison entre la carte des potentiels et l’accessibilité permet de déterminer,
autour du site, l’évolution de la diversité paysagère et par conséquent des ressources (Fig. 19).
Dans un rayon de 2 heures de marche autour du site du Puech Haut, la diversité évolue de
manière linéaire. Les population satisfont les activité de production agricoles et pastorales au
sein de la seule diversité territoriale de la plaine et des coteaux. Au-delà, entre 2 et 4 heures de
marche, cette diversité s’accroît rapidement en relation avec les usages potentiels des unités
morphologiques du Lodévois. La dichotomie entre espaces quotidiens (dominés par une faible
diversité) et espaces plus lointains (plus diversifiés) apparaît comme une composante forte de
l’organisation territoriale du Puech Haut. Il faut remarquer que l’accès aux mines de Cabrières
se situe à un seuil proche de la zone de transition entre ces deux espaces.
La combinaison entre modèle économique, modèle de potentiel et modèle
d’accessibilité permet de proposer, pour chacune des phases identifiées, une reconstitution des
usages possible des espaces.
4.2 Résultats
L’application à chacune des étapes d’évolution socio-démographique du site permet de
proposer 3 étapes dans la structuration des paysages autour des enceintes du Puech Haut (Fig. 20).
La phase 1 correspond à une étape de structuration d’un espace monocentré autour du
site de hauteur. Les espaces à fort potentiel agraire, notamment pour les productions
céréalières, se localisent de manière préférentielle au sud et au sud-ouest du gisement. Ils
constituent des lanières discontinues à proximité du site.
Les zones potentielles de pastoralisme, encore dominé par les ovins-caprins et
nécessitant des parcours importants, forment un espace plus continu au nord du site.
La phase 2 constitue une étape intermédiaire de structuration du système de peuplement,
associé au développement d’une „première couronne” dans l’espace quotidien du Puech Haut. La
20
Garmy et alii 2005.
densification de l’habitat vers le Sud-Ouest conduit à un phénomène de substitution des espaces

agricoles, qui passent d’un contrôle centralisé autour du Puech Haut à une dispersion dans les
sites secondaires. L’accroissement nécessaire des ressources est assuré par la conquête de
nouveaux espaces agricoles vers le Sud, permettant d’accroître les rendements. Les espaces
pastoraux potentiels sont importants au sud des sites secondaires; il est envisageable que la baisse
de la consommation porcine soit le résultat d’une spécialisation des espaces pastoraux entre un
centre et une périphérie. Dans la zone centrale, le mécanisme de substitution territoriale ne se
traduit pas par des changements d’états paysagers. Ce phénomène, que nous avons appelé
substitution, constitue un changement notable dans le statut et l’organisation des espaces; il
pourrait être muet d’un point de vue de son expression paysagère et paléoenvironnementale.
La phase 3 correspond au stade de structuration, à l’échelle de la micro-région, du système
de peuplement. Les zones principales de production céréalières sont localisées au sud-ouest des
nouvelles implantations. L’espace central montre une tendance à l’hyperspécialisation autour
d’espaces agraires de proximité, alors que les espaces pastoraux se développent principalement en
bordure de la Montagne Noire.
4.3 Apports et limites de la modélisation
Ainsi, l’utilisation du SIG comme outil de modélisation des usages de l’espace permet
de produire une image des territoires et de leur dynamique d’une grande complexité. Les
apports majeurs de cette modélisation sont la mise en évidence de l’existence d’un paysage en
mosaïque, fréquemment inféré par les études paléo environnementales. Loin de constituer des
plages homogènes, les cultures dessinent un espace fragmenté, où les usages peuvent cœxister.
La structuration des espaces semble ainsi pouvoir s’inscrire dans une durée plus longue que
celle du système socio-économique local: celle du système de peuplement. Les phénomènes de
substitution territoriale, qui constituent un apport majeur de cette modélisation, suggèrent
l’impossibilité de relier directement peuplement et usage des espaces à l’échelle du site, et la
bonne compréhension de cette relation à l’échelle régionale.
Par ailleurs, la mise en place du système de peuplement, sur une durée d’environ 1000
ans, et la transformation des usages, conduisent étonnamment à un impact environnemental
faible, en particulier pour l’érosion des sols. La faiblesse de cette érosion autour du Puech Haut
au Chalcolithique et au début de l’Âge du Bronze, est probablement la conséquence de la
dynamique spatiale de l’ensemble de la micro-région. Tant que le système fonctionne à
l’extension et vers la spécialisation, les impacts restent limités.
Globalement, la modélisation montre que les hypothèses archéologiques sont
compatibles avec les ressources et les potentiels autour du site. La spécialisation entre un
espace central contrôlant un espace régional et un espace périphérique dominé au rôle de
production est probable.
Ce modèle préliminaire doit pouvoir être affiné afin d’intégrer des stratégies territoriales
plurielles – notamment d’intensification agricole – et permettre d’évaluer les potentiels de
peuplement maximaux.
Bibliographie
Ambert, P., Barges, H., Bourhis, J.-R., Espérou, J.-L. 1984, Mines de cuivre préhistoriques de
Cabrières (Hérault) : premiers résultats, BSPF 81, 3, 83-88.
Ambert, P., Carozza, L. 1996, Origine et développement de la première métallurgie française :
état de la question, Archéologie en Languedoc 20, 1, Cabrières et le contexte
régional du développement de la première métallurgie du cuivre en France (3°
millénaire av. J.-C.), 43-56.
Ambert, P., Coularou, J., Cert, C., Guendon, J.-L., Bourgarit, D., Mille, B., Dainat, D., Houles,
N., Baume, B. 1984, Le plus vieil établissement de métallurgistes de France (III°
millénaire av. J.-C.) : Péret (Hérault), Palevol, C.R. (2002), Académie des
Sciences, Éditions Elseivier SAS, 67-74.
Benven, J., Kirkby, M. 1979, A physically-based variable contributing area model of basin
hydrology, Hydrological Science Bulletin 24, 43–69.
Bertrand, G. 2002, La discordance des temps, dans Richerd H., Vignot A. (dir.), Équilibres et
ruptures dans les éco-systèmes durant les 20 derniers millénaires en Europe de
l'Ouest, Actes du colloque de Besançon, septembre 2002, Presses Universitaires
Fran-Comptoises, Annales Littéraires, 730, 15-23.
Carozza, L. 2000, Economie et territoire au début de la métallurgie dans la Moyenne Vallée de
l’Hérault: émergence d’une problématique, dans Leduc, M., Valdeyron, N. et
Vaquer J. (Dir.), Rencontres Méridionales de Préhistoire récente, 3° session,
Toulouse 1998, Archives d’Ecologie Préhistorique (Ed.), 157-175.
Carozza, L., Georjon, C., Vignaud, A., Bel, V., Bouby, L., Briois, F., Carozza, J.-M,
Chadefaux, X., Chartrain, A., De Chazelles, C.-A., Concvertini, F., Cordier, L.,
Deviller, B., Druelle, P., Fabre, L., Forest, V., Fry, C., Perrin, T., Raux, A.,
Reille, J.-L, Salanova, L., Sidéra, I., Verdin, P., Wattez, J. 2005, La fin du
Néolithique et les débuts de la métallurgie en Languedoc central: les habitats de
la colline du Puech Haut (Paulhan-Hérault). Archives d’Écologie
Préhistorique/INRAP (ed.), Toulouse,
Carozza, L., Viallet, P., Bouchette, A., Chevilot, P. 1999, L’habitat de plaine Néolithique final
du Bousquetas à Paulhan (Hérault), BSPF 96, 1, 39-51.
Devillers, B., Provensal, M. 2003, La morphogenèse d’un géosystème cultivé depuis le
Néolithique Récent : les petits bassins versants de la moyenne vallée de
l’Hérault, Géomorphologie 2, 83-98.
Garmy, P., Kaddouri, L., Rozenblat, C., Schneider, L. 2005, Logiques spatiales et "systèmes
villes" en Lodévois de l'Antiquité à la période moderne, in Berger, J-F.,
Bertoncello, F., Braemer, F., Davtian, G. et Gazenbeek, M. « Temps et espaces
de l’homme en société, analyses et modèles spatiaux en archéologie ». XXVe
rencontres internationales d’archéologie et d’histoire d’Antibes, Éditions
APDCA, Antibes, 105-115.
Hagett, P.1965, Locational analysis in human geography, Londres, Arnold.
Weiss, A. 2001, Topographic Position and Landforms Analysis. Poster presentation, ESRI
User Conference, San Diego, CA.
Laurent Carozza,
chargé de recherche au CNRS,
UMR,
5140, Lattes
Jean-Michel Carozza,
Maître de Conférences à l’université Louis Pasteur,
département de géographie,
Strasbourg
Albane Burens-Carozza,
ingénieur CNRS, UMR,
5140, Lattes
Cristian Micu,
chercheur à l’Institut Eco-Museal de Tulcea
5, rue 14 Noiembrie
820009, Tulcea
Tel. 0240-513626
cristianleonard@yahoo.com
Mihai Florea,
ingénieur au Musée National d’Histoire de Bucarest
12, rue Calea Victoriei
030026, Bucureşti
mihaimfs@yahoo.com
Figure 1. Carte de la moyenne vallée de l'Hérault où sont rapportés, sur les tracés de l'autoroute
A75 et du Gazoduc „artère du Midi”, les sites datées du Néolithique final découverts à
l'occasion de ces opérations d'archéologie préventive (DAO L. Cordier / L. Carozza INRAP).
Figure 2. Vue aérienne de la zone du Puech

Haut antérieurement à la construction de
l'autoroute A75 et matérialisation de
l'emplacement du site néolithique final (doc.
Direction Départementale de l'Equipement de
l'Hérault).
Figure 3. Plan des structures datées du

Néolithique final mises au jour sur le site
du Puech Haut et position des différents
secteurs auxquels elles se rapportent
(DAO L. Cordier / L. Carozza INRAP).
Figure 4. Vue d'une portion de l'enceinte Néolithique final du Puech Haut

(photo Pascal Druelle INRAP).
Figure 5. Plan de l'enceinte du Puech Haut à Paulhan : A- schéma général de l'organisation du

plan des enceintes ; position des portes et des bastions ; B - schéma figurant les principales
distances entre les éléments constituant le plan des enceintes (DAO L. Carozza INRAP).
Figure 6. Schéma de synthèse présentant le modèle d'évolution du plan et de la forme des

enceintes du Puech Haut à Paulhan (Hérault) DAO L. Carozza INRAP.
Figure 7. Carte de distribution des structures domestiques correspondant à la première étape de

l'occupation du Puech Haut (Néolithique final 1) en relation probable avec la palissade (DAO
L. Carozza INRAP).
Figure 8. Carte de distribution des structures domestiques correspondant à la seconde étape de

L. Carozza INRAP).
Figure 9. Carte de distribution des structures domestiques correspondant à la troisième étape de

L. Carozza INRAP).
Figure 10. Carte de la moyenne vallée de l'Hérault figurant les principaux sites minier et
métallurgiques du district métallurgique du Broum/Cabrières (Hérault). Les cercles
concentriques figurent la distance entre le site du Puech Haut exprimée en temps de marche.
Territoires néolithiques au moment où apparaît la première métallurgie (...) de la France
Figure 11. Schéma de l'évolution des occupations du site du Puech Haut d'après l'analyse du contenu des dépotoirs domestiques.
67
Figure 12. Évolution de la structure de l'élevage et de la chasse d'après l'étude des restes osseux
mis au jour dans les ensembles datés du site du Puech Haut
(Étude V. Forest INRAP /DAO L. Carozza).
Figure 13. Début du 3ème millénaire avant notre ère : développement de la métallurgie et mise en
exploitation des mines de Cabrières ; hiérarchisation de l'habitat où s'opposent petites unités
ouvertes et habitats fortifiés (DAO Laurent Carozza INRAP).
ème
Figure 14. Milieu du 3 millénaire avant notre ère : le développement du nombre des enceintes
pourrait être le reflet d'une étape durant laquelle la compétition économique s'accentue et le
contrôle social sur les territoires s'intensifie (DAO Laurent Carozza INRAP)
Figure 15. Les rythmes du changement durant le Néolithique final en Languedoc central (variations du taux de 14C résiduel
dans l'atmosphère d'après Damon et al. 1989) DAO L. Carozza INRAP
71
Figure 16. Représentation schématique de l'évolution de la structure du peuplement et des

modalités de gestion des ressources cuprifères. Le schéma inscrit dans longue durée.
Figure 17 a et b. Représentation simplifiée du modèle sociao-économique diachronique du Puech Haut: a) part des activités
d'élevage, agricole et de prédation; b) réparition du cheptel. Les flèches indiquent l'évolution chronologique (doc. J-M. Carozza).
73
Figure 18. Temps d'accessibilité à partir du site

du Puech Haut à Paulhan (Hérault) (doc. J-M. Carozza).
Figure 19. Accès aux morphopaysages à partir du Puech Haut à Paulhan (Hérault)
d'après le modèle d'accessibilité (doc. J-M. Carozza).
Figure 20. Modélisation des usages du sol

durant les trois phases du Néolithique final
(doc. J-M. Carozza).
OBSERVAŢII PRIVIND PERIOADA BRONZULUI TIMPURIU
ÎN SUD-ESTUL EUROPEI
Mihaela-Denisia Liuşnea
Abstract: The present work is dedicated to the considerations regarding some aspects of the
Early Bronze Age in the region of the South-Eastern Europe, but to include also aspects of the transition
period from Eneolithic to the Bronze Age in this space. The changes appear as economico-social
transformations of the old population, probably reflecting some climate changes and demographic
modifications, could also be the possibility of some local migrations, of the religious beliefs, but not
excluded the result of revolutions on the spiritual level. The theoretical construction, discussion is not
limited to the typology of the objects. The interpretations presented are based on the archaeological
material discovered in Folteşti II – Cernavodă II – Orlea Sadovec – Ezero A1 horizon and the Ezerovo,
discussions concentrate around chronology, the conclusions are general, referring specifically to the
occupations (agriculture, stock-breeding and some handicrafts).
Keywords: Eneolithic, Early Bronze Age, South-Eastern Europe
Cuvinte cheie: Eneolitic, perioada timpurie a epocii bronzului, sud-estul Europei.
Una dintre problemele importante ale arheologiei din sud-estul Europei este fără îndoială
analiza începuturilor epocii bronzului, premisele, condiţiile schimbărilor culturale, conţinutul
restructurărilor etnice şi stabilirea unei cronologii cât mai exacte a producerii acestora.
Conform concluziilor specialiştilor sfârşitul eneoliticului a fost marcat pe de o parte de
dispariţia civilizaţiei înfloritoare a neoliticului târziu, ca urmare a apariţiei unor populaţii noi
est-pontice în zona de la nordul Dunării, iar pe de altă parte de schimbările economice şi
sociale ce s-au produs în sânul comunităţilor autohtone din spaţiul balcanic.
M. Gimbutas era de părere că aceste probleme impun „combinarea” unor informaţii
interdisciplinare, provenind din lingvistică, mitologie, arheologie şi istorie1, iar opinia
cercetătoarei a fost acceptată de majoritatea specialiştilor. Unii dintre aceştia precum J. Mallory2,
C. Renfrew3, cu care de altfel, M. Gimbutas a săpat la Sitagroi, J. Maler4, nu au fost de acord însă
şi cu ipoteza acesteia conform căreia indoeuropenizarea ar avea la bază Cultura Kurgan5 ca şi
contrateorie C. Renfrew vorbea despre impactul „revoluţiei produselor secundare” 6.
Dacă schimbările sunt o certitudine dovedită cu prisosinţă de descoperirile arheologice,
premisele, condiţiile şi consecinţele acestora au determinat diverse opinii. Din acest punct de
vedere reamintim teoria M. Gimbutas, care avea la bază ideea migraţiei populaţiei nord-pontice,
definită cultural de tip Kurgan, spre vest şi sud-vest, în valuri succesive (I, II, III). Pe de altă
parte, C. Renfrew7 şi Al. Vulpe8 susţineau că nu este vorba doar de o migraţie şi că aceasta din
1
Gimbutas 1973, 1; Gimbutas 1997, XVII.
2
Mallory 1989, 143-185.
3
Renfrew 1987, 253.
4
Marler 2001, 89-115.
5
Gimbutas 1973, 163-214; Renfrew, Gimbutas, Ernestine 1986, 225-301; Gimbutas 1989, 171-250;
Gimbutas 1997.
6
Renfrew 1990, 96.
7
Renfrew 1990, 98.
8
Vulpe 1995a.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 77 - 106

78 MIHAELA-DENISIA LIUŞNEA
urmă s-a produs în paralel şi pe fondul unei transformări economico-sociale a comunităţilor

autohtone datorată preponderenţei creşterii animalelor în detrimentul cultivării plantelor.
Cât despre consecinţe, opiniile specialiştilor reflectă nu doar deosebiri explicate în
parte prin evoluţiile diferite ale unor spaţii geografice şi culturale. Astfel, dacă pentru spaţiul
nord-dunărean, unii cercetători văd caracteristici specifice unei perioade de tranziţie de la
neolitic la epoca bronzului, în spaţiul balcanic, mediteranean şi anatolian se consideră
îndreptăţită opinia conform căreia schimbările amintite au determinat o evoluţie definită
cultural drept bronz timpuriu.
Analiza evoluţiei culturale nu se poate limita doar la cercetarea unui spaţiu restrâns, deoarece
comunităţile nu au trăit izolate unele de altele ci dimpotrivă. Mai mult, anumite caracteristici
specifice unei comunităţi se regăsesc pe zone largi, ceea ce dovedeşte relaţii de schimb la mare
distanţa, iar în final, spre sfârşitul perioadei analizate se constată apariţia unor noi structuri etnice de
tip indo-european care vor marca definitiv evoluţia culturală în spaţiile de referinţă şi nu numai.
La sfârşitul mileniului V şi în mileniul IV a.Chr., în perioada definită cultural drept
eneoliticul final, zona est-balcanică, la est de axa N-S Olt-Osum-Stryama-Drama era populată
de comunităţii sedentare şi semi-sedentare. La Dunărea de Jos se poate vorbi de o populaţie
semi-sedentară, purtătoare a culturii Cernavoda III iar în mileniul IV a.Chr. şi mai cu seamă în
a doua jumătate a acestui mileniu se va constata o intensificare a fenomenului de sedentarizare,
cum se întâmplă de exemplu la Dubene-Saravka9, Drama–Merdzhumekya10, iar către sfârşitul
mileniului IV şi începutul mileniului III la Ezero A111.
Arheologul bulgar V. Mikov considera că în a doua jumătate a mileniului III a.Chr. spaţiul
Bulgariei de sud se încadrează, împreună cu Asia Mică, insulele din Marea Egee, litoralul trac şi
Macedonia, în marele cerc cultural şi etnic egeo-anatolian12, teorie susţinută şi de G. I. Georgiev
în urma descoperirilor din aşezările de la Karanovo şi Dipsiska Moghila (Ezero)13. Aceştia
susţineau ideea existenţei unei populaţii sedentare, cu ocupaţii agricole, care evoluează în anumite
limite culturale. Totuşi, concomitent în nordul şi centrul Anatoliei, se constată o schimbare ce a
fost pusă de unii specialişti pe seama unor deplasări de populaţii din sud-estul Europei, prima fază
a Bronzului Timpuriu fiind explicată, cel puţin în parte, ca fiind rezultatul unor astfel de
influenţe14. Probabil deplasarea crescătorilor de animale din zona nord-pontică ce au ajuns până
în Anatolia15 a putut declanşa migraţia comunităţilor de agricultori din Peninsula Balcanică spre
est. Acest fenomen este documentat în Anatolia şi Caucaz prin existenţa unor „symbiotic
cultures” care au la bază şi alte tradiţii europene, descoperirile arheologice din Anatolia şi Grecia
punând în evidenţă infiltrări ale comunităţilor eneolitice din regiunea nord balcanică16. Astfel,
culturile anatoliene din cercul Troiei I relaţionează cu cultura central europeană Baden, iar
direcţia influenţelor este dinspre Europa spre Anatolia şi nu invers17.
9
Nikolova 1996, 145-186; Nikolova 1999a; Nikolova 2000a, 33-97; Nikolova 2000b; Nikolova 2000c,
197-220; Nikolova 2000d, 201-239; Nikolova 2001, 236-260.
10
Lichardus et alii 2000.
11
Nikolova 1996.
12
Morintz, Roman 1970, 557.
13
Morintz, Roman 1970, 557; Roman 1992a, 25 şi urm.
14
Kavtaradze 2001, 107.
15
16
Evans 1973, 19.
17
Observaţii privind perioada bronzului timpuriu în sud-estul Europei 79
Pe de altă parte, L. Nikolova18 credea că schimbările intervenite la sfârşitul eneoliticului şi la

începutul Bronzului Timpuriu, mai cu seamă nomadismul pastoral, sunt cauzate nu atât de
migraţiile unor populaţii din stepele nord pontice19, cât mai cu seamă datorită transformărilor sociale
din societăţile de agricultori/cultivatori şi crescători de animale din Balcani20. Astfel, la sud de
Balcani, în Marea Egee, Creta şi Cyclade au supravieţuit după producerea migraţiilor comunităţilor
de tip Kurgan, definite de lingvişti indo-europene, şi comunităţi de agricultori, care nu erau indo-
europene21. Chiar şi în Grecia fenomenul de indo-europenizare s-a produs mai târziu22, fapt sesizabil
şi în timpurile homerice când în Creta se vorbeau nouăzeci de graiuri diferite23.
Pe teritoriul Bulgariei se presupune că Epoca Cuprului Final reprezintă stagiul de
dezvoltare al societăţii balcanice preistorice, când, alături de caracteristicile eneoliticului, apar
noi strategii sociale de adaptare la mediul înconjurător, determinate de creşterea mobilităţii
populaţiei din zona balcanică24. Consecinţele acestei stări de fapt au fost descreşterea treptată a
structurilor de locuire tradiţionale pe termen lung şi creşterea mai intensă a animalelor, în
concordanţă cu noile necesităţi social-economice în Cupru Final II25.
Schimbările nu pot fi asociate însă cu mari discontinuităţi, ci cu o „continuitate a
societăţii în schimbare sau în noi circumstanţe” 26. Sursa schimbării, după L. Nayler a fost
„mediul natural şi socio-cultural”, acesta implicând şi schimbări culturale27. Mediul socio-
cultural face presiuni, constrânge la schimbări în aria relaţiilor umane, a celor dintre grupurile
culturale, în domeniul producţiei materiale, a tehnologiei, cu repercusiuni în sferele activităţii
politice, economice, ale ideilor religioase, ale mentalităţii. Pentru a înţelege această schimbare
trebuie identificată sursa internă (specifică doar unui singur grup cultural) sau externă rezultată
din contactele culturale28.
În perioada la care ne raportăm, schimbările se produc la nivelul ocupaţiei de bază,
agricultura, respectiv economia pastorală, ce implică mobilitate. Ca urmare, cele două
componente ale transformării societăţii sunt sedentarismul agricol şi nomadismul pastoral, între
care există şi forme de tranziţie a structurilor social-economice, care nu sunt rezultatul unei
presiuni externe neapărat, ci a modificărilor interne ale comunităţii respective. Ph. C. Salzman
credea că schimbarea între nomadism şi sedentarism, între păstorit şi agricultură, ţine de
circumstanţe şi de un set de activităţi, iar nu de modificarea absolută sau de dinamismul
acesteia29.
Din punct de vedere arheologic, complexul balcanic al Cuprului târziu include
comunităţile Karanovo VI-Gumelniţa-Varna şi Krivodol-Sălcuţa-Bubanj (ceramică cu grafit),
18
Nikolova 1996.
19
Chapman, Hamerowb 1997, 1-10; Adams 1968, 194-215; Gimbutas 1997.
20
Nikolova 2000a; Nikolova 2000b.
21
Gimbutas 1997.
22
Mallory 1989, 66-69, 161, 180.
23
Odiseea, 19, 172-177
24
Nikolova 2002.
25
Tringham 1971; Fleming 1972, 179-91; Salzman 1980, 1-20; Hanbury-Tenison 1986; Manzura 1993,
23-53; Naylor 1996.
26
Salzman 1980, 6.
27
Naylor 1996, 43.
28
Naylor 1996, 47-48.
29
Salzman 1980, 13.
după care urmează orizonturile Bronzul Timpuriu I, ca de exemplu Drama-Merdzhumekya

(S-E Bulgariei) cu ceramică ce poate fi atribuită şi începutului culturii Cernavoda III30 (Fig. 1).
Ezero l poate fi corelat cu Pit Grave, caracterizată prin castroane, oale, amfore simple,
imprimate sau incizate31, reprezentând o populaţie pastorală cu relaţii intense cu alte comunităţi
din sud, dar şi din nord.
Arheologic, Bronzul Timpuriu I poate fi documentat, succedând imediat Eneoliticul la
Dubene-Sarovka, Zunatsite, Karanovo, Ezero, Dyadovo etc. Pentru sfârşitul mileniului IV
a.Chr., însă, faza timpurie a culturii Ezero nu este documentată în tell-ul eponim, totuşi, pentru
o perioadă lungă, Ezero poate fi considerat situl care oferă cheia cronologiei culturale a
Bronzului timpuriu în spaţiul Bulgariei32 la sfârşitul mileniului IV a.Chr., când se înregistrează
un fenomen de sedentarizare şi o creştere numerică a populaţiei.
Despre Ezero s-a spus că este o cultură înrudită cu cultura Cernavoda II din Muntenia şi
Dobrogea (cultura Folteşti II, în Moldova), aceasta reprezentând „o nouă fază a pătrunderii
spre vest a unor triburi nord-pontice pornite din zona Mihailovka, la care s-ar fi adăugat şi
elemente târzii tripoliene şi chiar unele caucaziene” 33. În acest sens, I. Manzura sincroniza
Cernavoda I târzie cu Cernavoda III-Boleraz, cu etapa târzie Maikop şi cu faza târzie a culturii
Srednyi – Stog, dar şi cu o fază timpurie a culturii Mihailovka34.
Revenind la cauza schimbărilor de la sfârşitul Eneoliticului, în fapt, mult mai expuse
consecinţelor pătrunderii unor populaţii alohtone, au fost comunităţile de agricultori din spaţiul
carpato-danubiano-balcanic. În prezent este dificilă reconstituirea modificărilor pe care le-au
determinat aceste deplasări de populaţie, dar după dispute îndelungate şi analiza mai cu seamă
a materialului arheologic, se poate afirma că sfârşitul eneoliticului în această zonă a fost marcat
de un hiatus în unele din tell-urile de la sudul Dunării, peste care apar apoi orizonturi culturale
diferite. Astfel, P. Haşotti35 şi I. Manzura36 constată că în Muntenia şi la sud de Dunăre în
Bulgaria, tell-urile complexului Kodžadermen-Gumelniţa-Karanovo VI îşi încetează evoluţia
în faţa pătrunderii unor comunităţi „nomade” de tip Cernavodă I, pe când F. Gogâltan se arata
neîncrezător în ceea ce priveşte consecinţele acestei pătrunderi. Acesta era de părere că este
„puţin probabil că acestea să fi pus capăt evoluţiei tell-urilor, de vreme ce noii veniţi vor
prelua, în unele cazuri, modul de viaţă al predecesorilor, continuând să locuiască tell-uri mai
vechi” 37, aşa cum se constată la Chirnogi, unde, din cei şase metri de stratigrafie arheologică
(Boian, Gumelniţa), nivelului Cernavodă I îi aparţin depuneri de până la un metru38,
Borduşani39, Hârşova, unde Stratul Cernavodă I de aici începe la –0,40 m şi coboară până la
1,65 m, constatându-se două niveluri de locuire)40 sau Cernavodă, unde cercetările din anii ’50
30
Lichardus et alii 2000, 45.
31
Lichardus et alii 2000, 45, fig. 15, 8.
32
Nikolova 1999a; Nikolova 1999b.
33
Dumitrescu 1988a, 53.
34
Manzura 1994, 111.
35
Haşotti 1997, 119 şi urm.
36
Manzura 1999.
37
Gogâltan 2004, 79-129.
38
Morintz, Ionescu 1968, 105 şi urm.; Morintz, Roman 1968a, 56 şi urm.
39
Haşotti 1997, 125.
40
Haşotti 1997, 126 şi urm.
efectuate pe Dealul Sofia au pus în evidenţă depuneri Cernavoda I, în sectorul a, cu grosimi de

până la 3,30 m şi cu 14 niveluri de locuire41.
LEGENDĂ: 26. Glina; 28. Renie; 29. Gumelniţa; 30. Boian; 36. Smeeni; 42. Cernavoda; 45. Tuzla; 67. Varna
Fig. 1. Situri arheologice de la nord şi sud de cursul inferior al Dunării

din perioada finală a eneoliticului şi Bronzul timpuriu.
Fig. 1. Archaeological sites from the Late Eneolithic and Early Bronze Age
at North and South of Lower Danube.
41
Schuchardt 1924, 9 şi urm.; Roman 2001, 345 şi urm.
Această situaţie dovedeşte în acelaşi timp relaţii complexe şi influenţe care nu sunt doar
de la nord-est spre vest şi sud, eventual şi sud-est, ci şi în sens invers, dinspre sud spre nord şi est
sau vest. Ca urmare, înţelegerea modificărilor socio-economice şi etnice din mileniul IV a.Chr.
presupune o perspectivă diferită de abordare, pentru că mobilitatea unor populaţii este dublată de
sedentarismul altora (de exemplu, a celor de la Ezero – unde există 13 orizonturi de cultură).
Explicaţia ar consta în faptul că există areale care sunt favorabile agriculturii, dar şi
areale ce favorizează creşterea animalelor, precum şi areale de margine, în care comunităţile
sunt condiţionate de circumstanţele în care evoluează şi nu neapărat de condiţiile ecologice42.
L. Nikolova includea spaţiul Dunării de Jos în cea de a treia categorie de areale, de
margine, considerând că un rol deosebit l-a avut şi mediul, prezenţa munţilor Carpaţi, respectiv
Stara Platina, spre deosebire de Dobrogea, unde stepa a impus practicarea păstoritului43.
În ceea ce priveşte consecinţele pătrunderii unor alogeni dinspre est, M. Gimbutas credea
că populaţiile nord-pontice au distrus comunităţile Cuprului Târziu Balcanic44 care aveau alte
structuri sociale şi sisteme mitologice, diametral opuse de cele specifice autohtonilor eneolitici45.
Specialişti, precum T. Passek46, E. Zaharia47, Şt. Cucoş48, V.A. Dergačev49 şi
V.I. Markevič50, care au studiat culturile eneolitice de la est de Carpaţi, au găsit argumente
contrare ideii exprimate de M. Gimbutas. Astfel, în opinia acestora, civilizaţia Cucuteni a fost
continuată de culturile componente ale complexelor Gorodsk–Usatovo şi Horodiştea–Folteşti,
cel puţin în prima jumătate a perioadei de tranziţie la epoca bronzului, fără a se înregistra un
hiatus care să justifice ideea distrugerii, ci dimpotrivă, descoperirile arheologice au dovedit o
convieţuire şi o continuitate în spaţiul est-carpatic. Indiferent de punctele de vedere oarecum
diferit exprimate este cert, că din punct de vedere arheologic, „perioada de tranziţie cuprinde
intervalul de timp între sfârşitul culturilor eneolitice, relativ bine cunoscute (Gumelniţa, Sălcuţa,
Cucuteni) şi culturile Glina III, Monteoru, Periam cu care debutează epoca bronzului”51.
Aşadar, prin structurile etnice şi culturale, Europa de Sud-Est în epoca bronzului este rezultatul
sintezei dintre comunităţile locale şi a unei succesiuni de grupe alogene de origini diferite (nord-
pontică, volâno-podolică), pătrunse în aceste părţi în trei valuri la sfârşitul eneoliticului, în perioada de
tranziţie spre epoca bronzului timpuriu şi spre sfârşitul bronzului timpuriu52.
Teoria migraţiei emisă de M. Gimbutas este contestată sau corectată şi de alţi specialişti,
care propun în schimb ideea producerii unei catastrofe climatice la sfârşitul eneoliticului53.
Pentru sfârşitul mileniului V a.Chr., H. Todorova aminteşte şi de o transgresiune a Mării
Negre54 în urma căreia o serie de aşezări din sud-estul Bulgariei se află în prezent sub nivelul
42
Kazanov 1984, 44.
43
Nikolova 2002.
44
Gimbutas 1997.
45
Marler 2001, 91.
46
Passek 1958, 29-46.
47
Nestor, Zaharia 1968, 17-44.
48
Cucoş 1982, 253-260; Cucoş 1985, 63-92; Cucoş 1986-1987, 13-19.
49
Dergačev 1973, 32-58; Dergačev 1994, 121-140; Dergačev 2000, 33-101.
50
Markevič 1973; Markevič 1981.
51
52
Roman 1971, 31-46.
53
Furlan 1977, 185-235; Harding 1982.
54
Todorova 1981, 41-62; Lichardus et alii 1993, 72-73.
Mării Negre, la fel şi siturile din estuarul Varna (Fig. 2)55, care însă sunt aşezări neolitice
(5600? a.Chr.).
Fig. 2. Planul siturilor lacustre de pe lacul Varna (apud Tončeva 1981, 41, fig. 1).
Fig. 2. The map of the archaeological lacustre sites from the Varna Lake.
L. Nikolova promova teoria unor schimbări sociale56 fapt dovedit la jumătatea

mileniului V a.Chr. când în cadrul comunităţilor egalitare apar mormintele bogate, marcând
tranziţia spre o diferenţiere socială57.
N. Merpert, care a cercetat tell-uri eneolitice şi din epoca bronzului din sudul Bulgariei,
a constatat pentru faza Krivodol-Sălcuţa, respectiv orizontul VI de la Karanovo, că întreaga
aşezare a fost arsă, după care ea a fost părăsită58. Ulterior acestui hiatus de 2000 de ani (cca.
6000-4200 a.Chr.) ce a urmat distrugerii, apare orizontul din epoca bronzului59. Aceeaşi soartă
au avut, se pare, şi alte situri din Bulgaria60. Unii specialişti s-au grăbit să interpreteze această
situaţie drept asimilare, ocupare, penetrare, difuziune, kurganizare61. Astfel, după Z. Sochacki,
comunităţile Usatovo, Cernavodă şi Ezerovo sunt legate de un fenomen de asimilare prin care
populaţiile autohtone au fost asimilate de noii veniţi62.
Analizând ceramica culturii Cernavoda I şi cea din nord-estul Bulgariei, I. Manzura
ajungea la concluzia că ea este diferită63, totuşi acelaşi spaţiu nord-est bulgar are legături
evidente cu ceramica timpurie de tip Boleraz (Baden I)64 din centrul Europei, aceasta marcând
începutul epocii bronzului în Balcani65. Există însă şi dovezi ale prezenţei culturii Cernavoda I
55
Whittle 1996, 137.
56
Nikolova 1999a.
57
Gimbutas 1997; Whittle 1996, 96 şi urm.
58
Merpert 1997, 70-77.
59
Whittle 1996, 126-128.
60
Merpert 1997, 70-77.
61
Gimbutas 1997, 360-361; Sochacki 1988, 185-194.
62
Sochacki 1988, 185-186.
63
Manzura 1994, 103-119.
64
Bondár 2001, 437 şi urm.
65
Nikolova 1999a.
la sudul Dunării, după cum se regăsesc şi materiale Cernavoda II şi Cernavoda III66 (vezi
descoperirile de la Drama, în sud-estul Bulgariei). Comunităţile pastorale sau semi-pastorale au
fost succedate de comunităţi sedentare, la sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III
a.Chr. cum a fost cea de la Ezero A1, Drama-Merdzhumekya, Ezerovo etc.
Ezero a fost sincronizat de G. Georgiev cu Troia I (ultimul nivel) şi bronzul timpuriu
macedonean, limitele cronologice au fost fixate la mijlocul mileniului III a.Chr., în timp ce pentru
orizontul de la Mihalić (sud-estul Bulgariei), limitele au fost cuprinse între 1400-1300 a.Chr.67.
Pe baza mărturiilor arheologice, s-a putut constata că în prima jumătate a mileniului III
a.Chr. (începând cu 2600-2400 a.Chr.), în regiunea balcano-danubiană au apărut influenţe
sudice, caracteristice culturii Troia I dezvoltate, în paralel cu pătrunderea unor populaţii care au
asimilat comunităţile autohtone din perioada eneoliticului determinând procesul de
indoeuropenizare. Sincronizat cu Baden, Folteşti, Cernavoda şi Coţofeni, Ezero A, situl cu cele
mai multe repere privind bronzul timpuriu din regiunea menţionată, era considerat de
N. Merpert anterior Troiei, în timp ce Ezero B „prinde încă sfârşitul Troiei I şi ar pătrunde în
Troia II”68. În acelaşi timp, Ezero A era condiderat o componentă nordică, de tradiţie
Cernavoda II, „parţial contemporană, parţial mai nouă decât cultura Cernavoda III”69.
În ceea ce priveşte Complexul Ezero-Mihalić, acesta are la bază mai multe componente
cu origini diferite, dintre care una de tip Troia I, iar alta cu caracter nord-pontic (ceramica cu
şnur usatoviană Folteşti I?)70. Nivelurile timpurii de la Ezero par să corespundă însă nivelului
pre-Mihalić, prin analogie cu Celei – pre-Coţofeni71, în timp ce etapele cu care începe
complexul Ezero-Mihalić sunt ulterioare Troiei I72.
În ceea ce priveşte problemele legate de terminologia şi cronologia perioadei de
tranziţie, P. Roman s-a concentrat asupra fenomenului de stabilizare socio-economică şi
etnolingvistică ce urmează după o ampla bulversare şi instabilitate, corespunzând perioadei de
tranziţie73 dar şi de analiza amănunţită a manifestărilor culturale ce caracterizează epoca.
Astfel, cercetătorul român îşi exprima convingerea că dacă ar trebui să se ţină cont de evoluţia
metalurgiei, atunci s-ar putea spune ca perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului,
începe o dată cu dispariţia grelelor unelte din cupru şi se termină o dată cu apariţia securilor cu
un singur tăiş specifice bronzului timpuriu74. Având în vedere particularităţile evoluţiei
comunităţilor umane de la Nordul Dunării, P. Roman sublinia faptul că este necesar un sistem
cronologic propriu teritoriului românesc care să fie apoi racordat la sistemele învecinate75.
Referindu-se la sfârşitul epocii eneolitice, P. Roman considera că acesta se întâmplă „odată cu
ultimele manifestări ale culturilor locale Cucuteni, Gumelniţa, Sălcuţa, şi a populaţiilor
intruse, dar contemporane, respectiv Cernavoda I şi Folteşti I”76. Cultura Cernavodă I, aparţine
66
Lichardus et alii 2000, 42-45.
67
Georgiev, Merpert 1965, 124-125.
68
Roman 1982, 402; Roman 1992a, 25-34; Roman 1992b.
69
Roman 1982, 403.
70
Morintz, Roman 1970, 565, nota 33.
71
72
73
Roman, Németi 1978, 59-629.
74
Roman, Németi 1980, 16.
75
Roman 1986, 29.
76
Roman 1986, 29.
atât sfârşitului eneoliticului cât şi debutului perioadei de tranziţie, cultura Cernavodă III
reprezintă începutul şi o bună parte a perioadei de tranziţie, în timp ce cultura Cernavodă II,
marchează cu aproximaţie sfârşitul perioadei de tranziţie, contribuind substanţial la crearea
,,cercului cultural vest-pontic” din Bronzul timpuriu77.
Revenind la perioada nouă în care apar influenţe de tip Troia I78, P. Roman o numea de
tranziţie spre epoca bronzului, cuprinzând aspectele Renie II, Cernavodă II (Folteşti II),
Cernavodă III, Folteşti III şi grupa Celei79. Influenţele sudice ale aşa-zisului bronz timpuriu au
provocat anumite schimbări în culturile de la Dunărea de Jos, dar n-au determinat un asemenea
salt încât să justifice atribuirea culturilor din perioada respectivă (care se aflau la un nivel de viaţă
eneolitică) epocii bronzului, fără a mai vorbi de totala absenţă a obiectelor din bronz80. Cât despre
cultura Folteşti, aceasta încadra triburile usatoviene care s-au deplasat din bazinul inferior al
Nistrului în sudul Basarabiei şi al Moldovei, pătrunzând şi în nord-estul Munteniei81. Complexul
Folteşti-Usatovo poate fi datat la sfârşitul primei jumătăţi a mileniului III a.Chr.82. Astfel, de
exemplu, înmormântările de la Brăiliţa se încheie cronologic la nivelul culturii Cernavoda II care
s-a dezvoltat din cultura Folteşti II83. În arealul acestei culturi se întâlnesc puternice influenţe
sudice, precum apariţia vaselor askos, cănile cu toartă bandată puţin supraînălţată, obiecte din
marmură, mărgele din Spondylus etc. Cu excepţia vaselor askos, celelalte ar putea fi considerate
moşteniri din Cernavoda I şi Cernavoda III84. Culturii Cernavoda II i-au fost atribuite aşezările de
la Tinosul şi Coşereni, pe valea Ialomiţei, Boian, Gumelniţa, Ulmeni, Smeeni – jud. Buzău,
Cernavodă85 şi Garvăn–Dinogetia, precum şi mormintele de la Smeeni şi Brăiliţa, iar în zona
Lacului Varna din Bulgaria, la Strašimirovo şi Kolarov86. Din cultura Cernavoda II s-a dezvoltat
în sudul Olteniei aspectul Celei87 care a împins triburile de păstori (crescători de oi) ale culturii
Cernavoda III (derivată din etapa finală a culturii Cernavoda I, la care s-au adăugat elemente de
tradiţie Sălcuţa şi Gumelniţa, din eneolitic, alături de altele anatoliene) în Transilvania şi mai
departe, spre nord-vest, unde au dat naştere grupului cultural Boleráz din Slovacia88. De fapt,
grupul Celei şi cultura Cernavoda III sunt considerate înrudite având la bază aceleaşi moşteniri
culturale, Celei prezentând şi strânse analogii cu ceramica grupului Ezero, în cadrul acestora
remarcându-se influenţa meridională, prin vasele de tip askos89.
În acelaşi timp, componenta locală de la Ezero pare să conserve „puternice tradiţii de tip
Karanovo VI-Krivodol” 90, deşi se presupune că există un hiatus între orizontul Karanovo VI şi
Ezero91, ipoteză acceptată şi de H. Todorova92. Pe de altă parte, corespondenţele nord-balcanice ale
77
Roman 1986, 29, 46-47; Roman 1989, 54.
78
Séfériadès 1985.
79
Németi 1973; Morintz, Roman 1970, 559.
80
Morintz, Roman 1968b, 553-573.
81
Harţuche 2002, 132.
82
Berciu, Morintz, Roman 1973, 373-405.
83
Morintz, Roman 1968a, 106 şi urm.; Roman 1969, 17-22.
84
Harţuche 2002, 133.
85
Berciu, Morintz, Roman 1973, 393-396.
86
Roman 1976, 167, fig. 13.
87
Dumitrescu, Vulpe 1988, 53.
88
89
90
Roman 1982, 408.
celor mai vechi nivele de la Ezero apar într-o perioadă post Cenavoda III93. Tot în această perioadă
apar şi elemente „pure” de tip Cernavoda II la Ezero şi în aşezări din nord-estul Bulgariei. Acestea
pot fi puse pe seama relaţiilor dintre nord şi sud care explică şi asemănările constatate între
manifestările culturale de tip Ezero A, respectiv Orlea-Sadovec sau Folteşti târziu94.
Alături de problema delimitării perioadei de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului,
care rămâne, aşa cum am văzut, o problemă discutată, alte dificultăţi derivă din utilizarea unor
sisteme cronologice şi de periodizare diferite pentru această epocă.
Începutul perioadei de tranziţie este plasat, cum s-a putut constata, pe baza influenţelor de
tip Troia I, pe la 2500-2400 a.Chr., iar sfârşitul pe la 1800-1700 a.Chr. Concepţia general acceptată
era aceea că apariţia culturii Glina III, cultură ce corespunde bronzului timpuriu în România, s-ar
plasa în jurul anului 1800/1700 a.Chr.95. Câţiva ani mai târziu, S. Morintz şi P. Roman propuneau
ridicarea datei de început a epocii bronzului pentru spaţiul carpato-danubiano-pontic pe la 1900
a.Chr.96 iar recent, într-o lucrare de sinteză, Chr. Schuster presupune că dezvoltarea fazei Glina III
se petrece pe la 2200 a.Chr.97. Cert este faptul că în această perioadă se găsesc analogii între
culturile de la Dunărea de Jos şi complexele din Bulgaria de la Mihalić, Ezero (Dipsiska Moghila)98
şi Ezerovo99. Recent100, Bronzul timpuriu din zona Dunării de Jos a fost împărţit în mai multe etape
şi subetape: subetapele Ia (circa 2600/2500-2400 a.Chr.), Ib şi Ic; subetapele IIa şi IIb; etapa a III-a
(încadrate cronologic aproximativ între 2600/2500-1800/1700 a.Chr.).
Reamintim că D. Berciu, conform unei cronologii proprii, credea că la Dunărea de Jos şi
mai cu seamă în zona istro-pontică, epoca bronzului începe la 2200 a.Chr., iar Cernavodă ar fi
practic cea mai veche cultură a epocii bronzului din spaţiul carpato-danubian, ce se plasează cu
câteva secole înainte de începerea bronzului în Europa Centrală fiind prin structura sa o cultură
egeo-anatoliană101.
Evident că în legătură cu aceste propuneri au existat şi păreri contrare, care aveau în
vedere în special rezultatele C14. Cea mai semnificativă opinie în acest sens o are Al. Vulpe,
care propunea o coborâre a limitei bronzului timpuriu până la mijlocul mileniului IV a.Chr.,
paralelizând fenomenele culturale din spaţiul carpato-dunărean cu cele din spaţiul egeic102.
În altă ordine de idei, H. L. Thomas considera că perioada de tranziţie datată la
începutul mileniului III a.Chr. corespunde cu Late Copper Age la Dunărea de Jos103, iar apariţia
culturii Mihalič în sudul Traciei şi respectiv a culturii Karanovo VII (Ezero) din sud-estul
Bulgariei, o punea pe seama intensificării influenţei anatoliene având ca argumente
91
Morintz, Roman 1969, 67 şi urm.; Roman 1992a, 25; Roman, Dodd-Opriţescu, Pál 1992, 84-93.
92
Todorova 1981, 205 şi urm.
93
Roman 1982, 409; Roman 1992a, 26 şi urm.
94
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974, 19 şi urm.; Marinescu 1981, 89 şi urm., figs. 208-213; Roman
1992a, 27-28.
95
Nestor 1960, 93; Petrescu-Dîmboviţa 1974, 287.
96
Andriţoiu 1992, 87.
97
Schuster 1997, 162-163.
98
Georgiev et alii 1979, 528-534.
99
Morintz, Roman 1968b, 570.
100
Vasiliu 2002.
101
Berciu 1966, 131 şi urm.
102
Vulpe 1995b, 18; Vulpe 1997, 33.
103
Thomas 1967, 1992, 1-29
comparaţiile dintre elementele Karanovo VII şi Troia I-Thermi I, precum şi pumnalele de

aramă descoperite în tell-ul de la Dipsiska de lângă Ezero, cu analogii la Troia I şi Poliochni IV
ajungând în fapt la aceleaşi concluzii pe care le anunţase anterior G. I. Georgiev104.
Această teorie a fost corectată de V. Dumitrescu, care afirma că paralela între Sălcuţa IV
şi Gumelniţa IV este infirmată de observaţiile anterioare făcute de D. Berciu, care stabilise o
paralelă între Sălcuţa IV şi Gumelniţa III, Gumelniţa IV (aceasta fiind în fapt o nouă cultură,
Cernavodă II respectiv Folteşti II)105. Referindu-se la Folteşti II-Cernavoda II, acesta considera că
nu a existat o evoluţie sub influenţă anatoliană deoarece nu a putut fi stabilită vreo relaţie între
ceramica ei cenuşie şi cea de la Troia II-V, respectiv Hissar II cum credea H. L. Thomas106. Nici
Cernavoda I nu poate fi considerată ca având origine sud-anatoliană, cum nu se poate vorbi de
un complex Cernavoda I - Ezero – între cele două existând deosebiri107.
În opinia lui de D. Berciu culturile de la Cernavodă erau încadrate în marele complex egeo-
anatolian care includea şi Bulgaria (prin Ezero), Macedonia, Estul Serbiei (prin Donja-Slatina) şi
Anatolia108. Cercetătorul considera că complexul Cernavoda-Ezero nu are nimic în comun cu
cultura Gumelniţa-Kodjadermen, stabilind în schimb analogii între cultura Cernavodă-Ezero şi
Macedonia, respectiv Troia III-V şi parţial VI, punându-le pe seama înrudirii acestui complex cu
lumea balcano-egeo-anatoliană şi acceptând chiar o încadrare a culturii Cernavoda în epoca
bronzului109. Astfel, în viziunea lui Berciu, Cernavoda „este cea mai veche cultură a bronzului
românesc” şi este venită din sud, „având caracter pregnant mediteraneean, egeo-anatolian, care se
manifestă atât în ceramică, în obiecte de metal, cât şi în felul de viaţă şi chiar şi în tipul
antropologic”. După părerea aceluiaşi specialist, Cernavoda II care se împleteşte strâns cu Folteşti
II, marchează „momentul ciocnirii şi întrepătrunderilor sud-nord, în speţă proto-indoeuropene pe
plan lingvistic”110 iar cultura Cernavodă intră în contact cu Ezero, Coţofeni şi Schnekenberg (prin
ceramica decorată cu şnurul), Boleráz şi Baden (prin ornamentul canelat)111.
Cultura Coţofeni112, care anticipează epoca Bronzului (cca. 3300-2500 a.Chr.) în
România, Bulgaria şi Serbia este considerată un conglomerat de populaţie balcanică ne-indo-
europeană, cu elemente provenite din pătrunderile din stepele nord-pontice şi este pusă în
legătură cu alte culturi balcano-dunărene, mai cu seamă Baden şi Ezero si mai departe cu Troia.
În 1968 au fost identificate cele trei faze ale culturii Cernavoda, Cernavoda II fiind
succedată de Cernavoda III113. Ulterior, după descoperirile de la Celei şi Siliştioara, cronologia
celor două faze a fost refăcută114 fără a fi excluse pentru stadiile timpurii ale grupului sau
aspectului Cernavoda III o posibilă contemporaneitate cu Cultura Coţofeni115.
104
105
Morintz, Roman 1968a; Roman 1969, 17-22.
106
107
108
Berciu 1961, 135.
109
Berciu 1964b, 313-318.
110
Berciu 1964b, 313-318.
111
Berciu 1964b, 313-318.
112
Roman, 1976a; Roman 1992a, 30.
113
Morintz, Roman 1968a, 92-97; Morintz, Roman 1968b, 556-560; Roman 1969, 61-71; Morintz 1972,
53, 56.
114
115
Ca urmare, referirea anterioară la bronzul timpuriu din Bulgaria nu poate fi menţinută,

deoarece analiza nemijlocită a materialelor de tip Ezero-Ezerovo ne arată o componentă
puternică de tradiţie Cernavodă II de aceea punctul de pornire al culturii de la Ezero se poate
plasa undeva spre sfârşitul culturii Cernavodă II şi al complexului de tip Orlea-Sadovec116.
Strânsa legătură dintre culturile perioadei de tranziţie din România şi culturile din
Bulgaria, ilustrate prin materialele de la Mihalić, Ezero (Dipsiska Moghila) şi Ezerovo, duce
incontestabil la concluzia unei dezvoltări paralele în timp a acestora. Complexul Ezero–Mihalić
este deja o sinteză originală a mai multor componente culturale: una cu un evident caracter
Troia I şi alta de tradiţie nord-pontică. La acest orizont cronologic reapar tell-urile, aşa cum
observă F. Gogâltan, şi la sud de Dunăre, în Bulgaria, Bosnia-Herţegovina şi Grecia,
reprezentative fiind aşezările caracteristice culturii Ezero: Djadovo, Junacite, Nova Zagora sau
Ezero, la care se adaugă siturile de la Varvara, Argissa Magula, Dikili Tash117, Emporio,
Eutresis, Lerna, Manika Pevkakia Magula, Poliochni etc.118. În fapt, observă acest cercetător119
„una dintre caracteristicile perioadei bronzului timpuriu şi mijlociu din Bazinul Carpatic este
tocmai înflorirea modului de viaţă reprezentat de tell-uri”, proces ce debutează în a doua etapă
a bronzului timpuriu (aproximativ 2400 – circa 2300 a.Chr.).
Concluzia ar putea fi, aşa cum a sugerat P. Roman, că între sfârşitul culturii Gumelniţa
faza A2 (- Karanovo VI ) şi orizontul Orlea-Sadovec, respectiv nivelurile inferioare de la
Ezero, au evoluat culturile Cernavoda I, III şi II, în paralel cu Sălcuţa clasică şi Sălcuţa IV,
Cucuteni A4, Cucuteni B, Horodişte, Folteşti I şi II120. În acelaşi timp, Ezero A1 poate fi
considerat contemporan cu Orlea-Sadovec, Coţofeni timpuriu, Boleráz final şi Baden timpuriu
şi nu pot fi mai timpurii decât Troia I, astfel încât începutul culturii Ezero trebuie să fie plasat
cel mai devreme la sfârşitul Troiei I121.
Elementele troiene din straturile de la Ezero pot fi însă rezultatul nu atât al unor importuri
directe, cât al preluării lor de la comunităţi mai conservatoare, având în vedere faptul că ajung în
cultura Ezero prelucrate, după o posibilă dezvoltare independentă122. Este de asemenea posibil ca
cercetările următoare să identifice şi alte evoluţii ce ar putea acoperi hiatus-ul dintre orizontul
Karanovo VI şi Ezero, cel mai vechi nivel, care să cuprindă şi elemente troiene123.
Evoluţia culturii Gumelniţa este aproape în întregime anterioară culturii Ezero-Mihalić,
care conţine elemente Troia I-II, databile începând de pe la 2500 a.Chr. Ar fi cu totul imposibil
să se admită că între Ezero (şi Cernavoda III) şi Dudeşti-Vinča A este o diferenţă de numai
două-trei sute de ani, de aceea situarea Culturii Vinča după 3000 a.Chr. este imposibilă124.
Materiale ceramice de tip Odaia Turcului provin în număr mare şi din aşezări situate în
Sud-Estul Transilvaniei, unde sunt cunoscute sub denumirea de cultura Schneckenberg125. Se
remarcă prezenţa în multe aşezări a fragmentelor ceramice decorate în manieră Năeni-
116
Roman 1981b, 241; Roman 1992a.
117
Séfériadès 1983, 635 şi urm.
118
Gogâltan 2004.
119
Gogâltan 2004.
120
Roman 1982, 409.
121
Roman 1982, 409.
122
Roman 1982, 410.
123
Roman 1982, 411.
124
125
Székely 1997, 35 şi urm.
Schneckenberg deşi nu ştim în ce măsură ele au o pondere mai mare din punct de vedere
numeric comparativ cu aşezările de la Sud de Carpaţi. Remarcăm de asemenea prezenţa
cupelor şi a castroanelor cu două torţi, precum şi a castroanelor cu buza teşită orizontal.
Fragmente tipice de la astfel de vase au fost găsite de Prox pe dealul Schneckenberg din Braşov
dar nu le-a inclus în monografia sa asupra culturii Schneckenberg, considerându-le ulterioare
bronzului timpuriu126. Ceramica de tip Odaia Turcului prezentă din abundenţă în această zonă a
fost găsită împreună cu ceramica decorată cu găuri-buton de tip Glina şi cu ceramică şnurată de
tip Jigodin. Pentru Oltenia s-a afirmat că între cultura Glina şi începutul culturii Verbicioara s-
ar situa un orizont de tip Gornea-Orleşti127 caracterizat de ceramica decorată cu scrijelituri şi
impresiuni textile. În aceste condiţii rămâne de văzut în ce măsură ceramica de tip Gornea-
Orleşti din Oltenia nu reprezintă de fapt o componentă importantă a primelor faze ale culturii
Verbicioara la fel ca în Muntenia.
Descoperirea unor materiale de tip Râmnicelu, Căţelu Nou128 sunt justificate de prezenţa
în ceramica monteoreană timpurie a unei impresionante cantităţi de elemente din fondul
străvechi, numai că acestea au fost păstrate şi în parte uşor modificate (fiind vorba mai ales de
ceramica de uz comun) de către comunităţile cercului cultural vest-pontic de unde, abia după o
îndelungată evoluţie a culturii Glina-Schneckenberg au pătruns în aria acesteia din urmă,
ocupându-i o parte din teritoriu dislocându-i sau împingîndu-i spre vest129.
La nivelul documentării actuale, comunităţile cercului cultural vest-pontic par eterogene
cel puţin din punct de vedere al formei de prezentare a unor importante domenii ale vieţii
spirituale cum sunt de exemplu mormintele plane şi tumulare130. Din punct de vedere cultural,
documentarea actuală, ne arată o gravitaţie spre centrul de aşezări palafite din jurul Lacului
Varna, despre care, cu bună dreptate, G. Tončeva afirmă că erau în contact cu civilizaţii
maritime şi au atins un nivel de cultură superior aceluia al triburilor ce locuiau în interiorul
ţării131. Astfel de aşezări vor fi fost şi mai spre nord, în jurul locurilor din apropierea ţărmului
maritim şi pe malurile sau bălţile Dunării. Astfel, ar fi greu de explicat răspândirea pe întinse
spaţii nordice a unor produse originale vest-anatoliene.
Cercul cultural vest-pontic arată în structura sa o puternică componentă de caracter
Cernavodă II, foarte evidentă în ceramica de uz comun şi străchinile cu marginea curbată spre
exterior, de altfel, cultura Cernavodă II formează baza pe care ia naştere acest cerc cultural la care se
adaugă elemente de origine vest-anatoliană (prin nesfârşita serie de căni cu buza oblică şi askos) şi o
motivistică ornamentală specifică, în relief sau adâncită; tehnica de impresiuni şnurate sau incizate
fiind, cel mai des, folosită pentru incrustaţie132. La Ezerovo au fost descoperite fragmente ceramice
care proveneau de la vase de bucătărie şi farfurii cu anse tubulare care prezintă analogii cu Folteşti I,
Cernavodă II, Celei şi Glina133. Vasele de tip askos de la Ezerovo par, de asemenea, să prezinte
analogii cu cele descoperite în necropola de la Zimnicea şi în cultura Coţofeni.
126
Tudor 1982, 72.
127
Roman 1986, 31.
128
Zaharia 1973, 59.
129
Roman 1986, 29-55.
130
Tončeva 1981, 45.
131
Tončeva 1981, 45.
132
Tončeva 1981, 47.
133
Roman 1986, 29 şi urm.
Continua perfecţionare a metodelor de datare a impus o nouă cronologie, unde perioada

de tranziţie amintită se desfăşoară pe mai bine de 1500 de ani134, ceea ce, după opinia lui
Al. Vulpe, „reflectă un proces lung de transformare a societăţii şi civilizaţiei sud-estului
european, şocul unei mari migraţii fiind evident”135. Ideea centrală a multor studii este că
populaţiile civilizaţiei Kurgan au fost nomazi pastorali, aceasta dându-le într-un fel un avantaj
de adaptare în mişcarea lor către vest, însă această idee implică destul de greşit faptul că o
societate pastorală se leagă de exploatarea economică a Europei Centrale si de Est. Odată
cucerită, stepa a devenit inevitabil o sursă de migraţiune din exterior. Astfel, W. H.
Goodenough era de părere că culturile Kurgan îşi au originea la începutul mileniului IV a.Chr.,
într-o zonă ce mărgineşte regiunea ocupată de populaţiile Cucuteni–Tripolie, care practicau o
economie mixtă: cultivarea pământului şi păstorit136 şi vedea aici „cadrul evolutiv al
nomandismului pastoral ca o adaptare a unei vechi tradiţii europene la un mediu stepic mult
mai dificil” 137.
Nu pot fi negate totuşi şi unele migraţii locale datorită mobilităţii impuse de traiul
nomad. De exemplu, sfârşitul culturii Gumelniţa în zona Dunării de Jos a fost grăbit de
pătrunderea aici a unor triburi venite dinspre gurile Nistrului138. În acelaşi timp, sfârşitul
culturii Cucuteni–Tripolie este rezultatul unei transformări lente a aceleiaşi populaţii139.
Arheologii români şi ucraineni au arătat, pe bună dreptate, că după culturile Cucuteni şi
Tripolie în aceste zone urmează stiluri ceramice care au foarte multe asemănări cu cele ale
stepelor140. Aşa se face că, din punct de vedere cronologic, spre sfârşitul perioadei de tranziţie
şi începutul epocii bronzului timpuriu convieţuiesc, în spaţii diferite, dar învecinate, grupe
etno-culturale ce prezintă caraceristici specifice perioadei noi, dar care în vest păstrează
puternice elemente de tradiţie eneolitică locală, în timp ce în est prezintă puternice elemente
eterogene şi pe trepte diferite de evoluţie, de origine nord-pontică sau volîno-podolică.
În spaţiul dintre Nistru şi Prut s-a produs o concentrare lentă, dar continuă de grupe de
păstori, în sudul Moldovei, estul Munteniei şi foarte probabil în Dobrogea s-a vorbit de
evoluţia culturii Usatovo, care este cunoscută şi sub denumirea de Folteşti141. Trebuie
menţionat că teritoriul în care s-au constituit primele grupe etno-culturale ale epocii bronzului
este zona Munteniei Centrale, câmpiile şi platformele înalte ale părţii nordice ale acesteia,
dealurile pericarpatice dintre curburile superioare ale Buzăului şi ale Dâmboviţei, un ţinut în
care fondul local eneolitic a fost deosebit de viguros şi s-a menţinut puternic chiar în condiţiile
în care legăturile cu sudul au fost întrerupte în urma infiltrărilor nord-pontice.
Revenind la problema Bronzului Timpuriu din Bulgaria, specialiştii au stabilit pentru
încadrarea sa cronologică perioada de cca. 3500-2000 a.Chr. în urma analizei orizonturilor de
locuire din tell-urile de la Ezero şi Junatsite. Aceastei perioade îi corespund evoluţiile culturale
denumite Yunatsite şi Ezero, în Thracia de Sus; Grupul Pernik, în S-V Bulgariei; grupul
Ezerovo-Sozopol, la Marea Neagră şi grupul Devetaki în N şi N-E Bulgariei.
134
Mantu 1995, 213-235.
135
Vulpe 1995b, 17.
136
Renfrew 1980, 94.
137
Renfrew 1980, 94.
138
Roman, 1981a, 26.
139
Comşa 1978, 353-365; Comşa 1980, 29-33.
140
Dodd-Opriţescu 1980, 547 şi urm.; Dodd-Opriţescu 1981, 511 şi urm.; Dodd-Opriţescu 1983, 222-265.
141
Roman 1989, 50.
Grupul Junatsite s-a dezvoltat pe cursul superior al Mariţei şi pe afluenţii Stryama şi

Topolnitsa unde au fost cercetate tell-uri de la Junatsite, Dubene-Sarovka, Ognyanovo, Manole
etc. Alte tell-uri au fost identificate la Ezero, Veselinovo, Karanovo VII, Sitagroi IV, Nova
Zagora. Acestea au fost ocupate iniţial de purtătorii culturii Karanovo (6000-4200 a.Chr.),
afectaţi, după părerea lui Gimbutas, de pătrunderea primului val de tip kurgan142. După un
hiatus a reapărut aşezarea devenită acropolă şi reprezentând o nouă cultură ce avea legături cu
civilizaţia Baden din Europa centrală143.
În tell-ul de la Ezero, situat în partea centrală a Bulgariei, la cca. 3 km de Nova Zagora,
s-a descoperit un strat de cultură post-Karanovo, gros de 3,80 m, datat la cca. 3000 a.Chr.144. În
zona centrală au fost identificate 13 orizonturi de construcţii, încadrate cronologic între
mijlocul mileniului IV şi mijlocul mileniului III a.Chr. Cercetările desfăşurate în perioada
1961-1971 au scos la lumină mărturii privind „habitatul şi cronologia epocii timpurii a
bronzului” 145: case rectangulare, unele cu două încăperi, cu cuptoare, vetre, platforme pentru
uscarea grânelor, cu puţuri pentru provizii, locuinţele fiind construite pe piloni din lemn, legaţi
cu ramuri împletite şi acoperite cu un strat subţire de lut.
S-au descoperit urmele a cca. 50 de locuinţe, din care 20 aveau o absidă la una din
extremităţi. Acest din urmă tip de locuinţă a apărut chiar în orizontul cel mai timpuriu – XIII şi
se regăseşte în toate celelalte orizonturi. Locuinţe cu absidă s-au mai descoperit la
Razkopanitza, Tell Dipses, Karanovo, Sitagroi IV–Photolivos (2400 după datarea cu 14C) în
câmpia Drama, în nord-estul Macedoniei greceşti146. De asemenea, se pot observa similitudini
cu evoluţia aşezărilor de la Baden, Troia I-II, Thermi III, dar şi de la Sarvaš, Levoca,
Mihailovka, Nova Zagora şi Vučedol unde s-au descoperit două locuinţe cu absidă, dintre care,
una juca rol de Herrenhaus (locuinţa stăpânului), iar cealaltă de magazie şi bucătărie147.
Locuinţele erau dispuse grupat în jurul unei zone centrale, ce avea o cale de acces la o
poartă, un fel de coridor cu o lungime de 8 m şi o lăţime de 2-2,5 m. Sistemul de fortificaţii era
realizat din două ziduri de piatră nefasonată, ce înconjurau înălţimea, diametrele acestora fiind
– pentru zidul exterior 160 m, pentru zidul interior 60 m, iar grosimea zidurilor era de cca.
1,5-2 m. Pietrele alese pentru ridicarea zidurilor erau de mari dimensiuni (60-80 cm) şi
asemenea zidurilor ciclopice erau întărite la bază cu pietre de mici dimensiuni şi lut.
Poate că acropola a servit drept fortăreaţă şi pentru satele din jur, dar şi ca centru pentru
desfăşurarea a numeroase activităţi. Aici au fost descoperite unelte şi arme din piatră, os,
coarne de cerb, cupru şi bronz. Printre artefactele având ca suport piatra pot fi amintite:
pisălogi, răzuitoare, ciocane multifuncţionale, pietre de măcinat, securi şi dălţi, capete de
ghioagă, securi de luptă rituale de paradă iar pentru orizontul timpuriu sunt de amintit sulele
din cupru sau aliaj cupru şi arsenic148. Ceramica era confecţionată cu mâna, formele
caracteristice fiind ulcioare, vase, castroane, cupele cu toarte înalte, pe care le regăsim, de
altfel, în tot spaţiul complexului Baden-Ezero149. Explicaţia ar putea fi, aşa cum afirma
142
Marler 2001, 100-115.
143
Gimbutas 1997, 81.
144
Georgiev, Merpert 1965; Merpert, Georgiev 1973; Georgiev, Merpert, Katinčarov 1979.
145
Gimbutas 1997, 81.
146
Renfrew 1973; Rachet 1987, 58; Renfrew et alii 1986.
147
Gimbutas 1989, 217.
148
Gimbutas 1997, 81.
149
Gimbutas 1989, 215.
M. Gimbutas, strânsele legături între comunităţi care au aceeaşi structură socială şi o mare
mobilitate150. Spre deosebire de ceramica rafinată de tip Karanovo VI, acum se constată un
declin general al calităţii acesteia, forma, modelarea şi decorul sunt diferite.
În faza timpurie Baden, Ezero, Sitagroi decorul era realizat din pliseuri, dar apar şi
chevron-uri – căpriorul şi zigzaguri. Pentru Sitagroi, datările cu radiocarbon indică un început
anterior fazei Troia I151. Materiale asemănătoare cu cele descoperite la Ezero au mai fost
identificate în aşezările din centrul Bulgariei Mihalič, Veselinovo, Bikovo şi Karanovo dar şi
din zona nord-egeeană şi vestul Anatoliei (Sitagroi IV şi V. Poliochni – fazele de la albastru la
galben, Troia I-II, Zortan, Alisar)152.
Complexul Baden s-a dezvoltat în a doua jumătate a mileniului IV a.Chr. (cca. 3400-
2900) într-un areal ce include bazinul mijlociu al Dunării, respectiv nord-vestul Iugoslaviei,
vestul Ungariei, estul Austriei, vestul Slovaciei şi Moravei, cu limita nordică în Boemia şi
sudul Poloniei153. Ipoteza susţinută de Vl. Dumitrescu ar fi că ea s-a format pe fondul Boleraz,
la care s-au adăugat puternice impulsuri meridionale. Din punct de vedere cronologic acesta
plasa evoluţiile orizontului Cernavoda III-Boleraz în a doua jumătate a mileniului III a.Chr., iar
culturile de la Sudul Dunării, acelaşi specialist sublinia analogiile existente între Coţofeni–faza
a treia, Helladicul Timpuriu I-II, Ezero II, Sitagroi Va, sfârşitul Troia I şi Troia II, Thermi şi
Poliochni faza „albastră” 154.
Combinaţii de brâuri paralele, între care se află alte brâuri, dispuse în zig-zag sau
şerpuite apar timpuriu în mediul cultural vest-pontic, în special în aşezarea de la Ezero, unde
sunt prezente din faza A1 până la sfârşitul fazei B1, nivelurile VIII-IV155 şi au analogii la
Căţelu Nou156 şi în Transilvania, în faza timpurie a culturii Schnekenberg157 în fazele A1-B1.
Cercetările din anii 70 în siturile culturilor Baden şi Boleráz din sudul României, Slovacia,
Ungaria şi Austria158 dar şi în cele de la Ezero şi Ezerovo159 şi Usatovo160 au evidenţiat existenţa
unui fenomen ce se dezvoltă mai mult sau mai puţin uniform pe o arie foarte mare care porneşte din
Dobrogea şi ajunge până în Germania161, caracterizat prin ceramică asemănătoare şi figurine
antropomorfe cu capul mobil. Deosebirea dintre diferitele spaţii din arealul amintit este dată de
practica incinerării, care apare doar în aria Boleráz, considerată iniţial o primă fază a culturii Baden,
iar mai târziu fiind pusă în legătură cu Cernavoda III162.
Situl de la Mihalić se află la 100 km sud de Ezero163. În legătură cu acesta,
Vl. Dumitrescu era de acord cu J. Mellaart care considera că pătrunderea culturii de tip troian
150
Gimbutas 1997, 82.
151
Renfrew et alii 1986.
152
Renfrew et alii 1986, 81.
153
Renfrew et alii 1986, 217.
154
Dumitrescu 1988a, 55.
155
Georgiev et alii 1979, 323, tab. 160.
156
Leahu 1965, fig. 7/6, 8/4.
157
Prox 1941, pl. 10/8-9.
158
Morintz, Roman 1973.
159
Merpert, Georgiev 1973; Tončeva 1973; Tončeva 1978.
160
Zbenovič 1973; Zbenovič 1974; Zbenovič 1989.
161
Roman 2001; Nikolova 2001.
162
Roman 1989, 54.
163
Roman 1992b, 92.
vechi în Tracia de sud-est trebuie să se fi produs mai degrabă spre sfârşitul fazei Troia I, fiind
practic vorba de „o cultură Troia I întârziată şi periferică, contemporană în timp cu Troia II din
aşezarea eponimă”164. La Ezero, depunerile de tip Gumelniţa (Karanovo VI) sunt suprapuse de
nivelul Mihalić şi numeroasele niveluri de tip Ezero. Formele troiene apar începând cu faza
ulterioară celei identificate în tell-ul de la Dipsis, la sud de Balcani, cu Ezero A, o perioadă
pretroiană numită de „tranziţie” şi continuată în Ezero B165. La Dikili Tash, în Macedonia
grecească, însă, resturile de tip eneolitic Maritza şi Gumelniţa (Karanovo V şi VI) sunt
suprapuse de un strat troian antic166.
Cât priveşte spaţiul de la nordul Dunării, complexul cultural Horodiştea-Folteşti-
Cernavodă II se leagă şi de cultura Ezero, care are legături spre Grecia şi Anatolia, fiind folosit
uneori termenul Cernavoda-Ezero167.
Cultura Ezero se dezvoltă în N-E Traciei pe baza unor penetrări în regiunea europeană a
Turciei la Kirklareli şi este documetată în tell-urile de la Ezero, Karanovo, Dyadovo,
Vesselinovo, Mudrets etc., aşezarea deschisă de la Ovčaritsa, necropolele de înhumaţie de la
Stara-Zagora-Bereket, construcţiile de piatră de la Ezero, Nova Zagora, Kazanluk şi tumulii
funerari de la Golyama Detelina II.
La Karanovo între straturile VI şi VII, complexului Ezero-Mihalić îi corespunde un
orizont steril de circa 0,40 m. Astfel, între complexul menţionat şi Karanovo VIIb, pe care unii
specialişti le considerau contemporane, nu poate fi pus semnul egalităţii.168 La Ezero ultimul
nivel Karanovo VI - Gumelniţa este suprapus apoi de nivelurile considerate ca aparţinând
epocii bronzului169.
N. Merpert vedea în purtătorii culturii Ezero (Karanovo VII) din estul Bulgariei un
amalgam etnic de autohtoni, anatolieni şi probabil un mic număr de reprezentanţă ai
populaţiilor stepelor170.
În fapt, specialiştii au observat posibilitatea unei legături între cercul cultural anatolian
(Troia I) şi cercul cultural Central European reprezentat de cultura Baden, Troia I fiind
considerată contemporană cu faza târzie a culturii Baden171. Mai mult, se admitea o posibilă
infiltrare a purtătorilor culturii Baden spre sud-est, respectiv în Anatolia şi nu în sens invers172.
Această pătrundere nu poate fi interpretată ca o distrugere, o dispariţie totală, a comunităţilor
autohtone. Astfel, Ezero nu reprezintă o cultură anatoliană, nici nord-dunăreană, ci o cultură de
sine-stătătoare173 care spre deosebire de Troia I, este contemporană cu faza timpurie a culturii
Baden, deci cu un orizont pre-troian, dar şi cu culturile Folteşti, Cernavodă II şi Coţofeni174,
cronologie pe care o adoptă şi autorii monografiei Ezero175. În plus, pentru Ezero A1 pare mai
164
Dumitrescu, 1969, 138.
165
Georgiev et alii 1979, 531-543.
166
Dumitrescu 1988b, 142.
167
Berciu 1960, 76.
168
169
Georgiev, Merpert 1965, 129 şi urm.
170
Merpert 1987, 128; Mallory 1989, 29.
171
Kavtaradze 2001, 111 apud Howell 1973, 912.
172
Merpert 1987, 128; Mallory 1989, 29.
173
Roman 1982, 402.
174
Roman 1982, 403 apud Neustupny , 542.
175
Georgiev, Merpert et alii 1973.
evidentă o componentă nord-dunăreană, de tradiţie Cernavoda II, ceea ce ar sugera o

pătrundere a elementelor cernavodiene într-o perioadă anterioară fazei Ezero A176. Cultura
Cernavoda II este însă parţial contemporană, parţial mai nouă decât Cernavoda III177, iar în
Cernavoda III există elemente care se regăsesc şi la Troia I. Cernavoda II a evoluat însă
independent de Cernavoda III, fiind considerată punctul de plecare al unei evoluţii care a tins la
constituirea unui cerc cultural ce include Ezerovo II178 şi Ezero A179.
La geneza culturii Cernavoda II a contribuit şi cultura Usatovo (prin Folteşti I – Usatovo
târziu) care avea şi elemente caracteristice de tip Troiei I dezvoltată, transmise prin Cernavoda II
şi culturii Ezero probabil.180 De altfel, între Cernavoda I şi Usatovo pare să fi existat o parţială
contemporaneitate.181 În nivelurile succesive fazei A1 de la Ezero apar numeroase elemente
troiene, datorate de data aceasta reluării procesului de iradiere anatolo-egeeană în arealul acestei
culturi, fie din centrele respective, fie prin intermediul unor culturi sud-est europene, afectate mai
puţin de „Şocul nordic”, dar care aveau aceste elemente în structura lor.182
Tot în Bulgaria, pe malul nord-vestic al Lacului Varna, la periferia oraşului Ezerovo,
dep. Varna, au fost identificate, în 1958-1968, patru palafite, cu cabane construite pe
platforme.183 Orizonturile descoperite sunt:
- Ezerovo I – eneolitic: - vase cu picior şi toarte cilindrice, cu suprafaţa lustruită negru
sau brun (vezi şi Karanovo III)184, dovedind aporturi meridionale – invazia,
migraţia elementelor egeene. Cultură din neoliticul recent Ezerovo I „fiind datată
într-o regiune vecină, la Cernavoda, la 2437±100 î.e.n.”185 .
- Ezerovo II – bronzul timpuriu – la extremitatea cheiului, în faţa gării Ezerovo.
- Ezerovo III – bronz timpuriu, în actuala localitate Boaza, la vest de oraşul Ezerovo186.
- Ezerovo IV – bronz târziu, la extremitatea vestică a cheiului.
Staţiunea Ezerovo II, amplasată astăzi la 30-35 m de mal, pe o suprafaţă de 1,26 ha, la
extremitatea septentrională a lacului Varna, unde au fost probabil mai multe situri. Locuinţele
sunt construite pe platforme, fixate pe piloni cu diametre de 0,70 m şi lungimi de 6-7 m. S-au
descoperit fragmente ceramice cu decor în romb, imprimat cu sfoara sau prin impresiune cu
falanga superioară a unui pui. S-a mai descoperit o râşniţă de mână, alcătuită din două piese din
gresie fină.187
G. Tončeva data nivelul II al staţiunii lacustre de la Ezerovo II pe la 2600-2450
considerându-l sincron cu orizonturile V-VI de la Ezero, „care marchează etapa cea mai veche a
evoluţiei Epocii Bronzului Vechi” în Bulgaria, cu Troia I şi II, Sitagroi Va şi cu una din locuinţele
176
Roman 1982, 403.
177
Morintz, Roman 1968b, 568.
178
Tončeva 1981.
179
Roman 1982, 404, nr. 1.
180
Roman 1982, 405 apud Merpert 1974, 141.
181
Morintz, Roman 1969, fig. 1.
182
Roman 1982, 405.
183
Tončeva 1973.
184
Rachet 1977, 165; Rachet 1987, 51-63.
185
Tončeva 1973, 167.
186
Tončeva, 1981, 44 apud Margos, Tončeva 1962, 12.
187
Tončeva 1981, 44.
suprapuse descoperite pe fundul lacului, în apropierea satului Strasimirovo188. Pentru Sitagroi Va

perioada obţinută prin datarea calibrată este 2910-2590 a.Chr., respectiv 2600-2450 a.Chr.189. În
apropierea palafitelor a fost identificată şi o necropolă, de inhumaţie, pe care cercetătoarea o
datează în aceeaşi perioadă cu Ezerovo II, precum şi cu cele două palafite de la Maksouda,
Kolarov190. Tot aici au fost descoperite fragmente ceramice provenind de la vase de bucătărie şi
farfurii cu anse tubulare care prezintă analogii cu Folteşti I, Cernavoda II, Celei şi Glina191.
Vasele de tip askos de la Ezerovo par, de asemenea, să prezinte analogii cu cele descoperite în
necropola de la Zimnicea şi în cultura Coţofeni.
În materialul prezent la Ezerovo II au fost identificate şi elemente specifice Troiei I (c-d
şi e-f), a cărui existenţă a fost explicată prin contactele constante, comerciale şi culturale cu
situl menţionat, pe cale maritimă192.
Menţiunea de „bronz timpuriu” în Bulgaria, privind materialele de tip Ezero-Ezerovo
pare să nu poată fi reţinută, analiza acestora demonstrând, după opinia lui P. Roman
componentă puternică de tradiţie Cernavoda II. Punctul de plecare al culturii Ezero trebuie
considerat astfel, ca fiind contemporan cu sfârşitul culturii Cernavoda II şi a complexul Orlea-
Sadovec. De asemenea, între materialele complexelor de tip Orlea-Sadovec şi Ezero A
(nivelele XIII-XI) s-a constatat că există analogii193.
Hiatus-ul constatat de specialişti între Karanovo VI (Gumelniţa) şi Ezero poate fi
corespunzător, total sau în parte, cu culturile Cernavoda I194, III şi II195. Sincronizarea
perioadelor timpurie şi mijlocie de la Ezero196, cu orizonturi pre-troiene şi troiene I timpurii şi
mijlocii este, ca urmare, foarte improbabilă197.
Influenţele sudice au determinat transformări mai rapide ce au dus la epoca bronzului în
sud-estul României198, unde, în perioada marcată de evoluţia culturii Folteşti I-II, strânsele
relaţii stabilite cu lumea sudică au condus la crearea, la sud de Balcani, a complexului Ezero-
Mihalić, la care s-au adăugat elemente de tip Troia şi răspândirea unor elemente sudice (ca
formele askoidale) în zonele nord-dunărene199.
Aşezării de la Mihalić îi corespund nivelurile mijlocii de la Ezero (IV-VI). Străchinile
cu buza teşită oblic în interior, de tip Troia I, ce apar frecvent la Mihalić, le regăsim şi la Celei
şi Coţofeni, apărând şi în Dobrogea şi Muntenia, dar abia în faza Cernavoda II-Folteşti II200. Se
mai adaugă la acestea cănile sau vasele askoidale cu buza oblică întâlnite în culturile Coţofeni,
Celei, Folteşti II-Cernavoda II. Elementele de tip Troia I nu sunt prezente însă în complexul
mai vechi Gumelniţa-Sălcuţa-Karanovo VI.
188
Tončeva 1981, 44.
189
Ciugudean 1997, 22.
190
Tončeva 1981, 59.
191
Morintz, Roman 1973, 271 şi urm.
192
Tončeva 1981, 60.
193
Roman 1976b, 163.
194
Berciu 1966, 147 şi urm.
195
Morintz, Roman 1968a, 56-47.
196
Georgiev et alii 1979, 497 şi urm.
197
Roman 1981b, 241-242, n.1.
198
Roman 2001.
199
Roman 1969, 20.
200
Morintz, Roman 1970, 563, n 20.
Mai trebuie să adăugăm observaţiile privind tehnica de ornamentare şi decorul. Se

regăsesc brâuri în relief, dispuse în sistem, şnur, tehnica Furchenstich (împunsături succesive),
care dovedesc că influenţele egeo-anatoliene s-au extins în regiunea carpato-dunăreană, prin
intermediul culturilor din Balcani, poate pe culoarul Vardar-Morava. Nu se poate vorbi însă de
un complex unitar Cernavoda-Ezero-Donja-Slatina, întrucât comunităţile nord-dunărene şi-au
păstrat un caracter original. Astfel, componentele culturii Cernavodă III sunt diferite de cele ale
complexului Ezero (la Cernavoda III, ceramica cu şnur este rară, în timp ce în complexul
Ezero-Mihalić, canelura lipseşte). Mai legat de Ezero pare a fi, după părerea lui Petre Roman
grupul Celei din sud-estul Olteniei. Cea mai probabilă concluzie pare a fi o evoluţie în paralel a
culturilor perioadei de tranziţie de la nord de Dunăre şi culturile bulgare Dipsiska Moghila
(Ezero), Mihalić şi Ezerovo (lângă Varna), acestea din urmă fiind însă imediat premergătoare
bronzului timpuriu, dacă nu chiar începutul primei faze a acestuia.
Prezenţa materialului de tip Cernavoda II la Kadikioi201, Strašimirovo, Kolarov,
Ezerovo II202, unde aceste elemente apar în substrat, deci preEzerovo, la care se adaugă
descoperirile din estul Munteniei, Moldova, Dobrogea, precum şi în sud-estul Transilvaniei203,
a condus la ideea existenţei unui cerc cultural vest-pontic sau nord-est peninsular204.
Cercetările recente au pus în evidenţă şi alte informaţii privind materialul discutat. Astfel,
combinaţii de brâuri paralele, între care se află alte brâuri, în zigzag sau şerpuite, ce caracterizează
mediul cultural vest-pontic şi în special Ezero A1-B1205, ca şi Folteşti II206, s-au descoperit, la
nordul Dunării, în cultura Schnekenberg, în Transilvania207, la Căţelul Nou208, în faza „Govora-
Runcuri” a culturii Glina209. Analogii se constată şi mai târziu, în faza Ezero B1, când se dezvoltă
grupul Jigodin, în bazinul Ciuc, contemporan cu Schnekenberg B, Bogdăneşti210, ultima fază a
culturii Coţofeni, perioada târzie a culturii Vučedol, grupul Bošaca, iar în Macedonia şi Grecia, cu
Thessalic şi Helladic timpuriu III, respectiv Troia IV în Anatolia211.
Cât priveşte materialul tip Ezerovo, analogii se găsesc la Sânzieni şi Turia, în
mormintele cu cistă, în care s-au descoperit vase askos212, iar Fl. Burtănescu crede că există o
legătură între situl bulgar şi dispersia fenomenului Zăbala şi apariţia fenomenului Aldeşti în
Podişul Bârladului213. Ceramică de tip Ezerovo a mai fost descoperită în necropola de la
Brăiliţa, tot askos, în M18214.
În concluzie, analiza mărturiilor arheologice dovedeşte faptul că în perioadă studiată se
constată existenţa unor analogii între culturile de la Dunărea de Jos şi complexele din Bulgaria
201
Roman 1982, 402 apud Georgiev 1952, 529 şi urm.
202
Tončeva 1981, 60; Roman 1992a; Roman 1992b.
203
Székely 1980.
204
Roman 1976a, 54.
205
Georgiev et alii 1979, 323, tab. 160.
206
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974b, fig. 15/1-2, 34/4, 35/9.
207
Prox 1941, 80-90, pl. 10/8, 9.
208
Leahu 1965, 22-23, fig. 7/6, 8/4.
209
Roman 1985, fig. 6/4.
210
Székely 1997, 21.
211
Roman 1968, 31.
212
Székely 1980, 39-41, fig. 1.
213
Burtănescu 2002, 185.
214
Roman 1992 b, 67, 72-73.
de la Mihalić, Ezero (Dipsiska Moghila) si Ezerovo215 iar analiza evoluţiei culturale conduce la
o mai bună înţelegere a începuturilor epocii bronzului în spaţiile analizate. Premisele, condiţiile
şi consecinţele schimbărilor care au marcat sfârşitul eneoliticului sunt mult mai complexe decât
s-a crezut iniţial, iar din această perspectivă trebuie reconsiderat întregul proces de indo-
europenizare.
Bibliografie
Adams, W. 1968, Invasion, diffusion, evolution?, Antiquity 42, 194-215.

Andriţoiu, I. 1992, Civilizaţia tracilor din Sud-Vestul Transilvaniei în epoca bronzului,
Biblioteca Thracologica 2, Bucureşti.
Băjenaru, R. 1998, Discuţii privind cronologia absolută a culturii Glina, SCIVA 49, 1, 3-22.
Berciu, D. 1960, Perioada de tranziţie către epoca bronzului, în Istoria României, 1, Bucureşti,
71-82.
Bucureşti.
Berciu, D. 1964a, Quelques données préliminaires concernant la civilisation de Cernavodă,
SlovArch 12, 1, 269-280.
Berciu, D. 1964b, Sur les débuts de l'Âge du bronze au Bas Danube, Dacia, N.S. 8, 313-318.
Berciu, D. 1966, Zorile istorie în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti.
Berciu, D., Morintz, S. 1959a, Săpăturile de la Cernavodă, Materiale 5, 99-114.
Berciu, D., Morintz, S. 1959b, Săpăturile de la Cernavodă, Materiale 6, 99-106.
Berciu, D., Morintz, S. 1960, Şantierul arheologic de la Cernavodă, Materiale 7, 51-52.
Berciu, D, Morintz, S., Roman, P. 1973, Cultura Cernavoda II. Aşezarea din sectorul b de la
Cernavoda, SCIV 24, 3, 373-405.
Bondár, M. 2001, L'état des recherches sur la culture de Baden en Hongrie (les découvertes
récentes concernant la période ancienne), în Roman, P., Diamandi, S. (eds.),
Cernavoda III-Boleráz. Ein vorgeschichtliches Phänomen zwischen dem
Oberrhein und der unteren Donau, Bucureşti, 437-458.
Botzan, M. 1995, Influenţa factorilor ecologici asupra migraţiilor şi transhumanţei la distanţă
în sfera nord-pontică, MemAntiq 20, 209-21.
Burtănescu, Fl. 1996, Consideraţii asupra unor morminte tumulare de pe teritoriul Moldovei
(Consideraţii privind perioada de tranziţie – Bronzul Timpuriu), Thraco-Dacica
17, 87-116.
Burtănescu, Fl. 2002, Epoca timpurie a bronzului între Carpaţi şi Prut cu unele contribuţii la
problemele perioadei premergătoare epocii bronzului în Moldova, Bibliotheca
Chapman, J., Hamerow, H. 1997, On the Move Again: Migrations and Invasions in
Archaeological Explanations, în Chapman, J., Hamerow, H (eds.), Migrations and
Invasions in Archaeological Explanations, BAR International Series 664, 1-10.
Ciugudean, H. 1991, Zur frühen Bronzzeit in Siebenbürgen im Lichte der Ausgrabungen von
Ampoiţa, jud. Alba, PZ, 78-118.
215
Roman, Dodd-Opriţescu, Pál 1992.
Ciugudean, H. 1997, Cercetări privind epoca bronzului şi prima vârstă a fierului în

Transilvania, Alba Iulia.
Ciugudean, H. 2002, Date noi privind cronologia bronzului timpuriu în jumătatea sudică a
României, Apulum 39, 107-143.
Comşa, E. 1967, Unele date cu privire la sfârşitul perioadei de trecere de la epoca neolitică la
epoca bronzului în sud-estul Olteniei, SCIV 18, 207-221.
Comşa, E. 1970, La période de transition du neolithique a l’age du bronze sur le teritoire de
la Roumanie, în Actes du VIIe Congrès International des sciences préhistoriques
et protohistoriques, Praga, 447-496.
Comşa, E. 1978, Unele probleme privind populaţiile de stepă din Nord-Vestul Mării Negre, din
perioada eneolitică până la începutul epocii bronzului, SCIVA 29, 3, 353-363.
Comşa, E. 1980, Contribution à la connaissance du processus d’<indo-européanisation> des
régions carpato-danubiennes, în Actes du IIe Congres International de
Tracologie (Bucharest, 4-10 septembre 1976), Histoire et Archeologie,
Bucureşti, 29-33.
Cucoş, Ştefan 1982, Începuturile perioadei de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului în
zona subcarpatică a Moldovei, ActaMN 19, 253-260.
Cucoş, Ştefan 1985, Ceramica de „tip C” din aria culturii Cucuteni, MemAntiq 9-11, 63-92.
Cucoş, Ştefan 1986-1987, Cronologia eneoliticului final din zona subcarpatică a Moldovei,
Carpica 18-19, 13-19.
Dergačev, V. A. 1973, Pamjatniki epohy bronzy, în Arkeologičeskaja Karta Moldavskoi SSR,
3, 32-58.
Dergačev, V. A. 1975, Bronzovye predmety XIII-VIII iz Dnestroskovo-Prutskovo meždurecja,
Chişinău.
Dergačev, V. A. 1986, Moldavija i Sosdenie teritorii v epohy bronzy, Chişinău.
Dergačev, V. A. 1994, Epoca bronzului. Perioada timpurie, Thraco-Dacica 15, 1-2, 121-140.
Dergačev, V. A. 2000, Susţinerea teoriei migraţioniste. Consideraţii referitoare la problema
interacţiunilor populaţiei de stepă cu vechii agricultori din Europa de Est şi
Sud-Est în perioada eneolitic-bronz timpuriu, Thraco-Dacica 21, 1-2, 33-101.
Dinu, M. 1968, Quelques considérations sur la période de transition du néolithique a l’age du
bronze sur le territoire de la Moldavie, Dacia, N.S. 12, 129-139.
Dinu, M. 1970, Quelques problèmes concernant la période de transition de l'énéolithique a
l'époque du bronze dans la régions extracarpatiques de la Romanie, în Actes du VIIe
Congrès International des sciences préhistoriques et protohistoriques, Praga, 171-
174.
Dinu, M. 1980a, Le complexe Horodiştea-Folteşti et le probléme de l’indo-europénisation de
l’espace carpatho-danubien, în Actes du II-eme Congrès International de
Thracologie (1976), Bucureşti, 35-48.
Dinu, M. 1980b, Afinităţi între culturile Horodiştea-Erbiceni, Folteşti-Cernavodă II şi
Coţofeni. Contribuţii la geneza tracilor nordici, AŞU Iaşi 3, 1-15.
Dinu, M. 1988, Cu privire la originea şi evoluţia comunităţilor de tip Folteşti-Cernavodă II,
în Preda, C. (coord.), Istorie şi civilizaţie, I, Iaşi, 1-7.
Dinu, M. 1998, Folteşti-Cernavodă II, o cultură de origine răsăriteană?, Carpica 27, 32-43.
Dinu, M. 1999, Le substrat énéolithique dans l'ethnogenèse des thraces, SAA 6, 11-26.
Dodd-Opriţescu, A. 1980, Consideraţii asupra ceramicii Cucuteni „C”, SCIVA 31, 4, 547-557.
Dodd-Opriţescu, A. 1981, Ceramica ornamentată cu şnurul din aria culturilor Cucuteni şi

Cernavoda I, SCIVA 32, 4, 511-528.
Dodd-Opriţescu, A. 1983, Vecinii estici şi nord-estici ai triburilor Cucuteni-Tripolie, SCIVA
34, 3, 222-234.
Dodd-Opriţescu, A. 1989, Interferenţe culturale din perioada indo-europenizării reflectate în
cimitirul eneolitic de la Ostrovul Corbului, Thraco-Dacica 10, 11-38.
Dumitrescu, Vl. 1967, Hăbăşeşti, Monografie arheologică, Bucureşti.
Dumitrescu, Vl. 1969, Cu privire la o recentă încercare de sinteză asupra cronologiei preistorice a
Orientului Apropiat, a Mediteranei şi a Europei, SCIV 20, 1, 125-149.
Dumitrescu, Vl. 1972, Comuna primitivă. Harta arheologică a României, Bucureşti.
Dumitrescu, Vl. 1973, recenzie la Deutsche Historiker-Gesellschaft, Evolution und Revolution
im Alten Orient und in Europa. Das Neolithikum als historische Erscheinung,
Akademie-Verlang, Berlin, 1971, p. 170, SCIV 24, 1, 159.
Dumitrescu, Vl.1974, Arta preistorică în România, Bucureşti.
Dumitrescu, Vl.1976, Problema sincronismelor unor culturi eneolitice, SCIV 27, 3, 355-362.
Dumitrescu, Vl.1980, Câteva observaţii în legătură cu prima migraţiune a triburilor stepelor
nord-pontice la apus de Prut, Pontica 13, 23-31.
Dumitrescu, Vl. 1988a, Quelques remarques à propos de la datation des cultures énéolithiques
du Bas-Danube el des Balkans, Dacia, N.S. 32, 1-2, 141-143.
Dumitrescu, Vl., Vulpe, Al. 1988, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti.
Evans, J. D. 1973, The archaeological evidence and its interpretation: some suggested
approaches to the problems of the Aegean Bronze Age. Bronze Age Migrations
in Aegean, în Crossland, R., A., Birchall A. (eds.), Archaeological and Linguistic
Problems in Greek Prehistory, London.
Fleming, A. 1972, The Genesis of Pastoralism in European Prehistory, World Archaeology 4,
2, 179-191.
Florescu, M. Căpitanu, V. 1971, Cercetările arheologice de la Dădeşti, Carpica 4, 119-128.
Florescu, M., 1964, Contribuţii la problema începuturilor epocii bronzului în Moldova,
ArhMold 2-3, 105-121.
Florescu, M., 1965, Unele observaţii asupra evoluţiei bronzului timpuriu în Moldova, SCIV
16, 649-661.
Florescu, M., Buzdugan, C. 1969, Cercetările arheologice de la suprafaţă din judeţul Bacău,
ArhMold 6, 213-275.
Florescu, M., Buzdugan, C. 1972, Aşezarea din epoca bronzului de la Bogdăneşti, ArhMold 7,
103-128.
Furlan, D, 1977, The climate of southeast Europe, în Wallon, C.C. (ed.), Climates of Central
and Southern Europe, World Survey of Climatology 6, Amsterdam, 185-235.
Georgiev, G.I., Merpert, N.J., 1965, Raskopki mnogo sloinogo poselenia u selo Ezero bliz g.
Nova Zagora v 1963 godu, IzvestijaSofia 28, 124- 129.
Georgiev, G.I., Merpert, N.J., Katinčarov, R.V., Dimitrov, G.D. 1979, Ezero. Rannobronzovoto
selišče, Sofia.
Gimbutas, M. 1973, The beginning of the Bronze Age in Europe and the Indo-Europeans:
3500-2500 B.C., JIES 1, 2, 163-214.
Gimbutas, M. 1985, Primary and Secondary Homeland of the Indo-Europeans. Comments on
Gamkrelidze-IvanovArticles, JIES 13, 1-2, 185-202.
Gimbutas, M. 1989, Cultură şi civilizaţie. Vestigii preistorice în Sud-Estul European,

Bucureşti.
Gimbutas, M. 1997, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi
dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (cca. 7500-700 î.e.n.), Bucureşti.
Gogâltan, Fl. 2004, Tell-uri în orientul apropiat şi bazinul carpatic. O scurtă privire
comparativă asupra habitatului preistoric, II, Acta Terrae Septemcastrensis 4,
Sibiu, 79-129.
Haimovici S. 1979, Caracteristicile paleofaunei din aşezările perioadei de tranziţie de la
eneolitic la epoca bronzului din Moldova, SCIVA 30, 1, 11-19.
Hanbury-Tenison J.W. 1986, The Late Chalcolithic to Early Bronze I Transition in Palestine
and Transjordan, BAR International Series, 311, Oxford.
Hâncu, I. 2003, Vetre strămoşeşti din Republica Moldova. Materiale arheologice informativ-
didactice, Chişinău.
Harding, A. F. (ed.) 1982, Climatic Change în Later Prehistory, Edinburg University Press,
Edinburg.
Harţuche, N. 1956, Săpăturile arheologice de la Brăiliţa, Materiale 5, 221-230.
Harţuche, N. 1973, Despre descoperirile arheologice de la Gherăseni- Buzău, Cercetări de
Istorie Buzoiană 2, 4 - 7.
Harţuche, N. 1979, Probleme privind bronzul timpuriu şi mijlociu în Nord-Estul Munteniei,
Sud-Estul Moldovei şi Dobrogea, Danubius 8-9, 67 – 71.
Harţuche, N. 1980, Complexul Cernavodă I de la Râmnicelul, Istros 1, 87-90.
Harţuche, N. 2002, Complexul arheologic Brăiliţa, Bibliotheca Thracologica 35, Bucureşti.
Haşotti, P. 1997, Epoca neolitică în Dobrogea, Constanţa.
Haşotti, P., Popovici D. 1992, Cultura Cernavodă I la Hârşova, Pontica 25, 15-44.
Horedt, K. 1968, Die Kupferzeit in Transsilvanien, Apulum 7, 103-116.
Irimia, M. 1981, Observaţii privind epoca bronzului în Dobrogea în lumina unor cercetări
recente, SCIVA 32, 1, 347-369.
Jaravoi, E. V. 1990, Kurgani eneolita-epohy Niznego-Podnestrov’ja, Chişinău.
Kavtaradze, G., L. 2001, Some problems of the interrelation of Caucasian and Anatolian
Bronze Age Cultures, Quaderni di Archeologia 1, 107-123
Kazanov, A.M. 1984, Nomads and the outside word, Cambridge.
Leahu, V. 1965, Săpăturile arheologice de la Căţelu Nou, CAB 2, 22-23.
Lichardus J., Lichardus-Itten, M. 1993, Das Grab von Reka Devnja (Nordostbulgarien). Ein
Beitrag zu den Beziehungen zwschen Nord – und Westpontikum in der frühen
Kupferzeit, SASTUMA 2, 9-98.
Lichardus, J., Fol, A., Getov, L., Bertemes, F., Echt, R., Katincarov, R., Iliev, I. 2000, Forschungen
in der Mikroregion von Drama (Südostbulgarien). Zusammenfassung der Haupter-
gebnisse der bulgarisch-deutschen Grabungen in der Jahren 1983-1999, Bonn.
Luca, S.A., Roman, C., Diaconescu, D. 2004, Cercetări arheologice în Peştera Cauce, I,
Bibliotheca Septemcastrensis 4, Sibiu.
Mallory, J.P., 1989, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Mith,
Londra.
Mantu, C.M. 1995, Câteva consideraţii privind cronologia absolută a neo-eneoliticului din
România, SCIVA 46, 3-4, 213-235.
Manzura, I. 1993, The East-West Interaction in the Mirror of the Eneolithic and Early Bronze Age
Cultures in the North-West Pontic, RevArh 1, 23-53.
Manzura, I. 1994, Manifestări culturale în perioada de tranziţie, Thraco-Dacica 15, 1-2, 103-119.
Manzura, I. 1999, Cernavoda I Culture, în L. Nikolova (ed.), The Balkans in Later Prehistory,
BAR, International Series 791, 95-174.
Maran, J. 1996, Neue Ansätze für die Beurteilung der balkanisch-ägäischen Beziehungen im 3
Jt.v.Chr., în The Thracian World at the crossroads of civilisations, I, Bucureşti,
171-192.
Markevič, V. I. 1973, Pamjatniki epohi neolita i eneolita, în Arheologičeskaja Karta
Moldavskoi SSR, 5, Chişinău.
Markevič, V. I. 1981, Poznetripolskie plemena severnoj Moldavij, Chişinău.
Marinescu-Bâlcu, S. 1964, Unele probleme ale perioadei de tranziţie de la neolitic la epoca
bronzului din Moldova în lumina a trei morminte plane de inhumaţie descoperite
la Târpeşti, SCIV 15, 2, 241-250.
Marinescu-Bâlcu, S. 1981, Târpeşti. From Prehistory to History in Eastern Romania, BAR.
International Series 107.
Marler, J. 2001, L'eredità di Marija Gimbutas: una ricerca archeomitologica sulle radici della
civiltà, în Bocci, G., Ceruti, M., Montadori, B. (eds.), Le radici prime
dell'Europa: Gli intrecci genetici, linguistici, storici, Milano, 89-115.
Marler, J. ed. 1997, From the Realm of the Ancestors: An Anthology in Honor of Marija
Gimbutas, Manchester.
Mellaart, J. 1966, The Chalcolithic and Early Bronze Ages in the Near East and Anatolia,
Beirut.
Merpert, N. Ya, 1987, Ethnocultural Change, în Scomal, S. N., Palome, C. (eds.), Balkans on
the Border between the Eneolithic and the Early Bronze Age. Ptoto-Indo-
European: the Archaeologz of a Lingvistic Problem. Studies in Honor of Marija
Gimbutas, Washington, 122-131.
Merpert, N. 1997, The Earliest Indo-Europeanization of the North Balkan Area in Light of a
New Investigation in the Upper Thracian Valley, în Marler, J. (ed.), From the
Realm of the Ancestors, în Anthology in Honor og Marija Gimbutas,
Manchester, 70-77.
Merpert, N., Georgiev, G., 1973, Poselenie Ezero i ego mesto sredi pamjatnikov rannego
bronzovogo veka vostocnoi Evropi, în Symposium über die Entstehung und
Chronologie der Badener Kultur, Bratislava, 215-257.
Mikov, V. 1948, Fouilles et recherches, I, Sofia.
Mikov, V. 1958, Kul’tura neolita, eneolita i bronzy v Bolgarii, SlovArch 1, 47-55.
Morintz, S. 1972, Probleme ale epocii bronzului în Dobrogea, Pontica 5, 53-58.
Morintz, S. 1977, Probleme privind originea tracilor în lumina cercetărilor arheologice,
RevIst 30, 8, 140 - 146.
Morintz, S. 1978, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii, I, Bucureşti.
Morintz, S., Ionescu, B. 1968, Cercetări arheologice în împrejurimile oraşului Olteniţa (1958-
1967), SCIV 19, 1, 95-128.
Morintz, S., Roman, P. 1968a, Aspekte des Ausgangs des Äneolithikums und der Übergangsstufe
zur Bronzezeit im Raum der Niederdonau, Dacia, N.S. 12, 45-128.
Morintz, S., Roman, P. 1968b, Asupra perioadei de trecere de la eneolitic la epoca bronzului
la Dunărea de Jos, SCIV 19, 4, 553-573.
Morintz, S., Roman, P. 1969, Über die Chronologie der Übergangszeit vom Äneolithikum zur
Bronzezeit in Rumänien, Dacia N.S. 13, 61-71.
Morintz, S., Roman, P. 1970, Cu privire la cronologia perioadei de tranziţie de la eneolitic la
epoca bronzului în România, SCIV 21, 4, 557-570.
Morintz, S., Roman, P. 1973, Über die Übergangsperiode vom Äneolithikum zur Bronzezeit in
Rumänien, în Symposium über die Entstehung und Chronologie der Badener
Kultur, Bratislava, 259-279.
Morintz, S., Roman, P. 1994, Epoca bronzului, în Preda, C-tin (coord.), Enciclopedia
arheologiei şi istoriei vechi a României, 1, Bucureşti, 211-215.
Morintz, S., Vulpe, Al. 1976, Epoca Bronzului, în Dicţionar de Istorie Veche a României,
Bucureşti, 103-110
Movša, T.G. 1972, Periodizacija i khronologja severnogo to piznogo Tripolija,
ArheologijaKiev 52, 3-24.
Naylor, L. 1996, Culture and Change, Bergin & Garvey, Westport, Connecticut & London.
Németi, I. 1973, Descoperiri de tip Cernavodă III- Boleráz din nord-vestul R.S. România, în
Symposia Thracologica 7, 231.
Nestor, I. 1929, Nachtrag zu Cernavoda, PZ 20, 200-229.
Nestor, I. 1950, Probleme noi în legătură cu neoliticul din R.P.R, SCIV 1, 2 , 215-217.
Nestor, I. 1959, Cu privire la periodizarea etapelor târzii ale neoliticului în RPR, SCIV 10, 2,
247-260.
Nestor, I. 1960, Epoca bronzului, în Istoria României, 1, Bucureşti.
Nestor, I., Zaharia, E. 1968, Sur la période de transition du néolithique a l'âge du bronze dans
l'aire des civilisations de Cucuteni et de Gumelniţa, Dacia, N.S. 12, 17-43.
Nikolov, B. 1976, Mogilni pogrebenia ot rannobronzovata epoha pri Tărnava I Kneža,
ArheologijaSofia, 38-51.
Nikolova, L. 1996, Settlements and ceramics: the experience of Early Bronze Age Bulgaria, în
Nikolova L. (ed.), Early Bronze Age Settlement Patterns in Balkans (ca 3500-
2000 BC, Calibrated Dates). Part. 2, Reports of Prehistoric Research Projects, I,
Sofia, 145-186.
Nikolova, L. 1999a, The Balkans in Later Prehistory. Periodization, chronology and cultural
development in the Final Copper and Early Bronze Age, BAR International
Series 791.
Nikolova, L. 1999b, Dubene-Sarovka IIB1-3 in the Upper Stryama Valley (Towards the
Periodization and Chronology of Early Bronze II in the Balkans),
ArchBulg 3, 3, 1-7.
Nikolova, L. 2000a, The Yunatsite culture. Periodization, chronology and synchronizations, în
Leshtakov, K. (ed.), Reports of Prehistoric Research Projects, 2-3 (1999), Sofia,
33-97.
Nikolova, L. 2000b, Social transformations and evolution in the Balkans in the fourth and
third millennia BC, în Nikolova L. (ed.), Analyzing the Bronze Age, 4, Reports of
Prehistoric Research Projects, Sofia.
Nikolova, L. 2000c, The Balkan Proto-Indo-Europeans in the Fourth and Third Millennia BC,
JIES, 28, 1-2, 197-220.
Nikolova, L. 2000d, Dubene-Sarovka, Yunatsite culture and the integrations in the Early
Bronze Balkans, în Nikolova L. (ed.), Technology, Style and Society, BAR
Interantional Series 854, 201-239.
Nikolova, L. 2001, Approach to the genesis and initial development of the Early Bronze Age
cultures in the Lower Danube Basin and the Southern Balkans, în Roman, P.,
Diamandi, S. (eds.), Cernavoda III-Boleráz. Ein vorgeschichtliches Phänomen
zwischen dem Oberrhein und der unteren Donau, Bucureşti, 236-260.
Nikolova, L. 2002, A Bronze Flange-Axe from Dubene-Sarovka, ArchBulg 6, 2, 13-25.
Niţu, A. 1977, Continuitatea ceramicii pictate între culturile Cucuteni, Tripolie şi Gorodsk-
Usatovo, Horodiştea-Folteşti, CercetIstIaşi 8, 145-208.
Passek, T.S. 1958, Noviye otkritija na territorii SSSR i voprosy posdnye-neolitičeskih kul’tur
Dunavsko-Dnestrovskogo meždurečja, SovArh 1, 29-46.
Passek, T., Černyš, E.C. 1961, Rannezemledelskie plemena Podnestrovija, MIA 84, 151-152.
Passek, T., Černyš, E.C. 1965, Kratkie soobšcenia o docladah i polevyh isslledovaniah, AI, 6-9.
Petrescu-Dâmboviţa, M., Dinu, M. 1951, Săpăturile arheologice de la Folteşti raionul Tg.
Bujor, reg. Galaţi, SCIV 2, 252-255.
Petrescu-Dîmboviţa, M., Dinu, M. 1958, Noi descoperiri pe teritoriul URSS şi problemele
culturilor neolitice târzii în regiunea dintre Dunăre şi Nistru, în Analele
Româno-Sovietice, seria Istorie, XII, 3(23), Bucureşti, 29-52.
Petrescu-Dîmboviţa, M., Dinu, M. 1974, Nouvelles fouilles archéologiques à Folteşti (dèp.
Galati), Dacia, N.S. 18, 19-72.
Petrescu-Dâmboviţa, M., Dinu, M., Passek, T. 1949, Periodizacia tripolskih poselenii, MIA
10, 157-230.
Petrescu-Dîmboviţa, M. 1966, Cucuteni, Bucureşti.
Petrescu-Dîmboviţa, M., Casan, I., Mateescu, C. 1951, Săpăturile arheologice de la Folteşti
(Raionul Tg. Bujor, Reg. Galaţi), SCIV 15, 1, 260-265 şi 2, 248-263.
Petrescu-Dîmboviţa, M., Dinu, M. 1974a, Noi săpături arheologice la Stoicani (jud. Galaţi),
SCIVA 25, 1, 71-97.
Petrescu-Dîmboviţa, M., Dinu, M. 1974b, Nouvelles fouiles archéologiques à Folteşti (dép. De
Galaţi), Dacia, N.S. 16, 19-72.
Popescu, Dorin 1965, Asupra începuturilor epocii bronzului în România, III, SCIV 16, 4, 775-789.
Popescu, Dorin 1970, Eneolitic, perioada de tranziţie, perioada cuprului sau începuturile
epocii bronzului? O problemă de terminologie, Aluta 1, 55-61
Prox, A. 1941, Die Schneckenbergkultur, Kronstadt (Braşov).
Rachet, G. 1977, Universul arheologiei, II, Bucureşti.
Rachet, G. 1987, L'arrivée des indo-européens en Grèce et en Asie Antérieure, ArhMold 11, 51-63.
Renfrew, C. 1973, The Aegean and the Balkans at the close of the Neolithic period (the
evidence of Sitagroi), în Symposium über die Entstehung und Chronologie der
Badener Kultur, Bratislava, 427-440.
Renfrew, C. 1980, Archaeology and language. The puzzle of indoeuropeans origins, New York.
Renfrew, C. 1987, Archaeology and language. A puzzle of Indo-Europeans Origin, London.
Renfrew C., 1990, Arqueología y lenguaje: la cuestión de los orígenes indoeuropeos,
Barcelona.
Renfrew, C., Gimbutas, M., Ernestine, S. E. (eds.) 1986, Excavations at Sitagroi. A Prehistoric
Village in Northeast Greece, Monumenta Archaeologica 13, California.
Roman, I., P. 1964, Despre unele aspecte ale perioadei de trecere de la epoca neolitică la
epoca bronzului în regiunile extracarpatice ale RPR, RevMuz 1, 4, 314-326.
Roman, I., P. 1966, Période de transition entre l’énéolithique et l’époque du bronze dans le
région extracarpathiques de la Roumanie, în Congres International des Sciences
Préhistorique et Protohistoriques, Praga, 468-471.
Roman, I., P. 1968, Contribution à la connaissance des problèmes de l'énéolithique avancé et
de la période de transition à l'âge du bronze à la lumière des fouilles
archéologiques de Băile Herculane et de Moldova Veche, Mémoires Série
Archéologique 6, Craiova.
Roman, I., P. 1969, Conceptul Folteşti II şi problema începuturilor epocii bronzului în
Moldova, Carpica 2, 17-22.
Roman, I., P. 1971, Strukturänderungen des Endäneolithikums im Donau-Karpaten-Raum,
Dacia, N.S. 15, 31-169.
Roman, I., P. 1976, Cultura Coţofeni, Bucureşti.
Roman, I., P. 1976b, Complexul Orlea-Sadovec, SCIVA 27, 2, 147-169.
Roman, I., P. 1980, Substratul cultural al bronzului tracic, Acta Hargitensia 2, 14 - 16.
Roman, I., P. 1981a, Forme de manifestare culturală din eneoliticul târziu şi perioada de
tranziţie spre epoca bronzului, SCIVA 32, 1, 21-42.
Roman, I., P. 1981b, Modificări în structura etno-culturală a Europei de Sud-est în eneoliticul
târziu, SCIVA 32, 2, 241-245.
Roman, I., P. 1981c, Zur rumänischen Frühbronzezeit (Der Forschungsstand), Mittelilungen
Archäologisches Institutut, 2, Budapesta, 157-169, 307-313.
Roman, I., P. 1982, Raportul cronologic dintre Ezero şi Troia în lumina cercetărilor de la
Nord de Balcani, SCIVA 33, 4, 402-414.
Roman, I., P. 1983, Spätneolithikum, Übergangsperiode und der Beginn der Bronzezeit im
Südosten Rumänien, Thraco-Dacica 4, 69-72.
Roman, I., P. 1985, Cercetări la Govora Sat – „Runcuri” în 1978, SCIVA 36, 279-296.
Roman, I., P. 1986, Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul României, SCIVA 37, 1,
29-55.
Roman, I., P. 1989, Fenomenul indoeuropenizării şi constituirii neamului tracic la Dunărea
inferioară în lumina cercetărilor arheologice, Symposia Thracologica 7, 49-55.
Roman, I., P. 1992a, Das chronologische Verhältnis zwischen Ezero und Troja im Lichte der
nordbalkanischen Forschungen, Thraco-Dacica 13, 1-2, 25-34.
Roman, I., P. 1992b, Der westpontische Kulturkreis, în Beiträge zur Problematik du
schnurverzierten Keramik Südosteuropas, Mainz.
Roman, I., P. 2001, Die Cernavodã III-Boleráz-Kulturerscheinung an der unteren Donau, în
Roman, P., Diamandi, S. (eds.), Cernavoda III-Boleráz. Ein vorgeschichtliches
Phänomen zwischen dem Oberrhein und der unteren Donau, Bucureşti, 13-59.
Roman, I.P., Dodd-Opriţescu, A., Pál, J. 1992, Beiträge zur Problematik der Schnurverzierten
Keramik Südosteuropas, Mainz.
Roman, P., Németi, I. 1978, Cultura Baden în România, Bucureşti
Roman, P., Németi, I. 1980, Substratul cultural al bronzului tracic, Acta Hargitensia 2, 16-19.
Rotea, M. 1993, Contribuţii privind bronzul timpuriu în centrul Transilvaniei, Thraco-Dacica

14, 1-2, 65-86.
Salzman Ph. C. 1980, Introduction: Processes of Sedentarization as Adaptation and Response,
în Salzman, Ph.C. (ed.), When nomads settle. Processes of Sedentarization as
Adaptation and Response, New York, 1-20.
Sava, E, Manzura I. 1994, Interacţiuni Est-Vest reflectate în culturile eneolitice ale epocii
bronzului în zona de Nord-Est a Mării Negre, MemAntiq 19, 143-148.
Schroller, H. 1933, Die Stein- und Kupferzeit Siebenbürgens, Berlin.
Schuchard, C. 1924, Cernavoda, eine Steinzeitsiedlung in Thrakien, PZ 15, 9-27.
Schuster, Cr. 1997, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei
Superioare, Bibliotheca Thracologica 20, Bucureşti.
Séfériadès, M. 1983, Dikili Tash: Introduction à la préhistoire de la Macedoine Orientale,
BCH 107, 635-677.
Séfériadès, M. 1985, Troie I: Materiaux pour l'étude des sociétés du Nord-Est Egéen au début
du Bronze Ancien, Paris.
Simache, N., Teodorescu, V. 1962, Săpăturile arheologice de la Smeieni, Materiale 8, 275-276.
Simion, M. 1983, Cu privire la relaţia dintre cultura Varna şi cultura Gumelniţa, SCIVA 34,
4, 305-319.
Siniuk, A. T. 1983, Curgany epokhi Bronzy Srednego Dona, Chişinău.
Sochacki, Z. 1988, The Ezero Culture and the Invasion of the Steppe Peoples, JIES 16, 3-4,
185-194.
Sorokin, V. 1994, Culturile eneolitice din Moldova, Thraco-Dacica 15, 1-2, 67-92.
Székely, Z. 1980, Date noi privind ritul de înmormântare al culturii Schneckenberg în judeţul
Covasna, Aluta 10-11, 39-46.
Székely, Z. 1997, Perioada timpurie şi începutul celei mijlocii a epocii bronzului în sud-estul
Transilvaniei, Bibliotheca Thracologica 21, Bucureşti.
Thomas, L. H. 1967, Near Eastern, Mediterranean and European Chronology, The historical,
archaeological, radiocarbon, pollen-analytical and geochronological evidence,
Lund.
Thomas, L. H. 1992, The Indo-European Problem: Complexities of the Archaeological
Evidence, JIES 20, 1-2, Los Angeles, 1-29.
Todorova, H. 1978, The Eneolithic in Bulgaria, BAR International Series, 49, Oxford.
Todorova H., 1981, Das Neolithikum in Nordostbulgarien, în Busch, R. (ed) Jungsteinzeit in
Bulgarien. Komitee für Kultur, Sofia, 22–24.
Tončeva, G. 1973, Les palafites des environs de Varna, în Symposium über die Entstehung und
Chronologie der Badener Kultur, Bratislava, 471-482.
Tončeva, G. 1978, The Eneolithic Period in Bulgaria in the Fifth Millennium B.B., BAR
International Series 49. Oxford.
Tončeva, G. 1981, Un habitat lacustre de l'Âge du bronze ancien dans les environs de la ville
de Varna (Ézérovo II), Dacia, N.S. 25, 41 -62.
Tringham, R. 1971, Hunters, Fishers and Farmers of Eastern Europe 6000 - 3000 BC.,
London.
Tudor E. 1973, Un mormânt de la începutul epocii bronzului descoperit la Răcăciuni (jud.
Bacău), SCIV 24, 2, 283-289.
Tudor E. 1982, Cu privire la unele sincronisme culturale în perioada timpurie a bronzului

românesc, Thraco-Dacica 3, 94-100.
Vasiliu, I. 2002, Bronzul timpuriu si mijlociu la Dunarea de Jos, rezumatul tezei de doctorat,
Alba Iulia.
Vlassa, N. 1964, Contribuţii la cunoaşterea culturii Gheja-Bodrogkeresztúr în Transilvania,
SCIV 15, 3, 362-366.
Vlassa, N., Takács, M., Lazarovici, Gh. 1986, Mormintele funerare din Banat şi Transilvania
din perioada eneolitică târzie, ActaMN 22-23, 59-78.
Vulpe, R. 1957, Izvoare. Săpăturile din 1936-1938, Bucureşti.
Vulpe, Al. 1961, K voprosu o periodiyacii bronzovogo veka v Moldave, Dacia, N.S. 5, 105-122.
Vulpe, Al. 1995a, Epoca bronzului în spaţiul carpato-niprovian în lumina săpăturilor de la
Izvoare, SCIV 8, 1-2, 53-87.
Vulpe, Al. 1995b, Epoca bronzului în spaţiul carpato-dunărean. Privire generală, în Comori
ale epocii bronzului, Bucureşti.
Vulpe, Al. 1997, Consideraţii privind începutul şi definirea perioadei timpurii a epocii
bronzului în România, în In honorem emeritae Ligiae Bârzu. Timpul istoriei I,
Memorie şi patrimoniu, Bucureşti, 35-50.
Vulpe, Al. 1997, Spaţiul egeo-anatolian şi Europa Sud-Estică în lumina unei revizuiri a
cronologiei epocii bronzului, Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie,
seria IV, 21, 1996, 33-47.
Vulpe, Al. 2002, Epoca bronzului, în Istoria Românilor, I, Bucureşti.
Vulpe, R. 1956, Problemele neoliticului carpato-niprovian în lumina săpăturilor de la Izvoare,
SCIV 8, 1-2, 53-86.
Whittle, A. 1996, Europe in the Neolithic, Cambridge.
Zaharia E. 1973, Sur la civilization Monteoru (Âge du Bronze), în Actes du VIII e Congrès
International des Sciences Pre-et Protohistorique, 3, Belgrad, 52-60.
Zbenović V. F. 1973, Chronology and cultural relations of the Usatovo group in the USSR, în
Symposium über die Entstehung und Chronologie der Badener Kultur,
Bratislava, 513-525.
Zbenović V. F. 1974, Pozdnetripol’skie plemena severnogo Pričernomorija, Kiev.
Zbenović V. F. 1989, Ranyj etap Tripol’skoj kultury na teritorii Ukraini, Kiev.
Mihaela-Denisia Liuşnea
Universitatea „Dunărea de Jos”
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie
Str. Domnească, nr. 47
800008, Galaţi
Tel. 0236-415 641
denisialiusnea@yahoo.it
STELA ANTROPOMORFĂ DIN SATUL LUČINSKOE PE RÂUL CUCIURGAN
(UCRAINA, REG. ODESA, RAIONUL RAZDEL’NENSKI’)
Serghei Agulnicov, Serghei Popovici
Abstract: This paper describes an anthropomorphic stele discovered at Lučinskoe village

(Razdel’naja district, Odessa region, the Ukraine). The stele represents the 4th type of sculptured figures
according to E. Ju Novicki’s classification, and belongs to the 19th-17th centuries B.C. The stele is similar
to sculptured figures from Novoselovka, Bălţata, Alexandrovka, Krestovaja Mogila. The description of
the artefact is followed by a brief discussion of evolution of anthropomorphic sculptures of Aeneolithic
and Bronze Age from the Nord-Western Black Sea area.
Key words: Ukraine, Lučinskoe, anthropomorphic stele, Aeneolithic, Bronze Age
Cuvinte cheie: Ucraina, Lučinskoe, stelă antropomorfă, eneolitic, epoca bronzului
În anul 1988, expediţia arheologică a Academiei de Ştiinţe a R.S.S. Moldova a efectuat

săpături de salvare în satele Nikol’skoe şi Ujutnoe, raionul Slobozia. În timpul cercetărilor, s-a
primit o informaţie din partea localnicilor despre o piatră cu reprezentări umane sculptate.
Verificarea informaţiei a dus la identificarea unei stele antropomorfe la 0,5 km NV de satul
Lučinskoe, pe teritoriul unei ferme, la 0,15 km de autostrada Velikaja Mihailovka – Razdel’naja
(Fig. 1b). După spusele localnicilor, stela s-a aflat pe marginea şoselei sus-menţionate, adusă,
probabil, de pe una din movile aflate pe ambele maluri a râului Cuciurgan, încă de la începutul sec.
XX. La momentul descoperirii s-a observat că pe partea din faţă a stelei, a fost cioplită cifra 18, care,
probabil, constituia un reper de pe marginea şoselei şi marca distanţa dintre sat şi staţia feroviară
Razdel’naia (inscripţia a fost realizată recent şi nu este redată pe desen).
În procesul analizei vizuale a stelei a fost realizat desenul şi măsurătorile necesare.
Dimensiuni: înălţime = 2,90 m, lăţimea în partea inferioară = 0,90 m, la mijloc = 0,93 m, la
umeri = 1,20 m. Dimensiunile părţii superioare (capul): înălţime = 0,30 m, lăţime = 0,45 m.
Grosimea stelei = cca. 0,25-0,30 m.
Sculptura a fost realizată într-o rocă nisipoasă (gresie) de o culoare cenuşie-închisă.
Capul are o formă ovală, ochii şi nasul fiind reprezentaţi schematic. Bărbia este marcată în
relief de o proeminenţă ovală. Umerii sunt înclinaţi oblic spre corpul dreptunghiular al
sculpturii; fiind marcaţi de o adâncitură triunghiulară în centrul căreia se afla un şănţuleţ cu
lungimea de 0,22 m şi lăţimea de 0,04-0,05 m. Mâinile sunt îndoite din cot având dimensiuni
uşor diferite: lungimea mâinii stângi = 0,60 m, lăţimea = 0,04-0,05 m; lungimea mâinii drepte
= 0,55 m, lăţimea = 0,04-0,06 m. Spre centrul sculpturii, la capătul liniilor care conturează
mâinile sunt realizate în relief cele două palme, cu degetele separate prin linii incizate Lăţimea
acestora ajunge la 10-12 cm, ce ar corespunde în medie dimensiunilor unei palme umane. În
partea inferioară a corpului, la 1,10 m de la bază, a fost cioplită o linie orizontală cu lungimea
0,90 m şi lăţimea 0,05-0,09 m, ce poate fi un element al portului (brâu ?). Toată faţa sculpturii
a fost şlefuită până mai jos cu 0,35 m de linia brâului. Urmează o suprafaţă de 0,75 m de la
bază, neşlefuită, cu urme de şedere în pământ. Acest fapt susţine teoria conform căreia aceste
monumente erau înfipte în pământ în poziţie verticală.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 107 - 112

108 SERGHEI AGULNIKOV, SERGHEI POPOVICI
În cele ce urmează vom încerca să examinăm descoperirea stelei antropomorfe conform

clasificării propuse pentru NV Mării Negre1. Sculptura antropomorfă de la Lučinskoe
corespunde celor de tipul IV şi se datează aproximativ în sec. XIX-XVIII a.Chr.2. În general,
de pe teritoriul luat în discuţie provin cca. 90 de stele şi doua pietre cu forme antropomorfe, ce
acopereau gropile sepulcrale. Pe baza statisticii comparate şi a datelor radiocarbon avute la
dispoziţie, la momentul actual, există posibilitatea de a repartiza în timp evoluţia stelelor
antropomorfe, începând de la cele mai simple forme din perioada eneoliticului şi bronzului
timpuriu şi ajungând la forme complicate, cu umerii şi capul bine evidenţiate. Cele mai
timpurii stele antropomorfe din zonă datează din eneolitic şi sunt realizate din blocuri de piatră
de forme geometrice sau amorfe, cu reprezentări convenţionale a capului, care deseori se
apropie de forma triunghiulară3. Stelele de acest tip acopereau mormintele eneolitice din
tumulul de lângă Grigoriopol, regiunea Nistrului de Jos. Puţin mai târziu apare ca element
important brâul, realizat prin linii orizontale adâncite (Olăneşti 2/1-2/2)4. Cele mai timpurii
stele din NV Mării Negre se sincronizează probabil cu grupa a III-a a mormintelor eneolitice
de tip Postmariupol’. Perioada lor de apariţie ar putea fi sincronizată cu grupul al II-lea al
mormintelor eneolitice de tip Hadžider-Životilovka, unde asemenea piese erau înfipte în
pământ şi reprezentau sanctuare de sine stătătoare5.
În perioada timpurie a epocii bronzului, în movilele din zona de stepă a interfluviului
danubiano-nistrean, apar stele antropomorfe cu umerii şi capul evidenţiaţi, însă, fără
reprezentarea unor elemente, precum faţa, mâinile, vestimentaţia, armele. După clasificarea lui
E. I. Novicki’, acestea sunt stelele de tipul II şi III, datate în sec. XXV-XIX a.Chr.6. Urmează o
etapă calitativ nouă în cadrul evoluţiei stelelor antropomorfe, când de la simple forme
geometrice se trece la o formă mai complicată a ,,design”-ului, datorită apariţiei unor elemente
ca: trăsăturile feţei, mâinile, tălpile picioarelor, unele obiecte etc. Acestea corespund tipului IV
conform clasificării mai sus menţionate7. După o serie de analogii, stelele tipului IV s-ar putea
data în sec. XIX-XVII a.Chr., perioadă care corespunde cu prezenţa în acest spaţiu a
purtătorilor culturilor Jamnaja târzie şi Katakombnaja8. Cele mai apropiate analogii pentru stela
de la Lučinskoe sunt piesele de la Novoselovka, Bălţata, Alexandrovca, Utconosovka şi din
tumulul Crestovaja Mogila. Toate piesele menţionate au ca elemente comune mâinile aproape
încrucişate, prezenţa brâului, şlefuirea părţii din faţă. Exemplarul de la Lučinskoe se remarcă
prin dimensiunile neobişnuite, în comparaţie cu alte descoperiri din acelaşi tip.
Cel mai apropiat exemplar din punct de vedere stilistic şi tipologic este cel descoperit de
A. V. Gudkova în tumulul Crestovaja Mogila pe teritoriul raionului Belgorod-Dnestrovski’,
reg. Odesa (Ucraina), în zona Nistrului de Jos. Această stela avea o formă trapezoidală, cu
capul evidenţiat, înălţimea de 1,25 m şi lăţimea la umeri de 0,54 m. Trăsăturile feţei (nasul,
ochii) sunt bine realizate, mâinile îndoite din coate sunt cu palmele pe piept, iar brâul lat este
bine redat. Pe partea dorsală, în relief sunt accentuate vertebrele şi coastele. Aceasta a fost
1
Novickij 1986, 7.
2
Novickij 1986, 8, tab.1-2.
3
Grigoriopol-Krasnoe – 9/11, 9/19; Jarovoj 1989, 48-49, fig. 2/1-5.
4
Jarovoj 1989, 50-51, fig. 3/1-3.
5
Jarovoj 2000, 14-15, 35-37.
6
7
8
Stela antropomorfă din satul Lučinscoe pe râul Cuciurgan... 109
vopsită în ocru roşu de la bază şi până la brâu şi acoperea mormântul nr. 8 atribuit culturii
Jamnaja târzie9. E. I. Novicki’ datează stelele de acest tip în sec. XVIII-XVII a.Chr., ce
corespunde fazei târzii ,,Bugeac”10, datare ce poate fi aplicată şi stelei de la Lučinskoe.
Evoluţia ulterioară a stelelor în regiune este relevată de descoperirea la Ciobruci, pe
malul stâng al Nistrului a unei stele antropomorfe realizate în manieră realistă, datată în
perioada mijlocie a epocii bronzului, în sec. XVI-XIV a.Chr.11.
Monumentele antropomorfe studiate în NV Mării Negre în ultimele decenii reprezintă fără
îndoială un izvor important pentru cercetarea ideologiei, structurii sociale, culturii materiale din
perioada eneoliticului şi bronzului timpuriu. Utilizarea stelelor antropomorfe în cadrul culturilor
de stepă este legată de ritualul de înmormântare a unor reprezentanţi de vârf ai societăţii, care
indubitabil evidenţiază apariţia diferenţierii sociale. Unii autori consideră că stelele antropomorfe
ar reprezenta personaje importante ale societăţii: conducători de trib, sacerdoţi etc.12. O altă teorie
susţine că aceste stele nu reprezintă persoane concrete, ci chipurile unor zeităţi, cărora se închinau
primii crescători de animale din stepele nord-vest pontice, şi nu numai13.
Descoperirea unor noi stele antropomorfe din aceeaşi perioadă va permite elaborarea
unei clasificări mai complexe şi a unei interpretări cultural-ideologice mai detaliată. În
momentul actual subliniem doar o relativă concentrare a lor în regiunea Nistrului de Jos.
Bibliografie
Formozov, A., A. 1980, Pamjatniki pervobytnogo iskusstva na territorii SSSR, Moscova.

Gudkova, A., V. 1993, Kurgan jamnoj kul’tury Krestovaja mogila v nizvov’jah Dnestra, în
Drevnosti Pričernomorskih Stepej, Kiev, 22-28.
Jarovoj, E., V. 1989, Drevnejšie monumental’nye izobraženija Dnestrovsko-Prutovsko
Meždureč’ja, în Pamjatniki drevnejšego iskusstva na territorii Moldavii,
Chişinău, 47-63.
Jarovoj, E., V. 2000, Skotovobčskoe naselenie Severo-Zapadnogo Pričernomor’ja epohi
rannego metalla, Avtoreferat na soiskanie učenoj stepeni doktora istoričeskih
nauk, Moscova.
Krylova, L., P. 1976, Kernosovskij idol, in Eneolit i Bronzovuj vek Ukrainy, Kiev, 36-46.
Novickij, E., Ju. 1986, Kamennye izvajanija epohi eneolita-bronzy v Severo-Zapadnom
Pričernomor’e, Avtoreferat dissertacii na soiskanie učnoj stepeni kandidata
istoričskih nauk, Leningrad.
Novickij, E., Ju. 1990, Monumental’naja skul’ptura drevnejših zemledel’cev I skotovodov
Severo-zapadnogo Pričernomor’ja, Odessa.
Pârvan, V. 1925, La ,,statue-menhir” de Hamangia, Dacia 2, 422-429.
Serova, N., L., Jarovoj, E., V. 1987, Grigoriopol’skie kurgany, Chişinău.
9
Gudkova 1993, 24, fig. 3/1.
10
Novickij 1990, 22, tab.1/5.
11
Novickij 1986, 8, tab. 1/6.
12
Formozov 1980, 106.
13
Jarovoj 1989, 61.
Serghei Agulnicov, Serghei Popovici

Centrul de Arheologie Centrul de Arheologie
Institutul Patrimoniului Cultural Institutul Patrimoniului Cultural
Academia de Ştiinţe a Moldovei Academia de Ştiinţe a Moldovei
Bd. Ştefan cel Mare, nr. 1 Bd. Ştefan cel Mare, nr. 1
MD-2001, Chişinău MD-2001, Chişinău
Republica Moldova Republica Moldova
agulnikov-budjak@mail.ru popovicisergiu@mail.ru
Fig. 1. a – Localizarea descoperirii stelei antropomorfe; b – detaliu.

Fig. 1. a – The location of the discovery place; b – detail.
Stela antropomorfă din satul Lučinscoe pe râul Cuciurgan... 111
Fig. 2. Stela antropomorfa de la Lučinskoe.

Fig. 2. Anthropomorphic stele from Lučinskoe.
Fig. 3. Analogiile stelei antropomorfe de la Lučinskoe:

1 - Krestovaja Mogila (după / after: Gudkova 1993); 2 - Kernosovka (după / after: Krylova
1976); 3 - Hamangia (după / after Pârvan 1925).
Fig. 3. The analogies for anthropomorphic stele from Lučinskoe.
NOI INFORMAŢII PRIVIND EPOCA BRONZULUI ÎN NORDUL DOBROGEI
Ioan Vasiliu
Résumé : Dans cet étude on présente une analyse de quelques pièces en métal, pierre et
céramique découverts dans le nord de la Dobroudja attribuées à l′Âge du Bronze.
Mots clef : Dobroudja du Nord, la période ancien et moyen du l’Âge du Bronze, haches,
céramiques
Cuvinte cheie : Dobrogea de nord, perioada timpurie şi mijlocie a epocii bronzului, topoare,
ceramică, podoabe
Piesele analizate în prezentul articol, aflate în colecţiile Muzeului de Arheologie din

cadrul I.C.E.M. Tulcea, provin, în mare parte, din descoperiri întâmplătoare, din intervenţii
nesistematice asupra unor complexe arheologice şi, doar în câteva cazuri sunt rezultatul
cercetărilor sistematice. Prezentarea va fi făcută pe categorii de materiale, în sistem catalog.
Obiecte din ceramică

Marea majoritate a obiectelor aparţin ceramicii de uz comun. Analiza modului de
pregătire a pastei, operaţie ce condiţionează calitatea şi destinaţia vaselor, atestă, din punct de
vedere tehnic, trei grupe:
a) grosieră, redusă numeric, având în compoziţie nisip cu bobul mare, microprundişuri,
granule de calcar şi „cioburi pisate”1, consecinţa directă fiind slaba coeziune a pastei;
suprafeţele au fost tratate cu mai puţină grijă, beneficiind doar de o netezire superficială;
arderea s-a făcut la temperaturi suficient de ridicate pentru a conferi recipientelor o rezistenţă
mecanică bună, spectrul coloristic fiind reprezentat de cărămiziu şi bej-cenuşiu.
Printre forme se disting: amforele şi borcanele.
Luncaviţa (sat, com. Luncaviţa) – Cetăţuia.
Fragment de amforă. Fără număr de inventar.
H = 7,0; l = 5,0; Gr = 0,72 (Fig. 3/ 2).
În straturile superioare ce suprapun nivelurile de locuire eneolitică aparţinând culturii
Gumelniţa, faza A23, în condiţii stratigrafice nu prea clare, a fost descoperit un fragment ce
provine din pansa unei amfore, prevăzută în zona diametrului maxim cu toarte din bandă lată,
cu câte două şănţuiri mediane, rezultând, cu rol decorativ, trei nervuri ce se prelungesc vertical
pe corpul vasului. Tot ca ornament, de la baza toartelor, au fost aplicate motive în formă de
„cârlig”. Atât nervurile, cât şi decorul în formă de „cârlig”, prezintă crestături oblice realizate
cu unghia sau cu scoica, ori cu un instrument având vârful ascuţit.
1
În legătură cu utilizarea „cioburilor pisate”, Marinescu-Bâlcu 1989, 216.
2
În catalog utilizăm următoarele prescurtări: H = înălţimea; l = lăţimea; Dg = diametrul gurii;
Dm = diametrul maxim; Db = diametrul bazei; Gr = grosime; G = greutate. Dimensiunile sunt date în
centimetri. Desenele au fost realizate de către Camelia Geanbai.
3
Comşa 1952, 413-416; Comşa 1962, 221-225; Micu, Maille 2002, 115-129.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 113 - 138

114 IOAN VASILIU
Fragmentul de amforă provenit din nivelurile superioare de la Luncaviţa–Cetăţuia,

poate fi atribuit, cu rezervele de rigoare, unui tip ce are partea inferioară tronconică, cea
superioară fiind mai scurtă şi îngustată accentuat către gâtul înalt, cilindric, prevăzute pe
maxima rotunjime cu toarte din bandă lată, perforate orizontal.
Cunoscute din repertoriul ceramic al culturii Folteşti II4, astfel de amfore, despre care
V.A. Dergačev afirmă că, reprezintă cel mai caracteristic tip morfologic pentru varianta
Nistreană5 a culturii Jamnaja, sunt întâlnite atât în grupul Târpeşti, în inventarul funerar al
mormântului nr.16, încadrat în a doua parte a orizontului clasic şi începutul perioadei Jamnaja
târzii7, cât şi în aşezări din mediul cultural Glina8.
Toarte din bandă lată, cu câte două şănţuiri mediane, prezente pe ceramica culturilor
Cernavodă III9 şi Folteşti II10, sunt atestate şi în descoperirile făcute la sud de Dunăre 11.
Decorul în formă de „cârlig”, prevăzut cu crestături executate cu unghia sau cu scoica,
îşi are şi el originile în mediul cultural Folteşti II, un ornament aproape identic provenind din
aşezarea eponimă, de pe o amforă fragmentară, similară ca formă cu cea de la Luncaviţa–
Cetăţuia, cu toarte din bandă lată, prevăzute doar cu o şănţuire mediană, descoperită în
inventarul locuinţei de tip bordei numărul 212.
Un askos găsit în aşezarea de la Varna13, este decorat oarecum asemănător; analogii
apropiate, dar care trebuiesc privite invers, fiind semnalate atât pe amforele din aşezarea Glina de la
Govora Sat–Runcuri14, cât şi pe cele din inventarele funerare ale mormintelor culturii Jamnaja15.
Cerna (sat, com. Cerna)

Vas – borcan, complet. Inv. 42.070.
H = 16,0; Dg = 15,5; Dm = 19,0; Db = 12,0 (Fig.3/ 4).
Dintr-un punct necunoscut de pe teritoriul localităţii, în urma unei descoperiri
întâmplătoare, a fost identificat un borcan lucrat neglijent, asimetric datorită modelării
stângace. Vasul are baza plată, peretele uşor curbat şi gura evazată. În regiunea diametrului
maxim este decorat cu o proeminenţă simplă, dispusă vertical.
4
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974a, fig. 15/1-3; Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974b, 82, pl. 4/3.
5
Dergačev 1986, 77.
6
Marinescu-Bîlcu 1964, 241, fig. 1; Dinu 1974, 270, fig. 12 B/1; Dumitroaia 2000, 58, fig. 42/1.
7
Burtănescu 2002, 144, 166, 264, tabelul VIII/2.
8
Constantiniu, Panait 1963, fig. 4; Roman 1976a, fig. 5/8; Turcu 1981, pl. 4/4, 8.
9
Morintz, Roman 1968, 89, fig. 32/6.
10
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974a, 57, fig. 24/8.
11
Tonceva 1981, 51, fig. 11/20.
12
Petrescu-Dîmboviţa 1974, 283, fig. 5/6; Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974b, 82, pl. 4/3; Dinu 1974,
fig. 11/12.
13
Tonceva 1981, fig. 7/3 b-c.
14
Roman 1985, 292, pl. 12/4; fig. 2/9, 13.
15
Manzura, Klocko, Sava 1992, 58-59, fig. 25/1; Subbotin, Dobroljubskij, Toščev 1995, 116, fig. 4/6.
Noi informaţii privind epoca bronzului în nordul Dobrogei 115
Recipientul de la Cerna îşi găseşte analogii în inventarele funerare ale mormintelor

culturilor Jamnaja – variantele Nistreană16 şi Bugeac17, şi Catacombelor18, astfel de vase,
proprii repertoriului ceramic al culturii Glina19, fiind identificate şi în manifestările de tip
Zimnicea20 şi Schneckenberg21.
Crestele în relief, plasate vertical pe umărul recipientelor, cu antecedente în aria
Cernavodă II22, sunt apoi întâlnite în cultura Glina23, precum şi în descoperiri din ariile
Bogdăneşti24, Schneckenberg25 sau Jigodin26.
*
b) semigrosieră, în proporţie mai mare, are şi ea în compoziţia pastei ingrediente, însă
de dimensiuni mult reduse, raportat la categoria precedentă, prezenţa lor fiind estompată la
exteriorul vaselor cu ajutorul unui strat subţire de angobă de uniformizare, mată, uneori
purtând uşoare urme de lustru; deşi a beneficiat de o ardere mult mai bună şi această categorie
este destul de friabilă, gama coloristică predominantă fiind de bej-cărămiziu.
Repertoriul formelor este mai variat faţă de prima grupă: amfore, vase globulare, căni şi
castroane.
Horia (sat, comuna Horia)

Amforă, completă. Inv. 1.674.
H = 28,0; Dg = 14,0; Dm = 26,0; Db = 10,0 (Fig. 1).
De pe teritoriul satului, dintr-o locaţie necunoscută, provine o amforă cu partea
inferioară a corpului tronconică, umerii bombaţi, gâtul pâlniform, buza rotunjită, răsfrântă la
exterior, baza plată fiind uşor reliefată. Suprafaţa exterioară a jumătăţii inferioare a
recipientului dispune de barbotină neorganizată. În regiunea diametrului maxim este prevăzută
cu două toarte tubulare, din bandă lată, perforate orizontal. Decorul constă dintr-o combinaţie
de brâuri alveolate, dispuse orizontal la baza gâtului şi sub zona diametrului maxim, şi brâuri
crestate, plasate vertical pe corp, dinspre toarte către gâtul recipientului.
*
Prezente în inventarele funerare ale mormintelor tumulare din culturile Jamnaja27 şi
Catacombelor28, amforele sunt specifice şi altor medii culturale din Bronzul timpuriu, mai
16
Dergačev 1986, 77, fig. 18A/18-19; Dergačev 1994, 126, fig. 2A/18-19.
17
Dergačev 1986, 85, fig. 19A/16-17; Dergačev 1994, 127, fig. 3A/16-17.
18
Dergačev 1986, 104, fig. 23/22; Dergačev 1994, 128, fig. 6/29; Toščev 1991, 94, fig. 4/8.
19
Schuster 1997, 61, tip 2, anexa 4/2.
20
Alexandrescu 1974, pl. 576, 8.
21
Prox 1941, pl. 2/5-6; 8/4-5.
22
Berciu, Morintz, Roman 1973, pl. 6/12; 13/7.
23
Roman 1985, fig. 4/12, 5/1- 2; Petre-Govora 1986, fig. 3/5, 6/9.
24
Florescu, Buzdugan 1972, fig. 14/4
25
Prox 1941, pl. 20/9.
26
Roman, Pál, Csába 1973, 564; Roman, Dodd-Opriţescu, Pál 1992, pl. 105/5; 115/4; 120/21; 134/8-9.
27
Dergačev 1986, 44, 46, fig. 9/11-16; 12/13; 18A/20-21; 19A/18-20; Dergačev 1994, 125, fig. 2A/
20-21; 3A/18-20; Yarovoy 1985, 85-88, fig. 20/4, tip V; Manzura, Klocko, Sava 1992, 28, fig. 12/2.
28
Dergačev 1986, 103, fig. 25/4; Dergačev 1994, 127, fig. 6; Yarovoy 1985, 85-88, fig. 20/5, tip VI;
Manzura, Klocko, Sava 1992, 28, 58-59, fig. 12/2; 25/1.
116 IOAN VASILIU
apropiate sau mai îndepărtate de spaţiul istro-pontic: Glina29, Jigodin30, Livezile31, Zăbala32,
Monteoru Ic433, Schnechenberg A34, Năeni-Schneckenberg sau Schneckenberg B35, fiind
totodată atestate şi în descoperirile de la sud de Dunăre36.
*
Ca formă, exemplarul de la Horia îşi găseşte analogii în inventarele funerare ale
mormintelor aparţinând culturii Jamnaja, varianta Bugeac37, şi în manifestările de tip Năeni–
Schneckenberg sau Schneckenberg B, dacă reconstituirea ipotetică făcută de către autorii
descoperirii este corectă38.
Prezente pe ceramica din repertoriul culturilor eneolitice Folteşti II39 şi Cernavodă II40,
toartele lucrate din benzi late, perforate orizontal, sunt frecvent documentate în descoperirile
din interfluviul Prut–Nistru, în inventarele funerare ale mormintelor aparţinând variantelor
Nistreană şi Bugeac ale culturii Jamnaja41, precum şi în mediile culturale: Glina42,
Bogdăneşti43, Schneckenberg A44, Năeni–Schneckenberg45, Jigodin46, Livezile47, Şoimuş48 şi
Iernut49.
Apărute încă din eneolitic, ca ornamente pe ceramica culturilor Horodiştea–Erbiceni50
şi Folteşti II51, combinaţiile dintre brâurile orizontale şi cele verticale, plecând de obicei, câte
două-trei, dinspre toarte spre gâtul recipientelor, sunt atestate atât în inventarele funerare ale
29
Tudor 1973, 103, fig. 6/1-3, 7, 10; Ulanici 1976, 61, fig. 17/10; Ulanici 1979, 28, fig. 8/5; Ulanici
1981, 26, fig. 5/9; Chicideanu, Gherghe 1983, 103, fig. 2/7; Roman 1985, 282, fig. 2/1-2, 6/8, 11, 13;
3/4, 10; 6/2-4; 7/6-8; Petre-Govora 1986, fig. 4/6, 8; Nica, Schuster, Zorzoliu 1995, fig. 21/2.
30
Roman, Pál, Csába 1973, 562, pl. 2/1; 571, 3, 5, 7; Roman, Dodd-Opriţescu, Pál 1992, pl. 98/3-4, 6-7;
104/7; 105/1, 6-7; 106/2; 107; 142/2.
31
Ciugudean 1997, 11, fig. 8/2, 6; 15/5; 21/15; Ciugudean 1998, 68, fig. 1/15, 19.
32
Székely 1971, 389, fig. 1/3; Székely 1998, 142, pl. 1/1-2; 2/1-3.
33
Zaharia 1973a, 20; Zaharia 1973b, 53; Zaharia 1987, 28, 33, fig. 3/2, 5-6; 7/1-4; 11/1, 6-8.
34
Prox 1941, 19, pl. 2/1, 4; Lipovan 1983, 37, fig. 3/4.
35
Vulpe, Drâmbocianu 1981, 173, fig. 4; Andreescu 1992, 44, fig. 2/1-3.
36
Tončeva 1981, 52-53, fig. 15/15-19; fig. 16/1, 3, 5-6, 8; fig. 17/ 1-7.
37
Dergačev 1986, 44, 46, fig. 9/11, mormântul nr. 1 din T.18 de la Trapovka.
38
Vulpe, Drâmbocianu 1981, 74, fig. 4/12.
39
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974a, fig. 15/1-3; 16/4; Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974b, fig. 4/3.
40
Berciu, Morintz, Roman 1973, fig. 9/12.
41
Dergačev 1986, 44, fig. 9/11-16.
42
Constantiniu, Panait 1963, fig. 4; pl. 6/1; 15/4 ; Tudor 1973, 103, fig. 6/1, 3, 7, 10; Roman 1976a, fig.
5/5, 8; Roman 1985, fig. 2/1-2, 6-7, 13; 6/4; Turcu 1981, pl. 4/4, 8; Schuster 1992, 40, pl. 6/b-c;
Schuster 1995, fig. 3/1; Schuster 1997, 67, fig. 60/3.
43
Florescu 1964, 110, fig. 3/1-3, 5-6.
44
Prox 1941, 20, pl. 2/4; 10/6; Lipovan 1983, 39, fig. 3/4; pl. 4/12.
45
Vulpe, Drâmbocianu 1981, fig. 4/5-7, 12.
46
Roman, Pál, Csába 1973, 562, fig. 5/5, 7.
47
Ciugudean 1996, 88, fig. 8/2, 6, fig. 21/12.
48
Ciugudean 1996, 104, fig. 58/8, fig. 65/2-3.
49
Ciugudean 1996, fig. 86/9.
50
Ursachi 1968, 176, fig. 50-51; Ursachi 1995, 21-22; Dumitroaia 2000, 31, fig. 86/6.
51
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974a, fig. 15/1-2; 34/4, 12.
mormintelor tumulare din aria culturii Jamnaja52, cât şi în cele ale culturii Catacombelor53.
În mediul cultural Glina, acest tip de decor este semnalat la Căţelu Nou54 şi în aşezarea
de la Govora Sat–Runcuri55, iar în spaţiul intra-carpatic este prezent atât în descoperirile
aparţinând fazei Schneckenberg A56, cât şi în cele de tip Livezile57, Şoimuş şi Copăceni58.
O combinaţie oarecum asemănătoare de brâuri este întâlnită şi în zona de nord-est a
Moldovei, provenind de pe o amforă modelată în tehnica a, din inventarul funerar al
mormântului nr. 22 dezvelit în tumulul III de la Valea Lupului, atribuită de către descoperitor
amforelor thuringiene – Buchvaldek tip III59, recent fiind încadrată în varianta Nistreană a
culturii Jamnaja60, sau în perioada târzie a aceleiaşi culturi61.
Şi din descoperirile făcute la sud de Dunăre, în aşezarea de la Ezero, începând din faza
A1 şi până la sfârşitul fazei B1, este cunoscut decorul de brâuri paralele între care se află alte
brâuri dispuse vertical62, în zona sud-balcanică acest tip de ornament fiind ilustrat prin
materialele de la Pevkakia–Magula63.
Brâurile dispuse vertical, dinspre toarte către gâtul amforelor, decorate doar cu
crestături executate cu o unealtă ascuţită, cu scoica ori cu unghia, prezente pe amforele din
cultura eneolitică Folteşti II64, sunt specifice atât pentru exemplarele sferice din cultura
Schneckenberg A65, cât şi pentru cele descoperite în inventarele funerare din mediul cultural
Jamnaja66.
Ornamentul de crestături aplicat pe brâuri verticale, pornind însă dinspre toarte către
baza vasului, cunoscut din cultura Horodiştea-Erbiceni67, este prezent în inventarul funerar al
mormântului nr. 1 descoperit în tumulul I de la Livezile–Baia68. De altfel, pe ceramica grupului
cultural Livezile, acest motiv decorativ este des întâlnit pe brâurile dispuse fie vertical, fie
orizontal69.
52
Dergačev 1986, 44, 46, fig. 9/11-13.
53
Dergačev 1986, fig. 25/4.
54
Leahu 1965, 17, fig. 7/6; 8/4.
55
Roman 1985, 282, fig. 6/4.
56
Prox 1941, fig. 10/6.
57
Ciugudean 1996, 88, fig. 8/2; 21/2; Ciugudean 1997, 12, fig. 8/2.
58
Ciugudean 1996, 104, 111, fig. 58/8; 65/1-3; 73/17; 86/9.
59
Dinu 1959a, 205-206, fig. 4; Dinu 1974, 264, fig. 3/2; Florescu 1964, 120-121, fig. 10/2; Sulimirski
1968, 13.
60
Dumitroaia 2000, 111, 115-116, fig. 80/3.
61
Burtănescu 2002, 304-305, pl. 56/2-4.
62
Katincarov 1975, fig. 8/i, k; Georgiev et alii 1979, 323, tabelul 160.
63
Ciugudean 1997, 20.
64
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974a, fig. 22/2; 26/6; 34/2; Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974b, 82, pl. 3/1.
65
Prox 1941, 20, pl. 10/6; Lipovan 1983, 39, pl. 5/11.
66
Dergačev 1986, 46, fig. 9/11-13.
67
Dinu 1968, 132, fig. 5/5; Dinu 1980, 35-48; Dumitroaia 2000, 32, 36, fig. 15/3; 16/4; 35/2.
68
Ciugudean 1996, 86, fig. 21/12; Ciugudean 1997, 15, fig. 21/2.
69
Ciugudean 1996, 88-91.
118 IOAN VASILIU
Documentate încă din eneolitic, în aria culturii Folteşti II70, brâurile decorate cu
crestături, dispuse însă orizontal pe corpul amforelor, sunt cunoscute în arealul Glina prin
intermediul descoperirilor făcute în aşezarea de la Odaia Turcului71.
Prezent şi el pe ceramica eneolitică de tip Folteşti II72, ornamentul din alveole dispus pe
brâurile orizontale, aplicate la baza gâtului sau în regiunea diametrului maxim al amforelor,
este întâlnit pe exemplarele fragmentare găsite în mediile culturale Jigodin73, Năeni–
Schneckenberg74 şi Odaia Turcului75.
Şi în arii culturale mai apropiate: Glina76, Jigodin77, Monteoru Ic478, sau mai
îndepărtate: Livezile79, barbotina nu constituie un motiv decorativ decât în cazuri foarte rare, în
rest, acoperă într-un strat subţire partea inferioară a vaselor cu scop preponderent utilitar.
*
Cerna (sat, com. Cerna)
Castron, complet. Inv. 2.
H = 8,0; dg = 12,0; Dm = 13,4; Db = 7,6 (Fig. 3/ 3).
Pe raza satului, fără certitudinea că provine din acelaşi loc cu vasul-borcan prezentat
mai sus, a fost descoperit, în mod accidental, un castron de mici dimensiuni, având deschidere
largă, corpul tronconic, gâtul scurt, bine conturat, buza rotunjită la exterior şi baza plată, uşor
reliefată.
Sabangia (sat, com. Sarichioi) – Movila lui Creţu80

Cană, aproape completă, lipsă partea superioară. Fără număr de inventar.
H = 8,0; Dm = 9,0; Db = 5,0 (Fig. 3/ 6).
În mantaua movilei primare, ulterior supraînălţată81, pe nivelul antic de călcare, în
apropierea mormântului principal82, a fost găsită, depusă ritual, o cană cu umărul bine reliefat,
corp tronconic şi baza îngroşată, uşor alveolată; în regiunea diametrului maxim era prevăzută cu o
toartă, despre care, datorită stării fragmentare a recipientului, nu putem să spunem mai mult.
Recipientul de la Sabangia, poate reprezenta un prototip timpuriu, doar în privinţa
formei, nu şi a decorului, pentru cana găsită în inventarul funerar la mormântului nr. 46 din
necropola plană de la Brăiliţa83, mormânt cu scheletul în decubit dorsal, poziţie tipică pentru
70
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974a, fig. 22/2, fig. 26/6, fig. 34/2; Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974b, 82,
pl. 3/1, 3, pl. 4/6.
71
Tudor 1982, 61, fig. 2/9; Schuster 1997, 63, fig. 130/4.
72
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974b, 82, pl. 3/2, 4, 6.
73
Roman, Pál, Csába 1973, 564, pl. 5/3.
74
Vulpe, Drâmbocianu 1981, 75, fig. 4/4, 12.
75
Tudor 1982, 67, fig. 8/17.
76
Roman 1976a, 33, fig. 9/2; Schuster 1997, 69.
77
Roman, Pál, Csába 1973, 564, fig. 3/1, 4, 6, fig. 5/5, 7.
78
Zaharia 1987, 28, fig. 3/5.
79
Ciugudean 1996, 86, fig. 8/2; Ciugudean 1997, 12.
80
Săpături G. Simion, căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru cedarea materialului spre studiu.
81
Simion 1992, 30; Simion 1998, 168; Simion 2003, 20, fig. 6/1-2.
82
Simion 2003, 20, fig. 6/ 3-7.
83
Harţuche, Anastasiu 1968, pl. 47; Harţuche, Anastasiu 1976, 165-166, cat. 338; Harţuche 2002,
59-60, fig. 89/6.
etapa timpurie din evoluţia culturii Catacombelor, căni oarecum similare fiind semnalate şi în
aria culturii Glina84.
*
În stadiul actual al cercetării, vase ceramice, întregi sau fragmentare, depuse ca ofrandă
în apropierea mormintelor având gropile funerare săpate de la nivelul antic de călcare, sunt
atestate, pe teritoriul istro-pontic, ca urmare a cercetărilor din tumulul II de la Luncaviţa–
Drumul Vacilor85 şi tumulii I şi III de la Mihai Bravu86, descoperiri similare fiind semnalate la
Glăvăneştii Vechi87, Corlăteni88 şi Boloteşti89, precum şi în aria culturii Jamnaja 90.
Tulcea (mun. Tulcea) – Sud

Castron, aproape complet. Fără număr de inventar.
H = 11,0; Dg = 21,0; Dm = 22,0; Db = 13,0 (Fig. 3/ 5).
Din inventarul funerar al mormântului91, provine un castron având corp tronconic,
umerii arcuiţi, buza răsfrântă la interior, baza îngroşată, fiind reliefată.
*
Cu antecedente în cultura Folteşti II92, prezente în inventarele funerare ale mormintelor
culturii Catacombelor93, castroanele tronconice au similitudini în mediile culturale
Bogdăneşti94 şi Glina95.
Nordul Dobrogei
Vas - globular, aproape complet, restaurat. Fără număr de inventar.
H = 11,0; Dg = 9,0; Dm = 13,0; Db = 6,0 (Fig. 3/ 1).
De pe teritoriul judeţului Tulcea, dintr-o locaţie necunoscută provine un vas având corpul
scund, bombat, asimetric datorită modelării stângace, gâtul înalt, aproape cilindric, buza dreaptă,
rotunjită, baza plată fiind uşor reliefată. Pe umăr, recipientul este decorat cu crestături oblice dispuse
în şiruri circulare, paralele, executate cu unghia, cu scoica sau cu un instrument ascuţit, baza fiind
marcată de alveole realizate cu degetul ori cu ajutorul unei ustensile având vârful rotunjit.
84
Nestor 1933, fig. 8/6; Roman 1976a, fig. 4/2; Schuster 1997, 65, fig. 60/5.
85
Vasiliu 1995a, 121, 129.
86
Vasiliu 1995b, 144, 158.
87
Comşa 1985, 342.
88
Tudor et alii 1953, 408-415; Comşa 1882, 85-93; Roman 1986, 49.
89
Buzdugan, Bobi, Cernea 1987, 227, 229, 232; Burtănescu 2002, 107.
90
Yarovoy 1985, 30, 103, 182, 204.
91
Simion 2003, 17, fig. 3.
92
Petrescu-Dîmboviţa 1974, fig. 5/3; Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974a, fig. 18/9; 21/1-2; Petrescu-
Dîmboviţa, Dinu 1974b, pl. 2/3, 6, 8.
93
Dergačev 1986, 103-104, fig.23/19; Dergačev 1994, 128, fig.6/25.
94
Florescu, Buzdugan 1972, fig. 15/6.
95
Ulanici 1976, fig. 15/7; Ulanici 1979, fig. 8/2; Ulanici 1981, fig. 5/2; Petre-Govora 1986, fig. 3/2;
Schuster 1997, 63, fig. 63/2; 71/1, 4; 76/5-6; 91/1-5; 93/3; 96/1; 100/4; 108/1; 114/2; 140/1, 7.
120 IOAN VASILIU
Prezente în repertoriul ceramic al culturii amforelor sferice96 şi în inventarele funerare

ale mormintelor de tip Jamnaja97, vasele globulare sunt specifice şi altor medii culturale:
Glina98, Schneckenberg99, Monteoru Ic4100, precum şi vestigiilor de tip Livezile şi Iernut101.
Ornamentele realizate cu ajutorul crestăturilor, formând şiruri orizontale, dispuse pe
umărul vaselor, cu similitudini în culturile Cernavodă II102 şi Folteşti II103, prezente pe
ceramica Jamnaja104, având analogii în mediile Zimnicea105, Glina106 şi Monteoru Ic4107, sunt
atestate şi la sud de Dunăre, în descoperiri de tip Ezerovo II108.
Pentru decorul realizat din alveole imprimate pe marginea bazei vasului, cele mai
timpurii analogii le găsim în aşezarea de la Folteşti109, în manifestări culturale specifice
Bronzului timpuriu fiind întâlnit în cultura Jigodin110 şi în descoperiri de tip Livezile111.
c) fină, ilustrată doar printr-un singur exemplar, o amforetă lucrată dintr-un lut bine ales,
cu un grad înalt de omogenitate, singurul degresant folosit fiind nisipul cu bobul fin; pasta este
bine frământată, modelată cu multă grijă, grosimea pereţilor fiind uniformă; o mare atenţie a
fost acordată suprafeţei exterioare, în urma lustruirii, căpătând luciu metalic.
Isaccea (or. Isaccea) - Gaz Metan.
Amforetă, completă, restaurată. Inv. 44.038.
H = 9,6; Dg = 7,5; Dm = 12,2; Db = 4,5 (Fig. 2).
Lucrările pentru instalarea conductei de gaze naturale din Rusia către Turcia şi alte ţări din
zona sud-estică a Peninsulei Balcanice, începute în vara anului 1987, au determinat executarea, în
diverse puncte de pe traseul ei, de săpături de salvare, printre acestea înscriindu-se şi cele de la
Isaccea, punctul Gaz metan. Aici, în necropola de inhumaţie atribuită secolelor VI-V a.Chr.112,
în marginea de nord a suprafeţei investigate, într-un context fără nici un indiciu cu privire la
96
Dinu 1959b, 217, fig. 5/5; Mătasă 1959, 727, fig. 5/1-2.
97
Dergačev 1986, 52, fig. 11/21-22.
98
Petrescu-Dîmboviţa 1974, fig. 3/1-2; Ulanici 1976, fig. 14/10; 17/1; Ulanici 1979, fig. 8/3; Turcu
1981, pl. 1/1; Tudor 1982, 61, fig. 4/2; Schuster 1997, 62, fig. 55/3; 63/1; 72/6; 96/2-3; 97/1; 105/1;
108/4; 112/1, 3-4; 113/2.
99
Prox 1941, pl. 15/9, 11.
100
Zaharia 1973a, 20; Zaharia 1973b, 53; Zaharia 1987, 27, fig. 5/1-8.
101
Ciugudean 1996, 87, 110-111, fig. 8/7; 9/2; 16/8-9; 86/1-2, 6-8; Ciugudean 1997, 11, fig. 8/7; 9/2;
16/5, 8-9.
102
Berciu, Morintz, Roman 1973, 385, pl. 12/11.
103
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974a, fig. 14/4; 26/4.
104
Dergačev 1986, 52, fig. 11/20.
105
Alexandrescu 1974, pl. 4/10-11; 5/8; 7/4.
106
Bichir 1959, fig. 5/1; Schuster 1997, 70, fig. 96/2, 4; 128/7-8.
107
Zaharia 1987, fig. 3/5-6.
108
Tonceva 1981, fig. 7/15; 22/13.
109
Petrescu-Dîmboviţa, Dinu 1974a, fig. 13/4.
110
Roman, Pál, Csába 1973, pl. 1/2; Roman, Dodd-Opriţescu, Pál 1992, pl. 81/2.
111
Ciugudean 1996, 83, fig. 6/11; Ciugudean 1997, 12, fig. 6/11.
112
Vasiliu, Topoleanu 1989, 276/277; Simion 2003, 113-128.
existenţa vreunui complex arheologic, a fost descoperit un vas ceramic, modelat în tehnica
categoriei c. Recipientul, redând o amforetă, are gâtul scund, cilindric, buza rotunjită, evazată
la exterior, corpul puternic bombat şi baza plată. Deasupra zonei de maximă curbură a
corpului, aceasta fiind aproape în unghi drept faţă de linia gâtului, este prevăzută cu două
tortiţe tubulare, perforate orizontal. Pe gât, imediat sub buză, vasul este decorat cu două şiruri
paralele de incizii executate cu scoica sau cu unghia. La baza gâtului, ornamentul constă dintr-o
bandă circulară umplută cu incizii în reţea, din care pornesc alte benzi paralele, realizate în
acelaşi mod, dispuse vertical pe corp. Atât banda circulară de la baza gâtului cât şi cele cinci
benzi verticale de pe corp sunt mărginite de incizii identice cu cele dispuse imediat sub buză.
Motivul decorativ a fost, foarte probabil, acoperit cu o pastă albă, făinoasă.
Amforeta de la Isaccea – Gaz Metan, are similitudini, în privinţa formei, în descoperirile

de tip Cernavodă II113 şi Folteşti II114, precum şi cu unul dintre cele patru vase depuse ritual în
mantaua tumulului I de la Mihai Bravu, în imediata apropiere a mormintelor având gropile
funerare săpate de la nivelul antic de călcare115.
Cu antecedente în ceramica specifică mediului Horodiştea–Erbiceni116, prezent în
ornamentica vasului găsit în inventarul funerar al mormântului nr. 20 din necropola plană de la
Brăiliţa117 şi în mediile culturale eneolitice Folteşti II118 şi Coţofeni, fazele II şi III119, decorul
din benzi orizontale şi verticale umplute cu motive în reţea este întâlnit, în Bronzul timpuriu, în
ariile Glina120şi Jigodin, în acest ultim caz fiind realizat cu ajutorul impresiunilor de şnur121.
Semnificativ este faptul că motive în reţea apar şi pe ceramica atribuită perioadei
timpurii a Epocii bronzului din Moldova, fiind ilustrate prin descoperirile de la Bogdăneşti122 ,
Valea Lupului123, Gârceni124, Aldeşti125 şi Poieneşti126.
*
Prezenţa celor trei categorii ceramice nu este reprezentativă doar pentru manifestările
specifice perioadei timpurii din zona de nord a Dobrogei, ea fiind întâlnită şi în alte medii
culturale, mai apropiate ori mai îndepărtate.
113
Berciu, Morintz, Roman 1973, 383, fig. 7/8; 9/5.
114
115
Vasiliu 1995a, 144, pl. 5/1.
116
Dinu 1955, 704, fig. 14/2 a-b; Dinu 1957, 164, fig. 2/2-2b; Dinu 1980, 7, fig. 2/1-2.
117
Harţuche, Dragomir 1957, fig. 12/2; Harţuche, Anastasiu 1968, pl. 46/2; Harţuche, Anastasiu 1971,
fig. 2/10; Harţuche, Anastasiu 1976, 149-150, cat. 298-299; Dragomir 1959, fig. 7; Dinu 1974, fig. 10.
118
119
Roman 1976b, 128, 139, 193-194, 197-198, pl. 39/12-13; 48/20; 96; 97/2; 100/7, 10; 101.
120
Roman 1985, 282, fig. 2/2, 6; 3/4, 10; 12/2, 11; Schuster 1997, 70, fig. 121/2; 134/6.
121
Roman, Pál, Csába 1973, 559-574.
122
Florescu 1966, 70, 72, fig. 9/1, 5; 12/9.
123
Dinu 1959a, fig. 4.
124
Florescu 1959, fig. 3.
125
Roman 1986, 49, fig. 4/7.
126
Mantu, Boroffka 1996, 298-299.
122 IOAN VASILIU
Astfel, modelarea recipientelor din trei categorii de pastă este caracteristică fazelor
clasică (II şi III) şi finală (IV) a culturii Glina, în timp ce în faza arhaică (I) vasele erau lucrate
numai din două categorii, după cum o dovedesc descoperirile de la Căţelu Nou127. Existenţa a
trei categorii ceramice este atestată şi în cadrul manifestărilor de tip Monteoru Ic4128 , Năeni129
şi Jigodin130.
*
Pe baza analogiilor, ceramica prezentată mai sus poate fi atribuită, cu rezervele de
rigoare, subetapelor IIa şi IIb din evoluţia Bronzului timpuriu, despre recipientele întregi
putând avansa ipoteza că provin din inventarele funerare ale unor morminte distruse, morminte
având caracteristici funerare specifice culturii Jamnaja.
Obiecte din metal
Deşi în unele lucrări de specialitate s-a afirmat că o parte dintre obiectele de metal din Epoca
bronzului au fost prelucrate „pe loc”131, folosindu-se materia primă din straturile superioare astăzi
dispărute, totuşi, condiţiile geografice din nordul zonei istro-pontice nu ne permit să vorbim despre
o activitate metalurgică în adevăratul sens al cuvântului, artefactele, în special obiectele de podoabă,
putând fi considerate „importuri” din medii culturale, mai apropiate sau mai îndepărtate, în care
există dovezi concrete despre practicarea metalurgiei ca meşteşug.
Jurilovca (sat, com. Jurilovca) – Cetatea Argamum.

Inel de buclă, complet. Inv. 1.916.
H = 1,7 ; D = 2,25; Gr. = 0,25; G = 8,31 (Fig. 4/ 2).
Din zona de sud-est a cetăţii, dintr-un context arheologic nu prea clar, amintit sumar în
literatura de specialitate132, provine un inel de buclă din aur cu titlul de 950‰, deci peste 22 Kt.
Piesa, lucrată din bară în secţiune aproximativ circulară, are partea inferioară de formă
triunghiulară, capetele, subţiate progresiv, fiind petrecute unul peste celălalt.
*
Inelul de buclă din aur de la Jurilovca are analogii perfecte cu piesele descoperite în
tumulul III de la Ampoiţa–Peret133, fiind totodată identic cu cele cinci exemplare găsite în
mormântul 15b din necropola R de la Leukas (Steno)134, precum şi cu cel provenind din
Bulgaria de nord, din tumulul de la Tărnava135.
127
Leahu 1963, 22; Schuster 1997, 59.
128
Zaharia 1987, 25.
129
Andreescu 1992, 44.
130
Roman, Pál, Csába 1973, 562.
131
Comşa 1990, 11.
132
Alexandrescu 1974, 92, nota 33.
133
Ciugudean 1989, 238; Ciugudean 1991, 94, fig. 20/4-5; Ciugudean 1995, 14, fig. 6/8-9; Ciugudean
1996, 127, fig. 31/8-9; Moga, Ciugudean 1995, 49, pl. 4.
134
Goesler 1927, pl. 60/4.
135
Nikolov 1976, fig. 12; Georgiev 1982, fig. 2/2; Kitov, Panajotov, Pavlov 1991.
De asemenea, piese asemănătoare au fost găsite în nivelurile aparţinând Bronzului

timpuriu de la Junaţite136, precum şi în inventarul funerar al mormântului principal (M1) din
tumulul de la Velika Gruda137, datat, cel mai probabil, în intervalul 2800-2700 a.Chr.138, unde
erau fixate pe suport textil139.
În clasificarea întocmită de către M. Primas, inele precum cel de la Jurilovca, sunt
atribuite tipului Leukas140, fiind încadrate în Helladicul timpuriu II141.
Piesele similare descoperite în inventarul funerar al mormântului din tumulul III de la
Ampoiţa–Peret au fost încadrate, de către descoperitor, cel mai târziu în Helladicul timpuriu
III142, deşi M. Rotea atribuie cea mai mare parte a necropolei descoperirilor de tip Copăceni143,
mai recente decât grupul Livezile.
Inelul de buclă de la Jurilovca, lipsit de un context stratigrafic clar, credem că poate fi
atribuit, conform periodizării întocmite de către Fl. Burtănescu, perioadei Jamnaja clasice care
este, probabil, mai veche decât începutul Helladicului timpuriu II.
Zebil (sat, com. Sarichioi) – Movila Săpată.

Inele de buclă, întregi. Inv. 43.837; 43.838 (Fig. 4/ 4-5).
În anul 1961, intervenţiile nesistematice prilejuite de amplasarea unui punct geodezic,
au dus la distrugerea unui/unor morminte având groapa/gropile funerare practicate în mantaua
unui tumul ce făcea parte dintr-un aliniament de şase astfel de sit-uri, orientat NV-SE, dispuse
dinspre satul Zebil către malul lacului Razelm.
Din piesele aflate în inventarul/inventarele funerare ale mormântului/mormintelor, au
putut fi recuperaţi doar doi cercei de buclă, lucraţi din bare de argint hexagonal-plate în
secţiune, capetele aveau formă aproximativ circulară, subţiate progresiv, neatingându-se.
*
Exemplarele confecţionate din argint, ce provin din tumulul distrus la Zebil, au analogii
cu cerceii din depozitul de la Tufa144 şi pot fi atribuite Bronzului mijlociu, mai probabil
perioadei de început a acestuia.
Obiecte din piatră
Privite în ansamblu, obiectele litice se caracterizează atât prin sărăcia repertoriului

funcţional, cât şi prin numărul redus de piese, lucrate din roci cu parametri mineralogici
inferiori, existente în bazinele geologice aflate în nordul Dobrogei. Diabazele se întâlnesc în
136
Mikov 1940, 71, fig. 14.
137
Primas 1992, 52-53, fig. 5/1-2; Primas 1996, 75, fig. 6/1-2; 6/4A 1-4, 6.
138
Primas 1996, 141-142.
139
Primas 1996, 73, fig. 6/3.
140
Primas 1992, 52; Primas 1996, 77-78.
141
Hamond 1974, 135.
142
Ciugudean 1996, 127-128.
143
Rotea 1993, 75.
144
Vulpe 1959, 267, fig. 3.
124 IOAN VASILIU
zona Niculiţelului şi a Tulcei, iar gresia silitică, arkoziană (feldspatică) sau fosiliferă este
prezentă în cantităţi foarte mari la Valea Teilor, iar înspre est, pe porţiuni reduse, la Beştepe şi
Murighiol145.
De altfel, sărăcia inventarului litic este caracteristică pentru Epoca bronzului, aceasta
explicându-se prin folosirea mai mult sau mai puţin intensă a obiectelor din os şi corn, cât şi a
celor de metal.
Frecăţei (sat, com. Frecăţei) – Cabana lui Buţă.

Topor – ciocan dublu, întreg. Fără număr de inventar.
H = 13,0; lmax = 8,0; lmin = 3,0; Gr = 0,65; G = 0,65 (Fig. 4/ 7).
În pământul rezultat din excavarea mecanică a porţiunii vestice a tumulului I, afectată
de lucrările pentru instalarea conductei de gaze naturale146, a fost găsit un topor-ciocan dublu,
în curs de prelucrare. Piesa, confecţionată din gresie silicoasă de culoare gri-cenuşie, are formă
bitronconică, fiind prevăzută cu o şănţuire uniformă, marcată de muchii proeminente, dispusă
perpendicular pe axul lung. Are o suprafaţă mai bombată, cealaltă fiind aproape plată, deci este
asimetrică. Pe corp se observă urme de la desprinderile de aşchii.
*
Din nordul zonei istro-pontice, dintr-o altă descoperire întâmplătoare de pe teritoriul
localităţii Parcheş, provine o unealtă oarecum asemănătoare, foarte bine finisată, suprafeţele
căpătând luciu metalic147.
Piese de acest tip, atribuite categoriei topoarelor de „minerit”148, apar în eneolitic, în
ariile culturilor Cucuteni149 şi Gumelniţa150, fiind apoi atestate atât în perioada de tranziţie151, în
Epoca bronzului, în general152, sau în etapa mijlocie a acesteia153, în ariile culturilor Monteoru,
Tei154, Verbicioara, Wittenberg155, ultima lor apariţie fiind semnalată în aşezarea de tip
Babadag de la Siliştea–Nazâru156, jud. Brăila.
În aria culturii Glina, topoarele de „minerit” cu şanţ circular sunt semnalate doar în
zonele vestice, zone bogate în minereuri şi material litic, unele dintre acestea fiind încadrate, în
145
Mutihac 1964, 225-239.
146
Vasiliu 2004, 25, pl. 1/a.
147
Lăzurcă 1977, 301-302, pl. 1/1; Lăzurcă 1984, 282, 288, cat. 30; Vasiliu 1996, 10, pl. 1/3; 3/5;
Ailincăi 2005, 20, cat. 5.
148
Istina 1999, 7-16, fig. 1/1-4.
149
Dumitrescu 1933, 95, fig. 3/3; Dumitrescu 1954, 259, fig. 23/2-3; Cucoş, Muraru 1985, 619; Petrescu
-Dîmboviţa et alii 1995, 35, fig. 3/8.
150
Harţuche, Anastasiu 1968, 14, fig. 15/7; Harţuche, Anastasiu 1976, 83, fig. 95; Pricop 1983, 35-38,
fig. 1; 3; Harţuche 1987, 18, fig. 18/3; Harţuche 2002, 34, fig. 32/3; Harţuche, Bounegru 1997, 41,
fig. 24/2; 28/9.
151
Moscalu 1981, 141-144.
152
Ciurea 1933, 53, fig. 4/2; Ignat 1981, 133, fig. 1/6.
153
Comşa 1972, 256, fig. 8.
154
Leahu 1966, 63.
155
Berciu 1961, 123-161; Andriţoiu 1992, 44-45.
156
Harţuche, Silvestru 1992, 19, pl. 12/3; Harţuche 2002, 144, fig. 105/4.
mare, în Epoca bronzului157, altele fiind atribuite fazei clasice, ca de exemplu piesele de la
Căzăneşti158 şi Piatra Olt159. Faptul că au fost utilizate pentru extragerea anumitor tipuri de
materii prime, este confirmat prin descoperirea unui astfel de exemplar în mina de la Căraci–
Ţebea160.
Despre toporul-ciocan de la Frecăţei, datorită condiţiilor în care a fost găsit, putem face
următoarele afirmaţii :
- provine din inventarul funerar al unui mormânt distrus;
- a fost depus cu rol votiv în mantaua movilei.
În stadiul actual al cercetării, în zona istro-pontică, cu excepţia pieselor găsite în
inventarele funerare ale mormintelor nr. 14 din T III de la Zebil161, încadrat după elementele de
ritual funerar în etapa târzie a variantei Nistrene a culturii Jamnaja, nr. 8 de la Luncaviţa–
Movila Mocuţa162, aparţinând variantei Bugeac a aceleaşi culturi, nr. 8 de la Enisala–La
Băltiţă163, atribuit orizontului timpuriu al culturii Catacombelor, marea majoritate a artefactelor
aparţinând acestui tip de unealtă/armă, provin din descoperiri întâmplătoare164.
Ostrov (sat, com. Ostrov) – Piatra Frecăţei.

Topor, fragmentar. Fără număr de inventar.
H = 11,0; l = 8,0; Gr = 3,8 (Fig. 4/ 3).
Fragment din partea inferioară a unui topor de luptă cu ceafa cilindrică, rupt din
vechime în dreptul orificiului pentru fixarea cozii, după o folosire nu prea îndelungată, lucrat
din granit negru cu nuanţe verzuii. Orificiul, de formă circulară, plasat aproximativ central, este
foarte bine şlefuit în interior. Umerii erau arcuiţi şi reliefaţi în zona de maximă lăţime a piesei,
în dreptul orificiului pentru fixarea cozii. Axul longitudinal prezintă o uşoară curbură către
partea inferioară. Pe feţele care se unesc formând tăişul drept, uşor convex, toporul are două
muchii.
Ostrov (sat, com. Ostrov) – Piatra Frecăţei.

Topor, întreg. Fără număr de inventar.
H = 14,0; l = 3,0; Gr = 3,0 (Fig. 4/ 8).
Topor de luptă cu ceafa cilindrică, lucrat din gresie silicoasă de culoare cenuşie-verzuie,
neşlefuit. Orificiul pentru fixarea cozii, plasat mai aproape de ceafă, mic în raport cu dimensiunile
piesei, este în curs de execuţie. Axul longitudinal este drept, tăişul urmând să fie convex.
Babadag (or. Babadag) – Cetatea Hallstattiană.

H = 4,0; l = 5,0; Gr = (Fig. 4/ 1).
157
Berciu 1939, 89-91, fig. 103-104; Berciu 1953, pl. 12/B3.
158
Petre-Govora 1986, 279, fig. 1/a-b; Petre-Govora 1995, fig. 1/a-b.
159
Nica, Ciucă 1986, 74, fig. 9/12.
160
Popescu 1956, 197; Andriţoiu 1992, 45, pl. 39/14.
161
Simion 2003, 23, fig. 10/2.
162
Vasiliu 1995c, 91, pl. 4/3.
163
Vasiliu 2004.
164
Haşotti 1985, 7-12; Lăzurcă 1984, 281-291, 649-653; Vasiliu 1996, 9-26.
126 IOAN VASILIU
Printre descoperirile făcute în anul 1966 în incinta cetăţii hallstattiene de la Babadag, se

numără şi un topor de luptă din piatră, cu ceafă cilindrică, puţin evazată în partea superioară,
îngroşată uniform, plan-convexă în secţiune, lucrat din gresie silitică, gri-cenuşie; piesa este
ruptă din vechime în dreptul orificiului pentru fixarea cozii, deplasat către ceafă, fusiform,
foarte bine finisat în interior, mare în raport cu dimensiunile ei ; umerii toporului, arcuiţi şi
reliefaţi în zona orificiului pentru fixarea cozii, sugerează că piesa avea profilul uşor curbat,
tăişul fiind lăţit către ambele capete.
*
După formă, cele două piese de la Ostrov şi cea de la Babadag, pot fi atribuite variantei
B a topoarelor de luptă cu ceafă cilindrică, conform clasificării întocmită de către Al. Vulpe165 .
Ele au analogii în inventarele funerare ale mormintelor culturii Jamnaja, varianta
Bugeac166, dar şi în descoperiri întâmplătoare făcute pe malul stâng al Borcei167, precum şi în
zonele de sud şi nord ale Dobrogei: exemplarul de la Grădina168, piesa de la Măcin considerată
ca ofrandă depusă în mormântul unui războinic de la începutul Epocii bronzului169, exemplarul
de la Topraisar170 şi topore cu locaţie necunoscută de pe teritoriul judeţului Tulcea171. Piese
similare, semnalate în mediile culturale de la sud de Dunăre172, încadrate între 2600-2450
a.Chr., sunt considerate de către G. Tonceva ca influenţă exercitată de cultura Jamnaja în
mediile locale173.
În literatura de specialitate, legat de problema topoarelor din piatră cu ceafă cilindrică şi
profil uşor curbat, a fost emisă ipoteza conform căreia, în zonele de sud şi sud-est ale
României, acest tip de unealtă-armă apare într-un orizont post-Glina sau ante-Tei174. Însă,
descoperirile făcute în aria culturii Glina, la Văcăreşti şi Odaia Turcului175, contrazic această
afirmaţie.
Momentul apariţiei acestui tip de topor pare să fie reprezentat de către descoperirea
făcută în inventarul funerar al mormântului de la Răcăciuni176, paralelizată cu cel mai timpuriu
orizont Glina177.
Pe baza analogiilor, topoarele de la Ostrov şi Babadag pot fi încadrate în orizontul
definit de mormintele tumulare cu schelete în poziţie chircită, presărate sau nu cu ocru,
încadrate în cea de a doua etapă din Bronzul timpuriu.
165
Vulpe 1959, 271.
166
Dergačev 1973, 56, fig. 14/20; Dergačev 1986, fig. 13/27; 18A/7; 19A/6; Dergačev 1994, fig. 2/7;
3/6; Yarovoy 1990, 20, fig. 6/4; Agul′nikov 1992, 105, fig. 3/4; Subbotin 1985, 51, 70, fig. 2/2; 8/4;
Subbotin 1993, 13, fig. 2/10;
167
Florescu 1991, 151, cat. 633, fig. 159/5; Munteanu 1991, 413, fig. 1.
168
Irimia, Bardac 1998, 18-19, fig. 5.
169
Haşotti 1985, 7-8, fig. 1.
170
Vasiliu 1996, 16, pl. 2/1; 5/7.
171
Lăzurcă 1984, 282, 287, cat. 18; Vasiliu 1996, 11, cat. 5-6, pl. 1/2; 2/2; 3/2-3.
172
Tonceva 1981, 57-58, fig. 24/15-17; 25/18 a-c; Popov 1994, 5, pl. 1/4-5.
173
Tonceva 1981, 58.
174
Haşotti 1985, 7; Şimon, Munteanu 1990, 106; Munteanu 1991, 417.
175
Tudor 1972, 106, fig. 7/3; Tudor 1982, 67, fig. 6/12; Tudor 1983, 108; Roman 1976a, 28, fig. 2/1.
176
Tudor 1973, 285-287, fig. 2/2; 3/2.
177
Roman 1982, 45; Roman 1986, 49, 51.
Babadag (or. Babadag) – Cetatea hallstattiană.

H = 4,0; lm = 2,5; lt = 3,0 (Fig. 4/6).
Topor de luptă fragmentar, lucrat din bazalt hidrotermalizat, de culoare neagră-verzuie,

având tăişul lăţit, de formă aproximativ semilunară. În zona orificiului pentru fixarea cozii,
plasat oblic faţă de tăiş, corpul piesei are secţiune dreptunghiulară, cu laturile mici arcuite,
părţile laterale fiind străbătute de o nervură în relief, puternic pronunţată. Şlefuirea a fost foarte
bine executată, în anumite porţiuni suprafaţa piesei căpătând luciu metalic. Nu putem preciza
forma părţii superioare a piesei, dar sugerăm posibilitatea / probabilitatea încadrării în
categoria topoarelor cu ceafă cilindrică.
*
Cu antecedente în cultura Coţofeni178 şi în descoperiri funerare de tip Jamnaja179,
toporul cu tăişul aproximativ semilunar, îşi găseşte analogii în aşezarea de tip Coslogeni de la
Ulmu180, piese oarecum asemănătoare fiind cunoscute şi din descoperirile de la Folteşti181,
Sucidava–Romula, exemplar considerat import din zona sudică a Dunării şi refolosit în epoca
romană, drept suport pentru o inscripţie182, Nicolae Bălcescu183, Tăvădărăşti184, Soloneţ şi
Cojvana185.
De asemenea, într-o oarecare măsură, el se apropie şi de toporele descoperite în aria
culturii Monteoru, în inventarele funerare ale mormântului de inhumaţie din necropola de la
Poiana186 şi a celui distrus de la Bârseşti187, precum şi cu cel găsit întâmplător în zona
intravilană a municipiului Botoşani188.
Ţinând seamă de condiţiile în care a fost descoperită, precum şi de analogiile amintite
mai sus, considerăm că piesa de la Babadag poate fi atribuită celei de a doua etape evoluţia
Bronzului mijlociu sau fazei mai vechi a culturii Coslogeni, fără a putea face alte precizări.
178
Roman 1976b, 17, pl. 9/1; 10/5.
179
Dergačev 1973, 55, fig. 14/9.
180
Morintz, Anghelescu 1970, 393, fig. 21/11; 22/8; Morintz 1978, 126, fig.72/12; 73/10; Florescu 1991,
153, cat. 643, fig. 159/2.
181
Petrescu-Dîmboviţa, Casan, Mateescu 1951, 261, fig. 8/2.
182
Tudor 1969, 443-444.
183
Irimia, Munteanu 1988-1989, 299-300, fig. 1-2.
184
Florescu 1991, 129, cat. 539, fig. 159/3.
185
Andronic 1995-1996, 37, 45, 57, pl. 4/6; 6/18, 21.
186
Vulpe, Dunăreanu-Vulpe 1933, 332, fig. 5/1; 6; Nestor 1960, 77, fig.1.
187
Morintz 1961, 205-206; Morintz 1978, 103; Bobi 1981, 53, fig. 22/4.
188
Păunescu, Şadurschi 1994, 27, fig. 11.
128 IOAN VASILIU
Bibliografie
Agul′nikov, S.M. 1992, Issledovanie kurganov u s. Cotiujeni, AIM (1986), 104-130.

Ailincăi, S. 2005, Epoca bronzului, în Aspecte privind prelucrarea şi circulaţia metalelor în
Dobrogea din Preistorie până în Evul mediu, Tulcea.
Alexandrescu, A.D. 1974, La necropole du bronze ancien de Zimnicea (dep. de Teleorman),
Dacia, N.S. 18, 79-93.
Andreescu, R. 1992, Sondajul arheologic efectuat la Târcov – Vf. Dâlma, jud. Buzău, CAMNI 9,
44-45.
Andriţoiu, I. 1992, Civilizaţia tracilor din sud-vestul Transilvaniei în epoca bronzului,
Bibliotheca Thracologica 2.
Andronic, M. 1995-1996, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ, din
paleolitic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Suceava, 22-23, 13-171.
Berciu, D. 1939, Arheologia preistorică a Olteniei, AO 18, Craiova.
Berciu, D. 1953, Catalogul Muzeului Arheologic din Turnu-Severin, Materiale 1, 589-691.
Bucureşti.
Berciu, D., Morintz, S., Roman, P. 1973, Cultura Cernavodă II. Aşezarea din sectorul b de
Cernavodă, SCIV 24, 3, 373-405.
Bobi, V. 1981, Descoperiri arheologice din epoca bronzului în judeţul Vrancea, Vrancea 4,
47-77.
Burtănescu, Fl. 2002, Epoca timpurie a bronzului între Carpaţi şi Prut cu unele contribuţii la
Problemele perioadei premergătoare epocii bronzului în Moldova, Bibliotheca
Thracologica 37.
Buzdugan, C. Bobi, V., Cernea, N. 1987, Cercetările arheologice din tumulul 2 de la Boloţeşti
– Vrancea, SCIVA 38, 3, 224-232.
Chicideanu, I., Gherghe, P. 1983, Săpăturile arheologice de la Călugăreni (jud. Giurgiu),
Materiale 1981, 103-107.
Ciugudean, H. 1989, Cimitirul tumular de la Ampoiţa (jud. Alba), SympThrac 7, 237-238.
Ciugudean, H. 1991, Zur fruhen Bronzezeit in Siebenburgen im Lichte der Ausgrabbungen
von Ampoiţa, jud. Alba, PZ 66, 79-114.
Ciugudean, H. 1995, The later Eneolithic / Early Bronze Age Tumulus-Burials in central and
South-Western Transilvania (I), Apulum 32, 13-32.
Ciugudean, H. 1996, Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei,
Bibliotheca Thracologica 13.
Ciugudean, H. 1997, Cercetări privind epoca bronzului şi prima vârstă a fierului în
Transilvania, BiblMA 7.
Ciugudean, H. 1998, The Early Bronze Age in Western Transylvania, în The Early and Middle
Bronze Age in the Carpathian Basin, BiblMA 8, 67-76.
Ciurea, V. 1933 (1927-1932), Aperçu des antiquités préhistoriques de Baia, Dacia, 3-4, 46-55.
Comşa, E. 1952, Raport preliminar asupra sondajului de lângă Luncaviţa, raionul Măcin,
SCIV 3, 413-416.
Comşa, E. 1962, Săpături arheologice la Luncaviţa, Materiale 8, 221-225.
Comşa, E. 1972, Date despre uneltele de piatră şlefuită din epoca neolitică şi din epoca
Bronzului, de pe teritoriul României, SCIV 23, 2, 245-262.
Comşa, E. 1982, Morminte cu ocru descoperite la Corlăteni, Thraco-Dacica 3, 1-2, 85-93.
Comşa, E. 1985, Mormintele cu ocru din movila II-1950 de la Glăvăneştii Vechi, SCIVA 36, 4,
339-345.
Comşa, E. 1990, Folosirea aramei în cursul epocii neolitice pe teritoriul Dobrogei, Pontica 23, 7-12.
Constantiniu M., Panait, P.I. 1963, O aşezare din epoca bronzului la Roşu, CAB 1, 301-338.
Cucoş, Şt., Muraru, A. 1985, Studiu tipologic şi petrografic al uneltelor litice din câteva
aşezări Cucuteni B, MemAntiq 9-11, 605-641.
Dergačev, V.A. 1973, Pamjatniki epochi bronzy, Chişinău.
Dergačev, V.A. 1986, Moldavia I sosednie teritorii v epohu bronzy, Chişinău.
Dergačev, V.A. 1994, Epoca bronzului. Perioada timpurie, Thraco-Dacica 15, 1-2, 121-140.
Dinu, M. 1955, Cercetările arheologice de la Valea Lupului, SCIV 6, 3-4, 701-707.
Dinu, M. 1957, Şantierul arheologic Valea Lupului, Materiale 3, 161-178.
Dinu, M. 1959a, Şantierul arheologic de la Valea Lupului, Materiale 6, 203-211.
Dinu, M. 1959b, Şantierul arheologic de la Dolheştii Mari, Materiale 6, 213-221.
Dinu, M. 1968, Quelques considérations sur le période de transition du néolithique à l’Âge du
Bronze sur le territoire de la Moldavie, Dacia, N.S. 12, 129-139.
Dinu, M. 1974, Le problème des tombes a ocre dans les régions orientales de la Roumanie,
Preistoria Alpina 10, Trento, 261-275.
Dinu, M. 1980, Afinităţi între culturile Horodiştea-Erbiceni, Folteşti-Cernavodă II şi Coţofeni.
Contribuţii la problema etnogenezei tracilor nordici, AŞUIaşi, 26, 1-15.
Dragomir, I.T. 1959, Necropola tumulară de la Brăiliţa, Materiale 5, 671-694.
Dumitrescu, H. 1954, Unelte de producţie, în Hăbăşeşti. Monografie arheologică, 224-273.
Dumitrescu, Vl. 1933, La station préhistorique de Bonţeşti, Dacia 3-4, 88-114.
Dumitroaia, Gh. 2000, Comunităţi preistorice din nord-estul Românie, de la Cultura Cucuteni
până în bronzul mijlociu, BMA 7.
Florescu, A.C. 1991, Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România. Aşezări şi necropole,
CCDJ 9.
Florescu, M. 1964, Contribuţii la problema începuturilor epocii bronzului în Moldova,
ArhMold 2-3, 105-125.
Florescu, M. 1966, Contribuţii la cunoaşterea etapelor timpurii ale culturii Monteoru în
Moldova, ArhMold 4, 39-118.
Florescu, M. Buzdugan, C. 1972, Aşezarea din epoca bronzului de la Bogdăneşti (jud. Bacău),
ArhMold 7, 103-205.
Florescu, M., Florescu, A. 1959, Sondajul de la Gârceni, Materiale 6, 221-229.
Georgiev, G.I. 1982, Die Enforschung der Bronzezeit in Nordwestbulgarien, în Sudosteuropa
Zwischen 1600 und 1000 v. Chr., PAS 1, Berlin, 187-202.
Georgiev, G.I., Merpert, N.Ia., Katincarov, R., Dimitrov, G.D. 1979, Ezero. Ranobronzovata
Selişte, Sofia.
Goessler, P. 1927, Die Einzelfunde der Ausgrabungen, în Alt-Ithaka. Ein Beitrag zur Homer -
Frage, 1-2, München – Grafelfin, 275-338.
Harţuche, N. 1979, Probleme privind bronzul timpuriu şi mijlociu în nord-estul Munteniei, sud-
estul Moldovei şi Dobrogea, Danubius 8-9, 67-84.
130 IOAN VASILIU
Harţuche, N. 1987, Cercetările arheologice de la Lişcoteanca. Aşezarea „Movila Olarului”

(1970-1976), Istros 5, 7-90.
Harţuche, N. 2002, Complexul arheologic Brăiliţa, Bibliotheca Thracologica 35.
Harţuche, N., Anastasiu, F. 1968, Brăiliţa. Aşezări şi cimitire omeneşti datând din epoca
neolitică până în pragul orânduirii feudale, Brăila.
Harţuche, N., Anastasiu, F. 1971, Contribuţii la problema înmormântărilor cu ocru de pe
teritoriul Republicii Socialiste România în lumina ultimelor cercetări, Sesiunea
de Comunicări a Muzeelor de Istorie 1964, 1, Bucureşti, 127-150.
Harţuche, N., Anastasiu, F. 1976, Catalogul selectiv al colecţiei de arheologie a Muzeului
Brăilei, Brăila.
Harţuche, N., Bounegru, O. 1997, Săpăturile arheologice de salvare de la Medgidia, jud.
Constanţa, 1957-1958, Pontica 30, 17-104.
Harţuche, N., Dragomir. I.T. 1957, Săpăturile arheologice de la Brăiliţa, Materiale 3, 129-147.
Harţuche, N., Silvestru, O. 1992, Consideraţii asupra cercetărilor din aşezarea Babadag de la
Siliştea-Nazâru, judeţul Brăila, Istros 6, 17-24.
Haşotti, P. 1985, Topoare din piatră din epoca bronzului aflate în colecţiile Muzeului de
Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Istros 4, 7-11.
Ignat, M. 1981, Contribuţii la cunoaşterea epocii bronzului şi a Hallstatt – ului timpuriu în
judeţul Suceava, Thraco-Dacica, 2, 133-146.
Irimia, M., Bardac, A. 1998, Noi descoperiri din epoca bronzului la Grădina (jud. Constanţa),
Pontica 28-29, 13-21.
Irimia, M., Munteanu, M. 1988-1989, Un topor din epoca bronzului descoperit la Nicolae
Bălcescu (jud. Călăraşi), Pontica 21-22, 299-303.
Istina, E. L. 1999, Observaţii tipologico-funcţionale privind ciocanele duble în eneolitic şi
epoca bronzului, Carpica 28, 7-16.
Katincarov, R. 1975, Traits caracteristiques de la civilisation de l age du bronze ancien et
moyen en Bulgarie, ActaArchCarp 15, 85-111.
Kitov, G., Panajotov, I., Pavlov, P. 1991, Mogilni necropoli v Loveskija Kraj- Ranna Bronzovata
epoha (Necropol t Goran Slatina), RazPr 22, Sofia.
Lăzurcă, E. 1977, Mărturii din epoca bronzului pe teritoriul din nordul Dobrogei, Pontica 10,
301-305.
Lăzurcă, E. 1984, Noi date obţinute în urma analizelor de laborator asupra uneltelor şi
armelor litice din colecţia Muzeului din Tulcea, Peuce 9, 281-291.
Leahu, V. 1963, Raport asupra săpăturilor arheologice efectuate în 1960 la Căţelu Nou, CAB
1, 15-47.
Leahu, V. 1965, Săpăturile arheologice de salvare de la Căţelu Nou, CAB 2, 11-74.
Leahu, V. 1966, Cultura Tei, Bucureşti.
Lipovan, I.T. 1983, Aşezările purtătorilor culturii Coţofeni din bazinul Ampoiului (II), Apulum
21, 29-48.
Mantu, C.M., Boroffka, N. 1996, Funde der Bronze – und Hallstattzeit aus Poieneşti und
Scânteia, în The Thracian World at the crossroads of civilisations, I, Bucureşti,
Manzura, I.V., Klocko, E.O., Sava, E.N. 1992, Kamenskie Kurgany, Chişinău.
Marinescu-Bâlcu, S. 1964, Unele probleme ale perioadei de tranziţie de la neolitic la epoca

bronzului din Moldova în lumina a trei morminte plane de înhumaţie descoperite
la Târpeşti, SCIV 15, 2, 241-250.
Marinescu-Bâlcu, S. 1989, Ceramica cucuteniană de la Drăguşeni. Tradiţii, creaţii, aspecte
regionale, SCIVA 40, 3, 215-239.
Mătasă, C. 1959, Descoperiri arheologice în raionul Piatra Neamţ, Materiale 5, 723-734.
Micu, C., Maille, M. 2002, Recherches archéologiques dans le cadre de létablissement-tell de
Luncaviţa (dép. de Tulcea), Studii de preistorie 1, Bucureşti, 115-129.
Mikov, V. 1940, Selišnata mogila pri Iunacite (Pazardjiko), GPNBM, 55-84.
Moga, V., Ciugudean, H. 1995, Repertoriul arheologic al judeţului Alba, BiblMA 2, Alba
Iulia.
Morintz, S. 1961, Săpăturile de la Bârseşti, Materiale 7, 205-206.
Morintz, S. 1978, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii, I, BiblArh 34.
Morintz, S., Anghelescu, N. 1970, O nouă cultură a epocii bronzului în România. Cultura de
tip Coslogeni, SCIV 21, 3, 373-415.
Morintz, S., Roman P. 1968, Aspekte des Ausgangs des Äneolithikums und der Übergangsstufe
zur Bronzezeit in Raum der Niederdonau, Dacia, N.S. 12, 45-128.
Moscalu, E. 1981, Un ciocan de piatră pentru minerit, SCIVA 32, 1, 141-144.
Munteanu, M. 1991, Topoare, alte piese de piatră şi însemne ale puterii din epoca Bronzului,
din sud-estul României, Pontica 24, 407-418.
Mutihac, V. 1964, Zona Tulcei şi poziţia acesteia în cadrul structural al Dobrogei, Anuarul
comitetului geologic 34, 1, Bucureşti, 225-239.
Nestor, I. 1933, Fouilles de Glina, Dacia 3-4, 1927-1932 (1933), 226-252.
Nestor. I. 1960, Epoca bronzului, IstRom, I, 90-136.
Nica, M., Ciucă, I. 1986, Descoperiri arheologice pe teritoriul comunei Piatra-Olt, AO, S.N.
5, 61-76.
Nica, M., Schuster, C., Zorzoliu, T. 1995, Cercetările arheologice în tell-ul gumelniţeano-
sălcuţean de la Drăgăneşti-Olt – punctul Corboaica – campaniile din anii 1993-
1994, Cercetări arheologice în aria nord-tracă 1, 9-45.
Nikolov, B. 1976, Moghilni pogrebenia ot ranno bronzovata epoha pri Trnava i Kneja
Vrakonski okrg, ArheologijaSofia 18, 3, 38-51.
Păunescu, Al., Şadurschi, P. 1994, Repertoriul arheologic al României (judeţul Botoşani),
Hierasus 9, 11-48.
Petre-Govara, Gh.I. 1995, O preistorie a nord-estului Olteniei, Râmnicu-Vâlcea.
Petre-Govora, Gh.I. 1986, Asupra problemelor culturii Glina în nord-estul Olteniei, Thraco-
Dacica 7, 1-2, 154-166.
Petrescu-Dîmboviţa, M. 1974, La civilisation Glina III-Schneckenberg à lumiere de nouvelles
recherches, Preistoria Alpina 10, Trento, 277-289.
Petrescu-Dîmboviţa, M. et alii 1995, Istoria românilor de la începuturi până în secolul al
VIII-lea, Bucureşti.
Petrescu-Dîmboviţa, M., Casan, I., Mateescu, C. 1951, Săpăturile arheologice de la Folteşti,
SCIV 2, 1, 249-266.
132 IOAN VASILIU
Petrescu-Dîmboviţa, M., Dinu, M. 1974a, Nouvelles fouilles archeologiques a Folteşti (dep.

Galaţi), Dacia, N.S. 18, 19-72.
Petrescu-Dîmboviţa, M., Dinu, M. 1974b, Noi cercetări arheologice la Stoicani (jud.Galaţi),
SCIVA 25, 1, 71-97.
Popescu, D. 1956, Prelucrarea aurului în Transilvania înainte de cucerirea Romană, Materiale
2, 196-250
Popov, N. 1994, Neueinlieferungen aus der Bronze- und der Fruhen Eisenzeit in de
prahistorischen. Abteilung des Bezirkmuseums in Schumen, JahrbMecklenburg
10, 5-10.
Pricop, C. 1983, Două ciocane de piatră de tip miner descoperite în aşezarea de la Brăiliţa,
Istros 2-3, 35-38.
Primas, M. 1992, Velika Gruda, ein Grabhugel des 3 und 2 Jahrtausends v.Chr. in
Montenegro, ArchKorr 22, 47-55.
Primas, M. 1996, Velika Gruda I. Hugelgraber des fruhen 3. Jahrtausends v.Chr. in
Adriagebiet-Velika Gruda, Mala Gruda und ihr Kontext, Universitatforschungen
zur prähistorischen Archäologie 32, Bonn.
Prox, A. 1941, Die Schneckenbergkultur, Kronstadt (Braşov).
Roman, P. 1976a, Die Glina III-Kultur, PZ 56, 1, 26-42.
Roman, P. 1976b, Cultura Coţofeni, BiblArh 26.
Roman, P. 1982, Procesul de constituire a noilor grupe etno-culturale de la începutul epocii
bronzului, Carpica 14, 39-49.
Roman, P. 1985, Cercetări la Govora Sat – Runcuri în 1977, SCIVA 36, 4, 279-297.
Roman, P. 1986, Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul României, SCIVA 37, 1, 29-55.
Roman, P., Dood-Opriţescu, A., Pál, J. 1992, Beitrage zur Problematic der schnurverzierten
Keramik Sudosteuropas, în Heidelberger Akademie der Weiseenschaften.
Monographien, III, Mainz am Rhein.
Roman, P., Pál, J., Csába, H. 1973, Cultura Jigodin. O cultură cu ceramică şnurată din estul
Transilvaniei, SCIV 24, 4, 559-574.
Rotea, M. 1993, Contribuţii privind bronzul timpuriu în centrul Transilvaniei, Thraco-Dacica
14, 1-2, 65-86.
Schuster, C. 1992, Aşezări Glina pe cursul inferior al Argeşului şi Valea Câlniştei (I), Thraco-
Dacica 13, 1-2, 35-41.
Schuster, C. 1995, Cercetări arheologice în aşezarea culturii Glina de la Varlaam (jud.
Giurgiu), CCDJ 13-14, 53-63.
Schuster, C. 1997, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei
Superioare, Bibliotheca Thracologica 20.
Simion, G. 1992, Geţii de la Dunărea de Jos şi civilizaţia lor, în Probleme actuale ale istoriei
naţionale şi universale, Chişinău, 18-47.
Simion, G. 1998, Nécropoles des Bouches du Danube, în Nécropoles et Pouvoir - idéologie,
pratiques et interprétations, Actes du Colloque „Théories de la nécropole
antiques”, Lyon 21-25 javier1995, Travaux de la Maison de l’Orient
Méditerranéen, 27, 167-190.
Simion, G. 2003a, Culturi antice în zona gurilor Dunării, I. Preistorie şi protoistorie, BiblIP-A
5, Tulcea.
Simion, G. 2003b, O necropolă din sec. VI – V a. Chr. la Isaccea, Peuce, S.N. 1 (14), 113-128.
Subbotin, L.V. 1993, Nekotorye aspekty hoziaysvenno – proizvodstvennoj deiatelnosti Iamnyh i
Katakombnyh plemen stepnoy zony Severo-Zapadnogo Pricernomor’ja, Drevnie
Pamjatniki Moldavii, Chişinău, 9-21.
Subbotin, L.V. 1985, Semenovskij mogil’nik epochi eneolito-bronzy, în Novye materialy po
archeologii Severo-Zapadnogo Pričernomor’ja, Kiev, 45-95.
Subbotin, L.V., Dobrolybskii, A.O., Tosčev, G.N. 1995, Pamiatniki epohy bronzy
Kurgannogo moghilnika Gradeşka, Drevnosti stepnogo Pričernomor’ja i Kryma,
Zaporož’e 5, 109-126.
Sulimirski, T. 1968, Corded Ware and Globular Amphorae North-East of the Carpathians,
Londra.
Szekely, Z. 1971, Contribuţii la cunoaşterea epocii bronzului în sud-estul Transilvaniei, SCIV
22, 3, 423-428.
Szekely, Zs. 1998, Comon Elements and Chronological relations between the Zăbala Culture
and the Livezile Group. The Early and Middle Bronze Age in the Carpathian
Basin, BiblMA 8, Alba Iulia.
Şimon, M., Munteanu, M. 1990, Despre trei topoare de piatră din epoca bronzului,
SympThrac 8, 105-106.
Tonceva, G. 1981, Un habitat lacustre de l’age du bronze ancien dans les environs de la ville
de Varna (Ezerovo II), Dacia, N.S. 25, 41-62.
Toščev, G.N. 1991, Zapadnyj areal pamjatnikov katakombnoj kul’tury, în Katakombnye
kultury Severnogo Pričernomor′ja, Kiev, 85-100.
Tudor, D. 1969, O inscripţie romană pe un topor de piatră preistoric, RevMuz 6, 5, 443- 444.
Tudor, D., Vulpe, R., Vulpe, Ec., Berlescu, N. 1953, Şantierul Corlăteni, SCIV 4, 1-2, 408-429.
Tudor, E. 1972, Săpăturile de salvare din comuna Văcăreşti, jud. Dâmboviţa – 1971, Scripta
Valachica 4, Târgovişte, 93-107.
Tudor, E. 1973, Un mormânt de la începutul epocii bronzului descoperit la Răcăciuni (jud.
Bacău), SCIV 24, 2, 283-289.
Tudor, E. 1982, Neue Angaben zur fruhen Bronzezeit in Sudrumanien, Dacia, N.S. 26, 59-75.
Tudor, E. 1983, Săpăturile arheologice de la Odaia Turcului (jud. Dâmboviţa), Materiale, 108-111.
Turcu, M. 1981, Cercetări arheologice la Militari – Câmpul Boja, CAB 3, 226-235.
Ulanici, A. 1976, Noi cercetări arheologice la Brăneţ, CA 2, 49-64.
Ulanici, A. 1979, Săpăturile arheologice efectuate la Braneţ în anul 1976, CAMNI 3, 27-38.
Ulanici, A. 1981, Cercetările arheologice din anul 1979 de la Braneţ, jud. Olt, CAMNI 4, 20-29.
Ursachi, V. 1968, Cercetări arheologice efectuate de Muzeul de istorie din Roman zona
râurilor Siret şi Moldova, Carpica 1, 111-188.
Ursachi, V. 1995, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, Bucureşti.
Vasiliu, I, 1995c, Mormintele cu ocru de la Luncaviţa – „Movila Mocuţa”, Peuce 11, 117-140.
Vasiliu, I. 1995a, Noi informaţii privind epoca bronzului în nordul Dobrogei. Movilele
funerare de la Luncaviţa, punctul „Drumul Vacilor”, Peuce 11, 117-140.
Vasiliu, I. 1995b, Date noi privind înmormântările cu ocru din Dobrogea. Movilele funerare
de la Mihai Bravu, Peuce 11, 141-175.
Vasiliu, I. 1996, Topoare din piatră din epoca bronzului aflate în colecţiile Muzeului de
Arheologie din Tulcea, Peuce 12, 9-26.
134 IOAN VASILIU
Vasiliu, I. 2004 (2005), Cercetările arheologice de salvare de la Frecăţei, jud. Tulcea, Peuce,
S.N. 2 (14), 9-32.
Vasiliu, I., Topoleanu, Fl. 1989, Necropola de la Isaccea (sec. VI - V î.e.n.) SympThrac 7, 276-277.
Vulpe, Al. 1959, Depozitul de la Tufa şi topoarele cu ceafă cilindrică, SCIV 10, 2, 265-276.
Vulpe, Al., Drâmbocianu, V. 1981, Cercetări arheologice în raza comunei Năeni (Buzău),
SCIVA 32, 2, 171-193.
Vulpe, R., Dunăreanu-Vulpe, E. 1927-1933, Les Fouilles de Poiana, Dacia 3-4, 253-331.
Yarovoy, E.V. 1985, Drevnejsie skotovodceskie plemena Jugo-Zapada SSSR, Chişinău.
Yarovoy, E.V. 1990, Kurgany eneolita-epohi bronzy Niznego-Podnestro′ja, Chişinău.
Zaharia , E. 1987, La culture Monteoru. L etape de debut a la lumiere des fouilles de Sărata
Monteoru, Dacia, N.S. 31, 21-49.
Zaharia, E. 1973a, Staţiunea arheologică de la Sărata Monteoru, în Studii şi cercetări de
istorie buzoiană, Buzău, 17-29.
Zaharia, E. 1973b, Sur la civilisation Monteoru (Âge du Bronze en Roumaine), Actes du VIII e
Congrès International des Sciences Pre- et Protohistorique, III, Belgrad, 52-60.
Ioan Vasiliu
Muzeul Municipal Oneşti
Aleea Parcului, nr. 3 bis
601032, Oneşti
jud. Bacău
Tel: 0234-324052
vasiliucioan@yahoo.com
Fig. 1. Horia – Amphore.

Fig. 1. Horia – Amforă.
136
IOAN VASILIU
Fig. 2. Isaccea – Gaz Metan – Amforetă.
Fig. 2. Isaccea – Gaz Metan – Amphoret.
Fig. 3. Nordul Dobrogei, vas globular (1); Luncaviţa–Cetăţuia, amforă fragmentară (2); Cerna, castron
(3) vas-borcan (4); Tulcea–Sud, castron (5); Sabangia–Movila lui Creţu, cană (6).
Fig. 3. Le Nord du Dobroudja, vase globulaire (1); Luncaviţa–Cetăţuia, amphore fragmentaire (2);
Cerna, écuelle (3) vase-pot (4)e; Tulcea–Sud, écuelle (5); Sabangia–Movila lui Creţu, canette (6).
138 IOAN VASILIU
Fig. 4. Babadag, topoare din piatră (1, 6); Jurilovca, inel de buclă din aur (2); Zebil, inele de
buclă din argint (4-5); Ostrov, topoare din piatră (3, 8); Frecăţei, topor-ciocan (7).
Fig. 4. Babadag, haches en pierre (1, 6); Jurilovca, anneau d’or (2); Zebil, anneau d’argent
(4-5); Ostrov, haches en pierre (3, 8); Frecăţei, hache-marteau (7).
PROBLEME DE PERIODIZARE ŞI CRONOLOGIE A DESCOPERIRILOR
„CU CERAMICĂ INCIZATĂ” DE TIP BABADAG I–TĂMĂOANI–HOLERCANI–
BALTA DIN NORD-VESTUL PONTULUI EUXIN
Andrei Nicic
Zusammenfassung: Im vorliegenden Artikel wird eine Analyse der Chronologie und Entwicklung
der kulturellen Gruppen „mit ritzverzierter Keramik“ Tămăoani – Babadag I – Holercani – Balta
durchgeführt. Aufgrund der stratigraphischen Daten mehrerer Siedlungen dieses kulturellen Horizonts,
wird chronologische Rahmen dieser Denkmäler bestimmt.
Eine allgemeine Analyse der stratigraphischen Situation in den Siedlungen an der Unteren Donau
und in Südmoldawien eröffnet uns die Möglichkeit, zwei Schichtenhorizonte festzustellen, die
wahrscheinlich zwei aufeinander folgende Stufen belegen (Abb.1):
1. Noua – Coslogeni → Tămăoani – Babadag I (manchmal treten auch Babadag II-Funde auf);
die Funde werden in den Zeitraum zwischen dem 12. und 10. Jahrhundert v. Chr. datiert. Sie
konzentrieren sich an der Unteren Donau, sind aber auch sporadisch im Waldsteppengebiet bekannt;
2. Tămăoani – Babadag I → Babadag II; Fundplätze dieser Stufe konzentrieren sich an der
Unteren Donau und am Mitteldnestr. Die gängige Datierung der Niveaus von Babadag erlaubt es, diese
Funde zwischen das 11. und 10. Jahrhundert v. Chr. zu datieren (mindestens ein Jahrhundert später als
andere Funde des "Horizonts mit ritzverzierter Keramik"). Diese Tatsache erklärt wahrscheinlich auch
ein Fehlen von Noua-Coslogeni-Einflüssen in der Fundgruppe. Sie läuft synchron mit dem Corlăteni-
Niveau von Cândeşti und anderen Fundplätzen der Corlăteni-Chişinău-Kultur.
Schlüsselwörter: Hallstattzeit, ritzverzierter Keramik, Babadag I, Tămăoani, Holercani, Balta
Cuvinte cheie: Hallstatt timpuriu, ceramică incizată, Babadag I, Tămăoani, Holercani, Balta.
La sfârşitul mileniului II şi începutul mileniului I a.Chr., nord-vestul Pontului Euxin se

caracteriza prin apariţia unor noi „fenomene culturale” care reflectă interferenţele produse între
culturile epocii bronzului şi grupurile culturale caracteristice Hallstattului timpuriu.
Evidenţierea în cadrul unui orizont cultural cu ceramică incizată a grupurilor culturale de tip
Tămăoani–Babadag I–Holercani–Balta1, a facilitat în mare măsură cunoaşterea genezei primei
epoci a fierului în spaţiul nord-vest pontic. Problemele legate de periodizarea şi cronologia
acestor monumente arheologice a atras în permanenţă atenţia cercetătorilor2 iar analiza
situaţiilor stratigrafice provenite din aşezările acestui orizont cultural va aduce contribuţii noi la
cunoaşterea perioadei cuprinse între sfârşitul epocii bronzului şi începutul primei epoci a
fierului în spaţiul nord-vest pontic.
Pentru zona Dobrogei, o succesiune stratigrafică relativ clară, rămâne cea surprinsă în
aşezarea de la Babadag, unde S. Morintz a stabilit 3 faze de evoluţie ale aşezării şi culturii cu
acelaşi nume, pe parcursul perioadei timpurii şi mijlocii a primei epoci a fierului3:
- Faza I a fost datată prin analogiile decorului incizat format din cerculeţe şi linii
tangente de la Troia VIIb2 în sec. XI a.Chr.;
1
Hänsel 1976; Vančugov 1981; László 1986; Leviţki 1994.
2
Hänsel 1976; Brudiu 1981; Brudiu 1991; Dragomir 1986; Jugănaru 1997; László 1986; László 1997;
Leviţki 1994; Morintz 1964; Morintz 1987; Vančugov 1993.
3
Morintz 1964, 116; Morintz 1987, 52.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 139 - 160

140 ANDREI NICIC
- Faza a II-a, datată în secolele X-IX a.Chr., se încadrează în intervalul dintre data clară
obţinută prin analogiile de la Troia şi perioada Basarabi (faza III);
- Faza a III-a corespunde cronologic fenomenului Basarabi şi a fost datată în sec. VIII-
VII a.Chr.
În demersul său, S. Morintz a luat în calcul ca şi criteriu de separare a celor trei faze de
evoluţie de la Babadag4, profilurile gropilor, care cercetate la o anumită adâncime în raport cu
suprafaţa actuală de călcare, urmau să contureze nivelul cultural pentru fiecare orizont în parte.
De exemplu, pentru faza I, care ne interesează în mod deosebit, s-a constatat că gropile au fost
săpate în exclusivitate în solul steril iar materialul a rămas nederanjat de intervenţiile din fazele
ulterioare5.
În cele din urmă, se poate constata că unele motive realizate prin incizie întâlnite în
prima fază de la Babadag (ghirlandele, benzi de linii cu triunghiuri haşurate, benzi de linii
unghiulare, benzi de linii în formă de zig-zag, linii tangenţe unite prin cerculeţe concentrice,
etc., provenite din gropile 70, 120, 128) pot fi datate pe baza analogiilor cu Troia VII b2 în sec.
XI a.Chr. (Ha A2 după Müler-Karpe)6, fiind atestate în mai multe aşezări atribuite faciesurilor
culturale „cu ceramică incizată”. După B. Hänsel, datarea acestor motive caracteristice fazei I
de la Babadag, trebuia legată de anul 1100 a.Chr.7, deşi unele elemente ale decorului incizat
folosite în fixarea cronologiei absolute, cum ar fi cele de pe capacul pixidei descoperit în
nivelurile fazei a II-a de la Babadag (benzi incizate dispuse în formă de zigzag-uri), au fost
datate deja în sec. X a.Chr8. În acest fel, în viziunea cercetătorului german, limita dintre faza I
şi II poate fi plasată în jurul anului 1000 a.Chr., fapt ce ar dovedi că decorarea ceramicii prin
incizie a fost folosită şi în cea de a doua fază a culturii Babadag.
Dacă în ceea ce priveşte sfârşitul culturii Babadag au fost enunţate concluzii mai mult
sau mai puţin satisfăcătoare9, problematica genezei acestui facies rămâne în permanenţă în
atenţia cercetătorilor.
B. Hänsel a constatat că în mai multe aşezări de la Dunărea de Jos (Ghindăreşti, Gârliţa,
Enisala, Sarinasuf) apar unele elemente care în ceea ce priveşte decorul şi formele ceramice
sunt comune atât în mediului Coslogeni cât şi celui de tip Babadag10. Deşi sfârşitul culturii
Coslogeni şi începuturile facies-ului Babadag coincid cronologic, cercetătorul presupune totuşi
existenţa unor etape tranzitorii care explică aceste asemănări.
Acestui interval de timp, mai exact al începutului fazei Babadag I, îi corespunde
depozitul I de la Sâmbăta Noua. Descoperit într-o groapă, în incinta unei aşezări cu mai multe
nivele culturale11, acesta a fost depus într-un vas bitronconic decorat cu benzi de linii incizate
însoţite de puncte aranjate sub forma de piramidă sau proeminenţe conice cuprinse în caneluri
4
Stratigrafia de la Babadag a fost analizată şi de alţi cercetători, precum B. Hänsel şi D. Berciu, care
contrar observaţiilor de şantier ale lui S. Morintz au evidenţiat şase nivele de locuire caracteristice
aşezării de la Babadag (Berciu 1966, 230; Hänsel 1976, 122). Nici în urma săpăturilor ulterioare de la
Babadag, situaţia stratigrafică propusă de S. Morintz nu a fost confirmată (Morintz, Jugănaru 1995).
5
Hänsel 1976, 112.
6
Sandars 1971, 19-22, fig. 2.
7
Hänsel 1976, 133.
8
Hänsel 1976, 133-134.
9
Morintz 1990.
10
Hänsel 1976, 132.
11
Hänsel 1976, 124.
Probleme de periodizare şi cronologie .... 141
circulare12. Acest tip de decor îşi regăseşte analogii la Babadag, în materialele fazei I13, căreia
probabil îi şi corespunde. B. Hänsel a atribuit acest depozit orizontului III-IV de depuneri,
corespunzătoare perioadei Ha A şi începutului Ha B14, adică perioadei până la anul 1000 a.Chr.
Acceptată aproape în unanimitate a fost ipoteza lansată de către S. Morintz referitoare la
aşa-numitul aspect cultural Sihleanu, definit anterior de către N. Harţuche ca o fază Pre-
Babadag, care împreună cu alte componente balcanice au contribuit la apariţia culturii
Babadag15. Cercetătorul susţinea că zona de nord-est a Munteniei se afla în afara ariei de
răspândire a culturilor Noua sau Coslogeni, de aceea, descoperirile de tip Sihleanu schiţează în
această regiune un aspect mai evoluat al culturii Monteoru, contemporan cu etapele târzii ale
culturii Noua, pe care îl data în perioada sec. XIII-XII a.Chr.16 şi care ocupa arealul anterior al
culturii Coslogeni, menţinându-se în zonă până la venirea culturilor hallstattiene, respectiv
Babadag I (?). Aceste observaţii reies din comparaţia unor tipuri de decor realizate prin incizie
atestate la Sihleanu (linii unghiulare, ghirlande, triunghiuri haşurate, etc.), pe care N. Harţuche
le considera de tradiţie Monteoru târziu sau chiar Tei III17, cu unele elemente de „tradiţii
nehallstattiene”18, atestate în nivelul I de la Babadag. Astfel, se poate spune că anumite
elemente decorative pot fi atribuite unei perioade mai timpurii decât faza Babadag I, respectiv
mai devreme de anul 1100 a.Chr., probabil contemporane fazelor finale ale culturilor
Coslogeni şi Noua.
Analiza tipologică a unor elemente decorative realizate prin incizie, întâlnite în mediul
Coslogeni–Noua pune în evidenţă anumite elemente comune cu reprezentările similare din
cadrul orizontului cultural cu ceramică incizată, cunoscut prin cercetările de la Sihleanu,
Râmnicelu, Babadag, Tămăoani, Vânători, Holercani, Balta, etc., dar chiar şi în acest caz
rămâne problematică corelaţia dintre faza Babadag I, descoperirile de tip Tămăoani de lângă
localitatea Vânători dar şi cele ale grupului Holercani–Balta în condiţiile în care admitem
succesiunea Sihleanu (sec. XIII-XII a.Chr.)–Babadag I (sec. XI a.Chr.).
Abordând această problemă, unii cercetătorii, au atribuit descoperirile de ceramică „cu
decor incizat” de la Dunărea de Jos fazei Babadag I19, alţii însă, au analizat descoperirile
similare în cadrul unui complex contemporan–unitar, denumit orizontul cu ceramică incizată20.
Noi detalii referitoare la cronologia şi etapele de evoluţie a grupurilor cu ceramică
incizată din sudul Moldovei şi zona Dunării de Jos au fost aduse de către A. László. Prin
publicarea cercetărilor de la Folteşti şi Tămăoani21, cercetătorul a evidenţiat o serie de elemente
comune în decorul ceramicii de la Tămăoani şi Vânători, dar şi deosebiri (prezenţa la Vânători
12
Hänsel 1976, 130.
13
Morintz 1987, 57, fig. 12/2.
14
Hänsel 1976, 46, Abb. 3, 132.
15
Morintz 1964, 110-111, 114-118; Morintz 1987, 50-69; Brudiu 1981, 531-535; Brudiu 1991, 231-232.
16
Morintz, Anghelescu 1970; Morintz 1971, 53.
17
Harţuche 1972, 70-71.
18
Sub aceste tradiţii N. Harţuche înţelegea unele motive decorative precum: benzi de ghirlande incizate,
benzi de linii paralele, împunsături sau proeminenţe incluse în benzi incizate de linii paralele, întâlnite
foarte rar în mediul Noua–Sabatinovka–Coslogeni, transmise în mediul Babadag de către aspectul
cultural Sihleanu, plasat de autor între sfârşitul culturii Coslogeni şi Babadag I (Harţuche 1972, 73).
19
Brudiu 1980, 398-400; Brudiu 1981, 531-533.
20
Jugănaru 1997, 106; Leviţki 1994, 232.
21
László 1986.
142 ANDREI NICIC
şi lipsa Tămăoani a decorului compus din cerculeţe cu tangente incizate), excluzând o

deosebire regională prin fixarea în regiune două etape succesive22 plasate conform observaţiilor
stratigrafice23 între sfârşitul culturii Noua şi începutul fazei Babadag II - Cozia:
- Prima etapă, denumită Tămăoani, se caracteriza prin materiale gen Sihleanu24 şi este
anterioară fazei întâi a culturii Babadag;
- A doua etapă sau Vânători, era caracterizată prin ceramica de tip Babadag I. Această
periodizare a fost acceptată şi de M. Brudiu25.
Pentru susţinerea acestei succesiuni cronologice, A. László a apelat la situaţia
stratigrafică de la Cândeşti, unde după nivelul II, corespunzător culturii Noua, urmează cel cu
ceramică canelată de tip Corlăteni–Chişinău, urmat apoi de alt nivel cu materiale de tip
Babadag I târzii26. Prin urmare, etapa Tămăoani trebuie să corespundă nivelului Corlăteni–
Chişinău de la Cândeşti (sincronizată şi prin analogiile aşa numitelor vase de tip Belozerka de
la Tămăoani şi Vaslui), iar etapa Vânători nivelului superior fazei I a culturii Babadag.
Această schemă cultural-cronologică a fost revăzută de către G. Jugănaru pe baza
materialelor „de tip Tămăoani” descoperite la aşezarea Garvăn–Mlăjitul Florilor27. Absenţa în
această aşezare a decorului incizat format din cercuri concentrice legate de linii tangente (care
ar include descoperirile din nivelul I cu siguranţă în cele de tip Babadag I şi nu ar permite
analiza acestor vestigii în contextul celor de tip Tămăoani) este explicată de autor prin faptul că
acest decor se întâlneşte şi el destul de rar în cadrul monumentelor atribuite fazei Babadag I28.
În continuare, G. Jugănaru era de părere că materialul ceramic de tip Tămăoani şi cel de tip
Babadag I (în afara decorului amintit mai sus care este întâlnit asociat cu elemente incizate
„nehalstatiene”, cum este exemplul de la Bălteni29), nu poate fi separat pe baza unor criterii
precise30, materialul nefiind omogen31. În cele din urmă, autorul conchidea în favoarea
completei contemporaneităţi dintre grupele Tămăoani, Babadag I şi Holercani, explicată şi prin
lipsa raporturilor stratigrafice dintre ele32.
Analiza comparativă a tehnicii de executare şi a stilisticii motivelor decorative
caracteristice ceramicii descoperite la Sihleanu, Râmnicelu, Tămăoani, Vânători, fazei I de la
Babadag şi a grupului Holercani, nu permite evidenţierea unor deosebiri esenţiale ce ar separa
un grup de monumente de altul. Din contră, practicarea aceluiaşi stil de ornamentare executat
prin incizie se întâlneşte şi la monumentele de tip Balta sau Tudora din arealul culturii
Belozerka. Importante în acest sens sunt şi observaţiile stratigrafice din aşezările de la
22
László 1997.
23
În acest sens trebuie remarcată descoperirea sub mormântul nr. 7 din necropola de la Folteşti a unei
gropi cu materialele atribuite culturii Noua (László 1986, 72, nota 75, 76), sau sesizarea la Vânători
sub nivelul ceramicii incizate a unei locuiri de tip Noua, orizontul incizat fiind suprapus la rândul său
de materialele caracteristice Babadag II–Cozia (László 1997, 79-80).
24
László 1986, 71.
25
Brudiu 1991.
26
László 1986, 72; László 1997, 77-78.
27
Jugănaru 1997.
28
Jugănaru 1997, 105-106.
29
Dragomir 1986, fig. 1.
30
Jugănaru 1997, 106.
31
Topoleanu, Jugănaru 1995, 210.
32
Tămăoani şi Vânători din sudul Moldovei, cât şi cele de la Siliştea–Nazîru: Popina şi Conac
din nord-estul Munteniei.
Amplasarea apropiată a celor două aşezări de la Tămăoani şi Vânători, completează în
opinia lui A. László, imaginea începuturilor primei epoci a fierului în regiunea de sud a
Moldovei. Astfel, din punct de vedere cronologic, materialele similare celor din aşezarea de la
Tămăoani şi necropolei de la Folteşti, ar fi mai timpurii decât cele atribuite fazei I a culturii
Babadag, indicând o datare înaintea anului 1100 a.Chr., stabilit de B. Hänsel ca reprezentând
începutul culturii Babadag33. În acelaşi timp, ceramica din aşezarea de la Vânători ar fi mai
târzie (după anul 1100 a.Chr.) şi contemporană cu faza Babadag I. Această situaţie, valabilă
pentru sudul Moldovei, ar putea fi susţinută şi prin analiza comparativă a sistemelor
ornamentelor realizate prin incizie de la Tămăoani, Folteşti şi Vânători. Decorul întâlnit la
Vânători pare a fi mai evoluat în comparaţie cu ceea ce s-a recuperat de la Tămăoani sau
Folteşti34, dar şi cu faza I a aşezării de la Babadag. Vechimea aşezării de la Tămăoani poate fi
argumentată pe baza materialelor din groapa nr. 2, care conţinea un cuţit din bronz, vase
rudimentare în formă de sac sau de tip Belozerka, cât şi alte descoperiri atestate într-un context
funerar35. În favoarea sincronizării parţiale a aşezării de la Tămăoani cu nivelul I de la
Babadag, putem invoca prezenţa în ambele situri a unor vase de tip Belozerka36 dar şi
descoperirea unei gropi asemănătoare cu cea de la Tămăoani (nu numai după forma sa
tronconică, dar şi după conţinut: cuţitul de bronz cu limba la mâner, vase în formă de sac) în
aşezarea de la Garvăn–Mlăjitul Florilor în secţiunea V, în care au fost descoperite materiale de
tip Coslogeni contemporane cu faza Babadag I37. Deosebirea constă în faptul că aşezarea de la
Tămăoani se afla în arealul culturii Noua, iar cea de la Garvăn în fostul areal al grupului
Coslogeni. Această similitudine permite încă odată apropierea cronologică a materialelor de tip
Tămăoani de cele descoperite în cel mai vechi nivel de la Garvăn–Mlăjitul Florilor.
Un alt caz de succesiune cronologică îl putem sesiza în aşezările din preajma localităţii
Siliştea, fostă Nazâru, în punctele Conac şi Popină. Aici s-a constatat că locuirea Noua–
Coslogeni a continuat până în perioada Tămăoani în punctul Conac, iar în fazele Babadag I-II
(unde se întâlnesc şi materialele de tip Noua) a funcţionat aşezarea din punctul Popină (unde
este atestat decorul compus din cerculeţe concentrice legate de tangente38), aceasta fiind mai
târzie decât cea din punctul Conac39. Situaţia descrisă mai sus ar confirma încă odată în plus
schema cronologică propusă de A. László, dacă în aşezarea de la Popină nu ar fi atestate
elemente de origine Coslogeni, iar la Vânători a unor depuneri anterioare, de tip Noua40.
Descoperirea, în punctul Popină, a unor vase de tip Coslogeni, în asociere cu cele de tip
33
Hänsel 1976, 134.
34
Ornamentele incizate de la Tămăoani şi Folteşti se caracterizează prin linii orizontale simple,
combinate uneori cu ghirlande, linii unghiulare sau benzi verticale. La Vânători este semnalată şi
prezenţa unor altor elemente geometrice, precum triunghiuri haşurate, dar şi suprapunerea registrelor
cu decor incizat (linii tangente cu cerculeţe combinate şi ghirlande sau linii frânte).
35
Petrescu-Dîmboviţa 1953, 767, 769, fig. 2, fig. 6/1, fig. 7/1-2, fig. 8/1, fig. 3-4, 6.
36
Morintz 1987, 62, fig. 9/3, fig. 12/7.
37
38
Harţuche, Silvestru 1992, 22.
39
László 1997, 81; Sîrbu, Pandrea 1994, 32.
40
László 1997, 80.
144 ANDREI NICIC
Babadag (faza ?), considerate de autorii săpăturilor ca fiind „introduse din afară”41, presupun
prezenţa unor contacte directe dintre prima fază a culturii Babadag din punctul La Popină şi
comunităţile Coslogeni, ceea ce ar exclude posibilitatea datării mai târzii a ceramicii de tip
Babadag I în comparaţie cu cea de la Tămăoani.
Prin urmare, putem considera că în zona de sud a Moldovei (Tămăoani, Folteşti şi
Vânători) şi în nord-estul Munteniei (siturile din preajma localităţii Siliştea) trecerea de la
perioada târzie a epocii bronzului la prima epocă a fierului a avut loc în următoarea succesiune:
Noua–Coslogeni → Tămăoani (Siliştea–Conac) = Vânători (Siliştea–Popina) → Babadag II–
Cozia (Fig. 1-2). Această evoluţie este documentată şi stratigrafic în aşezările din aceste
regiuni fără a se constata întreruperi. În privinţa descoperirilor reunite sub denumirea de
aspectul Sihleanu–Râmnicelu, acestea ar putea fi plasate în contextul descoperirilor de tip
Tămăoani42, fiind încă prea puţin cunoscute pentru a caracteriza elocvent zona de nord-est a
Munteniei.
Dobrogea, inclusă integral în arealul culturii Babadag43, este caracterizată de prezenţa în
cadrul mai multor aşezări a unor elemente culturale anterioare fazei I a culturii Babadag, cum
este cazul ceramicii de tradiţie Coslogeni (vase în formă de sac sau borcane decorate cu brâie
în relief, ceramica fină cu decor incizat) surprinsă într-un context stratigrafic sigur de tip
Babadag I sau II, fără a se constata urme de locuire propriu-zise ale culturilor Noua sau
Coslogeni44 (Fig.1-2).
În aşezarea de la Niculiţel–Cornet, autorii investigaţiilor, evidenţiau mai multe elemente
decorative (de exemplu triunghiurile haşurate), prezente pe ceramica din acest sit, care sunt
specifice atât grupului Tămăoani cât şi celui Babadag I45. Alte elemente decorative, anterioare
fazei I de la Babadag, întâlnite pe vasele de la Niculiţel–Cornet, sunt şi romburile haşurate,
care sunt legate ca tradiţie de descoperirile de la Râmnicelu46. Un interes deosebit prezintă şi
descoperirea în acelaşi sit a unui vas atribuit culturii Belozerka, situaţie cunoscută în mai multe
rânduri şi în mediul Corlăteni–Chişinău, Babadag sau Tămăoani. Evidenţiind aceste elemente,
autorii studiului puneau problema existenţei unei contemporanităţi între aşezarea de la
Tămăoani şi cea de la Niculiţel–Cornet47.
Ţinând cont de informaţiile date de G. Simion48 referitoare la descoperirea în acelaşi sit
a unor recipiente de tip Coslogeni, materialele atribuite cu siguranţă celor de tip Babadag I49,
par să indice o contemporanitate cu aşezarea de la Tămăoani şi pot fi plasate cronologic între
descoperirile Coslogeni şi eventual cele de tip Babadag II.
O situaţie similară o putem observa şi în cazul aşezării de la Garvăn–Mlăjitul Florilor,
unde peste materialele mixte de tip Coslogeni–Tămăoani sau Coslogeni, urmează un nivel cu
recipiente de tip Babadag II. Acest context ar indică faptul că în unele puncte de la Dunărea de
Jos, evoluţia comunităţilor culturale de la sfârşitul epocii bronzului, la prima epocă a fierului, s-a
41
Harţuche, Silvestru 1992, 17.
42
În acest sens pot fi comparabile mormintele de la Folteşti şi cele descoperite lângă Râmnicelu.
43
Morintz 1987.
44
Vernescu 2004.
45
46
47
48
Simion 2001b.
49
petrecut şi fără contribuţia elementelor de tip Babadag I (respectiv etapa a II-a, propusă de A.
László), cum este cazul raporturilor cultural-cronologice dintre grupul Holercani–Balta şi cultura
Cozia–Saharna (Fig.1). Acest fapt ar pune la îndoială datarea mai târzie a materialelor de tip
Babadag I în raport cu ale grupului Tămăoani.
Aceiaşi situaţie stratigrafică a fost sesizată şi în nivelul hallstattian al aşezării Cartal–
Orlovka II50, asupra căruia vom insista prin câteva detalii utile. În cadrul descoperirilor din acest
sit, unde a fost sesizată o locuire îndelungată din neolitic până în perioada romană51, hallstattului
îi sunt atribuite materiale ceramice de tip Tămăoani–Holercani, Babadag II şi Basarabi–
Şoldăneşti52. Orizontului Tămăoani–Holercani îi aparţin complexele numerotate cu 11, 28, 46 şi
47, care în cele mai multe cazuri sunt gropi de formă tronconică. Groapa nr. 46 are un caracter
funerar (conţine un individ înhumat, depus în poziţie chircită) şi are analogii în cadrul mai multor
aşezări din această perioada53. O importanţă deosebită prezintă complexul nr. 28, dar şi gropile 3,
5 şi 46 în care împreună cu recipiente cu decor incizat de tip Tămăoani au fost descoperite o serie
de vase care au fost atribuite culturii Belozerka54, deşi mai degrabă ar indica unele forme de vase
cunoscute în cultura Noua55. Totuşi vasele descoperite în complexul 28 sunt decorate cu motive
caracteristice grupului Tămăoani (două linii paralele)56. Un alt exemplu de combinare a
elementelor Noua–Coslogeni cu cele de tip Tămăoani–Holercani pe un singur vas este
reprezentat de decorul compus din benzi de linii incizate sub care sunt dispuse brâie în relief în
formă de potcoavă, cunoscute îndeosebi în cultura Coslogeni57.
Adoptarea în sensul hallstattian a unor astfel de recipiente de tip Coslogeni decorate cu
brâie în relief este cunoscută şi în aşezarea de la Garvăn–Mlăjitul Florilor58, acestea indicând
în ambele situri o situaţie în care elementele de tip Noua sau Coslogeni se integrează în
orizontul ceramicii incizate de tip Babadag I–Tămăoani. Un alt exemplu concludent, după cum
arată materialul publicat, în care se pot urmări unele etape ale procesului de hallstattizare este
aşezarea de la Grădiştea–Coslogeni. În cadrul investigaţiilor întreprinse aici, între anii 1986-
198959, au fost atribuite culturii Coslogeni trei niveluri60 de locuire care suprapuneau stratul de
50
Vančugov et alii 1999; Vanciugov, Niculiţă, Bîrcă 2000.
51
De la început este important să menţionăm că nivelul de locuire hallstattian a fost distrus de
numeroasele construcţii şi activităţi din perioada geto-dacică şi romană, astfel încât locuirii din
perioada timpurie a primei epoci a fierului i-au putut fi atribuite doar complexele – gropile care erau
adâncite în solul viu şi conţineau material arheologic din această perioadă. Complexele din nivelul de
depunere culturală nu au putu fi surprinse datorită proprietăţilor solului prăfos.
52
Vančugov et alii 1999, 160.
53
Garvăn–Mlăjitul Florilor (Jugănaru 1997), Niculiţel–Cornet (Topoleanu, Jugănaru 1995), Babadag
(Morintz, Jugănaru 1995), Tămăoani (Petrescu-Dîmboviţa 1953), Satu Nou–Valea lui Voicu (Irimia,
Conovici 1993) etc.
54
Vančugov et alii 1999, 148. Deşi autorii săpăturilor din anul 1998 atribuie aceste vase descoperite pe
fundul gropii, probabil cu o anumită intenţie, culturii Belozerka, nu am putut găsi nici o analogie a
acestor forme în mediul culturii mai sus menţionate (Vančugov 1990). Rămâne deci să presupunem,
pe baza contextului descoperirii (depunerii intenţionate), că aceste vase au fost „importate“ din
mediul Tămăoani, situl de la Orlovka fiind amplasat într-o zonă unde s-au răspândit cu preponderenţă
monumente de tip Tudora.
55
Florescu 1991, fig. 17/13; fig. 41/2; fig. 26/7; fig. 36/8; fig. 55/4.
56
László 1986, 87, fig. 9/7.
57
Morintz, Anghelescu 1970.
58
59
Neagu, Basarab 1986; Neagu, Basarab 1988-1989.
146 ANDREI NICIC
cultură neolitic. După calculele autorilor, ceramica fină predomina asupra celei rudimentare în
nivelele superioare (niv. II-III cu peste 60%), fapt care a fost explicat de către M. Neagu şi
D. Basarab prin datarea ultimului nivel până în sec. XI a.Chr., adică până în perioada
hallstattului timpuriu61. Datarea se baza pe descoperirea în aşezare, în cadrul unor complexe
închise, a mai multor piese de bronz (o fibulă cu arc simetric de tip Bogenfibel, un pumnal cu
nervură mediană, cuţit, ace, etc.).
În ceea ce priveşte decorul incizat, în stratul inferior au fost descoperite doar recipiente
de tradiţie Verbicioara IV-V şi Tei V, dar pot fi menţionate şi alte fragmentele de vase decorate
imediat sub buză cu o linie incizată dispusă orizontal singular sau dublu, în mod asemănător cu
cele descoperite în aşezarea de la Radovanu62, care împreună cu fragmentele decorate cu benzi
incizate însoţite de împunsături şi cănile cu torţile cu creastă sau cu butoane, de tradiţie Noua,
pot fi plasate probabil în nivelul mijlociu. Ultimului nivel îi aparţin fragmentele de vase
decorate cu caneluri, printre care se evidenţiază străchinile tronconice cu caneluri în formă de
turban-bowls, cât şi un perete de vas cu amprente de cerculeţe. Ceramica decorată cu
triunghiuri haşurate oblic sau orizontal poate fi legată de nivelul mijlociu sau eventual superior,
având analogii la Ghindăreşti63, în aşa numitul aspect pre - Babadag.
În afară de îmbinarea unor elemente de decor realizate prin incizie cu decorul în relief
de tradiţie Coslogeni, în complexul nr. 28, la Orlovka au mai fost descoperite şi vase de tip
Corlăteni–Chişinău64, fapt ce justifică corelarea cronologică parţială a aşezării Tămăoani cu
nivelul Corlăteni–Chişinău de la Cândeşti, enunţată de A. László65. Tot aici a fost descoperit
fragmentul unei cupe de dimensiuni mari, decorată pe gât cu două benzi de linii incizate sub care,
pe întreaga suprafaţă a umerilor au fost aplicate caneluri oblice. Acest decor poate fi considerat
identic cu unul atestat la Vânători66, dar şi în mai multe exemplare în nivelul V de la Kastanas
(straturile 13-11: perioada de tranziţie la prima epocă a fierului – cca. 1190-1100 a.Chr.) şi într-un
singur caz în nivelul VII (fier timpuriu recent, stratul 7 cca. 900-700 a. Chr.)67. Această analogie
permite stabilirea unor repere pentru datarea acestui tip de decor cât şi a complexului de la
Orlovka. Astfel, pe baza analizei materialelor provenite din complexele închise de la Cartal–
Orlovka, pot fi urmărite şi contactele directe dintre elementele Coslogeni–Noua târzii şi grupul
Tămăoani, procesul fiind marcat şi de influenţe ale culturii Corlăteni–Chişinău, ce permite
datarea lor între sec. XII–XI a.Chr.
La Satu Nou–Valea lui Voicu, în cadrul aşezării din prima epocă a fierului au fost
surprinse două niveluri: superior–I (Babadag II-III) şi inferior–II (Babadag I-II?). Deşi această
delimitare între niveluri nu poate fi urmărită pe întreaga suprafaţă a aşezării68, materialele de
tip Coslogeni provin din ambele, totuşi cu o preponderenţă mai mare în nivelul inferior69.
60
Iniţial autorii au stabilit pentru perioada Coslogeni două nivele de locuire, primul datat în perioada
sec. XII-XI a.Chr., iar al doilea în sec. XI a.Chr. (Neagu, Basarab 1986, 99, 101, 117).
61
Neagu, Basarab 1987-1989, 15.
62
Morintz, Şerbănescu 1985, fig. 6/1; 8/1.
63
Morintz, Şerbănescu 1974, 12/3.
64
Vančugov et alii 1999, 147-148.
65
László 1997, 77-78.
66
Brudiu 1980, 401, fig. 2/9.
67
Hochstetter 1984, 277, Taff. 64/5; Taff. 82/6; Taff. 101/4; Taff. 175/8.
68
Irimia, Conovici 1993, 52.
69
Irimia, Conovici 1993, 84.
Fragmente ceramice de tip Coslogeni au mai fost descoperite la Murighiol–Ghiolul Pietrei70

sau Rasova–Malul Roşu71 dar şi în cursul cercetărilor perieghetice de la Hârşova–La lac72 şi
Ghindăreşti73.
Cercetările de la Beidaud–Cetate74 au indicat existenţa în cadrul aşezării hallstattiene a
unui nivel atribuit culturii Coslogeni, situat la bază valului, care în opinia lui G. Simion a fost
distrus printr-un incendiu produs de venirea dinspre sud a comunităţilor de tip Babadag75. În
afară de această situaţie, în cadrul aşezării se mai pot menţiona gropile 1, 9 şi 11, în interiorul
cărora au fost atestate în asociere materiale Coslogeni şi Babadag (I ?)76.
Dacă la Dunărea de Jos în monumentele de la finele mileniului II şi începutul mileniului
I a.Chr. se pot sesiza, în condiţii stratigrafice comune, elemente de tip Noua–Coslogeni,
Tămăoani şi Babadag I, în interfluviul pruto-nistrean, se cunosc doar descoperirile similare
celor de la Tămăoani, atribuite grupului Holercani77. Acelaşi tip de monumente se cunosc şi pe
teritoriul actual al Ucrainei, prin grupul Balta din cadrul culturii Belozerka78 (Fig. 2).
În momentul de faţă nu se cunoaşte o situaţie stratigrafică clară, care să ilustreze
originea descoperirilor întrunite în grupului Holercani sau evoluţia lor în faza sa finală. Aceasta
se datorează şi faptului că încă nu toate cercetările efectuate pe teritoriului Republicii Moldova
au fost publicate şi însoţite de observaţii stratigrafice. În cadrul siturilor arheologice cercetate
nu se poate delimita clar stratigrafic un orizont cultural de altul, datorită abundenţei locuirii din
perioadele ulterioare (Saharna Mare, Trebujeni–Potârca). În acest sens, pot fi menţionate totuşi,
unele date stratigrafice importante, obţinute în ultimii ani în situl de la Saharna Mică. Iniţial
stratul din prima epocă a fierului a fost atribuit culturii Cozia–Saharna, în pofida faptului că nu
a fost descoperit nici un recipient ceramic decorat prin imprimare în materialul provenit din
săpăturile efectuate aici de G. Smirnov79. Materialul ceramic descoperit în anii 2003-2007, cu
preponderenţă cel din complexe închise (construcţia 1, gr. 1), prezintă motive decorative
realizate prin incizie aflate în asociere cu vase de factură rudimentară decorate cu brâie similare
celor din epoca târzie a bronzului, la fel ca şi fragmentele de la vase kantharos80 specifice
culturii Noua. Situaţia este similară unora de la Dunărea de Jos, unde astfel de descoperiri sunt
mai numeroase. Atestarea în unele aşezări ale culturii Corlăteni–Chişinău din interfluviul
pruto-nistrean a ceramicii cu decor incizat (Lucaşeuca, Bălăbăneşti, Zăicana, Petruha, Ivancea
II, Progres II, Chişinău), i-a permis lui O. Leviţki să sincronizeze descoperirile de tip Holercani
cu cele Corlăteni–Chişinău81, plasându-le în sec. XII a.Chr., imediat după sfârşitul culturii
Noua. Rămâne însă, până în prezent, neclară poziţia stratigrafică în aşezările culturii Corlăteni–
Chişinău a ceramicii cu decor incizat în raport cu cea cu decor canelat. Reprezintă acestea
70
Irimia 2001, 185.
71
Irimia 1974.
72
Morintz, Şerbănescu 1974, 54, fig. 9/1-4.
73
Morintz, Şerbănescu 1974, 58-61, fig. 12.
74
Simion, Lăzurcă 1980; Simion 2001a.
75
Simion 2001a, 322.
76
Simion, Lăzurcă 1980, 50.
77
Leviţki 1994.
78
Vančugov 1990.
79
Kašuba 2000, 366.
80
Niculiţă, Arnăut, Zanoci 2007, 86, fig. 8/12.
81
Leviţki 1994, 220, 229; Leviţki 2002.
148 ANDREI NICIC
influenţe, cum este cazul complexului nr. 28 de la Orlovka, sau doar un nivel separat, cum este
cel atestat la Cândeşti? Dacă admitem anumite influenţe venite din partea grupului Holercani,
trebuie să luăm în consideraţie că aşezările de tip Corlăteni–Chişinău care conţin fragmente
ceramice cu decor incizat sunt concentrate în extrema sud-estică a arealului de răspândire a
culturii Corlăteni–Chişinău şi uneori chiar în interiorul arealului grupului Holercani (aşezarea
de la Bălăbăneşti). Această situaţie nu ar exclude posibilitatea ca în spaţiul pruto-nistrean,
orizontul Holercani sa fie mai timpuriu, în mod asemănător cu descoperirile de la Dunărea de
Jos, unde ceramica de origine Coslogeni–Noua este întâlnită împreună cu materialele de tip
Babadag I–Tămăoani (Fig. 2). Un alt argument în acest sens, ar fi şi prezenţa în aşezările de la
Chişinău şi Bălăbăneşti, care conţin niveluri atât ale grupului Holercani cât şi a culturii
Corlăteni–Chişinău, a unor vase decorate cu brâie în relief neornamentate cu capetele
întrerupte lăsate în jos, care sunt caracteristice culturii Noua82. Prin urmare, putem presupune
că monumentele de tip Corlăteni–Chişinău au suprapus parţial orizontul Holercani, care a
prezentat în această zonă „o perioadă de tranziţie”. Această situaţie poate fi sprijinită şi pe
datarea complexelor perioadei de tranziţie din Banat (mijl. sec. XII – a doua jum. sec. XI
a.Chr)83, în parte sincrone cu facies-urile de tip Babadag I–Tămăoani–Holercani, care au
integrat şi unele elemente de origine Coslogeni–Noua, putând fi datate pe baza stratigrafiei de
la Babadag până la anul 1000 a.Chr.84. Astfel, începutul grupului Corlăteni–Chişinău îl putem
data doar începând cu faza Ha A2 (sec. XI a.Chr.)85, adică între anii 1050-1000 a.Chr86. Este
totuşi posibil că monumentele de tip Corlăteni–Chişinău şi cele Holercani, să fie doar parţial
sincrone, începutul grupului Holercani fiind mai timpuriu în regiune decât apariţia
manifestărilor culturale cu ceramică canelată. În acest fel s-ar putea explica probabil şi lipsa
unor elemente directe de origine Noua în cadrul descoperirilor culturii Corlăteni–Chişinău.
Prezenţa la Cartal–Orlovka, în complexele închise, a unor influenţe de tip Corlăteni–
Chişinău, pot fi considerate elemente „de origine banatică”, care migrând pe linia Dunării ar fi
contribuit la constituirea fenomenului Corlăteni–Chişinău, ulterior facies-urilor „cu ceramică
incizată” de la Dunărea de Jos (Fig. 2).
O situaţie mai clară a fost urmărită în cazul monumentelor grupurilor Balta şi Tudora a
culturii Belozerka. Astfel, în cadrul mai multor aşezări (Balta, Voronovka II, Jalpug IV) au fost
sesizate două niveluri culturale:
- inferior – Sabatinovka târziu;
- superior – Belozerka87.
Ceramica grosieră descoperită în ambele niveluri nu prezintă deosebiri semnificative şi
genetic ea poate fi legată direct de tradiţiile culturii Sabatinovka88. Elemente noi în repertoriul
ceramic apar în nivelurile superioare şi sunt reprezentate de recipientele confecţionate din pastă
fină, cu luciu metalic şi decor incizat, pe care V. Vančugov le considera venite dinspre Dunărea
82
Florescu 1991, fig. 50/5, 72/82, 76/1.
83
Gumă 1993, 176.
84
Hänsel 1976, 134.
85
Gumă 1993, 176.
86
Gumă 1993, 180.
87
Vančugov 1990, 19-22.
88
Vančugov 1990, 84; În afară de ceramică, unele tradiţii Noua–Sabatinovka pot fi urmărite şi în ritul
funerar (Vančugov 1990, 128-129).
de Jos89, şi le data în sec. XII-XI a.Chr. Penetraţia acestor influenţe este împărţită de
V. Vančugov în 3 etape:
- 1. Sihleanu–Râmnicelu (pentru care caracteristic este decorul de tradiţie Monteoru şi
Coslogeni);
- 2. Tămăoani–Folteşti (îmbinarea decorului incizat cu cel canelat);
- 3. Vânători–Babadag I (îmbinarea compoziţiilor incizate cu amprente de ştanţe)90.
Analiza situaţiei stratigrafice în cadrul monumentelor cu ceramică incizată din regiunea
Dunării de Jos, prezentată mai sus, nu permite însă stabilirea unei diferenţieri cronologice
semnificative între aceste facies-uri.
Analiza detaliată a situaţiei stratigrafice, observată la unele aşezări de la Dunărea de Jos
şi sudul Moldovei, permite totuşi evidenţierea următoarei succesiuni a nivelurilor culturale,
care probabil ar putea ilustra două etape în evoluţia grupurilor culturale „cu ceramică incizată”
(Fig. 1):
1. Noua–Coslogeni → Tămăoani–Babadag I (uneori şi cu atestarea materialelor de tip
Babadag II). Date stratigrafice care confirmă această succesiune au fost sesizate la Beidaud,
Garvăn–Mlăjitul Florilor, Murighiol–Ghiolul Pietrei, Rasova-Malul Roşu, Satu Nou–Valea lui
Voicu, Tămăoani, Folteşti, Grădiştea–Coslogeni, Cartal–Orlovka II, Saharna Mică, Siliştea–
Conac (atribuite etapei Tămăoani, unde decorul realizat din cercuri concentrice unite de linii
tangenţe nu este atestat) cât şi „aşezarea A” de la Vânători91 şi Siliştea–Popina (unde apare
decorul format din cercuri şi linii tangente).
Din punct de vedere cronologic, acestor descoperiri le corespunde intervalul de timp
cuprins între sec. XII – sec. X a.Chr. Aceste puncte se concentrează în zona Dunării de Jos,
fiind sporadic cunoscute şi în regiunea Nistrului mijlociu.
2. Tămăoani–Babadag I → Babadag II. Acest „context stratigrafic” a fost surprins în
aşezarea de la Ijdileni–Frumuşiţa (unde au fost atestate elemente de tip Tămăoani şi Babadag
II); Niculiţel–Cornet, unde împreună cu descoperiri caracteristice celor de tip Tămăoani–
Babadag I au fost atestate şi recipiente decorate prin imprimare; la care se adaugă şi aşezările
de la Babadag, Rasova-Malul Roşu, Satu Nou–Valea lui Voicu, Siliştea–Popina, Cândeşti şi
Vânători – „cea de a doua cetăţuie (?)”.
Monumentele acestei etape sunt concentrate tot la Dunărea de Jos, datarea nivelurilor
de la Babadag, permiţând încadrarea acestora în limitele sec. XI–X a.Chr., ele fiind probabil
mai tardive (cel puţin cu un secol !), în comparaţie cu alte aşezări ale „orizontului cu ceramică
incizată”.
Lipsa unor influenţe de tip Noua–Coslogeni poate fi explicat prin faptul că aceste
aşezări sunt probabil sincrone cu nivelul Corlăteni de la Cândeşti şi monumentele de tip
Corlăteni–Chişinău din spaţiul pruto-nistrean.
În privinţa decorului compus din cerculeţe unite cu linii tangente, nu ar fi lipsit de
importanţă să remarcăm următoarele:
89
Vančugov 1990, 114-117; 1993, 36.
90
Vančugov 1993, 38.
91
Este vorba de aşezarea fortificată cercetată de soţii M. şi A. Florescu împreună cu M. Nicu, vezi
Brudiu 1991, 232. Încă nu este clar dacă „cea de a doua cetăţuie“, cercetată de M. Brudiu la circa
400 m spre nord de prima aşezare, alcătuiesc un sit, sau este vorba de două monumente diferite.
150 ANDREI NICIC
1. În literatura de specialitate, acest decor specific fazei I a culturii Babadag92 a fost

realizat prin incizie. În acest context este important să atragem atenţia că pot fi deosebite câteva
variante ale acestui tip de decor:
- Cerculeţele simple şi cele cu punct sau cerculeţe mai mici în interior (concentrice) se
regăsesc în mediul Tămăoani–Babadag I la Bălteni93, Niculiţel–Cornet94, Siliştea–Popină95,
Brăiliţa (?)96, Vânători97 şi Babadag98 (Fig. 3).
- Decorul incizat compus din cerculeţe cu punct sau cerculeţe incluse unite prin linii
tangente incizate este cunoscut la Ghindăreşti99 şi în câteva cazuri la Beidaud100 şi Babadag101.
Această variantă aminteşte reprezentările similare din faza Babadag II, cu care practic par a fi
identice. La Babadag, ambele variante ale acestui decor sunt întâlnite într-un complex închis –
groapa nr. 128, ceea ce nu permite o separare din punct de vedere cronologic. Din acelaşi
complex se cunosc şi câteva fragmente de vase cu decor incizat în formă de benzi dispuse oblic
marcate cu amprente de cerculeţe cu punct inclus102.
O situaţie similară o putem întâlni şi la Troia, atât după săpăturile lui H. Schliemann103,
W. Dörpfeld104, C. Blegen105, cât şi din cele mai recente investigaţii efectuate pe colina
Hissarlik între anii 1988-1995106 (Fig. 5). Aici, aceste elemente decorative se întâlnesc asociate
cu imprimări de ştanţe107, ceea ce ar contraveni observaţiilor stratigrafice obţinute de S. Morintz
la Babadag, unde decorul format din cercuri unite de tangente a fost desemnat ca indiciu
caracteristic doar pentru faza I a culturii Babadag108. În afară de Troia şi monumentele de tip
Tămăoani–Babadag I, acest decor poate fi întâlnit regulat în întreaga peninsulă Balcanică, chiar şi
în nord-estul Greciei, la Kastanas, unde au fost sesizate ambele variante109.
Pe teritoriul actual al Bulgariei, prima variantă este cunoscută la Bukjovcy110 şi
Pšeničevo111 iar cea de a doua la Emen112, Klokotnica113, Sakarci114, Starcevo115 şi Pšeničevo116
92
Jugănaru 2005, 77.
93
Dragomir 1986, 338, fig. 1/1-2.
94
Topoleanu, Jugănaru 1995, 220, fig. 7/7.
95
Harţuche, Silvestru 1992, 22, pl. 18/4.
96
Harţuche, Anastasiu 1976, 186, fig. 379. Fragmentul ceramic în cauză seamănă destul de mult cu unul
descoperit la Siliştea–Popină, citat mai sus. Din acest motiv, putem presupune faptul că unul şi
acelaşi recipient păstrat în fondurile muzeului din Brăila, din greşeala autorilor, a fost publicat de
două ori şi atribuit unor contexte de descoperire diferite.
97
Brudiu 1980, fig. 3/2; Brudiu 1981, fig. 3/8, 4/3, 6-7; László 1986, fig. 13/8, 11, 15-16.
98
Morintz 1987, 47, fig. 7/12; Jugănaru 2005, fig. 20/10.
99
Morintz 1964, 112, fig. 7/10 = fig. 8/11; În unul dintre articole sale, G. Jugănaru, a afirmat lipsa
acestui decor la Ghindăreşti, făcând referire la o altă sursă bibliografică (vezi Jugănaru 1997, 106).
100
Simion 2003, fig.7/6, 5, 6.
101
Morintz 1964, fig. 7/2; Morintz 1987, fig. 7/1, 13; fig. 8/1.
102
Morintz 1987, 47, fig. 7/8-9.
103
Schmidt 1902, 177, No. 3525-3628.
104
Dörpfeld 1894, fig. 68-69.
105
Blegen et alii 1958, fig. 37.1013, fig. 282/15-18.
106
Koppenhöfer 1997, 324, Abb. 16/1-5.
107
Koppenhöfer 1997, Abb. 16/4.
108
Morintz 1964, 115.
109
Hochstetter 1984, Taff 110/5, Taff 223/4, Taff 226/6, Taff 241/2.
110
Čičikova 1968, 20, fig. 20.
(Fig. 4). Astfel, devine clar, că puţinele descoperiri ale acestui ornament în mediul Babadag I,
se explică prin faptul că aceste regiuni reprezentau o zonă periferică de răspândire a unui stil de
ornamentare, caracteristic grupurilor culturale răspândite în această perioadă la sud de Dunăre.
2. Analogiile stabilite cu Troia, iau permis lui S. Morintz, după cum deja s-a arătat, să
sincronizeze cele mai vechi descoperiri de la Babadag cu cele din faza VIIb2 a sitului
anatolian117, datându-le în sec. XI a.Chr. Cercetărilor mai recente de la Troia au identificat o
nouă fază denumită VIIb3, neseparată stratigrafic118, iar probele 14C recoltate au permis datarea
perioadei Troia VIIb2/VIIb3 între anii 1120-950 a.Chr. Trebuie să menţionăm că în aceste
niveluri se întâlnesc atât vase decorate cu cerculeţe şi linii – tangente incizate (der laufende
Hund) cât şi reprezentările similare combinate cu şnururi imprimate (die Schnureindrücke)119,
fapt ce nu a permis separarea recipientelor cu decor incizat de cele cu ornament imprimat.
Pentru sfârşitul perioadei „pre-greceşti” de locuire de la Troia, un reper cronologic sigur
prezintă cele 4 probe de lemn carbonizat, care au indicat următoarele date: 984-961 cal BC şi
938-906 cal BC120, care sunt sincrone cu perioada de evoluţie a grupurilor de tip Pšeničevo,
Babadag II, Insula Banului sau Cozia–Saharna. La Kastanas cele mai timpurii reprezentări ale
acestui decor sunt datate în perioada K V (1190-1000 a.Chr.), corespunzătoare etapei de tranziţie
la epoca fierului121.
Astfel, putem considera că în cadrul orizontului Tămăoani–Babadag I, ambele variante
ale decorului de linii-tangente cu cerculeţe nu pot documenta suficient în regiune două etape
după cum propune A. László122, aceste reprezentări fiind întâlnite atât în situri unde există
corelaţii stratigrafice de tip Noua–Coslogeni → Tămăoani–Babadag I (Vânători, Siliştea–
„Popină”), cât şi la Babadag, unde elementele de origine Coslogeni nu au fost semnalate.
Analogiile acestui decor, după noile date obţinute la Troia, indică o perioadă care depăşeşte cu
un secol faza I de la Babadag şi o include şi pe cea de a II-a.
În concluzie este necesar să subliniem, că doar prezenţa in situ sau lipsa elementelor de
origine Noua–Coslogeni, ar putea indica unele diferenţe cronologice. Astfel, monumentele „cu
ceramică incizată” de tip Tămăoani–Babadag I–Holercani–Balta, unde sunt atestate influenţe
sau elementele de origine Noua–Coslogeni, pot fi plasate cronologic mai timpuriu în
comparaţie cu complexele similare, unde aceste influenţe nu au fost descoperite. Atestarea unor
tradiţii de tip Noua–Coslogeni atât la monumentele de tip Tămăoani cât şi celei de tip Babadag
I, indică o sincronizare care nu permite separarea în două etape succesive, bazată doar pe
prezenţa sau lipsa decorului de linii tangente cu cerculeţe.
111
Gotzev 1994, 113, fig. 3/8.
112
Nikolova, Angelov 1961, fig. 18/c.
113
Aladžov, Balabanjan 1984, fig. 22.
114
Venediktov, Aladžov 1976, 66, fig. 106; Delev 1982, 179-180, fig. 15/10.
115
Valčanova 1985, 76, fig. 10.
116
Gotzev 1994, fig. 3/3; fig. 8/6,9; fig. 9/3; Čičikova 1972, fig. 8; Hoddinot 1981, fig. 61.
117
Morintz 1964, 115.
118
Koppenhöfer 1997, 346.
119
Koppenhöfer 1997, 320, 324, Abb. 16/4, 7.
120
Koppenhöfer 1997, 314-316, 346.
121
Hochstetter 1984, 227, Taff 110/5.
122
László 1986, 72; László 1997, 78.
152 ANDREI NICIC
În privinţa evoluţiei decorului incizat, putem afirma acesta nu reprezintă un indiciu

cronologic atât de convingător încât să ne permită separarea unor elemente ale decorului din
mediul Babadag I, cu cele cunoscute în repertoriul Tămăoani–Holercani–Balta. Putem totuşi
evidenţia doar prezenţa în cadrul monumentelor cu ceramică de tip Noua–Coslogeni şi
Babadag I (Vânători, Siliştea–Popină) şi într-un singur caz la monumentele mai tardive cu
ceramică Tămăoani (Ijdileni–Frumuşiţa) a decorului de triunghiuri haşurate amplasate cu
vârful în sus.
Din cele de mai sus putem presupune că procesul de tranziţie de la perioada târzie a
epocii bronzului la prima epocă a fierului, nu a avut loc uniform, ci s-a petrecut diferit, de la o
regiune la alta (Fig. 1-2), iar dacă nu în toate cazurile putem vorbi de prezenţa motivului
caracteristic primei faze a culturii Babadag, compus din cerculeţe unite cu linii-tangente,
atunci, interferenţele cu elementele de tip Noua–Coslogeni, cel mai bine sesizate la Dunărea de
Jos, sunt de necontestat. În ceea ce priveşte facies-ul Babadag I, acesta probabil constituie o
etapă de tranziţie, de la grupele cu ceramică incizată de tradiţii nehallstattiene la monumentele
cu ceramică imprimată, iar în unele cazuri contactul cu comunităţile culturilor cu ceramică
imprimată (de exemplu de tip Cozia–Saharna) s-a petrecut probabil direct.
Bibliografie
Aladžanov, D., Balabanjan, D. 1984, Pametnici ot staroželjaznjata epoha v Haskovski okrjg,

Thracia 6, 185-235.
Berciu, D. 1966, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti.
Blegen, C. W., Boulter, C. G. Caskey, J. L. Rawson, M., 1958, TROY: Settlements VIIa, VIIb
and VIII, IV, 1-2, Cincinnati.
Brudiu, M. 1980, Rezultatele cercetărilor de la Vînători, jud. Galaţi, Materiale 14, 398-406.
Brudiu, M. 1981, Contribuţii la cunoaşterea genezei Hallstattului în sud-estul României,
SCIVA 32, 4, 529-536.
Brudiu, M. 1991, Cercetări privind Hallstattul din sud-estul Moldovei, SCIVA 42, 3-4, 221-239.
Čičikova, M. 1968, Keramika ot starata željazna epoha v Trakija, ArheologijaSofia 10, 4, 15-27
Čičikova, M. 1972, Nouvelles données sur la culture thrace de lépoque de Hallstatt en
Bulgarie du sud, Thracia 1, 79-100.
Dragomir, I. T. 1986, Noi contribuţii la cunoaşterea genezei culturii Babadag, SCIVA 37, 4,
338-340.
Delev, P. 1982, Sakar planina i Iztočni Rodopi, Megalitice v Trakija, II, Trakijski Pametnici 3,
Sofia, 173-263.
Dörpfeld, W. 1894, Troja 1893 – Bericht über die im Jahre 1893 in Troja veranstaltenten
Ausgrabungen, Leipzig.
Florescu, A., C. 1991, Repertoriul culturii Noua – Coslogeni din România (aşezări şi
necropole), CCDJ 9.
Gumă, M. 1993, Civilizaţia primei epoci a fierului în sud-vestul României, Bibliotheca
Gotzev, A., M. 1994, Decoration of the Early Iron Age pottery from south-east Bulgaria, în
The Early Hallstatt Period (1200-700 B.C.) in south-eastern Europe, Bibliotheca
Mvsei Apvlensis, I, (Proceedings of the International Symposium from Alba-
Iulia, 10-12 June, 1993), 97-129
Harţuche, N. 1972, Un nou aspect cultural de la sfârşitul epocii bronzului la Dunărea de Jos,
Pontica 5, 59-77.
Harţuche, N., Anastasiu, F. 1976, Catalogul selectiv al colecţiei de arheologie a muzeului
Brăilei, Brăila.
Harţuche, N., Silvestru, O. 1992, Consideraţii asupra cercetărilor din aşezarea Babadag de la
Siliştea – Nazîru, jud. Brăila, Istros 6, 17-25.
Hänsel, B. 1976, Beiträge zur Regionalen und chronologieschen Gliederung der älteren
Hallstattzeit an der unteren Donau, I, II, Bonn.
Hochstetter, A. 1984, Kastanas (Ausgrabungen in einem Siedlungshügel der Bronze- und
Eisenzeit Makedoniens 1975-1979), Die Handgemachte Keramik (Schichten 19
bis 1), PAS 3, Berlin.
Hoddinot, R. F. 1981, The Thracians, London.
Irimia, M. 1974, Cercetările arheologice de la Rasova – Malul Roşu. Raport preliminar (cu
privire specială asupra hallstattului în Dobrogea), Pontica 7, 75-139.
Irimia, M. 2001, Descoperiri din bronzul târziu pe teritoriul Dobrogei şi unele problemele
privind cultura Coslogeni, Thraco-Dacica 22, 1-2, 183-195.
Irimia, M., Conovici, N. 1993, Descoperiri hallstattiene în zona davei getice de la Satu Nou
(com. Oltina, jud. Constanţa), Pontica 26, 51-115.
Jugănaru, G. 1997, Manifestări timpurii ale primei epoci ale fierului în Dobrogea
(descoperirile de la Garvăn – Mlăjitul Florilor, jud. Tulcea), în Premier Age du
Fer aux bouches du Danube et dans les Regions autour de la Mer Noir, Actes du
Colloque International, Septembre-1993, BiblIP-A 2, 103-110.
Jugănaru, G. 2005, Cultura Babadag, I, BiblIP-A 7, Constanţa.
Kašuba, M. 2000, Rannee železo v lessostepi meždu Dnestrom i Siretom (kul’tura
KoziaSaharna), Stratum plus 3, 141-476.
Koppenhöfer, D. 1997, Troja VII – Versuch einer Zusammenschau einschließlich der
Ergebnisse des Jahres 1995, Studia Troica 7, Berlin, 295-353.
László, A. 1986, Grupul Tămăoani. Asupra „orizontului” hallstattian timpuriu cu ceramică
incizată din sudul Moldovei, MemAntiq 12-14, 65-91.
László, A. 1997, Despre originea, evoluţia şi cronologia primei epoci a fierului la Dunărea de
Jos, în Premier Age du Fer aux bouches du Danube et dans les Regions autour
de la Mer Noir, Actes du Colloque International, Septembre, Tulcea-1993,
BiblIP-A 2, 77-84.
Leviţki, O. 1994, Grupul Holercani-Hansca. Aspectul Pruto-Nistrean al complexului
hallstattian timpuriu cu ceramică incizată, în Relations Thraco-Illyro-
Helléniques (Actes du XIVe Symposium National de Thracologie), Băile
Herculane (14-19 septembre 1992), Bucureşti, 219-257.
Leviţki, O. 2002, Vzaimootnošenija obščnostei kannelirovannogo i pročerčennogo gal’štata
Vostočno-Carpatskogo regiona, Drevnejšie obščnosti zemledel’cev i skotovodov
severnogo Pričernomor’ja (V tys. do n. e.-V vek n. e.), în Materialy III
Meždunarodnoi konferencii, 5-8 nojabrja 2002 g., Tiraspol, 188-191.
154 ANDREI NICIC
Morintz, S. 1964, Quelques problèmes concernant la période ancienne du Halstatt au Bas-

Danube à la lumière des fouilles de Babadag, Dacia, N.S. 8, 101-119.
Morintz, S. 1971, Probleme ale hallstattului timpuriu din zona Istro-Pontică în lumina
cercetărilor de la Babadag, Peuce 2, 19-26.
Morintz, S. 1987, Noi date şi probleme privind perioadele halstattiană timpurie şi mijlocie în
zona istro-pontică (cercetările de la Babadag), Thraco-Dacica 8, 1-2, 39-72.
Morintz, S. 1990, Din nou despre Hallstattul din sud-estul României, Thraco-Dacica 9, 1-2,
99-117.
Morintz, S., Anghelescu, N. 1970, O nouă cultură a epocii bronzului din România. Cultura de
tip Coslogeni, SCIV 21, 3, 373-413.
Morintz, S., Şerbănescu, D. 1974, Cercetări arheologice la Hârşova şi împrejurimi, SCIVA
25, 1, 47-71.
Morintz, S., Şerbănescu, D. 1985, Rezultatele cercetărilor de la Radovanu, punctul „Gorgona
a doua” jud. Călăraşi. 1. Aşezarea din epoca bronzului. 2. Aşezarea geto-
dacică, Thraco-Dacica 6, 1-2, 5-31.
Morintz, S., Jugănaru, G. 1995, Raport privind săpăturile arheologice în sectorul V al aşezării
hallstattiene de la Babadag (1991-1992), Peuce 11, 177-203.
Neagu, M., Basarab, N. 1986, Consideraţii preliminare asupra aşezării eponime de la
Grădiştea Coslogeni, judeţul Călăraşi, CCDJ 2, 99-129.
Neagu, M., Basarab, N. 1988-1989, Consideraţii asupra tracilor timpurii de la Dunărea de Jos
în lumina săpăturilor arheologice de la Grădiştea Coslogeni, CCDJ 5-7, 13-27.
Niculiţă, I., Arnaut, T. Zanoci A. 2007, Cercetări arheologice la Saharna Mică, în Studia im
Honorem Florea Costea, Braşov, 83-124.
Nikolova, Ja., Angelov, N. 1961, Razkopki na Emenskata pešera, IzvestijaSofia, 297-317.
Petrescu-Dîmboviţa, M. 1953, Cercetări arheologice în aşezarea din prima epocă a fierului de
la Tămăoani (raionul Galaţi), SCIV 4, 3-4, 765-779.
Sandars, N. K. 1971, From Bronze Age to Iron Age: a sequel to a sequel, în The European
Community in Later Prehistory, Studies in honour of C.F.C. Hawkes, Londra, 1-31.
Schmidt, H. 1902, Heinrich Schliemann´s Sammlung - Trojanischer Altertümer, Berlin.
Simion, G., Lăzurcă E. 1980, Aşezarea hallstattiană de la Beidaud – Tulcea, Peuce 8, 37-55
Simion, G. 2001a, Cultures et Groupes culturels dans la région du bas Danube à la fin du
Bronze recent, în Der nordkarpatische Raum in der Bronzezeit (Sympozium Baia
Mare 7. – 10. Oktober 1998), Baia Mare, 315-335.
Simion, G. 2001b, Niculiţel, com. Niculiţel, jud. Tulcea; Punct: Cornet, CCA. Campania 2000,
163-164.
Simion, G. 2003, Aşezarea hallstatiană de la Beidaud-Tulcea, în Culturi antice în zona Gurilor
Dunării, I, BiblIP-A 5, 79-98.
Sîrbu, V. Pandrea, S. 1994, Cercetările arheologice de la Siliştea, jud. Brăila, campaniile
1991-1993: a) aşezarea Boian-Giuleşti; b) aşezările din prima epocă a fierului,
Istros 7, 31-62.
Topoleanu, F., Jugănaru, G. 1995, Aşezarea de tip Babadag de la Niculiţel – „Cornet” (judeţul
Tulcea). Săpăturile de salvare efectuate în 1988, Peuce 11, 203-229.
Vančugov, V.1983, Baltskaja gruppa pamjatnikov epohi bozdnej bronzy, în Materialy po
Arheologii Severnogo Pričernomor´ja, Kiev, 88-101.
Vančugov, V. 1990, Belozerskie pamjatniki v Severo-Zapadnom Pričernomor’e, Kiev.
Vančugov, V. 1993, Keramika s pročerčenym ornamentom iz pamjatnikov pozdnej bronzy

Severo-Zapadnogo Pričernomor’ja, în Drevnosti Pričernomorskih Stepei, Kiev,
28-39.
Vančugov, V., Sîrbu, V., Niculiţă, I. Bîrcă, V. 1999, Cercetările arheologice de salvare de la
Orlovka – Cartal (Ukraina) – Campania 1998, în Cercetări arheologice în aria
nord-tracă, III, Bucureşti, 117-135.
Vanciugov, V., Niculiţă, I., Bîrcă, V. 2000, Raport preliminar despre rezultatele investigaţiilor
arheologice de la aşezarea civilă Cartal – Orlovka II din anul 1999, Chişinău –
Bucureşti – Odesa, 100 p, (Arhiva Catedrei Istoria Românilor şi Antropologie,
Universitatea de Stat din Moldova).
Valčanova, Ch. 1985, Ranno trakijsko poselenie kraj selo Starcevo, Smoljanski okrjg.,
IzvestijaPlovdiv 12, 67-84.
Venediktov, I., Aladžov, D. 1976, Dolmenite kato pametnici na trakijskata kultura, în
Megalitica v Trakija, Trakijski Pametnici, 1, Sofia, 52-76.
Vernescu M. 2004, Materialele de tip Coslogeni descoperite în aşezări hallstattiene timpurii
din Câmpia Brăilei, Istros 11, 337-345.
Andrei Nicic
Universitatea de Stat din Moldova,
Catedra Istoria Românilor şi Antropologie,
Str. A. Mateevici, nr. 60,
Chişinău, MD-2009,
Moldova
a_nicik@yahoo.com
156 ANDREI NICIC
Regiunea Monumentele CRONOLOGIA

arheologice
secolele a. Chr. XIII-XII XII-XI (X) XI-IX XI-VIII
perioada după
Müller-Karpe 1959 BzD-HaA1 HaA1 (A2) HaA2 HaB1-B2
Sihleanu - Babadag II -
Noua - Babadag I
grup cultural Coslogeni
Tãmãoani - Cozia -
Holercani - Vânãtori Saharna
Tãmãoani
Sudul Moldovei, nord-estui Munteniei
Gr.2 Gr.2
Folteşti M7 M7
Vânãtori
„aşezarea A” „aşezarea A” strat
? „cea de a doua
? cetăţ uie”
Siliştea-Conac strat M1? C6Gr.1

C8Gr.8 ?
Siliştea-Popina loc.A loc.A strat
Ijdileni-Frumuşiţ a bord.2 strat
Babadag Gr.70, 120, 128

martor (Gr. funer) strat
X-V1 Gr.VIII Gr.VIII
loc.IV
loc.IV bord.B bord.B
Beidaud Gr.1,9,11 Gr.1,9,11
Garvãn-Mlajitul Gr.Secţ .V Gr.Secţ .V

niv.super
Florilor niv.inf niv.inf
Niculiţ el-Cornet strat strat

strat
vas Belozerka complexe
Grãdiştea -
Dobrogea
niv.1-2 niv.3 strat

Coslogeni
Murighiol - strat?
Ghiolul Petrei strat? strat?
complexe
Rasova -
Malul Roşu strat strat bord.2 strat
Bucu strat strat strat
Satu Nou -
niv.II niv.II niv.II-I
Valea lui Voicu
C28Gr.3
Prut-Nistru
C28Gr.3
Cartal-Orlovka II strat
C46Gr.5 C46Gr.5
Constr.1 Constr.1 Constr.1
Saharna Micã
Gr.1 Gr.1 Gr.1
Fig. 1. Corelarea cultural cronologică a descoperirilor din complexele închise

ale monumentelor „cu ceramică incizată”.
Abb. 1. Kultur-chronologiesche Fundekorrelation der geschlossenen
Komplexe mit „ritzverzierter Keramik”.
Probleme de periodizare şi cronologie a descoperirilor „cu ceramică incizată”... 157
Cronologia absoluta
- 1000 -
- 1100 -
- 1200 -
XIII XII
- 900 -
XI IX
Regiunea
X
1150
secolele
1050
Noua II
Tămăoani = Babadag I
(Conac - Popină) >
Nord
Siliştea-Nazîru
>
Muntenia
Coslogeni Locuinţ a A
Tei V Grădiştea Coslogeni
Sud-est
>
Verbicioara V
>
Ştanţ e
II III
B A B A D A G II
I Caneluri >
Garvăn - “Mlăjitul Florilor” Tămăoani
Nord
C O S L O G E N I
Groapa S “V” (Garvăn)
Dobrogea
Beidaud
Babadag I
Centru
Gr.1,9,11
Tămăoani - Babadag I
(Niculiţ el)
VAL
Tămăoani
? ?
Est
(Murighiol)
Satu Nou - “Valea lui Voicu”
Vest
Rasova
II I
Vînători
Siret-Prut
Tămăoani
C O Z I A
Folteşti Cîndeşti
Mormântul 7 Corlăteni
Saharna Mică
Nord-est
N O U A
Holercani
?
Saharna
Hansca Solonceni Prut - Nistru

Centru
?
Corlăteni - Chişinău
Cartal - Orlovka
Černogorovka
Noua - C 28, 46 Tămăoani

Sud
Coslogeni Belozerka
Balta Tardiv
Sabatinovka
Nistru - Bug
Nord
I II
Tudora
Vest
Belozerka
Timpuriu Tardiv
Fig. 2. Tabel sincronic, sfârşitul perioadei epocii bronzului şi începutul primei epoci a fierului
în spaţ iul nord-vest Pontic.
Abb. 2. Ende der Bronzezeit und Beginn der Eisenzeit im Nordwestpontikum, chronologiesches
Schema.
160 ANDREI NICIC
Fig. 5. Decorul de „linii tangente cu cerculeţ e” în cadrul descoperirilor de la / Abb. 5.

Ritzverzierung „der laufende Hund” in : 1-15 - Troia VII b2 şi 16 - Kastanas (după/nach
Dörpfeld 1894; Blegen et alii 1958; Hochstetter 1984; Koppenhöfer 1997), scări diferite.
158 ANDREI NICIC
Fig. 3. Decorul de „cerculeţ e unite prin linii tangente” în cadrul faciesurilor cu ceramică
incizată / Abb. 3. Ritzverzierung „der laufende Hund” nach Funden „rietzverzierter Keramik”
aus dem Nordwestpontikum. 1 - Seliştea-Nazâru ? (după /nach Harţ uche, Silvestru 1992);
2 - Brăiliţ a ? (după/nach Harţ uche 1968 ); 3-4 - Bălteni (după/nach Dragomir 1986);
5-6 - Niculiţ el-Cornet (după/nach Topoleanu, Jugănaru 1995; Simion 2001b); 7-10 - Vânători
(după/nach Brudiu 1980); 11-13 - Beidaud (după/nach Simion 2003); 14-17, 19-20 - Babadag
(după/nach Morintz 1964, Morintz 1987; Jugănaru 2005); 18 - Ghindăreşti (după/nach Morintz
1964), scări diferite.
Probleme de periodizare şi cronologie a descoperirilor „cu ceramică incizată”... 159
Fig. 4. Decorul de „linii tangente cu cerculeţ e” după descoperirile din Bulgaria / Abb. 4.
Ritzverzierung „der laufende Hund” nach Funden aus Bulgarien. 1-2, 4-6 - Pšeničevo (după
/nach Gotzev 1994); 3 - Bukjovci (după /nach Čičikova 1968); 7 - Emenskata Peshera (după
/nach Nikolova, Angelov 1961); 8 - Sakarci (după /nach Delev 1982); 9 - Klokotnica (după
/nach Aladžov, Balabanjan 1984), scări diferite.
CÂTEVA CONSIDERAŢII PRIVIND ACTIVITATEA MONETĂRIEI
DE LA HISTRIA ÎN EPOCĂ AUTONOMĂ PRIN PRISMA TIPULUI „APOLLO”
Gabriel Talmaţchi
Abstract: This article has been occasioned by the identification, within the framework of the
numismatic collection of the National History and Archaeology Museum of Constanţa and another public and
private, of various coins, emitted by Histria during the autonomous period. Thus, we have taken into
consideration a series of coins that have been struck with the side image of Apollo’s head on the obverse, to
which we add those that are only presumed to belong to the same deity; the difficulty in appreciating it consists
of the differences of rendering the respective visage, as the traits are different. Before properly discussing the
coins from the catalogue above, we allow ourselves a few iconographic, epigraphic, metrological and
chronological observations concerning the countermarking, all of them relative to the Histrian type Apollo and
“Apollo?”. Returning to the coins that are present in our catalogue (without specifying some data and
considerations concerning their iconography, metrology and chronology, mentioned in the above commentary),
we notice that they have been discovered in Baia (Tulcea County), Cerbu (commune of Topolog, Tulcea
County), Sinoie (commune of Mihai Viteazul, Constanţa County), north of Dobrudja and in the city of Histria
(commune of Istria, Constanţa County), in the area of the X plateau, sometime during the ’90s. They are all the
result of some fortuitous discoveries; in other words, we do not have archaeological or other types of contexts.
They were initially part of a private collection, and they were sold or donated to the Museum of Constanţa or is
part today of private collection. The coins of the type Apollo are present through five items (big modul), of
which one is of the so-called “Fedeşti” type. One of the other two pieces displays a countermark on the
obverse, but, unfortunately, it cannot be identified, because of the bad state of preservation of the coin.
The ones with a small diameter are much more interesting; most of them have been included in the
category of the ones that are presumably part of the type Apollo, and identified with this divinity, but always
bearing a most welcome question mark. The type “Apollo?” has been presented in different variants, in the
work that appeared in the year 2000, Sylloge Nummorum Graecorum. Vol. XI. The Wiliams Stancomb
collection of coins of the Black Sea region. Besides these existing variants, present also in our catalogue, in
their totality (nr. 10-21), we must add some other variants of the same type; the differences are due to the
iconographic details, changing from one item to the next (nr. 22-27). Not to mention the fact that,
nevertheless, the three items that we have catalogued at nr. 182, in conformity with the above mentioned
work, resemble rather than perfectly identify with the image that appeared on plate VIII.
Finally, the last one (nr. 28 in the catalogue), belongs to a type catalogued as “Apollo or
Dionysus”, although, from our point of view, it is the type Dionysus that we are dealing with here, due to
the presence of the ivy wreath on the reverse of the analysed type. Although inside the wreath, different
monograms or a caduceus appear, the state of preservation of our coin prevents us from identifying one
of these presences, as its interior is indiscernible.
In the end, we must say that we have considered necessary to communicate a few rare emissions
that have appeared in Histria during the autonomous period, as they come to add new variants to the
known or less known bronze monetary types, stricken in the local workshop. We estimate that the few
considerations that were made, in general, on the types Apollo, Apollo?, and Dionysus attempt to bring to
date, as much as possible, the documentation of speciality, from an iconographic, metrological,
epigraphic and chronologic point of view, as well as regarding the process of countermarking on suchlike
emissions. The article constitutes a new contribution, in the effort, manifested in Romanian numismatics,
to know and decipher the activity of the monetary workshop from Histria during the autonomous era
concerning the multitude of monetary types that we have taken into consideration.
Key words: Dobrudja, Histrian coinage, Autonomous Greek Age
Cuvinte cheie: Dobrogea, monetăria histriană, epoca greacă autonomă
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 161 - 182

162 GABRIEL TALMAŢCHI
1. DATE PRELIMINARE
Identificarea în cadrul colecţiei numismatice a Muzeului de Istorie Naţională şi
Arheologie Constanţa şi, totodată, achiziţionarea a variate monede emise de către cetatea
histriană în perioada autonomă, ne-a prilejuit tratarea unei teme extrem de interesante privind
activitatea monetăriei în perioadă autonomă. La acestea este de adăugat posibilitatea cercetării
unor astfel de piese monetare aflate în diverse alte colecţii publice şi private. În acest sens, au
fost luate în considerare mai multe grupuri de monede, organizate în funcţie de modul, bătute
cu imaginea din profil, pe avers, a lui Apollo, la care se adaugă cele doar bănuite în mod
constant ca aparţinând aceleaşi zeităţi, dificultatea de apreciere constând în diferenţele
semnificative de redare a respectivului chip, trăsăturile definitorii fiind diferite.
2. CATALOG
MONEDE DIN TIPUL „APOLLO” 4. AE; 12 h; 3, 75 g; 17, 5 × 18 mm;

Av: Capul lui Apollo cu o cunună de lauri
Modul mare orientat spre dreapta;
Rv: Acvilă pe delfin orientaţi spre stânga;
1. AE; 1 h; 4,41 g; 18,5 mm. legenda ΙΣΤΡΙΗ; sub delfin A.
Av: Capul lui Apollo cu o cunună de lauri SNG XI, pl. IX, nr. 187.
orientat spre dreapta?; Inv. ICEM Tulcea nr. 11.746; provine din
Rv: Acvilă pe delfin orientaţi spre stânga; nordul Dobrogei.
legenda (ΙΣΤΡΙH).
Pick, 166, nr. 458 (tip general). 5. AE; 9 h; 3,33 g; 17 × 19 mm;
Col. particulară, Ţifu Florin; provine din Av: Capul lui Apollo laureat orientat spre
nordul Dobrogei. dreapta; în stânga jos urma unei contramărci,
acum din păcate ilizibilă.
2. AE; 11 h; 4,27 g; 18,5 × 20 mm. Rv: Acvilă pe delfin orientaţi spre stânga; aripile
Av: Capul lui Apollo cu o cunună de lauri acvilei sunt ridicate, pronunţate şi paralele cu
orientat spre dreapta; cerc perlat;
linia corpului; legenda (ΙΣΤΡΙ).
SNG XI, pl. IX, nr. 190.
legenda ΙΣΤΡΙH;
Inv. MINA Constanţa nr. 58631; Histria
Pick, 166, nr. 458 (tip general).
(com. Istria, jud. Constanţa).
Inv. ICEM Tulcea nr. 50951; Cerbu (com.
Topolog, jud. Tulcea); piesa monetară a făcut
parte din colecţia şcolii din Sâmbăta Nouă. Modul mic
3. AE; 9 h; 4,21 g; 19 mm; 6. AE; 9 h; 1,75 g; 17 mm;

Av: Capul lui Apollo cu o cunună de lauri Av: Capul lui Apollo laureat orientat spre
orientat spre dreapta; dreapta;
Rv: Acvilă pe delfin orientaţi spre stânga; Rv: Acvilă pe delfin orientaţi spre stânga;
între coada acvilei şi delfin sigla ∆; sus legenda ΙΣΤΡΙH.
legenda ΙΣΤΡΙΗ.
Observaţie: moneda se află într-o stare foarte
Mitrea, Buzdugan, 1984, 26, nr. 11; Mitrea,
proastă de conservare, fiind în cea mai mare
Buzdugan 1989, 18, nr. 40-54.
Inv. MINA Constanţa nr. 66977; Sinoe (com. parte distrusă.
Mihai Viteazu, jud. Constanţa). Pick, 166, nr. 458.
Câteva consideraţii privind activitatea monetăriei de la Histria (...) tipului „Apollo” 163
7. AE; 9h; 1,84 g; 11,5 × 12 mm. Inv. MINA Constanţa nr. 58321; Histria
Av: Capul lui Apollo laureat orientat spre (com. Istria, jud. Constanţa).
dreapta;
Rv: Acvilă pe delfin orientaţi spre stânga; 12. AE; 2 h; 1,36 g; 11 mm; planşa I, 12;
legenda (ΙΣΤΡΙH). Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?;
Observaţie: moneda se află într-o stare foarte Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; legenda
proastă de conservare, relieful de pe revers ΙΣ(ΤΡ)Ι;
fiind cvasi-distrus. SNG XI, pl. VIII, nr. 180.
Pick, 166, nr. 458 ? Inv. MINA Constanţa nr. 58350; Histria
Col. particulară, A. Dima; Baia (com. Baia, (com. Istria, jud. Constanţa).
jud. Tulcea).
13. AE; 3 h; 1,29 g; 11 mm;
8. AE; 9h; 1,93 g; 13,5 mm. Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?;
Av: Capul lui Apollo laureat orientat spre Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; legenda
dreapta; (ΙΣ)ΤΡΙ;
Rv: Acvilă pe delfin orientaţi spre stânga; SNG XI, pl. VIII, nr. 181.
legenda (ΙΣΤΡΙH). Inv. MINA Constanţa nr. 58333; Histria
Observaţie: moneda se află într-o stare foarte (com. Istria, jud. Constanţa).
proastă de conservare, relieful de pe revers
fiind cvasi-distrus. 14. AE; 12 h; 1,58 g; 13 mm; planşa I, 14;
Pick, 166, nr. 458. Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?;
Col. particulară, A. Dima; Baia (com. Baia, Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; legenda
jud. Tulcea). (ΙΣΤΡΙ);
SNG XI, pl. VIII, nr. 182.
9. AE; 9h; 2,05 g; 13 mm. Inv. MINA Constanţa nr. 58347; Histria
Av: Capul lui Apollo laureat orientat spre (com. Istria, jud. Constanţa).
dreapta;
legenda (ΙΣΤΡΙH). 15. AE; 11 h; 1,30 g; 11, 3 mm;
Pick, 166, nr. 458. Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?;
Col. particulară, A. Dima; Baia (com. Baia, Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; legenda
jud. Tulcea). (ΙΣΤΡΙ);
MONEDE DIN TIPUL APOLLO ? (com. Istria, jud. Constanţa).
Modul mic 16. AE; 2 h; 1,23 g; 11 mm; planşa I, 16;
Av: Capul lui Apollo orientat spre dr. ?;
10. AE; 5 h; 1,78 g; 13, 8 mm; planşa I, 10; Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; legenda
Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?; (ΙΣΤΡΙ);
Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; legenda SNG XI, pl. VIII, nr. 182.
ΙΣΤΡΙ; Inv. MINA Constanţa nr. 58357; Histria
SNG XI, pl. VIII, nr. 180. (com. Istria, jud. Constanţa).
(com. Istria, jud. Constanţa). 17. AE;?; 0,74 g; 9 mm;
11. AE; 3 h; 1,31 g; 12 mm; planşa I, 11; Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?;
Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?; Rv: Acvilă pe delfin spre stânga ?; sus
Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; legenda legenda (ΙΣΤΡΙ);
ΙΣΤΡΙ; Observaţie: moneda este destul de distrusă,
SNG XI, pl. VIII, nr. 180. chiar ruptă.
SNG XI, pl. VIII, nr. 183 ?.
Inv. MINA Constanţa nr. 58679; Histria Inedită din punct de vedere a detaliilor
(com. Istria, jud. Constanţa). prezente pe avers la reprezentarea capului lui
Apollo (?).
18. AE;?; 1,27 g; 10 mm; Inv. MINA Constanţa nr. 58329; Histria
Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?; (com. Istria, jud. Constanţa).
Rv: Acvilă pe delfin spre stânga ?; legenda
(ΙΣΤΡΙ); 24. AE; 6 h; 1,37 g; 11 mm; planşa I, 24;
Observaţie: monedă este destul de distrusă. Av: Capul lui Apollo orientat spre dr. ?;
SNG XI, pl. VIII, nr. 183 ?. Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; sus legenda
Inv. MINA Constanţa nr. 58684; Histria ΙΣΤ(ΡΙ);
(com. Istria, jud. Constanţa). Inedită din punct de vedere a detaliilor
prezente pe avers la reprezentarea capului lui
19. AE; 3 h; 1,62 g; 11 mm; planşa I, 19; Apollo (?).
Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?; Inv. MINA Constanţa nr. 58254; Histria
Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; legenda (com. Istria, jud. Constanţa).
(ΙΣΤΡΙ); 25. AE; 9 h; 1,20 g; 11 mm; planşa I, 25;
SNG XI, pl. VIII, nr. 184. Av: Capul lui Apollo orientat spre dr. ?;
Inv. MINA Constanţa nr. 58340; Histria Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; sus legenda
(com. Istria, jud. Constanţa). ΙΣΤΡΙ;
Inedită din punct de vedere a detaliilor
20. AE; 9 h; 1,08 g; 11 mm; prezente pe avers la reprezentarea capului lui
Av: Capul lui Apollo orientat spre dr. ?; Apollo (?).
Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; sus legenda Inv. MINA Constanţa nr. 58253; Histria
ΙΣΤΡΙ; (com. Istria, jud. Constanţa).
Inv. MINA Constanţa nr. 58349; Histria 26. AE; 3 h; 1,96 g; 11 mm; planşa I, 26;
(com. Istria, jud. Constanţa). Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?;
Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; sus legenda
21. AE; 6 h; 1,88 g; 10, 7 mm; Ι(Σ)ΤΡΙ;
Av: Capul lui Apollo orientat spre dr. ?; Inedită din punct de vedere a detaliilor
Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; sus legenda prezente pe avers la reprezentarea capului lui
(ΙΣΤΡΙ); Apollo.
SNG XI, pl. VIII, nr. 185. Inv. MINA Constanţa nr. 58344; Histria
Inv. MINA Constanţa nr. 58343; Histria (com. Istria, jud. Constanţa).
27. AE; 6 h; 1,58 g; 11 mm; planşa I, 27;
22. AE; 6 h; 2,02 g; 12, 5 mm; Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?;
Av: Capul lui Apollo orientat spre dreapta ?; Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; sus legenda
Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; sus legenda ΙΣΤΡΙ;
ΙΣΤ(ΡΙ); Inedită din punct de vedere a detaliilor
Inedită din punct de vedere a detaliilor prezente pe avers a reprezentării capului lui
prezente pe avers la reprezentarea capului lui Apollo (?).
Apollo (?). Inv. MINA Constanţa nr. 59262; Histria
Inv. MINA Constanţa nr. 58341; Histria (com. Istria, jud. Constanţa).
23. AE; 6 h; 1,45 g; 13 mm; planşa I, 23;

Av: Capul lui Apollo orientat spre dr. ?;
Rv: Acvilă pe delfin spre stânga; sus legenda
(ΙΣ)ΤΡΙ);
MONEDĂ DIN TIPUL APOLLO

SAU DIONYSOS1
Modul mic
28. AE; 6 h; 1,59 g; 13 mm; planşa I, 28; SNG XI, pl. IX, nr. 205-209, ca tip general.
Av: Capul lui Apollo sau Dionysos (?) Inv. MINA Constanţa nr. 58231; Histria
laureat şi orientat spre dreapta; (com. Istria, jud. Constanţa).
Rv: Cunună de iederă; sus legenda ΙΣΤ(ΡΙ);
3. ICONOGRAFIA1
Înainte de a discuta propriu-zis monedele aflate în catalogul de mai sus ne permitem să
facem câteva observaţii iconografice, epigrafice, metrologice, cronologice şi în ceea ce priveşte
contramarcarea, toate acestea privitoare la tipul histrian Apollo şi „Apollo ?”.
Unul din aspectele peste care de obicei se trece destul de uşor în studiul monedelor
autonome dobrogene este cel iconografic. Dacă ne raportăm la întreaga lume grecească din a
doua jumătate a mileniului I a.Chr., ştim că moneda era o adevărată operă de artă. Decorată
mai mult din simţ artistic, decât din punct de vedere al utilităţii practice, aceasta trebuia să
corespundă unor realităţi estetice specifice epocii, gravarea sa la un nivel superior fiind o foarte
bună probă de ordin tehnic pentru artiştii ce se înhămau în această activitate. Gradul de
virtuozitate, modul de reflectare a imaginii artistice a cetăţii emitente, reprezentarea unor
divinităţi protectoare şi a atributelor lor specifice, se deosebeau de la o zonă la alta, în funcţie
de interese politice, religioase şi de capacităţile artistice locale. Realizarea lor nu depindea de
unele fantezii personale ale artistului, ele răspundeau anumitor modele existente şi impuse pe
plan politico-religios2, încercându-se o simbolizare a realităţii. De aceea, faptul că realizările de
pe monede autonome ale artei coloniale greceşti din bazinul pontic, cu precădere a celor de pe
ţărmul vestic, nu se pot ridica, pe ansamblu, la nivelul celor din Grecia continentală poate fi
înţeles şi tratat ca atare, în funcţie de realităţile existente şi mai ales de resursele folosite.
Pentru începutul activităţii monetare a atelierului putem lua în considerare aducerea, pentru
oferte avantajoase, a unor meşteri gravori din centre importante ale lumii greceşti din epoca
respectivă, aşa cum se întâmpla cu arhitecţii şi sculptorii3. Ulterior, probabil, au fost folosiţi
meşteri-artişti locali sau zonali ce ar fi fost deja capabili să preia ştafeta de la cei anteriori,
ţinând seama şi de stilul manifest în epoca respectivă.
Deşi au precedat, ca moment de emitere, primele două serii de monede de argint de la
Histria, emisiunile de bronz cu Apollo pe avers şi acvilă pe delfin pe revers au cunoscut o
însemnată varietate de serii, care, în timp, şi-au modificat, din punct de vedere iconografic,
unele detalii de redare. Apollo, din datele pe care le deţinem, este atestat la Histria cu două
apelative, Iatros4 şi Pholeuterios5. Este vorba de un cult cu o mare vechime, care ţinea de
1
Respectiva titulatură a tipului monetar a fost întâlnită de autor în SNG XI, pl. 9, nr. 205-209.
2
Vernant 1995, 191.
3
Poursat 1998, 137-138; Covacef 2002, 46.
4
Ştim despre practicarea cultului lui Apollon Iatros la Histria, Apollonia, Panticapaion, Phanagoria,
Theodosia şi Olbia, conform Stoian 1960, 309.
clanurile aristocratice milesiene6. El pare a fi zeitatea eponimă a cetăţii, adorat în polis şi

datorită caracterului conservator-ionian al histrienilor7, fiind de altfel adorat în mod deosebit
la Milet şi în alte colonii ale sale8. Se pare că sacerdoţiul eponim al zeităţii, ca şi privilegiul
preoţiei al lui Apollo Ietros, era asigurat ereditar, până târziu în epocă elenistică, din rândul
marilor familii ctitore ale coloniei9. Pe de altă parte, amintim descoperirea unui fragment de
statuie arhaică de tip Kouros, ce ar putea aparţine lui Apollo (sub forma unui cap cu părul
pieptănat în şuviţe), ce are o datare timpurie, pe la 600 a.Chr.10 De asemenea amintim şi un
graffit ce aminteşte numele teoforic Ietrodoros11. Apollo a fost beneficiarul unui templu
important în cetate şi a numeroase dedicaţii şi este atestat cu diferite prilejuri în secolul IV
a.Chr.12. De curând a fost propusă, pe baza a mai multor argumente, considerarea templului
A` descoperit în zona sacră a cetăţii ca fiind sanctuarul zeului Apollo13. Tot la Histria a fost
descoperită, o bază de marmură de la o statuie înfăţişându-l pe Apollo, probabil din bronz14.
În aceeaşi ordine de idei apare un chorus de marmură, datat în secolul III a.Chr. ce prezintă o
dedicaţie către Apollo Phouleterios, iar din secolul II a.Chr. o dedicaţie către Apollo Bores
(acelaşi cult fiind atestat şi la Olbia-Berezen)15. De asemenea, este de remarcat ca
recunoaştere a prezenţei acestui cult în cetate, într-o dedicaţie descoperită la Olbia, unde ni
se vorbeşte despre o ofrandă depusă de un olbian (Xanthos) zeului Apollo de la Histria16. În
mitologia greacă este cunoscut ca unul dintre marii zei ai Olimpului şi implicit al grecilor,
ocrotind întemeierea cetăţilor (devenind o călăuză spirituală a întemeietorilor), instituţiile
civile ale societăţii, zeu al soarelui, al binelui şi frumuseţii, al echilibrului şi al armoniei, al
artelor, vindecător şi priceput în arta lecuirii17, reprezentat ca un tânăr plin de energie, cu
trăsături tinere18.
În general, vorbim de piese cu module mici, cea mai mare parte a lor, şi cu module
mijlocii şi mari, mult mai bine realizate din punct de vedere artistic. Tipul principal cuprinde pe
avers capul lui Apollo, cu cunună de lauri, orientat spre dreapta19, o imagine foarte apropiată de
cea întâlnită şi pe emisiunile monetare ale regelui Filip al II-lea , sugerându-se chiar o preluare de
către Histria a acestui model de avers de pe stateri20. Există şi o poziţie contrară acestei aşa-zise
preluări de către cetatea milesiană, fiind sugerată o preluare mai degrabă de pe monede de bronz
5
Ştefan 1994, 80.
6
Ehrhardt 1989, 115-122; Vinogradov 1997, 17.
7
Angelescu 2003-2005, 57.
8
Karyškovskij 1982, 90; Rusyaeva, Vinogradov 2000, 229-234.
9
Petre 2003-2005, 39, 49.
10
Condurachi 1960, 111; Bordenache 1969, 13-14, nr. 1.
11
Avram 2003, 300.
12
Pippidi 1983, 281, nr. 144.
13
Alexandrescu 2005, 83-84.
14
Pippidi 1984, 128.
15
Bîrzescu 2003-2005, 209.
16
Alexandrescu 2005, 90-91.
17
Seaby 1966, 12; Kernbach 1995, 4; Balaci 1997, 37-38; Lăzărescu 2001, 51; Grimal 2001, 59-62;
Ferrari 2003, 84-85.
18
Belfiore 2003, 63.
19
Preda, Nubar 1973, 37, 103; Preda 1998, 65.
20
Pick, 151; Preda, Nubar 1973, 37-38; Mitrea, Buzdugan 1989, 13.
ale respectivului suveran21. Această descriere se regăseşte cel mai bine pe monedele de tip
„Fedeşti”22 (descoperite în proporţie covârşitoare doar într-un tezaur şi foarte bine conservate, cu
detalii originale bine reliefate)23, unde pe revers acvila ţine în gheare delfinul, orientarea făcându-se
spre stânga. De remarcat faptul că aproape fiecare piesă din acest tip are o ştanţă individuală
pentru avers. Mult mai interesante sunt cele cu diametru mic, ce sunt integrate în cea mai mare
parte a lor, în categoria celor bănuite ca făcând parte din tipul Apollon şi identificate cu această
zeitate, dar întotdeauna cu un semn binevenit de întrebare. Calitatea deosebită a imaginilor din
perioada secolelor IV-III nu surprinde, ţinând cont de ce a reprezentat elenismul în multe alte
domenii artistice. Sunt de remarcat imagini valoroase din punct de vedere a calităţii artistice, cu
varii detalii anatomice ale chipului. Aceasta ar fi doar un simplu indiciu asupra bogatei vieţi
religioase manifestate în Histria. Tipul „Apollo ?” a fost prezentat sub diferite variante într-un
singur caz în bibliografia de specialitate24. Astfel, uneori, la aceste piese de modul mai mic,
imaginea suferă o serie de modificări, faţa personajului fiind fie mai bucălată, fie cu trăsăturile
mai ascuţite, orientată spre dreapta sau stânga, poate chiar aflându-ne în dificultatea de a
recunoaşte chipul lui Apollo. La cele cu modul mare avem alte diferenţieri ale detaliilor de redare
a chipului, iar pe revers acvila apare pe delfin cu aripile deschise, orientarea fiind spre stânga.
Într-un singur caz, pe revers, se află în partea stângă a câmpului monedei, fie o ramură de lauri25,
fie un spic de grâu dispus vertical26, fie pe avers un cerc perlat27. Baterea acestui tip monetar, la
anumite intervale cronologice, este o posibilă explicaţie pentru apariţia unor diferenţe de stil,
acestea fiind date, până la urmă, de pregătirea pe care au avut-o, individual, artiştii ce au realizat
ştanţele. Dacă nu cumva, la unele serii, am fi tentaţi, din cauza unui declin clar al reprezentării, să
credem că ele au fost conturate doar de meşteri, excluzând, din cauze de orice altă natură, artiştii,
ştanţele având de suferit în acest sens.
Reversul acestor monede ne prezintă imaginea unei acvile28 ce se repede sau deţine deja
un delfin în gheare. Reprezentarea rămâne doar la statut de simbol, întrucât acvila nu poate
ridica în aer un delfin29. Delfinul însă, spre deosebire de acvilă, pare să aparţină mai multor
specii, aşa cum ar fi Delphinus delphis ponticus30, Tursiops truncatus ponticus31 şi Phocaena
phocaena32 (pentru cazul când apare o ridicătură pe cap). Uneori acesta apare disproporţionat,
raportare făcută la dimensiunile acvilei33. Reprezentarea delfinului a mai fost explicată printr-o
„paradigmă vizuală exegetică”, fiind de fapt intenţia de a ilustra un peşte, de a simboliza
activitatea piscicolă, resursele marine locale, specifică tuturor coloniilor milesiene din Pont,
21
Lungu, Poenaru-Bordea 2000, 292.
22
Mitrea, Buzdugan 1984, 25-36; SNG XI, pl. 7-8, nr. 150-175.
23
Mitrea, Buzdugan 1989, 11-22; Coin Hoards 8, 14, nr. 117.
24
SNG XI, pl. 8.
25
SNG XI, pl. 9 nr. 210.
26
Pick, nr. 476 a.
27
Münzen, Medaillen I, nr. 80; Münzen, Medaillen II, nr. 428; Grămaticu, Oberländer-Târnoveanu
2003-2005, 25.
28
Knechtel 1917, 63; Haimovici, Mihăilescu-Bîrliba 1997, 70, nr. 15, 16, 19, 71, nr. 22, 25-26.
29
Haimovici, Mihăilescu-Bîrliba 1997, 68.
30
Anastasiu 1940, 37; Haimovici, Mihăilescu-Bîrliba 1997, 70, nr. 15, 71, nr. 26.
31
Anastasiu 1940, 57; Haimovici, Mihăilescu-Bîrliba 1997, 70, nr. 15.
32
Anastasiu 1940, 37; Haimovici, Mihăilescu-Bîrliba 1997, 70, nr. 16.
33
Haimovici, Mihăilescu-Bîrliba 1997, 70, nr. 19, 71, nr. 22.
mai ales la Histria, Olbia şi Sinope34. Reprezentarea acvilă/delfin a devenit unul din
simbolurile de rezistenţă în timp pentru Histria, fiind prezentă, cu excepţia monedei „cu roata”,
pe toate celelalte emisiuni monetare apărute în atelierul coloniei milesiene în epocă autonomă,
ca şi pe pondurile cetăţii din aceeaşi perioadă35. Ca şi în întreaga lume greacă, animalul devine
o marcă oficială, exprimând chiar o apropiere cotidiană, o intimitate între oameni şi animale36,
exprimată prin intermediul artei monetare antice37. De asemenea, simbolistica parasemonului
histrian a mai fost explicată printr-o pedepsire alegorică, prin care acvila pedepsea „lăcomia
delfinului”38, scena fiind considerată ca „iureşul vulturului împotriva delfinului lotru”39, fiind
probleme de aprovizionare prin pescuit, în ceea ce priveşte prinderea peştilor din Marea
Neagră, pe fondul înmulţirii accentuate a delfinilor.
Acvila, din punct de vedere simbolic, este o emblemă a supremaţiei şi a puterii supreme40,
rege al păsărilor41, iar delfinul a reprezentat un simbol al regenerării, al prudenţei, fiind legat de
apă, considerat un maestru al navigaţiei42. Menţionăm că, prezenţa parasemonului „acvilă pe
delfin” a fost constată pe reversul monedelor a trei colonii milesiene din bazinul pontic şi anume
Histria, Olbia şi Sinope43. Deşi emblemă orăşenească, ea a fost considerată un complex artistico-
cultic (spiritual, dar şi inspirată din lumea naturală), care face trimitere la doi zei, primordiali ca
adorare la Milet şi în coloniile sale, Apollon (delfinul) şi Zeus (acvila)44. Mai mult, sensul sacru al
emblemei era accesibil şi pentru populaţia de altă etnie decât cea greacă din zonă. Pornind de la
mitologia indo-europeană, vulturul reprezenta cerul („lumea de sus”), iar delfinul era stăpânul
adâncurilor („lumea de jos”), contopirea lor oferind sensuri şi simboluri cosmologice45.
Nu încheiem observaţiile din punct de vedere iconografic la acest tip monetar, fără a
menţiona şi existenţa unei singure monede ce prezintă pe revers, în locul acvilei, o cunună de
lauri (atribut des folosit pentru reprezentarea zeităţii)46.
O ultimă observaţie privind iconografia acestui tip monetar priveşte câteva exemplare
descoperite până în prezent, cu o excepţie, doar în colecţii particulare. Două dintre piese par să
aibă aceleaşi ştanţe de avers şi revers şi par a fi executate în secolului I a.Chr., în mod cert în
cea de a doua jumătate a sa. Şi o a treia respectă, în general, aceleaşi detalii iconografice, doar
că ele sunt mult mai apropiate de imaginea lui Apollo de pe emisiunile histriene din secolele
IV-III a.Chr. Deşi am fi tentaţi să-i atribuim prezenţa aceleaşi zeităţi, într-un catalog de licitaţie
în dreptul unui astfel de exemplar este sugerată emiterea sa pentru Augustus, chipul masculin
prezent fiind redat din profil, orientat spre dreapta. La aceasta, adăugăm prezenţa tot pe avers,
34
Gramatopol 1982, 156; Stolba 2005, 115.
35
Netzhammer 1913, 32; Ruzicka 1917, 76, nr. 7; Moisil 1957, 260; Preda 1957, 303; Preda 1958, 451;
Preda 1980, 117; Ocheşeanu 1996, 244, nr. 2-3.
36
Rachet 1998, 33.
37
Besombes 1999, 5, 11.
38
Anastasiu 1940, 39.
39
Anastasiu 1940, 45, 46.
40
Evseev 1999, 491.
41
Chevalier, Gheerbrant 1995, 478.
42
Chevalier, Gheerbrant 1994, 439.
43
Götter, Myrhen 2002, Istros (Moesien).
44
Karyškovskij 1982, 90.
45
Karyškovskij 1982, 90-91.
46
Preda 1958, 112, nr. 1.
în spatele capului personajului un obiect lunguieţ ce seamănă cu un sceptru (?). Pe revers apare
nelipsitul parasemon al cetăţii47. Legenda este în linie dreaptă, deasupra acvilei, cu majuscule
IΣΤΡΙΗΙ. De asemenea, apar şi urme de cerc perlat.
4. LEGENDELE ŞI ALTE SIMBOLURI SAU ÎNSEMNE
Legenda avea rolul, în antichitate, de a identifica moneda (cu o funcţie ce depindea de
variaţi factori) şi de a o autentifica, contribuind la exprimarea valorii politice a piesei48. În
general, în lumea greacă, monedele poartă pe revers numele atelierului emitent sau etnicul (la
genitiv), de obicei abreviat, alături de, eventual, litere şi monograme (marcă de emisiune,
semnături ale gravorilor)49. Din punct de vedere epigrafic, al legendei prezente pe astfel de
emisiuni, ca variantă de transcriere a numelui cetăţii este cunoscută forma IΣTPI. Varianta
IΣTPIH este următoarea într-o succesiune cronologică. Din seriile cu nominal mic, de tipul
Apollo, par a exista emisiuni monetare cu legenda CTPI şi ICT50, ce ar desemna aceeaşi
transcriere a numelui oraşului, în forme pe care, pentru acel moment, le-am putea considera
accidente (sau rebuturi, ceea ce este totuşi puţin probabil), respectiv eventuale emiteri destul de
târzii, ceea ce ar părea mai dificil de probat în cazul acestui tip monetar.
O altă problemă este aceea a numelor magistraţilor prezente în formă prescurtată pe
monede. Acest procedeu începe să fie practicat odată cu secolul IV a.Chr., prin imprimarea
unor simple iniţiale sau a formelor reduse ale numelor magistraţilor respectivi51. În acest sens,
prezenţa acestui nume, a reprezentantului statului sau a oraşului emitent, oferea, pe de o parte,
garanţie, iar pe de altă parte, i se acorda o onoare persoanei, care trebuia să răspundă în mod
direct de emiterea monedelor, din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Uneori nu se mai
prefera apariţia unei părţi din nume, ci se apela doar la un simbol sau la o monogramă, ceea ce,
dacă rangul magistratului era modest, părea a fi suficient. Prezenţa aceloraşi sigle pe tipuri
monetare diferite emise de către monetăria autonomă a cetăţii ar putea fi explicată şi altfel. Nu
demult, E. Oberländer-Târnoveanu sugera o deosebit de interesantă ipoteză52, conform căreia,
respectivele sigle, ar reprezenta de fapt, ordinea de apariţie a unor serii, a întâia, a doua etc.,
fapt ce ar explica apariţia aceloraşi sigle pentru varii tipuri monetare, mai mult sau mai puţin
sincrone din punct de vedere cronologic.
La emisiunile de modul mare, sub emblema cetăţii, pe revers apare A53, ∆54, Θ55, şi pe
emisiunile de modul mic X(?)56 sau, pe singurul exemplar cu cunună de lauri, tot pe revers, în
47
Münzen, Medaillen I, nr. 80; Münzen, Medaillen II, nr. 428; Gramaticu, Oberländer-Târnoveanu
2003-2005, 17, nr. 103; o piesă similară dar mult mai slab conservată se află în colecţia numismatică
a muzeului constănţean la nr. de inv. 59426.
48
Gauthier 1975, 169.
49
Gerin et alii 2001, 88.
50
Moisil 1912, 2, nr. 21, 22; Sutzu 1915, 161, nr. 9; Sutzu 1913, 367, nr. 32-33.
51
Gauthier 1975, 174.
52
Ipoteză aflată în referatul susţinut cu prilejul susţinerii autorului prezentului articol a doctoratului la
Facultatea de Istorie „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi în luna iulie a anului 2005.
53
Knechtel 1908, 34, nr. 20; Ruzicka 1928, 230, nr. 461 a; Buzdugan, Mititelu 1960, 403, nr. 50; Matei
1983, 461; SNG XI, pl. 9, nr. 187-188; Talmaţchi 2001, 124-125, nr. 36, 125, nr. 38-39; Talmaţchi
2003 a, 187, nr. 4, 9, 13; Talmaţchi 2003-2005, 19, nr. 5; Münzen, Medaillen I, nr. 80; o două piese se
află într-o colecţie numismatică particulară din România.
54
Talmaţchi 2003 a, 187, nr. 53.
55
56
Iacob, Velter, Mănucu-Adameşteanu 2002, 39, nr. 4, 44.
interiorul ei, apare Σ57. În sfârşit, cunoaştem şi câteva forme reduse ale numelor magistraţilor
monetari ca API58, AVΣ59, AYT60, AYXH61, ∆ΙΟΝΥ62, HPO63, HPO∆64, HPO∆O (cu sau
fără literele H şi P în ligatură)65, KAΛ66 şi XA67, XAI68, XAIPE69 şi T(…)Y70.
La tipul Apollon-Fedeşti, între coada vulturului şi delfin se află A71, B72, A şi B în
ligatură73, Γ74, ∆75, ∆ cu punct dedesubt76, ∆Ι77, E78, Z79, H80, Θ81, Θ şi o globulă82, I83, K84,
P85, A cu un al treilea picior ce plecă din linia ce uneşte în unghi partea superioară a literei86,
existând şi cazuri în care nu apare nici o siglă87. Pe monedele de tip Apollo, din cadrul tipului
57
Preda 1958, 112, nr. 1.
58
Preda, Nubar 1973, 106, nr. 271; SNG XI, pl. 9, nr. 189.
59
Stambuliu 2004, 298, nr. 299; o altă piesă se află într-o colecţie numismatică particulară din România.
60
SNG XI, pl. 9, nr. 210.
61
Preda, Nubar 1973, 108, nr. 304; Preda 1998, 66.
62
Popescu 1996, 40, nr. 1; Münzen, Medaillen I, nr. 96.
63
Piesa se află într-o colecţie numismatică particulară din România.
64
Preda, Butoi 1981, 66, I; Preda, Butoi 1986, 68-74.
65
Preda, Nubar 1973, 105, nr. 252, 257, 264; SNG XI, pl. 9, nr. 192-193; o altă piesă se află într-o
colecţie numismatică particulară din România.
66
SNG XI, pl. 9, nr. 191; o altă piesă se află într-o colecţie numismatică particulară din România.
67
Piesa se află într-o colecţie numismatică particulară din România.
68
Macrea 1936, 148, nr. 2, 149, nr. 5-6, 150, nr. 10; SNG XI, pl. 9, nr. 190; Talmaţchi 2002-2003, 361,
366, nr. 7, 375, nr. 170, 379, nr. 201; Grămaticu, Oberländer-Târnoveanu 2003-2005, 25-27; o altă
piesă se află într-o colecţie numismatică particulară din România.
69
Macrea 1936, 150, nr. 8-9, 150-151, nr. 12, 151, nr. 14, 15; Iuga 1987, 296-297; SNG XI, pl. 9, nr.
190; Stambuliu 2004, 67, nr. 296; Grămaticu, Oberländer-Târnoveanu 2003-2005, 27-28.
70
Grămaticu, Oberländer-Târnoveanu 2003-2005, 29-30.
71
Mitrea, Buzdugan 1984, 26, nr. 1; Mitrea, Buzdugan 1989, 18, nr. 7-9, 21, nr. 1; Talmaţchi 2007, 4, nr. 4.
72
Sutzu 1913, 367, nr. 29; Mitrea, Buzdugan 1984, 26, nr. 2-5; Mitrea, Buzdugan 1989, 18, nr. 11-32,
21, nr. 2, 9; SNG XI, pl. 7, nr. 151-152 ; Petolescu 2000, 302; Talmaţchi 2007, 4, nr. 5-8; o altă piesă
se află într-o colecţie numismatică particulară din România.
73
Mitrea, Buzdugan 1989, 18, nr. 10.
74
Mitrea, Buzdugan 1984, 26, nr. 6-10; Mitrea, Buzdugan 1989, 18, nr. 33-39; Talmaţchi 2007, 4-5, nr.
9-12.
75
Mitrea, Buzdugan 1984, 26, nr. 1; Mitrea, Buzdugan 1989, 18, nr. 40-54; Talmaţchi 2007, 5, nr. 13.
76
77
Mitrea, Buzdugan 1984, 26, 12-13; Mitrea, Buzdugan 1989, 18-19, nr. 56-81, 21, nr. 3-4; SNG XI, pl.
8, nr. 169-173; Talmaţchi 2007, 5, nr. 14-15.
78
Mitrea, Buzdugan 1984, 26, nr. 14; Mitrea, Buzdugan 1989, 19, nr. 82-92.
79
Mitrea, Buzdugan 1989, 19, nr. 93-98.
80
Mitrea, Buzdugan 1984, 26-27, nr. 15-26; Mitrea, Buzdugan 1989, 19-20, nr. 99-178, 21, nr. 5-6;
SNG XI, pl. 7, nr. 153, pl. 8, nr. 154-160; Preda 2003, 339, nr. 8-9; Talmaţchi 2007, 5-6, nr. 16-26.
81
Mitrea, Buzdugan 1984, 27, nr. 27-35; Mitrea, Buzdugan 1989, 20, nr. 179-225, 21, nr. 7-8, 10; SNG XI,
pl. 8, nr. 163-166; Talmaţchi 2003, 187, nr. 16; Petac 2005, 7, nr. 9; Talmaţchi 2007, 6-7, nr. 27-32.
82
Talmaţchi 2007, 7, nr. 32.
83
Mitrea, Buzdugan 1989, 20, nr. 226-233; SNG XI, pl. 8, nr. 167-168.
84
85
Mitrea, Buzdugan 1984, nr. 38, 41.
86
87
Sutzu 1913, 367, nr. 30; Mitrea, Buzdugan 1989, 18, nr. 1-6; Talmaţchi 2007, 3-4, nr. 1-4.
„Fedeşti”, etnicul apare pe revers, în partea superioară a câmpului monetar, deasupra acvilei.
De asemenea, tot pe revers, între coada acvilei şi delfin se află o serie de sigle sau monograme,
interpretate, în general, ca iniţiale de magistraţi monetari88, deşi, tot atât de bine, ar putea
sugera şi o anumită valoare89. Cu deplin temei, în bibliografie, se făcea observaţia conform
căreia siglele prezente pe reversul monedelor histriene de bronz tip Apollo din tezaur apar şi pe
reversul monedelor de argint emise de către aceeaşi cetate90. Remarcăm tot din bibliografie şi
faptul că, în foarte puţine cazuri, la unele monede din tezaur, siglele sau monogramele au
apărut sub delfin91.
5. METROLOGIA
Emisiunile monetare din tipul Apollo, variate având în vedere multitudinea de
nominaluri ce par să aibă pe avers chipul zeităţii, au beneficiat de o clasificare în cinci grupe
ponderale92. Astfel, în prima grupă (care cuprinde monede a căror greutate se încadrează între 1
şi 1,99 g) au fost încadrate piese cu o greutate oscilând între 1,04 şi 1,85 g. În a doua grupă
(care cuprinde monede a căror greutate se încadrează între 2 şi 2,99 g) au fost încadrate piese
cu o greutate oscilând între 2,02 şi 2,75 g. În a treia grupă (care cuprinde monede a căror
greutate se încadrează între 3 şi 3,99 g) au fost încadrate emisiuni cu o greutate oscilând între
3,10 şi 3,88 g. În a patra grupă (care cuprinde monede a căror greutate se încadrează între 4 şi
4,99 g) au fost încadrate emisiuni cu o greutate oscilând între 4,05 şi 4,80 g. În a cincia grupă şi
ultima (care cuprinde monede a căror greutate se încadrează între 5 şi 5,99 g) au fost încadrate
piesele cu o greutate oscilând între 5,01 şi 5,45 g. Pornind de la o bază de date mai consistentă,
avem de făcut câteva rectificări în clasificarea de mai sus93. Astfel, propunem introducerea unei
grupe primare, formată din emisiuni de până în 0,99 g, mai exact monede cu greutatea cuprinsă
între 0,51 şi 0,96 g. Astfel, vom avea de fapt şase şi nu cinci grupe ponderale. Pentru a doua
grupă, coborâm limita ponderală a pieselor monetare la 1,03 şi o ridicăm pe cea superioară la
1,99 g94. Pentru a treia grupă, coborâm limita ponderală a pieselor descoperite la 2,01 g şi o
ridicăm pe cea superioară la 2,99 g. Pentru a patra grupă, coborâm limita inferioară a
monedelor din acest tip la 3,01 g şi o ridicăm pe cea superioară la 3,95 g95. Pentru grupa a
cincia nu avem substanţiale completări de adus (coborâm limita inferioară la 4,04g)96, iar
pentru a şasea urcăm limita ponderală superioară la 5,52 g97. De asemenea, propunem
introducerea unei a şaptea grupe ponderale, (care cuprinde monede a căror greutate se
încadrează între 6 şi 6,99 g), unde încadrăm o emisiune monetară cu o greutate de 6,12 g98.
Pentru emisiunile de modul mic din tipul Apollo, am calculat o valoare a greutăţii conform
88
Mitrea et alii 1981-1982, 47; Mitrea, Buzdugan, Apostol 1983-1984, 151.
89
Părere exprimată de dr. E. Oberländer-Tîrnoveanu cu prilejul susţinerii lucrării de doctorat de către
autor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi în luna iulie a anului 2005.
90
Mihăilescu-Bîrliba 1990, 50.
91
Mitrea, Buzdugan 1989, 15.
92
Preda, Nubar 1973, 38.
93
Talmaţchi 2003 b, 268.
94
95
96
97
Moneda face parte dintr-o colecţie particulară.
98
Moneda face parte dintr-o colecţie particulară.
mediei aritmetice simple de 1,74 g. Valoarea greutăţii celei mai mari părţi din aceste exemplare
este cuprinsă între 1,10-1,20 g, respectiv între 1,30 şi 1,40 g (calculul a avut în vedere 113
exemplare). Pentru emisiunile de modul mare din tipul Apollo am calculat o valoare a greutăţii
conform mediei aritmetice simple de 4,12 g. Valoarea greutăţii celei mai mari părţi a acestor
monede este cuprinsă între 3,30-3,40 g (calculul a avut în vedere 99 exemplare). Pentru
emisiunile de „tip Fedeşti” am calculat o valoare a greutăţii conform mediei aritmetice simple
de 3,71 g. Valoarea greutăţii celei mai mari părţi a acestor monede este cuprinsă între 4,00 şi
4,10 g (calculul a avut în vedere 77 exemplare). În sfârşit, pentru emisiunile catalogate uneori
ca „Apollo ?” avem o valoare a greutăţii medii de 1,75 g. Valoarea greutăţii celei mai mari
părţi a acestor monede este cuprinsă între 1,40 şi 1,50 g (calculul a avut în vedere 160 de
exemplare).
În general, diametrele monedelor tipului Apollo par a se încadra între 8 şi 13 mm,
respectiv între 17 şi 23 mm.
Cert este faptul că, uneori, ar trebui ca datele de mai sus să le considerăm mai mult sau
mai puţin întâmplătoare sau convenţionale, cu atât mai mult cu cât cântărirea lor la momentul
emiterii, al cele de bronz, nu era extrem de riguroasă. Uzitarea sistemului „al marco” în
fabricaţie asigura o oscilaţie pozitivă sau negativă raportată la etalon. De asemenea, multe din
piesele monetare cercetate au o greutatea actuală diferită de cea iniţială, în sensul scăderii
gramajului respectiv. După cum s-a putut observa şi în cazul altor monede sau ponduri,
indiferent de centrul emitent, nu s-a respectat cu exactitate sistemul căruia le erau specifice.
Există în mod cert abateri de la rigoarea necesară, poate mai puţin la emisiunile de argint şi aur
din centrele emitente. Informaţiile actuale, totuşi, sunt destul de departe de a fi satisfăcătoare,
doar dacă ţinem seama de uzura prin circulaţie, apoi de variile deteriorări exprimate în pierderi
accidentale, fie mecanice (inclusiv procesul de contramarcare), fie ce ţin de condiţiile de mediu
şi de ce nu, de unele neglijenţe de execuţie. S-a observat, analizându-se diferite serii monetare
greceşti, că pot exista piese care să aparţină aceluiaşi tip monetar cu greutăţi dispersate,
diferenţele fiind semnificative, fapt la care subscriem şi noi. În general, extremele ar semnifica
fracţiuni sau multipli pentru o valoare specifică pieţii căreia îi era destinată şi utilizată.99
Stadiul cercetărilor metrologice privind cetatea Histria este departe, încă, de a putea fi
finalizat, având în vedere succesiunea sistemelor monetare, sensibil diferite, alături de
diferenţele puternice manifestate în interiorul fiecărui sistem monetar, nefiind fenomene
absolute.
6. CRONOLOGIA
Din punct de vedere al cronologiei atelierului monetar de la Histria constatăm o bogată
şi intensă activitate de cercetare orientată, de cele mai multe ori, asupra emisiunilor de argint
ale oraşului. Astfel, B. Pick considera, în limita materialului monetar cunoscut la sfârşitul
secolului XIX, că debutul baterii de argint al atelierului s-ar putea data pe la anul 400 a.Chr.
sau chiar mai devreme, pe când marea masă a acestor monede, diferite de cele cu un stil arhaic,
ar aparţine secolului IV a.Chr.100. În privinţa monedelor de bronz, atribuia tipul monetar „cu
roata” secolelor V-IV a.Chr.101 şi încadra monedele din tipurile Apollo în secolul IV a.Chr.102.
99
Picard 1998, 13-14.
100
Pick, 147-148.
101
Pick, 180-181.
Reputatul numismat C-tin Preda, beneficiind de un lot impresionant de monede,

descoperite în săpăturile arheologice de la Histria în perioada anilor 1914-1970, are, printre
altele, şi meritul de a fi încercat să „aducă la zi” datarea tuturor emisiunilor de bronz autonome
ale cetăţii, cunoscute ca tipuri monetare în acel moment, chiar dacă unele dintre ele sunt
considerate provizorii103. Aceleaşi consideraţii au fost reluate, uşor modificate, în anul 1998104.
În această ordine de idei, după părerea sa, monedele „cu roata” au fost emise începând cu
mijlocul secolului V a.Chr. şi până puţin după mijlocul secolului al IV-lea a.Chr.105, fiind
considerate cele mai vechi monede de bronz apărute în atelierul monetar histrian106. Monedele
tipului Apollo apar, într-o primă serie (cu capul lui Apollo probabil preluat de pe monedele lui
Filip II), nu mult după mijlocul secolului IV a.Chr. şi continuă până către începutul secolului
III a.Chr., restul seriilor fiind din secolul III şi din prima jumătate a secolului II a.Chr.107.
O contribuţie importantă, asupra cronologiei unor tipuri monetare emise la Histria în
epocă autonomă, a avut-o V. Mihăilescu-Bîrliba. În această ordine de idei, se susţine, cu
argumente aparent solide, în privinţa tipului monetar cu Apollo, coborârea datei sale de
emitere, din perspectiva tezaurului de la Fedeşti (jud. Vaslui), până cel puţin în prima jumătate
a secolului II a.Chr.108. Asupra acestei datări, considerată foarte greu de acceptat, s-au exprimat
păreri contrare109. Referitor la acelaşi tip monetar, C. M. Petolescu şi C. Buzdugan propun,
având în vedere descoperirea într-un lot aparţinând aceluiaşi tezaur, a unei monede emisă de
către cetatea Bottike din peninsula Chalcidică între anii 392-379 a.Chr., o datare în primul sfert
al secolului IV a.Chr.110.
Nu de foarte mult timp, regretatul Gh. Poenaru-Bordea, a încercat realizarea unei noi
cronologii generale a emisiunilor monetare de la Histria, care, şi din punctul nostru de vedere,
pare a fi apropiată de cea posibilă, reală, conform datelor existente în acest moment, asupra
căreia avem de făcut însă unele mici amendamente. Din punct de vedere cronologic, acesta a
văzut în activitatea atelierului histrian mai multe etape de emitere şi anume: 480 – (±) 380 sau
360/350 a.Chr.; (±) 380 sau 360/350 la (±) 313/280 a.Chr.; după 280 la 72-71 a.Chr.111. După
părerea acestuia, prima serie de monede de argint apare după 480 a.Chr., în jur de 475-450, şi
împreună cu cea de a doua serie, cu o pauză între anii 420 şi 410 sau cca. 423-413 (având în
vedere coborârea datării decretului „lui Clearhos”, pe la 424 a.Chr.112), obţinem un interval mai
lung de până în 380 a.Chr. În cazul aceleiaşi limite cronologice, extinsă până spre 360/350
a.Chr., se înscrie şi emiterea tipului monetar „cu roata”. În cadrul celei de a doua etape se
înscriu monedele de argint din grupa a treia (360/350 şi cca. 330 sau mai devreme) şi a patra
(330 sau mai devreme şi 313 a.Chr.), alături de monede de bronz din tipurile zeul fluvial Istros,
Apollo (tip Fedeşti – post 339 a.Chr.) şi cele de flan mic – 313-280 a.Chr. sau chiar 339 sau
102
Pick, 151.
103
Preda, Nubar 1973, 32-45.
104
Preda 1998, p. 42-72.
105
Preda, Nubar 1973, 36.
106
Preda 1998, 63.
107
Preda, Nubar 1973, 38; Preda 1998, 66.
108
Preda 1998, 51.
109
Mănucu-Adameşteanu, Poenaru-Bordea 1996, 130-131, nota 20.
110
Petolescu, Buzdugan 1996, 16.
111
Poenaru-Bordea 2001, 32.
112
mai devreme şi 313 a.Chr.113. Anterioritatea monedelor de bronz din tipul cu zeul fluvial faţă
de cele din tipul Apollo s-ar putea să pară probabilă, având în vedere situaţia descoperirilor
făcute în urma săpăturilor arheologice de la Argamum (jud. Tulcea), unde apar monede „cu
roata” şi din tipul Istros în abundenţă, pe când cele din tipul Apollo sunt extrem de rare114, însă
toată ideea stă în picioare dacă am exclude descoperirile de la Histria, ceea ce nu este cazul115.
Pentru ultima etapă, putem enumera staterii şi tetradrahmele de tip Alexandru cel Mare (până
către 220 a.Chr.)116, precum şi staterii postumi de tip Lysimach, ultimii apăruţi mai târziu,
odată cu alianţa cu Mithridates al VI-lea Eupator. De asemenea, s-au emis şi următoarele tipuri
monetare în bronz: Apollo de modul mare, Hermes, Demetra, Helios, Dionysos şi Atena (pe
revers cu acvila pe delfin). După momentul 72/71 a.Chr. cetatea a emis tipul monetar cu
Dionysos pe avers, iar pe revers cunună de iederă, ciorchine sau doi ciorchini şi frunză de viţă,
respectiv pe cel cu Apollo pe omphalos117.
7. CONTRAMARCAREA
Contramarcarea unei monede era realizată de către o autoritate emitentă a unui oraş
grec, ce dispunea de un atelier monetar şi de posibilităţile tehnice de realizare. Astfel, prin
intermediul unei autorităţi politice, o monedă, care de cele mai multe ori era scoasă din uz, prin
primirea uneia sau a mai multor contramărci oficiale succesive căpăta din nou valoare de piaţă
în interiorul oraşului respectiv sau a teritoriului de influenţă118, devenind o marcă cu origine,
identificabilă119. Astfel, în modul cel mai simplu, contramarca era un semn de control pus pe o
monedă deja bătută, cu ajutorul unui poanson120. Acest procedeu putea fi aplicat asupra
monedelor locale sau a celor venite din afară, aparţinând altor centre greceşti emitente de
monedă. Prin astfel de măsuri se producea în mod clar o dezavantajare a unor emisiuni
monetare în raport cu altele121, acordându-li-se unora o valoare convenţională, favorabilă pieţei
locale. Acesta era unul din procedeele comode prin care se obţinea rapid un beneficiu financiar
substanţial, solicitând cheltuieli minime122. Acţiunea era necesară atunci când statul sau oraşul
respectiv, din cauze diverse (puteau fi şi cauze pur ocazionale şi accidentale123), dar cu
precădere necesităţi economice, avea o deosebită nevoie de numerar124. Cu alte cuvinte, o
monedă demonetizată putea fi din nou acceptată dacă primea una sau mai multe contramărci.
De asemenea, procedeul, în anumite condiţii, asigura o supraevaluare a unor emisiuni locale în
raport cu monede ale altor centre concurente125. Pe coasta de vest a bazinului pontic,
113
114
Iacob, Mănucu-Adameşteanu, Poenaru-Bordea 1999 (2001), 204.
115
Condurachi et alii 1954, 467; Poenaru-Bordea 1971, 330, nr. 4; Preda, Nubar 1973, 103-108, nr. 232-306;
Suceaveanu et alii 1982, 160, nr. 3.
116
117
118
Callatay 2000, 119.
119
Price 1983, 7.
120
Le Rider 1975, 30.
121
Seyring 1966, 1-11.
122
Seyring 1968, 185-192.
123
Le Rider 1975, 38.
124
Callatay 1999, 110.
125
Mørkholm 1982, 298-300.
contramarcarea a fost preferată pe monedele de bronz126, deşi în restul lumii greceşti s-a
practicat şi pe cele din argint127.
Contramarcarea a apărut în perioada elenistică, atunci când situaţia economică a multor
oraşe greceşti era în declin, situaţie valabilă şi pentru cele trei colonii vest-pontice dobrogene.
Din punct de vedere tehnic procedeul contramarcării era realizat la cald, prin imprimare, de
obicei în poziţiile marginale ale câmpului monedei128.
Interesant este că acest procedeu a continuat şi în perioada timpurie a dominaţiei romane,
în oraşele Dobrogei şi Thraciei. Numărul mare al contramărcilor şi diversitatea modelelor alese
de către respectivele ateliere monetare a permis realizarea unor grupe tipologice, pentru perioada
romană, pentru o contramarcă (cu mai multe variante), pentru două contramărci etc.129.
În cadrul celei mai timpurii colonii şi totodată principalul atelier monetar, Histria,
contramarcarea a fost folosită, pe monedele din bronz, dar, mult mai puţin decât ne-am aştepta.
Cele care există au fost aplicate, preponderent, pe monede de dimensiuni mai mari, din tipurile
Istros, Apollon, Demetra şi Apollon pe omphalos. Revenind doar la tipul „Apollo”, întâlnim mai
multe contramărci, ca de exemplu: cea cu capul zeiţei Atena cu coif130, cu capul Gorgonei (văzută
din faţă)131, o liră (?)132, capul zeului Apollon133 şi al lui Hermes (cu petasos)134, cu capul zeului
Helios, radiat, văzut din faţă135, apoi capul unui personaj masculin în vârstă, cu barbă, pălărie
alungită şi cu bor accentuat (dar parcă nu Hermes)136 şi nu în ultimul rând un alt personaj
masculin, foarte distrus ca reprezentare (aproape că au rămas doar nişte detalii minuscule
globulate), greu de identificat şi corelat cu o anumită divinitate137. Toate aceste zeităţi sunt
orientate spre dreapta. Contramărcile sunt aproximativ circulare, dispuse pe avers, cu diametre de
6 mm, 9 mm sau 9 × 10 mm şi aplicate în zona central-stângă a câmpului, în partea central
superioară sau doar centrală a exemplarelor. Dar nu avem doar piese contramarcate cu o singură
astfel de realizare, ci şi cu două. În acest sens amintim prezenţa pe avers a contramărcilor cu
capul zeului Helios, radiat, văzut din faţă (circulară, 5,5-6 mm, aşezată, în general, în zona
centrală a câmpului monetar, uşor deviată stânga-dreapta sau puţin mai sus sau puţin mai jos) şi
apoi cu capul zeului Hermes, văzut din profil, orientat spre dreapta (circulară, 6-6,5 mm, dispusă
în general în jumătatea inferioară a câmpului monetar în stânga jos sau central jos şi central spre
126
Pentru procesul de contramarcare în monetăria de la Odessos găsim informaţii la Topalov 2001, 52-67.
127
Rebuffat 1996, 120.
128
Pedroni 1995, 19, 23.
129
Draganov 1991, 504, 506; Martini 2002, 215-226; Martini, Paunov 2004, 159-173.
130
SNG IX, pl. 9, nr. 262; SNG Stancomb 1994, pl. 6, nr. 106; Donoiu 1997, 79, nr. 127; SNG XI, pl. 9,
nr. 188; Grămăticu 2007, 112, nr. 4.
131
Donoiu, Ioniţă 2001, 3.
132
Moisil 1912, 2, nr. 17; Sutzu 1913, 367, nr. 30.
133
O astfel de monedă se află în colecţia numismatică a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie
Constanţa la nr. de inv. 65565; o altă piesă, cu o contramarcă de dimensiuni mari (circulară, 12,5 mm)
se află într-o colecţie numismatică particulară din România.
134
Gerasimov 1946, 56, nr. 8; SNG Stancomb 1994, pl. 6, nr. 107; SNG XI, pl. 9, nr. 190; Talmaţchi
2002-203, 375, nr. 170.
135
Bucovală 1967, 51, nr. 8; Grămăticu 2007, 111, nr. 1.
136
Stambuliu 2004, 67, nr. 296.
137
Moneda se află într-o colecţie particulară din Constanţa.
stânga)138. Uneori, contramarca cu capul lui Hermes este bătută peste cea cu Helios, oferindu-ne o
eventuală diferenţă cronologică între cele două. Amintim şi o altă situaţie, cu capul cu petasos al
lui Hermes (circulară, 6 mm), respectiv parasemonul acvilă pe delfin (ovală, 6 × 5 mm)139. Tot
două contramărci, dar de data aceasta una pe avers şi o a doua pe revers, este cazul a două
exemplare, prima cu capul zeului Helios, radiat, văzut din faţă, iar pe revers capul Athenei văzută
din profil, orientată spre dreapta140. Pe o singură piesă de modul relativ mic (3,34 g, 14 mm) din
tipul Apollon, apare pe avers, spre stânga jos în câmp, o contramarcă circulară, de 5,8-6 mm, cu
reprezentarea unei stele cu 8 raze141.
8. ANALIZA CATALOGULUI
Revenind la monedele prezente în catalogul nostru (fără a mai preciza unele date şi
consideraţii privind iconografia, metrologia şi cronologia lor, amintite în comentariul de mai
sus), observăm că ele au fost descoperite la Baia (jud. Tulcea), la Cerbu (jud. Tulcea), la Sinoie
(jud. Constanţa), la cetatea Histria (com. Istria, jud. Constanţa), în zona platoului X, cândva în
anii `90 şi în nordul Dobrogei. Toate sunt rezultatul unor descoperiri fortuite, cu alte cuvinte nu
avem contexte arheologice sau de altă natură. Iniţial acestea au făcut parte dintr-o colecţie
particulară, fiind vândute sau donate muzeului constănţean, la care se adaugă cele provenind
din alte colecţii publice şi private. Monedele de tip Apollo din categoria celor de modul mare
sunt prezente prin cinci exemplare, dintre care unul din aşa numitul tip „Fedeşti”. Una din
celelalte două piese prezintă pe avers o contramarcă, dar, din păcate, nu poate fi identificată din
cauza stării proaste de conservare a monedei propriu-zise.
Mult mai interesante sunt cele cu diametru mic, ce sunt integrate în cea mai mare parte a
lor, în categoria celor bănuite ca făcând parte din tipul Apollon şi identificate cu această zeitate,
dar întotdeauna cu un semn binevenit de întrebare. Tipul „Apollo?” a fost prezentat sub diferite
variante în lucrarea apărută în anul 2000, Sylloge Nummorum Graecorum. Vol. XI. The Williams
Stancomb collection of coins of the Black Sea region. Pe lângă aceste variante existente, prezente
şi în catalogul nostru (nr. 10-21), sunt de adăugat şi alte variante ale aceluiaşi tip, diferenţele fiind
datorate detaliilor iconografice diferite de la exemplar la exemplar (nr. 22-27). Din punct de
vedere iconografic le putem considera ca fiind inedite. Există diferenţe importante de redare a
personajului (personajelor?). De asemenea, după părea noastră, cele trei exemplare catalogate de
către noi la nr. 182, conform lucrării mai sus menţionate, mai mult se apropie decât se identifică
la perfecţiune cu fotografia prezentă la planşa VIII.
În sfârşit, ultima (nr. 28 în catalog) aparţine unui tip catalogat ca fiind „Apollo sau
Dionysos”142, deşi, din punctul nostru de vedere am avea de a face cu tipul Dionysos datorită
prezenţei cununii de iederă pe reversul tipului analizat. Deşi, de obicei, în interiorul cununii
138
Iuga 1987, 296-297; Iuga 1990, 186; Grămăticu, Oberländer-Târnoveanu 2003-2005, 25, nr. 1, pl. 1, cat. 1,
26, nr. 2-3, pl. 1, cat. 2-3, 27, nr. 4-7, pl. 1, cat. 4-7, 28-29, nr. 8, pl. 1, cat. 8, 29, nr. 9-10, pl. 1, cat. 9-10.
139
Piesa face parte dintr-o colecţie particulară din România.
140
Regling, nr. 2406, 3 var. şi 4.
141
Moneda, încă inedită, se află în colecţia numismatică a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie
Constanţa la nr. de inv. 64540.
142
SNG XI, pl. 9.
apar diferite monograme sau un caduceu143, starea de conservare a monedei noastre ne

împiedică să identificăm una dintre aceste prezenţe, interiorul său fiind şters.
Am considerat necesar să facem cunoscute câteva emisiuni rare apărute la Histria în
perioada autonomă, întrucât ele vin să adauge noi variante la tipurile monetare cunoscute sau
mai puţin cunoscute de bronz, bătute în atelierul local. Apreciem şi că cele câteva consideraţii
făcute, în general, asupra tipurilor „Apollo”, „Apollo?” şi ”Apollo sau Dionysos” încearcă, să
aducă pe cât posibil la zi documentaţia de specialitate, din punct de vedere iconografic,
metrologic, epigrafic, cronologic cât şi în ceea ce priveşte procesul contramarcării pe astfel de
emisiuni. Publicarea lor oferă noi date şi indicii de interes pentru cercetarea unor aspecte
privind activitatea monetăriei histriene, înscriindu-se în seria a tot mai numeroase articole ce îşi
propun, între altele, valorificarea ştiinţifică a monedelor de interes deosebit aflate în colecţii
publice şi private.
Bibliografie
Coin Hoard VIII – Coin Hoards, VIII, Greek Hoards, edited by U. Wartenberg, M.
Jessop Price, K. A. McGregor, printed under the Auspices of The
International Numismatic Commission by The Royal
Numismatic Society, 1994.
Götter, Myrhen 2002 – Götter, Myrhen, vom Zauber griechischer Münzen, Gorny,
Mosch, Giessener Münzhandlung GmbH, München, 2002.
Münzen, Medaillen I – Münzen, Medaillen GmbH. Auktion 16, 19/20 Mai 2005 im
Hotel Steigenberger Graf Zeppelin, Stuttgart.
Münzen, Medaillen II – Münzen, Medaillen GmbH. Auktion 17, 4 Oktober 2005 im
Hotel Steigenberger Graf Zeppelin, Stuttgart.
Pick – Pick, B. 1898, Die Antiken Münzen Nord-Griechelands, Die
antiken Münzen von Dacien und Moesien, 1, Berlin.
Regling – Regling, K. 1910, Die Antiken Münzen Nord-Griechelands, Die
antiken Münzen von Dacien und Moesien, 2.1., Die Münzen von
Odessos und Tomis, Berlin.
SNG IX – Sylloge Nummroum Graecorum. IX. The British Museum, part.
1: The Black Sea, London, 1993.
SNG Stancomb 1994 – Sylloge Nummroum Graecorum. William Michael Stancomb,
volume II, Appendix, 1994.
SNG XI – Sylloge Nummorum Graecorum. XI. The Wiliams Stancomb
collection of coins of the Black Sea region, 2000.
Stambuliu 2004 – La Galerie Numismatique Bogdan Stambuliu, Ventes aux
Enchères, IV, Genève, 28 novembre 2004.
143
Talmaţchi 2003b, 268-269.
Alexandrescu, P. 2005, Histria VII. La zone sacrée d`époque grecque (fouilles 1915-1989),
Bucureşti.
Anastasiu, O. A. 1940, Este Marea Neagră săracă în peşti?, Bucureşti.
Angelescu, M. V. 2003-2005, Histria. Sistemul de duble incinte în epoca greacă, SCIVA 54-56,
55-84.
Avram, Al. 2003, Histria, în Grammenos, D. V., Petropoulos, E. K. (eds.), Ancient Greek
Colonies in the Black Sea, I, Publications of the Archaeological Institute of
Northern Greece, 4, Thessaloniki, 279-340.
Balaci, A. 1997, Mic dicţionar mitologic greco-roman, Bucureşti.
Belfiore, J. C. 2003, Dictionnaire de Mythologie Grecque et Romaine, Paris.
Besombes, P. A. 1999, La place de ľanimal dans ľiconographie monétaire grecque et romaine,
în Les Animaux dans la monnaie antique, Perpignan, 5-15.
Bîrzescu, I. 2003-2005, Histria. Graffiti din “zona sacră”. Dedicaţii către divinităţi, SCIVA
54-56, 201-210.
Bordenache, G. 1969, Sculture Greche e Romane del Museo Nazionale di Antichità di Bucarest,
I., Statue e rilievi di culto, elementi architettonici e decorative, Bucureşti.
Bucovală, M. 1967, Necropole elenistice la Tomis, Constanţa.
Buzdugan, G., Mititelu, I. 1960, Contribuţii la clasificarea unor monede histriene, SCN 3,
385-404.
Callataÿ, Fr. de 1999, Fiscalité et monnayage dans ľ oeuvre de Georges Le Rider, în Amandry
M. édités et Hurter, S., Bérend, D. (eds.), Travaux de Numismatique Grecque
offerts a Georges Le Rider, Londra, 109-121.
Callataÿ, Fr. de 2000, Les monnayages ciliciens du premier quart du IVè s. av. J.-C, în
Casabonne, O. (ed.), Varia Anatolica XII. Mecanismes et innovations
monetarires dans ľ Anatolie Achemenide. Numismatique et histoire. Actes de la
Table Ronde Internationale ď Istambul, 22/23 mai 1997, Institut Français ď
Études Anatoliennes ď Istambul, Paris, 93-127.
Chevalier, J., Gheerbrant, A. 1994, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi,
forme, figuri, culori, numere, I, Bucureşti.
Chevalier, J., Gheerbrant, A. 1995, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi,
forme, figuri, culori, numere, III, Bucureşti.
Condurachi, E. 1960, Contribuţii la studiul epocii arhaice la Histria, în Omagiu lui Constantin
Daicoviciu cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Bucureşti, 108-116.
Condurachi, E. et alii 1954, Histria, Monografie arheologică, I, Bucureşti.
Covacef, Z. 2002, Arta sculpturală în Dobrogea Romană (sec. I-III p. Chr.), Cluj-Napoca.
Donoiu, I. 1997, Lumea antică pe monede, Bucureşti.
Donoiu, I., Ioniţă, V. 2001, Monede pontice rare sau inedite, în Al XVII-lea Simpozion
Naţional de Numismatică, Rezumate, Constanţa, 18-19 Mai 2001, 3.
Draganov, D. 1991, The Contermarks of Moesia Inferior and Thrace, Klio 73, 2, 495-509.
Ehrhardt, N. 1989, Apollon Ietros. Ein verschollener Gott Ioniens ?, IstMitt 39, 115-122.
Evseev, I. 1999, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Timişoara.
Ferrari, A. 2003, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Iaşi.
Gauthier, Ph. 1975, Légendes monétaires grecques, în Dentzer, J. M., Gauthier, Ph., Hackens,
T. (eds.), Études dàrchéologie classique IV. Numismatique Antique. Problèmes
et Méthodes, Actes du colloque organisé à Nancy du 27 septembre au 2 octobre
1971 par lÙniversité de Nancy et lÙniversité Catholique de Louvain, Nancy-

Louvain, 165-179.
Gerasimov, T. 1946, Antični moneti s kontramarki ot Dolna Misija i Trakija, IzvestijaSofia, 15,
51-81.
Gerin, D., Grandjean, C., Amandry, M., De Callatay, F., La monnaie grecque, Paris, 2001.
Gramatopol, M. 1982, Artă şi Arheologie Dacică şi Romană, Bucureşti.
Grămăticu, S. 2007, Însemnări despre un depozit monetar funerar descoperit la Tomis, în
Simpozion de Numismatică organizat cu ocazia comemorării Sfântului Ştefan cel
Mare, domn al Moldovei (1504-2004), Chişinău, 29 septembrie-2 octombrie
2004, Comunicări, Studii şi note, Bucureşti, 109-126.
Grămăticu, S., Oberländer-Târnoveanu, E. 2003-2005, Un depozit de monede autonome
histriene descoperit la Călan, jud. Hunedoara, CN 9-11, 25-36.
Grimal P. 2001, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Bucureşti.
Haimovici, S., Mihăilescu-Bîrliba, V. 1997, Izvoare numismatice şi unele date privind fauna
antică din arealul Pontului Euxin, SCN 11, 65-83.
Iacob, M., Mănucu-Adameşteanu, M., Poenaru-Bordea, Gh. 1999 (2001), Argamum.
Descoperiri monetare. Conspect preliminar, Materiale, S.N. 1, 203-215.
Iacob, M., Velter, A. M., Mănucu-Adameşteanu, Gh. 2002, Monede dintr-o colecţie
particulară din Babadag, CN 8, 39-57.
Iuga, G. M. 1987, O monedă histriană descoperită la Oarţa de Sus, judeţul Maramureş,
SCIVA 38, 3, 296-297.
Iuga, G. M. 1990, Descoperiri monetare antice pe teritoriul judeţului Maramureş, SympThrac
8, 186.
Karyškovskij, P. O. 1982, Ob izobraženii orla i del`fina na monetah Sinopy, Istrii i Ol`vii, în
Numizmatika Antičnogo Pričenomor`ja. Sbornik Naučnych Trudov, Akademija
Nauk Ukrainskoj SSR, Odesskij Archeologičeskij Muzej, Kiev, 80-98.
Kernbach, V. 1995, Dicţionar de mitologie generală. Mituri. Divinităţi. Religii, Bucureşti.
Knechtel, W. 1908, Monete inedite din urbele antice Kallatis, Istros şi Dionysopolis, BSNR 5,
9, 30-39.
Knechtel, W. 1917, Oraşul Istros şi importanţa lui monetară. Traducere după B. Pick, 2.
Monetele, BSNR 14, 28, 60-71.
Lăzărescu, G. 2001, Dicţionar mitologic, Bucureşti.
Lungu, V., Poenaru Bordea, Gh. 2000, Un trésor de monnaies dÌstros à Orgamé, în Avram,
A., Babeş, M. (eds.), Civilisation grecque et cultures antiques Periphériques,
hommages à Petre Alexandrescu à son 70e anniversaire, Bucureşti, 282-300.
Macrea, M. 1936, Monetele din cetatea dacă de la Costeşti, AISC 2, 147-163.
Martini, R. 2002, Monete romane imperiali contromarcate di bronzo dallàrea delle province
della Moesia de della Thracia di I secolo d. C. Volume I; Parte 1. Tipologia
delle contromarche; Parte 2. Catalogo Del materiale (Censimento delle monete
dalla Moesia e dalla Thracia e delle contromarche dallàrea pannonica); Parte
3. Monete ausiliarie e falsificazioni. (= Collezione numismatiche 2 – Civiche
raccolte numismatiche), Milano, 215-226.
Martini, R., Paunov, E. 2004, Early Roman Imperial Countermarked Coins from Moesia: First
Cristical Observation (Tipology, Frequency, Chronology and Analysis of
Distribution, Acta Musei Varnensis 2, Numismatic and sphragistic contributions
to history of the Western Black Sea Coast, International Conference, Varna,

septembre 12th – 15th, 2001, 159-173.
Matei, C. 1983, Monedă histriană cu capul lui Apollo de la Năvodari, BSNR 75-76, 129-130, 461.
Mănucu-Adameşteanu, M., Poenaru-Bordea, Gh. 1996, Mărturii numismatice privind locuirea
antică de pe teritoriul satului Sălcioara, com. Unirea, jud. Tulcea, BSNR 86-87,
125-141.
Mihăilescu-Bîrliba, V. 1990, Dacia răsăriteană în secolele VI-I î.e.n.. Economie şi monedă, Iaşi.
Mitrea, B., Buzdugan, C. 1984, Un tezaur de monede istriene descoperit în Moldova, SCN 8, 25-36.
Mitrea, B., Buzdugan, C. 1989, Tezaurul de la Fedeşti (Moldova), SCN 9, 11-22.
Mitrea, B., Buzdugan, C., Apostol, V. 1983-1984, Date noi referitoare la tezaurul de la
Fedeşti (jud. Vaslui), ActaMM 5-6, 149-154.
Mitrea, B., Buzdugan, C., Rotaru, M., Apostol, V. 1981-1982, Tezaurul de monede histriene de
la Fedeşti (jud. Vaslui), ActaMM 3-4, 45-55.
Moisil, C. 1912, Creşterea colecţiilor, AAR 21, 235-337.
Moisil, C. 1957, Ponduri inedite sau puţin cunoscute din Histria, Callatia şi Tomis, SCN 1,
247-295.
Mørkholm, O. 1982, Some reflections on the production and use of coinage in Ancient Greece,
Historia 21, 290-305.
Netzhammer, R. 1913, Dioscurii în Tomis, BSNR 10, 20, 29-36.
Ocheşeanu, R. 1996, Măsuri ponderale recent descoperite la Histria, BSNR 86-87, 140-141,
241-248.
Pedroni, L. 1995, Le contramarche di Akragas, Napoli.
Petac E. 2005, La Collection M. C. Sutzu (Bibliothèque de lÀcadémie Roumaine, Bucarest). I.
Istros, Kallatis, Tomis, Wetteren.
Petolescu, C. M. 2000, À propos de la datation des monnaies en bronze dÌstros, în Avram, A.,
Babeş, M. (eds.), Civilisation grecque et cultures antiques périphériques,
hommage à Petre Alexandrescu à son 70e anniversaire, Bucureşti, 301-302.
Petolescu, C. M., Buzdugan, C. 1996, Date noi privind tezaurul de monede histriene descoperit
la Fedeşti (jud. Vaslui), CN 7, 15-17.
Petre, Z. 2003-2005, Histria. Spaţiu şi organizare politică în sec. VII-V a.Chr., SCIVA 54-56,
33-53.
Picard, O. 1998, La valeur des monnaies grecques en bronze, RN 153, 7-18.
Pippidi, D. M. 1983, Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine I. Histria şi împrejurimile,
Bucureşti.
Pippidi, D. M. 1984, Parerga. Ecrits de Philologie, dÈpigraphie et d`Historire ancienne,
Bucureşti-Paris.
Poenaru Bordea, Gh. 1971, Monede recent descoperite la Histria şi unele probleme de
circulaţie monetară în Dobrogea antică, Pontica 4, 319-337.
Poenaru-Bordea, Gh. 2001, Atelierul monetar al cetăţi Istros în perioada autonomiei, în
Simpozion de Numismatică, dedicat împlinirii a patru secole de la prima unire a
românilor sub Mihai Voievod Viteazul, Chişinău, 28-30 mai 2000, Comunicări,
studii şi note, Bucureşti, 9-33.
Popescu, A. 1996, Câteva monede greceşti şi romane descoperite la Dinogeţia (Garvăn, com.
Jijila, jud. Tulcea), CN 7, 39-40.
Poursat, J. C. 1998, Grecia preclasică de la origini până la sfârşitul secolului VI. Istoria
Greciei antice, I, Bucureşti.
Preda, C. 1957a, Ponduri antice inedite de la Callatis şi Histria, SCN 1, 297-306.
Preda, C. 1958b, Contributions à lètude du système pondéral d` Histria, Dacia, N. S. 2, 451-461.
Preda, C. 1980, Pond histrian descoperit în satul Istria (jud. Constanta), SCN 7, 117-119.
Preda, C. 1998, Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti.
Preda, C. 2003, Descoperiri de monede antice, BSNR 92-97, 146-151, 335-345.
Preda, C., Butoi, N. 1981, Monede descoperite în aşezarea getică de la Sprâncenata (jud. Olt),
Thraco-Dacica 2, 65-71.
Preda, C., Butoi, M. 1986, Geto-dacii din bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprâncenata,
Biblioteca de Arheologie 47, Bucureşti.
Preda, C., Nubar, H. 1973, Histria III. Descoperiri monetare 1914-1970, Bucureşti.
Price, M. J. 1983, Thoughts on the beginnings of coinage, în Brooke, C.N.L., Stewart,
B.H.I.H., Pollard, J.G., Volk, T.R. (eds.), Studies in Numismatic Method,
Cambridge, London, New York, Melbourne, Sydney, 1-10.
Rachet, G. 1998, Dicţionar de Civilizaţie Greacă, Bucureşti.
Rebuffat, F. 1996, La monnaie dans lÀntiquité, Paris.
Le Rider, G. 1975, Contramarques et surfrappes dans lÀntiquité grecque, în Dentzer, J.M.,
Gauthier, Ph., Hackens, T. (eds.), Études dàrchéologie classique IV.
Numismatique Antique. Problèmes et Méthodes, Actes du colloque organisé à
Nancy du 27 septembre au 2 octobre 1971 par lÙniversité de Nancy et
lÙniversité Catholique de Louvain, Nancy-Louvain, 27-56.
Rusyaeva, A. S., Vinogradov, J. G. 2000, Apolon Ietros, Herrscher von Istros, in Olbia, în Avram,
Al., Babeş, M. (eds.), Civilisation grecque et cultures antiques périphériques,
Hommages à Petre Alexandrescu à son 70e anniversaire, Bucureşti, 229-234.
Ruzicka, L. 1917, Inedita aus Moesia Inferior, NZ 50, 73-173.
Ruzicka, L. 1928, Inedita aus Moesia Inferior, Vjesnik Hrvatskoga Arheološkoga Društva 15,
Zagreb, 225-248.
Seaby, H. A. 1966, Greek Coins and their values2, London.
Seyring, H. 1966, Monnaies contremarquée en Syrie, Antiquités Syriennes 6, 1-11.
Seyring, H. 1968, Monnaie hellénistique de Byzance et de Calcedoine, în Kraay, C.M., Jenkins,
G. K. (eds.), Essays in Greek coinage presented to Stanley Robinson, Oxford,
185-192.
Stoian, I. 1960, În legătură cu eponimatul la Tomis, SCIV 11, 2, 303-321.
Stolba, V. F. 2005, Fish and Money: Numismatic evidence for Black Sea Fishing, BSS 2, 115-132.
Sutzu, M. C. 1913, Monete inedite din oraşele noastre pontice (Tomis, Kallatis, Istros),
ARMSI, 35, 362-385.
Sutzu, M. C. 1915, Ponduri şi monede inedite din oraşele noastre pontice, BSNR 12, 26, 157-171.
Ştefan, Al. 1994, Apollon, în Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, I, A-C,
Bucureşti, 80.
Talmaţchi, G. 2001, Contribuţii privind circulaţia monetară dobrogeană în secolele VI-I
a.Chr., AUDC 4, 120-145.
Talmaţchi, G. 2002-2003, Descoperiri premonetare şi monetare în Dobrogea (sec. VI-I
a.Chr.), Pontica 35-36, 357-394.
Talmaţchi, G. 2003a, Monede autonome histriene, tomitane şi callatiene descoperite în

Dobrogea, ArhMold 23-24, 183-197.
Talmaţchi, G. 2003b, Descoperiri monetare autonome la Histria, Peuce, S.N. 1 (XIV), 267-282.
Talmaţchi, G. 2003-2005, Monede autonome greceşti şi macedonene descoperite în aşezarea
greco-autohtonă de la Adâncata-Floriile (com. Aliman, jud. Constanţa), CN 9-11,
19-24.
Talmaţchi, G. 2007, Fedeşti, comm. de Şuletea, dép. de Vaslui; 1976, în Butnariu, V. (coord.),
Corpus Nummorum Moldaviae III, Monnaies et Parures du Musée
départamental „Ştefan cel Mare” de Vaslui, Iaşi, 3-15.
Topalov, S. 2001, Contributions to the study of the coinage and history in the lands of Eastern
Thrace from the end of the 4th c. B.C. to the end of the 3rd c. B.C., Sofia.
Vernant, J. P. 1995, Mit şi gândire în Grecia Antică. Studii de psihologie istorică, Bucureşti.
Vinogradov, J. G. 1997, Pontische Studien. Kleine Schriften zur Geschichte und Epigraphik
des Schwarzmeerraumes, Mainz.
Gabriel Talmaţchi
Muzeul de Istorie Naţională
şi Arheologie Constanţa
Str. Piaţa Ovidiu, nr. 12
900745, Constanţa
Tel. 0241-618763
gtalmatchi@yahoo.com
O APLICĂ CU CHIPUL MEDUSEI DESCOPERITĂ LA CELIC-DERE
Gavrilă Simion
Résumé : L’auteur décrit l’aspect d’une applique de bronze avec le visage de la Méduse, une
découverte fortuite sur le versant du Nord du cimetière de la Monastère du Celic-Dere. Du point de vue
artistique, l’auteur la classifie comme une œuvre de série qui a sert comme pièce d’ornement, qui se fixait
par l’intermédiaire de deux petits clous sur les parois de n’importe quel type d’objet. Elle a été datée
dans les IIe-IIIe siècles ap. J.-C.
Mots clef: epoque romaine, visage Medusa, piece d’ornament
Cuvinte cheie : epoca romană, aplică Medusa, piesă ornament
Versanţii Celicului oferă pentru arheologi un adevărat câmp de surprize, atât pentru
preistoricieni, cât şi pentru cei ce lucrează în perioada clasicismului roman1.
Descoperirea ce o prezentăm în rândurile următoare constituie semnalul şi izvorul unui
nou sit arheologic care se situează pe versantul din nordul cimitirului Mânăstirii Celic-Dere.
Este vorba de o descoperire fortuită romană, încredinţată de maica Aglăiţa muzeului tulcean pe
5 noiembrie 2006. Mulţumirile noastre, transmise ei şi pe această cale, constituie singura formă
de recompensă pentru descoperirea făcută şi mai ales pentru gestul său. Acum, obiectul
respectiv este în inventarul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Tulcea, la nr. 47376.
Piesa în discuţie este o aplică din bronz (Fig. 1), cu dimensiunile de 6 × 5,6 cm, desprinsă
încă din antichitate de acel suport pentru care a fost creată. Ea a putut servi ca decor la o serie de
elemente de mobilier, cum sunt tăbliile de la paturi, terminaţiile cârligelor de la cuiere, decor la un
car (poate de luptă) sau, pur şi simplu, element decorativ la vestitele casete de obiecte personale.
Pentru fixare a fost prevăzută cu două mici orificii, cu diametru de 0,2 cm, realizate în zona
inferioară a pletelor coafurii ce cad de o parte şi de alta a feţei figurinei. Într-unul din orificii se mai
păstrează încă fragmentul de cuişor ce a servit la fixarea aplicei pe suportul ei.
Privită din punct de vedere artistic, figura Medusei de la Celic-Dere are înfăţişarea unei
femei cu faţa bucălată, buzele cărnoase, senzuale, nasul plat, puţin acvilin, iar ochii au fost
realizaţi prin două concavităţi, gravate ca două mici cratere. Este o formă artistică ce exprimă
durere şi suferinţă. Buclele coafurii acoperă o parte din frunte, fapt ce-i micşorează din lăţime
şi-i favorizează înfăţişarea unei expresii dure, răutăcioase. Ele se prelungesc în părţi ca două
plete, împletite regulat pe aproape toată lungimea lor, cu excepţia capetelor care, în partea
dreaptă se subţiază şi se dublează, pe când la capătul din stânga obrazului, se îngroaşă şi se
desfac, devenind duble. Această imagine a permis interpretarea că bucla respectivă, ce are
formă continuă, poate fi considerată ca fiind alcătuită din doi şerpi care au trupurile încolăcite,
iar cozile şi capetele desprinse.
Din punct de vedere tehnic, coafura din jurul capului s-a realizat în acelaşi proces de
turnare, prin alcătuirea unei bande în relief, arcuită deasupra capului şi uşor bombată pe toată
lungimea. Pe suprafaţa ei a fost gravat un şir de caneluri oblice, la distanţe şi adâncimi
regulate, cu excepţia capetelor care în dreapta se înteţesc, iar în stânga se adâncesc, sugerând,
aşa cum am presupus, forma cozilor şi a capetelor de şerpi.
1
Simion 2003, 213-216.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 183 - 186

184 GAVRILĂ SIMION
Pe creştetul capului, deasupra acestor bucle ale coafurii, artistul a realizat o diademă cu
un aspect simplu, nedecorată, ce aureolează chipul acestei divinităţi a răului şi spaimei.
Spatele piesei este concav pe toată suprafaţa, având marginile din zona superioară a capului
uşor evidenţiate în afară, pentru ca, atunci când piesa este fixată pe suportul ei, să se obţină o
înclinare a privirii către pardoseală, expresie a formei de supunere, plecăciune, regret şi tristeţe.
În ceea ce priveşte conservarea piesei, timpul i-a dat o patină verzui-roşcată care s-a
îngroşat şi în contact cu aerul a făcut posibilă apariţia, pe alocuri, a oxizilor verzui de cupru,
declanşând un proces de atac şi exfoliere, reuşind astfel să pătrundă în unele puncte pe
suprafaţa bronzului, până la culoarea roşcată a miezului.
Aşa după cum am afirmat, figurina de bronz de la Celic-Dere este o componentă de la
un obiect de import, adică din afara regiunii noastre. Astfel de aplice cu chipul lui Dionysos
sau de Menadă, au mai fost descoperite în aceleaşi condiţii fortuite şi la Noviodunum, ca şi la
Aegyssus2, precum şi în alte centre romane din România, cu precizarea totuşi că cele cu chipul
Medusei se găsesc foarte rar. Pe teritoriul României se mai cunosc doar câteva astfel de
descoperiri: una la Drobeta-Turnu Severin, sub formă de medalion3, apoi la Tibiscum, unde
este reprezentată pe un ataş de toartă de la un vas4. Ne sunt de asemenea cunoscute şi alte patru
descoperiri. La cetatea dacică de la Piatra Craivii este reprezentată pe un ataş de situlă5. Chipul
acestei Meduse este încadrat într-o ramă romboidală şi are prevăzut deasupra tâmplelor două
aripioare. I s-au stabilit analogii cu descoperirile de la Trier şi a fost datată în perioada dintre
sec. II a.Chr. – sec. I p.Chr.6. Alte două piese asemănătoare sub aspect artistic se înregistrează
mai întâi pe o piesă de harnaşament, descoperită în castrul roman de la Buciumi şi pe un
medalion de plumb7. Cea mai importantă este o aplică de bronz aurit, descoperită prin săpături
arheologice organizate în 1973 la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Fig. 3) şi a fost apreciată ca
fiind o piesă creată cu scop ornamental, o aplică pentru decorarea unei piese de mobilier sau,
pur şi simplu, pentru interiorul unei încăperi8.
O altă piesă identică, tot sub formă de aplică, se păstrează la Narodni Muzei din
Požarevac9.
Reprezentări ale Gorgonei Medusa sunt cunoscute în toată lumea greco-romană
europeană10 şi, în aceeaşi măsură, le găsim şi în provinciile romane din Africa11, faţă de care
piesa noastră, indiferent de utilitatea pentru care a fost creată, ajunge cu unele exemplificări
până la identitate.
De fapt, ca şi în alte reprezentări figurale de serie, cum este şi cazul piesei în discuţie,
după maniera artistică în care a fost creată, proporţiile pe care artistul le respectă şi mai ales
ideologia iconografică pe care o reprezintă, aplica cu chipul Medusei descoperită la Celic-Dere
constituie una din formele de exprimare ale artei oficiale romane la care aceasta a ajuns în sec.
2
Simion 1988, 365-379, pl. 4 /7-9.
3
Pop 1978, 138, fig. 6.
4
Bona, Rogazen, Pop 1985-1986, 538, fig. 2.
5
Alicu, Rusu 1971, 95-96.
6
Alicu, Rusu 1971, 96.
7
Alicu, Rusu 1971, 96-97.
8
Alicu, Rusu 1971, 96-97.
9
Popovič et alli 1969, 111, nr. 171, fig. 171.
10
Ridder 1913, 195, passim; Ménzel 1966a, 101, nr. 255; 102, nr. 253, pl. 75; Ménzel 1966b, 183, nr. 234.
11
Boube-Piccot 1975, 102, pl. 36; 226-230, pl. 161-165; 313 şi urm., pl. 254-255.
O aplică cu chipul Medusei descoperită la Celic-Dere 185
II-III p.Chr. Este perioada filoelenă când, mitologia grecească ajunge victorioasă şi dominantă
în întregul Imperiu Roman, când acţiunile legendare ale acesteia sunt preluate şi concretizate
oficial prin ideologia noii arte a imperiului. În toate cazurile pe care le cunoaştem şi la care am
făcut trimitere, această gorgonă, care este cea mai mediatizată de altfel, nu ne mai apare într-o
înfăţişare hidoasă şi atât de înfricoşătoare, ca numai la vederea ei muritorul de rând să devină
stană de piatră, sau ca monstrul, ce venea să o devoreze pe Andromeda, să împietrească imediat
când Perseus i-a arătat capul Medusei. Se poate ca în acea perioadă nici sângele Medusei,
strâns de Perseus, să nu mai fi fost folosit ca otravă pentru a ucide, ci, după cum spune aceeaşi
legendă, ca leac tămăduitor. Chiar şi Perseus, eroul ce trebuia să o omoare în locul unde
gorgona dormea, a fost condus – spune legenda – de către Hermes şi Athena, cu ajutorul
oglinzii unui scut, de aici şi istoria împodobirii scutului zeiţei Athena cu chipul Medusei şi
figura calului înaripat – Pegasus.
Nici chiar tradiţionala ei coafură nu mai este realizată ca în perioada arhaică, într-o
formă deformată şi înspăimântătoare, dezordonată, în care se încolăcea un număr impresionant
de şerpi. Într-o perioadă ulterioară arhaicului târziu şi începutului clasicismului grecesc (sec. V
a.Chr.) figura Medusei ne apare într-o manieră cu trăsături frumoase (Fig. 2), deşi coafura este
tot aşa de bogată în onduleuri în care stau încolăciţi o serie de şerpi, aşa cum de altfel a fost
redată pe capetele a două palmete de la toartele unei amfore de bronz descoperită în
Macedonia12. Aceasta este imaginea clasică a Medusei la care acum, în perioada romană, şerpii
din păr sunt înlocuiţi cu onduleuri ale buclelor unei coafuri mai mult sau mai puţin bogate, ori
doar aranjate într-o formă cât de cât ordonat, din care la unele exemplare se desprind şi se
ramifică două aripioare (Fig. 3). Ea ne apare acum sub forma unor aplice cu funcţii decorative,
cu o înfăţişare figurală acceptată de societate fără a mai trezi spaimă şi groază, acestea
rămânând doar în conţinutul legendei13.
Bibliografie
Traianus Conditor Daciae, Catalogul Muzeului Naţional de Istorie, 1999, Bucureşti.
Alicu, D., Rusu, A. 1971, Câteva reprezentări ale Gorgonei Medusa în Dacia Intracarpatică,
ActaMN 11, 93-101.
Balaci, A. 1966, Mic dicţionar mitologic greco-roman, Bucureşti.
Baube-Piccot, C. 1975, Les bronzes antiques du Maroc, II. Le mobilier, texte set planches,
Rabat.
Bona, P., Rogozen, P., Pop, C. 1985-1986, Noi piese figurate descoperite la Tibiscum,
ActaMN 22-23, 537-540.
Comstock, M., Vermeule, C. 1971, Greek. Etrusca net Roman Bronzes in the Museum of Fine
Arts Boston, Boston.
Giuliano, A. 1960, Enciclopedia dell’arte antica, classica e orientale, III, Roma.
Menzel, H. 1966a, Die antiken Bronzen im Römisch-Germanischen Museum Köln, Köln.
Menzel, H. 1966b, Die römischen Bronzen aus Deutschland, II, Trier, Mainz.
Pop, C. 1978, Statui imperiale de bronz în Dacia romană, ActaMN 15, 135-165.
12
Comstock, Vermurele 1971, 300, fig. 426.
13
Giuliano 1960, 582 şi urm.; Balaci 1966, 165 şi urm.
186 GAVRILĂ SIMION
Popovič, Lj.B., Mano-Zisi, D., Veličkovič, M., Jeličič, B. 1969, Antička Bronza u Jugoslaviji,
Beograd.
Ridder, A. de 1913-1915, Bronzes antique de Louvre, I - II, Paris.
Simion, G. 1988, Les bronzes figurés romains trouvés dans la région du Bas-Danube et la
question de leur origine, în Griechische nad römische Statuetten und
Grossbronzen, Akten der 9. Tagung über antike Bronzen 21. – 25. Aprilie 1986
in Wien, Viena, 365-379.
Simion, G. 2003, Cercetările de pe Valea Celicului, în Culturi antice în zona Gurilor Dunării,
I. Preistorie şi protoistorie, BiblIP-A 5, 213-216.
Fig. 1. Aplica cu chipul Medusei descoperită la Celic-Dere.

Fig. 1. Applique de bronze avec le visage de la Méduse découverte à Celic-Dere.
Fig. 2. Toarte de amforă de bronz cu Fig. 3. Aplică decorativă de bronz aurit

chipul Medusei (sec. V a.Chr.) (Sarmizegetusa) (după Catalogul MNIR
(după Comstock, Vermeule 1971). Traianus Conditor Daciae).
Fig. 2. Anses d’amphore de bronze avec avec Fig. 3. Applique décoratif de bronze doré
le visage de la Méduse (le Ve siècles av. J.-C.) (Sarmizegetusa) (après Catalogul MNIR
(après Comstock, Vermeule 1971). Traianus Conditor Daciae).
EDIFICIILE PUBLICE DIN AŞEZAREA RURALĂ ROMANĂ
DE LA TELIŢA–AMZA, JUD. TULCEA*
Victor H. Baumann
Résumé: Ce qui met en évidence le caractère publique des édifices ci-dessus présentes ce sont les
constructions réalisées entre le IIe et le IIIe siècles ap. J.-C. qui se sont maintenues tout au long du IVe
siècle, même si elles ont souffert de modifications qui ont changé parfois leur fonctionnalité initiale. Deux
sont les édifices publics avec un caractère religieux (la basilique chrétienne et le sanctuaire païen), les
autres sont édifices publics civils (h o r r e u m e t a u d i t o r i u m ) et chacun à son tour exprime une
conception architectonique originale. A la différence d’édifices publics, les habitations de l’époque
romaine ancienne commencent à disparaître, au cours de IVe siècle celles-ci étant généralement bâti à la
surface du sol. Dans la même période l’établissement d’Amza commence à ressembler à un village avec
des habitations disperses sur une large surface de terrain. Conformément à la définition que V. Parvan
l’a donnée à ce type d’établissement il s’agirait d’un dérivé du p a g u s de l’époque romain ancien.
L’image du village de la Valée d’Amza met en évidence le phénomène de stratification sociale passé aussi
au milieu des communautés indigènes. L’architecture des édifices publiques du milieu rural (IIIe – IVe
siècles ap. J.- C.) est un réflexe des activités complexes qui se déroulaient dans le territoire de la cité de
Noviodunum et un élément palpable et incontestable de la continuité dans l’établissement Teliţa –Amza.
Après l’auteur, l’investigation des édifices publics civils et religieux présente un intérêt à part
pour le site de la vallée d’Amza qui se relève comme un centre culturel et administratif pour les
communautés de p a g a n i et fermiers des alentours et explique la présence ici d’une paroisse
chrétienne rurale et du sanctuaire païen dans le même endroit et le même temps.
Mots clef: Teliţa–Valée d’Amza l’édifices publiques, romanisation, v i c i , p a g u s , fermes
rurales, territoire noviodunens (de Noviodunum), édifice basilical, paroisses rurales.
Cuvinte cheie: Teliţa–Valea Amzei, edificii publice, romanizare, v i c i , p a g u s , ferme rurale,
teritoriu noviodunens, edificiu bazilical, parohii rurale.
0.0. Se împlinesc două decenii de la primele săpături arheologice din punctul numit Valea
Amzei, de lângă localitatea Teliţa din judeţul Tulcea. Începute în anul 1987, cercetările de la
Amza s-au desfăşurat pe parcursul a trei campanii arheologice (1987, 1988 şi 2000). Acestea au
evidenţiat o întinsă aşezare autohtonă aflată, în cursul secolelor I-IV p.Chr., într-un intens proces
de romanizare1. De reţinut că suprafaţa de împrăştiere a materialului arheologic cuprinde 45
hectare de teren arabil. Cercetările arheologice au relevat creşterea ariei locuite în cursul secolelor
III şi IV p.Chr. de la 14 ha la 42 ha (Pl. I). Această creştere spectaculoasă a suprafeţei intravilane2
avea la bază un ansamblu de fenomene de natură social-economică, politică şi culturală care
reflecta o nouă concepţie în modul de organizare administrativ-teritorială a satelor autohtone
romanizate. Până în secolul al III-lea, ponderea locuinţelor semiîngropate şi a bordeielor cu
*
Comunicare susţinută în iulie 2007, la Ploieşti, cu ocazia Sesiunii ştiinţifice a Muzeului Judeţean de
Istorie şi Arheologie Prahova.
1
Aceste cercetări au avut un caracter de salvare şi s-au desfăşurat pe parcursul a trei campanii de
săpături arheologice, în anii 1987, 1988 şi 2000. Rezultatele au fost publicate în anii 1995 şi 2003;
vezi, în acest sens, Baumann 1995, 13-120 şi Baumann 2003, 155-232.
2
Baumann 2003, 165-167, cu notele 37, 40, 46.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 187 - 204

188 VICTOR H. BAUMANN
adâncime medie, grupate la intervale regulate, de aproximativ 50 m, este evidentă3. În acest

context tradiţional şi anahoretic, prezenţa unui ansamblu de locuire de mari dimensiuni4, a unei
diplome militare şi a ceramicii de lux, evidenţiază o puternică influenţă romană datorată, foarte
probabil, pătrunderii timpurii a elementelor etno-culturale romane în satul de pe Valea Amzei5. În
secolul al IV-lea predominau locuinţele de suprafaţă, majoritatea monocelulare, diferite ca
proporţii şi tehnici constructive, dar apare şi bordeiul prevăzut cu vatră portabilă. Casele cu
temelii superficiale sunt realizate din chirpici sau paiantă, au acoperişuri uşoare, dar nu numai;
aspectul lor pare a fi al unor cabane sezoniere sau, mai degrabă, a unor anexe, dependinţe ale
clădirilor din vecinătate, construite pe temelii profunde din piatră, cu elevaţii din cărămizi legate
cu mortar şi cu acoperişuri cu ţigle şi olane. Gruparea acestor ansambluri de locuire la intervale
mari, neregulate, cuprinse între 70 m şi 110 m, pe o suprafaţă întinsă de teren, evidenţiază acea
restructurare a spaţiului locuibil din satele autohtone cu populaţie romanizată, mai apropiată de
condiţia economică şi de poziţia socială a celor care suportau plata impozitelor către stat, prin
noul sistem de impozitare introdus în vremea Tetrarhiei, denumit iugatio-capitatio6.
l.0. Putem afirma, aşadar, că cercetările arheologice de pe valea Amzei aduc argumente
în favoarea tezei conform căreia, aşezările rurale ale indigenilor, în primele secole de stăpânire
romană, nu erau concepute după modele urbane, precum şi vici-i romani, ci continuau tradiţia
satelor din epoca latène-getică7. Situată în zona limes-ului dunărean, aşezarea de la Amza era
dependentă de cetatea Noviodunum, comunitatea fiind supusă regimului de adtributio. Sătenii
au statut de peregrini, locuiesc într-o aşezare deschisă, fără drept de cetate8. Autonomia lor
administrativă este limitată la dreptul de a-şi alege magistraţii, iar cea economică, la dreptul de
a practica comerţul9. Deţin terenuri în afara zonei împrejmuite cadastral, locuri nearpentate
oficial (extra clusa loca sau loca relicta), trecute în rândul subsecivelor10.
Ca şi la Teliţa, aceste aspecte trebuie să fi fost valabile pentru majoritatea satelor
indigene, cel puţin în cazul celor investigate în sudul Dobrogei, la Bugeac–Valea lui Marinciu,
lângă Durostorum11 şi în nordul Dobrogei, la Frecăţei12 şi Revărsarea–Cotul Tichileşti13 din
3
Baumann 2004, 107-119.
4
Baumann 1995, 23-25, fig. 5/a.
5
Descoperirea fragmentelor din diploma militară a marinarului Caius Iulius din flota dunăreană, lăsat
la vatră în vremea împăratului Hadrian, demonstrează prezenţa de facto a unei familii romanizate în
satul indigen de pe valea Amzei (vezi Baumann 2003a, 169). În legătură cu prezenţa veteranilor în
satele romane din Dobrogea vezi Suceveanu 1998, 40; Bărbulescu 2001, 143.
6
Sistemul iugatio-capitatio avea la bază „perceperea regulată – în funcţie de terenuri şi oameni – a
unui impozit în natură” (Suceveanu 1998, 108). Acest impozit, denumit capitatio humana era de fapt,
aşa cum de altfel precizează şi Seston, o annona militaris reformată, impozit mai mult în natură,
stabilit după numărul de jugăre de pământ pe care îl putea cultiva un cap de familie pentru întreţinerea
întregii familii (Seston 1946, 274).
7
Pe bună dreptate, Suceveanu 1998, 169) atrage atenţia asupra riscului de a se confunda multe aşezări
rurale cu „aşa numiţii vici (canabarum)” concepuţi după model urban.
8
Suceveanu 1998, 111-112.
9
Suceveanu 1998, 112.
10
Frontinus, 9, 4 Th = Frontin, L’oevre gromatique, Luxembourg, 2000 – cf. Chouquer, Favory, 2006,
cu o excelentă traducere şi cuvânt introductiv al colegului Marius Alexianu. În Cadastrul de la
Arausio, aceste locuri sunt denumite „terenuri mărginaşe” – cf. Piganiol 1962, 53-62.
11
Scorpan 1969, 43-79.
12
Baumann 1991, 109-116.
Edificiile publice din aşezarea rurală romană de la Teliţa–Amza, jud. Tulcea 189
teritoriul noviodunens, la Sarichioi–Sărătura14, în teritoriul argamens. Evoluţia lor este, însă

diferită, de la caz la caz. La Bugeac–Valea lui Marinciu şi la Revărsarea–Cotul Tichileşti,
satele dispar spre sfârşitul secolului al II-lea, nu atât datorită distrugerilor provocate de invazia
costobocilor care, evident, a pustiit teritoriile din apropierea Dunării15, cât mai ales neputinţei
comunităţilor locale de a se menţine, în condiţiile unui regim al proprietăţii defavorizant pentru
autohtoni, hrana acestora fiind procurată în principal de pe terenul limitat din vatra satului16.
Rămân satele care s-au integrat mai rapid şi mai temeinic în circuitul de valori al lumii romane,
în special în economia teritoriului şi, implicit, a provinciei de la Dunărea de Jos, şi unde s-au
găsit soluţii de redresare şi de relansare economică, alături şi în paralel cu fermele rurale din
vecinătate. Prin aceasta, epoca Severilor se relevă, atât axiomatic cât şi arheologic, ca o
perioadă de reviriment în evoluţia acestor aşezăminte rurale. Pe Valea Amzei, în extremitatea
de nord a aşezării, la sfârşitul secolului al II-lea, funcţionau cuptoare romane de mari
dimensiuni (Pl. II), destinate arderii materialelor de construcţie, reflectând din partea
comunităţii locale necesităţi sporite de materiale ceramice, într-o perioadă intens
constructivă17. În aceeaşi perioadă, pentru prevenirea recoltelor slabe din anii secetoşi, este
construită, de către şi în folosul întregii comunităţi, clădirea unui horreum, gen de construcţie
destinată depozitării cerealelor şi a altor produse alimentare18. Şi, ca dovadă a intensităţii
procesului de romanizare a comunităţii de pe Valea Amzei, este edificat un sanctuar destinat
cultului eroilor mântuitori şi ocrotitori ai satelor19, Cavalerului Trac şi lui Hercules, fenomen
care reflectă grefarea unor noi concepţii religioase pe fondul intim, afectiv al autohtonilor20.
2.0. Este relevantă cercetarea arheologică, în această direcţie ? Răspunsul este afirmativ,
în măsura în care putem raporta această cercetare la interesantul segment, încă insuficient
cunoscut, al arhitecturii edificiilor publice din mediul rural al secolelor III şi IV p.Chr., reflex
13
Baumann 1995, 227-268.
14
Baumann 1995, 174-226.
15
Vezi, în acest sens, situaţia villae-lor rustice din zona localităţii Niculiţel (Capaclia şi Niculiţel-nord)
– Baumann 1983, 94 şi 106 – dar şi nivelul de distrugeri de la sfârşitul secolului II p.Chr care
marchează, în aşezarea de pe valea Amzei, trecerea de la prima la cea de-a doua fază constructivă –
Baumann 1995, 27, 28, 38.
16
În condiţiile geo-climatice ale Dobrogei şi ale agro-tehnologiei antice, recoltele obţinute nu
satisfăceau nevoile de hrană ale sătenilor.
17
Camera inferioară a unei astfel de instalaţii a fost cercetată arheologic în anul 1987 (Baumann 1995,
38). Amenajarea acesteia, element fundamental în studierea cuptorului (Duhamel 1978-1979, 64-68;
Henning 1977, 190-193; Swan 1984, 78, fig. 19, 120-122, 128-129), ne-a permis încadrarea lui în
categoria celor cu sistem radial de canale legate de un canal central care traversează longitudinal
întregul focar şi se prelungeşte apoi în canalul de alimentare. De notat că acest tip de cuptor, răspândit
în toată lumea romană, este şi cel mai monumental. Fiind folosit pentru arderea materialelor ceramice
necesare construcţiilor romane, reprezintă forma clasică a cuptorului roman destinat unui asemenea
scop (Floca, Ferenczi, Mărghitan 1978, 76).
18
Duval, Popovič 1977, 72.
19
Baumann 1991, 117-144. Descoperirile de pe valea Teliţei relevă că venerarea Eroului, în ipostaza de
ocrotitor şi mântuitor, a continuat să persiste şi în secolul al IV-lea p.Chr.
20
Vechilor credinţe ale geţilor, legate de cultul străbunilor, al sufletelor nemuritoare, li s-a adăugat
conceptul religios al mântuirii. În condiţiile pătrunderii timpurii a ideilor paleocreştine, noile
concepţii eschatologice pregătesc comunitatea sătească de pe valea Amzei pentru marele salt în
spiritualitatea creştină a secolului al IV-lea (Baumann 2003a, 171-173).
al unor activităţi complexe care se derulau în teritoriul noviodunens, element palpabil şi

incontestabil de continuitate în aşezarea de la Amza.
Trei din cele patru edificii publice descoperite prezintă două faze constructive, încadrate
cronologic în sec. III şi în sec. IV p.Chr., cea de-a doua fază fiind o reamenajare sau o restructurare a
spaţiilor construite anterior. Două sunt edificii publice cu caracter religios, celelalte două sunt
edificii publice civile, fiecare dintre ele exprimând o concepţie arhitectonică originală.
a) Clădirea horreum-ului (Pl. III) are formă dreptunghiulară, cu ziduri masive, de 0,85
m grosime, realizate în tehnica opus incertum, din piatră locală (calcar cenuşiu de Guttenstein)
încastrată în mortar alb de var. În zonele denivelate, zidurile sunt sprijinite de contraforţi: doi la
vest, patru pe latura de nord şi şase pe cea răsăriteană. Iniţial, datorită destinaţiei sale, piesa
principală o constituia hala centrală, rectangulară, de aproximativ 125 mp (13,00 m lungime ×
9,60 m lăţime) cu doi piloni dreptunghiulari (l × 0,85 m) poziţionaţi pe axul său longitudinal, la
intervale egale, de 4 m, faţă de laturile de nord şi de sud şi la 5 m unul faţă de celălalt. Edificiul
prezenta două intrări: la nord, pe direcţia pilonilor centrali, şi la sud-est, probabil intrarea
principală. Toate zidurile erau „ţesute”, demonstrând aceeaşi fază constructivă (Pl. IV/A). Este
evidentă includerea edificiului de la Amza în tipul de horreum – hală mare, rectangulară,
compartimentată în două travee de un şir median de piloni, cele mai bune analogii fiind
întâlnite în villa rustica Montana-2 de lângă Mihailovgrad unde, unul din cele trei horrea
cercetate de Alexandrov21 este prevăzut cu un şir median alcătuit din patru piloni. Remarcam
şi cu un alt prilej, asemănarea edificiului de la Amza cu horreum-ul “B” de la Sirmium,
cercetat de Duval şi Popovič22 şi explicaţia autorilor asupra acestor structuri prezente în toate
mediile romane, aceea de folosinţă pentru diferite produse alimentare. Deosebirea dintre cele
trei edificii se referă la dimensiunile reduse ale horreum-ului de la Amza, faţă de cele din
mediul urban de la Sirmium, sau de cel la Montana-2, care aparţinea unui mare proprietar.
La începutul secolului al IV-lea, clădirea suferă intervenţii care-i modifică aspectul
interior, dar şi pe cel exterior (Pl. IVB). În spaţiul interior se renunţă la pilonii mediani care sunt
acoperiţi cu un strat gros de pământ galben de nivelare; în zona centrală a halei sunt amplasate
două ziduri transversale, creându-se astfel un coridor central de 2 m lăţime, cu acces la nord şi la
sud prin intrări largi, de aproximativ 1,45 m (= 5 pedes). La sud se putea comunica cu o curte
interioară, probabil cu portic la faţadă, creată de laturile de est şi de vest ale vechiului horreum. În
prelungirea spre vest a laturii sudice a coridorului, edificiul este extins cu o încăpere rectangulară
de aproximativ 3 m lăţime. Pe mijlocul încăperii, doi pilaştri situaţi pe laturile de est şi de vest, o
împart în două, creând o trecere largă de aproximativ 1,80 m. O intrare situată la NE realizează
accesul în spaţiul cel mai important al edificiului, o încăpere rectangulară spaţioasă, largă de
aproximativ 5,80 m şi lungă de 9,60 m, deschisă la NV şi la SV. Nu cunoaştem funcţionalitatea
edificiului în noua sa înfăţişare, cu toate că excludem aposteriori, aşa cum am făcut şi cu prilejul
publicării rezultatelor săpăturii arheologice, apartenenţa sa la un spaţiu de locuit. Se pare însă că,
menţinerea horreum-ului, concepţie şi creaţie a unei obşti comunitare, nu mai corespundea unei
societăţi puternic stratificate ca aceea pe care o întrezărim în secolul al IV-lea pe valea Amzei.
b) În vecinătatea răsăriteană a horreum-ului funcţionase în secolele II-III p.Chr. un
atelier meşteşugăresc, într-o clădire rectangulară cu latura de vest absidată23 şi cu două intrări
21
Alexandrov 1980, 26, fig.10.
22
Duval, Popovič 1977, 72.
23
Baumann 1995, 27.
pe latura lungă, de sud, a edificiului (Pl. V). Interiorul construcţiei era compartimentat prin
pereţi transversali în care erau practicate şi trecerile dintre încăperi. Un singur perete interior
era situat în zona centrală, pe axul longitudinal al clădirii. Aceasta avea o suprafaţă construită
de aprox. 112 mp şi dispunea de cinci încăperi largi de 5,40 m, cu lungimi variabile, cele mai
mari aflându-se la vest – cea absidată, şi la est, de formă patrulateră. Aspectul general al
edificiului, compartimentarea sa interioară, cu spaţii largi destinate probabil unor activităţi
economice, prezenţa unei instalaţii de foc în zona absidei şi a unui canal de scurgere a apei
menajere la aproximativ 3 m SV (Pl. VI), argumentează prezenţa unui atelier de prelucrare a
unor obiecte, despre care nu deţinem informaţii, deoarece intervenţiile ulterioare au distrus,
aproape în totalitate, nivelurile primei faze de funcţionare.
În prima jumătate a secolului al IV-lea p.Chr., vechea structură a clădirii a fost regândită
pentru a folosi necesităţilor liturgice ale cultului creştin (Pl. VII). Jumătatea vestică, absidată, a
fost nivelată, realizându-se un spaţios presbyterium, al cărui nivel a fost ridicat cu 0,40 m
deasupra nivelului general al edificiului. A fost modificată poziţia intrărilor, poziţionate acum pe
axul edificiului. Pe latura de sud a fost adosată o construcţie dreptunghiulară de 2,50 m lăţime, cu
două încăperi care flancau din dreptul altarului, plasat la baza arcului absidal, întregul
presbyterium. În partea răsăriteană, un coridor lung şi foarte probabil porticat, asemănător
pridvorului din arhitectura tradiţională24, era destinat intrărilor în acest original edificiu
bazilical25, spre vest în spaţiile rezervate clerului şi spre nord, în cele rezervate credincioşilor26.
Suprafaţa totală ocupată de edificiul creştin era de 213,80 mp27. Prezenţa acestei bazilici
paleocreştine la Teliţa–Amza, încă din prima jumătate a secolului, evidenţiază constituirea unei
parohii rurale, destinată răspândirii ideilor creştine în rândul pagani-lor romanizaţi care continuau
să păstreze, în acelaşi timp şi un sanctuar păgân destinat cultului Eroilor28.
c) Este vorba de vestigiile unui edificiu rectangular, cercetat în prima campanie
arheologică, care ocupa iniţial o suprafaţă construită de 215 mp (20 m lungime × 10,75 m
lăţime). Construcţia fusese ridicată pe temelii înalte, groase de 0,60 m, din pietre legate cu
pământ. Interiorul era împărţit în două de un zid longitudinal pe centrul căruia era plasată
trecerea între cele două compartimente (Pl. VIII). Zidul era prevăzut pe latura sa răsăriteană cu
trei pilaştri. Dispunerea acestora exprimă o simetrie prestabilită a spaţiului interior al încăperii
răsăritene (A), lungă şi îngustă de 2,75 m, cu intervale centrale de 2,65 × 2,75 m şi intervale
laterale de 6,00 × 2,75 m, egale două câte două. Lăţimea încăperii apusene (B) respecta
dimensiunea lungimii interspaţiilor laterale, de 6 m, din încăperea A. În zona centrală se
păstrau urmele unei vetre deschise. În spaţiul intrării au fost descoperite două fragmente care
au întregit o statuetă reprezentându-l pe Hercules şi un fragment de plăcuţă votivă cu Cavalerul
Trac. Pe centrul laturii de sud a încăperii A se afla o platformă patrulateră, cu latura de 0,75 m,
24
Vlăduţiu 1973, 159-160.
25
În villa Montana-2, de la Mihailovgrad, există o situaţie asemănătoare. Acolo, bazilica a fost realizată
prin reamenajarea unei clădiri de locuit şi prezintă intrări laterale pe latura de sud – cf. Alexandrov
1980, 39-42, fig. 14-15. Bazilica de la Teliţa-Amza poate fi raportată la tipul sirian, cu o singură navă
şi cu intrarea laterală printr-un coridor porticat – vezi Tchalenko 1953, pl. 13/ 6 şi 7.
26
Iniţiaţii, care fuseseră botezaţi, desemnaţi prin termenul grecesc christianoi (Suceveanu, Barnea 1991, 288).
27
Cifra de 220 mp pe care am folosit-o în lucrările anterioare cu privire la suprafaţa totală a edificiului
bazilical, avea în vedere lăţimea de 9,70 m a unei construcţii de formă dreptunghiulară (Baumann
1995, 33; Baumann 2003b, 170; Baumann 2003c, 44; Baumann 2003a, 174 ).
28
Baumann 2004, 69.
construită din pietre şi acoperită cu fragmente de ţigle şi cărămizi, reprezentând, foarte

probabil, un altar29 (Pl. IX). Toate aceste descoperiri, adăugate proporţiilor şi structurii
conceptuale ale acestui edificiu, evidenţiază o construcţie „ţărănească” destinată celebrării de
către sătenii autohtoni a unor vechi divinităţi populare, identificate sincretistic în cultul eroilor
cu Hercules şi cu Cavalerul Trac30.
În prima jumătate a secolului al IV-lea, edificiul păgân, distrus parţial în condiţii destul
de suspecte, este reamenajat, realizându-se o nouă compartimentare, în urma căreia sunt create
spaţii noi în partea de sud. Este astupată intrarea din zona centrală şi se produce o delimitare,
cu ajutorul unor pereţi transversali ridicaţi direct pe nivelul de călcare, a spaţiilor situate la sud.
Acestea sunt prelungite cu aproximativ 2,60 m, dincolo de limita construcţiei iniţiale. Edificiul
din secolul IV p.Chr. era astfel alcătuit din trei încăperi, din care două la sud şi una la NE. La
NV se afla o curte interioară pavată cu cărămizi. Avea o suprafaţă totală de 247 mp (23 m
lungime × 10,75 m lăţime).
3.0. Ceea ce evidenţiază caracterul public al edificiilor prezentate mai sus, are în vedere
faptul că, aceste construcţii realizate la cumpăna dintre secolele II şi III p.Chr., s-au menţinut şi
în secolul al IV-lea, chiar dacă au suferit modificări care le-au schimbat uneori funcţionalitatea
iniţială. Spre deosebire de aceste edificii publice, locuinţele din epoca romanităţii timpurii
dispar, iar cele din secolul al IV-lea sunt, în general, construite la suprafaţa solului. În secolul
al IV-lea p.Chr., aşezarea de la Amza capătă aspectul unui sat cu gospodării risipite pe o întinsă
suprafaţă de teren. În conformitate cu definiţia dată de V. Pârvan acestui tip de aşezare – “sat
mare, compus din gospodării singuratice, împrăştiate pe o mare întindere de pământ”31, am fi
în faţa unui derivat a pagus-ului din epoca romanităţii timpurii. În epoca Principatului,
locuitorii unei circumscripţii rurale se numeau pagani communes sau compagani, locuiau în
ferme rurale de tip villa rustica şi se grupau în sate romane de tip vicus32. Un astfel de sit,
documentat şi în nordul Dobrogei, în zona comunei Niculiţel, la 10-12 km depărtare de Teliţa –
Amza, era alcătuit din nuclee de locuire de tip villa rustica care gravitau în jurul unui vicus
roman33. Evoluţia satul autohton romanizat de la Amza spre forma de pagus roman s-a datorat
mai multor factori, şi cel mai important a fost concentrarea proprietăţii, cu toate implicaţiile de
natură social-economică care au însoţit şi au urmat acestui fenomen. Arheologic34, avem în
vedere mai ales structura diferită a aşezării romane târzii, cu gospodării situate la intervale
neregulate, probabil deservite de un personal auxiliar compus din două-trei familii /
gospodărie, posibil urmaşe ale familiilor pauperizate în urma „marii crize” a secolului al
III-lea p.Chr. Imaginea satului de pe valea Amzei evidenţiază fenomenul de stratificare socială
29
O descoperire similară a fost făcută în 1984 în complexul meşteşugăresc de pe Valea Morilor, aflat la
aproximativ 3 km SV faţă de aşezarea de la Amza şi contemporan cu aceasta în secolul al IV-lea
p.Chr. (Baumann 1995, 280-283).
30
Cf. Florescu 1980, 181-182; vezi şi consideraţiile lui Sanie 1981, 174-195.
31
Pârvan 1913, 337. Sensul cuvântului pagus a variat în funcţie de ţară şi de epocă, fără a avea peste tot
aceeaşi valoare. Referitor la această problemă vezi Saglio, s.v. Pagus, pagani.
32
Oficial pagus semnifica administrativ o subdiviziune rurală a unui teritoriu urban, iar locuitorii
acesteia, numiţi pagani, formau un grup social, religios, administrativ. Pagus reprezenta un organism
distinct şi viabil, cu divinităţi proprii, cu altare şi monumente, cu patroni-protectori etc.
33
Baumann 1983, 75.
34
Baumann 2003, 161-167.
petrecut şi în lumea comunităţilor indigene, fără alte proiecţii asupra unui eventual latifundiu în
teritoriul cetăţii Noviodunum. Supuşi la plata impozitului capitatio-iugatio, aceşti pagani –
mici posesori de terenuri agricole – vor ajunge să depindă, cu timpul, de protecţia mai marilor
proprietari de pământuri (patrocinium vicorum35), aflaţi şi-n cetatea de pe malul Dunării36. În
sec. al IV-lea însă, în condiţiile unei bune convieţuiri a fermierilor de pe valea Teliţei cu
pagani-i din întinsele aşezări rurale, ca aceea de pe valea Amzei, ideea unor latifundii în aceste
locuri trebuie exclusă.
Descoperirile arheologice demonstrează că, în aşezările rurale de pe valea Teliţei şi din
împrejurimi, economia era axată pe meşteşuguri legate în special de prelucrarea uneltelor din
fier şi a ceramicii, pe creşterea animalelor, pe comerţ şi, mai puţin, pe cultivarea plantelor, fără
să uităm culturile de viţă-de-vie37. Cantitatea mare de monede din perioada cuprinsă între
sfârşitul sec. al III-lea şi ultimul pătrar al sec IV p.Chr., descoperită în aşezarea de la Amza38,
evidenţiază participarea efectivă a acesteia la circuitul economic al teritoriului noviodunens.
Fenomenul este explicabil şi datorită poziţiei strategice a pagus-ului, care facilita importante
schimburi comerciale şi menţinea bunăstarea membrilor comunităţii39.
3.1. O interesantă şi totodată inedită problemă de natură administrativă ni se pune în

faţă, odată cu descoperirea celui de-al patrulea edificiu, notat cu sigla „D”, în campania anului
200040. Aflat în zona de NE a sitului, acest edificiu, singurul dintre cele cercetate la Amza
construit în secolul al IV-lea p.Chr., este de formă patrulateră şi prezintă o arhitectură
echilibrată şi elegantă. Construită pe temelii realizate din pietre prinse cu pământ, de 0,70 m
grosime, clădirea este alcătuită dintr-o sală mare, dreptunghiulară, lungă de 7,l5 m şi lată de
9,70 m, compartimentată în travee prin două şiruri a câte trei coloane, cea mai spaţioasă fiind
nava centrală de 4,10 m; navele laterale au 2,30 m lăţime. În sala trinavată se pătrundea printr-o
intrare largă de 1,98 m, cu o uşă, probabil în două canate, situată la SE. Clădirea era prevăzută
la faţadă cu două încăperi avansate, patrulatere, care flancau spaţiul intrării principale, larg de
circa 3,20 m şi, foarte probabil, porticat (Pl. X). Intrarea, cu pridvor retras, încadrat de cele
două camere, în continuarea zidurilor laterale ale clădirii, impunea acesteia un aspect
monumental şi o atmosferă de siguranţă. Edificiul D acoperă o suprafaţă de 134,40 mp şi face
parte din categoria construcţiilor romane cu plan bazilical41 care îşi au originea în lumea
elenistică42. Structura şi aspectul arhitectural al edificiului evidenţiază caracterul său public,
destinat întâlnirilor, dezbaterilor şi tranzacţiilor. Am putea spune administrativ, depăşindu-ne
ignoranţa în privinţa administraţiei locale, acolo unde nu ne putem raporta la descoperiri
arheologice similare. Din nefericire, nici despre statutul juridic al cetăţii Noviodunum la
35
Suceveanu 1998, 110 – cf. Laffi 1966.
36
Vezi Popescu 2002, 156; Suceveanu, Barnea 1991, 222; Sâmpetru 1994, 18-75.
37
Baumann 1983; Baumann 1995; Baumann 2003.
38
Baumann 1995, 48; 109-119 – catalogul monedelor.
39
Velikov 1962, 35, punctează fenomenul dezvoltării siturilor rurale situate pe/sau în apropierea
principalelor artere de comunicaţie.
40
Baumann 2003b, 163; 170 (fig. 10; 23).
41
Vezi, în acest sens, excelenta lucrare a savantului britanic J.T. Smith, referitoare la villae-le rusticae
din provinciile europene ale Imperiului Roman, paginile 37, fig. 7; 43, fig. 8 (Germania); 126, fig. 35
(Britania); 235, fig. 65 (Olanda); 244, fig. 67 II (Belgia).
42
Suceveanu 1998, 51-53.
începutul epocii Dominatului nu avem prea multe informaţii, iar acest statut condiţiona
structurile administraţiei rurale din teritoriu43. Considerăm, ca atare, aprioric, că edificiul D din
aşezarea de tip pagus de pe valea Amzei putea fi un auditorium, aşa cum era definit în 1916 de
către Vasile Pârvan: „casă a obştei”, „sală de audienţe şi judecată”, sau, adăugăm noi,
„primăria” satului44. În această ipostază, prezintă un interes aparte pentru cercetătorii
problemei, deoarece situl de pe valea Amzei se relevă astfel ca centru cultural-administrativ al
pagani-lor şi fermierilor din împrejurimi, şi explică astfel existenţa parohiei rurale creştine şi
a sanctuarului păgân în acelaşi timp şi în acelaşi loc.
Grupaţi sau nu într-o unitate administrativ-teritorială mai largă, pagani-i şi fermierii din
zona Teliţei formau în secolul al IV-lea p.Chr. două grupuri religioase, supuse aceloraşi reguli
de convieţuire. Spre această încheiere şi spre altele, legate mai ales de arhitectura rurală a
teritoriilor romanizate din zona limes-ului nord-scythic, ne conduce această scurtă incursiune în
sfera de cercetare a edificiilor publice civile şi cu caracter religios din aşezarea rurală de la
Teliţa – Amza, creaţii originale ale mediului romanic autohton.
Bibliografie
Alexandrov, G. 1980, Antična vila No 2 Montana, IzvestijaSofia 4, 9-64 .

Baumann, V. H. 1983, Ferma romană din Dobrogea, Tulcea.
Baumann, V. H. 1991, Cercetări pe valea Teliţei (jud. Tulcea). Sondajul de la Frecăţei, Peuce
10, 109-115.
Baumann, V. H. 1995, Aşezări rurale antice în zona gurilor Dunării. Contribuţii arheologice
la cunoaşterea habitatului rural (sec. I-IV p.Chr.), BiblIP-A 1, Tulcea.
Baumann, V. H. 1998, Fermiers et autochtone dans la Dobroudja Romaine, în La politique
édilitaire dans les provinces de l’Empire romain IIème - IVème siècles après J.-C.
Actes du IIIe Colloque Roumano-Suisse: La vie rurale dans les provinces
romaines: vici et villae (Tulcea, 8 octobre 1995), BiblIP-A 3, 243-259.
Baumann, V. H. 2003a, Vestigii paleocreştine descoperite în mediul rural autohton de pe valea
Teliţei, judeţul Tulcea, în Studia Historica et Theologica, Omagiu profesorului
Emilian Popescu, Bucureşti-Iaşi, 169-183.
Baumann, V. H. 2003b, Noi săpături de salvare în aşezarea rurală antică de la Teliţa-Amza,
jud. Tulcea, Peuce, S.N. 1 (14), 155-232.
Baumann, V. H. 2003c, Autour de la pénétration de l’ancien christianisme aux Bouches du
Danube, în Hristianskov Nasavdiv Bizantii i Rusi, Simferopol, 48-60.
Baumann, V. H. 2004a, Sângele martirilor, Constanţa.
Baumann, V. H. 2004b, Tipuri de locuinţă îngropată descoperite în aşezarea autohtonă de
epocă romană de la Teliţa-Valea Amzei, în Thracians and Circumpontic World
III, Chişinău, 107-115.
Bărbulescu, M. 2001, Viaţa rurală în Dobrogea romană (sec. I-III p.Chr), Biblioteca Tomitana
3, Constanţa.
43
Suceveanu 1998, 40.
44
Pârvan 1916, 619, nr. 24; ISM I, 324.
Bucovală, M., Papuc, G. 1980, Cercetările arheologice de la Ovidiu, jud. Constanţa,

Materiale, Tulcea, 342-347.
Bucovală, M., Papuc, G. 1983, Cercetările arheologice de la Ovidiu, jud. Constanţa,
Materiale, Bucureşti, 352-354.
Chouquer,G., Favory, F. 2006, Dicţionar de termeni şi expresii gromatice (trad. Marius
Alexianu), Iaşi.
Cpaiţ, A. şi C., Bănică, T. 1992, Das ländliche Territorium der Stadt (2-7 Jh.) und einige
Betrachtungen zum Leben auf dem Land an der Unteren Donau, în
Schwarzmeerküste in der Spätantike und in frühen Mittelalter, Viena, 102-112.
Devanbez, P. 1970, s.v. Heracles, în Enciclopedia civilizaţiei greceşti, Bucureşti, 266-267.
Duhamel, P. 1978-1979, Morphologie et évolution des fours céramiques en Europe
Occidentale - protohistoire, monde celtique et Gaule romaine, ActaPraehArch
9-10, 64-68.
Duval, N., Popovič, V. 1977, Horrea et aux abords du rempart sud, Sirmium 7, Belgrade.
Floca, O., Ferenczi, St., Mărghutan, L. 1978, Micia. Grupul de cuptoare romane pentru ars
ceramică, I, Deva.
Florescu, R. 1980, s.v. Hercules, în Dicţionar enciclopedic de artă veche a României, 181-182.
Henning, J. 1977, Entwicklumgstendenzen der Keramikproduktion an der mittlern und unteren
Donau im 1.Jahrt uz., ZfA 11, 181-206.
Laffi.,U. 1966, Adtributio e contributio. Problemi del sistema politico-amministrativo dello
stato romano, Pisa.
Opaiţ, A. 1991, Fortificaţia şi aşezarea romană târzie de la Babadag-Topraichioi (Ceramica),
Peuce, 10, (I) 185-353; (II) 217-310.
Pârvan, V. 1913, Cetatea Ulmetum (II), AARMSI 30.
Pârvan, V. 1916, Histria IV. Inscripţiile găsite în 1914 şi 1915, AARMSI 38.
Piganiol, A. l962, Les documents cadastraux de la colonie romaine d’Orange, în Gallia,
Supplément XVI, Paris, 53-62.
Popescu, Em. 2002, Satul în Scythia Minor, în Omagiu. Virgil Cândea la 75 de ani, Bucureşti,
143-156.
Saglio, Ed. (Daramberg, Ch.) 1877-1929, s.v. pagus, pagani, în Dictionnaire des antiquites
greques et romaines, Paris,
Sanie, S., 1981, Plastica şi unele aspecte ale cultelor şi credinţelor geto-dacice, Studii dacice,
Cluj, 174-195.
Scorpan, C. 1969, Săpăturile arheologice din aşezarea getică de la Bugeac - Valea lui
Marinciu, Pontice 2, 43-80.
Seston, W. 1946, Diocletian et la Tetrarchie, Paris.
Smith, J.-T. l997, Roman Villas. A Study in Social Structure, London and New York.
Stahl, H.H. 1946, Sociologia satului devălmaş, I, Bucureşti.
Suceveanu, Al. 1980, Piese de sculptură şi arhitectură din aşezarea rurală de la Fântânele,
SCIVA 31, 559-568.
Suceveanu, Al. 1998, Fântânele. Contribuţii la studiul vieţii rurale în Dobrogea romană,
Bucureşti.
Suceveanu, Al., Barnea, Al. 1991, La Dobroudja romaine, Bucureşti.
Swan, V.G. 1984, The Pottery Kilns of Roman Britain, Londra.
Tchalenko, G. 1955, Villages antiques de la Syrie du Nord, Paris.
Velkov, V. 1962, Les campagnes et la population rurale en Thrace aux IVe-VIe s., în
Byzantino-Bulgarico, I, Sofia.
Vlăduţiu, I. 1975, Etnografie românească, Bucureşti.
Vulpe, R. 1938, Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucureşti.
Victor H. Baumann
Institutul de Cercetări Eco-Muzeale
Str. 14 Noiembrie, nr. 5
820009, Tulcea,
Tel. 0240-513626
victor_baumann@yahoo.fr
6
2000
1988
1987
0 50 100 150 200 m
N N
1 - Edificiul B = SANCTUAR (s. III - IV p.Chr)
1 - L'Edifice B = Sanctuaire (IIIe - IVe s. ap. J.-C.)
2 - HORREUM (s. III - IV p.Chr.)
2 - Horreum (IIIe - IVe s. ap. J.-C.) 3 - BASILICA PALEOCREŞTINĂ (sec. IV
3 - Basilique paleochétienne (IVe s. ap. J.-C.) p.Chr.)
e
4 - L'Edifice D = Auditorium (IV s. ap. J.-C.) 4 - Edificiul D = AUDITORIUM (sec. IV p.Chr.)
e e
5 et 6 - Fours de potier (III - IV s. ap. J.-C.)
5, 6 - Cuptoare de olar (sec. III - IV p.Chr.)
Edificiile publice din aşezarea rurală romană de la Teliţ a Amza, jud. Tulcea 197
Pl. II. Teliţ a – Amza, 1987. Four no 1.
Pl. II. Teliţ a – Amza, 1987. Cuptor 1.
Pl. III. Teliţ a – Amza, 1988. Horreum.

Pl. III. Teliţ a – Amza, 1988. Horreum.
Pl. IV. Plan horreum.

Pl. IV. Le plan horreum.
C
A D E
B
Pl. V. Teliţ a – Amza, 1988. Atelier meşteşugăresc sec. II - III p.Chr.

e e
Pl. V. Teliţ a – Amza, 1988. Atelier artisanal II - III s. ap. J.-C.
2
Pl. VI. Teliţ a – Amza, 1988: 1 - Secţ iune în absidă; 2 - Gură de canalizare.
Pl. VI. Teliţ a – Amza, 1988: 1 - Coupe de l'abside ; 2 - Sortie de canalisation.
Pl. VII. Bazilica paleo-creştină sec. IV.

Pl. VII. La basilique paléochrétienne, IVe s. ap. J.-C..
Pl. VIII. Teliţ a – Amza 1987. Edificiul B.

Pl. no VIII. Teliţ a – Amza 1987. L' édifice B - Le sanctuaire
D B
C A
b
a
Pl. IX. a) Zidul de est - încãperea C; b) Plan edificiu B; c) reconstituire graficã a încãperii C.
Pl. IX. a) Piece C la deuxième phase. Mur de l'est; b) Le plan de l' édifice B; c) reconstruction
graphique de chambre C.
Auditorium
Pl. X. Teliţ a–Amza 2000. Edificiul D.

Pl. X. Teliţ a–Amza 2000. L' édifice D – Auditorium.
MITHRA ÎN ASIA MICĂ ŞI ÎN REGIUNILE LIMITROFE.
MIRAJUL ORIGINILOR
Iulian Moga
Abstract: The aim of the article is to present several opinions related to the origins of the deity
and of the mysteries, his four main stages of evolution and the polymorphic aspect of the god, the peculiar
features for the microasian area, as well as some characteristics of the Graeco-Roman mithraism from
the beginning of the second century A.D.
Key words: Mithras, Asia Minor, mysteries, polymorphism, solar features
Cuvinte cheie: Mithra, Asia Mică, mistere, polimorfism, simboluri solare
Nu ne-am propus în cele ce urmează să realizăm un studiu exhaustiv legat de problema

originii şi evoluţiei cultului mithriac, ci am intenţionat doar să ne precizăm un punct de vedere
în legătură cu anumite aspecte legate de această problematică dificilă. Dezbaterile sunt încă
departe de a se fi finalizat în privinţa originii şi evoluţiei mithraismului greco-roman şi mai ales
în privinţa multiplelor sale aspecte doctrinare. De altfel, şi în cazul bibliografiei utilizate pentru
realizarea acestui material a trebuit să operăm o anumită selecţie întrucât doar simpla
enumerare a lucrărilor care au apărut pe această temă şi pe care am reuşit să le adunăm ar
depăşi cu mult numărul paginilor prezentului articol. Teoria expusă de reputatul savant belgian
F. Cumont în Textes et monuments figurés relatifs aux mystères de Mithra1 privitoare la
originea iraniană a cultului mithriac, care a rezistat vreme de mai bine de şapte decenii, a fost
treptat repusă în discuţie de specialişti precum S. Wikander2, J. Duchesne-Guillemin3, E. Will4,
M.J. Vermaseren5, L.A. Campbell6, R. Merkelbach7, R.L. Gordon8, R. Beck9, M. Clauss10,
D. Ulansey11 ş.a. Apreciind că mithraismul era „forma romană a mazdeismului”12, însă
pervertită de anumite influenţe babiloniene, elenistice, ale doctrinelor semitice şi, nu în ultimul
rând, de cele caracteristice credinţelor locale microasiatice, Cumont considera că răspândirea
cultului în imperiu s-a produs o dată cu anexiunile teritoriale din Asia Mică şi Siria în vremea
lui Pompei şi îndeosebi în timpul Flavienilor.
Calea unor discuţii şi analize minuţioase a fost deschisă de o serie de congrese
internaţionale referitoare la aspectele doctrinare ale mithraismului, desfăşurate la Manchester
1
Cumont 1896.
2
Wikander 1946, îndeosebi 211-221, o ipoteză caracterizată mai târziu de Ulansey ca singulară şi fără
impact.
3
Duchesne-Guillemin 1955, 190-195.
4
Will 1955.
5
Vermaseren 1963, 13-29.
6
Campbell 1968.
7
Mekelbach 1984.
8
Gordon 1979, 214-248; Gordon, 1994, 459-474.
9
Beck 1984, 2002-2115.
10
Beck 1998, 115-117; Vollkommer 1991, 265-266.
11
Ulansey 1989, 8-14.
12
Cumont 1949, 272.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 205 - 240

206 IULIAN MOGA
(1971)13, Teheran (1975)14 şi Roma-Ostia (1978)15. În lucrările lor, M. J. Vermaseren şi

M. Clauss au susţinut ideea unui cult mithriac creat la Roma şi răspândit apoi în întreaga lume
romană16. Reacţionând uneori virulent la părerile exprimate de Cumont, S. Wikander a afirmat
că Mithra greco-roman era cu totul străin de zeul iranian şi că formele sale doctrinare s-ar fi
definitivat în provinciile danubiene17. Mergând pe aceeaşi linie, R.L. Gordon a realizat cea mai
cuprinzătoare analiză critică a principalelor componente ale teoriei lui F. Cumont privind
persistenţa elementelor iraniene, cu precădere ale celor mazdeiste în mithraismul roman în
studiul său intitulat Franz Cumont and the Doctrines of Mithraism18.
Situându-se pe o poziţie oarecum tradiţionalistă, R. Turcan considera că „Mithra este
iranian, dar mithraismul este greco-roman”19. O atitudine oarecum similară în această direcţie o
adoptă şi R. Merkelbach, care, admiţând prezenţa anumitor elemente iraniene, sublinia faptul
că mithraismul este o creaţie a lumii greco-romane, ale cărui aspecte cosmologice au fost
determinate de influenţele filosofice – îndeosebi ale platonismului – şi de perspectivele
astrologice şi astronomice specifice acestei perioade20.
Criticile, uneori întemeiate, aduse teoriilor lui Cumont şi intenţiile unor cercetători,
precum S. Wikander sau R.L. Gordon, de a minimaliza la extrem influenţele iraniene asupra
mithraismului greco-roman deschid calea unor noi dezbateri pe această temă, îndeosebi în ceea
ce priveşte rolul jucat de Asia Mică în acest proces, cu atât mai mult cu cât singurul studiu
publicat pe această temă, doar cu referire la zona în cauză, a fost elaborat de către savantul
belgian. Considerăm că trebuie urmărite în principal două aspecte: (1) ce dovezi există pentru a
putea justifica aserţiunile referitoare la originea microasiatică a mithraismului; (2) în ce măsură
se poate vorbi despre prezenţa elementelor iraniene în mithraismul greco-roman.
În opinia noastră, se pot distinge, din punct de vedere conceptual şi cronologic, patru
etape evolutive asupra percepţiei relative la zeul Mit(h)ra şi a cultului său. Ele corespund unor
integrări în medii culturale şi spirituale aparte, dar şi, în anumite cazuri, unor areale geografice
diferite. Mai întâi, putem vorbi despre o etapă arhaică, în care Mithra este prezent ca zeu al
populaţiilor indo-europene din Anatolia. O a doua ar putea-o reprezenta răspândirea în timpul
dominaţiei ahemenide asupra teritoriilor microasiatice. Cea de-a treia etapă se suprapune
perioadei elenistice şi începutului Principatului, când se constituie formele misterice şi, în
sfârşit, cea de-a patra, situată după perioada de început a secolului al II-lea p.Chr., când se
produce răspândirea mithraismului la scara întregului imperiu.
1. Mithra indo-european în Anatolia şi tradiţia vedică
Cea mai veche mărturie legată de prezenţa zeului Mithra în Anatolia o reprezintă
menţionarea sa într-un tratat încheiat probabil în 1380 a.Chr. între regele hittit Suppiluliuma I
13
Hinnels 1975; Lincoln 1977, 200-208.
14
Lavagne 1975, 1131-1142.
15
Bianchi 1979; Mellor 1992, 391-396.
16
Gordon 1994, 467-468.
17
Gordon 1979, 217-218, 242; Will 1955, 145-146, 153, 162; Beck 1984, 2063-2071.
18
Gordon 1979, 215-248.
19
Turcan 2000.
20
Merkelbach 1956, 154-156; Beck 1985, 307.
Mithra în Asia Mică şi regiunile limitrofe. Mirajul Originilor 207
(1380-cca 1340 a.Chr.) şi Mattiwaza după unele lecţiuni, iar după altele, Kurtiwaza21. În textul
inscripţiei. descoperite în 1907 la Bogazköy, pe locul vechii capitale hittite, Hattuša, sunt
invocaţi ca garanţi şi martori divinităţi de origine indo-europeană: (1) Mithra şi Varuña,
amintiţi în text ca „zeii gemeni Mithra şi Uruwana” sau „dubletul Mithra şi Uruwana”,
reprezintă funcţia suveranităţii; (2) Indra, denumit în tratat Indar, era o divinitate războinică
prin excelenţă; (3) gemenii Nāsatya, sunt amintiţi aici ca Nassatyana22 şi erau consideraţi zei ai
fertilităţii, taumaturgi, dătători de sănătate şi tinereţe, dar şi de prosperitate economică23.
Inscripţia de la Bogazköy a fost analizată iniţial de cercetători precum W. Schulz,
S. Konow sau A. Christensen, care însă nu au furnizat o explicaţie plauzibilă privind prezenţa
divinităţilor respective în textul tratatului. G. Dumézil a demonstrat că, în realitate, această
înşiruire corespunde listei canonice ale zeilor celor trei funcţiuni, pe care îi întâlnim în
literatura vedică prezentaţi sub forma unor cupluri divine: Mithra–Varuña, Indra–Agni şi zeii
Aśvin.
În tradiţia vedică, atât Mithra, cât şi Varuña, făceau parte din grupul zeilor Āditya24, a
cărui structură este „fundamental binară”, după cum denumeşte G. Dumézil, adică formată din
cupluri de divinităţi25. Din acest grup mai făceau parte şi zeităţi precum Aryaman şi Bhaga, cu
un rol important ulterior. Conform tradiţiei, Marea Mamă Āditya/Aditi a dat naştere lui Mithra
şi Varuña sub forma unor şerpi care, lepădându-şi pielea, deveneau nemuritori26.
În ”g Veda (cca. 1500-1000 a.Chr.), zeiţa Āditya, considerată o Magna deum mater prin
excelenţă, este reprezentată sub forma unei taurine27. Ea era „susţinătoarea tuturor făpturilor”,
mama zeului Mithra şi a stăpânului adevărului şi ordinii universale, Varuña. De asemenea, era
şi mama lui Indra – regele zeilor şi arhetipul monarhului universal – şi el reprezentat deseori în
ipostaza de taur28.
Suveranitatea prezintă două feţe, două jumătăţi, întruchipate de Mithra şi Varuña,
deosebite (dacă nu chiar antagonice) în privinţa domeniilor de care sunt răspunzătoare, a
modurilor de acţiune, a caracterelor şi, nu în ultimul rând, a afinităţilor pe care le prezintă faţă
de atribuţii specifice altor funcţiuni din schema trifuncţională a lui Dumézil. ”g Veda pune
alături, „cu o clară intenţie de diferenţiere”, pe Varuña cu cerul, iar pe Mithra cu pământul.
Mithra patronează Ziua, iar Varuña, Noaptea. J. Campbell recunoaşte chiar în unele pasaje din
”g Veda pe Mithra ca zeu solar29. Bazându-se pe una dintre interpretările actuale referitoare la
21
R. Turcan şi J. Ries îl numesc Mattiwaza; G. Dumézil nu este însă de acord cu această reconstituire,
propunând formele Kur-ti-ú-a(z)-za sau chiar Šat-ti-ú-a(z)-za. Vezi Ries 1990, 27-34; Ries 2000,
92-93; Duchesne-Guillemin 1993, 1083. Pentru forma Šattiwaza şi mai ales pentru importanţa acestor
divinităţi, vezi Haas 1994, 5-6 şi 542-543.
22
Gândirea hittită în texte, 283-287; Turcan 2000, 12-13.
23
Ries 2000, 92.
24
”g Veda, X, 125 (poemul Cuvântul); B•ahad³rañyaka UpaniÌad, VI, 4, 28: „Apoi îi spune mamei lui
descântecul acesta: / «Eşti IÃ³ din Neamul lui Mithra şi Varuña, / Unui viteaz i-ai născut un viteaz /
Fii rodnică-n viteji, tu / Care ne-ai dăruit un viteaz»”.
25
Dumézil 1993, 102.
26
Pancavimsa Br., XXV, 15, 4 apud WDM, 22.
27
”g Veda, I, 153, 3; VIII, 90, 15; X, 11, 1.
28
Campbell 1962, 63.
29
”g Veda, VIII, 25, 3; X, 36, 3; X, 132, 6; cf. Campbell 1962, 63.
208 IULIAN MOGA
sensul iniţial al cuvântului Mithra, cea de „contract”, G. Dumézil aprecia că divinitatea în

cauză uşura şi garanta alianţele şi tratatele30. Având ca punct de plecare o abordare proprie a
etimologiei aceluiaşi cuvânt – termen care în opinia sa are la bază rădăcina *mei / *moi
prezentă în toate limbile indo-europene –, R. Turcan ajunge la concluzia că acesta implica o
bivalenţă semantică. Aşadar, termenul avea atât înţelesul de „contract”, cât şi cel de „prieten”,
ceea ce nu ar constitui doar o omonimie accidentală, după cum arăta I. Gershevitch, ci ar întări
ideea de reciprocitate31. Dimpotrivă, Varuña este un mare vrăjitor care, prin intermediul
„magiei creatoare a formelor temporare sau durabile” – māyā –, îi prinde pe vinovaţi.
Caracterele celor două divinităţi sunt, de asemenea, diferite. Opus lui Mithra, un zeu
„prietenos”, binevoitor şi liniştitor, Varuña are o personalitate violentă, ameninţătoare şi
imprevizibilă. El patronează începutul, iar Mithra sfârşitul.
În privinţa afinităţilor celor două divinităţi, lucrurile sunt iarăşi clar diferenţiate. Mithra
are o mai mare înclinaţie către acţiunile corespunzătoare celei de-a treia funcţiuni, respectiv
către prosperitatea pastorală şi funcţia pacificatoare. Varuña are o mai mare afinitate către
funcţiunea a doua, caracterizată prin violenţa cuceritoare, proprie lui Indra32.
2. Mithra medo-persan şi kuÌan
Prin reforma introdusă de către Zarathustra asistăm la un fenomen interesant şi

complex, fundamentarea unui monoteism moral, care a eliminat celelalte divinităţi ale
grupurilor de războinici şi clanurilor de crescători de animale în favoarea unui singur zeu,
Ahura Mazda. Acesta patrona lupta dintre două spirite: Spenta Mainyu, considerat Spiritul
Sfânt, şi Ahra (sau Angra) Mainyu33. În opinia lui J. Ries, Zarathustra a menţinut totuşi
structura divină trifuncţională, înlocuind zeii arieni cu unele entităţi care gravitează asemenea
arhanghelilor în jurul zeului suprem34. Aceste entităţi, numite generic Amesha Spenta sau
Spiritele Binefăcătoare, sunt: Vohu Manah, Ashta, Khshatra, Armaiti, Haurvatāt şi Ameratāt.
Ele formează împreună cu Mazda o unitate de gândire şi acţiune, căci, după cum arată un imn
avestic timpuriu (Yasht 19,16), „toate şapte sunt aceeaşi gândire, acelaşi cuvânt şi aceeaşi
acţiune” 35.
Putem identifica cu uşurinţă corespondenţa dintre Amesha Spenta şi vechile divinităţi
vedice. Astfel, Vohu Manah sau Gândul cel Bun, apropiat de oameni şi protector al turmelor de
vite şi al întregii faune, corespunde zeului indo-iranian Mithra. Se considera că Vohu Manah
era cel care conducea sufletele muritorilor în paradis, către tronul lui Ahura Mazda36. El
preceda toate celelalte entităţi nemuritoare, fiind considerat prima manifestare a Zeului suprem.
Urmează Asha, care simboliza ordinea cosmică, rituală, socială şi morală, fiind corespondentul
lui Varuña. Vohu Manah şi Asha erau spiritele binefăcătoare des invocate în imnurile care
formează partea cea mai veche a Avestei, Gāthā. Prima dintre ele a fost înzestrată însă şi cu
30
Dumézil 1993, 103.
31
Turcan 2000, 11-12.
32
Dumézil 1993, 103-104.
33
de Breuil 1982, 31.
34
Ries 2000, 92-93.
35
de Breuil 1982, 35.
36
Duchesne-Guillemin 1993, 1086.
atribute războinice, ceea ce o apropia mai degrabă de funcţiunea a doua. Ea reprezenta o

divinitate salvatoare şi o putere a luminii37, prefigurându-l pe deus invictus al mithraismului
greco-roman. Astfel, imnul dedicat Soarelui (Yasht 6) îl prezenta pe acest Mithra ca fiind cel
mai luminos dintre Yazata38. Cea de-a treia entitate, Khshatra sau Regatul divin, se substituia
funcţiei războinice a lui Indra şi corespundea metalelor, considerate simboluri ale puterii.
Armaiti sau Sfânta Devoţiune, născută de Sarasvati, nemuritoarea feminină prezentată ca o
divinitate androgină, era simbolul moderaţiei şi pietăţii, al fertilităţii pământului. În sfârşit,
Haurvatāt, care semnifica Sănătatea şi era urmaşul unuia dintre gemenii Nāsatya, reprezenta
stăpânul apelor, iar Ameratāt, Nemurirea, fratele său geamăn, stăpânea flora39.
Dumézil remarcă un aspect interesant, acela că gândirea originară a lui Zoroastru, adică
zoroastrismul pur, este doar cel exprimat în Gāthā, „în care monoteismul domneşte în chip
absolut, în care, sub Ahura Mazda, nici una dintre persoanele divine ale căror nume sunt şi
vedice n-a fost reţinută nici ca zeu, nici ca demon”. Este acea etapă în care apar Entităţile
divine din jurul Stăpânului Înţelept, privite în aceeaşi manieră ca şi arhanghelii40.
Într-o perioadă imediat următoare, anumite divinităţi pre-zoroastriste au fost
„recuperate”, închipuind „fiinţele vrednice de jertfă” – yazata – adică îngerii. Printre aceştia
se număra, bineînţeles, şi Mithra, „cel dintâi dintre spirite” (Yasht 10, 13), a cărui imagine nu
se mai raporta însă, ca înainte, la cea a unui cuplu divin. Însă nu trebuie să pierdem din
vedere că anumite imnuri în care Mithra este descris în această manieră – Yasht 10 şi 13 de
exemplu – au fost compuse în aceeaşi limbă arhaică în care sunt prezentate şi textele
gāthice41, ceea ce demonstrează totuşi o anumită unitate de concepţie. Este vorba în acest caz
de urme ale zoroastrismului post-gāthic, „o a doua formă a religiei iraniene reformate”, după
cum a fost definit42. Îl regăsim pe Mithra în aceeaşi ipostază, cea de garant al fidelităţii, dar
şi al coeziunii sociale, fapt dovedit şi de utilizarea, în cadrul aceluiaşi text din imnul dedicat
zeului (Mihr Yasht) a cuvântului mithra atât ca substantiv comun, cât şi propriu, cu sensul de
„contract”: „Să nu rupi contractul (mithra) – îi spune Stăpânul înţelept profetului – nici pe
acela pe care-l vei încheia cu un fals-credincios, nici pe cel cu un drept-credincios din
propria religie, o, Spitama. Pentru că, pentru ambii contractul este valabil, şi pentru falsul-
credincios, şi pentru drept-credincios” (Yasht 10, 2)43. Reţinem faptul că acest contract era
exercitat în numele lui Ahura Mazda. Acesta din urmă îl creează pe Mithra „cel cu păşuni
întinse”44 pentru a fi asemenea lui, „la fel de mare şi demn de închinare şi rugi” precum era
el însuşi (Yasht 10, 1). Mithra devine astfel un zeu universal, calificat ca fiind „puternic,
atotcunoscător şi perfect”, bizuindu-se pe cele zece mii de iscoade ale sale (Yasht 10, 69), un
zeu creator (Yasht 10, 25)45, o divinitate a cerului înstelat, cu alte cuvinte, în relaţie directă
37
Mithras, în EB, 622-624.
38
Turcan 2000, 17.
39
Ries 2000, 93; Turcan 2000, 15-16; de Breuil 1982, 35-36.
40
Dumézil 1997, 41-49; Dumézil 1992, 211-218.
41
de Breuil 1982, 26-27. Imnul lui Mithra reprezenta doar unul dintre cele 30 la origine (din care au
supravieţuit doar 21) dedicate câte unei divinităţi pentru fiecare zi a lunii. Ries 1990, 2737.
42
Dumézil 1997, 118.
43
Pasajele citate în continuare din Yasht 10 sunt în cea mai mare parte preluate după ediţia lui Geldner
1926, 18.
44
Epitet întâlnit în numeroase pasaje din Yasht 10: 1, 46, 86-87.
45
Ries 1990, 2738.
210 IULIAN MOGA
cu lumina celestă a soarelui şi a stelelor, a zilei şi a nopţii, perspectivă pe care o vom întâlni
şi în reprezentările principale ale tauroctoniei din mithraea de mai târziu, cea mai sugestivă
în opinia noastră fiind cea de la Marino din Italia (vezi Fig. 4)46. De altfel, această relaţie
cosmică e subliniată şi în finalul imnului lui Mithra (Yasht 10, 145): „prin planta barsom noi
îl adorăm pe Mithra şi Ahura, glorioşii (Stăpâni) ai adevărului, incoruptibili în veac: (noi
adorăm) stelele, luna şi soarele. Noi îl adorăm pe Mithra, Domnul tuturor ţărilor”47. Dar el
întruchipează încă de pe acum prerogativele tuturor celor trei funcţiuni, cea de zeu suveran,
protector al „păşunilor întinse”, al familiei şi comunităţilor umane (Yasht 10, 79), al
fertilităţii (Yasht 10, 61)48, garant al ordinii, stăpân al adevărului, al respectării jurămintelor
(căci exista obiceiul în Iran de a se jura pe Mithra în prezenţa focului sacru49), cu alte
cuvinte, un adevărat judecător suprem al acţiunilor umane. Locuinţa sa era situată în lumea
spirituală, pe înălţimile aurii ale strălucitorului munte Hara (azi Elburz), unde ziua nu se
diferenţia de noapte, un loc lipsit de boli şi de ispita Nelegiuitului, unde „sfinţii nemuritori
uniţi cu Soarele”50 îşi recunoşteau public păcatele înaintea sa (Yasht 10, 50-51). Pe acelaşi
munte se găsea şi puntea Cinvat (sau Činwad puhl) unde Mithra prezida un tribunal, în care
era asistat de Sraosha (Srōš) şi Rashnu (Rašn), acesta din urmă fiind cel care cântărea faptele
bune şi cele rele ale sufletului într-o balanţă spirituală, o imagine necunoscută în scrierile
gāthice, dar care de altfel se va transmite mai târziu în mazdeism51. Trecerea punţii a fost
asemănată uneori cu o încercare iniţiatică, întrucât pentru cel drept podul se lărgeşte, însă
pentru necredincios el devine ascuţit ca vârful unei lame52. Aceiaşi zei, în care unii
cercetători îi văd pe precursorii dadoforilor de mai târziu, îl însoţesc în călătoriile sale
nocturne53, atunci când, „furiosul stăpân” (Yasht 10, 69) se năpusteşte cu carul său iute tras
de patru cai albi, strălucitori, nemuritori – care „primesc numai hrană spirituală” – (Yasht 10,
13; 68; 125-127) asupra locuinţelor înşelătorilor lui Mithra, aducând „strâmtorare şi spaimă”
(Yasht 10, 38), asupra demonilor (daeva) Nelegiuitului Ahriman (Yasht 10, 52), care
încearcă să-i abată pe credincioşi de pe drumul drept în „Casa Falsităţii” (Yasht 10, 87).
Astfel, Mithra le garanta acestora din urmă protecţia şi victoria asupra răului, după cum
subliniază un pasaj din imnul avestic dedicat zeului: „Tu eşti apărătorul (pāta) casei,
protectorul (nipāta) celor care nu mint. Tu eşti apărătorul (pāta) ţinutului, protectorul
(nipāta) celor care nu mint. Pentru că prin tine îmi câştig cea mai bună alianţă şi victoria
dată de divinitate” (Yasht 10, 79-80).
46
Ries 1990, 2733, 2738, 2768.
47
În interpretarea lui Eliade 1991, 321.
48
Eliade 1991, 321.
49
Ries 1990, 2768.
50
O posibilă identificare a lui Mithra cu Soarele este prezentă şi în Yasht 10, 142, precum şi în textele
mai târzii, de exemplu în Vendīdād 19, 28-29 unde se vorbeşte despre judecata sufletelor: „După ce
omul a murit, după ce timpul omului s-a scurs, apoi daeva cei falşi şi răi îi taie firul vieţii. Când în a
treia noapte răsare dimineaţa şi se ridică răsăritul strălucitor şi Mithra cu frumoasele arme vine sus pe
munţi, unde locuieşte adevărata fericire şi se ridice măreţul Soare (28), atunci daeva numit Vīzaresha,
o, Spitama Zarathustra, duce sufletul falsului-credincios, care-l cinsteşte pe daeva, al omului cu viaţa
scurtă, legat acolo”.
51
Tafażżolī 1985, 594-595.
52
Eliade 1991, 324-327.
53
Malandra 1985, 95-96.
Interesant este că o asemenea scenă a pedepsei demonilor o vom regăsi mai târziu în
mazdeism şi apoi în perioada romană, pe pereţii unui mithraeum descoperit la Hawarte, situat
lângă Apameea Siriei (vezi Fig. 5 a-c)54. Aici demonii, aflaţi înăuntrul sau în apropierea
„Oraşului Tenebrelor”, sunt loviţi fiecare în parte de câte o rază de soare, iar într-o altă scenă
Nelegiuitul – care în opinia lui Gawlikowski poate fi identificat cu deus Arimanius, menţionat
pe unele inscripţii apusene – este reprezentat cu trăsături umane, însă bicefal, este înlănţuit de
Mithra. Este prima atestare de acest gen într-un mithraeum ceea ce ar putea să demonstreze
faptul că moştenirea lăsată de formele conceptuale iraniene în mithraismul greco-roman este
mult mai bogată decât s-a considerat iniţial de către unii critici ai teoriilor lui Cumont.
R. Turcan afirmase deja, cu aproape două decenii înainte, posibilitatea unei astfel de
interpretări, arătând că salvarea/mântuirea credincioşilor, aşa cum era percepută în mithraismul
greco-roman, nu avea nimic în comun nici cu soteriologia platonică sau neoplatonică, şi nici cu
concepţiile despre acest subiect din cultul metroac, isiac sau creştin: „S’il s’explique en
fonction d’un dualisme, ce n’est pas celui de l’esprit et du corps, de l’âme et du monde, mais
de la lumière et des ténèbres, de la mort et de la vie” 55.
Începând cu domnia primilor Ahemenizi au apărut noi sinteze religioase, care au
înglobat şi transformat o serie de elemente ale zoroastrismului „ortodox”, dar şi aspecte ale
fondului religios pre-zoroastrist56. Este vorba despre mazdeismul reformat şi zurvanismul,
două curente în care concepţia monoteismului zoroastrist – fie el şi aparent – dispare lăsând
loc unei ideologii dualiste, ce va supravieţui mai târziu sub diverse aspecte în maniheism,
mazdakism şi în practicile sectei medievale al-Bābakīyah57. Este vorba despre un Mithra
tauroctonic, solar, demiurg, adorat inclusiv în mediul militar în cadrul unor grupuri secrete
masculine de tip Männerbund începând cu perioada domniei lui Cyrus cel Mare (cca. 550-
530 a.Chr.) şi propagat prin intermediul magilor mezi (la origine), după cum au demonstrat o
serie de cercetători precum R. A. Bowman58, J. Duchesne-Guillemin59, M. Papatheophanes60,
M. Schwartz61, D. P. Orsi62, M. York63, J. Ries64 şi alţii. Acest tip de percepţie, şi nu cea
avestică, va constitui unul dintre punctele de plecare către formarea mithraismului greco-
roman. Însă pentru a ajunge la misterele mithriace mai este încă un drum lung.
Începând din secolul al V-lea a.Chr., îşi face apariţia zurvanismul, conform căruia
Ahura Mazda nu mai ocupa poziţia centrală de zeu etern, suprem, ci a devenit fratele geamăn
al lui Ahriman şi fiu al lui Zurvan Akarana, Timpul nesfârşit, după cum ne încredinţează
54
Gawlikowski 2000, 161-171.
55
Turcan, 1982, 183-184.
56
de Breuil 1982, 28, 32-33; Ries 1990, 2747-2748.
57
Lieu 1994, 1-21; 105-113; Brown 1969, 92-103; Hutter 1993, 2-15; Scibona 2001, 444-467;
Widengren, 1979, 675-695.
58
Smith 1971, 239-240.
59
Duchesne-Guillemin 1985, 34-48.
60
Papatheophanes 1985, 132-137.
61
Schwartz 1983, 664-697.
62
Orsi 1988, 155-158.
63
York 1993, 193-206.
64
Ries 1990, 2753-2754, cu un interesant comentariu: „Au moment de la reprise du polythéisme
mazdéen qui est obligé de récupérer Mithra, un dieu très populaire, ce sont probablement les
théologiens réformateurs, eux mêmes de la première fonction, qui ont annexé la force guerrière au
domaine propre de la souveraineté religieuse”.
212 IULIAN MOGA
două lucrări, una aparţinând lui Pseudo-Clement (sec. II-III), iar cealaltă scriitorului armean
Eznik din Kolb (sec.V)65. Fiecare dintre gemeni devine autorul unei creaţii proprii: Ahura
Mazda/Ormazd creează cerul, pământul şi toate lucrurile bune şi frumoase, iar Ahriman
creează demonii şi lumea întunericului66. Unele dintre aceste aspecte cosmologice au fost
adoptate în religia mazdeistă67, fapt reflectat şi de Plutarh care, în lucrarea sa De Iside et
Osiride (46) arată că Zoroastru i-ar fi învăţat pe perşi să-i sacrifice lui Areimanios. El
prezintă ceea ce consideră a fi „doctrina magului Zoroastru care se zice că ar fi trăit cu cinci
mii de ani înainte de războiul troian”68. Ahura Mazda (Ormuzd), zeul luminii şi creatorul
lumii, reprezenta principiul binelui, iar lui Angra Mainyu (Ahriman), zeul întunericului şi al
neştiinţei, îi era caracteristic principiul răului. Mithra se afla între aceste două principii, fiind
numit de către perşi mesites (mesivth"), cu sensul de „mijlocitor” sau „mediator”69. Or, acest
aspect relatat de Plutarh reprezintă o concepţie târzie a teologilor reformatori mazdeişti.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre aserţiunea autorului menţionat, pe care o regăsim în
lucrarea sa De antro Nympharum, unde arată că Zoroastru ar fi fost primul care ar fi săvârşit
o ceremonie de iniţiere într-o grotă70, întrucât acest obicei datează cu siguranţă dintr-o
perioadă ulterioară.
S-a afirmat uneori că tauroctonia nu şi-ar găsi locul în tradiţiile mazdeene, deoarece în
scrierile persane Ahriman este cel care ucide taurul, şi nu Mithra71. Trebuie însă precizat faptul
că şi această tradiţie este relativ târzie, dată fiind perioada când a fost redactată Bundahishn,
lucrarea care face referire la acest mit, în orice caz după secolul al III-lea72. Or, cel mai
probabil, în opinia noastră, apariţia acestui motiv ar trebui legată de activitatea „arhimagului”
(mobad) Kartīr/Kardēr, cel care, în timpul lui Shapur I (243-272 p.Chr.), în intenţia de a
reimpune valorile zoroastrismului tradiţional, de care făceau mare caz Sasanizii, a dorit să
arunce o lumină negativă asupra tauroctoniei practicată în mediile nezoroastriste. De altfel,
Profetul îşi declarase deschis ostilitatea faţă de sacrificiul taurului şi consumul de haoma,
practici prezente în lumea iraniană înainte şi în timpul activităţii sale misionare şi preluate
ulterior în mazdeism.
Actul creator al uciderii taurului şi simbolismul acestuia legat de sacrificarea Taurului
Primordial73 erau realităţi acceptate încă din perioada ahemenidă chiar şi de către suveranii
iranieni, fapt dovedit şi de două întâmplări relatate de istoricii antici în privinţa sacrificării de
către Cambyses (529-522) şi Artaxerxes III Ochos (358-338) a taurilor sacri Apis de la
Memphis, acţiuni care i-au oripilat pe egipteni74. Reinhold Merkelbach comentează într-o
65
Boyce 1985, 686; Duchesne-Guillemin 1985, 671; Chaumont 1985, 706.
66
67
Chaumont 1985, 706.
68
În legătură cu activitatea lui Zarathustra, vezi şi Shapur Shahbazi 2002, 7-45; Darrow 1987, 109-132.
69
Plutarque, Isis et Osiris, 46 (369 E-F).
70
Porphyry, The Cave of the Nymphs, 6 (ed. Arethusa, p. 9).
71
72
de Breuil, 1982, 27; vezi capitolul Zoroastrian Religion, în CAHIran, III/2, 866-906 (îndeosebi
paginile 877-880 şi 898-202 şi pentru raporturile cu zurvanismul). Reforma sa a fost mai degrabă în
realitate una neo-mazdeistă.
73
Bivar 2005, 346-348; pentru clasificarea concepţiilor privind rolul tauroctoniei ca act salvator, Beck
1974, 2079-2084; Beck, 1998, 123-125.
74
Ries 1990, 2760.
manieră sugestivă aceste aspecte arătând că „...uciderea taurului Apis trebuie să fi avut mai
degrabă o motivaţie mistică. Regele perşilor era o încarnare a lui Mithra. Când apărea acum un
taur sfânt, Mithra trebuia să repete marea sa faptă şi să ucidă taurul. Conform concepţiei
persane, era un act salvator/mântuitor”75.
Semnificaţiile actului creator al tauroctoniei se vor păstra ulterior, iar reprezentări de acest
tip au început să apară abia în regatele elenistice începând cu secolul a.Chr., la Isbarta (Baris) în
Asia Mică (Fig. 1 a-b)76, dar şi în Bosporul Cimmerian77 şi sunt legate cel mai probabil de
introducerea unui cult dinastic dedicat acestui zeu. Aspectele particulare ale zeităţii reprezentate
la Isbarta, îndeosebi prezenţa aripilor, i-a determinat pe unii cercetători să afirme că ar fi vorba în
realitate de Nike, zeiţa victoriei78. Însă Nike nu e reprezentată niciodată cu fustanelă. Mai mult, el
este flancat de două zeiţe ale victoriei, una dintre acestea având în mână o ramură de palmier,
semn al puterii divinităţii, după cum arată M. J. Vermaseren, care menţionează de asemenea
scene similare precum cea de la Ptuj79. Taurul reprezenta o întruchipare al fertilităţii, asociat
simbolismului lunar prin excelenţă, ale cărui fluide, sângele şi sperma asigurau fecunditatea
actului creator80. Sacrificiul în sine marca ideea unei mântuiri universale, a întregii umanităţi.
Dar, spre deosebire de alte zeităţi orientale, Mithra – identificat cu „Regele salvator” în opinia lui
Geo Widengren – realizează acest lucru prin jertfa principiului fertilizator, şi nu prin sacrificiul
propriu, pentru că el nu este un zeu care moare şi reînvie81. Soarele, Luna şi cerul înstelat însoţesc
aproape întotdeauna imaginea sacrificiului lui Mithra reprezentat în apropierea unei grote naturale
– scenă cultuală centrală plasată în spatele altarelor din mithraea şi spelaea – la fel cum gravitau
în jurul muntelui Hara, locuinţa lui Mithra în zoroastrismul avestic82. Triumful lui Mithra
însemna triumful luminii asupra întunericului, fapt sugerat şi de unele reprezentări mithriace,
precum cele de la Marino, Capua şi Barberini (Fig. 4)83, unde Soarele binecuvântează actul
creator trimiţând o rază de lumină spre capul divinităţii. De asemenea, atunci când privirea sa nu
este îndreptată spre interlocutor, zeul întoarce capul spre Sol/Helios, plasat de obicei în stânga
scenei. Or aceleaşi raze lovesc capetele demonilor figuraţie pe fresca de la Hawarte (Fig. 5 b-c).
Unii cercetători, precum J. Duchesne-Guillemin şi M. York au subliniat de altfel importanţa
principiului opoziţiei şi al polarităţii sau al dualităţii luni-solare în scenele tauroctonice84, fapt
indicat nu doar de prezenţa Lunii şi a Soarelui, ci şi a corbului şi a cocoşului sau a dadoforilor.
Cautes şi Cautopates ţineau torţele îndreptate în direcţii opuse, marcând momentele începutului şi
sfârşitului de ciclu astral, fiind în multe dintre cazuri identificaţi cu Mithra, atât pe unele inscripţii
apusene, cât şi de către Pseudo-Dionisie Areopagitul, care în Epistola a VII-a vorbeşte despre
sărbătorile dedicate de magi în amintirea întreitului Mithra85. Împreună, cei trei formează o
imagine a eternităţii marcată de succesiunea ciclurilor astrale. Spre această concluzie ne-ar putea
75
Merkelbach 1956, 154-156.
76
Cumont 1939, 70.
77
Kobylina 1976, 26-27, nr. 27-30; Turcan 2001, 51-59.
78
Will 1955, 155, 161-162, 169-176; Beck 1984, 2019.
79
Vermaseren 1951, 2294-295.
80
York 1993, 204-205.
81
Turcan 1982, 173-191.
82
Widengren 1960, 1-25.
83
Beck 1984, 2032, 2034.
84
Beck 1985, 309; York 1993, 309.
85
Sf. Dionisie, Epistola VII, 2 (260, ed. rom.).
214 IULIAN MOGA
conduce şi simbolurile care apar uneori în legătură cu purtătorii de torţe. Este vorba despre măciucă
– proprie zeului avestic86 –, dar atribuită dadoforilor pe vasul descoperit la Mainz, precum şi de
arc, pus în legătură cu principalele momente mitologice, „scena vânătorii” reprezentată la Dura
Europos (Fig. 6 c) şi „miracolul ploii” pe stela de la Neunheim. Arcul apare şi în mâna unui
pater, care desăvârşeşte actul iniţierii neofitului însoţit de heliodromus, în singura scenă de acest
gen prezentă pe vasul de la Mainz87. Acest din urmă element simbolic apare la Cautopates, pe
fresca deteriorată a mithraeum-ului de la Perge, din sudul Asiei Mici, datând din a doua jumătate
a secolului al II-lea p.Chr.88.
Tauroctonia marca iniţial începutul ciclului de primăvară şi era cel mai probabil pusă în
legătură cu sărbătoarea mithrakana, care se defăşura iniţial la echinocţiul de primăvară, iar apoi la
echinocţiul de toamnă după reformarea calendarului în 150 a.Chr. de către suveranii Arsacizi”89.
Astfel, Mithra ajunge să fie identificat cu un stăpân al echinocţiilor, aşa cum ne încredinţează şi
Porphyrios90. Ca urmase a reformei parthice, mithrakana ajunge să fie identificată cu sărbătoarea
iraniană a Anului Nou persan, Nawroz, atunci când se considera că lumea era reînnoită prin
repetarea simbolică a cosmogoniei de către suveran91. Însă această reformă va avea implicaţii
mult mai profunde pentru ideologia religioasă a suveranilor greco-persani din perioada elenistică
şi a celor sasanizi de mai târziu, subliniind calitatea acestora de reprezentanţi ai divinităţii ca
purtători ai aurei divine, hvareno „lumina divină” sau „focul regalităţii”92. Mithra ajunge un
protector al dinastiei, suveranul însuşi fiind socotit o reîncarnare a sa. Acesta din urmă primeşte
puterea divină din mâna zeului, aspect subliniat de reliefurile commageniene de la Nimrud Dagh
şi Arsameia Nymphaios, din timpul suveranului elenistic greco-persan Antiochos I (Fig. 8 a-b).
Această scenă numită dexiosis sublinia fidelitatea faţă de cotractul93 încheiat între cele două părţi.
Interesant este că ea apare şi în mithraismul greco-roman pe altarul lui Flavius Aper de la
Poetovio (Ptuj), unde părţile contractante sunt Helios/Sol şi Mithra94. Dar şi în lumea romană zeul
îşi va păstra probabil aceleaşi calităţi de protector al casei imperiale, în ciuda faptului că, după
cum remarcă pe bună dreptate şi Marcel Simon, Mithra nu a fost niciodată acceptat în mod oficial
în cadrul panteonului roman95. Astfel se explică expresia fautor imperii sui, „protector al
imperiului lor” de pe o dedicaţie din 308, descoperită la Carnuntum (în Pannonia Superior), unde
Diocletian şi ceilalţi Tetrarhi sunt numiţi Iovii et Herculii religiossimi Augusti et Caesares96, dar
şi emiterea unor monede local, la Tars (Cilicia), în timpul lui Gordian III (Fig. 3 b) înaintea
plecării acestuia în campanie împotriva perşilor. Cu siguranţă, aceste dovezi subliniază
importanţa politică, dar şi sprijinul ideologic faţă de autoritatea imperială.
O teorie seducătoare privitoare la originea misterelor mithriace îi aparţine cercetătorului
canadian Roger Beck. În articolul său din 1998, intitulat The Mysteries of Mithras: A New
86
Eliade 1991, 321.
87
Beck 2000, 145-180.
88
IGSK, 54, 248.
89
Malandra 1985, 96; Boyce, 1975, 107-108.
90
Porphyry, The Cave of the Nymphs, 24; Beck 2000, 157.
91
Eliade 1991, 316.
92
Ries 1990, 2760-2761; Chaumont 1985, 706.
93
Ries 1990, 2761-2762.
94
Clauss 2000, 59.
95
Simon 1979, 411-425.
96
Clauss 2000, 7, 28.
Account of their Genesis, el susţine – insistând asupra rolului elementelor militare

commageniene şi a recentei descoperiri din 1997 a mithraeum-ului din Doliche – ipoteza unei
origini commageniene a acestor mistere, situată la începutul primului secol p.Chr., dacă nu
chiar mai devreme97.
J. Campbell recunoştea în unele pasaje din ”g Veda pe Mithra ca zeu solar98. Ideea este
interesantă, întrucât până nu demult s-a considerat că identificarea lui Mithra cu o divinitate
solară este de dată mai recentă. Aserţiunea cercetătorului este confirmată de descoperirile
monetare relativ recente de pe teritoriul Imperiului KuÌan, datând din primele două secole ale
erei creştine. Pe o monedă de bronz emisă în timpul regelui HuviÌka (secolul al II-lea), Mithra
are capul înconjurat de raze99. Zeul era menţionat pe monedele kuÌane îndeosebi cu numele
Miro sau Miiro100. De altfel, din panteonul extins al Imperiului KuÌan făceau parte nu doar
Ahura Mazda şi Buddha, ci şi Heracles, Serapis sau divinitatea lunară Mao (echivalentul lui
Mên microasiatic)101. Mithra era identificat uneori cu Apollo sau Helios102. Fireşte, se ştie
îndeobşte că au existat anumite tendinţe sincretice din timpul dominaţiei primilor regi kuÌani,
Vima Kadphises (sec. I p.Chr.), KaniÌka şi HuviÌka (sec. II p.Chr.) datorită climatului de
toleranţă religioasă existent în timpul domniei acestora. Însă este foarte probabil, având în
vedere pasajele amintite anterior din ”g Veda, ca zeitatea să fi avut atribute solare mult mai
devreme decât se considerase iniţial.
3. Originea misterelor
Primele dovezi legate de iniţiere în cultul microasiatic al lui Mithra apar destul de
timpuriu, în perioada elenistică, atunci când se produce o schimbare fundamentală în privinţa
concepţiei legate de cultul lui Mithra în lumea microasiatică, dar şi cea siro-palmiriană.
Aceasta întrucât dispare dominaţia politică a suveranilor iranieni asupra acestor teritorii, fapt
care a avut importante consecinţe103, întrucât se pierde legătura directă cu zonele de origine,
cultul lui Mithra devenind doar un cult al diasporei iraniene. J. Z. Smith subliniază modificările
care se produc în privinţa religiilor greco-orientale atestate în diaspora în perioada elenistică:
(1) o preocupare mai scăzută elementelor etnice din diaspora faţă de zonele de origine, paralel
cu adoptarea unor elemente noi legate de viziuni, epifanii, călătorii celeste (de menţionat faptul
că în cultul mithriac apare pentru prima dată menţionată ideea unei călătorii celeste a
sufletului)104; (2) transformarea acestor sisteme religioase din religii „naţionale/etnice” în
religii preocupate de salvarea individului şi devoţiunea personală şi aspecte legate de
transcendent: „It was a shift (…) from «birthright» to «convinced» religion” ; (3) grupurile de
aderenţi nu mai includ doar anumite elemente etnice (ce continuau să vorbească limba nativă
sau aflate la a doua sau a treia generaţie şi fuseseră asimilaţi din punct de vedere lingvistic), ci
97
Beck 1998, 115-128.
98
”g Veda, VIII, 25, 3; X, 36, 3; X, 132, 6; cf. Campbell 1969, p. 63.
99
Stawinski 1979, 64-65.
100
Turcan 2000, 37.
101
Stawinski 1979, 90-91.
102
Stoyanov 1999, 56.
103
Merkelbach 1956, 154-156.
104
Segal 1981, 353-357.
216 IULIAN MOGA
şi numeroşi convertiţi din rândul altor populaţii, fapt care a dus bineînţeles la asimilarea de noi
concepţii religioase, sincretisme şi o reinterpretare practic a vechii credinţe105. Astfel s-ar
explica şi prezenţa ceremoniilor iniţiatice atestate la piraţii cilicieni amintit de Plutarh (Viaţa
lui Pompei, 24), precum şi momentul relatat de autorii antici privind iniţierea lui Nero şi
participarea la ospeţele sacre în cinstea lui Mithra. Iniţierile sunt menţionate şi în inscripţii
începând cu secolul al III-lea a.Chr.
Noile realităţi religioase sunt dovedite de inscripţia de la Ariaramneia (Rhodandos, în
prezent Faraşa) din Capadocia. Ea a fost descoperită în 1907 de către H. Grégoire pe o stâncă
din munţii Taurus106 şi aminteşte iniţierea unui mag al lui Mithra. F. Cumont, în studiul său
Mithra en Asie Mineure, reproduce inscripţia sub forma: „Σαγάριος | Μαγ[αφέ]ρνου |
στρατηγoVς | *Ariaramneiv(a") | e*mavgeuse | Mivqrh/. Hrt[ml] ?ygp ” 107. Numele muntelui
Ariaramna, precum şi a apei din apropiere şi prezenţa magilor mezi mai sunt menţionate pe
aşa-numitele „tăbliţe ale fortificaţiilor” de la Persepolis cu cel două secole înainte108.
Semnificaţia textului bilingv, greco-aramaic, a fost interpretată în maniere diferite, atât în
privinţa datării, cât şi a sensului. Cumont aprecia că ar proveni din sec. I p.Chr., însă lucrări
mai recente o încadrează în perioada elenistică, undeva între sec. III-I a.Chr. În opinia
savantului belgian, expresia e*mavgeuse Mivqrh are înţelesul de „a deveni mag al lui Mithra”,
indicând astfel faptul că epigrafa ar fi fost gravată cu ocazia unei ceremonii de iniţiere109. R.
Beck şi S. Mitchell nu amintesc nimic despre o eventuală iniţiere, ci doar de celebrarea de către
strategul Sagarios Magaphernos a unei ceremonii dedicate zeului Mithra110. Ultimele cuvinte
sunt redate în aramaică şi pot fi transliterate cel mai probabil PGYŠ [LM]TRÂ sau
PGYŠ[TLM]TRÂ (pagasht l mithra sau pogesht l mithra), cu sensul fie de „l-am întâlnit pe
Mithra”, fie „cel care l-a întâlnit pe Mithra”, interpretări care vin în completarea primei părţi a
inscripţiei şi demonstrează indubitabil o devoţiune personală faţă de divinitate. Mai puţin
probabilă e reconstituirea de „loc de întâlnire al lui Mithra” indicând existenţa unui templu
dedicat acestei zeităţi, după cum este denumit lăcaşul de cult şi în sursele vechi persane sau
armene111.
O altă dedicaţie la fel de interesantă este şi cea de la Sarihüyük, din teritoriul Ancyrei.
Inscripţia a putut fi doar parţial descifrată, însă după toate probabilităţile erau prevăzute
pedepse pentru cei care au încercat să-şi însuşească în mod abuziv fondurile templului, după
cum arată editorul epigrafei, care o datează în secolul I. p.Chr.112. Datorită împrumuturilor pe
care aceştia le contractaseră şi nu le-au returnat, rudele lor, adică „binefăcătorii şi rugătorii”
105
Smith 1971, 237-238.
106
Mitchell 1993, 29; Beck 1984, 2018-2019.
107
Cumont 1939, 68.
108
Schwarz 1983, 687-688; Papatheophanes 1985, 108-134.
109
Papatheophanes 1985, 108-134: „ Nous avons exprimé naguère l’opinion que emavgeuse Mivqh/ devait
peut-être se traduire, suivant une signification fréquente de l’aoriste, par «devint mage de Mithra»” ;
vezi şi Vermaseren 1963, 22.
110
Beck 1984, 2018-2019: „…? celebrated a Magian rite for Mihres”; Mitchell 1993, 29: „… a Graeco-
Aramaic bilingual text shows a regional official called a stratêgos conducting a Mazdean ceremony
for the god”.
111
În armeană, mehean, iar în persana veche, *mithrayana = „locul lui Mithra”. Cf. Russel 1990, 2683.
112
RECAM, II, 404. Cf. Mitchell 1993, 29: „ The overall sense of this inscription seems to have been to
prescribe penalties for those who misappropriated temple funds”.
s-au văzut puşi în imposibilitatea de a-şi putea achita îndatoririle faţă de templu. Tot în această
epigrafă se face aluzie şi la existenţa unei tradiţii transmise „de magi în privinţa lui Mithra”.
4. Naşterea lui Mithra
Tipologia eroului născut din stâncă este des întâlnită în cadrul ciclurilor mitologice
răspândite îndeosebi în Caucaz, care prezintă similitudini cu tradiţiile mitologice anatoliene sau
evreieşti. Astfel, legenda frigiană a lui Agdistis, poemele osetine, miturile evreieşti privitoare la
Armillus şi cele georgiene despre Amirani au probabil ca origine comună Cântul lui
Ullikummi, cunoscut din tradiţiile hittito-hurrite113. Formularea cea mai apropiată de versiunea
hittită este dată însă de legenda naşterii lui Diorphus, menţionată de Pseudo-Plutarh (De
Fluviis, 23, 1-4). Mărturia sa a fost deseori invocată în sprijinul ipotezei privitoare la originea
iraniană a misterelor mithriace, precum şi pentru a întări aserţiunea referitoare la excluderea
femeilor din cadrul cultului mithriac114. Această din urmă teorie a fost însă pusă sub semnul
întrebării în ultimii ani, îndeosebi de către cercetătorul american J. David115. Pseudo-Plutarh
arată că Mithra, care în realitate ura femeile, dar voia totuşi să aibă parte de un fiu, a fecundat o
stâncă, situată undeva lângă cel mai important râu al Armeniei, Araxes. Stânca a dat naştere,
atunci când a venit vremea, unui băiat numit Diorphus, care l-a provocat însă pe Ares la luptă,
iar după ce a fost ucis de către acesta, a fost transformat de către zei într-un munte ce-i poartă
numele116. Russel identifică această ultimă zeitate cu Vahagn, divinitate a furtunii, fulgerelor şi
ploii117. În ciuda similitudinilor cu legenda anatoliană a lui Agdistis, bisexualitatea lui Mithras
este practic imposibil de dovedit, fapt indicat şi de Vermaseren118. Nici mărturia lui Firmicus
Maternus nu este pe deplin edificatoare în acest sens119.
113
Russel 1990, 2679-2692; Jong 1997, 291. Pe tăbliţele hittite este relatată legenda naşterii lui
Ullikummi, ca urmare a împreunării zeului Kumarbi cu o stâncă de lângă cetatea Urkish: „La Iazul
rece se află stânca mare./ Măsoară în lungime vreo trei leghe,/ Lăţimea ei – o jumătate de leghe./ Ci
mintea-i ştie tot ce-o să se-ntâmple./ Se-mpreunează dar cu Stânca mare/ şi-aceasta îi cunoaşte
bărbăţia,/ De cinci ori o cuprinse-n braţe, / De zece ori în braţe-o strânse…”. Copilul născut din stâncă
fu încredinţat Mamei Zeilor, devenind apoi un uriaş de stâncă, pe care doar Teshub, Ea şi alţi 70 de
zei au reuşit să-l înfrângă în luptă. Cf. Tăbliţele de argilă. Scrieri din Orientul antic, traducere,
prefaţă, cuvânt înainte şi note de C. Daniel şi I. Acsan, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, 237-245.
114
David 2000, 137; Vermaseren 1951, 290-291; Yarshater 1983, 853-856.
115
David 2000, 121-141; în încheierea studiului său, David apreciază că „…the status of women within
the mysteries of Mithras, like so many aspects of this enigmatic religion, is perhaps indeterminable.
Women were involved with the cult in some areas, but whether they were actually initiated is
uncertain. Regardless, to state that women were excluded from the rites is to dismiss a substantial
amount of evidence, and to repeat a time-honoured scholarly misinterpretation” (141).
116
de Jong 1997, 291-294.
117
Russel 1990, 2683-2684; Grigorian 1993, 166.
118
Vermaseren 1951, 288: „It is not possible to prove the bisexual character of Mithras, though it is
remarkable that apparently his sex is sometimes not indicated and is still hidden in the rock”.
119
Firmicus Maternus, De errore profanarum religionum, V, 1-2. Amintind despre cultul focului în
lumea persană, el arată că magii considerau că acesta era compus din două puteri, corespunzătoare
celor două sexe (ad utrisque sexus). Însă, în paragraful următor, Maternus, deşi arată că magii puneau
în legătură cultul său cu puterea focului, îl indică totuşi pe Mithra ca o zeitate masculină.
218 IULIAN MOGA
5. Riturile de iniţiere. Nivelurile ierarhice
Celsus aminteşte unele elemente ale doctrinei mithriace în varianta sa persană: „în cultul
lui Mithra găsim un simbol al celor două circuite ale cerului, unul nemişcat, iar celălalt atribuit
planetelor. Simbolul este următorul: o scară cu şapte porţi, iar deasupra scării este a opta
poartă”120. Porţile respective sunt interpretate ca fiind reprezentarea celor şapte ceruri planetare
pe care sufletul trebuia să le parcurgă121, invocându-se un pasaj anterior din opera lui Origen în
care este menţionată credinţa vechilor elini în existenţa sferelor planetare122. Celsus asociază
aceste porţi cu unele metale şi planete cunoscute: prima poartă, din plumb, este a lui Saturn; a
doua, din cositor, corespunde lui Venus; a treia, din bronz, lui Jupiter; a patra, din fier, lui
Mercur; a cincia, „din amestec de mai multe metale”, lui Marte; a şasea, din argint, astrului
selenar şi, în sfârşit, a şaptea poartă este din aur şi corespunde Soarelui, „ale cărui culori le
imită”. Dincolo de explicaţiile, evident puerile, ale lui Celsus – combătute de Origen, care
spune că „el adaptează nişte date muzicale la cele citate din teologia persană” – se pare ca
exista o corespondenţă clară între cele şapte porţi şi simbolurile planetare, chiar dacă nu în
ordinea prezentată123. Faptul că relatarea lui Celsus conţine un sâmbure de adevăr este întărit de
simbolistica elementelor prezente pe pavimentul mithraeum-ului numit al „celor şapte sfere” –
Mitreo delle sette sfere – descoperit la Ostia. Pe mozaicul din interiorul mithraeum-ului sunt
prezentate simbolurile zodiacale, care încadrează şapte semicercuri corespunzătoare cerurilor
planetare sau mai degrabă celor şapte trepte de iniţiere pe care le întâlnim reprezentate pe un alt
mithraeum de la Ostia, cel al lui Felicissimus.
Prima menţiune a taurobolium-ului în context mithriac se consideră că este cea
aparţinând lui P. Papinius Statius, care, către anul 80 p.Chr. vorbea despre „Mithra care sub
stâncile grotei persane răsuceşte coarnele îndărătnicului taur” 124.
Savantul belgian F. Cumont considera că practica înjunghierii taurului – taurobolium –
a fost adoptată de comunităţile mithriace de la adepţii Marii Mame anatoliene. Romanii ar fi
împrumutat acest rit din templele capadociene, caracterul său fiind schimbat sub acţiunea
credinţelor mazdeene125.
După cum subliniază şi R. Turcan, se pare că şi orientarea sanctuarului avea o importanţă
foarte mare întrucât, în momentul în care mithraeum-ul se deschidea adoratorilor zeului, lumina
120
Origen, Contra lui Celsus, VI, 22.
121
Eliade 1995, 126-127.
122
După Platon, sufletele în drumul lor de la pământ spre cer, pentru a ajunge la locul unde se află
„câmpia adevărului”, sunt conduse de vizitii prin bolţile cereşti. Vezi în acest sens pasajul din Platon,
Phaidros, 248 a-d.
123
Origen, Contra lui Celsus , VI, 22.
124
P. Papinius Statius, Thebais, I, 716-719: „Adsis, o memor hospitii, Iunoniaque arua / dexter ames, seu
te roseum Titana uocari / gentis Achaemenidae ritu, seu praestat Osirin / frugiferum, seu Persei sub
rupibus antri / indignata sequi torquentem cornua Mithram”. În traducerea franceză (ed. Lesueur, p.
27): „Ô, reste à nos côtés, souviens-toi que tu fus notre hôte, aime et protège le pays cher à Junon, que
je t’invoque, selon ta préférence, sous le nom de rouge Titan suivant le rite des Achéménides, ou sous
celui d’Osiris dieu de la fertilité, ou le Mithra qui, sous les rochers de l’antre perséenne, tord les
cornes du taureau qui refuse de le suivre”.
125
Cumont 1904, 1949; S. Sanie arată că nu doar ritul tauroboliei a fost împrumutat din cultul lui Cybele
şi al lui Attis, ci şi simbolul pinului, cf. Sanie 1982, 505-506.
solară trebuia să cadă pe imaginea centrală a lui Mithra Tauroctonus! În acest sens, multe dintre
aceste mithraea sau spelaea aveau intrarea orientată către sud-est sau sud126, după cum
majoritatea altarelor săpate în stâncă, din Frigia, aveau la rândul lor aceeaşi orientare.
Conform tradiţiei, cel care a consacrat în munţi o asemenea grotă (spelaeum) lui Mithra a
fost Zoroastru. Acest fapt este confirmat de o relatare a lui Porphyrios: „(…) Perşii numesc
peşteră locul în care îl aduc pe cel iniţiat în mistere, arătându-i calea pe care sufletele coboară (în
adâncuri) şi apoi se întorc din nou. Eubulos afirmă că Zoroastru a fost cel dintâi care i-a închinat
lui Mithra, creatorul şi părintele tuturor, o grotă naturală; se găsea în munţii din apropierea Persiei
şi era udată de izvoare şi acoperită de flori şi frunzişuri. Această grotă închipuia imaginea lumii
zămislite de către Mithra şi a lucrurilor pe care grota le conţinea, într-o dispunere ordonată,
asigurându-i (zeului) simbolurile elementelor şi mediilor universului... Inspirându-se din aceste
credinţe cred, pitagoricienii – şi mai târziu Platon – denumeau lumea grotă şi peşteră. Într-adevăr,
la Empedocle, forţele ce călăuzesc sufletele spun: «Ajuns-am pe acoperişul acestei grote»”127.
Interesant este că deşi Porphyrios îl consideră pe Zoroastru primul dedicant al unei asemenea
construcţii cultuale, subliniază faptul că aceasta se găsea nu în teritoriul persan propriu-zis, ci în
munţii din apropierea Persiei, o zonă pe care Ehsan Yarshater o numeşte „Iranul exterior”, care
poate indica teritoriile din estul Anatoliei sau din Armenia128.
În mod firesc, ca şi în cazul altor ceremonii de tip iniţiatic, introducerea neofitului în
peşteră/grotă, spelaeum, însemna un act purificator în sine, denumit regressus ad uterum, a
cărui semnificaţie simbolică a fost descifrată de reputatul savant român M. Eliade129. Gestul
avea sensul revenirii iniţiatului la stadiul embrionar, pentru a renaşte, regenerat şi
metamorfozat, într-o nouă viaţă130. Intrarea neofitului în peşteră reprezenta aşadar o întoarcere
la origini, pentru ca de aici să se producă înălţarea către cer. Prin însuşi caracterul ei central,
peştera desemnează locul naşterii şi al regenerării131.
6. Mithraismul în Asia Mică şi în lumea romană
R. Beck considera că locul de constituire al misterelor mithriace îl reprezenta teritoriul

regatului commagenian. Până la includerea sa în statul roman, Commagene era un stat
clientelar condus de C. Iulius Antiochus IV Epiphanes (37-72 p.Chr.), descendent al unei
dinastii greco-iraniene132. Deposedat de regat de către Gaius Caligula, dar stăpânind probabil în
continuare un teritoriu în sudul Licaoniei, Antiochus a reprimit regatul în timpul lui Claudius,
precum şi o parte din Cilicia133.
Beck face distincţia între grupul fondator şi grupul de tranzit. În opinia sa, grupul
fondator trebuia să facă dovada: a) unei puternice tradiţii de factură iraniană, centrată pe cultul lui
Mithra; b) unei tradiţii occidentale „în care astrologia a oferit principalele metafore ale
cosmologiei şi soteriologiei”134. Cultul regal commagenian, ca şi cele similare din alte state
126
Turcan 2000, 76-77.
127
Porphyrios, De antro Nympharum, 6-8; DS, III, 75.
128
Yarshater 1983, 854-855.
129
Eliade 1995, 69-71.
130
Eliade 1995, 68.
131
DS III, 78.
132
Despre originea şi istoricul acestei dinastii la Sullivan 1977, 732-798.
133
Josephus Flavius, Jewish Antiquities, XIX, 276-277; Cassius Dio, Istoria romană, LX, 8, 1.
134
Beck 1998, 117-119.
220 IULIAN MOGA
învecinate, Armenia, Capadocia, Pontul sau Cilicia, a jucat un rol important în perioada elenistică
în transmiterea mithraismului135, după cum o demonstrează dedicaţia datând de la mijlocul
secolului I a.Chr. a lui Antiochus, prezentată anterior. O dată cu anexarea Commagenei şi
includerea sa printre provinciile imperiului, elementele militare autohtone şi familiile acestor
soldaţi au jucat un rol important, în propagarea mithraismului136. Trupele regale au intrat în
contact cu militari romani din legiunile XV Apollinaris, V Macedonica şi II Adiutrix şi înainte de
72 p.Chr., în timpul asedierii Ierusalimului, când regele commagenian a oferit sprijin trupelor
romane implicate în primul război iudaic137, în războaiele civile din 68-69 p.Chr. prin ajutorul dat
lui Otho împotriva lui Vitellius138 şi în campania lui Domitius Corbulo împotriva armenilor139.
Teoria lui Beck, cu toate aspectele sale pozitive, este totuşi prea restrictivă atât în
privinţa ariei de formare a mithraismului ca religie de mistere – limitându-se la teritoriul
regatului commagenian –, cât şi în legătură cu aşa-numitul grup fondator, identificat în opinia
sa cu supuşii statului respectiv. În opinia noastră aria în care s-au produs aceste mutaţii trebuie
să fi fost cu mult mai mare, incluzând cel puţin o parte, dacă nu întreg teritoriul viitoarelor
provincii romane din sud-estul Asiei Mici (Cilicia, Commagene, Capadocia, Pont şi Armenia).
Existenţa unor teofore precum Mithridates la unii dinaşti microasiatici nu doar în epoca
elenistică, ci şi în cea romană poate constitui un indiciu asupra prestigiului de care se bucura
această divinitate140. De asemenea, o parte dintre satrapii din Anatolia erau denumiţi
Mithridates, Mithrobarzanes sau Mithrafernes141. La Comana Capadociei sunt înregistrate
numeroase nume derivate din radicalul miqr- / mitr-, chiar şi după cucerirea romană:
Mithrateidios, Mithratochmes, Iulius Mithra, Mithres sau Mithrei142. Existenţa unor dedicanţi
purtând numele Mivqrh" mai este atestată şi pe alte inscripţii de la Tyana, în sud-vestul
Capadociei143, şi de la Ilğin, în regiunea Sultan Dağı în centrul Anatoliei144.
În statele elenistice care au luat naştere după dispariţia imperiului lui Alexandru cel
Mare s-au impus tot mai mult tendinţele cosmopolite şi universaliste, interferenţele existente
între cele două lumi, cea greco-macedoneană şi cea orientală, având implicaţii multiple, atât în
domeniul religios, cât şi în cel al filosofiei, artei literaturii, ştiinţelor şi arhitecturii145.
Sincretismul a devenit caracteristica dominantă a întregii perioade care succede momentului
marcat de instituirea statelor elenistice şi se sfârşeşte imediat după oficializarea religiei creştine
prin edictul de la Milano din 313 p.Chr.
135
Turcan 2000, 25.
136
Beck 1998, 122: „What I propose, then, is that the Mysteries of Mithras were developed within a
subset of these Commagenian soldiers and family retainers and were transmitted by them at various
points of contact to their counterparts in the Roman world”.
137
Tacitus, Istorii, V, 1; Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor…, V, 1, 6.
138
Tacitus, Istorii, II, 25.
139
Tacitus, Anale, 13, 7-8; în timpul domniei lui Nero.
140
Josephus Flavius, Jewish Antiquities, XIV, 112-114; XVI, 18 (pentru Mithridate VI Eupator, regele
Pontului); XIV, 128-136, 138-139, 193 (pentru Mithridates din Pergam).
141
Turchi 1923, 176.
142
Harper 1968, 145.
143
IGSK, 55/1, 83.
144
IGSK, 62, 331.
145
Eliade 1995, 137.
În consecinţă, se produce şi o modificare a percepţiei asupra vechilor divinităţi persane,

care se elenizează, purtând nume şi împrumutând unele atribute ale divinităţilor greceşti.
Astfel, întâlnim de exemplu în Commagene, la mijlocul primului secol a.Chr., zei care poartă
nume mixte, greceşti şi iraniene: Zeus Oromazdes, Apollo Mithra Helios Hermes sau Artagnes
Ares146. Pe inscripţia de la Nemrud Dagh pe care apar aceste divinităţi, Antiochus din
Commagene (69-34 a.Chr.) se revendică a fi unul dintre urmaşii suveranului ahemenid Darius
(522-486 a.Chr.), fiul lui Hystaspes, dar şi al lui Seleucos I Nicator (cca 538-281 a.Chr.).
Instituirea cultului şi sărbătorilor zeităţilor menţionate se făcea „urmând vechea tradiţie a
perşilor şi grecilor, originea binecuvântată a neamului meu”147.
Fenomenul amintit este prezent în toate regiunile care până la cucerirea romană au fost
guvernate de dinaşti ce pretindeau că sunt urmaşi ai ultimilor suverani ahemenizi: Capadocia,
Pont, Commagene, Armenia. Frecvenţa numelui Mithradate la unii membri ai acestor case
regale, precum şi în cazul altor categorii de dedicanţi148 sugerează şi o anumită devoţiune faţă
de vechea credinţă mithriacă de origine persană.
Cultul lui Mithra este foarte puţin atestat în mediile greceşti sau elenizate din vestul şi
nord-vestul Asiei Mici149. Prezenţe ale cultului mithriac au fost identificate la Trapezunt150,
Heracleea Pontica151 şi Amisus în Pont, Amastris în Paflagonia, Kius în Bitinia, Daskylium,
Amorium152, Aezanitis153 în Frigia, Ariaramneia (Faraşa)154, Caesarea155, Tyana (Kilisse-
Hissar)156 şi Arabissos în Capadocia, Nemrud Dagh în Commagene, Anazarbus157 şi Tars în
Cilicia, Derbe şi Artanada în Licaonia, Baris (Isbarta) în Pisidia158, Hierocaesarea şi Hypaipa în
Lidia, Colofon în Misia159, Kawagh-Dagh160 şi Oinoanda161 în Licia.
În vestul Asiei Mici a fost descoperită doar o singură inscripţie, în latină, la Colofon în
Misia, dedicată lui Deus sanctus invictus Mit(h)ra162, ceea ce întăreşte aserţiunea privitoare la
impactul redus al cultului în mediile greceşti sau puternic elenizate163. O mare incertitudine a
fost exprimată de asemenea în privinţa sanctuarelor de la Pergam şi Kapikaya, dacă ele ar
146
147
Cumont 1904, 1944.
148
Am amintit deja cele două inscripţii descoperite în Comana Capadociei (Şar), dedicate de
Mithratochmes Ariobarzanes zeiţei Mâ.
149
Turcan 2000, 49-50.
150
Cumont 1939, 71-74.
151
SEG, 47, 1997, nr. 1503.
152
TMMM, II, 4, p. 91; Cumont 1939, 70; Wüst 1932, col. 2151.
153
Beck 1998, 119.
154
Cumont 1939, 68; Mitchell 1993, 29, n. 162; Beck 1984, 2018-2019.
155
CIL, III/1 suppl., 6772 = AE, 1889, 45 = TMMM, II, 2, p. 91; Clauss 1992, 238.
156
IGSK, 55/1, 34 = TMMM, II, 3, p. 91; vezi şi IGSK, 55/1, 83, unde apar teoforele Mithres şi Mâ.
157
IGSK, 56, 9; Clauss 1992, 238.
158
Cumont 1939, 70-71, cu prezentarea reliefului de la Isbarta şi comentarii asupra particularităţilor
iconografice ale monumentului care înfăţişează scena tauroctoniei.
159
CIMRM, 24B (supl.); Clauss 1992, 238; Beck 1984, 2018-2019.
160
Wüst 1932, col. 2151.
161
Milner, Smith 1994, 71.
162
Clauss 1992, 238; Beck 1984, 2018-2019 (Deo sancto invicto Mit(h)rae).
163
Clauss 1992, 238.
222 IULIAN MOGA
trebui sau nu să fie incluse în categoria lăcaşurilor de cult mithriace164. Un spelaeum a existat
însă cu siguranţă la Trapezunt, în Pont, pe înălţimea unei coline situate la răsărit de oraş şi care
până în Evul Mediu a purtat denumirea de Miqrivo" bounov" („dealul lui Mithra”)165. Legenda
sfântului Eugen, patronul oraşului, menţionează distrugerea idolului de către martir, pe locul
unde ulterior a fost ridicată biserica Sf. Ioan Botezătorul166.
Pe monedele microasiatice, Mithra este adesea reprezentat având capul înconjurat de
raze. În timpul lui Traian, la Trapezunt este reprodus bustul zeităţii, iar pe cap aceasta poartă o
bonetă frigiană radiată. Începând cu perioada domniei comune a împăraţilor Marcus Aurelius şi
Lucius Verus, tipologia se modifică. Mithra este înfăţişat călare, în maniera cavalerului
anatolian167, cum mai sunt reprezentaţi de altfel şi Mên sau Sozon168. Pe o monedă de la Tarsus
este gravată legenda TARSOU MHTROPOLE şi a fost emisă în timpul campaniei lui Gordian
al III-lea (238-244 p.Chr.) împotriva perşilor169.
Epigrafa care apare pe un altar descoperit la Anazarbus/Anazarbos (Anazarva) în Cilicia
a supravieţuit într-o formă fragmentară, iar partea de început este destul de dificil de
reconstituit: [---]lio" Sevleuko" iJe(reuV" kaiV) pathVr. Ea datează în opinia lui R. Turcan din
secolul al II-lea şi a fost dedicată lui Zeus-Helios-Mithra de către un personaj care îndeplinea
simultan funcţiile de preot şi pater (iJe(reuV" kaiV) pathVr)170. Funcţiile erau compatibile şi nu se
condiţionau reciproc. Cu alte cuvinte, nu era obligatoriu ca o persoană să îndeplinească în
acelaşi timp şi funcţia sacerdotală şi pe cea de şef al comunităţii. Manfred Clauss consideră că,
având în vedere descoperirea inscripţiei într-o colonie romană, terminaţia [---]lio" întregeşte
numele unui dedicant purtând tria nomina: (M. ?Au*rhv-)lio" Sevleuko"171. Aceeaşi opinie a
fost împărtăşită şi de editorul volumului de inscripţii referitor la epigrafele de la Anazarbus şi
din împrejurimi, Mustafa Hamdi Sayar, care reconstituie textul astfel, începând cu rândul al
şaselea172: ((uJpavtou toV)) b v, p(atroV") p(atrivdo") (M. ?Au*rhv-) | lio" Sevleuko" iJe(reuV" kaiV) |
PathVr diaV bivou DioV" ( JHliv)ou | a*neikhvtou Mivqra toVn (bwmoVn) | vac. kaq’ a$ uJpevsceto th'/
pat(rivdi).
164
Dahlinger 1979, 793-801; Dahlinger 1977, 51; Turcan 2000, 35; Clauss 1992, 293, în legătură cu
atestarea cultului mithriac la Amasia, Antiohia şi Pergam.
165
Cumont 1932, 71: „Dans le Pont, où régnèrent des Mithridate, Mithra fut certainement adoré comme
dieu tutélaire depuis l’époque hellénistique, et l’on savait depuis longtemps que la ville de Trapézus
l’honorait spécialement. La légende locale raconte comment le martyr détruisit une idole sur la colline
qui encore au Moyen Age s’appelait Miqrivo" bounov"”.
166
Cumont 1932, 71; BHG2, 609; Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, 20 ian., p. 406; cf.
Delehaye 19332, 172.
167
În ipostaza de cavaler, Mithra apare deseori pe monumentele de pe coasta de est şi sud a Mării Negre,
dar şi în Regatul Bosporan; cf. Ustinova 1999, 270-275.
168
Cumont 1939, 72; Sartre 1996, 325; Olhausen 1990, 1887-1890 (pentru Mên Pharnakou şi Mithra).
169
Cumont 1908, 1945; Turcan 2000, 25.
170
Turcan 2000, 25.
171
Clauss 1992, 238.
172
IGSK, 56, 9 = CIMRM, II, 27bis (supl.) = AE, 1954, 7 = SEG, XII, 1955, 515. Sayar datează
inscripţia în secolul al III-lea şi oferă următoarea traducere: „[---] Konsul zum zweiten Mal, Vater des
Vaterlandes, M(arcus) Aurelius Seleukos lebenslänglich Priester und «Vater» auf Lebenszeit des Zeus
Helios, des unbesiegbaren Mithras, hat den Altar (geweiht) entsprechend seinem Versprechen an die
Vaterstadt”.
La Tyana (Kilise Hisar), în Capadocia, a fost descoperită în interiorul unei moschei o

inscripţie, a cărei provenienţă şi datare rămân până în prezent necunoscute, după cum apreciază
şi ultimii editori, D. Berges şi J. Nollé173: qew'/ dikaivw/ Mivqra/, în traducere – „Zeului cel Drept
Mithra”. La prima vedere, textul în cauză ar putea face referire la o posibilă identificare a lui
Mithra cu divinitatea de origine frigiană Hosios kai Dikaios174, „Cel sfânt şi drept”, având
atribute solare175 şi îndeplinind, după cum o dovedesc şi epigrafele microasiatice176 funcţia de
mesager (angelos) al lui Helios. Ca şi Mithra, acesta a fost uneori reprezentat pe monumente în
ipostaza de cavaler anatolian, având pe cap o cunună de raze, dar şi securea dublă. O eventuală
trimitere indirectă la una dintre treptele iniţiatice mithriace, cea de heliodromus, este însă prea
puţin probabilă177. Este mai degrabă vorba în cazul inscripţiei de la Tyana despre un atribut
care subliniază calitatea lui Mithra de garant al dreptăţii, al ordinii cosmice, judecător,
protector al jurămintelor, funcţii care se regăsec la această divinitate în toate ipostazele sale
anterioare178.
În Asia Mică, Mithra este sincretizat în totalitate în majoritatea cazurilor cu Helios sau
Sol Invictus, aceasta constituind de altfel şi una dintre particularităţile mithraismului anatolian.
Una dintre rarele epigrafe microasiatice în limba latină dedicate lui Mithra provine de la
Cezareea Capadociei. Ea poate fi reconstituită sub forma: „Solem / Sol(i) Invicto / M(u)trae /
Pro Salute et / incolumitate / C(h)re(s)imi Augg(ustorum) / n(ostri) dispensatoris /
Callimor(p)hus eiusdem / votum so(lvit) li(b)ens animo”179. În traducere: „Soarelui nebiruit /
Mithra / Pentru mântuirea şi ocrotirea lui Chresimus, sclav al auguştilor / noştri şi casier
general / Callimorphus / făgăduinţa făcută şi-a îndeplinit-o cu bucurie din inimă”.
La Aezanitis (Savçılar), în nord-vestul Frigiei, situat în teritoriul anticei Ancyra Sidera,
pe un monument, descoperit în 1926 de Chrisotpher M. Cox, Mithra este reprezentat, ca şi la
Oinoanda, până la bust, purtând însă obişnuita bonetă frigiană. Dedicaţia este adresată lui
Helios-Mithra, în anii 77-78 p.Chr., de către Midon, fiul lui Solon180: JHlivw/ Mivqra/ Mivdwn |
Swvlono" | ajnevqhken | ejuchvn. | (e)tou" rxb’ m(hnoV") P(anhvmou).
Tot în ipostaza de zeu solar îl întâlnim pe Helios-Mithra reprezentat şi pe peretele
Boukonisterion-ului dedicat lui Septimius Severus, amplasat în agora din Oinoanda (în Lycia).
Helios-Mithra este înfăţişat alături de alte reliefuri, deasupra unei nişe care se presupune că
adăpostea o fântână. La stânga sa sunt reprezentaţi doi Dioscuri călare, cu mantiile răsfirate,
173
IGSK, 55/1, 34 = TMMM, II, nr.3, p. 91 = CIMRM, I, 18; „Gefunden in Kemerhisar bei der
türkischen Moschee; keine Angaben zum Monument” (IGSK, 55/1, p. 211); Clauss 1992, 238;
Mitchell 1993, 29, n. 162; Beck 1984, 2018-2019.
174
Drew-Bear 1976, 263-264.
175
Robert 1971, 617; pentru reprezentările acestei zeităţi în Tracia şi Moesia, vezi Tacheva-Hitova 1983,
266-268.
176
IGSK 52, 19. Dedicaţia adresată către Hosios kai Dikaios datează din sec. I p.Chr. şi provine de la
Hadrianoutherai, din Mysia centrală. Asemenea cazuri, în care divinitatea frigiană apare alături de
zeităţi solare similare precum Helios sau Apollo se regăsesc şi pe alte inscripţii ca cele din nordul
Galatiei, la Karahoca, în districtul Hayamana (RECAM II, 242), şi Yukari Dudaş (RECAM II, 44).
Vezi şi comentariile lui Mitchell 1993, 25-26.
177
În legătură cu treptele iniţatice mithriace şi îndeosebi în privinţa lui heliodromus, Beck 2000, 155-
167; Yarshater 1983, 854-855.
178
de Jong 1997, 284-288; Turcan 1982, 181.
179
CIL, III/1, Suppl., 6772.
180
MAMA, X, 449; Beck 1998, 118-119.
224 IULIAN MOGA
care încadrează o zeiţă des întâlnită pe reprezentările din sudul şi sud-vestul podişului
anatolian, numită generic „zeiţa pisidiană”. Dedesubtul acestui grup se află inscripţia ce poate
fi tradusă sub forma: „Către Dioscuri, zeii salvatori”. La dreapta lui Helios se află o
reprezentare a lui Hermes în calitate de arcaş, alături de dedicaţia „către Hermes,
conducătorul”. Hermes era probabil zeitatea cea mai venerată la pisidieni. Mai departe,
întâlnim o imagine a unui personaj cu barbă, având părul ondulat; probabil înfăţişându-l pe
dedicantul însuşi. Epigrafa poate fi tradusă: „Către Zeus Salvatorul, Lic(innius) Hyaki(n)thos,
putătorul de torţă (dadouchos), (a dedicat-o) zeilor care însoţesc altarul”. Termenii dadouchos
şi dadophoroi sunt echivalenţi şi sunt întâlniţi şi la alte culte precum cel mithriac sau în cadrul
misterelor lui Demeter de la Eleusis, unde aceştia făceau parte din cortegiul anual181.
Zeitatea solară este reprezentată la Oinoanda având capul înconjurat de nouă raze, cu
părul ondulat şi figura imberbă. Bustul său este încadrat de o arcadă în partea superioară.
Inscripţia, aşezată pe două rânduri, este dedicată „Lui Helios-Mithra”. Editorii inscripţiei , N.P.
Milner şi M. F. Smith consideră că sincretizarea lui Helios şi Mithra este destul de rară în
Anatolia, iar accentul este pus în acest caz pe vechea formă, locală, a cultului mithriac, diferită
de cultul de mistere care s-a răspândit foarte rapid în întreg Imperiul Roman începând cu
secolul al II-lea182. Ar fi vorba deci despre o formă cultuală mai apropiată de cea greco-
persană. De altfel, după cum am mai arătat deja, prezenţa numelor de origine persană în
Anatolia este destul de bine atestată. Dorim să subliniem însă că, îndeosebi, în urma analizei
materialului epigrafic, identificarea lui Mithra cu Helios reprezintă, dimpotrivă, un fapt comun
în Asia Mică.
În fine, Mithra apare sincretizat nu doar cu Helios, ci şi cu Serapis, fapt dovedit de
o dedicaţie de la Heracleea Pontica, amintită şi de Cyriacus din Ancona într-unul dintre
manuscrisele sale, într-o versiune uşor diferită de original183: DiiV JHlivw/ Mivqra/ Sevrapi
jIouvlio" Puvrro" eujxavmeno" ajn(evqhken). L. Robert consideră că se poate face o apropiere
între numele Pyrros şi un alt nume, Pyrsos, întâlnit ca şi cognomen grecesc al unui cetăţean
roman, G. Ioulios Kornelia (tribul roman) Pyrsos Aelianos. El respinge însă aserţiunea
formulată de J. Sundwall privitoare la presupusa origine cariană a acestui nume184.
Identificarea lui Mithra cu Serapis ca divinitate solară se realizează cel mai probabil către
perioada de sfârşit a Principatului, îndeosebi în timpul lui Caracalla185.
181
Herodot, Istorii, VIII, 65; DGF, p. 424.
182
Milner, Smith 1994, 70-74.
183
SEG, 47, 1997, 1503: „ Dedication to Zeus Helios Serapis, undated. Inscription engraved on a large
foot (ca. 120 cm long) and copied by Cyriacus of Ancona. Ed. pr. F. Di Benedetto. It is no. 43 in
Cyriacus’s manuscript. In Cyriacus’s minuscule transcription the text runs: DiiV H J livw/ Mivqra"
jErappoulio" Purro" eujxavmeno" ajm. Di Benedetto suggests that Cyriacus saw the following
capitals: DIIHLIW MIQRAS ERAPPIIOULIOS PURROSEUXA MENOSAN. This yields the
following text: DiiV H
J livw/ Mivqra/ Sevrapi jIouvlio" Puvrro" eujxavmeno" ajn(evqhken).”
184
Robert 1963, 65-67.
185
Mithra apare deja în această perioadă identificat cu o zeitate universală, atotputernică, unică,
neînvinsă, salvatoare/mântuitoare, binefăcătoare, aducătoare de bogăţie şi prosperitate, după cum este
înfăţişat pe epigrafele din timpul lui Caracalla: heis Zeus (Serapis) Mithra Helios kosmoktator
aneiketos şi Zeus Helios Megas Sarapis soter ploutodotes epekoos evergetes aneiketos Mithras. Cf.
García, 2001, 566.
După mărturia lui Plinius cel Bătrân186, Tiridates, ajuns la Roma pentru a primi de la împărat
confirmarea ca rege al Armeniei, l-ar fi iniţiat pe Nero în „ospăţul” lui Mithra187, ceea ce ne-ar duce
cu gândul la banchetele ritualice pe care iniţiaţii le săvârşeau în mithraea. În timpul ceremoniei de
încoronare, spune Cassius Dio, atunci când s-a recunoscut supus al lui Nero, Tiridates îl compară pe
acesta cu Mithra: „Eu, stăpâne, descendent din Arsaces, fratele regilor Vologeses şi Pacorus, sunt
robul tău. Am venit la tine, tu, care eşti zeul meu, am venit să te ador ca pe Mithra. Firul ursitei mele
de aici înainte de tine va fi tors. Pentru mine tu eşti Ursita şi Norocul”188.
Episodul amintit de Plinius cel Bătrân, Tacitus, Suetonius, Cassius Dio, precum şi de alţi
scriitori antici189 ar putea reprezenta o confirmare a iniţierii împăratului în misterele mithriace,
însă trebuie asociată şi cu alte aspecte. În primul rând, nu trebuie să uităm rolul de divinitate
suverană pe care Mithra îl îndeplinea în panteonul sincretic greco-persan şi sprijinul pe care
dinaştii orientali l-au găsit în cultul său pentru justificarea poziţiei pe care o deţineau în cadrul
statului. Or, tocmai de această justificare avea nevoie Nero pentru a impune treptat un anumit tip
de guvernare similar despotismului oriental190. Ar putea fi invocat şi un filo-orientalism al lui
Nero, dată fiind de asemenea şi afinitatea lui faţă de dea Syria191. Suetonius arată însă că această
pasiune era mai degrabă una efemeră: „Dispreţuia orice religie, cu excepţia celei a Zeiţei Siriene;
dar şi pe aceasta a respins-o şi a urinat pe ea atunci când a fost cuprins de altă superstiţie...”192. De
asemenea, persecuţia creştinilor datorită incendiului care a devastat Roma la 19 iulie 64 nu are
nimic în comun cu această adeziune a lui Nero la mithraism, după cum au susţinut unii
cercetători, fapt dovedit de numeroase studii recente193. În fine, o altă legătură indirectă între
teologia solară promovată în timpul lui Nero şi mithraism ar putea-o constitui pretenţia
împăratului de a fi asemuit lui Apollo, Helios/Sol194 sau chiar Phaeton195. De altfel, inocentul
cithared înălţase în vestibulul Casei de Aur – Domus Aurea – o statuie asemănătoare celei din
Rhodos, înfăţişându-l sub aspectul unei divinităţi solare196. Luc Duret afirmă chiar că pe pereţii
186
Plinius, Naturalis Historia, 30, 17.
187
Vermaseren 1963, 24.
188
Cassius Dio, Istoria romană, LXIII, 5.
189
Tacitus, Anale, XII, 50; Suetonius, Nero, VI, 13; ibidem, VI, 30; Cassius Dio, op.cit., LXIII, 1-7;
Plinius, op.cit., XXX, 1,6; Josephus Flavius, op.cit., XX, 74. Despre aderarea lui Nero la cultul lui
Mithra: Cumont 1933, 145-154. M. Simon opinează în studiul său Mithra et les empereurs, în
U. Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, Leiden, 1979, 412-413 că nu se poate vorbi despre convertirea lui
Nero sau a lui Commodus la mithraism, ci de o adeziune, întrucât aceasta ar fi implicat trecerea de la
o religie la alta şi o ruptură faţă de credinţa anterioară, ceea ce nu se poate pune în discuţie în cadrul
păgânismului antic.
190
Zosso, Zingg 1995, 25; Bravo 1997, 189.
191
Dea Syria/Suria, identificată în multe cazuri cu Cybele.
192
Suetonius, Nero, 56.
193
Pentru o analiză minuţioasă a cauzelor incidentului, v. Gray-Fow 1998, 595-616; Jephargon 1999, 54-55.
194
Suetonius, Nero, VI, 53; Seneca, Apocolocynthosis, IV; în legătură cu principalele trasături ale
teologiei solare a lui Nero, vezi Cerfaux, Tondriau 1956, 250-253; Gagé 1981, 580-582; Cizek 1986,
82-84; Mourgues 1988, 165-166; Grimal 1992, 107-111.
195
Duret 1988, 139-155.
196
Duret 1988, 31; Turcan 2000, 27; Maryon 1956, 68-86. Chiar Cassius Dio arăta că „în momentul în
care se năştea, în faptul zilei, a fost scăldat în lumina unor raze strălucitoare înainte ca astrul zilei să fi
apărut” (Cassius Dio, Istoria romană, LXI, 2), iar Suetonius considera că s-a născut „în răsăritul
soarelui, ale cărui raze îl luminară înainte de a atinge pământul” (Suetonius, Nero, 6).
226 IULIAN MOGA
Casei de Aur şi ai vilei Farnese ar fi reprezentată scena unui ritual de învestitură, în cadrul căruia
Helios transmitea puterea suverană asupra lumii fiului şi succesorului său, Phaeton. În acest caz,
mitul lui Phaeton ar cunoaşte o reinterpretare faţă de tradiţia literară existentă197, cu scopul
evident al afirmării legitimităţii puterii principelui198. De altfel, şi identificarea lui Mithra cu
Phaeton şi Apollo este atestată în textele literare şi pe epigrafe199.
Sol/Helios ( @Hlio") era o veche divinitate simbolizând astrul zilei, prezentă atât în
panteonul roman, cât şi în cel grecesc. În lumea elenă, el era adesea reprezentat înconjurat de
un disc solar, avându-i alături pe satyri. Dar poate scena cea mai comună care apare atât pe
monedele romane încă din perioada republicană, cât şi pe reliefurile greceşti o reprezintă cea în
care Sol/Helios este înfăţişat într-o cvadrigă trasă de patru cai, alături de care sunt aşezate
uneori semnele zodiacale. Caii simbolizează cel mai probabil cele patru anotimpuri200.
Începând din secolul al II-lea, divinitatea capătă mai degrabă trăsăturile specifice unei
divinităţi siriene. În multe cazuri, Sol adoptă epitetul Invictus, care denotă influenţa orientală
asupra modalităţii de percepţie a divinităţii, nu însă şi apartenenţa siriană sau iraniană201.
Epitetul reprezintă traducerea termenului grecesc ajnivkhto"202 care era atribuit puterilor cereşti
ce renăşteau după moarte, învingând forţele întunericului. Baalim-ii sirieni identificaţi cu
Helios primeau deseori această epicleză (Sol invictus Elagabal, Sol invictus Malachbel etc.)203.
Prima atestare epigrafică a lui Sol invictus datează de la jumătatea secolului al II-lea (158
a.Chr.)204. Dedicaţii de tipul celei adresate lui Deo invicto Mithrae datează însă mai de
timpuriu, din vremea domniei Flavienilor205. Echivalentul persan al epitetului atribuit lui
Mithra, Nabarzes este întâlnit şi în Dacia206.
Apropierea dintre Sol Invictus şi Mithra se va produce datorită numeroaselor elemente
comune în privinţa formelor cultuale şi dogmelor, motivelor iconografice, purificării prin botez
etc.207 De asemenea, sărbătoarea renaşterii soarelui, la 25 decembrie, numită Natalis Invicti sau
Natalis Soli era celebrată în ambele culte208.
În Orient exista credinţa că suveranul legitim domnea prin bunăvoinţa lui Ahura Mazda,
a cărui ocrotire era dovedită prin trimiterea hvareno, o aureolă divină de foc. Această concepţie
a dus la doctrina că Soarele era cel care transmitea această aureolă209.
197
Hesiod, Teogonia, 986 şi urm.; Apollonios din Rhodos, Argonauticele, 4598 şi urm.; Hyginus,
Astronomica, 2, 42; Lucretius, Poemul naturii, V, 394-406; Lucian, Dialogurile zeilor, 25. Varianta
cea mai detaliată a acestei tradiţii mitologice este oferită de Ovidiu în Metamorfoze, II, 1-405.
198
Duret 1988, 150-155.
199
Nonnos, Dionysiaca, 21, 250-251; 40, 399-401; de Jong 1997, 284-288.
200
Sanie 1981, 123-124; Cohen 1908, 1377-1381.
201
Sanie 1981, 124.
202
DGF, 166.
203
Cumont 1908, 1383; Sanie 1981, 125 şi urm.
204
CIL, VI, 715.
205
CIL, VI, 615.
206
IDR III/2, 307; inscripţie dedicată de Ampliatus, sclav imperial şi casier general.
207
Sanie 1981, 124.
208
Cumont 1908, 1384.
209
EB, 15, 622-624.
Începând de la sfârşitul secolului al II-lea, împăraţii au încurajat mithraismul datorită

sprijinului pe care îl acorda dreptului divin al monarhilor, o caracteristică dominantă şi la cultul
dinastic din sud-estul şi estul Asiei Mici, după cum am mai arătat deja.
Anexarea regatelor clientelare din Asia Mică şi reorganizarea administrativă a unor
provincii din Asia Mică în timpul Flavienilor a determinat o pătrundere mai accentuată a unor
culte orientale în celelalte provincii ale Imperiului Roman, inclusiv a cultului mithriac deja
cristalizat. Regatul Pontului, al cărui suveran era Polemon al II-lea (38-63 p.Chr.) fusese deja
inclus în imperiu în 64 p.Chr. în timpul domniei lui Nero210. Încă din primii ani de domnie,
Vespasian (69-79 p.Chr.) a anexat Commagene, Sophene şi Armenia Minor211. Provincia
Capadocia a inclus Pontul şi Armenia Minor, iar în 73-74 p.Chr. a fost reorganizată ca
provincie proconsulară, primind numele de Galatia-Capadocia. Abia în 113 p.Chr. în timpul lui
Traian teritoriul a fost din nou împărţit în provinciile distincte Galatia şi Capadocia.
Posesiunile care aparţinuseră lui Antiochus al IV-lea din Commagene au primit numele de
Cilicia Campestris. Licia-Pamfilia s-a desprins de Galatia în 73-74 p.Chr.212
Politicii permisive, cu unele excepţii, a Flavienilor i-a urmat cea a Antoninilor, în timpul
cărora culte precum cele ale lui Serapis, Isis sau Mithra vor cunoaşte o perioadă de ascensiune.
Commodus (161-192 p.Chr.), primul dintre împăraţi care a adoptat titlul de invictus, a acordat
o atenţie deosebită cultelor lui Hercule, Serapis şi Mithra şi, în general, celor orientale213. Acest
fapt este probat şi de unele dedicaţii adresate împăratului de către adepţi ai cultului Mithra. Un
exemplu în acest sens îl constituie dedicaţia adresată împăratului de membrii unei comunităţi
mithriace din Virunum (azi Zollfeld) din Noricum, la 26 iunie 184214.
R. Turcan apreciază că M. Aur. Antoninus Commodus ar fi fost primul dintre împăraţi
care s-a iniţiat în misterele lui Mithra. Dar, contrar opiniei exprimate anterior de F. Cumont, care
considera această acţiune ca o „convertire imperială” („conversion impériale”), Turcan apreciză
că era vorba în realitate despre o iniţiere „cu titlu privat”, întrucât nici o monedă sau monument
public nu consacră acest eveniment215. Autorul biografiei lui Commodus din Historia Augusta,
insistă îndeosebi asupra extravaganţelor principelui: „Practicând cultul zeiţei Isis, s-a ras în cap şi
purta cu sine statueta lui Anubis. Din dorinţa de cruzime, a cerut slujitorilor Bellonei să-şi taie cu
adevărat braţul. Pe slujitorii zeiţei Isis îi silea să se bată cu crengi de pin peste piept până la
primejduirea vieţii. Când purta staueta lui Anubis lovea în cap cu ea pe slujitorii zeiţei Isis.
Îmbrăcat în haine femeieşti sau în piele de leu, a răpus cu măciuca nu numai lei, ci şi mulţi
oameni. (…) Sacrificiul lui Mithras l-a pângărit prin uciderea unui om, deşi la acest cult slujitorii
se mărgineau doar să spună sau să închipuie ceva care să inspire groaza”216.
Treptat, Helios/Sol invictus este ridicat la rangul suprem în ierarhia oficială a zeităţilor,
subminând poziţia lui Iupiter Capitolinul. Ceea ce este poate cel mai important, acest nume este
atribuit „tuturor divinităţilor orientale considerate a fi solare de către teologii imperiului.
Această expresie foarte generoasă, care făcea abstracţie de toate apelativele locale, se putea
210
Luttwak 1987, 88.
211
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor..., VII, 7, 1-2; Suetonius, Vespasianus, 8, 4.
212
Sartre 1996, 173-176; PAHR, 75; Luttwak 1987, 88-90.
213
Cumont 1908, 1385; Garnsey, Saller 1987, 171-172; Zosso, Zingg 1995, 60.
214
AE, 1994, 1334; un comentariu interesant al inscripţiei în Remy 1999, 147, nr. 102.
215
Turcan 2000, 41; Simon 1979, 412.
216
SHA, Commodus Antoninus, 9.
228 IULIAN MOGA
potrivi diferitelor puteri celeste sau tendinţelor monoteiste ale epocii…” (trad.n.)217. Mithra,
identificat astfel cu Sol invictus devine dătătorul autorităţii şi biruinţei casei imperiale,
protectorul împăratului şi al statului218.
În concluzie, din analiza informaţiilor arheologice, epigrafice, literare, numismatice din

zona microasiatică, se pot evidenţia mai multe aspecte. În primul rând, cultul lui Mit(h)ra
cunoaşte o răspândire relativ uniformă evidenţiind tipologia tuturor celor patru etape evolutive.
Pe de altă parte, se remarcă în zona anatoliană şi siro-palmiriană anumite particularităţi, pe care
le-am evidenţiat în analiza noastră, care îl individualizează în raport cu formele specifice
mithraismului occidental. Influenţa persană este mai evidentă, fapt dovedit atât de prezenţa
dedicanţilor de origine iraniană, sincretizarea totală cu Helios/Sol Invictus219, cât şi de
menţionarea în inscripţiile microasiatice şi în textele literare păgâne, creştine sau maniheene a
magilor (care sunt legaţi de cultul zeului, în zona la care facem referire, până în secolul al III-
lea)220 şi a sărbătorilor mithrakana celebrate în maniera persană sunt puse în legătură directă cu
formele de cult mithraic.
Există suficiente elemente care duc la concluzia că mithraismul de tip greco-roman şi-a
avut originea în zonă: (1) primele menţiuni legate de iniţiere şi de ospeţele sacre; (2) prezenţa
magilor mezi în Anatolia şi rolul lor în privinţa formelor cultuale; (3) translarea semnificaţiei
iniţiale a sărbătorii mithrakana şi implicaţiile sale ideologice; (4) prezenţa primelor menţiuni
mitologice în estul Anatoliei, Armenia şi sudul Caucazului legate de naşterea lui Mithra şi a
furtului taurului; (5) apariţia primelor motive iconografice începând cu secolul I a.Chr. cu
privire la ritualul tauroctoniei.
Mai mult, cu excepţia inscripţiei latine de la Cezareea Capadociei, nici o altă epigrafă
anatoliană nu menţionează rolul jucat de membrii structurilor administrative şi militare în
răspândirea cultului mithriac în Anatolia221. În plus, ca şi Maseis şi Kakasbos, Mên, Apollo
Alsenos, Sozon sau Hosios kai Dikaios, Mithra apare în ipostaza de cavaler anatolian. De
asemenea, prezenţa unor spelaea şi în acelaşi timp numărul redus al mithraea (atestate doar la
Perge, în Pisidia şi la Trapezunt, în Pont) nu trebuie înţeleasă decât ca una dintre multiplele
particularităţi ale mithraismului în această zonă222.
217
Cumont 1908, 1383-1384.
218
EB 15, 622 – 624; Cumont 1908, 1384.
219
Mitchell 1993, 30; Beck 1984, 2019; Ustinova 1999 274-275.
220
de Jong 1997, 371-377; Lieu 1994, 2-11; Brown 1969, 92-103; Gershevitch 1985, 696-697; Boyce
1975, 106-118; Gain, 1985, 260-262.
221
Mitchell 1993, 30; White 1996, 47-59.
222
White 1996, 56-57.
Bibliografie
Cassius Dio, Istoria romană, traducere şi note de A. Piatkowski, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, I (1973), II (1977), III (1985).
Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile Sf. Maxim Mărturisitorul, traducere,
introducere şi note de pr. D-tru Stăniloae, ediţie îngrijită de C. Costea, Ed.
Paideia, Bucureşti, 1996.
Firmicus Maternus, L’Erreur des religions païennes, texte établi, traduit et commenté par
R. Turcan, Société d’Édition «Les Belles Lettres», Paris, 1982.
Hesiod, Opere. Naşterea zeilor (Teogonia), munci şi zile, scutul lui Heracles, traducere, studiu
introductiv şi note de D.T. Burtea, Ed. Univers, Bucureşti, 1973.
Hesiode, Théogonie. Les travaux et les jours. Le bouclier, ediţie îngrijită şi tradusă de P.
Mazon, Les Belles Lettres, Paris, 1928.
Histoire Auguste. Les empereurs romains des IIe et IIIe siècles, ediţie bilingvă latină-franceză,
traducere de A. Chastagnol, Ed. Robert Laffont, Paris, 1994.
Istoria augustă, studiu introductiv de Vladimir Iliescu, traducere şi note de David Popescu şi
Constantin Drăgulescu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971.
Saint Jérôme, Lettres, texte établi et traduit par Jérôme Labourt, Société d’Édition «Les Belles
Lettres», Paris, II, 1951; V, 1955.
Flavius Josephus, Antichităţi iudaice (cărţile I-X), I, De la facerea lumii până la captivitatea
babiloniană, prefaţă de R. Theodorescu, cuvânt asupra ediţiei, traducere şi note
de I. Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999.
Josephus, Jewish Antiquities, VII-VIII, with an English translation by R. Marcus, completed
and edited by Wickgren 1990.
Lucian din Samosata, Scrieri alese, traducere şi note de Radu Hâncu, cuvânt înainte de Sanda
Diamantescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1983.
Nonnos de Panopolis, Les Dionysiaques, VIII, Chants XX-XXIV, texte établi et annoté par Neil
Hopkinson et traduit par Francis Vian, Les belles Lettres, paris, 1994.
Origène, Contre Celse, introduction, texte critique, traduction et notes par Marcel Borret, Les
Éditions du Cerf, Paris, I, (SC,132), 1967; IV, (SC, 150), 1969.
Origen, Scrieri alese, IV, Contra lui Celsus, (PSB, 9), studiu introductiv, traducere şi note de
pr. Prof. T. Bodogae, colaboratori prof. N. Chirică, Teodosia Laţcu, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1984.
Plinius, Naturalis Historia. Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate, Ed. Polirom, Iaşi,
I, Cosmologia. Geografia, traducere de Ioana Costa şi Tudor Dinu, ediţie îngrijită, prefaţă şi
note de Ioana Costa, indice şi note lingvistice de Tudor Dinu, 2001;
II, Antropologia. Zoologia, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de I. Costa, indice de T. Dinu, 2001;
III, Botanica, ediţie îngrijită, prefaţă, note, anexe şi indice de I. Costa, 2002;
IV, Remedii vegetale, ediţie îngrijită, prefaţă, note, anexă, indice de I. Costa, 2003;
V, Medicină şi farmacologie, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indice de I. Costa, 2004.
Plutarque, Isis et Osiris, traduction nouvelle avec avant-propos, prolégomènes et notes par
M. Meunier, L’Artisan du Livre, Paris, 1924.
Plutarque, Traité d’Isis et d’Osiris, présentation et notes de G. Rachet, Paris, 1995.
Porphyry, The Cave of the Nymphs in the Odyssey, Arethusa Monographs I, State University of
New York at Buffalo,1969.
230 IULIAN MOGA
Lucius Annaeus Seneca, Apokolokyntosis sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius,

traducere, note, repere cronologice şi biobibliografice de I. Câmpeanu, Bucureşti,
2002, 11-13.
Suetonius, Vieţile celor doisprezece cezari, traducere din limba latină, prefaţă şi anexe de Gh.
Ceauşescu, Bucureşti, 1998.
Stace, Thébaïde, I, Livres I-IV, texte établi et traduit par R. Lesueur, Les Belles Lettres, Paris,
1990.
Tacitus, Anale, traducere de G. Creţia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
Publius Cornelius Tacitus, Istorii, studiu introductiv, traducere, note şi indice de
Gh. Ceauşescu, Bucureşti, 1992.
Tacitus, The Annals, (LCL, 322), I-II, translated in English by J. Jackson, Harvard University
Press, Cambridge, Massachusetts & London, England, 1994.
Azarpay, G. 1982, The Role of Mithra in the Investiture and Triumph of Šāpūr II, IranAnt, 17,
181-187.
Beck, R. 1979, Sette Sfere, Sette Porte, and the Spring Equinoxes of A.D. 172 and 173, MM,
515-529.
Beck, R. 1985, Cosmogony and Cosmology, II, In Mithraism, în EncIran, 307-310.
Beck, R. 1984, Mithraism since Franz Cumont, ANRW II, 17.4, 2002-2115.
Beck, R. 1998, The Mysteries of Mithras: A New Account of their Genesis, JRS 88, 115-128.
Beck, R. 2000, Ritual, Myth, Doctrine, and Initiation in the Mysteries of Mithras: New
Evidence from a Cult Vessel, JRS 90, 145-180.
Betz, H., D. 1968, The Mithras Inscriptions of Santa Prisca and the New Testament, NT 10,
62-80.
Belardi, W 1979, Mithra ”arbiter” and ”rex”, în U. Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, EPRO
80, Leiden, 697-701.
Bianchi, U. 1984, La tipologia storica dei misteri di Mithra, ANRW II, 17.4, 2116-2134.
Bianchi, U. 1979, Mithraism and Gnosticism, MS II, 457-465.
Bianchi, U. 1979, Prolegomena. The Religio-Historical Question of the Mysteries of Mithra, I,
în U. Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, EPRO 80, Leiden, 3-29.
Bivar, A..D.H. 1979, Mithraic Images of Bactria: Are They Related to Roman Mithraism?, în
U. Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, EPRO 80, Leiden, 741-749.
Bivar, A..D.H. 2005, Mithraism: A Religion for the Ancient Medes, IranAnt, 40.
Blomart, A. 1993, Frugifer: Une divinité mithriaque léontocéphale décrite par Arnobe, RHR
210, 1, 5-25.
Blomart, A. 1994, Mithra et Porphyre. Quand sculpture et philosophie se rejoignent, RHR
211, 4, 419-441.
Boyce, M. 1975, Mihragān among the Irani Zoroastrians, MS I, 106-118.
Boyce, M. 1985, Ahura Mazda, în EncIran, 684-687.
Bravo, G. 1997, El ritual de la «proskynesis» y su significado político y religioso en la Roma
imperial (Con especial referencia a la Tetrarquía), Gerión 15, 177-191.
De Breuil, P. 1982, Le Zoroastrisme, Paris.
Brown, P. 1969, The Diffusion of Manichaeism in the Roman Empire, JRS 59, 92-103.
Bunnens, G. 1969, Le Zodiaque nabatéen de Khirbet-Tannur. Entre les Victoires

stéphanophores et les anges caryatides, Latomus 28, 2, 391-407.
Campbell, J. 1969, The Masks of God. Oriental Mythology, New York.
Campbell, L.A. 1968, Mithraic Iconography and Ideology, EPRO 11, E.J. Brill, Leiden.
Cerfaux, L., Tondriau, J. 1956, Le Culte des souverains dans la civilisation gréco-romaine,
Tournai.
Cizek, E. 1986, Secvenţă romană. Mijlocul secolului I al erei noastre, Bucureşti.
Chaumont, M.L. 1985, (Pseudo-)Clement, în EncIran, 706-707.
Clauss, M. 1992, Cultores Mithrae. Die Anhängerschaft des Mithras-Kultes, Franz Steiner
Verlag, Stuttgart.
Clauss, M. 2000, The Roman Cult of Mithras. The God and his Mysteries, Edinburgh
University Press, Edinburgh.
Chirassi Colombo, I. 1979, Sol Invictus o Mithra (Per una rilettura in chiave ideologicadella
teologia solare del Mithraismo nell’ambito del politeismo romano), în U.
Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, EPRO 80, Leiden, 649-672.
Cohen, E. 1908, Sol, în DAGR, IV/2, p. 1377-1381
Cosi, D.M. 1979, Attis e Mithra, în U. Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, EPRO 80, Leiden, 625-638.
Cumont, F. 1896, Textes et monuments figurés relatifs aux mystères de Mithra, II, Textes et
monuments, Bruxelles.
Cumont, F. 1909, Les Religions orientales dans le paganisme romain, Paris.
Cumont, F. 1910, Les Idées du paganisme romain sur la vie future, Paris.
Cumont, F. 1911, Die Mysterien des Mithra. Ein Beitrag zur Religionsgeschichte der
römischen Kaiserzeit, Leipzig.
Cumont, F. 1933, L’iniziazione di Nerone da parte di Tiridate d’Armenia, în Rivista di
Filologia e d’Instruzione Classica, N.S. 11, 145-154.
Cumont, F. 1937, St.George and Mithra ”The Cattle-thief”, JRS 27, 1, 63-71.
Cumont, F. 1939, Mithra en Asie Mineure, în W.M. Calder, J. Keil (ed.), Anatolian Studies
Presented to William Hepburn Buckler, Manchester, 67-76.
Cumont, F. 1949, Lux perpetua, Librairie Orientaliste Paul Geuthner, Paris, 1949.
Cumont, F. 1975, The Dura Mithraeum, translated and edited by E.D. Francis, MS I, 151-207.
Cumont, F. 1908, Sol, în DAGR, IV/2, p. 1383-1384.
Dahlinger, S.-Ch. 1977, Recent Archaeological Research in Turkey, AS 27, 45-68.
Dahlinger, S.-Ch. 1979, Der Sogenannte Podiensaal in Pergamon: ein Mithraeum?, în
David, J. 2000, The Exclusion of Women in the Mithraic Mysteries: Ancient or Modern?,
Numen 47, 121-141.
Delehaye, H. 1933, Les Origines du culte des martyres, Bruxelles.
Drew-Bear, Th. 1976, Local Cults in Graeco-Roman Phrygia, GRBS 17, 3, 263-264.
Duchesne-Guillemin, J. 1955, Ahriman et le Dieu Suprême, Numen 2, 190-195.
Duchesne-Guillemin, J. 1985a, Heraclitus and Iran, IranAnt 20, 34-48.
Duchesne-Guillemin, J. 1985b, Ahriman, în EncIran, 670-673.
Dumézil, G. 1940, Mithra-Varuña. Essai sur deux représentations indo-européennes de la
souveraineté, Paris.
Duret, L. 1988, Néron-Phaéton ou la témérité sublime, REL 66, 139-155.
Eliade, M. 1995, Naşteri mistice, Bucureşti.
232 IULIAN MOGA
van Esbroeck, M.1990, La religion géorgienne pré-chrétienne, ANRW II, 18.4, 2694-2725.
Flamant, J.1982, Sotériologie et systèmes planétaires, SCOIR, 223-242.
Foucher, L. 1996, Aiôn, le Temps absolu, Latomus 55, 5-30.
Francis, E., D. 1979, Plutarch’s Mithraic Pirates. Appendix 13.1, MS I, 207-210.
Gagé, J. 1981, Apollon impérial, Garant des «Fata Romana», ANRW II, 17.2, 580-582.
Gain, B. 1985, L’Église de Cappadoce au IVe siècle d’après la correspondance de Basile de
Césarée (330-379), Pontificium Institutum Orientale, Roma.
García, P.,A. 2001, El culto a Mithra en la época de Caracalla, Gerión 19, 559-568.
Garnsey, P., Saller, R. 1987, The Roman Empire. Economy, Society and Culture, University of
California Press, Berkeley/Los Angeles.
Gawlikowski, M. 2000, Un nouveau récemment découvert à Huarté près d’Apamée (Syrie),
CRAI, 161-171.
Gershevitch, I. 1985, The Magi and Their Role, în CAHIran, II, The Median and Achaemenian
Periods, Cambridge-London-New York-New Rochelle-Melbourne-Sydney.
Gervers, M. 1979, The Iconography of the Cave in Christian and Mithraic Tradition, în
Gnoli, G. 1979, Sol Persice Mithra, în U. Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, EPRO 80, Leiden,
725-740.
Gordon, R.L. 1979, Franz Cumont and the Doctrines of Mithraism, MS I, 215-248.
Gordon, R. 1994, Who Worshipped Mithra?, JRA, 7, 1994, 459-474.
Gray-Fow, M.,J.,G. 1998, Why the Christians? Nero and the Great Fire, Latomus 57, 595-616.
Griffiths, J.G. 1982, The Concept of Divine Judgement in the Mystery Religions, SCOIR, 192-222.
Grigorian, T. 1993, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti.
Grimal, P. 1992, Seneca sau conştiinţa Imperiului, Bucureşti.
Gury, F. 1984, Aiôn juvénile et l’anneau zodiacal: l’apparition du motif, MEFRA 96, 1, 7-28.
Haas, V. 1994, Geschichte der hethitischen Religion, E.J. Brill, Leiden-New York-Köln.
Hansman, J.F. 1979, Soem Possible Classical Connections in Mithraic Speculation, în
Harper, R.P. 1968, Tituli Commanorum Cappadociae, AS 18, 93-147.
Hinnels, J. R. (ed.) 1975, Mithraic Studies: Proceedings of the First International Congress of
Mithraic Studies, Manchester University Press.
Hopfe, L., M. 1990, Mithraism in Syria, în ANRW II, 18.4, 2114-2235.
Huld-Zetsche, I. 1986, Archäologische Reihe Mithras in Nida-Heddernheim. Gesamtkatalog,
Museum für Vor- und Frühgeschichte, Frankfurt am Main.
Humbach, H.1975, Mithra in the KuÌāña Period, MS I, 135-141.
Humbach, H. 1979, Der sogdische Mithra, în U. Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, EPRO 80,
Leiden, 717-723.
Jackson, H.M. 1985, The Meaning and Function of the Leontocephaline in Roman Mithraism,
Numen 32, 17-45.
Jephargon, L. 1999, Cabale contre Néron, Historia 4, 54-55.
de Jong, A. 1997, The Traditions of the Magi. Zoroastrianism in Greek and Latinliterature,
EPRO 133, E.J. Brill, Leiden–New York–Köln.
Kellens, J. 1979, Les Bras de Miθra, în U. Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, EPRO 80, Leiden,
703-716.
Lavagne, H. 1975, Pour une problématique nouvelle des recherches sur la religion de Mithra,
MEFRA 87, 2, 1131-1142.
Lease, G. 1980, Mithraism and Christianity: Borrowings and Transformations, ANRW II,
23.2, 1306-1332.
Lieu S., N., C. 1994, Manicheism in Mesopotamia and the Roman East, EPRO 118, E.J. Brill,
Leiden-New York-Köln.
Lincoln, B. 1977, Mithra, Mithra, Mithras: Problems of a Multiform Deity, HR 17, 2, 200-208.
Luttwak, E. 1987, La Grande strategie de l'Empire romain, Paris.
MacDowall, D.,W. 1975, The Role of Mithra among the Deities of the KuÌāña Coinage, MS I,
142-150.
MacDowall, D.W. 1979, Sol Invictus and Mithra. Some Evidence from the Mint of Rome, în
Malandra, W.W. 1985, Cautes and Cautopates, EncIran, 95-96.
Martin, L., H. 1989, Roman Mithraism and Christianity, Numen 36, 2-15.
Merkelbach, R. 1956, Zwei Vermutungen zur Mithrasreligion, Numen 6, 154-156.
Merkelbach, R. 1984, Mithras, Verlag Anton Hain Meisenheim GmbH, Königstein/Ts.
Milner, N., P., Smith M., F. 1994, New Votive Reliefs from Oinoanda, AS 44, 1994, 65-75.
Mitchell, S. 1993, Anatolia. Land, Men and Gods in Asia Minor, II, Oxford.
Mourgues, J.-L. 1988, Les Augustians et l’expérience théâtrale néronienne, REL 66, 165-166.
Nicholson, O. 1983, Taq-i Bostan, Mithras, and Julian the Apostate, IranAnt 18, 177-178.
Olshausen, E. 1990, Götter, Heroen und ihre Kulte in Pontos – ein erster Bericht, ANRW II,
18.3, 1865-1906.
Papatheophanes, M. 1985, Heraclitus of Ephesus, the Magi, and the Achaemenids, Numen 20,
101-161.
Pintilie, M. 1999-2000, Mithraea în Dacia, EphNap 9-10, 231-243.
Pippidi, D.M. 1971, În jurul descoperirilor mitriace din peştera Adam, StCl 13, 143-148
Pippidi, D.M. 1984a, Autour des découvertes mithriaques de la grotte Adam, în Parerga.
Écrits de philologie, d’épigraphie et d’histoire ancienne, Ed. Academiei/Éditions
Les Belles Lettres, Bucureşti-Paris, 278-283.
Pippidi, D.M. 1984b, En marge d’un document mithriaque de la Dobroudja, în Parerga. Écrits
de philologie, d’épigraphie et d’histoire ancienne, Ed. Academiei/Éditions Les
Belles Lettres, Bucureşti-Paris, 273-277.
des Places, Ed. 1982, Éléments de sotériologie orientale dans le platonisme à la fin de
l’Antiquité, SCOIR, 243-253.
Remy, B. 1999, Initiation l’épigraphie grecque et latine, Paris.
Ries, J. 1990, Le Culte de Mithra en Iran, ANRW II, 18.4, 2728-2775.
Robert, L. 1963, Noms indigènes dans l’Asie Mineure greco-romaine, Paris.
Robert, L. 1971, Un oracle gravé a Oinoanda, CRAI, 597-619.
Russell, J.R.1990, Pre-Christian Armenian Religion, ANRW II, 18.4, 2679-2692.
Sanie, S. 1982, Mithras, ECR, 505-506.
Sanie, S. 1981, Cultele orientale în Dacia romană, Bucureşti.
Sartre, M. 1996, L'Asie Mineure et l'Anatolie d'Alexandre à Dioclétien (IVe s. av. J.-C./IIIe s.
ap. J.-C.), Paris.
Schwartz, M. 1979, Cautes and Cautopates, the Mithraic Torchbearers, MS II, 406-423.
Schwartz, M.1983, The Religion of Achaemenian Iran, CAHIran II, 664-697.
234 IULIAN MOGA
Scibona, C.G. 1979, Mithras demiourgos, MM, 615-623.

Segal, A.F., 1981, Hellenistic Magic: Some Questions of Definition, în Studies in Gnosticism
and Hellenistic Religions, E.J. Brill, Leiden, p. 353-357.
Simon, M. 1979, Mithra et les empereurs, în U. Bianchi (ed.), Mysteria Mithrae, EPRO 80,
Leiden, 411-425.
Stawinski, B. 1979 Kunst der Mittelasien Kuschan, VEB E.A. Seemann Verlag, Leipzig.
Sullivan, R.D. 1977, The Dinasty of Commagene, ANRW, II.8, 732-798.
Şerban, I., Băluţă, C.L. 1979, On Mithraism in the Army of Dacia Superior, în U. Bianchi (ed.),
Mysteria Mithrae, EPRO 80, Leiden, 573-578.
Tacheva-Hitova, M. 1983, Eastern Cults in Moesia Inferior and Thracia (5th Century-4th
Century A.D.), EPRO 95, Leiden.
Tafażżolī, A. 1985, Činwad puhl, în EncIran, 594-595.
Tsetskhladze, G.,R. 1992, The Cult of Mithras in AncientColchis, RHR 209, 2, 115-124.
Turcan, R. 1968, Littérature astrologique et astrologie littéraire dans l’Antiquité classique,
Latomus 27, 2, 392-405.
Turcan, R. 1975, Mithras Platonicus. Recherches sur l’héllénisation philosophique de Mithra,
EPRO 47, E.J. Brill, Leiden.
Turcan, R. 1982, Salut mithriaque et sotériologie néoplatonicienne, SCOIR, 173-191.
Turcan, R. 2000, Mithra et le mithriacisme, Paris.
Turcan, R. 2001, Mithra ou Attis à Panticapée, Méditerranées 26-27, 51-59.
Turchi, N. 1923, Le Religioni misteriosofiche del mondo antico, Roma.
Ulansey, D. 1989, The Origin of the Mithraic Mysteries. Cosmology and Salvation in the
Ancient World, Oxford University Press, New York-Oxford.
Ustinova, Y. 1999, The Supreme Gods of the Bosporan Kingdom. Celestial Aphrodite and the
Most High God, EPRO 135, E.J. Brill, Leiden-Boston-Köln.
Vermaseren, M.J. 1950, A Unique Representation of Mithras, VigChrist 4, 142-156.
Vermaseren, M.J. 1951, The Miraculous Birth of Mithras, Mnemosyne IV series 4, 285-301.
Vermaseren, M.J. 1955, The New Mithraic Temple in London, Numen 2, 139-145.
Vermaseren, M.J. 1963, Mithras, the Secret God, Chatto and Windus, London, 1963.
Vermaseren, M.J. 1969, Religions in Competition with Christianity, în A. Toynbee (ed.), The
Crucible of Christianity. Judaism Hellenism, and the Historical Background to
the Christian Faith, New York–Cleveland.
Vermaseren, M.J. 1975, A Magical Time God, MS II, 446-456.
Vollkommer, R. 1991, Mithras Tauroctonus – Studien zu einer Typologie des Stieropferszene
auf Mithrasbildwerken, MEFRA 103, 1, 265-281.
Widengren, G. 1979, Bābakīyah and the Mithraic Mysteries, în U. Bianchi (ed.), Mysteria
Mithrae, EPRO 80, Leiden, 675-695.
Wikander 1946, Feuerpreister in Kleinasien und Iran, C.W.K. Gleerup, Lund.
Will, E. 1955, Le relief cultuel gréco-romain. Contribution à l’histoire de l’art de l’Empire
Romain, Paris.
White, L., M. 1996, The Social Origins of the Christian Architecture, I, Building God’s House
in the Roman World: Architectural Adaptation among Pagans, Jews, and
Christians, Harvard Theological Studies 42, Pennsylvania.
Witt, R., E. 1975, Some Thoughts on Isis in relation to Mithras, MS II, 479-493.
Wüst, E. 1932, Mithras, RE 30, col. 2131-2155.
Yarshater, E. 1983, New Developments: The Iranian Contribution to the Rise of the Mithraic
Studies, în The Cambridge Ancient History of Iran, III/2, Cambridge University
Press, Cambridge-London-New-York, 854-855.
York, M. 1993, The Mithraic Tauroctony as a Derivative of an IE Soma/Haoma Sacramental
Cult, JIES 21, 3-4, 193-206.
Zosso, F., Zingg, C. 1995, Les empereurs romains (27 av. J.-C.–476 ap. J.-C.), Ed. Errance,
Paris.
Iulian Moga
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Facultatea de Istorie
Bd. Carol I, nr. 11,
700506, Iaşi
Tel. 0232-20 1613
236 IULIAN MOGA
b
a
Fig. 1. a) Relieful de la Isbarta (Baris) cu reprezentarea tauroctoniei lui Mithra (secolul I î.Hr.)
- apud Cumont 1939, pl. 2/1; b) Reconstituirea aceleiaşi scene de pe relieful de la Isbarta -
apud Will 1955, 175, fig. 29.
Fig. 1. a) The Isbarta (Baris) relief with the representation of Mithra's tauroctony
(1st century BC); b) Reconstitution of the same scene from the Isbarta relief - apud Will 1955,
175, fig. 29.
Fig. 2. Relieful de la Dieburg

(revers) prezentând mitul lui
Phaeton; în opinia lui Manfred
Clauss, a fost creat după scena
similară reprezentată în Domus
Aurea a lui Nero - apud Turcan
2000, pl. 7.
Fig. 2. The Dieburg relief
(reverse) presenting the myth of
Phaeton; Manfred Clauss states
that it was created after the
similar scene represented in
Nero's Domus Aurea - apud
Turcan 2000, pl. 7.
a b
Fig. 3. a) Mithra cavaler la Trapezunt (Pont); monedă din timpul lui Caracalla - apud Cumont
1939, pl. 2/2; b) Mithra tauroctonus pe o monedă din Tars (Cilicia), cu legenda TARSOU
MHTROPOLE, emisă în timpul campaniei lui Gordian al III-lea (238-244 d.Hr.) împotriva
perşilor; în prezent aflată la British Museum - apud Bivar 2005, 354, fig. 3.
Fig. 2. a) Mithra as a horseman at Trapezunt (Pontus); coin from the reign of Caracalla -
apud Cumont 1939, pl. 2/2; b) Mithra tauroctonus on a Tarsus coin (Cilicia), eith the legend
TARSOU MHTROPOLE, minted during the campaign of Gordianus III (AD 238-244) against
the Persians; nowadays at the British Museum - apud Bivar 2005, 354, fig. 3.
Fig. 4. Mithra cu mantia înstelată atins de razele lui Helios/Sol; frescă descoperită în
mithraeum-ul de la Marino (Italia) - apud Clauss 2000, coperta 1.
Fig. 4. Mithra with the starry cloack receiving the sunrays sent by Helios/Sol; fresco
descovered in the mithraeum of Marino (Italy) - apud Clauss 2000, cover 1.
238 IULIAN MOGA
a b
Fig. 5. a) Helios în mithraeum-ul de la Hawarte, descoperit în apropiere Apameea Siriei;

b) „Oraşul Tenebrelor” şi demonii loviţ i de razele de lumină; c) Mithra cavaler şi prizonierul
său bicefal; în dreapta, altarul focului cu şarpele în spirală - apud Gawlikowski 2000, 166,
fig. 3; 168, fig. 4; 169, fig. 5.
Fig. 5. a) Helios in the mithraeum-ul of Hawarte, descovered near the Syrian Apameia;
b) “Tenebrous City” and the deamons hit by the sunrays; c) Mithra as horseman and his
bicephallous captive; in the rightside, the fire altar with the spiral serpent - apud
Gawlikowski 2000, 166, fig. 3; 168, fig. 4; 169, fig. 5.
Fig. 6. a, b) Magii reprezentaţ i în

mithraeum-ul de la Dura Europos, la
începutul secolului al III-lea d.Hr.;
Osthanes şi Zoroastru în opinia lui F.
Cumont - apud Hopfe 1990, pl. 3, 4.;
c) Scena vânătorii lui Mithra din
mithraeum-ul de la Dura Europos -
apud LIMC, VI.2, 358, Mithras 328).
a b
rd
Fig. 6. a, b) Magians from the Dura Europos mithraeum, at the beginning of the 3 century
AD; Osthanes and Zoroastru according to Cumont's theory - apud Hopfe 1990, pl. 3, 4.;
c) Mithra's hunting scene from the Dura Europos mithraeum - apud LIMC, VI.2, 358,
Mithras 328).
Fig. 7. Scena „miracolului apei” de pe stela de la

Neuenheim, în care Mithra ţ inteşte cu arcul către o
stâncă - apud Turcan 2000, pl. 13/b.
Fig. 7. The “Water miracle” scene form the
Neuenheim stele, where Mithra targets toward a cliff
- apud Turcan 2000, pl. 13/b.
240 IULIAN MOGA
a b
c
Fig. 8. a) Relief de la Nimrud Dagh
(Commagene); dexiosis pecetluieşte
fidelitatea contractului dintre Antiochos I şi
Mithra; zeul ţ ine în mână baresman, un
mănunchi din ramuri de tamarisc, asociat
cultului zeului în imnul avestic dedicat lui
Mithra în secolul al V-lea î.Hr. (Yasht 10) şi
ulterior în Yasna 62, 9 - apud Clauss 2000, 6,
fig. 2; b) Dexiosis marcând învestirea lui
Antiochos I (60-34 î.Hr.) de către Mithra şi
fidelitatea contractului; stela lui Mithridates I
Kallinikos de la Arsameia Nymphaios
(Commagene) - apud Ries 1990, 2758, fig.
10 ; c) Altarul lui Flavius Aper de la Poetovio
(Ptuj); dexiosis marcând înţ elegerea dintre
Mithra şi Helios/Sol - apud LIMC, VI.2, 360,
Mithras 410.
Fig. 8. a) The Nimrud Dagh relief (Commagene); dexiosis concludes the contract between
Antiochos I and Mithra; the god holds a baresman in his hand, a sacred bunch of tamarisk,
associated with the Avestan hymn the cult of the god dedicated to the deity in the 5th century BC
(Yasht 10) and subsequently in the Yasna 62, 9 - apud Clauss 2000, 6, fig. 2; b) Dexiosis
concluding the investiture of Antiochos I (60-34 î.Hr.) by Mithra as well as the fidelity of the
contract; Mithridates I Kallinikos stele of Arsameia Nymphaios (Commagene) - apud Ries
1990, 2758, fig. 10; c) Altar of Flavius Aper from Poetovio (Ptuj); dexiosis concluding the
agreement between Mithra and Helios/Sol - apud LIMC, VI.2, 360, Mithras 410.
MANGALIA. CERCETĂRI ARHEOLOGICE DE SALVARE
Robert Constantin, Laurenţiu Radu,

Mihai Ionescu, Nicolae Alexandru
Abstract: This study presents the results of a preventive archaeological excavation that took place in
2003, in an area situated in the vicinity of Oituz Street, Mangalia. On 5568 square meters surface, we
identified and excavated 285 tombs: 270 of those were inhumation graves with sidelong recess, part of an
Islamite rite necropolis (18th-20th centuries). The 15 ancient tombs are classified into: Hellenistic period
tombs (11), belonging to the following types: a.-incineration tombs (two of “rug busta” type, covered with
tegulae and one in urn) and b.-inhumation ones: in stone-box constructions or in plain, unsubdivided pit
covered with limestone blocks and one grave using the prolongation recess for the deceased these are dating
back from the 1st to the 2nd centuries B.C). We identified only three Early Roman funereal complexes-one
using the urn incineration rite and ritual (the 4th century A.D) and two inhumation tombs with prolongation
recess, with dromos and funereal chamber (datable between 2nd to 3rd centuries A.D.).
Situated outside the inhabited area of the ancient city, the tombs were arranged into plots or
groups, which did not seem to cover a certain area in some organized manner. The criteria based on
which the burials were performed seemed to be simply the ownership rights.
Key words: Mangalia, necropolis, Roman tombs, Hellenistic tombs, Muslim tombs, incineration,
inhumation
Cuvinte cheie: Mangalia, necropolă, morminte romane, morminte elenistice, morminte
musulmane, incineraţie, înhumaţie
În vara anului 2003, cercetările preventive, prilejuite de intenţia autorităţilor locale de a

construi trei blocuri A.N.L., au dus la descoperirea unei necropole musulmane şi a unor
morminte antice databile în diverse epoci1. Terenul cercetat se află în partea de vest a oraşului,
în curtea fostei unităţi militare de pe strada Oituz, nr. 75, în imediata vecinătate a altor puncte
arheologice puse în valoare de cercetări anterioare, sistematice şi de salvare, dintre care
menţionăm sectoarele necropolei de epocă romano-bizantină2, punctul Biogaz3 şi mormintele
de epocă romană timpurie descoperite în curtea aceleiaşi unităţi militare4 (Pl. 1).
Situaţia stratigrafică este următoarea:
– între 0 şi –0,40 / –0,50 m – sol vegetal;
– între –0,40 / –0,50 şi –0,90 / –1,10 m – sol brun gălbui;
– între –0,90 / –1,10 şi –2,30 / –2,50 m – loess galben cafeniu;
– de la –2,30 / –2,50 – praf argilos cafeniu-roşcat cu intruziuni calcaroase.
Din punct de vedere geologic, amplasamentul face parte din Podişul Dobrogean, pentru
această zonă fiind caracteristice formaţiunile cuaternare reprezentate prin loessuri macroporice
de origine eoliană, prafuri argiloase şi argile loessoide. La data efectuării cercetărilor nivelul
pânzei freatice nu a fost întâlnit în forajele geotehnice, acesta aflându-se sub adâncimea de 6
m. Zona nu se evidenţiază prin fenomene fizico-geologice active.
1
O prezentare sumară a rezultatelor acestei cercetări a fost publicată în CCA. Campania 2003, 113.
2
Preda, Popescu, Diaconu 1962, 451-452; Diaconu 1964, 712-723; Iconomu 1969, passim; Preda
1980, passim; Ionescu, Alexandru, Constantin 2002-2003, passim.
3
Georgescu, Ionescu 1995-1996, 197-198; Papuc et alii 2003, 106.
4
Papuc et alii 2004, 183.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 241 - 296

242 ROBERT CONSTANTIN, LAURENŢIU RADU, MIHAI IONESCU, NICOLAE ALEXANDRU
Rezultatele cercetării arheologice5
Au fost trasate 39 de secţiuni cu dimensiunile de 48 × 2 m, orientate E–V, cu martor

între ele de 1 m, acoperind o suprafaţă totală de 5568 mp (116 × 48 m). Mormintele au fost
notate începând cu M 1 pentru fiecare secţiune; s-a specificat datarea numai pentru mormintele
antice, celelalte morminte fac parte din necropola musulmană de epocă modernă (Pl. 3).
S1
M 1 □ 2, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,80 m, schelet de adult
cu braţele întinse pe lângă corp, orientat SV–NE, cu capul la SV, picioarele întinse (Pl. 4).
M 2 □ 3, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,80 m, schelet de adult,
orientat SV–NE cu capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp, iar braţul stâng, flexat,
aşezat pe bazin, picioarele încrucişate (Pl. 4).
M 3 □ 4–5, –0,50 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,70 m, schelet de
adult, orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp, iar stângul uşor
depărtat, picioarele întinse (Pl. 4).
M 4 □ 7, –0,40 m , mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,50 m orientat SV–
NE, cu capul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 4).
orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse (Pl.4).
M 6 □ 10, –0,50 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 0,90 m, schelet de
copil, orientat SV–NE, cu capul la SV, slab conservat (Pl. 4).
adult, orientat SV–NE, cu capul la SV, braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng pe bazin,
picioarele întinse (Pl. 4).
adult, orientat SV–NE, cu capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 4).
adult, orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp iar cel stâng pe bazin,
adult, orientat SV–NE, cu capul la SV şi privirea la SE, cu braţul drept pe lângă corp iar cel
stâng pe bazin, picioarele apropiate (Pl. 4).
copil sau adolescent, orientat SV–NE, cu capul la SV, slab conservat.
adult, orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp iar cel stâng pe bazin,
adolescent, orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp iar cel stâng pe
bazin, picioarele întinse (Pl. 5).
copil, orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp, iar cel stâng pe bazin,
5
În catalog s-au folosit următoarele abrevieri: Ip – înălţime păstrată; It – înălţime totală; Dm – diametrul
maxim; Db – diametrul bazei; Dg – diametrul gurii; □ – carou; nr. inv. – număr de inventar.
Mangalia. Cercetări arheologice de salvare 243
S2
M 1 □ 13, –0,30 m, mormânt de incineraţie, rug busta, orientare NE–SV, acoperit cu tegulae
aşezate în două ape (Pl. 20). Dimensiunile gropii: 1,95 × 0,50 m; la NE a fost afectat de
un mormânt de copil de epocă modernă (Pl. 6). Inventar: - strigiliu de fier slab
conservat; - unguentariu ceramic fragmentar, Ip – 0,20 cm, Dm – 9,5 cm, pastă cafenie,
corp bombat, gâtul lung, partea inferioară lipseşte6 (nr. inv. 3111) (Pl. 24). Sec. II a.Chr.
M 2 □ 2, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,50 m, orientat SV–NE, cu
capul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 6).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 6).
orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp, iar cel stâng pe bazin,
orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp, iar cel stâng pe bazin,
M 6 □ 7, –0,45 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,40 m, schelet de adult, orientat
SV–NE, cu capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 6). S-au
descoperit trei cuie din fier cu lungimea de 0,07 m şi diametrul de 0,005 m (Pl. 5)
M 7 □ 13, –0,30 m, mormânt de înhumaţie de copil, din care s-au conservat numai craniul şi
fragmente din scândura care închidea firida, a deranjat mormântul de incineraţie M 1 (Pl. 6).
M 8 □ 14, –0,30 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,45 m, schelet de adolescent/
adult, orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp iar cel stâng pe
bazin, picioarele uşor orientate spre dreapta (Pl. 6).
M 9 □ 15, –0,45 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,30 m, schelet de adolescent,
orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept aflat sub corp, picioarele întinse (Pl. 6).
M 10 □ 18, –0,20 m, reînhumare a unor fragmente osteologice, descoperite probabil
întâmplător în cursul săpăturilor efectuate în curtea unităţii militare.
M 11 □ 19, –0,30 m, schelet de copil, aşezat uşor într-o parte, orientat SV–NE, cu capul la SV
(Pl. 6).
M 12 □ 20, –0,30 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 0,57 m, schelet de copil,
aşezat uşor într-o parte, orientat SV–NE, cu capul la SV (Pl. 6).
orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse; se mai
păstrează fragmente din scândura care închidea firida (Pl. 6).
M 14 □ 10, –0,65 m mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,60 m, schelet de adult,
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp iar cel stâng pe bazin,
orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, picioarele uşor flexate.
orientat SV–NE, cu capul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 6).
6
Analogii la Tomis, Bucovală 1967a, 127 şi Bucovală 1969, 313, cu comentarii asupra evoluţiei
acestui tip ceramic.
M 17 □ 3–4, mormânt de înhumaţie de epocă romană, orientat E–V, cu groapă de acces şi

firidă longitudinală, firida a fost închisă de un zid din blochete de calcar legate cu
pământ7. Nivelul de înhumaţie aflat la –2,30 m, este reprezentat de un schelet de adult,
aşezat cu capul la E şi cu mâinile pe lângă corp, picioarele flexate, pentru că lungimea
firidei era de 1,60 m, mai mică decât cea a scheletului (Pl. 20).
Inventar: strigiliu de fier slab conservat.
Morminte de acest tip au fost cercetate la Mangalia în anul 2005, în curtea aceleiaşi
unităţi militare8, iar anterior la intrarea în staţiunea Saturn9 şi la Tomis în necropola de
sud-vest 10 şi pot fi datate larg în secolele I – III p.Chr.
S3
M 1 □ 6, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,50 m, schelet de adult
orientat SV–NE, cu capul la SV, mâna dreaptă pe abdomen, craniul spre SE, cu
picioarele încrucişate (Pl. 5).
M 2 □ 8, –0,40 m, mormânt de înhumaţie, de copil, orientat SV–NE, cu capul la SV, lungimea
scheletului 0,60m, slab conservat. Pe latura de NV urme de lemn de la scândura care a
acoperit firida.
M 3 □ 11, –0,40 m, mormânt de înhumaţie, lungime schelet 1,15 m, orientat SV–NE cu craniul
la SV, cu mâinile pe lângă corp (Pl. 5).
orientat NE–SV cu craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 5).
orientat NE–SV, cu craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse, urme de la
scândura de lemn care a închis firida, inventar cuie de fier (Pl. 5).
orientat NE–SV, cu craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 5).
orientat NE–SV, cu craniul la SV, mâinile pe lângă corp.
S4
SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, picioarele uşor apropiate (Pl. 7).
7
Descrierea acestui tip de mormânt, precum şi originea probabil siriană, la Barbu 1971b, 53; ulterior
Elena Bârlădeanu-Zavatin publică alte morminte de acest tip descoperite la Callatis, atribuindu-le
sarmaţilor: Bârlădeanu-Zavatin, 1977, 149-150; opinie urmată şi pentru alte descoperiri similare din
spaţiul dobrogean, cf. Lungu, Chera-Mărgineanu 1982, passim, pentru Tomis; Georgescu 1995, 45;
Pâslaru, Colesniuc 2004-2005, 408-410 pentru Callatis. Totuşi, descoperirea unor complexe funerare
cu firidă, datate în sec. III - II a.Chr., la Mangalia, arată tradiţia greco-orientală şi pentru acest tip de
mormânt. Mai mult, nu întotdeauna artefactele descoperite în morminte caracterizează etnia
defunctului, acestea având legătură şi cu moda epocii.
8
Comunicare prezentată de M. Ungureanu şi L. Radu la Sesiunea Pontica, Constanţa, din anul 2005;
Ionescu, Ungureanu, Radu 2005, 110.
9
Bârlădeanu-Zavatin 1977, passim.
10
Bucovală, Paşca 1991, 205-215.
M 2 □ 10, –0,45 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 0,75 m, schelet de copil, uşor
aplecat spre dreapta, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp iar cel
stâng pe bazin. În partea stângă (privind de la craniu) se mai păstrează un fragment de la
scândura situată oblic spre stânga care închidea firida (Pl. 7).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp, iar cel stâng pe bazin.
Picioarele aproape paralele cu labele orientate spre dreapta la 45˚ (Pl. 7).
M 4 □ 15, –0,45 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 0,65 m, schelet copil, foarte
slab păstrat, se observă doar oasele lungi de la braţe şi picioare, orientat SV–NE.
M 5 □ 17, –0,70 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 0,75 m, schelet copil, foarte
slab păstrat se observă numai craniul, câteva coaste şi un femur, orientat SV–NE.
M 6 □ 19, –0,20 m, mormânt de înhumaţie, schelet copil, foarte slab păstrat se observă numai
craniul şi câteva coaste, orientat SV–NE.
orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp iar cel stâng pe bazin.
Picioarele sunt întinse (Pl. 7).
orientat SV–NE, cu capul la SV, şi braţele întinse pe lângă corp, picioarele apropiate
(Pl. 7). S-a descoperit un cui din fier, îndoit, cu secţiunea pătrată şi floare mare,
provenind de la îmbinarea scândurilor care închideau firida şi din care s–au păstrat
câteva fragmente.
S5

orientat SV–NE, cu capul la SV SE, cu braţul drept plasat sub bazin şi cel stâng întins
pe lângă corp, cu palma îndoită şi aşezată pe bazin. Piciorul drept este uşor flexat spre
exterior (Pl. 7).
Picioarele sunt întinse, cu labele în prelungire (Pl. 7).
M 3 □ 9, –0,50 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 0,90 m, schelet de copil, slab
conservat, orientat SV–NE, cu capul la SV, braţul drept pe lângă corp iar cel stâng pe
bazin. Picioarele sunt întinse (Pl. 7).
orientat SV–NE, cu capul la SV, braţul drept îndoit din cot cu palma aşezată pe piept,
aproape de claviculă, braţul stâng, de asemenea mult îndoit din cot cu palma aşezată
puţin mai sus de bazin. Picioarele sunt flexate spre exterior (Pl. 9).
M 6 □ 15, –0,40 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,50 m, schelet de adult, bine
conservat, orientat SV–NE, cu capul la SV şi braţele întinse pe lângă corp, picioarele
sunt întinse cu labele apropiate (Pl. 9).

orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp iar cel stâng pe bazin.
Picioarele sunt întinse cu labele apropiate (Pl. 9).
M 8 □ 19, –0,80 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,25 m, schelet de adolescent
orientat SV–NE, cu capul la SV, braţul drept îndoit din cot în exterior, braţul stâng
plasat pe bazin, picioarele sunt flexate din genunchi spre dreapta (Pl. 9).
orientat SV–NE,cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp iar cel stâng pe bazin,
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp, iar cel stâng pe bazin.
S6

orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept pe lângă corp, plasat uşor sub bazin, iar
cel stâng pe bazin. Piciorul drept uşor flexat spre exterior (Pl. 8).
M 2 □ 14, – 0,65 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,70 m, schelet de adult,
orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng pe
bazin. Picioarele sunt apropiate, cu labele alăturate, în prelungire (Pl. 8).
orientat SV–NE, cu capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp. Picioarele sunt flexate
în exterior, iar labele apropiate (Pl. 8).
orientat E–V, cu capul la E, braţele întinse pe lângă corp. Picioarele sunt întinse (Pl. 8)
orientare specifică mormintelor de epocă elenistică.
bazin. Picioarele sunt întinse. În partea dreaptă a scheletului se mai păstrează urme de la
scândura care a închis firida (Pl. 8).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp. Picioarele sunt uşor
îndoite spre stânga cu labele apropiate (Pl. 8).
bazin. Picioarele sunt apropiate. cu labele alăturate (Pl. 8).
M 8 □ 22, –0,80 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,70 m, orientat SV–NE, cu
capul la SV, schelet de adult, uşor aplecat spre partea dreaptă, braţul drept întins, cel
stâng are omoplatul în dreptul craniului şi uşor flexat din cot. Picioarele sunt întinse şi
apropiate la nivelul genunchilor şi a labelor (Pl. 8).
M 9 □ 23, –0,75 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,05 m, schelet de copil, uşor
aplecat spre dreapta, orientat SV–NE, capul la SV cu braţul drept întins pe lângă corp
iar cel stâng pe bazin. Piciorul stâng este uşor flexat (Pl. 8).
S7
M 1 □ 12, –0,75 m, mormânt de înhumaţie, lungime schelet 1,45 m, schelet de adult, uşor
aplecat spre dreapta, orientat SV–NE, cu capul la SV, braţul drept întins pe lângă corp,
iar cel stâng flexat aşezat deasupra coastelor. Picioarele sunt uşor flexate spre dreapta
(Pl. 8).
M 2 □ 13, –0,70 m, mormânt de înhumaţie, lungime schelet 1,65 m, schelet de adult, orientat
SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng flexat cu palma pe
capul femurului. Picioarele sunt flexate uşor spre dreapta, cu labele apropiate (Pl. 8).
M 3 □ 14, –0,70 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,50 m, schelet de adult, slab
conservat, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp şi picioarele
întinse (Pl. 8).
M 4 □ 15, –0,65 m, mormânt de înhumaţie lungimea scheletului 1,60 m, schelet de adult,
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp. Picioarele sunt întinse cu
labele apropiate (Pl. 8).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng pe bazin.
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp. Piciorul stâng este întins
iar cel drept, este flexat spre dreapta, cu labele apropiate (Pl. 8).
genunchii şi labele apropiate (Pl. 8).
S8

orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp. Picioarele lipsesc de la
genunchi (Pl. 10).
M 2 □ 3, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,70 m, schelet de adult, uşor
aplecat spre dreapta, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp.
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng pe bazin.
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins cu palma plasata pe capul femurului
corespunzător iar braţul stâng flexat, cu palma pe capul femurului stâng. Picioarele sunt
uşor apropiate la genunchi şi la nivelul labelor (Pl. 10).
conservat, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng
are palma plasată pe bazin. Picioarele sunt întinse cu labele apropiate (Pl. 10).

orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp cu palmele în prelungire
şi picioarele încrucişate în partea inferioară a tibiilor (Pl. 10).
M 7 □ 22, –0,50 m, mormânt de înhumaţie cu scheletul orientat N–S cu craniul la sud, lângă
craniu trei vase ceramice: amforetă, pastă cafenie cu urme de vopsea roşie, probabil de
la un decor vegetal, It – 14 cm, Dm – 10 cm, (nr. inv. 3119)11, cană fragmentară cu o
toartă (oenochoe de tipul chous)12 şi un bol reîntregibil, cu buza răsfrântă spre interior,
It – 5,5 cm, Dm - 11,5 cm, argilă gălbuie acoperită cu angobă cărămizie (nr. inv. 3129)13
(Pl. 20, 23). Mormântul a fost afectat de mormântul musluman M8, s-a păstrat doar
capătul de sud al mormântului antic, cu craniul (Pl. 10). Datare: sec. IV a.Chr.
SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 10).
S9

orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp. Picioarele sunt întinse,
apropiate la nivelul genunchilor (Pl. 7).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp, iar cel stâng, flexat,
are palma plasată pe bazin. Picioarele sunt întinse (Pl. 7).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp cu palmele aduse pe
bazin. Picioarele sunt întinse (Pl. 7).
are palma plasată pe bazin. Picioarele sunt întinse, piciorul stâng este uşor apropiat de
cel drept (Pl. 7).
M 5 □ 18, – 0,70 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,50 m, schelet de adult, uşor
aplecat spre dreapta, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp
iar cel stâng plasat pe bazin. Picioarele sunt întinse cu labele apropiate (Pl. 7).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng flexat cu
palma pe capul femurului. Piciorul drept este întins iar cel stâng flexat spre interior, cu
labele apropiate. (Pl. 7).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp. Piciorul stâng este întins,
iar cel drept uşor flexat spre dreapta, cu labele apropiate (Pl. 7).
11
Analogii la Rotroff 1997, 176, nr. 1169, pl.85, sec. IV a.Chr.
12
Teleagă, Zirra 2003, 18, Inv. 31, Taf. 32, Grab 31, 3, sec. IV a.Chr. Mulţumim şi pe această cale
domnului prof.dr. Octavian Bounegru pentru sugestiile în legătură cu datarea unor vase ceramice.
13
Analogii la Tomis, Bucovală 1967a, 103, sec. IV - II a.Chr. şi Bucovală 1969, 304, fig. 6 cu evoluţia
formei de-a lungul epocii elenistice şi romane.
S 10

palma pe capul femurului. Picioarele sunt întinse. S-a observat în partea stângă
fragmentele scândurii care a acoperit firida, scândura de la care mai provine şi un
fragment de cui din fier cu secţiunea şi floarea pătrată (Pl. 9).
M 2 □ 7–8, –0,75 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 0,90 m, schelet de copil,
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp. Picioarele sunt întinse
(Pl. 9).
palma pe capul femurului . Piciorul stâng este întins, cel drept uşor flexat spre exterior,
iar laba stângă este suprapusă peste cea dreaptă (Pl. 9).
orientat SV–NE, capul la SV, deranjat în partea stângă: omoplatul, oasele braţului stâng
şi coastele din partea stângă au fost împinse spre interior. Braţul drept este întins,
picioarele întinse cu labele apropiate şi orientate spre dreapta (Pl. 9).
şi picioarele întinse cu labele apropiate (Pl. 9).
S 11
M 1 □ 3–4, –0,50 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,55 m, schelet de adult,

şi picioarele întinse cu labele apropiate (Pl. 9).
slab conservat, aplecat uşor către dreapta, orientat SV–NE, capul la SV (Pl. 9).
conservat, aplecat uşor către dreapta, orientat SV–NE, capul la SV, braţele şi picioarele
întinse (Pl. 9).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp, piciorul drept uşor flexat
spre exterior iar piciorul stâng este întins, labele sunt apropiate (Pl. 9).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse (Pl. 9).
S 12
M1 □ 1, –0,90 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV, cu craniul la NE, acoperit cu

blochete nefasonate de calcar, lungimea scheletului 1,70 m, cu mâinile pe lângă corp
(Pl. 20) S-au păstrat două cuie din fier provenind de la sicriu. Orientarea este specifică
mormintelor de epocă elenistică14 (Pl. 9).
14
Preda, Georgescu 1975, 61-64.
M2 □ 4, –0,50 m, mormânt de înhumaţie lungimea scheletului 1,75 m, orientat NE–SV cu

craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 9).
M3 □ 12, –0,50 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,60 m, schelet de adult,
orientat NE–SV cu craniul la SV, mormânt deranjat.
M4 □ 21, –0,40 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, craniul aplecat
spre SE, mâinile pe lângă corp, slab conservat.
M5 □ 23, –0,80 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,70 m, adult, orientat NE–SV
cu craniul la SV, aplecat spre SE, mâna stângă pe abdomen, mâna dreaptă pe lângă corp.
S 13
M 1 □ 1, –0,40 m, schelet de copil foarte slab conservat.

orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp, iar cel stâng flexat cu
palma pe capul femurului. Picioarele sunt uşor flexate spre dreapta, iar labele apropiate
(Pl. 11).
M 2 A □ la picioarele scheletului din mormântul M 2 a fost descoperită o oală fragmentară cu
două torţi, It – 20,6 cm, Dm – 22 cm, Dg – 15,6 cm care conţinea fragmente osteologice
umane, oala a avut drept capac o placă de calcar (Pl. 21, 24). Sec. IV p.Chr. 15
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse. S-au descoperit 15
fragmente de cuie din fier de secţiune pătrată, provenind de la scândurile care au blocat
firida (Pl. 11).
M 4 □ 8, – 0,80 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,60 m, schelet de adult, uşor
aplecat spre dreapta, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp
iar cel stâng mult flexat şi plasat pe bazin. Picioarele sunt uşor flexate spre dreapta, cu
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng flexat cu pal-
ma pe capul femurului. Picioarele sunt uşor flexate spre dreapta, iar labele apropiate (Pl. 11).
M 6 □ 23, –0,50 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, deranjat.
S 14
M 1 □ 2, –0,50 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,30 m orientat NE–SV cu

craniul la SV, mâna stângă pe abdomen şi dreapta pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 9).
M 2 □ 8, –0,50 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,60 m, orientat NE–SV cu
craniul la SV, mâinile pe lângă corp.
M 3 □ 8, –1,30 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la NE, acoperit cu dale
mari de calcar16, lungimea scheletului este de 1,60 m, acesta fiind slab conservat.
15
Tip de vas cu o dezvoltare remarcabilă în sec. IV – VI p.Chr., cf. Suceveanu 2000, 129; Opaiţ, 1991,
152, oală tip I , specific secolului al IV-lea p. Chr.; Suceveanu et alii 2003, 197, pl. 37/6, tot sec. IV
p.Chr.; Opriş 2003, 96, oală tip I, varianta B, nr. cat. 222, datată însă în sec. VI p.Chr.
16
Analogii la Cheluţă-Georgescu 1974, 179; Preda, Georgescu 1975, 57.
Inventar: strigiliu fragmentar.

Datare: epoca elenistică (Pl. 12).
M 4 □ 16–17, – 0,70 m mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,55 m orientat NE–SV cu
craniul la SV, mâna stângă pe femur şi mâna dreaptă pe lângă corp, picioarele întinse
(Pl. 12).
S 15
În carourile 1–2, la –0,60 m, a fost cercetată o aglomerare de blochete de calcar nefasonate,

alături de fragmentele unei amfore de Sinope şi de alte fragmente ceramice de epocă
elenistică.
M 1 □ 3, –0,80 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la NE, acoperit cu dale
de calcar17, fără inventar funerar (Pl. 13, 21), încadrat în epoca elenistică.
orientat NE–SV cu craniul la SV, mâinile pe lângă corp (Pl. 13).
M 3 □ 6, –0,5 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,05 m, orientat NE–SV cu
craniul la SV, mâinile pe lângă corp (Pl. 13).
M 4 □ 8, –0,80 m, mormânt de înhumaţie în cistă din blochete mici de calcar acoperită cu dale
mari de calcar; orientat NE–SV cu craniul la NE, mâinile pe lângă corp, lungimea
scheletului de cca. 1,50 m. Inventar funerar: unguentariu ceramic18 (Pl. 24); monedă de
bronz găsită lângă maxilar, ilizibilă. Datat în sec. III a.Chr. (Pl. 13, 21).
(Pl. 13).
M 8 □ 21, –0,80 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, lungimea
scheletului de 1,60 m, mâna stângă pe femur şi mâna dreaptă pe lângă corp, picioarele
apropiate (Pl. 13).
M 9 □ 23, –0,80 m mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,50 m, orientat NE–SV cu
(Pl. 13).
17
Analogii la Cheluţă-Georgescu 1974, 179.
18
Bârlădeanu-Zavatin 1980, 233, pl. 6/ 4, datat sec. IV – III a.Chr.
S 16
M 1 □ 9, la –0,70 m, mormânt de incineraţie în urnă19. Inventar: vas ceramic cu două toarte,

lipseşte partea superioară, fapt ce nu permite o încadrare sigură a acestuia. Poate fi o
hydrie sau o „pseudohydrie” 20 (pl. 24). Diametrul gropii de 0,60 m, în interiorul urnei
au apărut oase calcinate, un strigiliu de fier şi fragmente ceramice de la un vas ceramic
cu pastă fină (Pl. 21, 24).
M 2 □ 14, la –0,80 m, mormânt de incineraţie, rug busta, acoperit cu tegulae aşezate în două
ape, dar deranjate de un mormânt modern. La extremităţile de E şi V a avut câte o
tegula aşezată vertical; groapa de ardere are forma unei cruci datorită celor două şanţuri
axiale care asigurau tirajul necesar arderii21. Inventar funerar: strigiliu din fier.
Două dintre tegulae au fost ştampilate, una este o monogramă iar cealaltă o ştampilă de
producător – ΑΝΘΕΣ. Amenajarea realizată din tegulae în forma diedrică, cu câte una
verticală la extremităţi, este întâlnită în necropola callatiană la morminte de înhumaţie
datate în sec. IV a.Chr.22 Tipul de mormânt de incineraţie cu ardere pe loc în groapă
prevăzută cu şanţuri pentru tiraj axiale, de data aceasta acoperit cu pietre şi fragmente
de amforă apare şi în necropola din zona stadionului (pe locul unde, în prezent, este
amplasat hotelul Paradiso, fost Mangalia)23 (Pl. 22).
craniul la SV, mâna stângă pe bazin şi mâna dreaptă pe lângă corp, picioarele întinse.
craniul la SV, mâinile pe lângă corp, parţial deranjat.
M 5 □ 24, –0,80 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, mâinile pe lângă
corp, lungimea scheletului de 1,50 m, picioarele uşor flexate.
M 6 □ 15, –2,30 m mormânt de înhumaţie în firidă, de epocă elenistică, orientat NE–SV cu
craniul la NE, dimensiunile gropii 1,90 × 0,60 m (Pl. 22);
Inventar funerar: monedă de bronz, cuţit de fier, mărgele policrome din sticlă şi
ceramică24, două brăţări de bronz, cercei de bronz în formă de şarpe, un pandantiv din
bronz, medalion din tablă de bronz, unguentariu ceramic25, bol fragmentar ceramic.
Datare: Sec. III – II a.Chr.
craniul la SV, mâinile pe lângă corp, la N, imediat lângă acesta, oase aparţinând unei
reînhumări.
craniul la SV, mâinile pe lângă corp
M 9 □ 21, mormânt deranjat.
19
Preda, Bârlădeanu 1979, 99.
20
Analogii la Alexandrescu 1966, 95, nr. 416, pl. 26.
21
O amenajare similară a fost descoperită tot în necropola callatiană: Bârlădeanu-Zavatin 1980, 231,
M 8 datat la sfârşitul sec. IV a.Chr. şi în prima jumătate a sec. III a.Chr.
22
Cheluţă-Georgescu 1974, 178.
23
Preda, Georgescu 1975, 57; pentru alte menţionări, Barbu 1977, 208.
24
Iconomu 1968, 267, fig. 50, mormânt datat în sec. II a.Chr.; Bârlădeanu-Zavatin 1980, 236, datat în
prima jumătate a secolului al III-lea a.Chr.
25
Bucovală 1967a, 81, sec. II a.Chr.
S 17

craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele uşor flexate.
M 4 □ 12, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,25 m, orientat SV–NE,
capul la SV şi privirea la SE, cu braţele plasate pe bazin, picioarele sunt uşor flexate
spre dreapta.
conservat, orientat SV–NE, capul la SV şi privirea la SE, cu braţele şi picioarele întinse.
craniul la SV, mâna stângă pe bazin şi mâna dreaptă pe lângă corp, picioarele întinse.
M 7 □ 18, –2,30 m, mormânt de înhumaţie cu groapă de acces şi firidă longitudinală; scheletul
era orientat NE–SV cu craniul la SE; firida era blocată cu un zid din blochete de calcar
(Pl. 22). Inventar:
- patru unguentarii: unguentariu, nr. inv. 3148, baza concavă, corp zvelt, gâtul uşor mai
larg la partea superioară, buza evazată, It – 12 cm, Db – 3,6 cm, Dg – 1,8 cm26;
unguentariu, nr. inv. 3149, baza concavă, corp zvelt, gâtul uşor mai larg la partea
superioară, buza evazată, It – 9,7 cm, Db – 3,7 cm, Dg – 1,9 cm27; unguentariu, nr.
inv. 3150, corpul alungit, buza evazată, baza rotunjită, It – 8,7 cm, Dm – 1,8 cm, Dg –
1,6 cm28; unguentariu, nr. inv. 3151, baza concavă, corp zvelt, gâtul uşor mai larg la
partea superioară, buza evazată, inelară, It – 11 cm, Db – 3,7 cm, Dg – 1,8 cm29;
- partea superioară a unui vas de sticlă cu buza trilobată şi toartă30;
- opaiţ cu rozetă pe disc, cioc cordiform, lipseşte toarta şi o parte din disc (nr. inv.
3140)31;
- unguentariu ceramic cu corp ovoidal şi buza evazată, decorat cu caneluri pe toată
suprafaţa corpului, It – 19,5 cm, Dm – 6,5 cm (nr. inv. 3134)32;
- bol ceramic cu picior inelar şi buza răsfrântă, pastă cărămizie acoperită cu firnis roşu
mat It – 4 cm, Dm – 13 cm, (nr. inv. 3128 )33;
- ulcior ceramic cu două torţi şi gura înaltă, evazată, picior inelar, întregibil, It – 23,2
cm, Dm – 20 cm, (nr. inv. 3135) 34;
26
Bucovală 1967b, 100-101, nr. 186, sec. II – IV p.Chr.; Isings 1957, 99, forma 82, B 2 – sec. I-III p.Chr.
27
Bucovală 1967b, 100-101, nr. 186, sec. II – IV p.Chr. ; Isings 1957, 99, forma 82, B 2 – sec. I-III p.Chr.
28
Bucovală 1967b, 121, nr. 250, sec. II-III p.Chr.; Isings 1957, 98, forma 82, B 1 – sec. I -II p.Chr.
29
Bucovală 1967b, 100-101, nr. 186, sec. II – IV p.Chr.; Isings 1957, 99, forma 82, B 2 – sec. I-III p.Chr.
30
Piesa descoperită nu poate fi încadrată cu precizie.
31
Iconomu 1967, tip XX, nr. 550, 121; Muşeţeanu, Elefterescu 1992, 237, nr. 83, sec. II p. Chr.
32
Rădulescu 1975, 349, pl. 14, sec. II-III p.Chr.; Lungu, Chera 1986, 107, sec. II p.Chr.
33
Popilian 1976, 125: farfurie tip 7, nr. 881, categorie ceramică frecvent întâlnită în provinciile
dunărene, Pannonia şi în Transilvania, sec. II p.Chr.; Suceveanu 2000, 58, tipul XV, nr. 1, pl. 21/1,
sec. II-III p.Chr.
34
Lungu, Chera 1986, 106, M 22, sec. I-II, p.Chr.; Paraschiv 1997, 320, fig. 18-19, datat în sec. II p.Chr.
- trei monede de bronz;

- un strigiliu de fier;
- obiect fragmentar de os;
- brăţară fragmentară de bronz – sârmă torsionată – cu o spiră de fier;
- cuie de fier de la sicriu.
În groapa de acces au fost descoperite materiale elenistice: un fragment de unguentariu
şi o toartă fragmentară (Pl. 25).
Datare: Sec. II – III p.Chr35.
M8 □ 21, –0,70 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,65 m, orientat NE–SV cu
adolescent, slab conservat, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse.
S 18
M 1 □ 3,–0,80 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,20 m, orientat NE–SV cu

craniul la SV, parţial deranjat (Pl. 14).
M 2 □ 7, –0,50 m mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,40 m, orientat NE–SV cu
craniul la SV (Pl. 14).
M 3 □ 10, –0,50 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,55 m, orientat NE–SV,
cu craniul la SV, mâna dreaptă pe lângă corp iar mâna stângă pe bazin, picioarele
întinse (Pl. 14).
M 4 □ 13, –0,80 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului de 1,45 m, orientat NE–SV,
cu craniul la SV, picioarele întinse (Pl. 14).
corp, lungimea scheletului de 1,65m, picioarele întinse (Pl. 14).
M 6 □ 17, –0,80 m mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, mâinile pe lângă
corp, deranjat (Pl. 14).
craniul la SV, picioarele întinse (Pl. 14).
craniul la SV, mâinile pe lângă corp, flexate, picioarele întinse (Pl. 14).
S 19
M 1 □ 6, –0,40 m mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,60 m, schelet de adult, slab

conservat, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse.
conservat, orientat SV–NE, capul spre SV, cu braţele şi picioarele întinse.
35
După o eventuală restaurare a materialului numismatic, vom fi în măsură să oferim o datare mai
strictă a complexului funerar.
conservat, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse.
adolescent, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele plasate pe bazin, picioarele sunt
uşor flexate spre dreapta cu labele apropiate.
slab conservat, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse.
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse.
S 20

conservat, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse (Pl. 15).
conservat, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele uşor flexate (Pl. 15).
slab conservat, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse (Pl. 15).
M 4 □ 16, –0,90 m, schelet foarte slab conservat (Pl. 15).
M 5 □ 22–23, –2,50 m, mormânt de înhumaţie în firidă longitudinală, databil în epoca romană,
firida a fost blocată cu un zid din blochete mici de calcar (Pl. 22); scheletul, slab
conservat, era orientat E–V cu craniul la E, fără inventar funerar. Mormântul este de
acelaşi tip cu M 17 S 2 36.
S 21
M 1 □ 14, –0,60 m, schelet de copil deranjat şi foarte slab conservat (Pl. 14).
S 22
M 1□ 7–8, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, schelet de adult, orientat SV–NE, braţele întinse
pe lângă corp, craniul şi tibiile afectate (Pl. 14).
orientat SV–NE, braţele întinse pe lângă corp, craniul distrus (Pl. 14).
M 3 □ 12, – 0,80 m, mormânt de înhumaţie, schelet de adult 1,70 m, orientat SV–NE, capul la
SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng, flexat, are palma plasată pe bazin.
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse iar picioarele uşor orientate spre dreapta
(Pl. 14).
36
Vezi notele 13, 14 şi 15.

orientat SV–NE, capul la SV, braţul stâng uşor depărtat de corp, braţul drept întins, cu
S 23
M 1 □ 2, –1 m, mormânt de înhumaţie, acoperit cu pietre, orientat NE–SV, schelet slab

conservat, în groapă s-au descoperit cuie din fier de la sicriu. După orientare este
probabil un mormânt databil în epoca elenistică37 (Pl. 22).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng plasat pe
bazin. Picioarele sunt deranjate (Pl. 16).
M 3 □ 6, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 0,80 m, orientat SV–NE, capul
la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng plasat pe bazin, deranjat (Pl. 16).
orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse (Pl. 16).
orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 16).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse. În partea stângă s-au
păstrat fragmente de lemn (Pl. 16).
S 24

orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse, deranjat (Pl. 17).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse, deranjat (Pl. 17).
37
Analogii la Preda, Bârlădeanu 1979, 102.

orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp (Pl. 17).
copil/adolescent, orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse (Pl. 17).
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele şi picioarele întinse. A deranjat un alt mormânt
(Pl. 17).
orientat SV–NE, capul la SV, braţul drept întins pe lângă corp, iar cel stâng depărtat de
corp cu cotul flexat, picioarele întinse (Pl. 17).
S 25

orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng, flexat.
orientat SV–NE, capul la SV, braţul drept întins pe lângă corp, iar cel stâng cu cotul
flexat, picioarele întinse (Pl. 16).
M 4 □ 13, – 0,45 m, schelet de copil, s–au păstrat doar fragmente de craniu.
foarte slab conservat, orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp,
orientat SV–NE, craniul distrus, braţele întinse pe lângă corp. S-a descoperit un cui din
fier cu secţiunea şi floarea pătrată.
S 26

adolescent/adult, orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, picioarele
întinse (Pl. 18).
foarte slab conservat, orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp,

orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng, flexat,
orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, piciorul drept uşor flexat
spre exterior (Pl. 18).
adolescent orientat SV–NE, capul la SV, braţul stâng uşor flexat spre exterior iar
piciorul stâng este flexat tot spre exterior (Pl. 18).
S 27
M 1 □ 2, –0,45 m, schelet de copil din care nu s-a păstrat decât craniul.

M 5 □ 12–13, –0,75 m mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,60 m, schelet de adult,
orientat SV–NE, capul la SV, cu braţul drept întins pe lângă corp iar cel stâng depărtat
de corp şi flexat. Picioarele sunt flexate spre exterior. S-au mai descoperit 2 cuie din fier
cu secţiunea şi floarea pătrată (Pl. 11).
orientat SV–NE, capul la SV cu privirea la SE, braţele întinse pe lângă corp, picioarele
întinse (Pl. 11).
orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, genunchii mult flexaţi în
exterior (Pl. 11).
adolescent, orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, genunchii flexaţi
către stânga (Pl. 11).
M 12 □ 3–4, –0,50 m, schelet de copil din care nu s-a păstrat decât craniul.
S 28

craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse.
M 4 □ 18, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, mormânt de copil
deranjat.
M 5 □ 21,–0,80 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,50 m, orientat NE–SV cu
S 29

(Pl. 19).
craniul la SV, mâna stângă pe bazin şi mâna dreaptă pe lângă corp, picioarele întinse
(Pl. 19).
M 4 □ 19, –1,00 m mormânt de înhumaţie, lungime schelet 1,45 m, orientat NE–SV cu craniul
la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 19).
M 5 □ 21, –0,60 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, deranjat (Pl. 19).
S 30
M1 □ 9, –0,90 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,40 m, orientat NE–SV cu

craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele uşor flexate (Pl. 19).
craniul la SV, mâinile pe lângă corp uşor flexate, picioarele întinse (Pl. 19).
S 31
M 1 □ 1, –0,40 m, schelet de adult, orientat SV–NE, capul la SV, deranjat.

orientat SV–NE, cu craniul la SV, braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse.
are palma plasată pe bazin. Picioarele sunt întinse.
M 4 □ 6, –0,80 m, 0,70 m, schelet de copil, slab conservat, orientat SV–NE, capul la SV,
braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse.
M 5 □ 10, –0,75 m, schelet deranjat, se mai păstrează doar craniul.
conservat, orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, genunchii flexaţi
către dreapta.
orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, picioarele întinse.
M 8 □ 17, –0,70 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,05 m schelet de copil/
adolescent, orientat SV–NE, capul la SV, braţul drept întins pe lângă corp, braţul stâng lipsă.
M 9 □ 23, –0,90 m, mormânt de înhumaţie, orientat SV–NE cu craniul la SV, braţele pe lângă
corp, deranjat.
S 32

orientat SV–NE, capul la SV, cu braţele întinse pe lângă corp iar piciorul stâng este
flexat către exterior (Pl. 15).
M 6 □ 11, –0,75 m schelet deranjat complet.
M 7 □ 13, –0,75 m schelet deranjat din care se mai păstrează doar fragmente din craniu şi de la
oasele lungi ale picioarelor.
orientat SV–NE, capul la SV, braţele întinse pe lângă corp, genunchii flexaţi către stânga.
S 33

craniul la SV, mâna stângă pe bazin şi dreapta pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 12).

craniul la SV, mâinile pe lângă corp, mâna stângă uşor flexată, picioarele întinse. (Pl. 12).
craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele flexate în lateral. (Pl. 12).
craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse. (Pl. 12).
craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele întinse. (Pl. 12).
M 9 □ 21, –0,90 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,40 m, orientat NE–SV cu craniul
la SV, mâna stângă pe bazin şi cea dreapta pe lângă corp, picioarele întinse (Pl. 12).
M 10 □ 23, –0,80 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, complet
deranjat.
S34

M 2 □ 3, –0,80 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, complet deranjat
S 35

M 3 □ 12, –0,90 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,60 m orientat NE–SV cu
M 4 □ 15, –0,70 m, mormânt de înhumaţie lungimea scheletului 1,55 m, orientat NE–SV cu
craniul la SV, mâinile pe lângă corp, piciorul stâng flexat.
corp, partea inferioară deranjată.
S 36
M 1 □ 3, –0,60 m mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,40 m, orientat NE–SV cu

corp, deranjat.

craniul la SV, mâinile pe lângă corp, picioarele flexate spre exterior (Pl. 15).
S 37

corp, deranjat (Pl. 19).
M 2 □ 4, –0,70 m, mormânt de înhumaţie, orientat NE–SV cu craniul la SV, deranjat (Pl. 19).
S 38

craniul la SV, mâinile pe lângă corp, stânga uşor flexată, picioarele întinse (Pl. 19).
M 4 □ 23, –0,90 m, mormânt de înhumaţie, lungimea scheletului 1,10 m, orientat NE–SV cu craniul
la SV, mâinile pe lângă corp, inventar: cercel de bronz globular, slab conservat (Pl. 19).
S 39

craniul la SV, aşezat pe partea dreaptă (Pl. 19).
*
* *
În zona cercetată au fost descoperite şi alte fragmente ceramice provenind de la

inventarul unor morminte distruse în cursul timpului, dintre care menţionăm un unguentariu
ceramic fragmentar, din care lipsea partea superioară şi fundul, realizat din pastă fină, acoperită
cu o angobă gălbuie, decorat cu patru dungi de vopsea roşie (Pl. 25)38 şi un fragment din partea
inferioară a unui castron de tip terra stampata decorat cu lei în mişcare şi cercuri concentrice
(Pl. 25)39.
38
Tip de vas întâlnit frecvent în necropola callatiană: Preda, Bârlădeanu 1979, 102, pl. 3-4; Preda 1966,
137-146; Preda, Georgescu 1975, 67, pl. 5 şi la Tomis, Bucovală 1967a, 14-22, datat în a doua
jumătate a sec. IV a.Chr şi la începutul sec. III a.Chr.
39
Opriş 2003, 151, nr. 355, pl. 56, vasa escaria, fig. 355, datat între cca. 460-500 p.Chr; Topoleanu
2000, 65 – 66, pl. 14, fig. 123, datat în prima jumătate a sec. VI p.Chr.
Concluzii
Mormintele antice cercetate sunt în număr de cincisprezece, dintre care unsprezece
elenistice şi patru romane. Mormintele elenistice sunt de incineraţie (două „rug busta”,
protejate de tegulae şi unul în urnă) şi de înhumaţie: în cistă, în groapă simplă acoperită cu
blochete de calcar, sau în firidă longitudinală, databile în sec. IV–II a.Chr. Mormintele romane:
trei sunt cu firidă, databile în sec. II p.Chr., iar celălalt, de incineraţie într-un vas ceramic, poate
fi datat în sec. IV p.Chr. De remarcat prezenţa tipului de mormânt cu firidă longitudinală atât în
epoca elenistică, cât şi, mai ales, în cea romană. Dacă tipurile de complexe funerare antice
investigate sunt frecvent întâlnite în necropolele cetăţilor vest-pontice, în schimb, amplasarea
relativ haotică a suprafeţelor funerare şi a mormintelor antice, ce denotă o continuitate atât în
epoca elenistică cât şi în perioadă romană, poate avea explicaţii diverse40. Complexele funerare
erau amplasate dincolo de zidurile ce delimitau o aşezare şi erau aranjate în loturi sau grupuri
care nu umpleau într-un mod sistematic o suprafaţă de teren.
Densitatea mormintelor în anumite zone, precum şi amenajarea unor complexe funerare
în spaţiul agricol, arată existenţa unor repere la suprafaţa terenului (nivelul antic de călcare)
care semnalizau un spaţiu funerar :
– pari ori stâlpi de lemn înfipţi în pământ care au dispărut în cursul timpului41;
– moviliţe/movile de pământ care erau îngrijite cu pietate de familia ori rudele
defunctului;
– coloane42, lespezi de calcar, marmură, gresie prelucrate sumar, sau adevărate opere de
artă după cum arată unele din stelele funerare descoperite în Dobrogea43;
– repere vegetale.44
Spaţiile destinate complexelor funerare au fost din totdeauna situate în aria extra-
urbană45 şi puteau fi proprietate publică sau privată.
Necropolele46 s-au dezvoltat alături sau în asociere cu o cale de acces47, fiind constituite
din grupuri de morminte continue şi de formă asemănătoare, fiecare grup de morminte urmând
40
În secolul al III-lea a.Chr., la Alexandria au fost aranjate loturi funerare pentru membri breslelor
profesionale, asociaţii religioase etc. Tot în Nekropolis, din punct de vedere spaţial se realiza
diferenţierea dintre egipteni şi non-egipteni – Fraser 1922, 25-26.
41
Protase 1976, 76.
42
Nalbant – coloană funerară din calcar de sec III p.Chr., cf. Ştefan, 1973-1975, 89-95.
43
Capidava – Florescu 1950, 73-24, Băltăgeşti – CIL III, 12, 477; Topalu – Munteanu 1975, 394-395;
Ulmetum – Bordenache 1965, 264; Carsium – ISM V, 192-193; Dulgheru – Rădulescu 1963, 93;
Casimcea – Baumann 1971, 597-598; Aricescu 1973, 117; Troesmis – CIL III, 6, 185; CIL III, 6, 201; CIL
III, 7, 501; Ibida – Aricescu 1976, 531-534; Rădulescu 1963, 99-100; Baumann 1971, 595-596; Topolog –
Baumann 1971, 595-596; Turda – ISM V; Cataloi – Baumann 1971, 593-594; Niculiţel – Tudor 1956,
613; Arrubium – ISM V, 271; Noviodunum – Barnea, Mitrea 1959, 468; Barboşi – ISM V, 307; Histria
– Popescu 1976; Callatis – ISM III, 463-515.
44
Conexiuni perceptibile în Galia, cf. Vaginay 1986, 110.
45
Cicero De Legibus libri, II. 23 – „Hominem mortuum‘ inquit lex in XII, in urbe ne sepelito neve
urito”; Codex Theodosianus, 9, 17, 6 – „Omnia quae supra terram urnis clausa vel sarcofagis corpora
detinentur, extra urbem delata ponantur, ut et humanitatis instar exhibeant et relinquant incolarum
domicilio sanctitatem”. Cu privire la evoluţia incintelor la Callatis cf. DID II, 165-166; Suceveanu,
Barnea 1990, 197-198; Ionescu, Georgescu 1998, 205-219; Ionescu, Papuc 2005, 93-100.
46
Folosim cuvântul necropolă (gr. Nekropolis) pentru a defini un spaţiu funerar antic; prima utilizare în
perioada modernă – G. Flaubert în „Salambo” – 1842, când se referă la cimitirele din Cartagina.
un aliniament comun. Difuziunea mormintelor se realiza fără a se ţine seama de vreo regulă
topografică (în sensul că s-ar porni de la o latură sau dintr-un centru spre periferie), singurul criteriu
pe care îl vedem valabil pentru această repartiţie browniană48 fiind dreptul de proprietate,
considerent pe baza căruia au fost constituite parcele sepulcrale. În vestul Imperiului, cimitirele sau
unele parcele sepulcrale ce au deservit o comunitate sau, după caz, o familie49 au fost, uneori,
delimitate prin garduri din piatră50 sau de cippii. Mormintele denumite monumentum, tumulus,
loculus, sepulchrum, puteau fi individuale, ori de familie – (sepulcra familiaria)51, iar spaţiul pe care
îl ocupau ad aeternitatem, uneori prin usucapiune52, era dedicat zeilor Mani şi devenea sacru53.
Până în secolul I p.Chr., cu unele excepţii, ritualul comun la Roma a fost, fără îndoială,
incineraţia54. Înhumaţia s-a răspândit treptat pe teritoriul Imperiului, acoperind zone unde
incineraţia fusese un rit comun55. Funeraliile erau publice – funus publicum56, sau private –
funus indictivum57 şi depindeau de starea socială a celui decedat.
Limba latină, ca de altfel şi lb. greacă, nu are un termen specific pentru a desemna cimitirul; cuvântul
Koimeterion – apare în vocabularul creştin în sec. IV p.Chr., cf. Leveau 1986, 15.
47
În mod tradiţional se evocă ilustrarea arheologică pe care o dă Via Appia. Pentru Dobrogea, repartiţia
tumulilor la Callatis şi Noviodunum arată în mod evident traseul unor artere de comunicaţii; pentru
Callatis cf. Ionescu, Papuc 2005, 90, 91; observaţiile pentru Tomis la Bucovală, Paşca 1992, 271.
48
În Galia locul ales pentru amplasarea locurilor funerare în spaţiul agricol, pe axa de centurie, ar putea să
delimiteze parcele sau teritorii şi ar indica în acelaşi timp posesia spaţiului atribuit, pentru că prin definiţie,
mormântul, spre deosebire de habitat, este implantat pentru eternitate. În acest sens, spaţiul funerar ar fi un
loc de identificare a unei proprietăţii funciare ce aparţine unei comunităţi /familii, un loc sacru sau de
veneraţie pentru cultul strămoşilor – cf. Meffre, Leyraud 1986, 91-93. Pentru Dobrogea o interesantă sinteză
cu privire la proprietăţile funciare de epocă romană şi familiile deţinătoare la Baumann 1977, passim.
La Callatis aria urbană în perioadă romană era de cca. 30 ha (cu indulgenţă) în timp ce complexele funerare
ar fi trebuit, conform cercetărilor de până acum (C. Preda, V. Georgescu, M. Ionescu cu lucrările citate mai
sus, în care complexele funerare sunt grupate în „mari necropole” compacte) să scoată din circuitul agricol
peste 15 kmp! La Tomis situaţia este tratată asemănător. Cercetările de salvare efectuate la Mangalia pe
suprafeţe întinse arată o concentrare de morminte pe arii mici (în unele locuri cu morminte elenistice şi
romane, fapt ce nu poate să sugereze decât o continuitate de administrare sub o formă sau alta a unei
proprietăţi funciare) tocmai pentru a nu dezafecta din suprafaţa destinată lucrărilor agricole. Pentru o
continuitate în amenajarea spaţiului agricol callatian – Suceveanu 1977, 114-115.
49
Davies 1999, 148.
50
Ward 1911, 4.
51
Corpus iuris civilis, 11, 7, 5 – „Familiaria sepulchra dicuntur, quae quis sibi familiaeque suae
constituit, hereditaria autem, quae quis sibi heredibusque suis constituit”. Mommsen, Krueger 1954.
52
Cicero, De Legibus libri, II, 24; Gaius, Institutiones, II, 46.
53
Corpus iuris civilis, 11, 7, 2 – „Purus autem locus dicitur, qui neque sacer neque sanctus est neque
religiosus, sed ab omnibus huiusmodi nominibus vacare videtur”.
54
Plinius cel Bătrân, Naturalis Historia, VII. 55 – „Ipsum cremare apud Romanos non fuit veteris
instituti: terra condebantur. at postquam longinquis bellis obrutos erui cognovere, tunc institutum. et
tamen multae familiae priscos servavere ritus, sicut in Cornelia nemo ante Sullam dictatorem traditur
crematus, idque voluisse veritum talionem eruto C. Mari cadavere. [sepultus vero intellegatur quoquo
modo conditus, humatus vero humo contectus]”.
55
Jovanovic 1984; Barthelemy, Depiere 1990; Necropoles 1986; Gregl 1981; Pavlovic 1980; Kujundzic
1982; Matijasic 1991 – 59% incineraţie, 41% înhumaţie.
56
Tacitus, Annales, VI, 11 – ...adiciendo me quoque iis qui fine egregio publica mala effugerunt.
57
Smith, 1875, 558; pt. descrierea funeraliilor Polybius, Historia, 6, 53-54.
Astfel, în ceea ce priveşte ritul funerar, se poate admite că, în veacurile II-III p.Chr., cultele
orientale (includem aici şi creştinismul58) au avut un rol hotărâtor în trecerea de la incineraţie la
înhumaţie. Descoperirile mai vechi sau mai noi din sectorul funerar al oraşelor greceşti arată că, de
la sfârşitul secolului al II-lea, cu intensităţi diferite de la o cetate la alta, înhumaţia se generalizase59.
În interiorul provinciei, pe malul Dunării şi în zona sud-moldovenească a acesteia, unde tradiţiile
autohtone au fost mai puternice, accentuate prin colonizarea unor grupe de populaţii a căror practică
funerară era incineraţia, precum şi printr-o intensitate mai mare a influenţelor italice, în special pe
linia fluviului, unde erau garnizoane militare, coexistenţa incineraţie-înhumaţie a fost mai
îndelungată, până la începutul epocii romano-bizantine60.
În legătură cu necropola musulmană, au fost cercetate în total 270 de morminte
musulmane, la care se adaugă cele 66 de morminte cercetate ulterior, în vara anului 2007.
Descoperirea a 336 de morminte musulmane în cercetările arheologice din anii 2003 şi 2007
reprezintă cea mai importantă cercetare arheologică de acest gen, realizată până acum în
Dobrogea61. Pe lângă necropola aflată în jurul moscheii Esmahan Sultan62, rezervată în
funerare), investigaţia arheologică efectuată a evidenţiat o a doua necropolă, destinată,
probabil, populaţiei de rând, situată în afara ariei urbane. Populaţia musulmană din oraş avea la
dispoziţie şi o a doua moschee63, indicată într-un plan din 1927, aflat în colecţia muzeului64
(Pl. 2 ). Din punct de vedere cronologic, limita inferioară nu poate fi precizată, optăm totuşi
58
Facerea, 3, 19 „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” – înhumaţia este ritul specific religiei iudaice.
59
Barbu 1971a, 454-464; Barbu 1977, 203-214; Chera, Lungu 1984, 109-130; Chera, Lungu 1986,
89-114, Bucovală, Paşca 1988-1989, 123-161, Bucovală, Paşca 1991, 185-236; Bucovală, Paşca
1992, 243-272; Bucovală 1991, 189-199; Callatis – Preda 1965, 233-251; Suceveanu, Barnea 1990,
287; Olimp – Rădulescu, Coman, Stavru 1973, 247-263; Histria – Alexandrescu 1966, 196-215. Cu
privire la religie, rit şi ritual funerar cf. şi Suceveanu, Barnea 1990, 129-131. De remarcat totuşi faptul
că Gala Galaction aminteşte la un moment dat de un mare „columbariu”, un spaţiu care conţinea
multe urne funerare, confirmarea existenţei unor asemenea amenajări punând sub semnul întrebării
statisticile realizate: Galaction 1997, 250-251.
60
Tropaeum Traiani – Panaitescu 1976, 207-211 (până în sec. III.p.Chr., incineraţia coexistă cu
înhumaţia); Barnea 1989, 296 (în urma unor cercetări de salvare efectuate de colectivul MINA
Constanţa au fost recuperate 29 morminte de incineraţie şi 8 de înhumaţie de perioadă romană
timpurie); Enisala – din cele 158 de morminte databile între sec. I-II p.Chr., 143 de morminte sunt de
incineraţie, iar 15 de înhumaţie cf. Mănucu-Adameşteanu 1984, 31-39; Babeş 1971, passim. Posibile
colonizări carpice Noviodunum – Simion 1984, 75-95; Simion 1994, 91-105; Simion 2003, 359-378;
Durostorum – Chera 1978, 137-141; Beroe – Petre 1987, 10-16, 85-95; Barboşi – unde mormintele
de incineraţie sunt mai numeroase cf. Sanie 1981, 223-224, Dragomir 1980, 73-114; Dragomir 1991,
237-245; Deleni – Papasima 1987, 345-352; Alimanu – Scorpan 1974, 239-246; Babadag – Vasiliu
Paraschiv 1999, 253-266; Capidava – Cheluţă-Georgescu 1979, passim.
61
Au fost cercetate 270 de morminte în acest sector al necropolei musulmane (ANL, 2003), la care se
mai adaugă alte 61 de morminte cercetate la circa 50 m V şi 5 morminte la circa 50 m SE, în anul
2007, cu ocazia realizării unui nou lot de 5 blocuri ANL şi a două blocuri pentru Şantierul naval
Daewoo Mangalia, pe str. Oituz nr. 79.
62
Iorga 1929, 184-187; despre importanţa oraşului pentru musulmani la Evlia Celebi, Călători străini
1974, 401-410; Ibram 1998.
63
Această moschee este caracterizată de către scriitorul Gala Galaction, care a vizitat Mangalia în anul
1922, ca aparţinând tătarilor, spre deosebire de cea din centrul oraşului atribuită turcilor: Galaction
1997, 225–226, 231.
64
Ionescu, Alexandru, Constantin 2004-2005, 425, fig. 1.
pentru secolele XVII–XVIII, pe baza stării de conservare relativ bune a scheletelor, cât şi a
comparaţiei cu cealaltă necropolă musulmană65. Necropola a fost abandonată în prima jumătate
a secolului al XX-lea66. Ulterior, în momentul construirii edificiilor unităţii militare, terenul a
fost nivelat mecanic, îndepărtându-se cu acel prilej şi pietrele ce marcau mormintele67.
Ritul funerar utilizat este exclusiv înhumaţia în morminte cu firidă laterală pe latura de
SE a gropii, o tradiţie de origine semită. După realizarea firidei, defunctul era introdus în
interiorul acesteia, învelit doar cu giulgiu, iar firida era blocată cu scânduri, fixate uneori cu
ajutorul cuielor metalice. Orientarea mormintelor este SV–NE, cu capul la SV, adică spre
Mecca, oraşul sfânt al musulmanilor. Caracteristică este lipsa totală a inventarului funerar.
Poziţia braţelor şi a picioarelor poate să fie diferită, datorită plasării în firida laterală. După
astuparea gropilor, mormântul era marcat cu ajutorul unei pietre, al unei stele verticale de
piatră, sau, ca în cazul mormintelor din curtea moscheii Esmahan Sultan, cu o coloană, îngrijit
realizată, prevăzută la partea superioară cu un turban şi o piatră pe care se menţionau
principalele date despre defunct. Din păcate, nu s-a păstrat nici o piatră funerară în această
zonă. Din punct de vedere al planimetriei interne a necropolei, se poate observa o relativă
dispunere a mormintelor în şiruri orientate NE–SV, iar după gradul de conservare a
materialului osteologic se pare că această necropolă a evoluat spaţial de la sud la nord. Despre
întinderea ei, cercetările viitoare urmează să stabilească o limită mai clară68.
65
Cu privire la situaţia demografică a acestei zone, turcologul K. H. Karpat furnizează o serie de date
interesante rezultate dintr-un recensământ din 1830; (conform uzanţelor otomane, era înregistrată doar
populaţia masculină):
Kaza Musulmani Creştini Ţigani Evrei Total
Isakçi (Isaccea) 645 605 39 - 1 197
Minkalye (Mangalia) 694 15 37 - 746
Balçik 1 776 630 125 - 2 521
Karakalu - 52 - - 52
Maçin 991 821 25 - 1 837
Kostence (Constanţa) 1 417 386 41 - 1 844
Hirsova 1 391 986 21 - 2 396
Tulça (Tulcea) 472 592 19 - 1 083
Babadağ 12 645 5 656 488 - 18 789
Total 19 939
Karpat 2002, 202 – 234; alte informaţii la Brătescu 2003.
66
Dispunem de mărturia unui locuitor în vârstă de 70 de ani, la data efectuării cercetării arheologice,
dl. Yaşar, după care bunicul acestuia a fost înhumat în această necropolă în anii '20 ai sec. XX.
67
Astfel de cimitire musulmane abandonate mai supravieţuiesc în zilele noastre la Abrud, Albeşti,
Cobadin Cotu Văii, Cumpăna, Dulceşti, Târguşor, Vânători şi în multe alte localităţi dobrogene ce au
avut o numeroasă populaţie musulmană.
68
Terenul aflat la vest de str. Portului şi între str. Oituz şi şoseaua către 2 Mai a început să fie valorificat
din punct de vedere imobiliar cu puţin timp în urmă.
Bibliografie
Călători străini, 1974 – Călători străini în Ţările Române, VI, în Alexandrescu-Dersca-

Bulgaru M. M., Mehmet, M. A. (eds.), Bucureşti.
Alexandrescu, P. 1966, Histria. II, Necropola tumulară, Săpături 1955-1961, Bucureşti.

Aricescu, A. 1973, Adnotări epigrafice, SCIV 24, 1, 111-118.
Aricescu, A. 1976, Adnotări epigrafice (2), SCIVA 27, 4, 523-535.
Babeş, M. 1971, Necropola daco-romană de la Enisala, SCIV 22, 1, 19-45 .
Barbu, V. 1971a, Rituri funerare în epoca romană la Tomis, în Sesiunea de comunicări
Ştiinţifice a muzeelor, Constanţa, 454-464.
Barbu, V. 1971b, Din necropolele Tomisului. I. Tipuri de morminte din epoca romană, SCIV
22, 47-68.
Barbu, V. 1977, Necropole de epocă romană în oraşele Pontului stâng; caracteristici
tipologice, Pontica 10, 203-214.
Bârlădeanu-Zavatin, E. 1977, În legătură cu o necropolă de epocă romană timpurie la
Callatis, Pontica 10, 127-152.
Bârlădeanu-Zavatin, E. 1980, Noi descoperiri în necropolele callatiene (I), Pontica 13, 216-240
Barnea, Al. 1989, Cronica cercetărilor arheologice efectuate în anii 1981-1988 de Institutul de
Arheologie Bucureşti, SCIVA 40, 3, 295-314.
Barnea, I., Mitrea, B. 1959, Săpăturile de salvare de la Noviodunum (Isaccea), Materiale 5,
461-473.
Barthelemy, A., Depiere, G., La nécropole gallo-romaine des Cordiers à Macon, Macon.
Baumann, V. H. 1971, Note epigrafice, SCIV 22, 4, 593-600.
Baumann, V. H. 1977, Proprietari funciari în Dobrogea romană, Peuce 6, 155-161.
Bordenache, G. 1965, Temi e motivi della plastica funeraria di età romana nella Moesia
Inferio, Dacia, N.S. 9, 253-281.
Brătescu, C. 2003, Populaţia Dobrogei în Dobrogea. Cinzeci de ani de vieaţă românească,
reprint după ediţia originală din 1928, Constanţa, 201-258.
Bucovală, M. 1967a, Necropole elenistice la Tomis, Constanţa.
Bucovală, M. 1967b, Vase antice de sticlă la Tomis, Constanţa.
Bucovală, M. 1991, Découvertes récentes dans les nécropoles de Tomis, Dacia, N.S. 35, 189-199.
Bucovală, M., Paşca, C. 1988-1989, Descoperiri recente în necropolele de epocă romană şi
romano-bizantină la Tomis, Pontica 21-22, 123-161.
Bucovală, M., Paşca, C. 1991, Descoperiri recente în necropola romană de sud – vest a
Tomisului, Pontica 24, 185-236.
Bucovală, M., Paşca, C. 1992, Cercetări în necropola romană de vest a Tomisului (1992),
Pontica 25, 241-272.
Bucovală, N. 1969, Tradiţii elenistice în materialele funerare de epocă romană timpurie la
Tomis, Pontice 2, 297-332.
Cheluţă-Georgescu, N. 1974, Morminte elenistice şi romane descoperite în zona de nord şi
nord-vest a necropolei callatiene, Pontica 7, 169-189.
Cheluţă-Georgescu, N. 1979, Capidava – 1978. Cercetări efectuate în necropola romană,

Chera, C. 1978, Un mormânt de epocă romană descoperit pe raza comunei Ostrov, Pontica 11,
137-141.
Chera, C., Lungu, V. 1984, Noi descoperiri din necropolele tomitane, Pontica 17, 109-130.
Chera, C., Lungu, V. 1986, Contribuţii la cunoaşterea complexelor funerare de tip rug-bustă
de epocă elenistică şi romană de la Tomis, Pontica 19, 89-114.
Davies, J. 1999, Death, Burials and Rebirth in the Religions of antiquity, Londra.
Diaconu, P. 1964, Un cimitir creştin din secolul IV descoperit la Mangalia, Glasul Bisericii 23,
712-723.
Dragomir, I.T. 1980, Morminte romane într-un tumul funerar cu ringuri de piatră descoperite
la Tirighina-Barboşi în sudul roman al Moldovei, Danubius 10, 73-114.
Dragomir, I.T. 1991, Descoperirea fortuită a unui mormânt roman tumular de incineraţie în
apropierea castrului de la Tirighina-Barboşi, Pontica 24, 237-245.
Florescu, Gr. 1950, O nouă inscripţie referitoare la familia Cocceilor de la Capidava, SCIV 2,
1, 126-138
Georgescu, V., Ionescu, M. 1995-1996, Mărturii creştine la Callatis, Pontica 28-29, 187-200.
Gregl, Z. 1981, La nécropole romaine à Zagreb-Stenjevec, în InvArch 35-47.
Ibram, N. 1998, Comunitatea musulmană din Dobrogea. Repere de viaţă spirituală, Constanţa.
Iconomu, C. 1967, Opaiţe greco-romane, Constanţa.
Iconomu, C. 1969, Noi morminte paleocreştine la Mangalia, Pontica 2, 81-110.
Ionescu M., Papuc Gh. 2005, Sistemul de apărare a litoralului Dobrogei romane(sec I-VII
p.Chr.), Constanţa.
Ionescu, M., Alexandru, N., Constantin, R. 2002-2003, Noi cercetări în necropola
paleocreştină callatiană, Pontica 35-36, 225-277.
Ionescu, M., Alexandru, N., Constantin, R. 2004-2005, Aspecte topografice ale cetăţii Callatis
în epoca romano-bizantină, Pontica 37-38, 419-424.
Ionescu, M., Georgescu, V. 1998, Le système défensif callatien, în The Roman Frontiers at the
Lower Danube 4th-6th Centuries, The Second International Symposium,
Murighiol/ Halmyris, 18-24 August 1996, Bucureşti, 205-219.
Ionescu, M., Ungureanu, M, Radu, L. 2006, Mangalia, jud. Constanţa, punct Cartier
Dobrogea II, nr. 68, CCA. Campania 2005, 215.
Iorga, N. 1929, Moschei pe pământ românesc, BCMI 22, 184-187.
Isings, C. 1957, Roman Glass from Dated Finds, Groningen – Djakarta.
Jovanovic, A. 1984, Rimske nekropole na teritoriji Jugoslavije, Centar za arholoska
istrazivanja Filozofskog fakulteta, Beograd.
Karpat, K.H. 2002, Ottoman Urbanism: The Crimean Emigration to Dobruca and the
Founding of Mecidiye, 1856 – 1878, în Studies on Ottoman Social and Political
History. Selected Articles and Essays, Boston, 202-234.
Kujundzic, Z. 1982, Poetoviske Nekropole, Ljubliana.
Leveau, Ph. 1986, Le probleme de l’organisation de l’espace funéraire dans les nécropoles
romaines, în Nécropoles à incineration du Haut-Empire, Lyon, 15-18.
Lungu, V., Chera, C. 1986, Contribuţii la cunoaşterea complexelor funerare de incineraţie cu
„rug busta” de epocă elenistică şi romană de la Tomis, Pontica 19, 89-111.
Lungu, V., Chera-Mărgineanu, C. 1982, Contribuţii la cunoaşterea unei necropole creştine a

Tomisului, Pontica 15, 175-199.
Matijasic, R. 1991, Roman necropoles between Prematurska and Medulenska street in Pula,
Pula.
Mănucu-Adameşteanu, M. 1984, Necropola daco-romană de la Enisala, Peuce 9, 31-39.
Meffre, J.C., Leyraud, C. 1986, Contribution a l'étude des espaces funéraires en milieu rural,
în Nécropoles à incinération du Haut Empire, Lyon.
Mommsen, Th., Krueger, P. 1954, Corpus Iuris Civilis, I, Berlin.
Munteanu, M. 1975, Inscripţii funerare inedite din Scythia Minor, Pontica 8, 389-398.
Muşeţeanu, Cr., Elefterescu, D. 1992, Contribuţii privind ceramica romană de la Durostorum
III, Pontica 25, 221-239.
Opaiţ, A. 1991, Ceramica din aşezarea şi cetatea de la Independenţa (Murighiol), secolele V î.
e. n. – VII e. n., Peuce 10, I, 133-182.
Opriş, I.C. 2003, Ceramica romană târzie şi paleobizantină de la Capidava în contextul
descoperirilor de la Dunărea de Jos, Bucureşti.
Panaitescu, A. 1976, Morminte din necropola cetăţii Tropaeum Traiani, Pontica 9, 207-211.
Papasima, T. 1987, Mormânt roman descoperit la IAS Pietreni, Pontica 20, 345-352.
Papuc, Gh., Nicolae, A., Constantin, R., Ionescu, M., Radu, L. 2004, Mangalia, jud. Constanţa
(Callatis), în CCA. Campania 2003, 183.
Paraschiv, D. 1997, Descoperiri arheologice de epocă romană la Măcin, Pontica 30, 317-320.
Pâslaru, I., Colesniuc, S. 2004-2005, Noi morminte elenistice şi romane cercetate în Mangalia,
Pontica 37-38, 407-412.
Pavlovic, S. 1980, Les nécropoles romaines et médiévales de Macvanska-Mitrovica, Sirmium
12, Belgrad, 98-132.
Petre, A. 1987, La romanité en Scythie Mineure (Ie-IVe siècles de notre ère), Bucureşti.
Popescu, E. 1976, Inscripţii greceşti şi latine din sec. IV-XIII descoperite în România, Bucureşti.
Popilian, Gh. 1976, Ceramica romană din Oltenia, Craiova.
Preda, C. 1965, Découvertes récentes dans la nécropole tumulaire du début de l'époque
romaine à Callatis, Dacia, N.S. 9, 233-251.
Preda, C. 1966, Câteva morminte din epoca elenistică descoperite la Callatis, SCIV 17, 1, 137-146.
Preda, C. 1980, Callatis. Necropola romano-bizantină, Bucureşti.
Preda, C., Bârlădeanu, E. 1979, Săpăturile arheologice de salvare în zona şantierului naval de
la Mangalia (1974), Pontica 12, 97-108.
Preda, C., Georgescu, N. 1975, Săpăturile de salvare de la Mangalia din 1972 – necropola
callatiană din zona stadionului, Pontica 8, 55-76.
Preda, C., Popescu, Em., Diaconu, P. 1962, Săpăturile arheologice de la Mangalia (Callatis),
Protase, D. 1976, Un cimitir dacic din perioada romană la Soporu de Câmpie. Contribuţii la
problema continuităţii în Dacia, Bucureşti.
Rădulescu, A. 1963, Inscripţii inedite din Dobrogea, SCIV 14, 1, 79-105.
Rădulescu, A. 1975, Contribuţii la cunoaşterea ceramicii de uz comun din Dobrogea, Pontica
8, 331-360.
Rădulescu, A., Coman, E., Stavru, C. 1973, Un sarcofago di età romana scoperto nella
necropoli tumulare di Callatis, Pontica 6, 247-263.
Rotroff, S. I. 1997, Hellenistic Pottery anthenian and imported Weheelmade Table Ware and
Related Materiel, The Athenian Agora 29, Princeton.
Sanie, S. 1981, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei (sec.
II î.e.n. – III e.n.), Iaşi.
Scorpan, C. 1974, Mormânt getic de epocă romană la Alimanu, jud.Constanţa, Pontica 7, 239-246.
Simion, G. 1984, Descoperiri noi în necropola de la Noviodunum, Peuce 9, 75-95.
Simion, G. 1994, Rituri şi ritualuri funerare practicate în necropola romană de la
Noviodunum, Pontica 27, 91-105.
Simion, G. 2003, Culturi antice în zona Gurilor Dunării, I. Preistorie şi protoistorie, BiblIP-A
5, Tulcea.
Smith, W. 1875, A dictionary of Greek and Roman Antiquities, London.
Suceveanu, Al. 1977, Contribuţii la tipologia juridică a exploatărilor agricole din oraşele
vest-pontice, Pontica 10, 97-116.
Suceveanu, Al. 2000, Histria, X, La céramique romaine des Ier-IIIe siècles ap. J.-C., Bucureşti.
Suceveanu, Al., Barnea, Al. 1990, La Dobroudja Romaine, Bucureşti.
Suceveanu, Al., Zahariade, M., Topoleanu, Fl., Poenaru Bordea, Gh. 2003, Halmyris, I, BiblIP-A
4, Cluj-Napoca.
Ştefan, A. 1973-1975, Inscripţie funerară descoperită la Nalbant (judeţul Tulcea), Peuce 4, 89-96.
Teleagă, Em., Zirra, Vl. 2003, Die Nekropole des 6. – 1. Jhs. V. Chr. von Istria Bent bei
Histria, Internationale Archäologie 83, Rahden/West.
Topoleanu, Fl. 2000, Ceramica romană şi romano-bizantină de la Halmyris (sec. I-VII d.Ch.),
Tulcea.
Tudor, D. 1956, Inscripţii romane inedite din Oltenia şi Dobrogea, Materiale 2, 562-623.
Vaginay, M. 1986, Nécropoles gauloises ou gallo-romaines du département de la Loire,
Necropoles a incineration du Haut-Empire, Lyon, 109-115.
Vasiliu, I., Paraschiv, D. 1999, Cercetări în necropola timpurie de la Babadag, Pontica 32,
253-266.
Ward, J. 1911, Roman Era in Britain, London.
Robert Constantin Mihai Ionescu

Muzeul de Arheologie „Callatis” Muzeul de Arheologie „Callatis”
Şoseaua Constanţei, nr. 23, Şoseaua Constanţei, nr. 23,
905500, Mangalia 905500, Mangalia
Tel. 0241-753 580 Tel. 0241-753 580
robertconstantin70@yahoo.com ionescumihai2000@yahoo.it
Laurenţiu Radu Nicolae Alexandru

Muzeul de Arheologie „Callatis” Muzeul de Arheologie „Callatis”
Şoseaua Constanţei, nr. 23, Şoseaua Constanţei, nr. 23,
905500, Mangalia 905500, Mangalia
Tel. 0241-753 580 Tel. 0241-753 580
laurentziu2003@yahoo.ca nikam_ral@yahoo.com
Pl. 1. Principalele descoperiri funerare antice de la Callatis-Mangalia.

Pl. 1. The topographical position of the funerary discoveries from Callatis-Mangalia.
Pl. 2. Planul cetăţ ii Callatis din 1927.

Pl. 2. The plan of Callatis (1927).
Mangalia. Cercetări arheologice de salvare
Pl. 3 Planul cercetării arheologice.

Pl. 3 The plan of archaeological research.
273
Pl. 4. Mormintele descoperite în punctul str. Oituz, 75.

Pl. 4. The tombs discovered at Oituz, 75 point.

Pl. 5. The tombs discovered at Oituz, 75 point.

Pl. 6. The tombs discoveried at Oituz, 75 point.













M7 S8
Pl. 20. Detalii arheologice ale mormintelor.

Pl. 20. Archaeological details of the tombs.


Pl. 23. Obiecte descoperite în morminte.

Pl. 23. Objects discovered in the tombs.


Pl. 26. Aspecte din timpul cercetării arheologice.

Pl. 26. Excavation aspects.
PROPUNERE PENTRU O TIPOLOGIE UNIFORMĂ
A MORMINTELOR ROMANO-BIZANTINE DIN DOBROGEA
Andrei Dorian Soficaru
Abstract: The aim of this article is to present a new typology regarding to the Roman-Byzantine
graves from Scythia. A data base with about 900 burials was built to synthesize the archaeological
information. Analysing previous four typologies and adapting the Anglo-Saxon burial terminology to the
local realities, a new typology was established. This contains five types of burials: 1 (with A, B, C, and D
variants), 2 (with A, and B variants), 3 (with A, and B variants), 4 (with A, and B variants), and 5.
Key words: typology, Roman-Byzantine burials, Scythia, 4th-6 th centuries A.D.
Cuvinte cheie: tipologie, morminte romano-bizantine, Scythia, sec. IV-VI p.Chr.
Introducere
Scopul acestui articol e de a propune o nouă tipologie a mormintelor din provincia
romană Scythia, ce se datează în secolele IV-VI. Această necesitate e dată de multitudinea
descoperirilor de acest tip şi de lipsa lor de sistematizare.
Provincia Scythia corespunde în mare parte cu provincia românească Dobrogea şi
regiunea Dobrici din Bulgaria (partea de est a Cadrilaterului) şi avea o suprafaţă de cca. 20.000
km.p. Limitele acesteia erau: la vest şi nord, fluviul Dunărea, la est Marea Neagră, iar la sud
provincia Moesia Secunda; cele două provincii erau despărţite linia ce unea localitatea antică
Geranea, urmând apoi un parcurs spre vest-nord-vest, cu Altinum1.
Materiale şi metode
Până la data redactării acestui articol au fost înregistrate 2887 de morminte datate în perioada
romano-bizantină. Dintre acestea au fost introduse într-o bază de date (MS Access) un număr de
903, ce reprezintă 31,28 %. Pe baza acestora din urmă s-a făcut tipologia lor (Tabelul 1).
Respectiva bază de date are următoarele rubrici: punct (punct de descoperire),
sat/comună/oraş (satul, comuna sau oraşul de care aparţine), comună/oraş (unitate administrativă
micro), judeţ (unitate administrativă macro), ţară (ţara de care aparţin), provincia (provincia
istorică), caracterul cercetării (săpătură sistematică, de salvare ori periegheză), număr mormânt
(numărul mormântului aşa cum apare în descriere), secţiune/sector (secţiune, sector sau zonă de
săpătură), an (anul descoperirii), context (necropolă sau descoperire izolată), lungime (lungimea
gropii sau a mormântului), lăţime (lăţimea gropii sau a mormântului), adâncime (adâncime
gropii), amenajări externe (amenajări din exteriorul mormântului), amenajări interne (amenajări
din interiorul mormântului), rit (inhumaţie, incineraţie, biritual), stare (deranjat sau distrus),
orientare (orientarea mormântului sau a scheletului – întotdeauna de la craniu), poziţia scheletului
(poziţia scheletului în groapă), inventar (inventar descoperit), datare (datarea mormântului),
foto/desen (dacă există o fotografie sau un desen), bibliografie (literatura folosită), observaţii
(observaţii şi comentarii), locaţia osemintelor (unde se află osemintele în prezent), analiză
antropologică (dacă are analiză antropologică sau nu), vârstă (vârsta la deces a individului), sex
(sexul determinat).
1
Rădulescu 2001, 468; Zahariade 2006, 42-43.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 297 - 312

298 ANDREI DORIAN SOFICARU
Discuţii şi analize
O nouă tipologie a mormintelor romano-bizantine din Scythia nu poate fi posibilă fără o
prezentare în prealabil a celor vechi. Cum nu există o tipologie generalizată la întreaga
provincie, vor fi prezentate tipurile de morminte din următoarele situri: Tomis, Callatis şi
Beroe, care au beneficiat de un asemenea demers în urma publicării. Va urma apoi tipologia
propusă de acest studiu ce nu are de fapt pretenţia de a fi cea mai reală şi care se vrea un
început în studiul practicilor funerare din epoca romano-bizantină.
Pentru Tomis există o tipologie a mormintelor făcută pe baza a peste 500 de morminte
săpate în perioada 1959-1964 2, dar din păcate nepublicate niciodată. Autorul descrie în
termeni clari tehnica de construcţie, identifică subtipuri şi stabileşte datările fiecăruia. Aici sunt
cuprinse doar tipurile de morminte datate în sec. IV-VI.
Tip V. Mormânt simplu fără sicriu3
- descriere: decedatul a fost pus într-o groapă rectangulară;
- datare: sec. IV-VI.
Tip VI. Mormânt simplu în sicriu de lemn4:
- descriere: depunerea decedatului, ce se afla într-un sicriu de lemn, într-o groapă
rectangulară;
- subtipuri: 1. sicriu cu capacul plat; 2. sicriu cu capac în pantă dublă; 3. sicriu de lemn
cu colţare din tablă de bronz;
Tip VII. Mormânt în ţigle5:
- descriere: groapă rectangulară; deasupra decedatului se puneau ţigle aşezate în pantă
dublă;
- subtipuri: 1. casetă din ţigle fără sicriu; 2. casetă din ţigle cu sicriu;
Tip VIII. Mormânt în firidă6:
- descriere: cameră de acces ca un puţ, ce avea pe una din laturi o cameră funerară a
cărei intrare era acoperită cu cărămizi mari, ţigle sau lespezi de piatră;
- subtipuri: 1. firidă mică, decedatul fără sicriu7; 2. firidă mică (2,20 × 0,94 × 0,90 m),
decedatul în sicriu; 3. firidă mare (2,40 × 2,00 × 1,20 m) pentru mai multe persoane;
4. mormânt cu mai multe încăperi – firide dispuse în cruce8; 5. morminte în nişă şi cu amfore
cilindrice în puţul de acces;
- datare: sec. IV-V.
2
Barbu 1971, 47-68.
3
Barbu 1971, 51.
4
Barbu 1971, 52.
5
Barbu 1971, 52.
6
Barbu 1971, 53-55.
7
Barbu 1971, 50, fig. 1/7.
8
Barbu 1971, 54, fig. 2.
Propunere pentru o tipologie uniformă a mormintelor romano-bizantine din Dobrogea 299
Tip IX. Mormânt construit din cărămidă9:

- descriere: decedatul era în sicriu, iar în jur s-a construit o cutie (1,75 × 0,51 m) din
cărămizi (0,28 × 0,14 × 0,04 m) legate cu pământ şi având drept capac cărămizi de mari
dimensiuni (0,56 × 0,56 × 0,06 m);
- datare: a doua jumătate sec. III.
Tip X. Mormânt din lespezi de calcar cu o singură încăpere10:
- descriere: decedatul era introdus într-o cameră paralelipipedică (2,30 × 1,70 × 1,40 m)
construită din lespezi de calcar;
- subtipuri: 1. cu acoperiş plan şi cu „fereastră” 11; 2. cu acoperiş plan şi fără „fereastră” 12;
3. cu acoperiş în pantă dublă şi cu „fereastră” 13; 4. cu acoperiş în pantă dublă şi fără „fereastră” 14;
- datare: sec. III-IV.
Tip XI. Mormânt din lespezi de calcar cu două încăperi15:
- descriere: de fapt e o variantă a tipului precedent numai că are un vestibul;
Tip XII. Mormânt cioplit dintr-un bloc de calcar16:
- descriere: un bloc de calcar era cioplit în interior şi apoi acoperit cu scânduri sau lespezi;
- datare: mijlocul sec. II – începutul sec. IV.
Tip XIII. Sarcofage17:
- descriere: sunt formate dintr-o cutie şi un capac, ambele cioplite din blocuri de calcar;
Tip XIV. Mormânt de cărămidă cu capac de sarcofag18:
- descriere: o cutie de cărămidă ce era acoperită cu un capac de sarcofag;
Tip XV. Cavou cu o singură încăpere19:
- descriere: camera funerară avea boltă şi era construită din blocuri mari de piatră
fasonată (2,20 × 0,52 – 0,60 × 0,46 – 0,70 m) legate cu mortar20;
- datare: mijlocul sec. II – sfârşitul sec. III.
Tip XVI. Cavou cu o singură încăpere şi vestibul21:
- descriere: este o variantă a celui precedent, având însă un mic culoar pe care erau
scările de acces22;
- datare: sec. IV.
9
Barbu 1971, 55, fig. 3.
10
Barbu 1971, 55-58.
11
Barbu 1971, 57, fig. 4.
12
Barbu 1971, 57, fig. 5.
13
Barbu 1971, 57, fig. 6.
14
Barbu 1971, 58, fig. 7.
15
Barbu 1971, 58, fig. 8.
16
Barbu 1971, 58-59.
17
Barbu 1971, 59.
18
Barbu 1971, 60.
19
Barbu 1971, 60-61.
20
Barbu 1971, 60, fig. 9.
21
Barbu 1971, 61-63.
22
Barbu 1971, 61, fig. 10; 62, fig. 11.
Tip XVII. Cavou cu două încăperi şi vestibul23:

- descriere: camera funerară era construită din cărămidă, accesul se făcea printr-un dromos
şi o scară de piatră, iar a doua cameră este în prelungirea primei dar de dimensiuni mai mici24;
- datare: sec. IV.
Tip XVIII. Arcosolium25:
- descriere: avea ziduri pe trei laturi, a patra deschisă şi camera boltită.
- datare: sec. IV.
Următorul sit este Beroe, unde au fost descoperite 1139 de morminte datate în sec.
II-XIII26. Tipurile de morminte sunt descrise pe scurt dar nu au o cronologie clară şi pentru
identificare lor cititorul este obligat să parcurgă catalogul celor 228 de morminte descrise.
Tip I. Mormânt în groapă simplă; decedatul era depus direct pe sol27.
Tip II. Mormânt cu ţigle28:
a) decedatul era depus pe ţigle29;
b) decedatul era depus pe ţigle dar avea pe una din laturi alte ţigle30;
c) decedatul depus pe sol cu ţigle pe una din laturi31;
d) decedatul era depus într-un sarcofag de ţigle32.
Tip III. Mormânt cu pietre33:
a) decedatul era depus pe sol şi avea la craniu o piatră34;
b) decedatul era depus pe sol şi avea la picioare o piatră35;
c) decedatul era depus pe sol şi era înconjurat de pietre36.
Tip IV. Mormânt cu scânduri de lemn sau sicriu37:
a) decedatul era depus pe una sau două scânduri de lemn38;
b) decedatul era încadrat de două scânduri39;
c) decedatul era încadrat pe patru laturi cu scânduri de lemn, înfipte în groapă şi fără cuie40;
d) decedatul era depus într-o cutie făcută din patru scânduri pe laturi, bătute în cuie şi
cu alte două sub el41;
23
Barbu 1971, 63-64.
24
Barbu 1971, 63, fig. 12; 64, fig. 13.
25
Barbu 1971, 64.
26
Petre 1987, 7.
27
Petre 1987, 8, pl. 5, fig. 8a-1 şi 8b
28
Petre 1987, 8.
29
Petre 1987, pl. 5, fig. 8a-2 şi 8c.
30
Petre 1987, pl. 5, fig. 8a-3 şi 8e.
31
Petre 1987, pl. 5, fig. 8d.
32
Petre 1987, pl. 5, fig. 8a-4 şi 8f.
33
Petre 1987, 8-9.
34
Petre 1987, pl. 5, fig. 8a-5.
35
Petre 1987, pl. 5, fig. 8a-6.
36
Petre 1987, pl. 6, fig. 9a-7 şi pl. 7, fig. 10c.
37
Petre 1987, 9.
38
Petre 1987, pl. 6, fig. 9a-8 şi 9b.
39
Petre 1987, pl. 6, fig. 9a-9d şi 9f.
40
Petre 1987, pl. 6, fig. 9a-10 şi 9c.
41
Petre 1987, pl. 6, fig. 9a-11 şi 9e.
e) decedatul era depus într-un sicriu cu capac42.

Între 1963-1975 au fost descoperite la Callatis 367 de morminte43. Pe baza acestora a
fost făcută următoarea tipologie:
Tip a. Mormânt de tip cistă construit din piatră44:
- construit din dale de piatră, fasonate sumar;
- pe fiecare latură era unul sau două, mai rare câte trei sau patru, iar la capete câte unul;
- era acoperit cu trei sau patru dale de piatră;
- datare: sec. II-IV.
Tip b. Mormânt cu cameră boltită şi cu dromos45:
- construit din blocuri de piatră;
- există o cameră funerară, cu dimensiunile de 3,70-5,60 × 2 × 2 m;
- accesul se făcea printr-un dromos ce avea trepte de piatră (dimensiuni = 3,90 × 0,86-
0,70 × 1,15-1,60 m);
- intrarea era acoperită cu o lespede de piatră;
Tip c. Mormânt în cameră simplă46:
- construit tot din blocuri sau dale de piatră;
- o cameră funerară sau două, gen cavou, dar cu intrare directă;
Tip d. Mormânt în groapă simplă47:
- avea o groapă rectangulară, cu adâncimi de 1-2 m;
- acoperit lespezi de piatră sau ţigle;
Tip e. Mormânt cu galerie48:
- avea un puţ rectangular ce cobora până la 3 m;
- pe unul din pereţi se săpa o galerie (1,80 × 1,50 × 1 m);
- intrarea era blocată cu o lespede de piatră sau ţiglă;
- datare: sec. V-VI.
Tip f. Mormânt în amforă49:
- într-o amforă se afla inhumat un copil;
- datare: sec. IV-V.
Tip g. Mormânt cu nişă50:
- cameră de acces cu o nişă în lateral şi intrarea acoperită de o piatră.
42
Petre 1987, pl. 6, fig. 9d.
43
Preda 1980, 10-13.
44
Preda 1980, 15-16, pl. 1, 4-8, 37-40
45
Preda 1980, 16-17, fig. 3, 4 şi pl. 41, 1-4.
46
Preda 1980, 17-19, pl. 42.
47
Preda 1980, 19, pl. 1, 3-4, 40, 65/4.
48
Preda 1980, 19-21, fig. 5, 6.
49
Preda 1980, 21, pl. 44.
50
Preda 1980, 21, pl. 1, 3.
Cu ocazia unor lucrări edilitare în anul 2000, la Callatis au fost executate săpături de
salvare ce au scos la lumină 168 de morminte romano-bizantine51. Tipologia stabilită aici diferă
în mică măsură de cea publicată în 1980 şi de aceea ne-am gândit să o prezentăm în continuare.
Tip 1. Mormânt în cistă de piatră construit din blocuri de calcar, netencuite52.
Tip 2. Mormânt în cistă de piatră construit din blocuri de calcar, tencuite la rosturi cu
mortar53.
Tip 3. Mormânt în cistă de piatră construit din blocuri de calcar de mici dimensiuni54.
Tip 4. Mormânt de tip hypogeu55.
Tip 5. Mormânt în groapă simplă acoperit cu dale de calcar56.
Tip 6. Mormânt în groapă simplă ce are pe una din laturi blochete de calcar57.
Tip 7. Mormânt în tegulae58.
Tip 8. Mormânt în groapă simplă acoperit cu tegulae aşezate în două ape59.
Tip 9. Mormânt în groapă simplă cu tegulae aşezate orizontal60.
Tip 10. Mormânt în groapă simplă61.
Tip 11. Mormânt acoperit cu tegulae şi dale de calcar62.
Tip 12. Mormânt înconjurat cu blochete de calcar63.
Cum se observă, tipologia nu este uniformă nici măcar pentru acelaşi sit, mai ales când
e vorba de acelaşi tip de construcţie; de altfel, nu există criterii clare de definire, ci doar o
enumerare a tipurilor de amenajări funerare găsite.
Stabilirea unui sistem unic de definire pentru aceste morminte este destul de dificil
datorită multitudinii descoperirilor şi variaţiei acestora. Cu toate acestea s-a încercat urmărirea
mai multor criterii, mai ales constructive dar şi de amenajare a mormântului. La acestea se adaugă
o serie de caracteristici pe care le vom discuta aici. Sistemul este preluat dintr-o lucrare ce
tratează terminologia înmormântărilor 64, dar a fost adaptat şi comentat folosind baza de date.
Forma depunerii se referă la câte procese au fost folosite pentru depunerea decedatului.
De exemplu, un corp poate fi inhumat, incinerat întâi şi apoi inhumat, aruncat în apă,
dezarticulat şi aşa mai departe65. În cazul de faţă este vorba doar de o depunere simplă, în cea
mai mare parte a cazurilor, şi anume inhumare primară. În unele cazuri este vorba de
deranjamente ulterioare cauzate de noi inhumări în acelaşi loc sau construcţii, şi poate chiar
reinhumări, cum ar fi martirii.
51
Ionescu, Alexandru, Constantin 2002-2003, 225-277.
52
Ionescu, Alexandru, Constantin 2002-2003, 242.
53
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
Sprague 2005, 28-36.
65
Sprague 2005, 28.
Prepararea corpului este activitatea prin care corpul este pregătit de înmormântare66.
Cum arheologic este aproape imposibil să fie identificate urmele acestui proces, trebuie sa
apelăm la sursele antice, unele dintre ele bogate în asemenea informaţii67.
Gradul de ocupare al mormintelor se exprimă prin numărul de indivizi dintr-un
mormânt68. Pot fi fragmente de oase (oseminte din contexte nefunerare), morminte individuale
(aşa cum sunt majoritatea) sau duble şi cele multiple (ciste sau cavouri), acestea având
inhumări contemporane sau consecutive.
Prin articulare se observă gradul în care un schelet este încă în conexiune anatomică69.
Se pot identifica astfel schelete articulate, semi-articulate, parţial articulate, rearticulate,
dezarticulate şi deranjate. Pentru Scythia majoritatea scheletelor din morminte sunt articulate,
făcând excepţie cele din mormintele colective care au suferit intervenţii posterioare.
Poziţia scheletului în groapă se referă la relaţia dintre segmentele sale anatomice70.
Poziţia scheletului în groapă, aşa cum este descoperit, este cea care se observă după
transformări succesive: cum a fost depus decedatul în groapă, procesul de putrefacţie,
modificări din sol. În Scythia iese din discuţie relaţia dintre poziţia scheletului şi tipul
mormântului, deoarece în majoritatea cazurilor inhumaţii erau în decubit dorsal. Cele câteva
cazuri atipice sunt irelevante, iar acolo unde oasele au fost amestecate e vorba de morminte
colective afectate de intruziunile ulterioare.
Modul în care a fost depus corpul în mormânt sau container poate fi pe spate, pe faţă, pe
una din părţi, sau în şezut71.
Orientarea sau aliniamentul mormântului sau al scheletului se referă doar la o singură
direcţie, de la picioare la cap72. Se poate determina orientarea structurilor, mormântului, a
containerului, a corpului sau a feţei. În analiza de faţă s-a notat orientarea scheletului, a gropii
sau a mormântului faţă de axa nord–sud.
Bunurile funerare sunt obiectele depuse în mormânt73; la noi se foloseşte mai ales
termenul de inventar funerar. Acesta poate conţine obiecte ce au aparţinut decedatului sau au
fost depuse pentru acesta, iar uneori pot exista obiecte ce au ajuns accidental în mormânt. Se
poate face o tipologie şi o frecvenţă a lor, se poate studia plasarea lor în groapă (în ce regiune a
corpului sau a mormântului) şi se pot stabili condiţiile sau tratamentul acestora.
Containerul de depunere se defineşte ca orice obiect care este folosit la transportul sau
depozitarea corpului74. Acesta poate fi un giulgiu sau sicriu75. În privinţa primului nu avem
dovezi clare că acesta a existat dar presupunem că decedaţii nu erau depuşi în mormânt doar cu
hainele pe ei. Tipul de container este un criteriu foarte important pentru tipologie. Materialele
din care era confecţionat containerul putea fi o ţesătură pentru giulgiu sau lemn pentru sicriu.
66
Sprague 2005, 29.
67
Rife 1999, 54-59.
68
Sprague 2005, 29.
69
Sprague 2005, 29.
70
Sprague 2005, 29-31.
71
Sprague 2005, 31.
72
Sprague 2005, 31-32.
73
Sprague 2005, 32.
74
Sprague 2005, 32.
75
Sprague 2005, 124-125.
Amenajările externe ale mormântului fac referire la obiectele sau construcţiile făcute
deasupra depunerii76; în Scythia există numeroase morminte ce aveau depuse deasupra gropii
ţigle sau pietre ce marcau locul de veci. Se mai pot aminti amenajările interne prin care în
interiorul mormântului erau depuse ţigle, pietre sau bucăţi de chiup, la capul, în lateral sau la
picioarele decedatului.
Un asemenea demers ar trebui însoţit şi de o analiza antropologică a osemintelor
descoperite în morminte77 şi care poate cuprinde date despre sex şi vârstă, date metrice,
paleopatolgie, tafonomie. Din păcate ea nu fost posibilă întotdeauna din diferite motive.
Pentru stabilirea tipologiei s-au folosit o serie de criterii ce privesc modul de amenajare
al mormântului, tipul containerului dar şi tipul de construcţie ori materialele folosite; la fel de
importante sunt şi numărul de indivizi inhumaţi sau orientarea mormintelor. Tipologia va fi
completă şi prin stabilirea cât mai exactă a cronologiei lor.
Tipul 1:
- groapă simplă: groapă de formă rectangulară, fără amenajări; de dimensiuni variabile
în funcţie de lungimea decedatului;
- subtip A: decedatul era învelit într-un giulgiu şi depus în groapă; un individ depus în
majoritatea cazurilor şi mai rar doi; orientare diversă, dar foarte multe sunt vest–est; datare:
sec. IV-VII (Fig. 1); exemple de la Argamum78, Beroe79, Callatis80, Capidava81, Histria82,
Ibida83, Şipote84, Tomis85.
- subtip B: decedatul era mai întâi depus într-un sicriu şi apoi în groapă; un individ
depus; orientare diversă, cu preferinţe pentru vest–est; datare: sec. IV-VII (Fig. 2); exemple de
la Beroe86, Histria87, Ibida, Tomis88.
- subtip C: schelet de copil în amforă; un singur individ depus; datare: sec. IV (Fig. 3);
exemple: Histria89, Callatis90, Ibida.
- subtip D: decedatul era depus într-o cutie de ţigle (trei ţigle în lungime sub schelet,
alte şase tot în lungime pe părţi şi în două ape deasupra acestuia, iar pe acestea din urmă mai
multe olane); un singur individ depus; orientare: SSW–NNE; datare: sec. IV (Fig. 4); exemple
de la Argamum91, Callatis92, Ibida.
76
Sprague 2005, 32-33.
77
Sprague 2005, 33.
78
Coja 1971, 182; Mănucu Adameşteanu 1980, 312-316.
79
Petre 1987, 8-9.
80
Preda 1980, 15-22; Ionescu, Alexandru, Constantin 2002-2003, 242-243.
81
Cheluţă-Georgescu 1979, 180-181.
82
Nubar 1971, 200-209.
83
Datele arheologice privind mormintele descoperite la Slava Rusă provin din propriile carnete de săpătură.
84
Stavru 1972, 235-250.
85
Lungu, Chera-Mărgineanu 1982, 176-182; Bucovală, Paşca 1988-1989, 126-142.
86
Petre 1987, 8-9.
87
Nubar 1971, 200-209.
88
89
Nubar 1971, 200-209.
90
Preda 1980, 15-22.
91
92
Tipul 2:
- groapă simplă cu amenajări externe = groapă rectangulară în care era depus decedatul
dar care avea deasupra pietre sau ţigle ce indicau mormântul (la cap, la picioare sau în lateral)
sau un capac din blocuri de piatră sau ţigle;
- subtip A: decedatul era învelit într-un giulgiu şi depus în groapă; un individ depus;
orientare vest–est majoritară; datare: sec. IV-VII (Fig. 5); exemple de la Argamum93, Beroe94,
Callatis 95, Histria 96, Ibida, Tomis 97.
depus; orientare vest–est; datare: sec. IV-VI (Fig.6); exemple de la Histria 98, Ibida, Tomis 99.
Tipul 3:
- groapă simplă cu amenajări interne; groapă rectangulară ce avea în interior depuse
pietre, ţigle sau bucăţi de chiup la capul, la picioarele sau în lateralul decedatului; am inclus
aici şi mormintele cu firidă ce se întâlnesc numai la Histria100, Tomis 101 şi Callatis102, compuse
dintr-un puţ de acces şi o cameră funerară ce avea la intrare o ţiglă, blocuri de calcar sau
amfore.
- subtip A: decedatul era învelit într-un giulgiu şi depus în groapă; un individ depus,
mai rar doi; orientare vest–est, cu mici excepţii; datare: sec. IV-VII (Fig. 7); exemple de la
Callatis103, Capidava104, Histria105, Ibida, Şipote106, Tomis107.
depus; orientare vest–est; datare: sec. IV-VI (Fig. 8); exemple de la Callatis108, Histria109,
Ibida, Tomis110.
Tipul 4:
- cistă cu pereţii construiţi din blocuri de piatră sau din cărămizi, legate cu pământ sau
mortar şi acoperită cu două sau mai multe blocuri de calcar; dimensiuni: 1,70-2,20 × 0,80 –
1,30 × 0,50-1,00 m (Fig. 9).
- subtip A: decedatul era învelit într-un giulgiu şi depus în cistă; în mod curent era
depus un individ, dar există morminte şi cu mai mulţi indivizi, numărul maxim fiind de şase;
orientare vest–est; datare: sec. IV-VI; exemple de la Callatis111, Histria112.
93
94
Petre 1987, 8-9.
95
96
Nubar 1971, 200-209.
97
98
Nubar 1971, 200-209.
99
100
Nubar 1971, 200-209.
101
102
103
104
Cheluţă-Georgescu 1979, 180-181.
105
Nubar 1971, 200-209.
106
Stavru 1972, 235-250.
107
108
109
Nubar 1971, 200-209.
110
- subtip B: decedatul era mai întâi depus într-un sicriu şi apoi în cistă; un individ depus
în general, dar sunt şi cazuri cu două sau trei schelete; orientare vest–est; datare: sec. IV-VI;
exemple: Callatis113, Histria114.
Tipul 5:
- morminte familiale: ca tip erau morminte hypogeu, cu dromos (culoar de acces) şi una
sau două camere funerare (construite în pământ din cărămidă sau blocuri de calcar) sau puteau fi
complexe funerare săpate în loess cu un culoar de acces şi 4 camere funerare (Fig. 10); erau
depuşi mai mulţi indivizi, numărul lor variind între 5 şi 40; orientare vest–est; datare: sec. IV-VI;
exemple de la Callatis115, Ibida, Noviodunum116, Tomis117, Tropaeum Traiani118. Specificăm că
aici sunt incluse şi criptele cu martiri.
Tabelul 1. Numărul total de morminte şi loturile introduse în baza de date

Table no 1. Total number of graves and samples used in database
Sit Nr. morminte Loturi

Argamum 24 5
Berroe 1139 49
Callatis 985 173
Capidava 18 18
Carsium 95 0
Dinogetia 29 30
Enisala 5 5
Halmyris 5 4
Histria 245 245
Ibida 129 130
Noviodunum 36 22
Pietreni 1 1
Şipote 2 2
Tomis 131 215
Tropaeum Traiani 41 4
Ulmetum 2 0
Total 2887 903
111
112
Nubar 1971, 200-209.
113
114
Nubar 1971, 200-209.
115
116
Baumann 1972, 547-564.
117
118
Barnea 1978, 181-187.
Tabelul 2. Relaţia de corespondenţa dintre tipurilor de morminte menţionate în text

Tabel 2. Relationship between types of graves, present in text
Sistem Ionescu & alii

Barbu 1971 Petre 1987 Preda 1980
propus 2002-2003
Tip 1 A Tip V Tip I Tip d Tip 10
Tip 1 B Tip VI Tip IV a-e Tip d Tip 10
Tip 1 C - - - -
Tip 1 D Tip VII Tip II d Tip f Tip 7
Tip 2 A - - - Tip 5, 8, 11
Tip 2 B - - - Tip 5, 8, 11
Tip 3 A Tip VIII Tip II a, b, c; III Tip e, g Tip 6, 9, 12
a, b, c
Tip 3 B Tip VIII - - Tip 6, 9, 12
Tip 4 A Tip IX, X, XI, - Tip a Tip 1, 2, 3
XII, XIII, XIV
Tip 4 B Tip IX, X, XI, - Tip a Tip 1, 2, 3
XII, XIII, XIV
Tip 5 Tip XV, XVI, - Tip b, c Tip 4
XVII
Mulţumiri
Acest articol nu ar fi fost posibil fără sprijinul financiar al Fundaţiei Wenner-Gren
concretizat prin bursa acordată de aceasta la Universitate din Arkansas, S.U.A., în anul 2006.
O deosebită susţinere a venit şi din partea dr. Mihaela Iacob de la I.C.E.M Tulcea,
căreia îi suntem profund îndatoraţi pentru ajutorul oferit în campaniile de săpături de la Slava
Rusă şi oferirea fotografiilor din figurile 3, 4 şi 7.
Modelul şi funcţionarea bazei de date în MS Access ne-a fost oferit de către dr. Ion
Motzoi-Chicideanu, pentru care îi mulţumim în mod deosebit.
Bibliografie
Barbu, V. 1971, Din necropolele Tomisului – I. Tipuri de morminte din Epoca Romană, SCIV
22, 1, 47-68.
Barnea, I. 1978, Basilica „simplă” (A) de la Tropaeum Traiani, Pontica 2, 181-187.
Baumann, V. H. 1972, Consideraţii preliminare asupra bazilicii creştine din satul Niculiţel
(jud. Tulcea), Pontica 5, 547-564.
Bucovală, M., Paşca, C. 1988-1989, Descoperiri recente în necropolele de epocă romană şi
romano-bizantină la Tomis, Pontica 21-22, 123-161.
Cheluţă-Georgescu, N. 1979, Cercetări efectuate în necropola romană [Capidava – 1978]
Raport preliminar¸ Materiale 13, 178-182.
Coja, M. 1971, Cercetări pe malul lacului Razelm, epoca romană şi romano-bizantină, Peuce
2, 179-190.
Ionescu, M., Alexandru, N., Constantin, R. 2002-2003, Noi cercetări în necropola

paleocreştină callatiană, Pontica 35-36, 225-277.
Lungu, V., Chera-Mărgineanu, C. 1982, Contribuţii la cunoaşterea unei necropole creştine a
Tomisului (I), Pontica 15, 175-199.
Mănucu Adameşteanu, M. 1980, Un mormânt germanic din necropola cetăţii Argamum,
SCIVA 31, 2, 311-320.
Nubar, H. 1971, Contribuţii la topografia cetăţii Histria în epoca romano-bizantină.
Consideraţii generale asupra necropolei din sectorul Bazilicii „extra muros”,
SCIV 22, 2, 199-215.
Petre, A. 1987, La romanité en Scythie Mineure (IIe-VIIe siècles apres notre ère) – Recherches
archéologiques, AISÉE 17-18, 5-171.
Preda, C. 1980, Callatis – necropola romano-bizantină, Bucureşti.
Rădulescu, Al. 2001, Capitolul I – Stăpânirea romano-bizantină în Dobrogea, în Protase, D.,
Suceveanu, Al. (eds.), Istoria Românilor, II. Daco-romani, romanici, alogeni,
Rife, J. L. 1999, Death, ritual and memory in Greek society during the early and middle
Roman Empire, teză de doctorat, University of Michigan.
Sprague, R. 2005, Burial Terminology – A Guide for Researchers, Idaho.
Zahariade, M. 2006, Scythia Minor. A History of a Later Roman Province (284-681),
Amsterdam.
Sursele figurilor
Figurile 1, 2, 5, 6, 8a şi 8b provin din colecţiile proprii.

Figurile 3, 4 şi 7 provin de la Dr. Mihaela Iacob.
Figura 9 provine din Preda 1980, 135, pl. I.
Figura 10a şi 10b provin din Barbu 1971.
Andrei Dorian Soficaru

Institutul de Antropologie
„Francisc I. Rainer”
Str. Eroii Sanitari, nr. 8,
sect. 5, 050474, Bucureşti
Tel: 021-3175072
asoficaru@yahoo.com
Fig. 1. Ibida, M 78.


Fig. 8a şi 8b. Ibida, M 21.

Fig. 9. Callatis, M 22, 1963.
Fig. 10. Tomis.

EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN DOBROGEA.
DATE PRIVIND STADIUL CERCETĂRILOR
DE LA OSTROV–PIATRA FRECĂŢEI (JUD. TULCEA)
Cristina Paraschiv-Talmaţchi
Aurel Stănică
Abstract: Included into the Dobrudjan archaeological repertory as early as the end of the 19th
century, the settlement placed on the promontory of Piatra Frecăţei (located at about 2,5 kilometres from
the village of Ostrov) would have, in the course of time, several stages of research, in which the attention
of the specialists has been directed to the evolution of the entire site, or towards auxiliary procedures (the
study of the archaeo-zoological material, geophysical, magnetic and experimental electrical prospects),
with a remarkable contribution to the completion of the archaeological – historical data. In Piatra
Frecăţei, we have found traces of the prehistoric era (belonging to the Hamangia culture and to the
Bronze Age), of the Geto-Dacian civilization, of the Roman period, of the Roman-Byzantine period, and
of the early medieval period.
The archaeological excavations, initially with a salvaging character, undertaken during the interval
1958 - 1976, on a plateau that was located towards the north-east, in the immediate vicinity of the fortified
area, have led to the identification of 1139 graves (dated to the 2nd – 7th and 10th – 12th centuries). The
investigations that were undertaken in the civil settlement have unearthed three levels of habitation: one that
lasted until the end of the 6th century AD and two successive ones, dated to the 10th – 12th centuries.
Finally, our attention is drawn to a batch of 23 vessel bottoms, dated to the 11th – 12th centuries,
which display potter’s marks, rendered in relief, or signs whose position or shape seem to suggest that
they represent vestigial parts of a mark, depending on the extant surface of the container’s flat area (the
description of the pieces contains data about the year of discovery, the position within the site, the type of
baking of the vessel, the paste, the portrayal of the sign and further technical information).
Key words: Ostrov–Piatra Frecăţei, potter’s marks, 10th –12th centuries.
Cuvinte cheie: Ostrov–Piatra Frecăţei, mărci de olar, secolele X – XII.
Situl de la Ostrov, punctul Piatra Frecăţei, a fost „inclus” în repertoriul arheologic

dobrogean încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1898 era semnalată aici o cetate romană,
cu ziduri din piatră, apărată pe latura estică cu două şanţuri adânci de 5 m (dispuse la 100 m
unul de celălalt) şi în mod natural pe părţile de nord, vest şi sud1. Aşezarea, amplasată pe malul
drept al Dunării (Pl. I), pe un promontoriu stâncos, înalt de circa 30 m (situat la aproape 2,5 km
sud de localitatea Ostrov), a beneficiat, în timp, de două „etape” de cercetare arheologică, de
amploare diferită, în urma cărora au fost identificate urme de locuire din epocile preistorice
(aparţinând culturii Hamangia şi epocii bronzului)2, ale civilizaţiei getice3, ale perioadei
romane4, romano-bizantine5 şi medio-bizantine6. Rezultatele acestor campanii au evidenţiat
1
Polonic 1935, 22; Stănică 2004, 357.
2
Morintz 1978, 89; Rădulescu, Bitoleanu 1979, 32; Barnea 2000, 312.
3
Rădulescu, Bitoleanu 1979, 47; Barnea 2000, 312.
4
Suceveanu 1977, 65, 101-102, 138-139.
5
Aurelian 1962a, 565-589; Vâlceanu, Barnea 1975, 209-218; Barnea 2000, 312-313.
6
Stănică 2004, 357-373.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 313 - 334

314 CRISTINA PARASCHIV-TALMAŢCHI, AUREL STĂNICĂ
preferinţa oamenilor pentru constituirea, în această zonă, de habitate, cu perioadă de existenţă

diferită, fapt deloc surprinzător dacă luăm în calcul poziţia dominantă, apărarea naturală,
vecinătatea fluviului Dunărea (ca sursă de apă şi hrană), precum şi a pădurii7 (furnizoare de
lemn şi vânat).
Primele observaţii cu caracter ştiinţific au fost întreprinse se pare de Em. Desjardins
şi P. Polonic, soldate cu rapoarte nepublicate sau publicate sumar, după cum preciza,
aproape o jumătate de secol mai târziu E. Comşa8. În 1911 C. Moisil a întocmit un „itinerariu
arheologic”, pentru segmentul dunărean cuprins între Brăila şi Hârşova, în care a inclus şi
date referitoare la stadiul de conservare al anticii cetăţi Beroe9. În iunie 1953, arheologul
E. Comşa a realizat o cercetare de suprafaţă pe malul drept al Dunării, între Ostrov (jud.
Tulcea) şi Hârşova (jud. Constanţa), demers datorat publicării rezumative a datelor culese de
antecesorii săi şi finalizat prin publicarea unui raport în care sitului de la Piatra Frecăţei i-au
fost alocate aproape trei pagini, incluzând şi redări grafice10. Cinci ani mai târziu, alţi doi
cercetători de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, P. Aurelian şi D. Vîlceanu, întreprind
o cercetare în zonă (aprilie 1958 – iunie 1959), pentru periegheze, sondaje şi săpături de
salvare, dictate de necesitatea construirii unor spaţii de locuit11. Surpriza extinsei campanii a
reprezentat-o descoperirea unei necropole de mari dimensiuni12. Deoarece materialul colectat
a fost numeros, din puncte izolate şi perioade diferite, s-a acordat atenţie, iniţial, celui apărut
în necropolă (secolele II-VII şi X-XII), prezentarea lui fiind destul de generoasă13.
Cercetarea necropolei din apropierea zonei fortificate a continuat până în 197614, iar în
perioada 1970-1973 s-au efectuat săpături sistematice şi în teritoriul intramuros al cetăţii, de
către D. Vîlceanu şi Al. Barnea15. Aceste cercetări au fost reluate, însă, pentru o perioadă
scurtă (1998-2002)16, după aproape două decenii.
Între numeroasele faze de locuire existente pe promontoriul Piatra Frecăţei şi în imediata
lui apropiere se distinge şi aceea a evului mediu timpuriu. Asupra acestei etape ne vom opri în
rândurile care urmează, prezentând, după cum anunţam, date privind stadiul cercetărilor.
Suprapunând locuirea antică (veacurile I-VI p.Chr.), habitatul medieval timpuriu se
prezintă prin două niveluri succesive, încadrate în secolele X-XII17. Este vorba de o aşezare
dezvoltată şi în afara perimetrului delimitat de zidurile romano-bizantine18, refăcute, se pare,
spre sfârşitul veacului al X-lea19 sau la începutul celui următor20. Locuirea de la începutul
7
Udrescu 1980, 56-57.
8
Comşa 1959, 761 şi nota 1.
9
Moisil 1911, 45-46.
10
Comşa 1959, 761-764.
11
Aurelian 1962a, 565.
12
Aurelian 1962a, 566; Barnea 2000, 314; Stănică 2004, 358.
13
Aurelian 1962a, 565-589; Aurelian 1962b, 215-234; Aurelian 1963, 346-347, 352.
14
Popescu 1960, 581; Popescu 1961, 575; Popescu 1962a, 525; Popescu 1962b, 211; Aurelian 1964,
59-80; Babeş 1971, 380; Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999, 79.
15
Babeş 1971, 380; Vîlceanu, Barnea 1975, 215; Stoia 1975, 294.
16
Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999, 78-79; Barnea et alii 2000, 72-73; Barnea et alii 2001,
173-174; Barnea, Paraschiv, Stănică 2002, 225-226.
17
Barnea 2000, 313-314.
18
Mănucu-Adameşteanu 2001, 48.
19
DID III, 80.
20
Babeş 1971, 380; Mănucu-Adameşteanu 2001, 48.
Evul mediu timpuriu în Dobrogea. Date privind stadiul cercetărilor de la Ostrov – Piatra Frecăţei 315
evului mediu este probată prin descoperirea mai multor locuinţe. În campaniile din 1998 –
2000 în secţiunea SI, orientată S-N, au fost identificate 13 complexe de locuit, semiîngropate
sau de suprafaţă21, cărora li s-au adăugat altele apărute în 2001 – în secţiunile S VI, S VII, S
VIII şi S IX – ajungându-se la 1922; instalaţii de foc dispuse în colţul de SE, în mai multe
complexe de locuit. De asemenea, au fost identificate un cuptor „săpat în pământ steril”23,
gropi menajere24, ceramică, obiecte de podoabă şi alte materiale contemporane lor. Materialul
cel mai bine reprezentat este ceramica.
În iunie 1953, în timpul perieghezei efectuate de E. Comşa, au fost strânse, de „pe
promontoriu” numeroase fragmente ceramice de la începutul evului mediu25. În mare parte ele
proveneau de la vase-borcan şi prezentau ornament incizat sub formă de linii orizontale, ca
unic decor, sau precedat de o linie în val, uneori suprapus de fascicule scurte, oblice în zona
umerilor; bandă de linii în val; impresiuni făcute cu rotiţa dinţată, precedate, în zona umărului,
de o linie în val sau de şir de crestături dispuse oblic etc. (Pl. II)26. Vase-borcan27, amfore28,
urcioare29, căldări de lut30, întregi sau fragmentare, au fost descoperite şi în campaniile din
1998-2002. Tehnica (lucrate în special la roată lentă şi arse oxidant sau arse insuficient),
formele, elementele gamei decorative (linii orizontale sau în val incizate, impresiuni realizate
cu rotiţa dinţată, smalţ verde-măsliniu etc.) şi prezenţa mărcilor de olar plasează materialul
ceramic de aici în evul mediu timpuriu (Pl. III). Din această categorie amintim un vas-borcan,
care a fost descoperit în campania din 200231, ars oxidant, lucrat la roata lentă din pastă cu
mică, calcar, pigment roşu şi scoică pisată, ornamentat cu impresiuni realizate cu rotiţa dinţată,
precedate, în zona umărului de o linie în val, incizată. La îndreptarea profilului, la mică
adâncime sub stratul vegetal – Pl. III/2) a fost descoperit şi un fragment de amforă, lucrat din
pastă de bună calitate (care a dobândit, prin ardere, culoarea bej), pe care a fost graffitată o
imagine zoomorfă, ce pare a reprezenta un cerb sau un cal (fragmentul a fost descoperit în anul
2001, în nivel – Pl. III/1). Graffiti cu reprezentări de cai, călăreţi, animale sălbatice (cerbi,
mistreţi etc.), corăbii etc. sunt destul de des întâlnite în secolele VIII–XI, pe un areal mai larg,
încât putem spune că reprezintă, prin imagistică şi nivel artistic, un reper cronologic. Imaginii
de pe fragmentul de la Ostrov–Piatra Frecăţei îi găsim analogii, în teritoriul dobrogean, printre
graffitii din mormântul elenistic de la Mangalia (secolele X–XI)32, la Murfatlar pe un perete din
cariera de cretă (secolul al X-lea)33, pe peretele de est al masivului-peninsulă (secolul al
21
Barnea et alii 2000, 72; Barnea et alii 2001, 173. Unele complexe prezentau gropi de par. Complexul
2 avea următoarele dimensiuni: 4,5 × 4 m.
22
Barnea et alii 2002, 225-226.
23
Barnea et alii 2000, 73.
24
Barnea et alii 2000, 73; Barnea et alii 2002, 225; Stănică 2004, 358.
25
Comşa 1959, 761.
26
Comşa 1959, 763, fig. 2-3.
27
Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999, 79; Barnea et alii 2001, 173; Barnea et alii 2002, 225-226;
28
Barnea et alii 2001, 173; Barnea et alii 2003, 224.
29
30
Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999, 79; Barnea et alii 2003, 224.
31
32
Papasima, Georgescu 1994, 224, 225, pl. 1/4-5, 226, pl. 2/6.
33
DID III, 187, fig. 46.
X-lea)34. Astfel de reprezentări întâlnim şi pe teritoriul extra-dobrogean amintindu-le, pentru

comparaţie, pe cele de la Pliska (secolele IX–X)35, Preslav (secolele IX–X)36, Carevec (districtul
Vračanski)37, Pernik (sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea)38 – Bulgaria,
aşezarea Majacko (secolele VIII–IX)39 – Rusia şi Bijuk-Isara (secolele IX–X)40 – Ukraina.
Dintre celelalte categorii de material arheologic amintim descoperirea unor piese din
metal (cruciuliţe simple sau reliquar)41, sticlă (fragmente de brăţări, mărgele)42, piatră (râşniţe),
rocă (fusaiole), ceramică (fusaiole şi greutăţi pentru plasa de pescuit), os-corn (igliţe, mânere
de cuţit)43, reprezentând obiecte de cult, de uz casnic şi de port44. Acestora li se adaugă
descoperirile monetare45, destul de reduse cantitativ şi materialul arheozoologic. Analiza
acestuia din urmă a dus la constatarea că „animalele domestice au reprezentat o sursă
importantă de hrană” pentru locuitorii acestei aşezări, cele mai frecvente specii fiind bovinele
(„cu coarne relativ scurte, de talie mică sau, mai rar, medie” – tip brachyceros), ovicaprinele şi
porcinele. Printre materialul paleofaunistic provenit de la Piatra Frecăţei, au apărut, reduse
cantitativ, resturi de la cai („de talie mică sau medie”), câini („de talie mijlocie şi mare”) şi
pisici. Destul de frecvente sunt resturile de păsări, mamifere sălbatice (cerb, mistreţ, iepure,
vulpe etc.) şi peşti, ultimele două categorii atestând, printre ocupaţiile locuitorilor de aici,
practicarea vânătorii şi a pescuitului46.
Pentru perimetrul zonei fortificate amintim şi realizarea unor prospecţiuni geofizice-
magnetice şi electrice-experimentale. Acestea au fost făcute în anii 1966-1967, anterior
începerii cercetării sistematice a locuirii de pe promontoriu, au vizat „formaţiunile arheologice
de epocă romană” şi „au permis urmărirea continuării posibile a unor formaţiuni arheologice
vizibile parţial, precum şi localizarea unor formaţiuni arheologice în zone lipsite de indicaţii de
suprafaţă” 47.
Material arheologic specific evului mediu timpuriu a fost surprins şi în apropierea
promontoriului fortificat. În martie 1953, au fost descoperite fortuit cinci brăţări de sticlă
albastră (secolele X–XII), la sud-est de acesta, la circa 400 m48. După cum menţionam anterior,
în perioada 1958-1976 a fost cercetată, în apropierea lui, spre NE, o necropolă cu 1139
morminte, unele dintre acestea, aparţinând secolelor X–XII. Sunt morminte de inhumaţie din al
căror inventar amintim: inele (pe unele sunt incizate pentagrame sau o pajură cu aripile
34
DID III, 207, fig. 56/1.
35
Ovčarov 1979, 50, fig. 2/a, 51, fig. 4; Dončeva-Petkova 1985, 106, fig. 25/a-b (reni).
36
Ovčarov 1979, 51, fig. 3, 56, fig. 14.
37
Stanilov 1981, 30, fig. 3/e.
38
Vasilev 1981, 98, fig. 2/b, 100, fig. 4/g.
39
Dimitrov 1987, capitolul 2.3, desenele 14-15 (fără paginaţie).
40
Jakobson 1979, 103, fig. 64/55.
41
Mănucu-Adameşteanu 1984, 376-377, 383, nota 28 unde se menţionează că o cruce reliquar a fost
descoperită fortuit, pe platoul cetăţii, în anul 1979; Barnea et alii 2001, 173; Barnea et alii 2002, 225;
42
43
44
Stănică 2004, 359.
45
Mănucu-Adameşteanu 2001, 48; Barnea et alii 2003, 224; Stănică 2004, 359.
46
Udrescu 1980, 57-58; Haimovici 1984, 311-319.
47
Petre, Apostol 1970, 165-182.
48
Comşa 1959, 764.
deschise)49, cercei de argint50, cruce reliquar din bronz51 etc., în general de factură bizantină52
(Pl. VIII).
Patru morminte de inhumaţie au fost descoperite, în campania din 2001, pe un
promontoriu, altul decât cele cercetate de P. Aurelian, situat la N de cel fortificat. Din
inventarul acestora amintim: vas borcan, insuficient ars, cu buza răsfrântă în exterior, lucrat la
roată lentă din pastă cu nisip şi ornamentat cu linii orizontale incizate – M2 (Pl. III/3), cană cu
toartă, arsă oxidant, lucrată din pastă semifină, ornamentată cu linii orizontale incizate, în zona
mediană – M4 (Pl. III/4), pandantiv (medalion) din sidef, ce prezintă un decor realizat prin
puncte incizate – M3 etc.53
În anii 2001 şi 2002 au fost realizate cercetări de teren, pe segmentul Ostrov –
Peceneaga, ce au dus şi la identificarea unei aşezări medievale, la 2 km sud de Peceneaga, în
punctul Colţanul Mare54.
Constatăm, aşadar, că deşi cunoscut de mai mult de un secol, situl de la Ostrov–Piatra
Frecăţei nu a fost beneficiarul unor campanii arheologice susţinute pe o perioadă lungă, excepţie
zona necropolei. Departe de a fi epuizat, nu putem decât să presupunem că el ar putea oferi date
numeroase şi interesante privitoare la diverse aspecte ale evului mediu timpuriu în Dobrogea.
Încheiem materialul nostru prin prezentarea unui catalog cu 23 baze de vase,
descoperite în campaniile din 1998-2001, datate în secolele XI-XII, care prezintă marcă de
olar, redată în relief, sau semne a căror dispunere sau formă le fac susceptibile a reprezenta
părţi rămase dintr-o marcă, în funcţie de suprafaţa care se mai păstrează din zona plată a
recipientului (Pl. IV – VII).
CATALOGUL MĂRCILOR DE OLAR DESCOPERITE LA OSTROV, JUD. TULCEA
OSTROV (com. Ostrov, jud. Tulcea). Pct. Piatra Frecăţei. Aşezare.

1. Descoperit în anul 1998 (SI, c. 5).
Fragment din partea inferioară a unui vas ars oxidant, fără profunzime (de culoare brun-cenuşiu
în spărtură), lucrat la roată lentă din pastă cu bucăţi mari de mică. Pe fund (al cărui diametru este
de 7 cm, iar grosimea de 0,7 cm) prezintă un semn, în relief, care poate reprezenta urma unei
mărci: o linie dispusă lateral (Pl. IV/1).
Datare: secolele XI–XII.

Fund fragmentar (cu un diametru existent de 8,5 cm şi o grosime de 0,7 – 1 cm) de vas ars
oxidant, fără profunzime, lucrat la roată semi-rapidă din pastă cu bucăţi de mică de mărime
medie şi rare urme de calcar, care prezintă marcă în relief: cerc cu un diametru care taie două
semicercuri înscrise (Pl. IV/2).
49
50
51
52
Barnea 2000, 315.
53
Stănică 2004, 360-361, 369-373, pl. 3-7.
54

Fund fragmentar (cu diametrul existent de 7,3 cm şi o grosime de 0,8 cm – neuniformă) de vas
ars oxidant fără profunzime (în spărtură este cenuşiu-negricios), lucrat la roată lentă din pastă cu
mică şi calcar alb, care prezintă marcă redată în relief: trei cercuri concentrice (Pl. IV/3). Pe
suprafaţa interioară se observă urme ale finisării finale rămase de la ţesătura utilizată, dar mai
ales de la degete.
4. Descoperită în anul 1998 (SI, c. 10).

Porţiune din partea inferioară a unui vas ars oxidant (în profunzime peretele este brun), lucrat la
roată lentă din pastă cu mică şi rare urme de calcar. În zona superioară a fragmentului (gros de
0,6 cm) se observă un şir de impresiuni triunghiulare, realizate cu un obiect dinţat. Pe fundul
fragmentar (cu un diametru prezent de 3,6 cm. şi o grosime de 0,6 cm) se păstrează urma unei
mărci în relief: două segmente de cerc, sugerând un semn iniţial ce înfăţişa, probabil, două
cercuri concentrice (Pl. IV/4).

Fund fragmentar (cu un diametru existent de 8 cm şi o grosime de cca. 0,8 cm) de vas ars
oxidant (de culoare brun în profunzime), lucrat la roată lentă din pastă uşor poroasă, cu rare
urme mici de calcar, care prezintă marcă în relief: două linii paralele tăiate de o a treia dispusă
orizontal (Pl. IV/5).

Fund fragmentar de vas de mici dimensiuni (cu diametrul existent de 5,7 cm şi gros de 0,7 cm)
ars oxidant, lucrat la roată lentă din pastă cu dese microprundişuri, care prezintă marcă în relief:
bident (?) sau litere unite (Pl. IV/6). Vasul pare a fi fost lucrat cu dificultate.

Partea inferioară a unui vas, ars reducător (pe alocuri pe exterior prezintă mici pete cărămizii,
dar interiorul peretelui este negru, ca şi mare parte a suprafeţei exterioare), lucrat la o roată mai
performantă decât cea lentă, din pastă cu rare urme de calcar, care prezintă ornament incizat
format din benzi compuse din patru linii orizontale mai late. Pe fund (al cărui diametru este de
9,7 cm, iar grosimea de 0,5 cm) poartă marcă redată în relief: cerc cu punct în mijloc tăiat de un
diametru comun cu cel al fundului de vas (Pl. V/7). Aspectul exterior al acestuia nu este grosier,
iar pe interior prezintă urme circulare, fine, ale ţesăturii cu care s-a efectuat finisarea.

Fund fragmentar (cu un diametru existent de 8 cm şi gros de cca. 0,9 cm – neuniform) de vas ars
oxidant fără profunzime (brun pe interior), lucrat la roată lentă din pastă cu nisip, mică şi rare
urme de calcar, care prezintă marcă în relief: o linie (lungă de 3,6 cm) de la mijlocul căreia
pornesc două ramificaţii îndreptate lateral, spre unul din capete (Pl. V/8). Partea exterioară a
fundului prezintă un aspect grosier, în timp ce pe aceea interioară se observă, pe alocuri, urmele
ţesăturii folosite pentru finisare.
9. Descoperit în anul 1998 (SI, c. 11; în dărâmătură).

Fragment din partea inferioară a unui vas ars oxidant fără profunzime (brun-cenuşiu în spărtură),
lucrat la roată lentă din pastă cu mică şi calcar. Pe fund (al cărui diametru existent este de
6,6 cm, iar grosimea, neuniformă, oscilează între 0,5 şi 0,9 cm) prezintă marcă slab reliefată: o
linie pe centrul căreia este aşezat un triunghi unit printr-o altă linie scurtă de un al doilea triunghi
mai mic (Pl. V/9). Este posibil ca semnul să nu fie realizat cu intenţie.

Fragment din partea inferioară a unui vas ars oxidant fără profunzime, lucrat la roată lentă din
pastă cu bucăţi mari de mică şi calcar (?), care prezintă marcă în relief: o linie ca un diametru al
zonei plate (Pl. V/10).

Fund fragmentar (cu diametrul existent de 7,2 cm şi o grosime de 1 – 1,2 cm) de vas ars
reducător, lucrat la roată semi-rapidă din pastă cu calcar alb de granulaţie medie, care prezintă
marcă în relief: probabil un semicerc cu raze. Linia care îl închide are ramificaţii laterale
(Pl. V/11). Pe suprafaţa interioară, datorită impurităţilor din pastă, prezintă un aspect grosier.
12. Descoperit în anul 1998 (SI, c. 22; complexul 6 sub 4).

Fund fragmentar (cu diametrul de cca. 8,2 cm şi gros de 0,6 cm în zona centrală, ajungând la
aproximativ un centimetru în apropierea pereţilor recipientului) de vas ars oxidant fără
profunzime (în interior brum-negricios), lucrat la roată lentă din pastă cu mică şi calcar alb, care
prezintă marcă redată în relief: trei cercuri concentrice, cu diametre de 2,4 cm, 3,7 cm şi
respectiv 5,5 cm (Pl. V/12). Pe interior fragmentul prezintă puternice urme de fum.

Fund fragmentar de vas ars reducător (cu rare pete de culoare brun pe exterior), lucrat la roată
lentă din pastă cu mică. Prezintă marcă în relief: probabil un triunghi unit la unul din vârfuri cu
un alt triunghi sau doar cu două laturi prelungite spre exterior. De una din laturi are lipit, pe
exterior, un alt triunghi, dar de dimensiuni mici (Pl. VI/13).
14. Descoperită în anul 1998 (?).

Partea inferioară a unui vas de mici dimensiuni, ars oxidant (în profunzime ceramica este brun-
cărămizie), lucrat la roată lentă din pastă cu rare microprundişuri, ornamentată cu linii orizontale
fin incizate. Pe fund (al cărui diametru existent este de 5,5 cm, iar grosimea de cca. 0,8 cm) poartă
marcă în relief: o linie cu două ramificaţii orientate lateral, spre capătul păstrat (Pl. VI/14). Partea
exterioară a fundului de vas prezintă un aspect uşor grosier, în timp ce pe interior se observă clar
urmele eventualei ţesături cu care a fost realizată finisarea.
15. Descoperit în anul 1999 (SI, c. 9-10).

Fund fragmentar (cu un diametru existent de 7,4 cm şi o grosime de 0,4 – 0,5 cm) de vas ars
oxidant, lucrat la roată lentă din pastă cu nisip şi mică fină, care prezintă marcă în relief:
probabil două cercuri concentrice (Pl. VI/15).
16. Descoperit în anul 1999 (SI, c. 9-10).
Fragment din partea inferioară a unui vas ars oxidant fără profunzime (brun-cenuşiu în spărtură),
lucrat la roată semi-rapidă din pastă cu mică fină. Pe fund (al cărui diametru existent este de 8,5
cm., iar grosimea de 0,5 – 0,7 cm.) prezintă marcă în relief: se mai păstrează două linii dispuse
în unghi (Pl. VI/16).
Fund fragmentar (cu un diametru existent de 5,5 cm şi o grosime de cca. 0,7 cm – neuniformă)
de vas ars oxidant, cărămiziu-brun (în profunzime brun-negricios), lucrat la roată semi-rapidă
din pastă cu nisip şi mică. Prezintă marcă în relief: roată cu patru spiţe (Pl. VI/17). Pe partea
interioară se păstrează urme circulare de la obiectul cu care a fost finisat vasul, dar şi semne
rezultate din apăsarea uşoară cu degetul.
Partea inferioară a unui vas ars oxidant fără profunzime (cenuşiu în spărtură), lucrat la roată
semi-rapidă din pastă cu mică fină şi rare microprundişuri, ornamentată cu linii orizontale fin
incizate. Pe fund (al cărui diametru existent este de 8,6 cm, iar grosimea de 1 cm) prezintă marcă
slab reliefată: o linie barată de alte două dispuse una în capăt, cealaltă mai jos (Pl. VI/18). Pe
suprafaţa interioară se observă urmele finisării efectuate, probabil, cu o ţesătură.
19. Locuinţă. Descoperit în anul 1999 (SI, c. 20-22).
Fund fragmentar (cu diametrul existent de 6,7 cm şi gros de cca. 0,5 cm – neuniform) de vas ars
oxidant fără profunzime (în interior este gri-negricios), lucrat la roată lentă din pastă cu nisip şi
mică. Prezintă marcă în relief: spirală (Pl. VII/19). Partea exterioară a fundului de vas este
netedă, fină, în timp ce pe interior lasă să se întrevadă urmele ţesăturii cu care a fost realizată
finisarea.

Partea inferioară a unui vas ars oxidant (în profunzime peretele este brun-cărămiziu), lucrat la
roată lentă din pastă cu urme de mică. Pe fundul fragmentar (cu un diametru existent de 9,8 cm
şi o grosime de 0,3 cm în zona centrală şi 0,5 cm în exteriorul semnului) prezintă marcă în relief:
probabil cerc (Pl. VII/20).

Fund (cu diametrul de 7 cm şi gros de 0,9 cm) de vas ars oxidant fără profunzime, lucrat la roată
lentă din pastă cu calcar, nisip şi scoici sau cochilii de melci pisate, care prezintă marcă slab
reliefată: cruce (Pl. VII/21).
22. Descoperit în anul 2001 (S VII, c. 3; locuinţă).

Fund fragmentar (cu diametru existent de 7,6 cm şi gros de cca. 0,8 cm – neuniform) de vas
borcan, ars oxidant fără profunzime (gri-brun pe interior), lucrat la roată lentă din pastă cu nisip
şi rare microprundişuri, care prezintă marcă în relief: asemănătoare unui pătrat, dar cu laturile
uşor arcuite. Din colţurile figurii pornesc linii scurte (Pl. VII/22).
23. Descoperit în anul 2001 (locuinţă).

Fund de vas (cu diametrul de 10,3 cm şi gros de cca. 1,2 cm – neuniform) ars oxidant fără
profunzime (în interior gri-negricios), lucrat la roată lentă din pastă cu nisip fin, care prezintă
marcă slab reliefată: probabil două frunze (Pl. VII/23). Pe partea interioara sunt vizibile urmele
ţesăturii cu care s-a urmărit finisarea finală a recipientului, iar pe marginile zonei exterioare apar
neregularităţi care trădează desprinderea puţin greoaie a vasului de pe roată.
*
* *
Numărul de piese cunoscut de noi, în acest moment, pentru situl de la Ostrov–Piatra

Frecăţei, îl plasează în grupa de localităţi dobrogene, cu un număr de mărci descoperite variind
între 20 şi 3755. Datarea lor, autentificată şi de prezenţa monedelor în strat56, indică o fază
târzie a fenomenului marcării pentru teritoriul dobrogean, identificată şi în aşezările de la
Garvăn–Dinogetia (jud. Tulcea)57, Hârşova–Carsium (jud. Constanţa)58 şi Nufăru (jud.
Tulcea)59. În ultimele trei situri amintite au apărut şi cuptoare de ars ceramica. Instalaţiile de la
Garvăn au fost datate, prin prezenţa monedelor în nivel60, în secolele X–XII; cele de la Hârşova
în a doua jumătate a veacului al XI-lea şi începutul celui următor61, iar una din cele trei
instalaţii specifice descoperite la Nufăru are aceeaşi încadrare cronologică cu a cuptoarelor de
la Hârşova62.
Cele 23 de funduri cu marcă au apărut în timpul campaniilor arheologice desfăşurate în
anii 1998, 1999 şi 2001, 20 dintre ele fiind descoperite în secţiunea SI, zonă în care au fost
identificate, după cum am observat, mai multe locuinţe63.
Analizând pasta din care au fost confecţionate recipientele cărora le-au aparţinut, am
observat că cinci dintre acestea (nr. 2, 9, 10, 12 şi 17 – numere conforme cu poziţia descrierii
fragmentelor respective în catalog) prezintă acelaşi tip de pastă (compoziţie, consistenţă şi
culoare dobândită prin coacere), trădând chiar şi un stil de lucru asemănător, ceea ce ne
determină să considerăm că ele sunt produsul muncii unui singur meşter olar. Altul a fost
meşteşugarul care a confecţionat vasele ale căror mărci sunt descrise la poziţiile 15 şi 16.
55
Paraschiv-Talmaţchi 2006, 23.
56
57
Dinogetia I, 204.
58
Aricescu 1971, 355.
59
Mănucu-Adameşteanu 1991, 67.
60
Dinogetia I, 29.
61
Panait et alii 1995-1996, 133.
62
Mănucu-Adameşteanu 1991, 73; Mănucu-Adameşteanu 1998, 81; Damian, Andonie, Vasile 2003, 242.
63
Barnea et alii 2000, 72; Barnea et alii 2001, 173.
Ambele au o pastă consistentă, curată, în ea găsindu-se doar mică fină, şi au căpătat, prin
ardere, aceeaşi culoare. Fragmentul descris la poziţia 7 este produsul unui al treilea olar, al
cărui stil de lucru şi procedeu de ornamentare anunţă, parcă, vasele din secolele următoare.
Atelierele acestor meşteri olari ar putea să apară, cu prilejul altor campanii arheologice, chiar în
situl de la Ostrov–Piatra Frecăţei, sau pot fi în aşezări contemporane habitatului de aici,
precum cele unde deja cunoaştem instalaţii de ars ceramica, mai ales că o parte dintre
„degresanţi”, prezenţi în pasta vaselor de la Ostrov–Piatra Frecăţei, se găsesc la Dinogetia
(calcar, scoici pisate)64, sau Isaccea–Noviodunum (calcar, cochilii de melci pisate)65.
Cât priveşte tipurile de semne redate ca mărci, constatăm că, de regulă, ele sunt
reprezentări geometrice (cerc, linie). Avem, însă, şi rune (nr. 8, 14, probabil nr. 6 şi 18), o
spirală (nr. 19), probabil o cruce (nr. 21) şi elemente vegetale (nr. 23). Mărcile care redau
semne geometrice sunt des întâlnite pe întreaga perioadă de desfăşurare a fenomenului marcării
vaselor, atât în Dobrogea, cât şi în alte zone. Semnul spiralei îl întâlnim pe fundul unor vase
descoperite la Garvăn–Dinogetia66 şi Isaccea–Noviodunum67, iar un semn asemănător frunzei
pe un recipient de la Garvăn–Dinogetia68.
Bibliografie
Aricescu, A. 1971, Noi date despre cetatea de la Hârşova, Pontica 4, 351-370.

Aurelian, P. 1962a, Săpăturile de la Piatra Frecăţei, Materiale 8, 565-589.
Aurelian, P. 1962b, Predvaritelnîe svedenia v cviazi c hronologiei moghilinika v Piatra
Freckeţei, Dacia, N.S. 6, 215-234.
Aurelian P. 1963, Quelques données archéologiques concernant la continuité de la population
et de la culture romano-byzantines dans la Scythie Mineure aux VIe et VIIe
siècles de notre ère, Dacia, N.S. 7, 317-353.
Aurelian, P. 1964, Câteva mărturii ale culturii Sântana de Mureş-Cerneahov în Scythia Minor,
SCIV 15, 1, 59-80.
Babeş, M. 1971, Les fouilles archéologiques en Roumanie (1970), Dacia, N.S. 15, 359-393.
Barnea, A. 2000, s.v. Piatra Frecăţei (Beroe), EAIVR III, 312.
Barnea, Al., Vasiliu, I., Iacob, M., Paraschiv, D., Ailincăi, S. 2000, Ostrov, com. Ostrov, jud.
Tulcea [Beroe], CCA. Campania 1999, 72-73.
Barnea, Al., Paraschiv, D., Iacob, M., Vasiliu, I. 2001, Ostrov, com. Ostrov, jud. Tulcea
[Beroe], CCA. Campania 2000, 173-174.
Barnea, Al., Paraschiv, D., Stănică, A. 2002, Ostrov, com. Ostrov, jud. Tulcea [Beroe], CCA.
Campania 2001, 225-226.
Barnea, Al., Paraschiv, D., Stănică, A., Ailincăi, S. 2003, Ostrov, com. Ostrov, jud. Tulcea
[Beroe], CCA. Campania 2002, 224.
Comşa, E. 1959, Limesul dobrogean. Cercetări de suprafaţă de-a lungul Dunării între Ostrov
(reg. Galaţi) şi Hârşova (reg. Constanţa), Materiale, 5, 761-768.
64
Dinogetia I, 134.
65
Paraschiv-Talmaţchi, Stănică 2007, 287.
66
Dinogetia I, 207, fig. 132/8.
67
Paraschiv-Talmaţchi, Stănică 2007, 298, pl. 2/24, 31.
68
Dinogetia I, 214, fig. 137/32.
Damian, O., Andonie, C., Vasile, M. 2003 Cetatea bizantină de la Nufăru. Despre problemele
unui sit suprapus de o aşezare contemporană, Peuce, S. N. 1 (14), 237-266.
Dimitrov, D. 1987, Prabilgarite po Severnoto i Zanadnoto Cernomorie, Varna.
Dončeva-Petkova, L. 1985, Razkonki na zapadnata krepostna ctena v Pliska (Proycivania na
iojnia sector prez 1973-1977 g), Pliska-Preslav 4, 91-116.
Haimovici, S. 1984, Studiul resturilor mamiferelor domestice descoperite în aşezări din
secolele VIII – XII situate în sud-estul României, SCIVA 35, 4, 311-319.
Jakobson, A. L. 1979, Keramika i keramiceskoe proizvodstvo sredvekovoi Tvriki, Leningrad.
Mănucu-Adameşteanu, Gh. 1984, Elemente de cultură bizantină la gurile Dunării, Peuce 9,
375-388.
Mănucu-Adameşteanu, Gh. 1991, Un cuptor medieval de ars ceramică descoperit la Nufăru,
jud. Tulcea, SCIVA 42, 1-2, 57-74.
Mănucu-Adameşteanu, Gh. 1998, Nufăru (jud. Tulcea) – oraş bizantin fortificat, la Dunărea
de Jos (sec. X – XIII), Arheologia Medievală 2, 79-86.
Mănucu-Adameşteanu, Gh. 2001, Istoria Dobrogei în perioada 969 – 1204. Contribuţii
arheologice şi numismatice, Bucureşti.
Mănucu-Adameşteanu, Gh., Paraschiv, D. 1999, Ostrov – Cetatea Beroe, jud. Tulcea, CCA.
Campania 1998, Bucureşti, 78-79.
Moisil, C. 1911, Ceratea „Biroe”, BCMI 4, 45-46.
Morintz, S. 1978, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. I. Epoca bronzului în
spaţiul carpato-balcanic, Bucureşti.
Ovčarov, D. 1979, Graffiti medievaux de Pliska et de Preslav (Communication préalable), în
Culture et art en Bulgarie médiévale (VIIIe – XIVe s.), Sofia, 48-64.
Panait, P., Rădulescu, A., Ştefănescu, A., Flaut, D. 1995-1996, Cercetările arheologice de la
cetatea Hârşova. Campania 1995, Pontica 28-29, 121-134.
Papasima, T., Georgescu, V. 1994, Însemnări pe marginea sgraffiti-lor din mormântul elenistic
de la Mangalia, Pontica 27, 223-228.
Paraschiv-Talmaţchi, C. 2006, Mărci de olar (secolele VII – XVI). Consideraţii şi catalog
pentru teritoriul carpato-danubiano-pontic, Bucureşti.
Paraschiv-Talmaţchi, C., Stănică, A. 2007, Mărci de olar descoperite la Isaccea (Noviodunum)
- jud. Tulcea, Peuce, S.N. 3-4, 283-304.
Petre, A., Apostol, A. 1970, Prospecţiuni geofizice.magnetice şi electrice-experimentale,
aplicate în perimetrul arheologic al castrului antic de la Beroe (Piatra Frecăţei),
SCIV 21, 1, 165-182.
Polonic, P. 1935, Cetăţile antice de pe malul drept al Dunării (Dobrogea) până la gurile ei,
Natura 24, 7, 18-26.
Popescu, D. 1960, Les fouilles archéologiques dans la République Populaire Roumaine en
1959, Dacia, N.S. 4, 577-586.
1960, Dacia, N.S. 5, 567-579.
1961, Dacia, N.S. 6, 515-532.
Popescu, D. 1962a, Săpăturile arheologice din Republica Populară Română în anul 1961,
SCIV 13, 1, 201-215.
Rădulescu, A., Bitoleanu, I. 1979, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea,
Bucureşti.
Stanilov, S. 1981, Semantykata na lika i ctrelata v izobprajeniata ot rannosrednovekovna
Balgaria (VII – X v.), ArheologijaSofia, 1-2, 28-36.
Stănică, A. 2004, Câteva aspecte privind aşezarea medio-bizantină de la Ostrov – Piatra
Frecăţei (Beroe), jud. Tulcea, în Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, Brăila,
357-373.
Stoia, A. 1975, Les fouilles archéologiques en Roumanie (1973-1974), Dacia, N.S. 19, 269-
307.
Suceveanu, Al. 1977, Viaţa economică în Dobrogea romană. Secolele I – III e.n., Bucureşti.
Udrescu, M. Şt. 1980, Vânătoarea şi creşterea animalelor în secolele VIII – XII în sud-estul
României. Unele corelaţii între ocupaţii şi condiţii ecologice, RevMuz 9, 56-60.
Vasilev, R. 1981, Rusinki-grafiti ot dvietajnata tyrkva-grabnica v crednovekovei Pernik,
ArheologijaSofia, 1-2, 96-109.
Vîlceanu, D., Barnea, Al. 1975, Ceramica lucrată cu mâna din aşezarea romano-bizantină de
la Piatra Frecăţei (secolul al VI-lea e. n.), SCIVA 26, 2, 209-218.
Cristina Paraschiv-Talmaţchi Aurel Stănică

Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Institutul de Cercetări Eco-Muzeale
Piaţa Ovidiu, nr. 12 Str. 14 Noiembrie nr. 5,
900734, Constanţa 820009, Tulcea
Tel. 0241-618763 Tel. 0240-513626
gtalmatchi@yahoo.com aurelstanica@gmail.com
Evul mediu timpuriu în Dobrogea. Date privind stadiul cercetărilor de la Ostrov–Piatra Frecăţ ei 325
Pl. I. 1. Localizarea sitului de la Ostrov, punctul Piatra Frecăţ ei (jud. Tulcea);

2. Vedere aeriană.
Pl. I. 1. The localization of the Ostrov site Piatra Frecăţ ei point (Tulcea County);
2. Aerial view.
0 1 2 3 cm
Pl. II. Ceramică medievalã timpurie, descoperită în timpul cercetărilor de

suprafaţ ă (în 1953, apud Comşa 1959, 763, fig. 3).
Pl. II. Early medieval pottery discovered following the field research (in 1953,
apud Comşa 1959, 763, fig. 3).
3 4
Pl. III. Ceramică medievalã timpurie descoperită în:

1, 2 – aşezare; 3, 4 – morminte de inhumaţ ie.
Pl. III. Early medieval pottery discovered in: 1, 2 – settlement; 3, 4 – inhumation tombs.
1 2
4
3
5 6
Pl. IV. Mărci de olar descoperite la Ostrov–Piatra Frecăţ ei.

Pl. IV. Potter's marks discovered in Ostrov–Piatra Frecăţ ei.
10
11 12
Pl. V. Mărci de olar descoperite la Ostrov–Piatra Frecăţ ei.

Pl. V. Potter's marks discovered in Ostrov–Piatra Frecăţ ei.
13
14
15
16
17 18
Pl. VI. Mărci de olar descoperite la Ostrov–Piatra Frecăţ ei.

Pl. VI. Potter's marks discovered in Ostrov–Piatra Frecăţ ei.
14
19
20 21
22
23
Pl. VII. Mărci de olar descoperite la Ostrov–Piatra Frecăţ ei.

Pl. VII. Potter's marks discovered in Ostrov–Piatra Frecăţ ei.
3 4
Pl. VIII. Piese de inventar descoperite în morminte de inhumaţ ie din sec. X - XII: 1 – cercei de
argint; 2-4 – inele; 5 – cruce reliquar (apud Aurelian 1962, 584-586, fig. 21-23).
Pl. VIII. Pieces from the 10th - 12th centuries inventory inhumation tombs: 1 – silver ear rings;
2-4 – rings; 5 – reliquary cross (apud Aurelian 1962, 584-586, fig. 21-23).
Pl. IX. Ceramicã descoperitã la Ostrov–Piatra Frecăţ ei.

Pl. VII. Pottery discovered in Ostrov–Piatra Frecăţ ei.
Pl. X. Fragmente de amfore.

Pl. X. Amphoras fragments.
PIPE DE LUT DESCOPERITE LA BABADAG
Iuliana Costea, Aurel Stănică, Adina Ignat
Abstract: This study presents a typology of clay tobacco pipes which were discovered
in Babadag, in the area of Mosque Ali-Gaza. The archaeological survey excavations praise a
building that was constructing probably at the beginning of the 17th century. Among other
archaeological materials recovered, we noticed a number of 215 clay pipes. From a
typological point of view, the clay pipes are differentiating depending on bowl's dimension,
form and type of decoration. For the classification it was used as a specific feature bowl's
shape and pipes were divided in three groups. First group include pipes with rounded bowl,
the second include pipes with the bowl in disk form and the third lily-shaped pipes, as R.
Robinson used or bell-shaped pipes, as M. Stančeva used. Each group have types and variants
depending on the form, decoration and dimension. Clay pipes from Babadag were made in
two-part moulds of stone or metal; majority of them, after the application of an undercoat,
were decorated and marked with the monogram signature seal, other have bird seal. The most
frequent decoration's motifs are floral and geometrical one: palmettes, rayed dots, reverse – S,
lozenge, line of larger rouletting like a zipper etc.
Pipes from Babadag are set in the chronological frame in the 17th – 19th century.
Key words: clay tobacco pipes, Turkish pipes, monogram seals, bird seals, Babadag
Cuvinte cheie: pipe din lut, pipe turceşti, ştampile, monograme arabe, Babadag
În anii 1991-1993, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a efectuat cercetări

arheologice de salvare la Babadag, în perimetrul Geamiei Ali-Gazi Paşa. Cercetările au
surprins un edificiu de dimensiuni apreciabile care a cunoscut mai multe etape, ce se deosebesc
prin tehnicile de construcţie folosite. Unul dintre autorii cercetărilor afirma că „edificiul
monumental a fost ridicat la începutul sec. al XVII-lea” şi a fost probabil, unul din cele opt
caravanseraiuri ale oraşului1. Printre materialele arheologice recuperate în urma săpăturilor
arheologice se remarcă şi un număr de 215 pipe, întregi sau fragmentare, care fac obiectul
acestui studiu2.
Tutunul, plantă originară din America de Sud, a fost iniţial folosit ca remediu. Obiceiul
fumatului, în special a tutunului de pipă a fost introdus de către englezi în ultimul sfert al
secolului al XVI-lea3, iar în Imperiul Otoman acesta devine o modă, deşi în secolul al XVII-lea
s-a încercat interzicerea lui, pe motiv că nu este sănătos şi ar fi împotriva religiei4. Interdicţiile
însă nu au avut efecte, cu atât mai mult cu cât tutunul şi implicit producţia de pipe încep să
devină o sursă foarte importantă de venituri. Producţia de pipe a reprezentat un meşteşug aparte
1
Vasiliu 1996, 195-224.
2
Materialul ne-a fost oferit spre studiu şi publicare de către domnul Ioan Vasiliu, căruia îi mulţumim şi
pe această cale.
3
Robinson 1985, 150; Ossko 2000, 13-19.
4
Oişteanu 2000, 402-403. Sultanul Murad IV (1623-1640) a interzis în 1633 consumul de tutun şi opium.
PEUCE, S.N. V, 2007, p. 335 - 362

336 IULIANA COSTEA, AUREL STĂNICĂ, ADINA IGNAT
şi trebuie corelată cu informaţiile privind răspândirea tutunului şi a obiceiului de a fuma. În

Europa de Est, mai ales în Balcani şi în regiunile de margine ale Imperiului, pipele s-au
răspândit sub numele de ciubuc5. Astfel, începând cu secolul al XVII-lea apar şi se dezvoltă
adevărate centre de producţie a pipelor, precum Burgaz6 în Turcia, în prezent Lüleburgaz,
Sofia, Varna7 în Bulgaria, Yiannitsa, Theba în Grecia8, dar şi Szepesvár9, în Ungaria.
Colecţia de pipe din lut a muzeului tulcean este alcătuită din exemplarele descoperite, în
marea lor majoritate în Tulcea, Măcin, Isaccea-oraş, Isaccea–Noviodunum, Baia, Nufăru,
Enisala, Topolog, Teliţa, Mahmudia, Babadag, fie ca urmare a săpăturilor arheologice
sistematice şi de salvare, fie au făcut obiectul unor descoperiri întâmplătoare. Aceasta cuprinde
un număr mare de pipe şi de aceea ne-am propus prezentarea în acest articol doar a celor
descoperite la Babadag cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate în anii 1991-1993, în curtea
interioară a geamiei Ali-Gaza Paşa10.
Pipele sunt lucrate în tipare11 din piatră sau metal; cele două jumătăţi erau îmbinate şi
netezite, apoi decorate, înainte de ardere. Din punct de vedere tipologic, exemplarele studiate
se diferenţiază în funcţie de dimensiunea găvanului, a formei, a tipului de decor. Rebecca
Robinson, într-un studiu în care analizează pipele descoperite la Corint şi Atena, în urma
săpăturilor arheologice, le grupează în: a) pipe cu bolul sau găvanul de formă rotundă (Pl. I/1a,
1b); b) pipe cu găvanul în formă de disc (Pl. I/2) şi c) pipe cu găvanul în formă de crin12
(Pl. I/3), pentru fiecare grupă existând variante. M. Stančeva grupează pipele din colecţia
muzeului de la Sofia în funcţie de forma specifică a găvanului, cu menţiunea că foloseşte
termenii de floare de narcisă şi clopot13. În literatura de specialitate care face referire la zona
Balcanilor, cele mai timpurii pipe au fost datate în secolul al XVII-lea, iar ca o particularitate,
acestea aveau găvanul de mici dimensiuni, fapt explicat de preţul crescut al tutunului. Tipurile
de pipe cu găvanul în formă rotundă se răspândesc cu precădere în secolul al XVIII-lea; cele cu
găvanul mult aplatizat, în formă de disc, evoluează dintr-o variantă a celor cu găvan rotund.
Modelul de pipe cu găvanul în formă de clopot este caracteristic secolului al XIX-lea şi
începutului de secol XX. Totuşi au existat şi forme sau modele de pipe care s-au menţinut o
perioadă îndelungată, fiind considerate tipuri clasice.
5
Ciubucul este alcătuit din muştiuc, băţ şi lulea sau pipă.
6
Haralambieva 1986, 143; Robinson 1985, 152.
7
Stančeva, Medarova 1968, 5. M. Stančeva admite existenţa la Sofia a unei bresle a producătorilor de
pipe încă din anul 1604, potrivit unei liste a breslelor din oraş. Dacă admitem că încă din primii ani ai
secolului al XVII-lea exista o breaslă a producătorilor de pipe, obiceiul fumatului trebuie să fi fost
cunoscut încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Aceeaşi informaţie o preia şi R. Robinson, autoarea
mai amintind şi de o breaslă înfiinţată în anul 1619, în Londra.
8
Robinson 1985, 152, 167. Yiannitsa era renumită pentru tutunul de calitate dar şi pentru pipele lucrate
din lemn, iar Theba era renumită pentru pipele lucrate din aşa numita spumă de mare (silicat de
magneziu). Importante zăcăminte de silicat de magneziu se găsesc şi în Turcia.
9
Tomka 2000, 27. Săpăturile arheologice realizate la Szepesvár au dovedit existenţa unui atelier care a
funcţionat până la începutul secolului al XVIII-lea.
10
Vasiliu 1996, 204.
11
R. Robinson admite că unele pipe au fost lucrate la roată.
12
Robinson 1985, 163.
13
Stančeva, Medarova 1968, 8.
Pipe de lut descoperite la Babadag 337
Pipele incluse în aceste trei grupe sunt numite, în literatura de specialitate, pipe sau
lulele turceşti, făcându-se astfel o diferenţiere clară între tipul balcanic14, cu variantele sale şi
tipul vest-european: pipe olandeze15, veneţiene16 şi ungureşti17.
Pipele descoperite la Babadag–Geamie sunt lucrate în tipare şi se remarcă prin
varietatea formelor şi a decorului. În studiul pipelor s-au avut în vedere următoarele
caracteristici: pastă, culoare, formă şi decor, iar pentru descriere, elementele componente ale
pipei: găvan, bordură, piciorul găvanului sau gambă, inel (Pl. I). Au fost împărţite în funcţie de
forma găvanului în trei grupe, iar fiecare grupă cuprinde mai multe tipuri.
Grupa A.
Cele mai numeroase pipe descoperite la Babadag–Geamie sunt cele cu găvan de formă
rotundă, cu piciorul relativ scurt şi inel bine evidenţiat şi decorat. Piciorul găvanului este decorat
cu rotiţa dinţată. Pipele sunt lucrate din pastă de bună calitate, unele din caolin. În cadrul grupei
există tipuri şi variante ce se deosebesc în funcţie de elementele distincte, precum pasta, decorul,
forma şi dimensiunea găvanului. Evoluează de la forme cu decor simplu spre cele cu un decor
bogat ce aminteşte chiar de tehnica folosită de meşterii bijutieri.
Printre exemplarele incluse în această grupă există şi unele pipe deosebite atât prin
calitatea pastei dar mai ales prin decor (Pl. IX/1, 2, 5). Tot în această primă grupă pot fi
încadrate şi pipele a căror principală caracteristică este dimensiunea mare a găvanului; bordura
este înaltă, gamba scurtă, inelul bine evidenţiat. Găvanul decorat în relief, este împărţit de linii
incizate vertical, în registre, ce sugerează petalele unei flori (Pl. V/3). Aceste pipe au fost
datate sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, iar analogii se pot face
cu pipele descoperite la Iaşi18, Corint19, Atena20.
Tipul I. Din lotul de pipe din lut de la Babadag–Geamie fac parte şi exemplare lucrate
din caolin. Acestea sunt de mici dimensiuni, decorate prin incizare cu rotiţa dinţată. Bordura
are formă cilindrică, cu diametrul mai mic decât cel al găvanului. Un exemplar prezintă
găvanul modelat în formă de scoică; inelul este bine individualizat, decorat în relief cu două
şiruri de S-uri răsturnate, încadrate de linii incizate realizate cu rotiţa dinţată (Pl. II/2a, 2b).
Asemenea pipe au fost descoperite la Corint21, Provadia22, Iaşi23, iar analogiile permit datarea
în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.
Unele exemplare, diferite prin formă, pastă şi decor, le considerăm variante ale tipului I.
Acestea au găvanul modelat în formă bitronconică; la partea superioară se continuă cu bordura
cilindrică şi înaltă iar la partea inferioară se continuă cu gamba astfel încât formează un unghi
obtuz. Analogiile cu pipele descoperite la Szeged24, Eger25, Budapesta26 în Ungaria, dar şi cu
pipele din Sofia27 ne permit datarea lor în prima jumătate a secolului al XVII-lea (Pl. VII/6, 7, 8).
14
Goose 2007; Stančeva 1972; Kovács 1963; Tomka 2000, 29.
15
Goose 2007, 3-5; Kovács 1963, 139.
16
Goose 2007, 7.
17
Kovács 1963, 248-251; Tomka 2000, 25-32, tab. 1, 2; Szalay 2000, 33-38; Holl 2005, 160-163.
18
Andronic, Neamţu, Dinu 1967, 265, fig. 70, 5-6; datate secolul al XVIII-lea.
19
Robinson 1985, pl. 50/C33,C34; pl. 52/ C48.
20
Robinson 1985, pl. 61/A13.
21
Robinson 1985, 171, pl. 47/ C2.
22
Haralambieva 1986, 145-146, tab. 2/12.
23
Andronic, Neamţu, Dinu 1967, 265, fig. 69, 1-4.
24
Tomka 2000, fig. 5a/8 (datare prima jumătate a secolului al XVIII-lea).
Tipul II. Patru exemplare, fragmentare, se înscriu în acest tip. Sunt lucrate din pastă de
caolin, au o formă simplă, iar găvanul cilindric şi gamba alcătuiesc un întreg. Între gambă şi
găvan se formează un unghi de aproximativ 90º (Pl. III/3, 4, 5). Este vizibilă zona de prindere a
celor două jumătăţi, aceasta fiind ca o muchie teşită. Gamba se îngroaşă spre capătul modelat
în forma unui inel. Un exemplar, de culoare alb-cenuşiu, din care s-a păstrat doar găvanul,
decorat prin ştanţare cu mici rozete, dispuse pe ambele laturi (Pl. III/6). Bordura găvanului este
definită doar printr-o linie orizontală.
M. Stančeva încadrează aceste pipe ca fiind tipul II Varna28 şi admite că sunt o
producţie locală care imită modelele olandeze. Analogii se pot face cu exemplare descoperite la
Provadia29, Sofia30, Veliko Târnovo31, Corint32, Eger33 sau în Bucureşti34 şi sunt încadrate
cronologic în secolul al XVIII-lea.
Tipul III. Pipele incluse în acest tip (după Stančeva tip I Varna35 ) sunt lucrate din pastă
de bună calitate, de culoare roşiatică, cu angobă de culoare crem (light brown – 7.5 YR 6/436).
Acestea au găvanul scund iar gamba, de mici dimensiuni este faţetată, decorată cu puncte
incizate, realizate cu rotiţa dinţată. Spre capăt, gamba se îngroaşă şi se termină cu un inel
decorat cu rotiţa, asemănător unui tiv festonat. În privinţa decorului, pentru acest tip de pipe se
remarcă împărţirea în registre, ce formează mici dreptunghiuri, atât pe suprafaţa găvanului cât
şi a bordurii, dând un aspect polifaţetat. Pe găvan sunt redate în aceste registre dreptunghiulare
mici ovale cu linii radiale iar în partea superioară sunt aplicate palmete cu vârful în jos astfel
încât, cu cele aplicate pe bordură, dar cu vârful în sus, să formeze un tot compoziţional (Pl.
III/8-10; Pl. XII/9-11); pe unele pipe, palmetele aplicate pe bordură sunt dublate. Pe găvan, în
apropierea gambei este aplicat un marcaj în formă de frunzuliţă.
Unele exemplare prezintă mărci ale meşterilor, dar slaba calitate a acestor ştampile
indică mai degrabă faptul că sunt imitaţii după monogramele arabe.
Pentru acest tip, găsim analogii la pipele descoperite la Corint37, în agora ateniană38, la
Varna , Ruse40, Veliko Târnovo41, Provadia42, Šumen43, Bucureşti44, Iaşi45. M. Stančeva le
39
datează în secolul al XVIII-lea, iar R. Robinson în secolele XVIII-XIX.
25
Kovács 1963, tab. 1/ 13.
26
Tomka 2000, fig. 5g/2 (datare prima jumătate a secolului al XVIII-lea).
27
Stančeva, Medarova 1968, fig. 2/g.
28
Stančeva 1972, 87-88, fig. 11.
29
Haralambieva 1986, 143, tab. 1/ 1-3.
30
Stančeva, Medarova 1968, fig. 3/v.
31
Ilčeva 1975, tab. 1/ 3.
32
Robinson 1985, C10.
33
Kovács 1963, 247-248, tab. 3/ 15.
34
Ionaşcu, Zirra, 1959, 76, pl. 68/ 17.
35
Stančeva 1972, 83-87; Robinson 1985, 187.
36
Munsell 2000.
37
Robinson 1985, 187, pl. 56/ C93, C94, C96, C99.
38
Robinson 1985, 197, pl. 62/ A19, A20, A21.
39
Stančeva 1972, 83-84, fig. 7, fig. 8.
40
Sirakova 1987, 241, tab. 2/ 6.
41
Ilčeva 1975, tab. 2/ 15, 16.
42
Haralambieva 1986, 145.
Ca o variantă a acestui tip pot fi considerate câteva exemplare, fragmentare, lucrate

îngrijit, din pastă de bună calitate, de culoare roşie, cu angobă roşu-cărămiziu, bogat decorate
atât pe găvan cât şi pe gambă (Pl. IV/4, 5). Analogii se pot face cu pipele descoperite la
Corint46 şi au fost datate la începutul secolului al XIX-lea.
Tip IV. În acest tip (după Stančeva tipul III Varna47) se înscriu cele mai multe
exemplare, în număr de 77. Pipele, majoritatea lucrate din pastă de bună calitate, de culoare
maro-roşiatic (5YR 5/4) au găvanul de formă rotundă şi bordură înaltă. La exterior delimitarea
dintre cele două părţi este făcută printr-o simplă linie orizontală; inelul de la capătul gambei
este bine evidenţiat. Decorul incizat cu rotiţa dinţată apare doar pe gambă. Un element comun
pentru acest tip de pipe îl reprezintă cele două marcaje aplicate, respectiv unul cu o pasăre stilizată
iar celălalt cu un motiv geometric (Pl. VI/1a, b; Pl. XIII-XIV). Pentru acest tip găsim analogii cu
exemplarele descoperite la Provadia48, Corint49 şi Bucureşti50. R. Robinson datează acest tip în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi admite că marcajul cu pasărea ar putea fi originar centrului
de producţie de la Varna, cu atât mai mult cu cât acelaşi tip de pipe de la Saraçhane este datat de
Hayes51 la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Grupa B
În această grupă sunt incluse pipele al căror găvan este modelat în formă de disc.
Evoluează dintr-un tip cu găvanul rotund, mult comprimat, astfel încât la bază capătă o formă
discoidală. Marea majoritate a exemplarelor din această grupă sunt lucrate din pastă de bună
calitate şi în mod deosebit angoba are culoarea roşie (2.5 YR, 5/6). Inelul este bine evidenţiat şi
decorat astfel încât creează impresia unor petale de floare.
Tip I. Un prim tip al acestei grupe îl reprezintă pipele lucrate, din pastă de culoare crem
sau roşie, cu găvanul mult turtit şi bordură înaltă (Pl. VI/3, 4, 5a, 5b, 6, 7). Decorul constă din
linii incizate. Analogii se pot face cu pipele de la Provadia52, Corint53, Atena54 şi au fost
încadrate din punct de vedere cronologic în secolele XVIII-XIX.
Tip II. Al doilea tip (Pl. VII/1, 2a, 2b) include pipe deosebite ca formă, lucrate din pastă
de bună calitate, de culoare roşie, la fel fiind şi angoba. Găvanul mult turtit îşi pierde funcţia
propriu-zisă, aceasta fiind preluată de o bordura înaltă, de formă discoidală. Totuşi, la exterior
se face demarcaţia dintre găvan şi bordură prin decorul incizat. Găvanul în formă de disc are
43
Bojilova, Sirakova 1991, tab. 1/ 2.
44
Ionaşcu, Zirra 1959, 76, pl. 68/ 1-3 (autorii datează acest tip de pipe în secolul al XVI-lea).
45
Andronic 1967, fig. 69/ 6; fig. 70/ 7, 11.
46
Robinson 1985, pl. 52, 53, C56, C57, C58, C59, C60, C61, C62, C63, C64, C65.
47
Stančeva 1972, 88-89, fig. 12.
48
Haralambieva 1986, 144, tab. 2/ 15-16.
49
Robinson 1985, C23.
50
Ionaşcu, Zirra 1959, 76, pl. 38/ 9, 10.
51
Hayes 1980, 5, fig. 1, Type XXII.
52
Haralambieva 1986, tab. 4/ 31, 31.
53
Robinson 1985, pl. 48, C11, C13.
54
Robinson 1985, pl. 61, A8, A11.
marginile modelate ca nişte petale, de obicei 9-13 astfel de elemente iar bordura capătă o formă
tronconică. Gamba este decorată prin incizare, formând un motiv al petalelor de flori.
La acest tip, găsim analogii la Corint55, Atena56, Varna57, Ruse58, Veliko Târnovo59,
Provadia60, Sofia61, Šumen62, Bucureşti63 şi au fost datate în secolele XVIII-XIX.
Grupa C
Pipele din această a treia grupă au forma găvanului modelată ca cea a unui clopot
(Pl. VII/3). Capacitatea găvanului este mai mare decât a pipelor din celelalte două grupe;
gamba este bine evidenţiată şi se termină cu un inel decorat asemănător cu petalele unei flori,
de formă octogonală. Analogii se pot face cu pipele descoperite la Iaşi64, Atena65, Corint66,
Provadia67, Varna68, Ruse69, Sofia70 şi au fost încadrate din punct de vedere cronologic în
secolele XIX-XX.
Ca o variantă a grupei sunt pipele al căror găvan este polifaţetat, având aspectul unui
fagure (Pl. VII/4, 5). Pe fiecare faţetă de formă aproximativ hexagonală este aplicat un motiv
geometric.
Catalog
Pentru catalog au fost utilizate următoarele abrevieri:

Dg = diametru găvan; Di = diametru inel; L = lungime; H = înălţime.
1. Pipă, fragmentară, inv. 43.319, Dg = 2,7; L = 4,9 cm, lucrată din pastă de caolin, cu
angobă. Este vizibilă zona de prindere a celor două părţi. Inelul este bine evidenţiat, decorat
cu rotiţa dinţată. Datare: sfârşitul secolului al XVII-lea şi început secolului al XVIII-lea,
Gr. A, tip I (Pl. II/1).
2. Pipă, fragmentară, inv. 44.170, L = 5,1 cm, lucrată din pastă de caolin, găvan în formă de
scoică; inel decorat cu două şiruri de S-uri încadrate de linii trasate cu rotiţa dinţată. Datare:
secolul al XVII-lea, Gr. A, tip I (Pl. II/2a, 2b).
55
Robinson 1985, pl. 57, C101, C103, C107, C108.
56
Robinson 1985, pl. 62, A23, A24, A26, A27.
57
Stančeva 1972, 91, fig. 16, 17.
58
Sirakova 1987, tab. 3/ 2-6.
59
Ilčeva 1975, tab. 2/ 21.
60
Haralambieva 1986, tab. 4/ 25-30.
61
Stančeva, Medarova 1968, fig. 1/a, i; fig. 2/e.
62
Bojilova, Sirakova 1991, tab. 1/ 5, 6.
63
Ionaşcu, Zirra 1959, 76, pl. 68/ 11-14; Cantea 1959, 127, pl. 102/ 1, 4.
64
Andronic 1967, fig. 70/ 9, 10 (sunt datate în secolul al XVIII-lea).
65
Robinson 1985, pl. 63/ A 30, A 33, A 34.
66
Robinson 1985, pl. 58/ C 109, C 118, C 119 (datate a două jumătate a secolului al XIX-lea).
67
Haralambieva 1986, tab. 5/ 35, 36.
68
Stančeva 1972, fig. 15.
69
Sirakova 1987, tab. 4/ 1-8.
70
Stančeva 1968, fig. 3/ a, b.
3. Pipă, fragmentară, inv. 43.258, Dg = 3; L = 5,5 cm, lucrată din pastă de caolin, cu angobă.
Găvanul este decorat prin incizare iar în partea superioară sunt aplicate mici rozete; inel mult
îngroşat, decorat prin incizare; prezintă urme ale unui fir metalic. Pe partea inferioară a
găvanului este aplicată o ştampilă sigillum Solomonis (Pl. II/3b ). Datare: secolele XVII-
XVIII (vezi pentru analogii nota 23, pipe cu sigillum Solomonis, fig. 69/1, 2), Gr. A, tip I
(Pl. II/3a).
4. Pipă, fragmentară, inv. 43.263, lucrată din pastă de caolin, smălţuită. Smalţul este de
culoare galben-muştar. Se mai păstrează doar partea inferioară a găvanului în formă de
scoică şi gamba. Inelul este decorat cu motive geometrice. Datare: secolul al XVIII-lea,
Gr. A (Pl. II/4).
5. Pipă, se mai păstrează un fragment de gambă, inv. 43.289, lucrată din pastă de caolin,
smălţuită. La baza inelului este redată o inscripţie cu caractere arabe. Datare: secolul al
XVIII-lea (Pl. II/5).
6. Pipă, fragmentară, inv. 44.188, Dg = 2,4; Di = 1,8; L = 4,5, lucrată din pastă de culoare
maron. Pipa este de mici dimensiuni, are găvanul de formă rotundă şi gambă scurtă ce se
îngroaşă spre capăt. Decorul vegetal a fost realizat cu rotiţa dinţată şi prin ştanţare. Datare:
secolul al XVIII-lea, Gr. A (Pl. II/6).
7. Pipă, fragmentară, inv. 44.272, Dg = 2,4; Di = 1,8; L = 4,3 cm; lucrată din pastă de culoare
gri. Găvanul are formă rotundă şi este decorat prin incizare cu un obiect ascuţit. Gamba este
scurtă şi se termină cu un inel evidenţiat. Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A (Pl. II/7).
8. Pipă, fragmentară, inv. 44.287, Dg = 2,2 cm, lucrată din pastă de culoare cărămizie, cu
angobă de culoare crem, urme de ardere secundară. Găvanul este decorat prin incizare şi
ştanţare, sub forma a cinci triunghiuri cu vârful în jos. Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A
(Pl. II/8).
9. Pipă, fragmentară, inv. 44.289, Dg = 2,3; H = 3,1 cm, lucrată din pastă de culoare roşu-
cărămiziu, cu angobă de culoare roşu-maroniu. Bordura înaltă este evazată. Pe gamba
decorată cu rotiţa dinţată este ştanţată o monogramă. Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A
(Pl. III/1).
10. Pipă, inv. 44.192, Di = 1,8; L = 4,8; H = 2,7 cm, culoare neagră. Găvanul este modelat în
formă de floare, decorat în relief. Datare: secolul al XVIII-lea (analogii Varna71) (Pl. III/2).
11. Pipă, fragmentară, inv. 44.271, Dg = 2,2; H = 3,8 cm, lucrată din pastă de caolin, formă
simplă. Găvanul şi gamba formează un unghi de aproximativ 90º; gamba nu prezintă decor.
Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A, tip II (tip Varna II), (Pl. III/3).
12. Pipă, fragmentară, inv. 44.172, Di = 1,9; H = 3,7; lucrată din pastă de caolin, culoare alb-
roziu, formă simplă; găvanul şi gamba formează aproape un unghi drept; nu prezintă decor.
Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A, tip II (Pl. III/4).
71
Stančeva 1972, 92, fig. 18.
13. Pipă, fragmentară, inv. 43.315, Di = 1,9; H = 3,5 cm, lucrată din pastă de caolin, de culoare
alb-roziu. Decorul în relief prezintă linii paralele ce urmăresc forma pipei. Gamba are inel
decorat cu două şiruri de S-uri culcate, despărţite de linii incizate cu rotiţa dinţată. Datare:
secolul al XVIII-lea, Gr. A, tip II (Pl. III/5).
14. Pipă, fragmentară, inv. 44.175, Dg = 2,4; H = 4,1 cm, lucrată din pastă de caolin, culoare
alb-cenuşiu, cu bordura găvanului diferenţiată printr-o simplă linie. Sunt aplicate prin
ştanţare, pe ambele laturi ale pipei mici rozete, dispuse organizat, şase pe o parte şi şapte pe
cealaltă. Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A, tip II (Pl. III/6).
15. Pipă, fragmentară, inv. 44.190, angobă de culoare neagră, Di = 1,9; L = 5,9; H = 4,2; gamba are
un aspect polifaţetat, inelul este decorat. Datare: secolul al XVIII-lea (analogii Robinson C10)
Gr. A, tip II.
16. Pipă, fragmentară, inv. 44.173, D = 2,1; H = 3,5 cm, pastă de culoare roşie, angobă de culoare
roşu-cărămiziu, cu decor bogat realizat prin aplicarea aceluiaşi motiv geometric (Pl. IX/5). În
partea inferioară a găvanului este aplicată o rozetă. Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A, tip II
(Pl. III/7).
17. Pipă, fragmentară, inv. 44.160, Dg = 3,7; Di = 2,8; L = 6,2; H = 3,2 cm, pastă de culoare
roşiatică, angobă crem, găvan rotund, gambă scurtă, îngroşată spre capăt şi decorată cu
rotiţa dinţată, ca un tiv festonat. Decorul constă din ovale şi palmete aplicate la partea
superioară a găvanului cu vârful în jos astfel încât să se îmbine cu cele aplicate la partea
inferioară a bordurii. Atât pe găvan cât şi pe bordură motivele decorative sunt încadrate în
registre. Are aplicat un marcaj cu o frunzuliţă în partea superioară a găvanului iar gamba
este decorată cu rotiţa dinţată. Datare: secolele XVIII-XIX, Gr. A, tip III.
roşiatică, angobă crem. Găvanul este de formă rotundă iar gamba scurtă, polifaţetată, se
îngroaşă spre capăt cu un inel decorat cu rotiţa dinţată, ca un tiv festonat. Decorul constă
din palmete, mici ovale cu linii radiale, linii incizate; sunt aplicate două ştampile cu
monogramă cu litere arabe şi marcajul cu frunzuliţa. Datare: secolele XVIII-XIX, Gr. A, tip
III (Pl. III/8).
19. Pipă, fragmentară, inv. 44.161, Dg = 3,6; H = 3,4 cm, pastă de culoare roşiatică, angobă de
culoare crem. Găvanul este de formă rotundă, cu aspect polifaţetat. Decorul constă din
palmete, mici ovale cu linii radiale, linii incizate; este aplicat marcajul cu frunzuliţa. Gamba
este decorată cu rotiţa dinţată. Datare: secolele XVIII-XIX, Gr. A, tip III. (Pl. III/9)
20. Pipă, fragmentară, inv. 44.162, Dg = 3,9; Di = 2,3; H = 3,1 cm, pastă de culoare roşiatică,
angobă crem, găvan rotund, gambă scurtă, groasă. Decor realizat din ovale, palmete; are
aplicată o monogramă. Datare: secolele XVIII-XIX, Gr. A, tip III. (Pl. III/10)
21. Pipă, fragmentară, inv. 44.163, Dg = 3; Di = 2,1; L = 4,9; H = 2,8 cm, pastă de culoare
roşiatică, angobă crem. Găvanul este decorat cu linii incizate vertical iar la partea
superioară are aplicate mici palmete. Bordura înaltă este decorată cu palmete dispuse în
acelaşi tip de registre, cu motive ce alternează. Gamba scurtă, polifaţetată, este decorată la
capătul îngroşat cu rotiţa dinţată şi prezintă două monograme, cu litere arabe. Datare:
secolele XVIII-XIX, Gr. A, tip III (Pl. IV/1).
22. Pipă, fragmentară, inv. 44.159, Di = 2,5; L = 5,5; H = 3,2 cm, pastă de culoare roşiatică,
angobă crem, găvan rotund, decorat cu linii oblice. În zona frontală găvanul prezintă într-un
registru de formă triunghiulară un decor realizat prin ştanţarea aceluiaşi motiv de puncte cu
mici linii radiale. Bordura este decorată cu palmete dispuse în registre. Pe gamba scurtă,
polifaţetată sunt aplicate două ştampile. Inelul este decorat cu rotiţa dinţată, ca un tiv
festonat. Datare: secolul al XIX-lea (analogii cu Robinson C98), Gr. A, tip III (Pl. IV/2).
23. Pipă, fragmentară, inv. 43.288, Dg = 3,4; Di = 2,4; L = 5,8 cm, pastă de culoare roşie,
angobă de culoare maro-roşiatic. Decorul pe găvan este realizat prin incizare, astfel încât
imită forma unor petale de floare. La partea superioară sunt aplicate palmete cu vârful în
jos. Bordura polifaţetată este decorată cu un motiv vegetal aplicat în registre. Gamba
polifaţetată are două monograme de formă ovală, cu litere arabe; se termină cu un inel bine
evidenţiat şi decorat cu rotiţa dinţată, ca un tiv festonat. Datare: secolul al XIX-lea (analogii
cu Robinson C 96), Gr. A (Pl. IV/3).
24. Pipă, fragmentară, inv. 37.389, Dg = 3,4; Di = 2,2; L = 5,6 cm, pastă de culoare roşie, la fel
şi angoba. Decorul bogat constă din linii şi puncte incizate aplicate pe găvan astfel încât se
imită forma unor petale iar la partea superioară sunt ştanţate palmete. Decorul se continuă
spre bordură cu un motiv geometric. Gamba este scurtă, are aspect polifaţetat şi decor
geometric. Prezintă o monogramă de formă rotundă, cu litere arabe. Inelul este decorat cu
rotiţa dinţată ca un tiv festonat. Datare: început de secolul al XIX-lea, Gr. A (Pl. IV/4).
25. Pipă, fragmentară, inv. 43.265, Dg = 3,5; Di = 2,3; L = 5,8 cm, pastă de culoare roşie, angobă
de culoare maro-roşiatic. Decorul bogat constă din linii de puncte incizate trasate cu rotiţa
dinţată pe verticală, astfel încât imită forma unei petale. Gamba este bine evidenţiată; gamba
are aspect polifaţetat şi prezintă o monogramă cu litere arabe; inelul este decorat ca un tiv
festonat. Datare: secolele XVIII-XIX (analogii Robinson, C 40, C42), Gr. A (Pl. IV/5).
26. Pipă, fragmentară, inv. 44.284, Dg = 3,3; Di = 2,2, pastă de culoare roşie, angobă de
culoare roşu-maroniu. Găvanul are formă rotundă şi este decorat cu un motiv floral; gamba
este scurtă, rotundă şi se termină cu un inel decorat cu motive florale. Datare: secolele
XVIII-XIX, Gr. A (Pl. IV/6).
27. Pipă, fragmentară, inv. 44.276, Dg = 3,2; Di = 2,2; L = 5,2; H = 4,1 cm; pastă şi angobă de
culoare roşie. Găvanul are formă rotundă, decorat prin incizare. Bordura înaltă (1,3 cm) este
uşor evazată. Gamba scurtă, circulară, se termină cu un inel bine evidenţiat. Datare: secolul
al XVIII-lea, Gr. A (Pl. IV/7).
roşie, angobă de culoare roşu-maroniu. Găvanul este decorat cu mici caneluri. Bordura
înaltă este uşor evazată. Gamba este scurtă, circulară şi se termină cu un inel evidenţiat,
decorat ca un tiv festonat. Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A (Pl. IV/8).
29. Pipă, inv. 44.181, Dg = 3; Di = 1,9; L = 5,2; H = 4,2 cm. Este lucrată din pastă de culoare
roşie, la fel şi angoba. Găvanul este decorat cu linii incizate vertical iar la partea superioară
sunt aplicate palmete, astfel încât imită aspectul petalelor de flori. Bordura înaltă, uşor
evazată, este decorată cu rotiţa dinţată. Gamba scurtă, cu aspect polifaţetat, se termină cu un
inel decorat cu rotiţa dinţată, ca un tiv festonat. Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A (Pl.
IV/9).
30. Pipă, fragmentară, inv. 44.171, Dg = 3,2; H = 4,4 cm; pastă de culoare roşie, angobă de
culoare crem-portocaliu (5 YR, 7/6). Găvanul este decorat cu linii incizate vertical iar la
partea superioară sunt aplicate mici palmete. Bordura este evidenţiată doar la exterior de
două linii trasate cu rotiţa dinţată. Datare: secolele XVIII-XIX, Gr. A (Pl. V/1).
31. Pipă, fragmentară, inv. 44.180, Dg = 3,2; H = 4,2 cm, pastă şi angobă de culoare roşie.
Găvanul este decorat prin aplicarea succesivă a aceluiaşi motiv (un cerc încadrat de mici
linii radiale). La exterior se face demarcarea între găvan şi bordură prin linii incizate.
Datarea: secolele XVIII-XIX, Gr. A (Pl. V/2).
32. Pipă, fragmentară, inv. 44.183, Dg = 3,4; H = 4,8 cm; pastă de culoare roşie, angobă de
culoare roşu-maroniu. Găvanul este decorat cu caneluri, mai bine evidenţiate la partea
superioară astfel încât imită aspectul de petale de flori. Bordura înaltă este uşor evazată.
Datare: secolele XVIII-XIX, Gr. A (Pl. V/3).
33. Pipă, fragmentară, inv. 44.277, Dg = 3,1; Di = 2,5; H = 3,5 cm; pastă de culoare crem, fără
angobă. Decorul pe găvan este realizat din aplicarea aceluiaşi motiv (un punct cu linii
radiale). Gamba este scurtă, circulară, decorată cu rotiţa dinţată spre capăt. Datare: secolul
al XIX-lea, Gr. A (Pl. V/4).
34. Pipă, fragmentară, inv. 44.176, Dg = 3,1; Di = 2,1; L = 5; H = 4,2 cm, pastă de culoare
roşie. Angoba are o culoare asemănătoare, uşor mai închisă datorită arderii. Decorul pe
găvan este realizat din motive vegetale. Bordura înaltă este uşor evazată. Gamba scurtă,
circulară, se termină cu un inel bine evidenţiat, decorat cu forme geometrice în pasta crudă.
Datare: secolul al XIX-lea, Gr. A. (Pl. V/5)
35. Pipă, fragmentară, inv. 44.288, Di = 2,2; pipa are culoarea negru-cenuşiu, urmare a unei
puternice arderi secundare. Găvanul este decorat prin aplicarea aceluiaşi motiv, un punct cu
linii radiale. Gamba scurtă se lăţeşte spre capăt cu un inel decorat cu rotiţa dinţată. Datare:
secolul al XIX-lea, Gr. A. (Pl. V/6)
36. Pipă, fragmentară, inv. 43.262, Dg = 3,4; H = 3,9; L = 5,3 cm pastă de culoare roşu-
cărămiziu, angobă roşie. Decorul găvanului este în relief, realizat prin ştanţare şi imită
forma unui con de brad. Gamba este scurtă şi îngustă, decorată înspre capăt. Datare: secolul
al XIX-lea, Gr. A (Pl. V/7; Pl. IX/1).
37. Pipă, fragmentară, inv. 43.266, Dg = 2,9; Di = 2,1; L = 4,9, pastă de culoare roşie; se mai
păstrează pe alocuri urme din angoba tot de culoare roşiu-închis. Găvanul de formă rotundă are
aplicat pe două rânduri acelaşi motiv decorativ al rozetei. Gamba este scurtă şi se termină cu un
inel bine evidenţiat, decorat cu rotiţa dinţată. Datare: secolul al XIX-lea, Gr. A (Pl. V/8).
38. Pipă, fragmentară, inv. 44.179, Dg = 3,8; H = 4,5 cm, pastă de culoare roşie, angoba are o
nuanţă mai închisă; prezintă urme de ardere secundară. Găvanul de formă rotundă este
decorat la partea superioară prin aplicarea unui motiv vegetal iar bordura mică este uşor
evazată. Gamba este decorată cu rotiţa dinţată. Datare: secolul al XIX-lea, Gr. A (Pl. V/9;
Pl. IX/2).
39. Pipă, fragmentară, inv. 43.318, Dg = 2,9; Di = 2,1; L = 5,3 cm, pastă şi angobă de culoare
maro-roşiatică. Gamba este scurtă, cu inel bine evidenţiat. Decorul constă doar din câte trei
linii incizate cu rotiţa dinţată pe gambă. Pe gambă este aplicat marcajul cu pasărea stilizată.
Datare: secolul al XVIII-lea (analogii Stančeva, tip III Varna), Gr. A, tip IV (Pl. V/10).
40. Pipă, fragmentară, inv. 44.168, Dg = 3,1; Di = 1,8; L = 5,1 cm, pastă de culoare maronie.
Bordura este înaltă, găvanul mult aplatizat, gamba scurtă şi se termină cu un inel evidenţiat. Are
aplicate o monogramă şi marcajul cu pasărea stilizată. Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A, tip
IV (Pl. VI/1a, 1b).
41. Pipă, fragmentară, inv. 43.259, Dg = 2,8; H = 3,2 cm, lucrată din pastă de caolin, cu
angobă. Găvanul are o formă elipsoidală şi este decorat cu rotiţa dinţată şi rozete ştanţate, la
fel şi bordura înaltă (păstrează la partea ei superioară un fir metalic). Gamba este decorată
cu rotiţa dinţată; are diametru mic (1,2 cm). În interiorul găvanului se păstrează grătarul cu
9 găuri. Datare: secolul al XVIII-lea, Gr. A (Pl. VI/2; Pl. IX/3).
42. Pipă, fragmentară, inv. 44.275, Dg = 3,3; Di = 2,2; L = 5,4 cm, pastă de culoare maro-
roşiatic, pe alocuri se mai păstrează urmele unei angobe de nuanţă mai închisă. Găvanul
este mult aplatizat şi capătă formă de disc. Bordura este foarte înaltă (3,1 cm); gamba,
decorată cu rotiţa dinţată este scurtă şi se termină cu un inel bine evidenţiat. Datare:
secolele XVIII-XIX, Gr. B, tip I (Pl. VI/3).
43. Pipă, fragmentară, inv. 44.285, Dg = 3,3; Di = 2,1; L = 5,1 cm, pastă de culoare roşu-
cărămiziu, angoba de culoare maro închis. Găvanul este mult aplatizat şi are formă de disc.
La baza bordurii înalte este aplicat un decor vegetal; gamba scurtă se termină cu un inel
bine evidenţiat, decorat ca un tiv festonat. Datare: secolul al XIX-lea, Gr. B, tip I (Pl. VI/4).
44. Pipă, fragmentară, inv. 43.312, Dg = 3,7; Di = 2,8; L = 5,8 cm, pastă de culoare cărămizie,
angoba de culoare roşu-roziu. Găvanul este mult aplatizat şi are formă de disc; gamba este
bine evidenţiată şi decorată cu rotiţa dinţată, aspect polifaţetat şi se termină cu un inel mult
îngroşat, decorat cu rotiţa dinţată ca un tiv festonat. Are aplicate o monogramă cu litere
arabe şi marcajul cu frunzuliţa. Datare: secolele XVIII-XIX.
45. Pipă, fragmentară, inv. 44.165, Dg = 3,7; Di = 2,4; L = 5,5 cm, pastă de bună calitate, de
culoare roşie. Găvanul are formă de disc, gamba scurtă este decorată cu rotiţa dinţată, se
termină cu un inel bine evidenţiat. Are aplicată o ştampilă cu motivul păsării, mult stilizat.
Datare: secolul al XIX-lea, Gr. B, tip I (Pl. VI/5a-b).
46. Pipă, fragmentară, inv. 44.164, Dg = 3,4; Di = 2,4; L = 5,3 cm, pastă de culoare roşu-
cărămiziu (10 R, 4/6 HUE), cu angobă de culoare roşu-roziu, bine lustruită. Găvanul are
formă de disc, gamba scurtă este decorată cu rotiţa dinţată şi se termină cu un inel bine
evidenţiat. Datare: secolul al XIX-lea, Gr. B, tip I (Pl. VI/6).
47. Pipă, fragmentară, inv. 43.267, Dg = 3,3; H = 3,5 cm, lucrată din pastă de caolin, cu
angobă. Găvanul are formă de disc şi este decorat prin ştanţarea aceluiaşi motiv,
asemănător unui vârf de săgeată. Bordura este înaltă (2 cm), decorată cu rotiţa dinţată.
Datare: secolul al XVIII-lea (analogii Robinson C11), (Pl. VI/7a-b; Pl. IX/4).
48. Pipă, fragmentară, inv. 43.264, Dg = 4,2; H = 3,9, pastă şi angobă de culoare roşie. Găvanul
în formă de disc este modelat cu 13 protuberanţe. Gamba este decorată cu rotiţa dinţată.
M. Stančeva aseamănă acest tip de pipă cu forma unei flori de narcisă. Datare: secolul al
XIX-lea, Gr. B, tip II (Pl. VII/1).
49. Pipă, fragmentară, inv. 43.321, Dg = 3,7; Di = 2,2; L = 6,9 cm, pastă de culoare roşu-roziu
(10 R, 5/6). Găvanul în formă de disc este modelat cu 9 protuberanţe. La baza bordurii este
decorată cu rotiţa dinţată. Pe spatele găvanului gamba este bine evidenţiată şi decorată cu
rotiţa dinţată. Inelul are o formă octogonală (imită forma unei flori). Datare: secolul al
XIX-lea, Gr. B, tip II (Pl. VII/2a-b).
50. Pipă, fragmentară, inv. 44.184, Dg = 2,8; Di = 2,6; L = 5,6; H = 4,1 cm, pastă şi angobă de
culoare neagră. Găvanul este polifaţetat, decorat prin incizare, bordura înaltă, evazată;
gamba este evidenţiată şi se continuă spre inelul de formă octogonală. Datare: secolele
XIX-XX, Gr. C (Pl. VII/3).
51. Pipă, fragmentară, inv. 44.167, Di = 2,3; L = 5,3, pastă de culoare cărămizie, angoba de
culoare roşu-maroniu. Găvanul are la exterior un aspect polifaţetat, aproximativ în formă de
fagure. Pe fiecare astfel de faţetă este aplicat un motiv geometric romboidal. Gamba este
polifaţetată şi se termină cu un inel mult îngroşat, de formă octogonală, cu o monogramă cu
litere arabe. Datare: sec. XIX, Gr. C (Pl. VII/4).
52. Pipă, fragmentară, inv. 44. 187, Di = 2,7; L = 5,5 cm, pastă şi angobă de culoare maro.
Găvanul este polifaţetat, în forma unui fagure. Pe fiecare faţetă este aplicat un motiv
romboidal. Gamba este bine evidenţiată, decorată spre capăt cu rotiţa dinţată; se termină cu
un inel de formă octogonală şi imită aspectul unei flori. Datare: secolul al XIX-lea, Gr. C
(Pl. VII/5)
53. Pipă, fragmentară, inv. 44.169, Dg = 2,7; Di = 2,2; L = 6,6 cm, lucrată din pastă de caolin, cu
angobă. Găvanul are forma unui disc care la partea superioară se continua cu bordura iar la cea
inferioară formează împreună cu gamba un unghi obtuz, fiind modelat ca un trunchi de con.
Gamba este polifaţetat şi se termină cu un inel bine evidenţiat, decorat cu linii incizate oblic;
prezintă un decor geometric realizat din romburi şi puncte. Datare: secolul al XVII-lea
(Pl. VII/6)
54. Pipă, fragmentară, inv. 43.313, Dg = 2,6, Di = 2,2; L = 5,1; H = 3,5 cm, lucrată din pastă de
caolin, arsă secundar. Găvanul are formă bitronconică; la partea superioară se continuă cu
bordura înaltă şi decorată iar la cea inferioară formează cu gamba un unghi obtuz. Gamba
este scurtă, decorată cu acelaşi motiv întâlnit pe bordură şi se termină cu un inel bine
evidenţiat. Datare: secolul al XVII-lea (Pl. VII/7).
55. Pipă, fragmentară, inv. 44.189, Dg = 2,7; Di = 2; L = 5,4; H = 3,4 cm, pastă de culoare gri,
angobă de culoare neagru-metalic. Găvanul are formă bitronconică; la partea superioară se
continuă cu o bordură înaltă şi decorată iar la cea inferioară formează cu gamba un unghi
obtuz. Pe gamba decorată cu acelaşi motiv de S-uri înlănţuite, ca şi bordura, este vizibilă
zona de prindere a celor două jumătăţi de pipă. Se termină cu un inel bine evidenţiat.
Datare: secolul al XVII-lea (Pl. VII/8).
Între exemplarele descoperite există şi o pipă fragmentară, inv. 44.193, Dg = 2,3;
Di = 1,8; L = 5 cm, lucrată din pastă de culoare gri, cu angobă de culoare negru-metalic, al
cărei decor vegetal aminteşte de cel al pipelor lucrate din spumă de mare (analogii Corint72) şi
poate fi încadrată cronologic în secolele XVIII-XIX (Pl. VII/9). De remarcat este faptul că nu a
fost descoperit nici un fragment de pipă lucrată din spumă de mare, în lotul pieselor de la
Babadag–Geamie. 50 de fragmente de pipe (inv. 44.290) au mărcile meşterilor, ştanţate cel mai
frecvent pe gambă (Pl. VIII/5-20). Şase astfel de fragmente de gambă au inscripţie redată cu
litere arabe, situată într-un chenar, la baza inelului, din care doar la patru este inscripţia lizibilă
(Pl. VIII/1-4). Restul reprezintă monograme de formă rotundă şi ovală, aplicate chiar de câte
două şi trei ori (Pl. VIII/6, 9). Un număr de 40 de fragmente de pipe prezintă marcajul cu
pasărea stilizată şi pe cel cu motiv geometric (Pl. XIII-XIV).
Analiza primară a lotului de pipe descoperite la Babadag ne oferă o serie de date şi

informaţii, deocamdată limitate, cu privire la această categorie ceramică puţin aflată în atenţia
specialiştilor care s-au preocupat de Dobrogea în perioada stăpânirii otomane. Tipologia
propusă constituie un punct de plecare pentru cercetările viitoare.
Bibliografie
Andronic, Al., Neamţu, E., Dinu, M. 1967, Săpăturile arheologice de la Curtea domnească din
Iaşi, ArhMold 5, 169-286.
Bojilova, P., Sirakova, I. 1991, Luli i kibuci ot fonda na otdel „etnografia” pri istoričeskija
muzei – Šumen, Godišnik na muzeite ot Severna Bălgarija 17, 165-174.
Brereton, S., Mepham L. 1992, The Analysis of Clay Tobacco Pipes, W. A. Guidelines, 6, 1-10.
Cantea, G. 1959, Cercetări arheologice pe dealul Mihai Vodă şi împrejurimi, în Ionaşcu, I. (ed.),
Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, Bucureşti, 91-145.
Goose, Ph. 2007, The Archaeology of the Clay Tobacco Pipe XIX. Les pipes de la quarantaine:
Fouilles duport antique de Pomègues (Marseille) BAR International Series 1590.
Haralambieva, A. 1986, Luli za ciubuţi ot Gradskia Muzei v Provadia, IzvestijaVarna, 22, 37,
141-147.
Hayes, J. W. 1980, Turkish Clay Pipes: A Provisional Typology, în Davey, P. J. (ed.), The
Archaeology of the Clay Tobacco Pipe, IV, BAR Internationa Series 92, 3-10.
Holl, I. 2005, Fundkomplexe des 15. – 17. Jahrhunderts aus dem Burgpalast von Buda, Varia
ArchHung 17.
Ilčeva, V. 1975, Glineni luli ot Veliko Târnovo, Godišnik na muzeite ot Severna Bălgarija 1,
Varna, 179-199.
72
Robinson 1985, 192, C130.
Ionaşcu, I, Zirra V. 1959, Mănăstirea Radu Vodă şi biserica Bucur, în Ionaşcu, I. (ed.),
Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, Bucureşti, 49-85.
Kovács, B. 1963, A Dobó István Vármúzeum Cseréppipái, Az Egri Múzeul Evkőnyve 1, 235-265.
Osskó, I. 2000, The Spread of Tobacco-Smoking, în The History of the Hungarian Pipemaker's
Craft. Hungarian History Through the Pipemaker's Art, Budapesta, 13-19.
Robinson, R. 1985, Tobacco Pipes of Corinth and of the Athenian Agora, Hesperia 54, 2, 149-203.
Sirakova, I. 1987, Glineni luli za cibuţi ot fonda na oim – Ruse, Godišnik na muzeite ot
Severna Bălgarija 13, 237-245.
Stančeva, M., Medarova, S. 1968, Proizbodstvoto na glineni luli u nas, în Muzei i pametniţi na
kulturata, 4, 4-13.
Stančeva, M. 1972, Colecţiata ot luli viv Varnenskaia muzei, IzvestijaVarna 8, 23, 81-99.
Tomka, G. 2000, Pipe Types, în The History of the Hungarian Pipemaker's Craft. Hungarian
History Through the Pipemaker's Art, Budapesta, 25-32.
Vasiliu, I. 1996, Ştiri istorice – oraşul Babadag în Evul Mediu, Peuce 12, 195-224.
Iuliana Costea
str. 14 Noiembrie, nr. 5
820009, Tulcea
Tel. 0240-513626
iuianazvinca@yahoo.com
Aurel Stănică
Str. 14 Noiembrie, nr. 5,
820009, Tulcea
Tel. 0240-513626
aurelstanica@gmail.com
Adina Ignat
Str. 14 Noiembrie, nr. 5,
820009, Tulcea
Tel. 0240-513626
ignatadina@yahoo.com
Pl. I. Tipuri de găvan: Pipă cu găvan rotund (1a, 1b); Pipă cu găvan în formă de disc (2);
Pipă cu găvan în formă de clopot (3).
Elementele componente ale pipei: găvan (a); bordură (b); gambă (c); inel (d).
Pl. I. Types of bowls: Pipe with rounded bowl (1a-b); Pipe with bowl in disk form (2);
Pipe with bowl in lily-shape (3).
Elements of a pipe: bowl (a); rim (b); shank (c); ring (d).
1 3a
3b
2a
2b
5
6
7
8
Pl. II. Pipe de lut.

Pl. II. Clay pipes.
8
9
10
Pl. III. Pipe de lut.

Pl. III. Clay pipes.
1
2
6 7
8
9
Pl. IV. Pipe de lut.

Pl. IV. Clay pipes.
1 2
3
4
5
6
7
9
10
Pl. V. Pipe de lut.

Pl. V. Clay pipes.
1a
1b
5a
6
5b
5b
7a 7b
Pl. VI. Pipe de lut.

Pl. VI. Clay pipes.
2a
2b
9 8
Pl. VII. Pipe de lut.

Pl. VII. Clay pipes.
1 2 3 4
5 6 7 8
9 11
10 12
13 14 15 16
17 18 19 20
Pl. VIII. Fragmente de pipe cu inscripţie (1-4); ştampile cu monogramă (5-20).
Pl. VIII. Fragments of pipes with an inscription (1-4); monogram seals (5-20).
Pl. IX. Tipuri de forme şi decor.

Pl. IX. Types of shapes and decoration.
7
2
10
4
Pl. X. Motive decorative.

Pl. X. Motif's decoration.
10
5
11
6
12
Pl. XI. Motive decorative.

Pl. XI. Motif's decoration.
9
1
10
11
5
12
8 13
14
Pl. XII. Motive decorative.

Pl. XII. Motif's decoration.
Pl. XIII. Tipuri de marcaj.

Pl. XIII. Types of stamp.
1
2
4
3
6
5
7 8 9
Pl. XIV. Tipuri de marcaj.

Pl. XIV. Types of stamp.
Recenzii şi note bibliografice 363
RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE
Simion Gavrilă, Despre muzee-muzeologie-muzeografie,

Editura Cartdidact, Chişinău, 2006, 248 p. + anexe
Lucrarea este structurată în zece capitole la care se

adaugă două elogii semnate de Ion Niculiţă şi Ioan Opriş, o
«rememorare» a conf. univ. dr. Rodica Ursu Naniu, o postfaţă,
bibliografia şi anexele.
Capitolul I, denumit Particularităţile evoluţiei
muzeologiei româneşti, face referire la evoluţia muzeelor din
România în comparaţie cu situaţia muzeelor din Europa
Apuseană. Autorul schiţează în linii mari apariţia ideii de
muzeu în Europa încă din Antichitate, pentru ca mai apoi să
prezinte primele manifestări muzeistice în Ţările Române,
dezvoltând şi insistând asupra perioadei moderne şi
contemporane.
În capitolul al II-lea (Muzee-muzeologie-muzeografie)
se reia ideea de evoluţie a instituţiei muzeale în general, de la primele forme de manifestare
până la marile colecţii şi muzee existente astăzi, prezentând-o acum sub forma unor note de
curs. În cuprinsul aceluiaşi capitol sunt explicate noţiunile de muzeu, muzeografie-muzeologie,
ştiinţe şi tehnici muzeale, cu exemple din experienţa unor instituţii muzeale din România şi din
lume. Cu această ocazie, autorul atrage atenţia şi asupra metodelor învechite şi depăşite care
încă sunt aplicate în muzeele româneşti.
Pornind de la definiţia termenului de muzeu, formulată de Consiliul Internaţional al
Muzeelor (ICOM), semnatarul lucrării rezumă în capitolul al III-lea, Funcţiile muzeului şi
problema cercetării, menirile cele mai importante ale muzeului şi anume, acelea de constituire
şi dezvoltare a colecţiilor, conservarea, restaurarea şi protejarea lor şi valorificarea în scop
cultural-educativ pentru toate categoriile de public. Fiecare funcţie este explicată şi întărită cu
exemple din experienţa profesională a autorului, fiind prezentate şi concluziile sale personale.
Capitolul al IV-lea, intitulat Cercetări muzeale de teren şi problema educaţiei, tratează
un subiect de mare actualitate, anume acela al educaţiei în muzeu sau pentru muzeu. Autorul
menţionează că, spre deosebire de Europa Apuseană, unde cele mai multe din muzee s-au
constituit din colecţii private, fără a avea la bază o cercetare ştiinţifică, în România situaţia a
fost diferită, deoarece muzeele s-au organizat pe baza rezultatelor cercetărilor de teren. Astfel
muzeografului-cercetător i se deschid o serie de posibilităţi şi oferte de ordin educativ, pentru
constituirea responsabilităţii moral-etice şi juridice ale „publicului” faţă de valorile de orice fel
(de istorie, ştiinţele naturii, etnografie, de artă). Pe un ton nostalgic dar pătimaş, autorul
povesteşte experienţele personale de care a avut parte în lungile căutări după vestigii
arheologice, precum şi programele educative aplicate în muzeul tulcean. În cadrul activităţilor
muzeale expoziţia este cea care dă posibilitatea valorificării educaţionale a patrimoniului
muzeal şi comunică direct cu vizitatorii. Pornind de la aceste coordonate, autorul detaliază
tipurile de expoziţie şi modalităţile de creare a lor, pentru a atrage un număr cât mai mare
exemplificând din nou cu momente din propria experienţă.
364 Recenzii şi note bibliografice
Capitolul V, Principii şi metode folosite în dezvoltarea unui muzeu provincial se

constituie într-o veritabilă pagină de istorie a instituţiei muzeale tulcene, din momentul numirii
sale ca director al acestei instituţii.
Capitolul VI, Două proiecte de organizarea unor complexe muzeale, prezintă în
amănunt vechiul proiect al autorului privind crearea şi organizarea unui Complex muzeal.
Iniţial, proiectul a fost conceput în 1968, pentru ca, mai apoi, în 1972, să fie supus unei
dezbateri de specialitate pe plan naţional.
Apariţia şi dezvoltarea conceptului de ecomuzeu – ce înseamnă, ce beneficii, dar şi ce
probleme implică – sunt tratate în paginile celui de-al VII-lea capitol De ce un Institut de
Cercetări Ecomuzeale la Tulcea. Autorul explică şi motivează puternic raţiunea pentru care a
fost creată la Tulcea această instituţie.
Capitolul următor, Îndreptar privind modul de organizare şi funcţionare a I.C.E.M.
Tulcea, prezintă regulamentul de organizare şi funcţionare al instituţiei, cadrul legal în care îşi
desfăşoară activitatea.
Capitolul al IX-lea, redactat în limba franceză, este denumit L’activité de recherche au
cadre du projet de partenariat „Le monitorage des bassins fluviaux européens” (M.E.F.),
reprezentând de fapt o comunicare susţinută de autor la Seminarul Internaţional „Gestão do
Terrotório na Europa” – Abrantes, 18-19 ianuarie 2001, Portugalia şi apărută în seria Area
domeniu, 1, Tomar, 2002, p. 181-210.
Ultimul capitol – Gnoseologia metodologiei în dezvoltarea muzeologiei româneşti …se
vrea un semnal de alarmă referitor la declinul muzeologiei-muzeografiei româneşti în general.
Vasta sa activitate ştiinţifică şi experienţa personală îi conferă autorului posibilitatea de a se
exprima cu privire la viitoarele programe de formare a muzeografilor, a căilor care ar trebui
urmate pentru ca instituţia muzeală să nu-şi piardă raţiunea pentru care a fost creată.
Postfaţa îi dă ocazia autorului să-şi exprime gândurile care nu au putut fi expuse în
prefaţă, mulţumind tuturor acelora care au contribuit „la această lucrare, unitară prin
diversificarea ei, amplificată de acţiuni, forme şi culori” – muzeul tulcean.
Adina Ignat
Mircea Bălan, Istoria beţiei la români, Editura

Eurostampa, Timişoara, 2006, 336 p.
Anul 1989 reprezintă un moment important în evoluţia

istoriografiei româneşti. Dispariţia cenzurii comuniste a dus la
redobândirea libertăţii de expresie şi a oferit cercetătorilor
posibilitatea abordării unor teme diverse. Un exemplu îl
constituie istoria alimentaţiei, una dintre cele mai noi direcţii
deschise investigaţiei istorice, care urmăreşte, între altele,
evidenţierea obiceiurilor alimentare ale diferitelor categorii şi
grupuri sociale, acordând o atenţie deosebită modului de
preparare a hranei şi felului în care au fost consumate
alimentele şi băuturile de-a lungul vremii.
În ultima perioadă au fost publicate mai multe studii în
domeniu, studii elaborate cu profesionalism de către cercetători
de la Cluj şi Bucureşti, după modelul metodologic specific
istoriografiilor occidentale. Nu se cuvine însă să caracterizăm într-o manieră asemănătoare
cartea intitulată Istoria beţiei la români, de Mircea Bălan, apărută la editura timişoreană
Eurostampa. Răsfoind-o doar, chiar şi unui student din primul an de facultate, care abia se
familiarizează cu metodele de cercetare şi învaţă să scrie în conformitate cu rigorile ştiinţifice,
îi este extrem de uşor să-şi dea seama că se află în faţa unei lucrări lipsită de orice valoare.
Ceea ce atrage în primul rând atenţia la ea este defectuoasa întocmire a aparatului critic.
Deşi lucrarea abundă în citate, Mircea Bălan aminteşte arareori, într-o simplă paranteză, numai
numele autorului la care a apelat. Nici vorbă de existenţa notelor de subsol ori de final, care să
confirme autenticitatea informaţiilor şi corectitudinea afirmaţiilor sale şi să-i trimită pe cei
interesaţi la sursele pe care el le-a utilizat. Bibliografia selectivă prezentată în încheierea cărţii
enumără, laolaltă, izvoare narative şi o multitudine de lucrări generale, fără a menţiona însă
lucrări speciale din istoriografia românească şi cea străină, care să-i fi servit autorului drept
posibile modele şi, mai ales, fără să menţioneze sursele documentare, edite şi inedite,
indispensabile emiterii unor judecăţi de valoare. În această situaţie, specialistului îi vine greu să
nu se întrebe pe ce bază şi-a formulat concluziile Mircea Bălan şi ce element de noutate a adus
el, prin cartea pe care a scris-o? Mai mult, cine va avea răbdarea să parcurgă paginile cărţii va
constata cu surprindere că nu puţine sunt operele din care Bălan citează pasaje întregi, uitând
apoi să le includă şi în bibliografie.
Calitatea îndoielnică a lucrării este lesne de ghicit şi din Cuprins. O demonstrează
Introducerea, în care autorul vrea să se ocupe de Beţia în timp şi spaţiu, şi de asemenea,
titlurile bombastice, dar în întregime lipsite de conţinut, ale celor opt capitole: La chef cu geto
– dacii; Pocalul cu vin şi halba de bere; Viile şi vinul; Pe când voievozii petreceau; Vinul, viile
şi petrecerile din Banat şi Ardeal; Fanarioţii sau beţia instituţionalizată; De la „Bolta Rece”
La „Capşa” şi O beţie cât un secol.
De altfel, chiar titlul lucrării pare oarecum nepotrivit. Beţia este starea ce-l
caracterizează pe individul care, la un moment dat, a consumat alcool în exces. Cum s-ar putea
scrie o istorie despre ea? Subiectul în măsură să suscite interesul istoricilor ar fi dimpotrivă,
alcoolismul, perceput ca fenomen social. Era de aşteptat ca în Introducere autorul să-şi
motiveze demersul şi să aducă lămuririle necesare în problemele pe care şi-a propus să le
dezbată, ca astfel să înlăture orice neclaritate. Confuzia este însă şi mai mult sporită, deoarece
Mircea Bălan, după ce înşiruie fără discernământ o serie de definiţii ale termenilor „beţie” şi
„alcoolism”, pe parcursul întregului fragment nu caută altceva decât să acrediteze ideea că
„istoria omenirii, în linii generale, se confundă cu istoria beţiei” (p. 5) şi că „nu există doar un
singur popor asupra căruia să cadă anatema de beţiv. Toate neamurile de pe Terra au băut, în
cantităţi mai mari sau mai mici” (p. 16). Din toate celelalte capitole reiese că românii nu s-au
abătut – nici ei – de la regulă, ci din contra.
Autorului i s-ar fi acordat credit dacă ar fi existat şi dovada că a ajuns la această
concluzie în urma analizei metodice, cu spirit critic, a unui număr însemnat de izvoare. Din
păcate, singura „metodă” întrebuinţată de Mircea Bălan este cea numită de reputatul istoric
francez Alain Guerreau „a foarfecelui şi lipiciului”. El a pus cap la cap, după criterii rămase
necunoscute, pasaje, variabile ca întindere, din operele altor autori, intercalând din loc în loc
propriile comentarii uneori ilogice, alteori dezarmant de puerile şi prea des, degenerând în
vulgaritate.
Ocupându-se de beţie în epoca veche, Bălan afirmă: „E de presupus că la început vinul
se bea după bunul plac al producătorului şi că primul om care s-a îmbătat a făcut-o din
greşeală. Conştient de acum de efectele euforice ale vinului, din struguri, orz ori fructe, omul
din neolitic îşi va „programa” beţiile. Efectul euforic însă, avea să fie exploatat la maxim în
timpul ceremoniilor religioase. Practicile mitico – magice, cultul fecundităţii şi al fertilităţii
din neolitic, avea [sic!] nevoie de stimulente, de o stare de transă, ca şi orgiile sexuale în
legătură cu acest cult şi băutura putea fi un adjuvant binevenit” (p. 21).
Iată din ce motiv, potrivit părerii sale, a poruncit Burebista să fie tăiate viile: „Poate că
ordinul lui Burebista, ca geţii să-şi distrugă viile, a fost determinat şi de preîntâmpinarea unei
invazii. Celţii, sciţii, dar şi alte popoare, se dădeau în vânt după vin, mai ales când îl puteau
captura gata făcut şi în cantităţi foarte mari” (p. 41).
Totodată, Mircea Bălan a descoperit o altă cauză a înfrângerii suferită în 1711 de către
Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare: „Şi s-a îmbătat principele cărturar, înţeleptul
Dimitrie Cantemir, cu vinul „acela străin, cel cu bule”, cu şampanie adică şi s-a îmbătat şi
bravul cronicar Neculce, pe vremea aceea mare „şăf” de armată şi s-a îmbătat şi ţarul Petru
şi aşa de-a valma au dormit în cort, până ce i-au trezit turcii, care veniseră la Stănileşti pentru
a se bate, a face război şi nu un chef. Beţi, mahmuri sau treji, nu are nici o importanţă, Petru
şi Cantemir au suferit un răsunător dezastru. Stai şi te întrebi atunci, pe ce criteriu s-a pus
astăzi unei şcoli militare numele de Dimitrie Cantemir?” (p. 135). Şi exemplele ar putea
continua.
Doar cu foarte multă indulgenţă ar fi posibil să i se acorde lui Mircea Bălan calitatea de
istoric. Aceasta deoarece comite erori inacceptabile şi în cazul unui tânăr absolvent de liceu. El
precizează că Senatul roman se afla în funcţie „în 786 î.Ch.” (p. 11); îi pomeneşte pe „Carol
cel Mare, Împăratul francilor” şi pe „Otto cel Mare, Împăratul germanilor” (p. 12); afirmă că
„apariţia relaţiilor feudale la noi este legată de procesul de destrămare al obştilor săteşti”
(p. 48). Foloseşte greşit „metric” în loc de mertic (pp. 53 şi 77), îl numeşte „razugan” pe cel
ce locuia în oraşul medieval Raguzza (p. 127), Erasmus din Rotterdam devine „Erastmus”
(p. 14), iar izvorul de secol XI, care atestă existenţa unei formaţiuni prestatale condusă de
Ahtum în Banat, se intitulează „Legenda Sancti Gerhardi” (p. 49). La acestea, şi am amintit
numai câteva, se adaugă frecventele greşeli de ortografie şi de topică.
Apoi, face analogii bizare între evenimente petrecute în epoci diferite între care nu
există, în fapt, nici o legătură: măsura adoptată de Burebista cu sprijinul lui Deceneu în vederea
consolidării stăpânirii sale este comparată cu situaţia societăţii americane din perioada
instituirii legii prohibiţiei şi cu ceea ce se petrecea în România după ce Ceauşescu a dat
decretul prin care se interzicea comercializarea băuturilor alcoolice înainte de ora 10 (p. 35) ori
de la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie ajunge să se refere la maniera în
care proceda Stalin ca să afle secretele miniştrilor sovietici (p. 115).
Totuşi, cel mai grav rămâne faptul că, deliberat şi în mod flagrant, Mircea Bălan
denaturează adevărul istoric. Cum era şi firesc, după 1989 s-a impus în mod imperios
demitizarea istoriei. Misiunea care le-a revenit membrilor breslei a fost aceea de a aduce la
lumină personaje şi fapte de demult, prezentându-le la reala lor dimensiune, fără a cosmetiza
imaginile. Din nefericire, Mircea Bălan pare a fi înţeles greşit acest deziderat. A scrie în alt fel
istoria, nepărtinitor şi fără a servi intereselor politice ale momentului, nu înseamnă câtuşi de
puţin a căuta cu obstinaţie să arăţi că absolut tot ce s-a petrecut în trecutul neamului românesc
– şi al omenirii – a fost rău şi numai rodul hazardului. Şi mai ales, nu înseamnă a scrie călăuzit
fiind doar de propria-ţi imaginaţie. Cine va avea curiozitatea să compare fragmentele preluate
de Bălan cu textele originale ale operelor – un exemplu ar fi lucrarea Descriptio Moldaviae a
lui Dimitrie Cantemir – va constata cu stupoare că acestea sunt modificate de către autor astfel
încât să servească unicului său scop: de a demonstra că istoria românilor se caracterizează
printr-o „beţie generală, statală se poate spune, unde se bea de la vodă la popă şi rumân”
(p. 110). Cum altfel decât ciudată să-i fie catalogată remarca: „Cu atâta vin, de mirare este cum
de au mai rămas şi români treji?!” (p. 84)?
Cu această lucrare Mircea Bălan reuşeşte să stârnească, poate, doar zâmbete în rândul
cunoscătorilor. Ea nu trebuie totuşi ignorată tocmai datorită marelui deserviciu pe care îl aduce
breslei istoricilor, românilor şi istoriei lor. Singurul ei „merit” este doar de a servi drept model
de cum nu trebuie scrisă istoria celor care au pornit pe acest drum lung şi anevoios.
Olivia Senciuc
Alexandru Suceveanu avec la collaboration de

l’architecte Gordana Milośevič, Octavian Bounegru,
Crişan Muşeţeanu et Gheorghe Poenaru-Bordea et la
participation de Adela Bâltâc, Mihai Dima et Ioan
Iaţcu, Histria. Les résultates des fouilles XIII. La
basilique épiscopale, Editura Academiei Române,
Bucarest, 2007, 235 p. (cu 15 fig. incluse în text) +
LXXXII pl., ISBN 978-973-27-1520-8
Seria monografică dedicată rezultatelor cercetărilor

de pe şantierul Histria, şantier care a format mai multe
generaţii de arheologi, a ajuns la al XIII-lea volum,
performanţă atinsă de puţine situri de perioadă clasică.
Volumul cuprinde Cuvânt înainte (p. 7-10), Surse
bibliografice (p. 11-13), I. Stratigrafia (p. 15-43),
II. Bazilica episcopală (p. 44-84), III. Consideraţii arheologice şi istorice (p. 85-144),
IV. Catalogul descoperirilor (p. 145-230), V. Lista ilustraţiilor (p. 231-235), la care se adaugă
82 de planşe.
În Cuvânt înainte, Al. Suceveanu prezintă, pe scurt, etapele cercetării edificiului,
începând cu cele două secţiuni „în cruce” realizate în anii 1969-1970, împreună cu C. Scorpan
(în sectorul, denumit convenţional, până în anii ’90, Central) şi continuând cu etapele
constituirii echipei (după reluarea cercetărilor, în 1984) şi cu prezentarea studiilor preliminare
apărute în publicaţiile de specialitate referitoare la acest sector.
Stratigrafia, prezentată tot de Al. Suceveanu, debutează cu prezentarea metodei de
cercetare (după cele două secţiuni magistrale amintite mai sus, au fost realizate, începând cu
anul 1984, 39 de casete de 5 × 5 m, la care se adaugă două suprafeţe de dimensiuni mai mari) şi
a datării celor 11 niveluri ale Histriei romane şi romano-bizantine (de la debutul erei creştine şi
până în anul 681 p.Chr.).
Urmează prezentarea a trei monumente anterioare bazilicii episcopale. Primul şi cel mai
important dintre acestea este o bazilică de mari dimensiuni (până în prezent a fost dezvelită
doar absida, care are o deschidere de 7 m, exact cât a celei a bazilicii episcopale). Aceasta a
funcţionat pe nivelurile III A şi B (deci, cu aproximaţie, între anii 378-491) şi este primul
monument paleocreştin al Histriei. Al doilea este un canal datat cu monede de la Teodosius I la
Zenon, legat de prima bazilică, iar al treilea o stradă, realizată în sec. II-III şi reparată în sec.
IV, care a fost utilizată şi în perioada funcţionării bazilicii episcopale. Strada, cu o lăţime de
cca. 4 m, a fost descoperită la vest de bazilică.
Cea mai mare parte a capitolului este destinată, evident, stratigrafiei bazilicii episcopale,
monument care, cu o lungime de 58 m şi o lăţime de 28 m în zona transeptului şi de 18 m în
cea a naosului, ocupă 2% din suprafaţa cetăţii romano-bizantine. Bazilica are două faze de
funcţionare, corespunzătoare nivelurilor IV A şi B, datate între anii 491-559, respectiv
559-602. Pentru fiecare din aceste două faze sunt prezentate elementele constitutive ale
bazilicii: coridorul-portic, atrium-ul, cele două anexe legate de acesta, nartexul, naosul trinavat,
transeptul, bema, absida şi cele două anexe legate de transept, acestea din urmă fiind realizate
din pietre legate cu pământ. În general, edificiul n-a suferit modificări majore în decursul celei
de-a doua faze. Acestea sunt mai importante în cazul bemei, element refăcut complet şi a
anexelor legate de transept, care sunt extinse, una dintre aceste fiind refăcută din pietre legate
cu mortar. Autorul îşi pune problema existenţei unei cripte, afirmând că aceasta a putut
funcţiona doar pe parcursul fazei IV A, fapt ce nu poate fi însă demonstrat, datorită
importantelor modificări ale bemei în faza IV B. În legătură cu faza a doua a funcţionării
bazilicii, sunt puse şi trei morminte, descoperite la mijlocul anilor ’90 în exteriorul edificiului,
la est de absidă, la care se adaugă unul descoperit în 1970.
În ceea ce priveşte locuirea ulterioară dezafectării bazilicii episcopale, aceasta poate fi
surprinsă pe parcursul ultimelor două faze ale cetăţii, V A şi V B, datate, cu rezerve, între anii
602-641, respectiv 641-681. Prima fază prezintă încă un caracter urban. In bazilică s-a putut
observa, în unele suprafeţe cercetate, un nivel din pământ galben; de asemenea, asistăm la
compartimentări de încăperi. Descoperirea unui depozit de candele într-una din încăperile
anexe, îl face pe autor să-şi pună problema funcţionării acesteia ca spaţiu sacru. A doua fază
ignoră aproape în totalitate vechile ziduri ale bazilicii; aşezarea se află în plin proces de
ruralizare, fiind, treptat, abandonată de ultimii săi locuitori.
Al doilea capitol, Bazilica episcopală, debutează cu un studiu de arhitectură, realizat de
G. Milośevič. În acesta sunt descrise toate componentele edificiului – compartimentele,
zidurile, pilaştrii etc. şi sunt prezentate mai multe sondaje realizate de arhitecta belgrădeană
pentru a clarifica unele situaţii legate, în general, de cronologia relativa a unor ziduri. Unul
dintre acestea, realizat în centrul bemei, loc unde trebuie să se găsească în mod normal o criptă,
a dus la identificarea unei construcţii rectangulare, anterioară bazilicii; autoarea studiului se
îndoieşte însă că aceasta a putut fi utilizată drept criptă. Studiul este însoţit de un bogat
material ilustrativ, fiind redate toate sondajele, metoda de măsurare şi mai multe reconstituiri
ideale – un profil longitudinal, unul transversal şi o imagine a întregului edificiu. Studiul de
arhitectură este urmat de prezentarea elementelor de decoraţie interioară, aceasta fiind însoţită
de reconstituiri (O. Bounegru şi I. Iaţcu) şi de un subcapitol referitor la analogii şi utilizarea şi
repartizarea spaţiului sacru (O. Bounegru).
Următorul capitol, Consideraţii arheologice şi istorice, datorat lui Al. Suceveanu,
cuprinde evoluţia urbanismului histrian în epoca Imperiului târziu, administraţia, viaţa
economică şi socială şi evoluţia creştinismului histrian.
În Catalogul descoperirilor sunt incluse inscripţiile – nouă piese greceşti şi latineşti,
ultima dintre acestea (o placă circulară din marmură), contemporană funcţionării bazilicii,
demonstrând faptul că la Histria se practica creştinismul „oficial” (Al. Suceveanu), monedele –
277 exemplare greceşti, romane provinciale, romane imperiale şi bizantine timpurii
(Gh. Poenaru-Bordea şi M. Dima), piesele de arhitectură (G. Milośevič), ceramica – farfurii
orientale şi nord-africane, oale de bucătărie, ulcioare, amfore, opaiţe (C. Muşeţeanu şi
A. Bâltâc), obiectele de cult (A. Bâltâc) şi descoperirile mărunte (A. Bâltâc).
Ilustraţia (grunduri, profile, desene sau fotografii ale pieselor descoperite, reconstituiri),
de calitate foarte bună, tipărită pe hârtie cretată, întregeşte această importantă lucrare, care este
indispensabilă specialiştilor preocupaţi de perioada clasică şi reprezintă un exemplu demn de
urmat de colectivele de pe celelalte şantiere arheologice dobrogene. În plus, trebuie remarcat
meritul domnului Al. Suceveanu, care a publicat toate săpăturile pe care le-a efectuat.
Dorel Paraschiv
370 PEUCE, S.N. V
ABREVIERI
AAR – Analele Academiei Române, Bucureşti

AARMSI – Analele Academiei Române, seria II, Memoriile Secţiunii Istorice,
Bucureşti
ActaHargitensia – Acta Hargitensia, Miercurea Ciuc
ActaArchCarp – Acta Archaeologica Carpathica, Cracovia
ActaArchHung – Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, Budapest
ActaMM – Acta Moldaviae Meridionalis, Vaslui
ActaPraehArch – Acta Praehistorica et Archaeologica, Berlin
ActArchHung – Acta Archeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, Budapesta
ActesCIT – Actes de IIe Congrés International de Thracologie, Bucureşti, 1980
AISC – Anuarul Institutului de Studii NUmismatice, Cluj-Napoca
Aluta – Aluta, Studii şi Comunicări, Muzeul Judeţean Covasna, Sf.
Gheorghe
AMIAP – Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, Ploieşti
AnB (S.N.) – Analele Banatului, Serie nouă, Timişoara
ANRW – Aufstieg und Niedergang der Römischen Welt, herausgegeben von
Wolfgang Haase, Walter de Gruyter, Berlin-New York
Apulum – Acta Musei Apulensis, Muzeul Unirii, Alba Iulia
ArchBulgarica – Archaeologija Bulgarica, Sofia
ArchHung – Archaeologia Hungarica, Budapesta
ArchKorr – Archäologisches Korrespondenzblatt, Mainz
Argesis – Argesis, Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti
Arh.Mold. – Arheologia Moldovei. Institutul de Istorie şi Arheologie Iaşi
ArheologijaSofia – Arheologija. Organ na Arheologiceskija Institut i Muzej, Sofia
ArhMold – Arheologia Moldovei, Iaşi
ArhOlt – Arhivele Olteniei, Craiova
ARMSI – Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti
AS – Anatolian Studies, The British Institute of Archaeology at Ankara,
London
AŞUIaşi – Analele Ştiinţifice ale Universităţii Iaşi
AUDC – Analele Universitaţii „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti
Abrevieri 371
BAR – British Archaeological Reports, Oxford (British, ser.1, 1974 sqq.;

suppl. ser. 1, 1975 - 42, 1978; International ser. 43, 1978 sqq.)
BCMI – Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti
BMA – Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, Piatra Neamţ
BMI – Buletinul Monumentelor Istorice, Bucureşti
BSNR – Buletinul Societăţii Numismatice Române, Bucureşti
BSPF – Bulletin de la Société Préhistorique Française, Paris
BSS – Black Sea Studies, Danish National Research Foundation`s Centre
for Black Sea Studies, Aarhus University Press, Aarhus
CIL – Th. Mommsen, O. Hirschfeld, A. Domaszewski, Corpus
Inscriptionum Latinarum III, Berlin, 1873-1902
CAHIran – The Cambridge History of Iran, Cambridge University Press,
London–New York–New Rochelle–Melbourne–Sydney
CAMNI – Cercetări Arheologice. Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti
Carpica – Carpica, Muzeul Judeţean Bacău
CCA – Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Bucureşti
CercetIstIaşi – Cercetări Istorice, Iaşi
Cernavoda III-Boleráz – Petre Roman, Saviana Diamandi (eds.), Cernavoda III-Boleráz. Ein
vorgeschichtliches Phänomen zwischen dem Oberrhein und der
unteren Donau, în “Studia Danubiana”, Series Symposia, Bucureşti,
2001
Chronique 1993-1994 – Chronique des fouilles et des decouvertes 1993-1994, în „Bulletin
de Thracologie” 3, 1996, 7-44.
CN – Cercetări Numismatice. Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti
CRAI – Comptes-rendus des séances de l’Académie des Inscriptions et
Belles-Lettres, Éd. Klincksieck, Paris
Cumidava – Cumidava. Muzeul Judeţean de Istorie Braşov
Dacia N.S. – Dacia. Revue d’Archéologie et Histoire Ancienne, Nouvelle Série,
Bucureşti
DAGR – Daremberg, Ch., Saglio, Ed. (ed.), Dictionnaire des Antiquités
Grecques et Romaines, Akademische Druck – u. Verlag Sanstalt,
Graz – Austria, 1895 -
Danubius – Danubius. Muzeul de Istorie Galaţi
DID I – Pippidi, D.M., 1965, Din istoria Dobrogei, I, Bucureşti
DID II – Vulpe, R., Barnea, I., 1968, Din istoria Dobrogei, II, Bucureşti
DS – Chevalier, J., Gheerbrant, A., Dicţionar de simboluri. Mituri, vise,
obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Ed. Artemis,
Bucureşti, I, A-D, 1994; II, E-O, 1995; III, P-Z, 1995
372 PEUCE, S.N. V
EAIVR – Enciclopedia arheologiei şi Istoriei Vechi a României, sub red.

C. Preda şi colectiv I – A-C, Bucureşti, 1994; II – D-L, Bucureşti,
1996; III – M-Q, Bucureşti, 2000
EBM – The New Encyclopaedia Britannica. Macropaedia, Chicago–
Auckland–London–Madrid–Manila–Paris–Rome–Seoul–Sidney–
Tokyo–Toronto, 1993
ECR – Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator Ştiinţific D. Tudor,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Enciclopedia – Enciclopedia della coltura di indo-european, pubblicata da
J.P. Mallory, D.Q. Adams, Chicago, Fityroy Dearborn Publishers,
1997
EphNap – Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca
ÉPRO – M.J. Vemaseren (ed.), Études Préliminaires des Religions
Orientales dans l’Empire Romain, Leida
ÉRAUL – Études et Recherches Archéologiques de l’Université de Liège,
Liège
Gerión – Gerión, Universidad Complutense de Madrid, Faculdad de
Geografia y Historia, Departamento de Historia Antiqua, Madrid
GRBS – Greek, Roman, and Byzantine Studies, Duke University, Durham,
N.C.
Hesperia – Journal of the American School of Classical Studies at Athens
Historia – Historia: Zeistschrift fur Alte Geschichte. Baden Baden
ISM I – D. M. Pippidi, Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine, I,
Histria şi împrejurimile, Bucureşti, 1983
ISM III – Al. Avram, Inscriptions de Scythie Mineure, Callatis et son
territoire, Bucuresti, 1999
ISM V – Em. Doruţiu-Boilă, Inscriptiones Scythiae Minoris, vol. V,
Capidava, Troesmis-Noviodunum, Bucureşti, 1980
Ialomiţa – Ialomiţa, Muzeul Judeţean de Istorie, Slobozia
InvArch – Inventaria Archaeologica. Corpus des ensambles archéologiques
IranAnt – Brill, E.J., Iranica Antiqua, Leiden
IstMitt – Istambuler Mitteilungen, Deutches Archäologisches Institut
Abteilung Istanbul, Istanbul
Istros – Istros, Muzeul Brăilei, Brăila
IzvestijaPlovdiv – Izvestija na Narodnija Muzej, Plovdiv
IzvestijaSofia – Izvestija na Arheologičeskija Institut, Sofia
IzvestijaVarna – Izvestija na Narodnija Muzej, Varna
JahrbMecklenburg – Jahrbuch für Bodendenkmalpflege in Mecklenburg, Schwerin
Abrevieri 373
JHS – The Journal of Hellenic Studies, Society for the Promotion of

Hellenic Studies, Londra
JIES – The Journal of Indo-European Studies, Londra-Los Angeles
JRS – Journal of Roman Studies, The Society for the Promotion of Roman
Studies, Londra
Klio – Klio. Beitrage zur Alte Geschichte, Berlin
Latomus – Latomus. Revue des études latines, Societe des Études Latines,
Bruxelles
MCA – Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti
MAMA – Monumenta Asiae Minoris Antiqua, Manchester University Press,
Londra
Materiale – Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti
Méditerranées – Méditerranées. Revue de l’association Méditerranées, L’Harmattan
MEFRA – Mélanges de l’École française de Rome. Antiquité, École française
de Rome
MIA – Materialî i issledovania po arheologhii SSSR, Moskva-Leningrad
MM – Bianchi, U. (ed.), Mysteria Mithrae. Atti del Seminario
Internazionale su ‘La specificità storico-religiosa dei Misteri di
Mithra, con particolare riferimento alle fonti documentarie di Roma
e Ostia’, Roma e Ostia, 28-31 Marzo, 1978/Proceedings of the
Particular Reference to Roman and Ostian Sources’, Rome and
Ostia, 28-31 March 1978, EPRO 80, E.J. Brill, 1979
Mnemosyne – Mnemosyne. Bibliotheca Classica Batava, E.J. Brill, Leiden
Mousaios – Mousaios, Muzeul Judeţean Buzău
MS – Hinnells, J.R. (ed.), Mithraic Studies. Proceedings of the First
International Congress of Mithraic Studies, I-II, Manchester
University Press, Rowman and Littlefield, 1975
Numen – International Review for the History of Religions, International
Association for the Study of History of Religions, Leyden
NZ – Numismatsche Zeischrift, Viena
PAS – Prähistorische Archäologie in Südosteuropa, Berlin
Peuce – Peuce. Studii şi cercetări de istorie şi arheologie, Tulcea
Pontica – Pontica. Studii şi materiale de istorie, arheologie şi muzeografie,
Constanţa
PZ – Prähistorische Zeitschrift, Leipzig-Berlin
RCRFActa – Rei Cretariae Romanae Fautorum Acta
RE – Wissowa, G. (ed.), Paulys Real–Encyclopädie der Classischen
Attertumsweissenschaft, J. B. Metzlerscher Verlag, Stuttgart
374 PEUCE, S.N. V
REL – Revue des études latines, Société des Études Latines, Paris
RevMuz – Revista Muzeelor, Bucureşti
RHR – Revue de l’histoire des religions, Presses Universitaires de France,
Paris
RMNA – Revista Muzeului Naţional de Antichităţi, Bucureşti
RN Revue Numismatique, Paris
RPGTKU – Rannežemledeličeskje poselennja-giganty Tripol’skoy kul’tury na
territoriy Ukrainy. Tal’anki, 1990
SCIV(A) – Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie), Bucureşti
SA Sovetskaja Arheologija, Moscova
SAA – Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi
SASTUMA – Saabrücken Studien und Materialen zur Altertumskunde, Bonn
SCIV(A) – Studii şi Cercetãri de Istorie Veche (şi Arheologie), Bucureşti
SCN – Studii şi Cercetări Numismatice, Bucureşti
SCOIR – La Soteriologia dei culti orientali nell’Impero Romano. Atti del
Colloquio Internazionale su la soteriologia dei culti orientali
nell’Impero Romano. Roma 24-28 Settembre 1979, pubblicati a cura
di Ugo Bianchi e Maarten J. Vermaseren, EPRO 92, E.J. Brill,
Leiden, 1982
SlovArch – Slovenská Archeológia, Nitra
SovArh – Sovetskaja Arheologija, Moscova
StCl – Studii clasice, Cluj-Napoca
StPraehistSofia – Studia Praehistorica, Sofia
SympBaden – Symposium über die Entstehung und Chronologie der Badener
Kultur, Bratislava
SympThrac – Sympisia Thracologica. Institutul roman de Tracologie,
Bucureşti/Craiova/Neamţ/Satu Mare-Carei
Thracia – Academia Litterarum Bulgarica, Serdicae
Tyragetia – Tyragetia, Muzeul Naţional de Istorie al Moldovei, Chişinău
Valachica – Cronica Valachica (Valachica), Studii şi Materiale de Istorie şi
Istorie a Culturii, Târgovişte
VigChrist – Vigiliae Christianae, North-Holland Pub. Co., Amsterdam
Vrancea – Vrancea, Studii şi Comunicări, Muzeul Vrancei, Focşani
ZfA – Zeitschrift für Archäologie, Berlin
375
Publicaţiile Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea
Periodice
PEUCE
Peuce XI: Rapoarte şi cercetări arheologice, 1995, 418 p.
Peuce XII: Studii şi cercetări de istorie şi arheologie, 1996, 407 p.
Peuce XIII: Lucrările Sesiunii ştiinţifice naţionale de conservare-restaurare, Tulcea, 1 - 4 oct. 1996,
Tulcea, 2000, 438 p.
Peuce S.N. I (XIV): Studii şi cercetări de istorie şi arheologie. Volum dedicat împlinirii a 125
de ani de la realipirea Dobrogei la Statul Român, Tulcea, 2003, 599 p.
Peuce S.N. II (XV): Studii şi cercetări de istorie şi arheologie, Tulcea, 2004, 456 p.
Peuce S.N. III-IV: Studii şi cercetări de istorie şi arheologie, 2005-2006, Tulcea, 2007, 432 p.
DELTA DUNĂRII
Delta Dunării II: Studii şi cercetări de ştiinţele naturii şi muzeologie. 40 de ani de activitate
a Muzeului de Ştiinţele Naturii „Delta Dunării”, Tulcea, 2004, 237 p.
Delta Dunării III: Studii şi cercetări de ştiinţele naturii şi muzeologie, Tulcea, 2006, 220 p.
Cărţi de autor
Steluţa Pârâu, Vasilica Topoleanu, Motive populare româneşti din judeţul Tulcea, Tulcea,
1982, 78 p.
Florin Topoleanu, Ceramica romană şi romano-bizantină de la Halmyris (sec. I – VII d.Ch.),
Tulcea, 2000, 362 p.
Paul Lucian Tocanie, Colecţia de vase de aramă a Muzeului de Etnografie şi Artă Populară,
Constanţa, 2003,
Victor H. Baumann, Sângele martirilor, Constanţa, 2004, 240 p.
În colecţia BIBLIOTECA ISTRO-PONTICA
Seria Arheologie:
l. V. H. Baumann, Aşezări rurale antice în zona Gurilor Dunării. Contribuţii arheologice la
cunoaşterea habitatului rural (sec. I - IV. p. Chr.), Tulcea, 1995, 447 p.
2. Premier Âge du Fer aux Bouches du Danube et dans les régions autour de la Mer Noire.
Actes du Colloque International, Septembre 1993, Tulcea, Tulcea, 1997, 296 p.
3. La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain IIème -IVème siècles après J.-C.
Actes du IIIe Colloque Roumano-Suisse, Tulcea, 8 - 15 octobre 1995, Tulcea, 1998, 284 p.
376
4. Alexandru Suceveanu, Mihail Zahariade, Florin Topoleanu, Gheorghe Poenaru Bordea,

Halmyris I. Monografie arheologică, Cluj-Napoca, 2003, 320 p.
5. Gavrilă Simion, Culturi antice în zona gurilor Dunării. Vol. I – Preistorie şi protoistorie,
2003, Cluj-Napoca, 408 p.
6. Gavrilă Simion, Opaiţe greco-romane de bronz din România, 2003, Cluj-Napoca, 157 p.
7. Gabriel Jugănaru, Cultura Babadag, I, 2005, Tulcea, 144 p.
Seria Patrimonium:
1. Gabriel Jugănaru (ed.), Aspecte privind prelucrarea şi circulaţia metalelor în Dobrogea din
Preistorie până în Evul Mediu, catalog expoziţie, Tulcea, 2005, 108 p.
2. Papa Elena, 100 de ştergare româneşti din colecţia Muzeului de Artă Populară şi
Etnografie. Motive zoomorfe şi avimorfe , Tulcea, 2007, 72 p.
3. Inventarierea siturilor arheologice din judeţul Tulcea. Studiu de caz: Mormintele tumulare,
I, ed. colectiv autori, Constanţa, 2007, 112 p.
4. The Museum Patrimony of the Lower Danube and the Carpathian Area, in European
Context, Constanţa, 2008, 106 p.
Seria Artă:
1. Teodor Hrib, catalog expoziţie de grafică, pictură, sculpturi cinetice şi obiecte, ed. Ibrahima
Keita, Tulcea, 2007, 82 p.
Seria Monumente:
1. Mihaela Iacob, (L)Ibida. Slava Rusă, nr. 1, 2006, Tulcea, 36 p.
Seria Ştiinţele Naturii:
1. Mihai Petrescu, Cercetări privind biodiversitatea unor ecosisteme forestiere din Dobrogea de
Nord, Tulcea, 2004, 220 p.
2. Mihai Petrescu, Dobrogea şi Delta Dunării. Conservarea florei şi habitatelor, Tulcea, 2007,
354 p.
Acte ale colocviilor de Arheologie Funerară
1. Tombes tumulaires de l’Âge de Fer dans le Sud-Est de l’Europe. Actes du IIe Colloque
International d’Archéologie Funéraire organisé à Tulcea, Brăila, Călăraşi et Slobozia,
18 – 24 septembre 1995, Tulcea, 2000, 232 p.
377
2. Pratiques funéraires dans l’Europe des XIIIe – IVe s. av. J.-C. Actes du IIIe Colloque
International d’Archéologie Funéraire organisé à Tulcea, 15 – 20 septembre 1997,
Tulcea, 2000, 249 p.
3. Pratiques funéraires et manifestations de l’identité culturelle (Âge du Brinze et Âge du Fer.
Actes du IVe Colloque International d’Archéologie Funéraire, Tulcea, 2006, 276 p.
PUBLICAŢII DE ARTĂ
Dobrogea şi arta plastică, Tulcea, s.a., 178 p.

Ioana Kassargian in memoriam, album; ed. Anca Lulay-Rotărescu, Tulcea, 1997, 92 p.
Simpozionul de gravură contemporană românească. Tulcea, 2000, ed. Ibrahima Keita, Tulcea,
2002, 198 p.
Marcel Chirnoagă, Cu ocazia împlinirii vârstei de 75 ani, ed. Ibrahima Keita, Tulcea, 2005, 114 p.
Tiberiu Nicorescu (1927 – 1995), ed. Ibrahima Keita, Tulcea, 2006, 61p.
Cataloage expoziţie:
Teodor Hrib, ed. Ibrahima Keita, 1996, 6 p.

Ioana Balotă, ed. Anca Rotărescu, 1997, 8 p.
Centenar Ciucurencu (1903 – 1977), ed. Ibrahima Keita, Tulcea, 2003, 38 p.
Ştefan Iacobescu (1937 – 2001), ed. Ibrahima Keita, Tulcea, 2005, 14 p.
PUBLICAŢII ANIVERSARE
Istro-Pontica. Muzeul tulcean la a 50-a aniversare 1950 – 2000, eds. M. Iacob, E. Oberländer-
Târnoveanu, Fl. Topoleanu, Tulcea, 2000, 652 p.
378
Condiţii de prezentare a manuscriselor pentru revista PEUCE
Este preferabil ca lucrările, redactate în limba română sau într-o limbă de circulaţie, să
fie procesate pe computer, iar manuscrisul trimis la redacţie să conţină o dischetă sau CD cu
textul şi ilustraţia, o copie imprimată, eventual ilustraţia originală.
a) pentru text: utilizarea programului Word for Windows, paragraf la un singur rând,
font Times New Roman CE (pentru materialul prezentat în limba română) şi
Times New Roman (pentru cel în limba străină), cu următoarele dimensiuni:
- titlu, autor, articol – 10 puncte;
- note de subsol – 9 puncte;
- rezumat şi cuvinte cheie – 9 puncte.
b) ilustraţia:
- liniară, în 2 griuri (black and white), rezoluţie minimă 300 dpi;
- fotografică (alb-negru sau color) scanată în format *.jpg sau *.tiff,
rezoluţie minimă 300 dpi1.
Notele infrapaginale, numerotate continuu, vor fi redactate după sistemul anglo-saxon:

autor, anul apariţiei lucrării, pagina citată – după caz figura, tabelul – (ex.: Pippidi 1967, 84,
fig. 3/4), urmând ca în final să se anexeze o listă bibliografică ordonată alfabetic, după numele
autorilor, şi cronologic, pentru fiecare autor în parte.
Lista bibliografică va fi redactată în forma:
– pentru carte de autor: nume autor, anul apariţiei, titlul lucrării, volum (număr şi titlu),
ediţie, serie (colecţie), numărul în cadrul seriei sau colecţiei, locul apariţiei
Exemple:
Hendy, M.F. 1969, Coinage and Money in Byzantine Empire 1081-1261, Dumbarton
Oaks Center of Byzantine Studies, 12, Washington
Grierson, Ph. 1973, Catalogue of the bizantine coins in the Dumbarton Oaks Collection
and in the Whittemore Collection, III, 2. Basil I to Nicephorus III (867 – 1081), Washington.
Zugravu, N. 1997, Geneza creştinismului popular al românilor, Bibliotheca
– pentru articole: nume autor, anul apariţiei, titlul articolului, numele publicaţiei sau al
volumului colectiv, tom, număr, locul apariţiei şi editorul - pentru volume colective, paginile
articolului.
Exemple:
Biro, M. 1974, Roman Villas in Pannonia, ActaArchHung 26, 1 - 57.
1
În cazul în care nu este posibilă scanarea conform cerinţelor formulate, autorul poate trimite ilustraţia
în original (desene, fotografii, diapozitive).
379
Morrisson, C. 1994, Monnaie et finances dans l’Empire byzantin Xe - XIVe siècles, în

Monnaie et finances à Byzance: analyses, techniques, série Variorum Reprints, IV, Aldershot,
291-315.
Bonifay, M., Villedieu, F. 1987 (1989), Importations d’amphores orientales en Gaule
(Ve - VIIe siècles), în Recherches sur la céramique byzantine. Actes du colloque organisé par
l’École Française d’Athènes et l’Université Strasbourg, II, Athènes, BCH, Suppl. 17, 21-36.
Cambi, N. 1986 (1989), Amfore romane in Dalmazia, în Amphores romaines et histoire
économique: Dix ans de recherche. Actes du colloque de Sienne (22 – 24 mai 1986) organisé
par l’Università degli Studi di Siena, l’Università degli Studi di Roma – La Sapienza, le Centre
National de la Recherche Scientifique (RCP 403) et l’École Française de Rome, Collection de
l’École Française de Rome 114, Rome, 311-337.
Titlurile periodicelor, volumelor, cataloagelor, corpora, enciclopediilor se vor abrevia după

Normele de întocmire a manuscriselor, Anexele 2 şi 3 din SCIVA 46, 1995, 3–4, p. 356–370. Orice
altă abreviere în afara celor ce se regăsesc în lucrarea citată va fi prezentată şi explicit, la
sfârşitul listei bibliografice.
Rezumatul, redactat în limba română (pentru textele scrise în limbă de circulaţie) sau
într-o limbă străină (pentru textele scrise în limba română), se va adăuga la începutul
articolului. De asemenea, manuscrisul trebuie însoţit de cuvinte cheie şi de explicaţia figurilor
în limba română, cât şi în limba străină folosită pentru rezumat.
Ilustraţia – planşele – trebuie să aibă dimensiunea maximă corespunzătoare oglinzii
paginii revistei Peuce (19,5 × 13,5 cm), cu excepţia hărţilor, planurilor, profilelor sau tabelelor,
care, pentru a fi inteligibile lectorului, sunt realizate la dimensiuni sau formate ce nu se
încadrează în pagină. În cazul figurilor care nu ocupă o pagină întreagă sau sunt confecţionate
la dimensiuni mai mari decât oglinda paginii autorul trebuie să indice, cu creionul, pe marginea
planşelor proporţia de reducere dorită. Când o figură e compusă din desene la scări diferite, se
indică, pentru fiecare desen în parte, scara folosită.
Ilustraţia originală se înapoiază autorului după tehnoredactare.
Pentru a facilita apariţia la timp a volumului vă rugăm să respectaţi termenul limită de
trimitere a lucrărilor – 1 decembrie.
Nu se vor accepta decât materiale bine documentate ştiinţific, constând în studii,
articole, note, recenzii. Redacţia îşi rezervă dreptul de a face observaţii de fond sau formă
pentru îmbunătăţirea lucrărilor destinate tiparului sau chiar de a refuza motivat includerea unui
articol în volum.
Redacţia

PEUCE Serie Noua Studii Si Cercetari de

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PEUCE Serie Noua Studii Si Cercetari de

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PEUCE

Academician Dan BERINDEI, vicepreşedinte al Academiei Române

Redactori responsabili de volum: Dr. Cristian MICU, Dr. Victor H. BAUMANN,

Corespondenţa, schimburile de carte şi comenzile se vor trimite la:

INSTITUTUL DE CERCETĂRI ECO-MUZEALE

Autorilor le revine întreaga responsabilitate pentru

Editat de I.C.E.M. Tulcea

Studii, comunicări şi note

Recenzii şi note bibliografice

Simion Gavrilă, Despre muzee-muzeologie-muzeografie, Chişinău, 2006 (Adina IGNAT) . 363

Abrevieri ................................................................................................................................ 370

PEUCE, S.N. V, 2007, p. 7 - 32

În tratatul de „Istoria României” este menţionat faptul că „spre periferia nord-estică a

elementele gumelniţene devin predominante43. Aspectul Aldeni II era considerat rezultatul

În ultima perioadă putem sesiza o preocupare a cercetătorilor pentru reevaluarea unor

În vederea cercetării caracteristicilor epocii neo-eneolitice din nordul Munteniei74,

În anul 2002 au debutat cercetările arheologice sistematice de la Mălăieştii de Jos, punctul

Rezultatele cercetărilor arheologice efectuate de-a lungul timpului, nu par să confirme

Acesta este contemporan cu protocucutenianul ce a evoluat în centrul şi nordul Modovei91.

Tămăşani110. Remarcăm că la Tangâru, în aşezarea Gumelniţa A1, au fost semnalate alături de

• În sudul Moldovei au fost descoperite aşezări Stoicani-Aldeni suprapuse de aşezări

Nu au fost descoperite încă necropole Stoicani-Aldeni, cu excepţia unui mormânt izolat

Cercetătorii au remarcat originea culturală „mixtă” a aspectului cultural Stoicani-

Aşezările Stoicani-Aldeni suprapun locuiri Boian-Giuleşti la Aldeni, Stoicani,

Apariţia aspectului cultural Stoicani-Aldeni prin asimilarea de către comunităţile

Andreescu, R. 2002, Plastica antropomorfă gumelniţenă. Analiză primară, Bucureşti.

Coman,G. 1980, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui,

Dragomir, I. T. 1983b, Săpăturile arheologice în aşezarea eneolitică de la Puricani, Materiale

Harţuche, N., Bounegru, O. 1997, Săpăturile arheologice de salvare de la Medgidia, jud.

Pandrea, S. 2002a, Débuts de la culture Goumelnitsa au nord-est de la Plaine Roumaine,

Ştefan, Gh. 1944b, Raport asupra săpăturilor şi cercetărilor arheologice de la Băieşti-Aldeni

Zusammenfassung: Die ersten anthropomorphen Darstellungen auf der bemalten Keramik

Schlüsselwörter: Rumänien, Moldau, Ukraine, Äneolithikum, Kupferzeit, Cucuteni-Tripolie

Cuvinte-cheie: România, Moldova, Ucraina, Eneolitic, epoca cuprului, cultura Cucuteni-

Primele reprezentări antropomorfe pictate pe ceramica culturii Cucuteni-Tripolje au

PEUCE, S.N. V, 2007, p. 33 - 42

profil. Formal, după procedeul de redare al figurii umane5, reprezentările antropomorfe

Cartarea siturilor în care au fost descoperite imagini antropomorfe pictate prezintă

Bikbaev, V. 1990. Dannye k ritualu, svjaazannomu s ostavleniem Kukuten’- Tripol’skih pečei,

Fig. 1. Reprezentările antropomorfe pictate de pe ceramica Cucuteni-Tripolje

Fig. 2. Răspândirea figurilor antropomorfe pictate din cultura Cucuteni-Tripolje.

Fig. 3. Faze în evoluţia decorului antropomorf pictat de pe ceramica Cucuteni-Tripolje.

Laurent Carozza, Jean-Michel Carozza,

L’une des caractéristiques du phénomène de transformation des sociétés de la fin du

PEUCE, S.N. V, 2007, p. 43 - 76

1. Enceintes et fortifications : une position centrale dans l’organisation des

2. Territoires néolithiques dans la moyenne vallée de l’Hérault durant le 3ème

L’opération archéologique a été menée sur une surface légèrement supérieure à 2

premiers éléments de réflexion incitent à formuler l'hypothèse de la transformation du statut du

3. Modélisation territoriale du scénario de changement

que l’exploitation minière s’interrompt à l’approche des derniers siècles du troisième

4. Modélisation sous SIG

L’importante documentation archéologique recueillie à l’échelle du site du Puech Haut,

4.1 Principe de la modélisation des usages des paysages

densification de l’habitat vers le Sud-Ouest conduit à un phénomène de substitution des espaces

Figure 2. Vue aérienne de la zone du Puech

Figure 3. Plan des structures datées du

Figure 4. Vue d'une portion de l'enceinte Néolithique final du Puech Haut

Figure 5. Plan de l'enceinte du Puech Haut à Paulhan : A- schéma général de l'organisation du

Figure 6. Schéma de synthèse présentant le modèle d'évolution du plan et de la forme des

Figure 7. Carte de distribution des structures domestiques correspondant à la première étape de

Figure 8. Carte de distribution des structures domestiques correspondant à la seconde étape de

Figure 9. Carte de distribution des structures domestiques correspondant à la troisième étape de