OLIMPIADA NAȚIONALĂ DE LECTURĂ

„LECTURA CA ABILITATE DE VIAŢĂ”

Etapa județeană, 18 martie 2022
Nivelul 2 – clasele a XI-a și a XII-a

Înainte de a răspunde la cerințele formulate, citește cu atenție următoarele precizări:

Toate subiectele sunt obligatorii.
În cazul subiectelor care presupun încadrarea într-o limită de rânduri, vei numerota fiecare rând
pe care îl vei scrie.
În cazul cerințelor în care limita maximă de rânduri este precizată, nu se vor lua în considerare
rândurile excedentare.
Timpul de lucru este de 3 ore.
Citește cu atenție fiecare text, apoi cerințele, și răspunde la fiecare dintre acestea.
SUBIECTUL I 30 de puncte
Alegerea Sofiei
Treisprezece
de William Styron
Radioul acesta o fascinase întotdeauna pe Sofia. […] Odată, trecând prin fața camerei,
observase că radioul funcționează – valsuri languroase, moderne, imitații ale stilului lui Strauss, se
revărsau între intervențiile vocale ce identificau sursa ca fiind un post al Wehrmacht-ului, posibil
Viena, poate Praga. Strunele limpezi, vibrând în surdină, răsunau cu remarcabilă claritate. Radioul
însă o fascina pe Sofia nu prin muzica emisă, ci prin însăși existența lui – o încântau forma și
dimensiunile aparatului, adorabila lui ființă compactă, frumusețea lui miniaturală, incredibila
portabilitate. Sofiei nu-i trecuse niciodată prin cap că tehnologia ar fi fost capabilă să realizeze un
obiect de o complexitate atât de uimitoare – dar ignorase, vezi bine, toate eforturile întreprinse de al
Treilea Reich, în rețeaua sa științifică și electronică, în anii aceia de boom tehnologic. Radioul nu
depășea în dimensiuni o carte de format mediu. Marca Siemens era gravată pe o tăbliță laterală, în
relief. […]
Radioul îi inspira Sofiei și groază, și dorință. În amurgul zilei de octombrie când avusese loc
confruntarea cu Höss1, coborând spre locuința ei igrasioasă de la subsol, văzu radioul prin ușa
deschisă și simți cum i se topește inima de frică la simplul gând că în sfârșit, fără nicio altă ezitare
sau amânare, trebuia să găsească metoda de a-l șterpeli. […]
În zilele când se târâse în sus și în jos pe scări, pe lângă camera lui Emmi, Sofia se gândise cu
sporită neliniște și groază la strategia pe care trebuia s-o aplice. Nevoia de a nu înșela încrederea
Wandei îi dădea coșmaruri – dar, Doamne, cât era de greu! Elementul cheie se putea exprima printr-
un singur cuvânt: suspiciune. Deținuții ce lucrau în casă ar fi fost bănuiți automat: ar fi fost cei dintâi
percheziționați, interogați, bătuți. Exista totuși un avantaj, pe care Sofia știa că va trebui să se
bazeze: prezența membrilor SS-ului; [...] printre ei se găseau cel puțin câțiva care nu s-ar fi dat în
lături de la hoție și n-ar fi putut rămâne scutiți de bănuială. [...]
Totul devenea, așadar, o problemă de precizie, după cum îi șoptise ea lui Bronek acum câteva
zile: avea să ascundă radioul sub rochie, iar apoi să coboare repede și să i-l paseze, în întunericul din
pivniță. La rândul lui, Bronek avea să-i înmâneze imediat aparatul omului său de legătură de dincolo
de gardul reședinței. [...]Undeva in casa, un Unterscharführer cu fața buboasă, înghețat de groază, se
va pomeni acuzat de nesăbuitul delict. Pentru Rezistență, chiar și acest lucru ar însemna un mic
triumf. Iar în străfundurile lagărului, riscant îngrămădiți în întuneric în jurul cutiuței prețioase,

1
oamenii ar asculta sunetele eterice, îndepărtate, ale unei poloneze de Chopin, ar asculta vocile
încurajatoare, purtătoare de vești bune și, îmbărbătați, aproape că ar trăi sentimentul de a fi renăscut.
Știa că va trebui să acționeze rapid și să înhațe radioul; dacă nu, va rămâne de-a pururi
blestemată. Așa că se urni, deși inima îi bătea nebunește și nu izbutea să-și alunge teama care n-o
slăbea, ca un însoțitor răuvoitor, și se furișă în cameră. Avea numai câțiva pași de făcut, dar,
împleticindu-se, simți că ceva nu era în regulă, intui înfricoșătoarea eroare tactică, greșeala din
calculul timpului; în momentul în care puse mâna pe învelitoarea rece de plastic a radioului,
presimțirea dezastrului umplu tot spațiul camerei, ca un țipăt mut. [...]
— E posibil ca îndatoririle tale să-ți ceară să treci încolo și-ncoace prin hol, dar în camera
asta nu ai nicio îndatorire!
Atunci Sofia se răsuci pe călcâie și se pomeni față în față cu Emmi.
Fetița stătea în picioare, lângă ușa șifonierului. Sofia n-o văzuse niciodată atât de aproape.
[...] Sofia se holba la Emmi, spunându-și: Papa avea dreptate să mă considere stângace, întotdeauna
o fac de oaie; tot ce trebuia să fac în cazul ăsta era să văd mai întâi cum stau lucrurile. Se opinti și
reuși să-și redobândească vocea:
— Regret, gnädiges Fräulein, voiam doar să… Emmi o întrerupse însă:
— Nu încerca să găsești scuze. Ai intrat aici ca să furi radioul. Te-am văzut. Am văzut că erai
gata să-l
înhați.
Fața copilei era inexpresivă, poate incapabilă să exprime emoții. Cu un aplomb total
nepotrivit cu ținuta ei despuiată, scoase din dulap un halat alb plușat. Se întoarse spre Sofia și adăugă
cu nepăsare rece:
— Am să te spun tatei. El te va pedepsi.
— Nu voiam decât să mă uit la el! improviză Sofia. Jur! Am trecut prin fața ușii de atâtea ori!
Niciodată n-am mai văzut un radio atât de… mititel. Atât de…atât de deștept! Nu-mi venea să cred
că merge cu adevărat. Voiam doar să văd… [...]
Dar se întrerupse, izbită de gândul că nu mai avea nicio importanță. Acum că făcuse o
boacănă atât de mare, nimic nu mai părea să aibă vreo importanță. Singurul lucru care mai conta
totuși, era că avea să-și vadă băiețașul a doua zi. Cum ar fi putut Emmi s-o împiedice?
— Ai îndrăzni să-l iei, nu se lăsă fata, și costă șaptezeci de Deutschmarks. Ai putea asculta la
el muzică, jos acolo, în pivniță. Ești o polacă murdară și toți polacii sunt hoți. Mămica spune că
polonezii sunt mai nerușinați decât țiganii, chiar mai murdari decât ei. (Nasul i se strâmbă pe fața
rotundă.) Și puți!
Sofia simți un val de întuneric ridicându-i-se în fundul ochilor. Se auzi gemând. Din cauza
incredibilei tensiuni, a foamei, a tristeții sau a teroarei, sau naiba știe de ce, [...] fu conștientă de
faptul că vederea i se întunecă necruțător. Fața lui Emmi, o sticlire de lună, fu învăluită de mrejele
întunericului, iar Sofia se pomeni căzând, căzând… Parcă legănată de valurile leneșe ale timpului,
alunecă într-o binecuvântată letargie, apoi se trezi, apatică, la auzul unui vaiet îndepărtat, ca de
sirenă, care îi crescu în urechi, devenind un urlet sălbatic. O frântură de secundă crezu că era răgetul
unui urs polar, că plutește pe un aisberg, biciuită de crivățul înghețat. Îi ardeau nările.
— Trezește-te! zise Emmi.
Fața ei albă ca ceara plutea în aer deasupra Sofiei, atât de aproape, încât simțea răsuflarea
fetei pe obraz. Sofia înțelese că zăcea pe spate, cât era de lungă, pe podea, iar fetița se ghemuise
lângă ea, trecându-i un flacon cu săruri de amoniac pe sub nas. Oberlihtul fusese deschis larg,
permițând vântului geros să umple camera. Vaietul din urechi fusese sirena lagărului; îi auzi și acum
șuieratul îndepărtat, stingându-se. La nivelul ochilor, lângă genunchiul gol al fetei, se găsea o mică
trusă metalică de prim ajutor, cu o cruce verde pe ea.
— Ai leșinat, o anunță Emmi. Nu te mișca. Ține-ți capul jos un minut ca să fie bine irigat cu
sânge. Inspiră adânc. Aerul rece te va ajuta să-ți revii. Până una alta, nu te mișca.

2
 Aducerea aminte o inundă ca un flux și Sofia avu sentimentul că era actriță într-o piesă căreia
îi lipsea tocmai actul central: oare nu cu numai un minut în urmă (nu putea fi cu mult mai mult) se
răstise la ea copila, ca un flăcăiandru din trupele de asalt? Putea fi creatura de atunci una și aceeași
cu fata care o îngrijea acum cu ceva ce s-ar fi putut numi umanism pragmatic, dacă nu chiar
compasiune angelică? Să fi deșteptat leșinul impulsurile, multă vreme reprimate, de soră de caritate
în sufletul acestei înfricoșătoare Mädel, cu fața ei de fetus umflat? Întrebările primiră prompt
răspuns, atunci când Sofia gemu și se mișcă:
— Trebuie să stai nemișcată! îi porunci Emmi. Am un certificat de acordare a primului ajutor
– clasa întâi, categoria juniori. Să faci ce-ți spun eu, mă auzi?
Sofia rămase nemișcată. [...] Ceva din comportarea lui Emmi îi sporea sentimentul de
neputință, senzația că este îngrijită și torturată în același timp. Sofia începu să vadă că Emmi avea
exact vocea tatălui ei, absolut rece și distantă. În felul autoritar, oficial și eficace, cum o trata, fără
urmă de blândețe, în timp ce sporovăia (acum o plesnea scurt peste obraji, afirmând că manualul de
prim ajutor arăta că palmele usturătoare ajută victima unei die Synkope să-şi revină cum insista ea să
numească leșinul, cu precizie medicală), părea un Obersturmbannführer în miniatură, cu spiritul și
esența SS-ului – în ipostaza lor adevărată – întipărite chiar în genele ei.
În sfârșit, torentul de palme administrate obrajilor Sofiei provocă, se pare, o roșeață
satisfăcătoare, așa că fetița îi ordonă pacientei să se așeze în capul oaselor, cu spatele proptit de pat.
Ceea ce Sofia și făcu, încetișor, brusc mulțumită de faptul că leșinase exact la momentul oportun și
într-o manieră spectaculoasă. Căci acum, [...] își dădu seama că Emmi se ridicase în picioare și o
scruta cu o expresie asemănătoare cu bunăvoința, sau cel puțin cu o anumită curiozitate
condescendentă, ca și când din minte i-ar fi dispărut furia îndreptată împotriva Sofiei, pentru că era
poloneză, cât și hoață; posibilitatea de a-și exersa calitățile de infirmieră acționase, pare-se, ca-n
catharsis, permițându-i să-și exercite autoritatea cu o fermitate ce ar fi dat satisfacție până și celui
mai frustrat suflet de pigmeu SS. Acum ea își recăpătă rotunjimile dolofane de fetiță, și murmură:
— Un lucru e sigur: ești foarte drăguță. Wilhelmine crede că trebuie să fii suedeză. [...]
Pentru prima oară în dimineața aceea, Sofia adulmecă miasma ființelor omenești incinerate,
iminentă ca mâna unui sugrumător. Birkenau îi consuma pe ultimii călători veniți din Grecia! [...] O
podidi plânsul și șopti, gata-gata să se dea de gol:
— Cel puțin mâine o să-l văd pe Jan. Cel puțin atâta.
— De ce plângi? întrebă Emmi.
— Nu știu, răspunse Sofia.
Pe urmă fu cât pe-aci să adauge: „Fiindcă am un băiețaș în Lagărul D. Și pentru că mâine
tatăl tău o să-mi dea voie să-l văd. E aproape de vârsta ta.“ În loc să vorbească însă, fu redusă la
tăcere de o voce ce interveni precipitat la radio, întrerupând armonia alămurilor: „Ici Londres.“ [...]
Ciulindu-și urechile pentru a asculta în continuare vocea, care se pierdea acum într-un nor de
paraziți, continua să plângă, conștientă că vărsa lacrimi pentru Jan, dar și pentru alte lucruri, mai
ales, pentru ea însăși: pentru încercarea eșuată de a fura radioul, pentru convingerea pe care o avea că
nu va mai putea aduna niciodată destul curaj ca să mai încerce o dată. Instinctul de conservare și
puternica patimă maternă, pe care Wanda, cu numai câteva luni în urmă, la Varșovia, le taxase drept
extrem de egoiste, chiar indecente, erau forțe pe care – supusă la caznele cele mai nemiloase – Sofia
nu le putea învinge, așa că acum plângea, neputincioasă, copleșită de rușinea de a nu-și fi făcut
datoria. Își ținea degetele tremurânde în fața ochilor.
— Plâng fiindcă mi-e atât de foame, îi murmură ea lui Emmi, și era, cel puțin parțial, adevărat.
Se temea că va leșina din nou.
(traducere din limba engleză Virgil Stanciu)

Höss1 - comandantul de la Auschwitz

3
A. (4 puncte: 1 punct pentru fiecare răspuns corect)
Scrie, pe foaia de concurs, litera corespunzătoare răspunsului corect.
1. Care este misiunea Sofiei, deținută poloneză în casa comandantului de la
Auschwitz ?
a. să „înfunde” un militar SS;
b. să fure un radio;
c. să-și revadă copilul;
d. să-și înfrângă frica.

2. Cui ar fi de folos radioul furat?

a. Sofiei, ca să-și revadă fiul;
b. lui Bronek, ca să-ți dovedească loialitatea;
c. Wandei, ca dovadă că Sofia e de încredere;
d. oamenilor din lagăr, să asculte muzica și vocile încurajatoare;

3. De ce renunță Sofia să-și susțină nevinovăția în fața acuzațiilor lui

Emmi?
a. pentru că îi este frică;
b. pentru că își pierde încrederea în ea;
c. pentru că nu i se mai pare important;
d. pentru că își pierde cunoștința.

4. Care este motivul pentru care Emmi îi acordă Sofiei primul ajutor, deși o acuzase că e
hoață?
a. simte compasiune pentru femeia căzută;
b. are prilejul de a-și exersa autoritar alitățile de infirmieră;
c. își păstrează stăpânirea de sine și calmul;
d. are chemare pentru a fi soră de caritate.

B. (4 puncte: 0,5 p. pentru fiecare idee plasată corect)

Stabilește ordinea logică și temporală a următoarelor idei ale textului, apoi notează pe foaia de
concurs doar cifrele corespunzătoare acestora, într-o casetă similară celei de mai jos:

1. Sofia este trezită de manevrele de prim ajutor ale fetiței.

2. Radioul din camera lui Emmi o fascina pe Sofia, grație muzicii și aspectului său.
3. Sofia este surprinsă de Emmi, fata comandantului de la Auschwitz, și acuzată de hoție.
4. Deținuta Sofia plânge.
5. Emmi își schimbă atitudinea față de Sofia.
6. Planul Sofiei se bazează pe precizie și pe ajutorul lui Bronek, în afara reședinței.
7. Sofia își pierde cunoștința.
8. Sofia trebuie să găsească o metodă pentru a fura micul radio, în ciuda suspiciunilor.

C. (12 puncte: 3 puncte pentru răspunsul corect la fiecare dintre cerințe)

Răspunde, pe foaia de concurs, prin enunțuri, la fiecare din următoarele
cerințe:

4
1. Menționează două detalii pe care Sofia le găsește fascinante la radioul din camera lui Emmi.
2. În text se conturează ideea că un copil poate fi îndoctrinat de la o vârstă fragedă. Precizează o
situație care poate susține această idee.

3. Prezintă, în cel mult 6 rânduri, o trăsătură a personajului, sugerată de următorul fragment,

motivându-ți alegerea:
„— Plâng fiindcă mi-e atât de foame, îi murmură ea lui Emmi, și era, cel puțin parțial,
adevărat. Se temea că va leșina din nou.”
4. În text apar următoarele replici ale fetiței Emmi:
„— Ești o polacă murdară și toți polacii sunt hoți. Mămica spune că polonezii sunt mai
nerușinați decât țiganii, chiar mai murdari decât ei. (Nasul i se strâmbă pe fața rotundă.) Și
puți!”
„— Un lucru e sigur: ești foarte drăguță. Wilhelmine crede că trebuie să fii suedeză.”

Prezintă relația care se poate stabili între aceste secvențe.

D. (10 puncte)
Imaginează-ți următoarea situație: ești posesorul/posesoarea unui blog popular printre elevii din
școala ta, pe care scrii despre diverse teme, pornind de la lecturile tale. Ai decis să scrii un text
despre faptul că adevărata personalitate se dezvăluie într-o situație-limită pornind de la fragmentul
citat din romanul Alegerea Sofiei, de William Styron.
Redactează textul, având în vedere să te încadrezi în 20 de rânduri.

SUBIECTUL al II-lea 20 de puncte

Filip Florian: În materie de cărţi, cel mai de încredere lucru rămâne discuţia între prieteni

A.P.: Tu citeşti presa culturală, urmăreşti blogurile, cum îţi pare peisajul ăsta?
Filip Florian: Aş minţi să spun „da”. Am perioade, mai ales când scriu fanatic, în care,
sincer, chiar habar n-am ce se întâmplă. Când nu lucrez, cum e acum, mai aud câte ceva. […] Stând
şi în Bucureşti destul de mult în perioada asta, te vezi cu prietenii şi, fără să vrei, chiar dacă nu citeşti
tu, tot auzi şi ştii ce se întâmplă. Aici se trăncăneşte mai mult! Altfel, nu deplâng alte vremuri. Ce
vremuri bune să deplângem? Singurul lucru trist e la ziarele mari, cu paginile lor culturale. Adică să
ai ditamai cotidianul, oricum s-ar chema el, şi să nu ai nimic cultural, e şi bizar şi strâmb.
Dar în rest, că multe reviste literare, vezi, Doamne de tradiţie, dispar, să le fie ţărâna uşoară!
Oricum cred că România bătea recordul cel puţin european, dacă nu mondial, la număr de
reviste culturale. Absolut ridicol. Din ştiinţa mea, în Polonia, care are totuşi o populaţie dublă, dacă
nu triplă, erau şi sunt două reviste culturale mari şi late. Şi cred că e destul. La noi, cred că numai
Ministerul Culturii, din ce ştiu eu, finanţa cam nouăzeci şi ceva de reviste. Sunt oraşe ca Iaşi şi Cluj
unde, măcar teoretic, că au redacţie, sunt câte şapte sau zece reviste literare. Ce Dumnezeu e asta?
N-are Berlinul, n-are Parisul, dar are Iaşiul sau Clujul. Să fim serioşi! Tot felul de oameni luau şi
ei un salariu, un fel de sinecură. Nimeni nu se îmbogăţea, dar trăiau acolo nişte sute de redactori de
pe urma revistelor ăstora realizate cu bani publici. […]
A.P.: E paradoxal, pe de o parte lumea se plânge că nimeni nu mai citeşte, pe de altă parte e
inflaţie de publicaţii literare!
Filip Florian: E absurd, repet. Cine să citească revistele astea? Să luăm, de exemplu, Muzeul
literaturii. La chioşcul de acolo se adună toate aceste tipărituri de care vorbim. Teancuri. Nu intră
nimeni să le cumpere, e ceva incredibil, sunt lucruri care nu interesează pe absolut nimeni. Cel mult
se citesc ei între ei. Iar viaţa reală, cărţile bune şi literatura adevărată din România sunt în cu totul
altă parte. Sunt ca nişte lumi paralele, după părerea mea.

5
 A.P.: Simţi nevoia unui anume gen de publicaţie, nu neapărat literară, dar care lipseşte la
noi?
Filip Florian: Ce mi se pare mie că lipseşte la noi, evident, e un tip de recenzie care chiar să-
ţi inspire încredere. În continuare, n-am nici un dubiu, în România, în materie de cărţi, cel mai de
încredere lucru rămâne discuţia între prieteni. Eu chiar nu cunosc pe nimeni, pe absolut nimeni, care-
şi cumpără sau nu-şi cumpără o carte fiindcă criticul X sau Y a scris nu ştiu ce. Să fim serioşi!
Cine-şi ia romanul cutare pentru că i-a plăcut nu ştiu cărui critic? Toţi ne luăm cărţi
fiindcă avem mare încredere în câţiva apropiaţi cu care n-am dat chix niciodată. Tot ce ne-au spus ei
că ar fi bun s-a dovedit a fi bun. […] Chestia asta e mult mai influentă decât ce e scris prin gazete.
Dacă vreo revistă vreodată va reuşi să aibă credibilitatea asta, ar fi ceva.
De asta au infinit mai mare influenţă blogurile. Pentru că sunt, în primul rând, o formă
liberă: nişte oameni neplătiţi fac din pasiune chestia aia. Curat, sincer. Majoritatea, fiindcă şi acolo
pe unii îi fură aburii propriei importanţe. Ţin de viaţa reală, pipăibilă, accesibilă. Vorbesc o limbă
omenească. Revenind la reviste, rubrica pe care o gust eu cel mai tare, ca abordare, ca fel de-a scrie,
e rubrica lui Claudiu Constantinescu din Dilema Veche, Pe de altă carte. Scurt, clar, fără gomoşenii,
şi cu mintea veselă, şi cu sufletul larg, înţelegi clar şi ce vrea cartea aia, şi – ce e cel mai important –
dacă ţi-o cumperi sau nu ţi-o cumperi. Ăsta e rostul, de fapt, după părerea mea.
(Interviu cu scriitorul Filip Florian realizat de Alina Purcaru, http://www.bookaholic.ro/)

A. (10 puncte: 2 puncte pentru fiecare răspuns corect)

Formulează, sub formă de enunțuri, răspunsuri la fiecare din următoarele cerințe,
raportându-te la textul citat:

1. Menționează două motive contradictorii pentru care scriitorul intervievat e nemulțumit de presa
românească.
2. Indică paradoxul din peisajul cultural românesc așa cum apare el formulat de reporter.
3. Transcrie, din ultimul răspuns al lui Filip Florian, o opinie și un fapt.
4. Prezintă, în cel mult 6 rânduri, două calități pentru care scriitorul apreciază tipul de recenzie
realizat de Claudiu Constantinescu în rubrica Pe de altă carte, din Dilema Veche, spre deosebire
de recomandările „criticului X sau Y”.
5. Explică, într-un text de 4-8 rânduri, imaginea „lumilor paralele” la care se referă scriitorul.

B. (10 puncte)
Imaginează-ți că discuți în contradictoriu cu un coleg pe tema utilității recomandărilor de lectură
oferite de revistele culturale, respectiv de blogurile culturale.
Redactează un schimb de 10 replici, care să dezvolte tematica propusă.

SUBIECTUL al III-lea 10 puncte

Priveşte afişul de mai jos.

1. Precizează scopul pentru care a fost elaborat afişul.
2. Explică în cel mult 20 de rânduri, relaţia dintre titlul expoziţiei şi fotografia folosită în afiş.

6
7