Michel Brice

Muzeul secret
 Capitolul I
În fasciculul lanternei, priveliștea fetei în patru labe așezată pe
taburetul de catifea roșie îi ridică chelului pulsul la o sută optzeci
de bătăi pe minut.
— Dumnezeule! mormăi el cu o voce răgușită, a ieșit mai bine
decât credeam...
Se dădu înapoi, lovind o vitrină ale cărei exponate începură să
zdrăngăne, apoi se șterse de transpirația de pe frunte cu dosul
palmei și își reluă fascinat contemplația.
Da, fata era minunată. Și stupefiant de provocatoare. Un vis
dintr-o revistă deocheată în carne și oase. Tocuri înalte, ciorapi
plasă, sutien din dantelă neagră și nimic altceva.
Mai ales, această poziție de oferire totală, cu coapsele
desfăcute și capul pe spate: ochii închiși și gura cărnoasă
căscată.
Ca o promisiune.
Dacă reușea să și descopere combinația de șase cifre a centurii
de castitate din Evul Mediu cu care fusese încinsă fata... Fusese
o ultimă ajustare care îi venise în minte lui, micul chel,
descoperind colecția personală a stăpânului locului, care îi îm-
prumutase cu plăcere unul din exponatele cele mai frumoase ale
colecției.
Da, această centură cu care era dotată fata era exact cireașa
de pe tort, pentru a se exprima în ton cu moda...
Dar el nu se afla acolo pentru a admira o operă pe care o
cunoștea perfect. Ci pentru...
Venise pentru ceva anume. Și nu avea timp de pierdut. Mai
ales că mai era și paznicul, care chiar dacă era plătit pentru a
păzi ușa de la intrare, și nu ca să se plimbe pe la etaj, putea
foarte bine să facă și un mic rond pentru a-și dezmorți picioarele.
Micul chel îl păcălise și profitase de momentul când paznicul
se lupta cu automatul de cafea pentru a intra pe ascuns. Asta îi
reușise. Avusese noroc, mai ales la cum era de încărcat. Dar nu
merita să riște prea mult întârziind peste cât era nevoie...
 Mai ales că și la ieșire era la fel de încărcat ca la intrare.
Cu un lux de precauție, o apucă delicat dar ferm pe fata
așezată în patru labe și o ridică având grijă să nu deranjeze
soclul, care eră sub taburetul de catifea roșie pe care se afla.
Profită de manevră pentru a o mângâia pe sâni, ale căror sfârcuri
se simțeau prin harnașamentul de piele. O duse până într-un colț
discret, la câțiva metri.
Se întoarse imediat.
Ț inând în brațe o creatură care, la prima vedere, semăna
aproape identic cu prima.
Încet,, o așeză pe soclul rămas liber, cu grijă să nu miște
suportul. Apoi îi potrivi centura de castitate pe care o desfăcuse
de pe prima fată. Se dădu înapoi câțiva pași. în întuneric, un
zâmbet îi apăru pe figura lui durdulie și strălucind de
transpirație.
Fusese ceva de muncă, dar meritase efortul.
Iluzia era perfectă.
Paznicul, directorul stabilimentului, viitorii vizitatori... toți nu
vor vedea decât pasiune.
Micul chel se simți cuprins de o mândrie fără margini. Ceea ce
reușise el era mai întâi o ispravă tehnică, dublată de o
îndrăzneală aproape eroică.
Evident, nu se putea lăuda sau să strige în gura mare. Această
“glorie” nu putea fi împărțită cu nimeni altcineva. Dar era deja
făcută. Era suficient pentru a le plăti toate suferințele pe care le
îndurase de mai mulți ani și, mai ales, toate umilințele pe care le
suportase...
Creierul său nu duse la capăt ideea. •
I se păru că inima i se oprise în loc.
Instinctiv, se dădu înapoi și se ascunse după o vitrină în care
era expusă o impresionantă colecție de cravașe și bice.
Tocmai auzise un zgomot, pe scările care duceau până acolo.
Își ținu respirația.
Nu era paznicul. îi cunoștea mersul, era mai greoi. Ș i mai
sigur. Ca al unui om care merge fără să se ascundă.
Pe când acești pași erau mai discreți, alunecoși. Pașii cuiva
care încearcă să nu fie descoperit. Ca și el, în urmă cu câteva
minute.
O siluetă apăru pe palierul unde era fata cu centură de
castitate. Un bărbat, după cum își putea da seama micul chel,
prin întuneric. Un bărbat pe care nu îl mai văzuse în viața lui.
După cum se putea vedea, necunoscutul avea în jur de patruzeci
de ani. Era blond, cu părul rar, de talie medie și slăbuț. Avea un
costum ieftin. Se vedea după cum atârna haina într-o parte.
Ce treabă putea avea pe acolo, acest...?
Michel Rolin respiră adânc și cât mai discret posibil. Inima îi
sărea în piept. Bătăi de neliniște, la gândul că paznicul îl putea
surprinde. Ș i de excitație.
În sfârșit, o avea în față.
Ș i numai pentru el.
“Ea” era fata dezbrăcată, îmbrăcată irezistibil de provocator,
care îl obseda de mai multe săptămâni. Din acea zi în care, din
întâmplare, trecuse pentru prima dată pragul stabilimentului.
Nu chiar din întâmplare, de fapt.
Michel Rolin era un obsedat al sexului. Dar nu în maniera
seducătorilor heterosexual! obișnuiți, care își sporesc numărul
cuceririlor și performanțelor cu partenere în carne și oase. El
fusese prea timid pentru așa ceva. Era chiar bolnăvicios de timid.
Niciodată în viața lui nu îndrăznise să abordeze o fată, să discute
cu ea în așa fel încât să se poată spune că s-a apropiat de un
personaj de celălalt sex... Și cum, înqă din adolescență, fizicul lui
nu atrăgea fetele... se mulțumise, ani de-a rândul, să frecventeze
prostituatele.
Apoi, într-o zi, ca să încerce și altceva, cumpărase, dintr-un
sex-shop, o păpușă gonflabilă cu gura și organele genitale perfect
imitate, inclusiv pilozitatea.
Brusc, abandonase prostituatele pentru a se consacra noii sale
pasiuni: păpușile gonflabile. Cu care încercase o plăcere pe care
nu o cunoscuse înainte. Tot salariul său de magazioner la
Confora- ma se ducea pe așa ceva. Din fericire, Michel Rolin avea
aptitudini care îi permiteau să remedieze această stare de
lucruri.
Aptitudini care îi permiteau să forțeze încuietorile cele mai
rezistente, să înșele cele mai sofisticate sisteme de alarmă...
Pe scurt, aptitudini de spărgător, pe care le folosea cu
regularitate, dar nu pentru a intra în imobilele scumpe din Paris
ci... în sex-shop-uri.
Din Pigalle până în Saint Denis, devenise celebru. Era
supranumit “pungașul vicios”. De câțiva ani, consacra o mare
parte a nopților pentru a intra în aceste locuri interzise minorilor,
cu singurul scop de a fura un anume model de păpușă gonflabilă
pe care pusese ochii în prealabil. Până la urmă, își făcuse un
adevărat harem, tăcut și supus.
Din nefericire, acest gen de “hobby” avea unele riscuri. Michel
Rolin fusese, de două sau trei ori, arestat de “Brigada Mondenă”
și petrecuse un timp în închisoare.
Ceea ce îl făcuse să-și piardă slujba de magazioner, dar nu îi
potolise pasiunea pentru păpușile gonflabile, aceste creaturi atât
de supuse tuturor fantasmelor masculine.
În această noapte, îndemânarea lui de spărgător îi era de folos
încă o dată.
Dar de data aceasta, nu venise cu intenția de a fura ceva.
Avea o întâlnire amoroasă cu fata îmbrăcată în piele și
încorsetată cu centura de castitate, așezată în patru labe pe
catifeaua roșie.
Când o văzuse pentru prima dată, fusese ca fulgerat de
naturalețea ei, depășind toate păpușile gonflabile de pe planetă.
Rămăsese minute întregi să o contemple, fascinat. Ardea de
nerăbdare să o atingă, să o mângâie... și chiar mai mult, dar nu
era singur în sală.
Se întorsese aproape în fiecare zi. I se părea de fiecare dată că
ea îl privea, printre pleoapele ușor închise. Că îl striga încet. Că îl
invita, pe el și pe nimeni altul, să se unească cu ea.
Atunci, sfârșise prin a ceda, spunându-și că dacă nu își va
îndeplini visul, va înnebuni. Ar fi putut chiar muri...
Ș i iată că acum întâlnirea lor secretă avea loc.
Mașinal, Michel Rolin își trecu mâna peste umflătura care îi
deforma materialul ieftin al pantalonului. Și îi zâmbi “logodnicei”
sale.
— Vezi ce îmi faci? șopti el. Mă excit ca un cerb, numai la
gândul că sunt în sfârșit singur cu tine. Știi că vreau mai mult
decât atât, de obicei?...
După ce pândi să nu apară paznicul, Rolin se apropie de
silueta albă, a cărei “piele” era brăzdată de curelele închise la
culoare.
Poziția era ideală.
— Mai ales să nu te miști, murmură el. Vin...
Se așeză în genunchi în spatele fetei și, în timp ce o mângâia
cu o mână,- se descheie grăbit, cu cealaltă, la pantalon.
Se opri brusc.
Michel Rolin tocmai își dădu seama de un lucru pe care nu-l
văzuse, din poziția în care fusese prima dată.
Acolo, sub ochii lui, lucind în lumina slabă, obiectul barbar cu
care crUciații își cuprindeau nevestele pentru a fi siguri de
fidelitatea lor de-éFlungul interminabilelor bătălii!
O centură de castitate!
Una adevărată!
În locul cel mai intim al trupului fetei, “instrumentul fidelității”
avea o deschizătură în formă de migdală? Dar aceasta era
mărginită de țepi metalici ascuțiți ca lamele de ras și prea
apropiați pentru a se aventura fără să riște o mutilare
ireversibilă.
— Drace! șuieră el.
Scoase din buzunarul hainei o lanternă mică și cercetă în
detaliu accesoriul care tocmai i se așezase în calea fantasmelor
lui.
 O combinație de șase cifre!
Dumnezeule, se făcuseră progrese, din Evul Mediu!
Respirând ca o focă, Michel Rolin studie mai multe minute
instrumentul. Degeaba. Lăsă să-i scape un geamăt de agonie, pe
care și-l reținu precipitat.
Micului chel nu îi venea să-și creadă ochilor. Acest tip, acest
necunoscut care intrase aici prin efracție, ca și el, se pregătea să
facă dragoste cu o statuie din ceară!
Zâmbi în sinea lui în întuneric, fericit că simțea un sentiment
de complicitate desfrânată față de celălalt bărbat. Pe de altă
parte, în ce privește “această manie sexuală”, nu era cel mai
îndreptățit să judeee...
Oricum, nici el nu remarcase înlocuirea pe care o făcuse...
Brusc, îi veni o idee. O idee nebună... Dar care îl amuză atât
de tare, încât, în ciuda riscurilor pe care le implica, nu putu
rezista dorinței de a încerca.
Punându-și mâinile la gură și prinzându-se de nas în același
timp, zise:
— Pentru vizitatorii curioși, anunțăm că numerele combinației
de la centura de castitate purtată de modelul expus este
2,4,8,3,7,9. Doamnele și mai ales domnii vizitatori sunt rugați să
nu abuzeze...
Micul chel imitase o voce puțin metalică și impersonală, ca și
cum era înregistrată pentru anunțurile publice, astfel încât, cu
ecoul, semăna cu un anunț dintr-un difuzor ascuns pe undeva.
în așa fel încât să audă numai vizitatorul nu și paznicul care era
la parter.
Rolin rămase blocat. încremenit.
Se crezuse singur, în tot acest timp, însă cineva îl observa! Nu
putea fi paznicul. L-ar fi auzit urcând. Atunci cine?...
Cineva care intrase prin efracție, ca și el? Poate pentru a-și
satisface același gen de fantasme?...
În orice caz, acest “cineva” își bătea joc de el!
Se ridică, împins parcă de un resort, și își aranjă precipitat
hainele. Tremura din toate încheieturile. Dacă era prins aici, în
această situație, cu “cazierul” de recidivist pe care îl avea deja,
risca multe luni în închisoarea de la Fresnes sau Santé. Și
atunci, își lua adio de la micul său harem personal din latex! Mai
rău: în închisoare, ceilalți deținuți nu sunt miloși cu maniacii
sexuali. Și mai rău, el era cel care risca să devină păpușă
gonflabilă pentru partenerii de celulă!...
Mai bine ar fi fost prins în timp ce jefuia un hotel particular.
Măcar era o activitate demnă de un hoț. Condamnabilă, dar nu
dezonorantă. Mai ales în codul de onoare al deținuților... ’
Micul chel înțelese că maniacul se pregătea să plece. Trebuia
să-l calmeze. Să găsească o șmecherie care să-l facă să fie sigur
că este vorba de un difuzor.
Găsi.
Punându-și din nou mâinile pâlnie la gură, repetă “anunțul”,
exact pe același ton impersonal și cu aceleași cuvinte.
Rolin se opri brusc din mișcarea pe care o începuse deja.
— Un disc! murmură el... Dumnezeule, este un disc. _
Izbucni în râs.
Un râs înfundat.
— Atingerea păpușii declanșează înregistrarea, asta e...
Se dojeni în sinea lui pentru panica de care fusese cuprins.
Era ridicol. Ș i făcu un efort pentru a se liniști.
Își reluă poziția, în spatele păpușii. Cu un zâmbet de
satisfacție, se ocupă de încuietoarea a cărei combinație o “aflase”.
Câteva clipe mai târziu, centura de castitate era pe jos, lângă
taburetul roșu.
La fel de roșu ca și el, Michel Rolin, care, de această dată, își
eliberă liniștit virilitatea care îi deforma pantalonul...
Aprinzând lanterna, nu se putu abține să privească cum
pătrunde între picioarele fetei și se aplecă, pentru a admira
detaliile intimității sale.
Scoase un gâfâit de fericire și de stupefacție în același timp.
Extraordinar! Nu era nici o diferență — văzut din afară, în
orice caz — între sexul acesta și cel al prostituatelor, singurele
fete “adevărate” cu care făcuse dragoste până atunci.
Privind mai de aproape, și restul corpului părea perfect real.
Cu excepția ochilor, bineînțeles, care rămâneau iremediabil
închiși. Dar “pielea” era suplă, mătăsoasă... iar fata, se mișca
imperceptibil. Ca una adevărată...
Rolin crezu că înnebunește de fericire. Așteptase de mult timp
această “întâlnire”. Dar acum, urma să fie recompensat pentru
fiecare secundă de așteptare.
Din obișnuință, pentru a-și asigura o priză mai bună și o
poziție mai confortabilă, apucă fata de fundul bombat și o trase
spre el.
“NUI...” urlă în mintea lui micul chel când văzu ce făcea
celălalt.
Mâinile și genunchii statuii de ceară se desprin- seră din
sistemele în care erau fixate pe soclu.
Imediat, se declanșă o sonerie cu un zgomot teribil în mintea
lui Rolin și a chelului care îl privea.
O sonerie metalică, asurzitoare, care se repercuta din pereții
vopsiți și care părea că îți explodează în cap.
Mișcând statuia dé pe soclu, amorezul fetei de ceară tocmai
declanșase alarma.
Micul chel se lipi de perete, în spatele vitrinei.
Rolin scoase un țipăt de panică — pe care nu se mai gândi să-l
înăbușe, de această dată și se ridică în viteză, încercând
neîndemânatic să se îmbrace. •
Se opri în loc pentru a-și pune hainele în ordine, operațiune
care nu îi luă decât câteva secunde.
Câteva secunde în plus.
Când se întoarse să fugă, dădu nas în nas cu paznicul, care
sărise pe scări imediat ce alarma pornise. în întuneric, văzându-l
pe Rolin cum își bagă cămașa în pantalon, paznicul crezu că
intrusul căuta arma. Cu un reflex de autoapărare, îl lovi cu toată
forța cu bastonul de cauciuc în cap.
 Era un fost militar de carieră, cu statură de luptător. Lovitura
de baston îl adormi pe Rolin, care se prăbuși pe loc, mai moale
decât o păpușă... dezumflată.
— Tu, micuțul meu, va trebui să dai explicații, mormăi
paznicul în timp ce îi prindea mâinile la spate cu o pereche de
cătușe. Ș i chiar serios!
Nu apucase încă să aprindă luminile, dar trebuia să o facă din
clipă în clipă. Micul chel înțelese că trebuia să profite de cele
câteva secunde de întuneric pentru a dispărea.
Paznicul era încă aplecat peste corpul inert al lui Rolin.
Micul chel trebuia să treacă la un metru de el, pentru a ajunge
la scări. Din fericire, își luase în picioare pantofi cu talpă moale.
Fără nici un zgomot — în afară de cel al inimii care îi bătea
nebunește — se strecură spre ieșire...
Paznicul trase pentru ultima dată de cătușe pentru a se
asigura că erau bine fixate la mâinile lui Rolin, apoi coborî la
parter, unde era întrerupătorul iluminatului general și aprinse
lumina.
Ridică receptorul telefonului pentru a chema poliția.
— Liniștiți-vă, zise el cu o voce din care se simțea mândria, l-
am prins. Nu mai poate fugi.
În cele din urmă, urcă din nou la etaj, unde Rolin zăcea încă,
inconștient, lângă “statuia” sa.
Înainte de a-l întoarce pentru a-i vedea fața, paznicul se opri
să privească în jur.
Mai urcase o dată sau de două ori, dar de fiecare dată pe
întuneric, cu lanterna, pentru a face un rond de rutină. Eră
plătit doar pentru a primi banii la intrare. Cu aceste ocazii nu
observase, în lumina lanternei, detaliile.
Bineînțeles, știa ce avea de păzit, în linii mari, doar. Nu în
detaliu.
Paznicul nu era un tip curios...
Se opri, cu respirația tăiată, descoperind mai multe scaune din
piele roșie al căror fund avea o deschizătură pătrată... prin care
un mecanism permitea să iasă vertical un enorm talus din latex,
imitat în cele mai mici detalii. Alte scaune, decupate în același
fel, aveau un fel de roată pe care erau montate tot felul de
instrumente a căror destinație era de a produce plăcere intimă
celei care se așeza,..
Într-o vitrină, se găsea o colecție completă de centuri de
castitate, de diferite modele, cu niște plăcuțe care indicau epoca
și țările de origine. Centuri ca aceea pe care o purta statuia de
ceară care, după cum se putea vedea, maniacul necunoscut
tocmai o atacase. Drept probă, reușise să o ridice.
Urmarea intențiilor lui nu era greu de imaginat...
Paznicul făcu câțiva pași, încurajat să viziteze acest teritoriu
necunoscut și cu totul nou pentru el.
De-a lungul pereților, manechine feminine în mărime naturală
purtau adevărate armuri, combinații din piele și metal, cu
deschizături în anumite locuri...
Într-un colț al sălii, paznicul descoperi o armătură mare din
lemn pe care nu o zărise până acum. Privind mai de aproape,
văzu că era un fel de stâlp, la fel cu cei folosiți în Evul Mediu
pentru a expune criminalii oprobriului public. Dar acesta, pe
lângă cele trei găuri pentru cap și încheieturile mâinilor, mai
avea una, mai jos, care era clar destinată să cuprindă organele
genitale.
Nu erau decât accesorii inventate să satisfacă fantasmele
sexuale cele mai insolite, cele mai perverse, cele mai uimitoare.
După ce făcu un tur prin imensa sală de expoziție, se întoarse
mașinal spre locul în care era statuia de ceară și bărbatul încă
leșinat. Trecu prin fața vitrinei cu centuri de castitate, cea după
care micul chel fusese ascuns în urmă cu câteva minute.
Brusc, rămase pe loc.
— Dumnezeule, murmură el, dar ce mai este și asta?... Delirez
sau ce?...
O sonerie îl smulse din uimire. Polițiștii din tura de noapte de
la comisariatul Pigalle tocmai veniseră.
 Cu gemete de durere, Michel Rolin se smulse penibil din leșin.
— Pentru tine au venit, omule! îi zise paznicul trecând prin
fața lui pentru a coborî la parter...
Capitolul II
— îți dai seama! făcu Aimé Brichot roșind în maniera lui
inimitabilă: mai întâi nasul, apoi pomeții și urechile, lenjerie
sexy! Jeannette a ieșit așa din baie sâmbătă seara și a făcut un
spectacol pe care te las să ți-l imaginezi!...
— îmi imaginez, Mémé, îmi imaginez, făcu Boris Corentin
izbucnind în râs. Ce vrei: soția ta legitimă poate s-a hotărât să
mai anime puțin viața conjugală...
Căpitanul de poliție Aimé Brichot privi la șeful său și totodată
amic de mult timp, maiorul de poliție Boris Corentin, cu o privire
întunecată.
— Dar măcar, Boris, poate ai înțeles că eu nu eram la înălțime,
sexual?... Ș tii, nu pentru că sunt un soț fidel și nu un fustangiu
înveterat ca tine, că...
— Hei, calmează-te, bătrâne, i-o tăie Corentin râzând din ce în
ce mai tare. Departe de mine gândul acesta! De altfel, viața ta
sexuală nu mă privește.
— Așa este, bombăni Brichot. Sper că înțelegi?... Lenjerie sexy!
Mai mult, astfel de lucruri, costă o avere, m-am interesat. Tot
salariul meu se va duce pe ele!
— Ba nu, Mémé, făcu Boris. O cunosc pe Jeannette aproape la
fel de bine ca tine: este o femeie și o soție foarte rezonabilă.
Adăugă, făcând și un semn cu ochiul:
— Oricum, sper că ai petrecut o seară plăcută, sâmbătă...
Aimé Brichot se înroși și mai mult.
— Vreau să zic... Mă costă scump, dar mi-am scos banii.
— Ei bine, vezi, făcu Boris bătându-l pe umăr, nu sunt numai
părți rele, în viața de soț exemplar!
Ajunseseră la capătul lungului culoar de la etajul al doilea de
la nr. 36, Quai des Orfèvres, și se opriră în fața unei uși
capitonate. Aceasta ducea pe domeniul șefului lor, Charlie
Badolini, șef incontestabil al fostei Brigăzi de Stupefiante și
Proxenetism, devenită Brigada de Reprimare a Proxenetismului
(BRP), dar rămasă celebră sub numele de Brigada Mondenă.
— Părțile rele, în schimb, abia aici încep, murmură Boris. în
spatele acestei uși.
Brichot ridică din umeri. *
— S-ar zice că încă te mai miră, de atâta timp. Știi bine că
atunci când Baba ne convoacă de urgență, la ora opt dimineața,
rar se întâmplă să ne anunțe o promovare sau vreo vacanță...
— De parcă riscam să uit asta, oftă Boris. Mai mult, eram cu o
țipă care...
— Te rog, făcu Brichot. Chiar nu este momentul...
— Este adevărat, frate, scuză-mă, făcu Corentin forțându-se să
rămână serios.
Cu un elan fatalist, deschiseră ușa.
Ca de obicei, de dimineață, Charlie Badolini fuma țigară după
țigară, Job Speciale puternic nicotinizate, pe care le primea din
Corsica.
Rezultatul: cum Badolini, mereu friguros, refuza să deschidă
ferestrele, aveai impresia că ai intrat într-o baie turcească. Doar
că aici atmosfera era mai puțin sănătoasă...
— Ei bine, domnilor, mormăi șeful Brigăzii Mondene, a trebuit
să aștept!
Corentin și Brichot se priviră reciproc, fără să înțeleagă nimic.
încă o dată, Charlie Badolini era prost dispus. începea prost...
— Așezați-vă, făcu acesta din urmă din spatele biroului său
imens, Empire.
Corentin și Brichot luară loc pe cele două fotolii cu brațe în
formă de cap de leu, asortate cu biroul șefului.
— Vreți să ne dați un*caz, șefu’? întrebă Corentin pe un ton
voit șugubăț, pentru a mai destinde atmosfera încărcată.
Replica lui Badolini avu efectul unui duș rece.
— Frecventați sex-shop-urile, Boris?
— Mă scuzați, șefu’?...
 — Sex-shop-urile, reluă Badolini fără să se destindă, știți ce
sunt, nu?
— Evident, șefu’, că știu ce sunt acelea. Dar, pentru a
răspunde exact la întrebarea dumneavoastră, nu sunt locurile
mele preferate.
Ș eful Brigăzii Mondene zâmbi în cele din urmă.
— Mă îndoiesc. Un Don Juan ca tine nu are nevoie de acest
gen de... paliative.
— Mă flatați, făcu Boris cu falsă modestie.
Aimé Brichot își drese glasul.
— Dar ce anume așteptați de la noi, șefu’?...
— Exact asta, reluă Badolini. Ș i dacă vorbesc de sex-shop-uri,
nu o fac doar pentru a face conversație.
— Ne îndoiam puțin...
— Un fel de super sex-shop s-a deschis în urmă cu câteva luni
pe bulevardul Clichy. Se numește Sex-Expo și ocupă un imobil
întreg. Este o parte “clasică”, dacă pot spune așa, cu vânzare de
casete video porno și vizionare în cabine, spectacol de striptease
etc. Și o parte de muzeu, în care sunt expuse tot felul de obiecte
și accesorii erotice, din toate colțurile lumii și din toate epocile.
Totul pe cinci etaje.
Aimé Brichot fluieră admirativ.
— Disneyland Sex, un fel...
— Dacă doriți așa. Azi-noapte, colegii de la comisariatul Pigalle
au arestat un anume Michel Rolin, care a intrat prin efracție în
clădire, cu intenția de... cum să vă spun?... De a avea relații
intime cu o statuie din ceară reprezentând o fată dezbrăcată, în
patru labe. Acest tip are deja dosar la noi. Este un maniac al sex-
shop-urilor. A jefuit deja mai multe astfel de magazine, luând de
fiecare dată păpuși gonflabile, pe care le colecționează, aparent.
— Iar de această dată, completă Boris, a venit doar pentru a
avea'relații sexuale cu o statuetă feminină care, dacă am înțeles
bine, face parte din “operele” expuse...
— Exact, zise Badolini. Făcând asta, a declanșat alarma,
paznicul l-a prins și colegii noștri l-au ridicat după un sfert de
oră. Adaug că nu a opus rezistență și a relatat toată povestea lui.
Boris și Aimé schimbară o privire ușor neliniștită.
— Povestea lui... făcu Corentin, gânditor. La prima vedere, mi
se pare extrem de banală, povestea lui. Este un deviat sexual, și
atât. Scuzați-mă, șefu’, dar mi se pare că<Brigada Mondenă nu
are de ce să se ocupe de el...
Ar fi trebuit să adauge: “Și nici să vă aducă în starea asta”, dar
se abținu. Și se felicită, căci Badolini îl privea deja pătrunzător.
— Mă luați drept un începător, Boris? Credeți că v-aș fi
convocat pe amândoi, de urgență, la ora opt dimineața, pentru o
poveste atât de insignifiantă?
— Nu, șefu’, făcu Boris, ușor contrariat.
— Atunci lăsați-mă să vă povestesc în continuare.
Ș i pronunțând această ultimă frază, Badolini scoase din sertar
un dosar cartonat pe care Corentin și Brichot remarcară din
prima privire faimoasa etichetă: “Omucidere”.
— Un omor? făcu Brichot uluit.
— Da, zise Badolini privindu-l fix, un omor... Doar dacă
această biată fată nu s-a sinucis îmbăl- sămându-se singură...
— Explicați-vă, șefu’, făcu Corentin care începea să miroasă
cazul.
— Este foarte simplu, reluă Badolini. Manechinul de ceară cu
care maniacul nostru se pregătea să aibă relații intime nu era un
manechin și nu era din ceară. Era o fată adevărată, moartă,
evident, și îmbălsămată într-o manieră atât de sofisticată încât
avea toate aparențele unei ființe vii. Doar că nu mai mișca,
bineînțeles.
Boris, șocat, își acordă o secundă de gândire, timp îo care își
scoase pachetul de Gitanes din geacă și aprinse o țigară.
— Presupun, șefu’, că ceea ce ne spuneți este rezultatul unui
examen făcut de legist...
— Normal. L-am trimis la fața locului azi-noapte, imediat ce
am fost anunțat și am primit raportul acum o oră. Legistul m-a
sunat mai devreme. S-a consultat cu unul din cei mai eminenți
specialiști în îmbălsămare și i-a transmis detaliile. Specialistul
respectiv, aparent, nu știa că așa ceva poate fi posibil. Oricum,
după cunoștințele lui, nimeni din Franța nu este capabil să facă
un asemenea lucru. O dată ce victima a fost dată jos de pe soclul
pe care era așezată, au putut să-i îndoaie brațele și picioarele la
loc. Nici o rigiditate cadaverică, nimic. Ca și cum trăia, cum v-am
spus... Doar că era moartă.
Împinse spre Corentin dosarul Pauline pe care îl avea în față.
Boris îl deschise și scoase mai multe fotografii ale fetei
îmbălsămate.
Simți că o mână rece ca gheața îi strânge stomacul.
Imaginile pe care le avea sub ochi reprezentau o fată goală,
întinsă pe spate și pe burtă. Avea ochii închiși, dar în afară de
acest detaliu, părea perfect vie. Ca și cum dormea..
Dădu clișeele lui Aimé Brichot, carp tresări vă- zându-le, vizibil
șocat.
Aicné se agită nervos pe scaunul său, semn caracteristic
pentru el, că voia să ia cuvântul,
Badolini îi făcu semn din bărbie.
— Doar o remarcă, șefu’, făcu Brichot. Dacă această nefericită
fată părea atât de reală, nu e de mirare că l-a făcut pe acest
deviat de Michel Rolin și mai nebun decât este deja...
— Tocmai ca nu... făcu Badolini.
— Cum așa, șefu’? zise Aimé.
— Ei bine, uite, zise Badolini... De fapt, acest Michel Rolin
chiar credea că are de-a face cu o statuie din ceară. Ceea ce nu îl
deranja, din contră: în comparație cu păpușile gonflabile
obișnuite, reprezenta deja o evoluție pentru el. Apoi, el a
mărturisit colegilor noștri că o considera irezistibilă, că îl obseda
de câteva săptămâni...
— Dragoste la prima vedere, într-un fel, interveni Brichot.
•
— într-un fel, da. Doar că, ceea ce nu știa el, și noi am
descoperit azi-noapte, este că statuia în cauză fusese
schimbată... cu cadavrul îmbălsămat al acestei fete.
— Ș i îmbălsămat în așa fel, făcu Corentin, încât să semene atât
de tare cu cealaltă.
Charlie Badolini aprinse o altă Job Speciale cu mucul celei
dinainte, pe care îl stinse în enorma scrumieră din onyx, deja
plină cu vârf, care trona pe birou.
— Exact, făcu el, după ce expiră un nor de fum albăstrui. îmi
imaginez că această descoperire i-a provocat un șoc. Poate că
nebunia l-a făcut să declanșeze alarma. Dar asta contează prea
puțin. Ceea ce este mai interesant este că cealaltă statuie, cea
adevărată, a fost găsită la Sex-Expo, nu departe de fata
îmbălsămată. Directorul stabilimentului, pe care colegii noștri l-
au interogat, a afirmat că ieri nu era decât o singură statuie: cea
adevărată, din ceară. înlocuirea a avut loc în timpul nopții. Fără
îndoială, cu puțin timp înaintea sosirii acestui obsedat.
Brichot se întoarse spre Corentin:
— Crezi că Sex-Expo ar putea fi implicat?
— M-ar mira, Mémé. Ar fi nebuni să se implice în așa ceva. Nu
le-ar provoca decât necazuri și nu văd ce ar câștiga în schimb.
— Este aproape exact ce a declarat directorul de la Sex-Expo,
interveni Badolini.
— Sincer, zise Boris, îl cred pe cuvânt. Este mai degrabă o
victimă în toată povestea aceasta. Desigur nu de partea lui
trebuie să cercetăm.
Aimé Brichot își ridică cu vârful degetului ochelarii pe nas.
— Bine... Atunci dacă nu în direcția lui, nu văd în ce direcție
trebuie cercetat. Cu atât mai mult cu cât acest Michel Rolin nu
mai are ce să ne dea. în ce mă privește, cazul lui este închis...
Se lăsă o liniște apăsătoare, de care Badolini profită pentru a
trage jumătate din țigară cu o singură inspirație.
— Cazul lui poate că este închis, cum spuneți, dar avem totuși
o crimă în față. Ș i cum această crimă a avut loc într-o zonă cu
perversiuni sexuale de tot felul...
 — Este un cadou frumos pentru Brigada Mondenă, completă
Boris.
În loc să răspundă, Badolini privi alternativ la Corentin și la
Brichot cu un aer misterios.
— Poate că am un client pentru voi, zise în cele din urmă
Badolini. Statuia din ceară, cea originală, a fost livrată către Sex-
Expo în urmă cu câteva săptămâni de către autorul ei, un...
“artist” — ezita vizibil să folosească termenul — pe nume Luc
Lemoine.*
Scoase din sertar un alt dosar cartonat, ca un jucător de poker
care scoate cărțile pe masă.
— Speram să dau peste cineva cunoscut, dar, din nefericire,
acest Luc Lemoine mi se pare curat ca zăpada. Până la proba
contrarie, evident...
Deschise dosarul și începu să citească cu voce tare de pe foaia
dactilografiată, sărind peste pasajele nesemnificative.
— Luc Lemoine... născut la Compiegne... 46 de ani... artist în
manechine...
— Nu știam că există așa ceva, interveni Brichot.
— Nici eu, mărturisi Badolini înainte de a continua: realizează
statui de ceară, mulaje și obiecte de ceramică pentru muzee de
vestimentație, manechine de epocă etc. Sculptor în vremurile
bune... Uite, este și un articol, într-un ziar local, în care Lemoine
este considerat drept un Houdon al secolului nostru...
— Un artist neînțeles, ce să mai, făcu Boris strâmbându-se.
— Și mie mi se pare la fel. Oricum, nu avem mai nimic despre
el. Nimic interesant, în orice caz. Este exemplul tipului calm și
tacticos, care spune puține despre el în plan personal și
profesional. Nici o pasiune în afară de sculptură. Nici o legătură,
pe care să o cunoaștem, oricum, nici feminină, nici masculină.
— Pe scurt, un spirit pur, concluzionă Corentin sceptic. •
Badolini îl privi pe furiș:
— Știu la ce vă gândiți, Boris: un tip atât de inocent în
aparență, dar care fabrică opere porno, nu poate fi atât de
inocent...
— Cam așa ceva, șefu’, ziceam și eu.
— Iar eu, interveni Brichok pot să completez: ești pe cale să
spui că, chiar dacă este doar ceva aparent, o vizită la acest Luc
Lemoine se impune.
Corentin izbucni în râs:
— Clar, îmi citiți amândoi gândurile. Curând, nu va mai fi
nevoie să deschid gura! Bine, concluzionă Badolini întinzând al
doilea dosar lui Boris, văd că știți ce aveți de făcut.
Două minute mai târziu, Corentin și Brichot erau afară, pe
Cheiul Orfèvres, la colțul cu Podul Saint- Michel. Boris își trase
fermoarul până la gât iar Aimé își ridică gulerul hainei de tweed.
Era începutul lui noiembrie, frunzele îngălbenite săltau pe tro-
tuare iar iarna se anunța timpurie, având în vedere temperatura
din ce în ce mai scăzută.
— Ș i pe unde locuiește, de fapt, acest Luc Lemoine? întrebă
Aimé.
— Pe lângă Magny-en-Vexin, răspunse Boris. Aproape de
Poritoise, la optzeci de kilometri de Paris.
Brichot se scutură și își strânse mai bine la gât gulerul hainei.
— Pică numai bine... Bună zi de ieșit la țară.
Capitolul III
Mâna cu unghii îngrijite, la al cărei deget mic lucea un inel cu
diamant, răsuci întrerupătorul de la lumină fixat pe peretele
aspru. Imediat, o lumină difuză se răspândi din mai multe
proiectoare disimulate cu grijă, ca un răsărit de soare. Pe pereții
camerei imense apărură nuanțele de roșu și auriu ale draperiilor
grele din catifea și mătase.
— Calmează-te, scumpul meu Vladimir, murmură bărbatul
pentru sine. Altfel, vei pierde din plăcere imediat. .
Respiră adânci pentru a se delecta mai bine cu parfumul
răspândit în cameră de un buchet de beți- șoare aromate, care
ardeau în permanență într-un vas magnific din porțelan de
China. Această antichitate, veche de mai bine de două mii de ani,
îl costase o adevărată avere. Dar avea suficient de mulți bani
pentru a-și putea oferi acest gen de capriciu de estet.
Căci era un estet. Ș i mândru de aceasta. Mai mult chiar, era
un estet care se putea făli cu o colecție de opere de artă unică în
lume. Opere, nu dintre cele executate de-a lungul secolelor de
artiști celebri și cumpărate cu bani grei la licitații, ci creații
realizate la comandă, exclusiv pentru el. Doar pentru ochii lui...
și doar pentru atingerea lui.
Căci nimeni altcineva, în afară de artistul care realizase aceste
obiecte, nu avea acces în această cameră. Nimeni altcineva nu
știa că există această încăpere.
Ceea ce era de preferat...
Fața lui aristocratică, cu trăsături fine, se lumină de fericire.
Fericirea pe care o încerca de fiecare dată când intra aici. O
fericire care nu se epuizase niciodată... Entuziasmul cu care
contempla de fiecare dată colecția sa nu slăbise deloc...
Cu atât mai mult cu cât acest entuziasm și această fericire de
estet erau completate de altceva. Ceva ce nu încercai la Louvre,
Prado sau în oricare alt muzeu de pe planetă.
Stimularea, excitarea apetitului său sexual.
La cincizeci și cinci de ani, “Vladimir” depășise totuși vârsta la
care o simplă fotografie cu o fată dezbrăcată dintr-o revistă îi
declanșa erecția.
Rămase pe loc câteva clipe, așa cum făcea de fiecare dată,
pentru a contempla cu satisfacție de proprietar spectacolul care i
se oferea privirii.
Apoi, înaintă în mijlocul “operelor” sale, pentru o vizită mai
aprofundată. Și care de fiecare dată se anunța o delectare pentru
el.
Se mai jucă puțin cu întrerupătorul reglabil de lumină,
cufundând muzeul într-un întuneric total, întrucât sala nu avea
ferestre. Apoi, încet, făcu din nou să se lumineze ca ziua.
Un răsărit artificial se smulse încet din noapte.
Cine îl striga oare...
 — Da, murmură “Vladimir” răspunzând vocilor pe care doar el
le auzea, da, dragele mele, sosesc... voi fi numai al vostru...
Cu un râs gutural, adăugă:
— Și voi, doar ale mele...
Înaintă până la statuia cea mai apropiată de el. De departe
părea să fie din ceară. Dar de aproape...
Mâna lui “Vladimir” începu să mângâie cu grijă coapsele fetei
nemișcate, în picioare, aplecată în față ca pentru a-i oferi pieptul
ei voluptuos. în această poziție, atracția gravitațională părea că
dă sânilor ei magnifici, cu sfârcuri întărite, un volum și mai
mare.
Ea îi zâmbea, cu gura deschisă într-o expresie lascivă, ca și
cum își oferea buzele virilității lui.
Virilitatea lui, pe care o simți întărindu-se și mai mult...
Ea îi zâmbea cu ochii închiși. Toate fetele din colecția sa - erau
zece - aveau ochii închiși. Era singurul lor defect. Dar în această
privință, din nefericire, nu putea face nimic...
La rândul lui, închise și el ochii pentru a simți și mai intens
atingerea. Acest contact era extraordinar!
“Vladimir” își plimba mâna pe pielea netedă și mătăsoasă, a
unei fete de douăzeci și doi de ani. O piele care nu își pierduse
nici din prospețime, nici din elasticitate.
Nici măcar din căldură.
Fata din fața lui, ca toate celelalte, era dezbrăcată, cu excepția
unor piese de lenjerie fină. Fiecare avea vestimentația ei diferită
de a celorlalte. Cea pe care bărbatul tocmai o mângâia purta un
sutien-cupă format doar din armături metalice, susținând sânii
dar lăsându-i dezgoliți. Purta și un chilot asortat, dintr-o dantelă
subțire care urca foarte sus pe coapse și ascundea prea puțin, în
partea de jos, intimitatea epilată.
“Vladimir” dădu la o parte dantela și își strecură degetul în
locuri pe care le cunoștea bine, pentru că le explorase deja.
Ș i mai ales, pentru că le vizitase înainte ca această fată
sublimă să se alăture celorlalte creaturi ale colecției lui
personale.
Deschise ochii și își lăsă privirea să coboare până la soclul de
acaju pe care era instalată statueta. Citi mașinal mica placă de
alamă care era fixată pe ea și pe care o cunoștea pe dinafară. Ca
și pe celelalte.
“Colecția contelui Zaroff. Nr. 10. Anita Dutellier.
22 ani. 15.08.1997”
“Vladimir” zâmbi în sinea lui cu voluptate aducându-și aminte:
o zi caldă de august, în care
tânăra Anita Dutellier încercase o întreagă colecție de lenjerie,
sub ochii lui, fără să mai caute o cabină de probă pentru a se
schimba între două “prezentări”. La sfârșit, el alesese ținuta pe
care o prefera pentru ea și îi ceruse să o păstreze. Apoi îi ceruse
Anitei să se așeze la picioarele lui, în patru labe, cu spatele la el.
Cu ajutorul unui cuțit de vânătoare, făcu o tăietură în materialul
chilotului fin pe care îl avea pe ea și o penetrase prin acel loc. La
final, explodase în gura ei și o obligase să înghită până la ultima
picătură, cu manifestări de gurmandă.
Altfel, el uita de promisiunile față de ea...
Anita se supusese cu o silință și o ardoare de profesionistă.
Ceea ce, dat fiind că nu era o profesionistă, era și mai
meritorie. Și îi procurase lui “Vladimir” o plăcere pe care ținuse
să o imortalizeze.
Punând-o pe Anita să bea, pentru început, un amestec special,
cu efect imediat, amestecat cu aromă de portocale.
Biata fată se străduise atât de mult încât merita ceva
răcoritor... »
Patruzeci și opt de ore mai târziu, Anita Dutellier devenise cel
mai recent și unul dih cele mai frumoase exponate, ale muzeului
său personal.
Un muzeu pe care “Vladimir”, de fapt, îl considera mai degrabă
o colecție de trofee de vânătoare.
De vânătoare... de plăceri.
Adora să se simtă în pielea personajului de cinema din filmul
Vânătorile contelui Zaroff, un rus pe jumătate nebun care, pe
insula lui pierdută, transforma naufragiații în vânat.
De aceea trecuse pe fiecare placă a exponatelor mențiunea:
“Colecția contelui Zaroff”.
Fiindcă, la fel ca personajul din film, se simțea învestit cu o
putere considerabilă, aproape infinită. O forță aproape divină,
fiindcă îi dădea putere de viață și de moarte asupra fetelor pe
care le alesese.
Fete care se supuneau — toate, fără excepție — puterii lui...
Se îndreptă spre o altă statuie și citi pe soclu, cu aceeași
satisfacție:
“Colecția contelui Zaroff. Nr. 7. Johanna Rodak. 21 de ani.
12.09.1995”
Pe aceasta, o așezase pe spate, îmbrăcată cu o bustieră din
dantelă neagră care o acoperea de la sâni până la smocul de păr
dintre picioare. O adevărată pădure, cu bucle mătăsoase și
lucitoare. Negru, așa cum era pielea acestei tinere sud-afri- cane
care îi picase în mreje încă de la coborârea din avionul de la
Johannesburg...
Un flashback plăcut i se derulă în minte...
După ce o îmbrăcase pe Johanna cu bustieră, ciorapii și
portjartierul, fără chilot, o pusese să execute dansurile tribale ale
țării sale de origine, în sunetul unui tam-tam înregistrat, până ce
transpirase toată. Apoi, o obligase să se crăcăneze în fața lui,
fiindcă era fascinat de această junglă care îi acoperea
abdomenul. în cele din urmă, ejaculase pe fața ei pentru a profita
de contrastul oferit de pielea neagră stropită de spermă.
Apoi, ca de obicei, îi propusese ceva răcoritor...
Fiindcă, în anii ce urmau, voia în continuare să profite de
pilozitatea ei luxuriantă, “Zaroff” o așezase pe spate, cu picioarele
ridicate și depărtate larg.
Oricum, știa că putea în orice moment să îi modifice postura
fetei. Ca și la celelalte, de altfel.
“Modelele” muzeului său păstrau, după moarte, căldura,
aspectul și chiar umezeala intimă a feminității lor de dinainte și,
în plus, nu sufereau de rigiditate cadaverică iar brațele și
picioarele lor se puteau îndoi fără dificultate. Capul li se putea
înclina... chiar și intimitatea se oferea...
Ca și cum erau pur și simplu adormite. Sau sub hipnoză...
O adevărată minune.
“Zaroff” mulțumi încă o dată întâmplării, care făcuse să se
întâlnească cu un artist genial.
Nu chiar atât de genial în specialitatea lui oficială - portrete în
bust. Dar genial în alt domeniu, cel pe care nimeni altul, în afară
de Vladimir, nu îl cunoștea.
Îmbălsămarea.
Artistul respectiv era fără îndoială singurul din lume care
deținea un secret care îi permisese să realizeze, pornind de la fete
adevărate, operele din muzeul personal al lui “Zaroff. Minunate
trofee de vânătoare de plăceri pe care le avea sub ochi.
Evident, acestea nu ar fi fost pe placul poliției dacă, din
întâmplare, s-ar fi auzit, ceva...
Dar “Vladimir Zaroff” era liniștit.
Artistul lui preferat nu va spune nimic. Nimănui. Niciodată.
Pentru simplul motiv că și el deținea un secret...
Tot atât de scandalos ca și al lui.
— Ne înțelegem mereu bine, între nemernici, îi zisese el într-o
zi.
Celălalt nu răsese. De parcă nu avea simțul umorului.
Oricum, “Vladimir” constatase încă o dată că nu se inventase
încă nimic mai bun și mai eficace decât șantajul...
Din nefericire, un grăunte de nisip tocmai se strecurase în
această mașinărie bine unsă.
“Zaroff” își pierdu buna dispoziție, reamintindu-și ceea ce
făcuse “artistul de geniu”.
Ș i venind aici, uitase amintirea neplăcută, pentru a nu pierde
plăcerea privilegiată de a fi cu “dragele” lui.
Dar acum, totul îi revenea în minte. Violent și dureros. Ca o
lovitură în plină figură, care în loc să-l adoarmă, îi injectă o doză
de adrenalină în vene.
O doză masivă de furie oarbă.
“Zaroff” alungă încă o dată gândurile din minte.
Acel aiurit de “artist genial” risca să-i bage în pușcărie pe
amândoi!
Lui “Zaroff” nu îi venea încă să creadă. »
Ș i totuși, era adevărat.
O făcuse!
Noaptea trecută, acest “artist genial” înlocuise cu una din
statuile sale, pe cea dintr-un fel de supersex-shop!
Pentru ca toți clienții să poată să profite de spectacol!
De altfel nu avuseseră timp să se bucure fiindcă poliția
descoperise totul o oră mai târziu. Un ziarist, specialist în astfel
de investigații, care stătea mai toate nopțile prin comisariatele
din Pigalle și Clichy, fără probleme, scosese toată povestea de la
“colegii” polițiști. Inutil de menționat că ieșise cu ea la rampă.
Reușise chiar să o publice în ediția de dimineață, ceea ce îi
permise lui “Zaroff” să citească toate detaliile aventurii, în urmă
cu câteva ore, la micul dejun. -
Evident, “artistul” reușise să fugă fără a fi prins. Polițiștii
ridicaseră în locul lui un fel de maniac senpai.
Problema era că muzeul Sex-Expo poseda o altă statuie,
identică, dar din ceară. Și care era semnată de cel care făcuse
îmbălsămarea.
O statuie prin care polițiștii nu puteau să nu ajungă la el.
“Zaroff” realiza că celălalt, dacă va fi interogat cu grijă, îl va
divulga.
“Ba nu, se gândi el imediat... Nu poate... Nu, având în vedere
ceea ce știe despre el... Va tăcea, desigur...”
Mai exista o îndoială.
Imbecilul... și laș, pe deasupra.
“Vladimir Zaroff” luă hotărârea să-l cheme, pentru o săpuneală
zdravănă. Ș i pentru a afla și de pagubele produse.
 Aruncă o ultimă privire circulară spre creaturile muzeului său
și apoi trebuia să se întoarcă la muncă.
Stinse lumina și ieși.
O clipă mai târziu, era în biroul lui particular, aflat în incinta
domiciliului său.
Telefonul sună. Ridică imediat.
Cel de la celălalt capăt al firului abia începuse să vorbească,
că “Zaroff îl și întrerupse:
— Scuzați-mă, dar cu acest concert de claxoane și toți oamenii
care țipă afară, nu aud nimic. Este vreo manifestație sau ce
Dumnezeu? Revin imediat...
Se duse să închidă fereastra și își reluă conversația.
Capitolul IV
Aimé Brichot coborî din Renault Mégane, mașina de serviciu, și
înjură înfundat. Tocmai călcase într-o baltă de noroi în care
pantoful aproape că se înfundase complet.
— Nu este adevărat! gemu el. Pantofi aproape noi!
— Clar, făcu Corentin coborând din mașină, nu este o zi bună
pentru tine, Mémé. Deja ne-am învârtit în cerc timp de o oră
căutând acest sătuc...
— Cum! se indignă Brichot. Dacă nu ai fi uitat harta...
— Gata, frățioare, glumeam.
Calmat, Aimé Brichot își șterse, cu o batistă mare cu carouri,
apa de pe lentilele ochelarilor. Cei doi admirară o clipă căsuța pe
care o căutaseră atât.
Corentin făcu mutre.
— Deci, nu pare ceea ce este.
— De fapt, recunoscu Aimé, se simte artistul.
. Casa lui Luc Lemoine era o clădire cu un singur nivel, care
trebuia să cuprindă trei camere cel mult și un fel de hambar
abandonat, în stilul celor pe care agențiile imobiliare le propun
cu mențiunea “de reparat”.
Atât în cazul hambarului, cât și al casei, “de reparat” era prea
puțin de spus; Pereții erau dărăpănați serios iar acoperișul se
ondula sub greutatea anilor.
— Sper pentru el că are o colecție mare de vase de cameră,
acest Lemoine, mormăi Brichot. Cu ploaia aceasta...
O cărare îi condusese până la casă, spre care îi direcționase un
poștaș foarte amabil din Magny-en- Vexin, la vreo patru sau cinci
kilometri de acolo. Ajunseră la un gard ruginit, simbolic doar.
Casa și hambarul erau în mijlocul unui teren pustiu, presărat cu
niște urme de grădină.
— Bine, oftă Boris, să sperăm cel puțin că pasărea este în cuib
și că nu am bătut drumul degeaba...
Sărind pe deasupra bălților, înaintară până la ceea ce părea a
fi ușa de la intrarea casei. Boris ciocăni la gemulețul aproape
opac de murdar ce era.
Nici un răspuns.
Insistară, însă fără nici un rezultat.
— Să încercăm la hambar, făcu Brichot. Poate că acolo este
atelierul.
— Tocmai voiam să-ți propun asta, Même.
Hambarul era închis cu o ușă mare culisantă din metal,
vopsită recent, care era singurul element în stare bună din cele
două clădiri.
Loviturile lui Boris se repercutară în interior, ca un ecou.
— Cred că aud pe cineva, șopti Aimé.
Efectiv, câteva secunde mai târziu, ușa se deschise cu un
zgomot de tren de marfă care intră în gară.
Un tip mărunt apăru în prag, fixându-i cu doi ochi albaștri,
rotunzi și blânzi ca ai unui miel. Nu avea mai mult de un metru
șaizeci. Cum era în fața lui Boris trebuia să răsucească gâtul
pentru a privi spre el. O față rotundă și blândă, ca și ochii, din
care izvora un amestec de timiditate și drăgălășenie ceea ce îl
făcea să pară o victimă. Nasul lui mic și cârn, în formă de dop de
șampanie, urechile cu lobi atârnând, reușeau să-i dea o alură de
elf sau de pitic de grădină.
Boris se gândi că Luc Lemoine chiar nu avea figură de asasin.
Dar experiența îl învățase să nu se încreadă în primele impresii,
în acest domeniu.
— Domnilor?... întrebă cu o voce fluierată care se potrivea bine
cu restul persoanei.
Boris și Aimé îi băgară legitimațiile sub nas.
— Maior de poliție Corentin, anunță Boris... Căpitan de poliție
Brichot. Sunteți domnul Luc Lemoine?
— Chiar el.
— Ne puteți acorda un moment?
Lemoine zâmbi slab.
— Un moment? Dar chiar și mai multe, dacă doriți. Nu sunt
ocupat și nici nu prea primesc vizite. Mai ales pe o vreme ca
aceasta. Intrați, vă rog...
Pătrunseră după el în hambar unde pe jos nu erau vase de
cameră, așa cum bănuiseră, ci cutii mari din fier în dreptul
găurilor din acoperiș. Se auzea apa cum se scurgea cu clipoceli.
Un miros de pământ argilos și altul pătrunzător de vopsea,
deloc neplăcută, le ajunse la nas. Mirosea a “proaspăt”. Cu
umiditatea înconjurătoare, locul era un veritabil infern pentru cei
cu reumatism.
Pe roate de olar, piese neterminate și ude din care argila se
scurgea în picături mici, reprezentau oale nevinovate, dar altele,
pe mese, erau contururi de busturi de femei... Dintre acestea,
unele erau la uscat pe etajere, de-a lungul pereților. Toate aceste
busturi feminine aveau în comun faptul că erau total dezbrăcate
de haine, dar mai ales erau opulente și senzuale, artistul
ocupându-se special să reproducă în manieră cât mai realistă,
îndeosebi sfârcurile întărite ale sânilor.
Boris dădu din cap ca un cunoscător.
— Am auzit, domnule Lemoine, că sunteți un maestru în arta
corpului feminin... Constat că este adevărat.
Lemoine ridică o mână grăsună, într-un gest care se voia
modest.
— Oh, știți că este baza meseriei noastre. Dar, mărturisesc,
pentru mine este o adevărată pasiune. Aș spune chiar că este
toată viața mea. Nu m-am însurat niciodată, fără îndoială din
cauza timidității mele maladive față de femei. Adevăratele femei.
Atunci, creațiile mele au ajuns să le înlocuiască...
Adăugă cu un zâmbet:
— De altfel, ne înțelegem de minune. Fără scene casnice...
Redeveni serios și îl fixă pe Boris cu o neliniște bruscă în
privire.
— Dar de fapt, domnilor, nu mi-ați spus cărui fapt datorez
vizita dumneavoastră...
— Așa și este, făcu Corentin. Cred că aveți cunoștință de un loc
numit Sex-Expo...
Lemoine coborî capul ca un copil surprins asupra faptului.
— Ah, făcu el. De asta vorbiți...
Boris și Aimé se priviră uimiți. Lemoine era deja la curent cu
povestea din acea noapte? Avea vreo legătură? Urma să le
mărturisească totul, pur și simplu, de la un capăt la altul?...
Părea prea frumos pentru a fi adevărat.
— Da, continuă Lemoine, Sex-Expo... Nu sunt prea mândru de
ei, dar trebuie să trăiesc și eu. Ș tiți că tehnica mea aproape o
egalează pe cea a genialului Houdon?
— Am citit undeva despre asta, de fapt, zise Boris. Deci, faceți
statui erotice pentru a vă asigura traiul de zi cu zi?
— Nu numai erotice, făcu Lemoine devenind mai calm. Execut
și figurine de ceară pentru muzee mai serioase. Dar este adevărat
că această activitate, să zicem... secundară, mă ajută să
supraviețuiesc.
— Cu riscul de a vă dezamăgi, interveni Brichot, mai mult
latura... erotică a activităților creatoare ne interesează pe noi. Ș i
mai ales o anumită statuie, pe care ați realizat-o pentru Sex-
Expo.
Lemoine dădu din cap fără entuziasm:
— înțeleg la ce vă referiți: la o fată goală, în patru labe, pe care
cei de acolo au găsit să o îmbrace într-un ham de piele, gen
sado-maso. Când am fost să o văd la fața locului, acum ceva
timp, am constatat că patronul îi mai pusese și o centură de
castitate din colecția lui personală. Vreau să vă spun, domnilor,
că găsesc revoltător acest mod de denaturare a operei unui
artist!
Aimé Brichot își drese vocea.
— Evident... Oricum, se pare că sunteți maestru în arta
reprezentării tuturor părților anatomiei feminine, nu numai
bustul.
Lemoine zâmbi jenat.
— Fiindcă vă interesează acest aspect al activităților mele,
lăsați-mă să vă arăt ceva...
Boris și Aimé nu mai întrebară nimic. Lemoine îi invită să-l
urmeze spre fundul hambarului, care era ocupat de un morman
de fiare înalt de câțiva metri.
— Uitați-vă, zise el arătând spre grămada de fiare, cel mai
adesea mă folosesc de aceste materiale pentru a face armături
solide statuilor feminine.
Ocoli muntele de fiare. Boris și Aimé îl urmară și descoperiră,
de cealaltă parte a peretelui din spate, un șir de statuete de
ceară, numai feminine, complet dezbrăcate, cărora le lipsea un
braț, un picior sau capul. Dar aceste figuri în mărime naturală
erau aproape identice cu manechinele din vitrinele magazinelor,
așa cum le vezi înainte de a fi îmbrăcate.
Însă Boris și Aimé avură un șoc descoperind, în mijlocul acelui
spațiu, o masă mare de lucru pe care se afla o creatură
uimitoare. ,
Era o femeie din ceară, aparent, a cărui față și corp erau
extrem de naturale. Sânii erau reproduși perfect, chiar și în
greutate. Abdomenul era plat, mătăsos iar părul intim abundent,
buclat și strălucitor... Nu le venea să creadă.
— Asta, zise Lemoine cu o undă de mândrie în glas, se face cu
păr adevărat.
Boris și Aimé nu răspunseră imediat. Erau fascinați de partea
de jos a corpului fetei.
Care încă nu era.
Două tije de oțel lustruit ieșeau din abdomen. La nivelul
genunchilor, tijele aveau niște articulații metalice. Iar la capătul
acestor “coapse” articulate, erau... două picioare. Două picioare
de femeie, la fel de perfect imitate ca și restul corpului, și încăl-
țate cu pantofi cu toc cui de cel puțin cincisprezece centimetri.
Cu figura severă, aproape amenințătoare, pe care Lemoine o
dăduse creaturii lui, ai fi zis că este un fel de versiune feminină a
lui “Terminator”. Dar un “Terminator” spre sfârșitul filmului,
când începea să fie distrus de adversari, scoțând la iveală orga-
nele de oțel care, până atunci, îl făcuseră invincibil.
Pe scurt: un fel de coșmar sado-masochist.
Boris se mulțumi cu un fluierat admirativ, negă- sindu-și
cuvintele pentru a-și exprima stupoarea.
— Nu reușesc încă să modelez coapsele, zise Lemoine. Mi se
-pare că trebuie să fie și lungi, și cărnoase, și musculoase, pentru
a da impresia de forță, de dominație...
Lăsă să se audă un chicotit și adăugă:
— Trebuie ca acela care o va privi să se închipuie cu capul
între aceste coapse, cu un amestec de senzații de plăcere și de
spaimă în același timp.
Brichot îl privi pe furiș pe Lemoine.
— Mi se pare, domnule Lemoine, că această activitate
secundară vă oferă infinit mai multe satisfacții decât vreți să ne
lăsați să înțelegem...
Lemoine îl privi pe Aimé Brichot cu niște ochi care exprimau
toată candoarea din lume.
— Ce vreți, domnule... Brichot, cu asta?... Ce vreți: fiecare are
micile lui fantezii. Iar eu nu le reprim pe ale mele. Aș fi ingrat,
fiindcă ele mă ajută în munca mea.
Cei trei bărbați se întoarseră în atelierul principal.
— Dar, de fapt, întrebă brusc Lemoine, faptul că am expus o
statuie erotică la Sex-Expo nu constituie un delict, din câte știu
eu?
— Nu chiar, zise Boris.
— în acest caz, domnilor, binevoiți să-mi explicați adevăratul
motiv al vizitei dumneavoastră?
— Desigur, făcu Boris așezându-se pe un taburet de sculptor
stropit cu vopsea. Pe scurt: noaptea trecută, cineva s-a amuzat -
dacă aș putea spune - înlocuind statuia dumneavoastră cu o
alta, absolut identică în aparență. Dar numai în aparență. Căci s-
a dovedit că această a doua Statuie era de fapt cadavrul unei
tinere, îmbălsămate în așa fel încât părea aproape vie...
Se opri, pentru a studia reacțiile lui Luc Lemoine.
Ș i se gândi că dacă interlocutorul său știa ceva despre cazul
din noaptea trecută, merita Oscarul pentru cel mai bun actor al
anului.
Luc Lemoine îndreptă spre el ochii ficși, cu un amestec de
stupoare și neînțelegere. Fața păru brusc ca de ceară, la fel ca a
“fetelor”. Buza inferioară începu să tremure ușor.
După un minut își regăsi cuvintele.
— Am... am înțeles eu bine ceea ce tocmai mi-ați spus?
— Perfect, domnule Lemoine: un cadavru îmbălsămat, în locul
statuii dumneavoastră.
Lui Lemoine îi mai reveni culoarea în obraji.
— Este josnic! se răsti el. Revoltător! Mai întâi acele
harrrașamente ridicole, apoi centura aia de castitate... Ș i acum,
asta! Cum au putut îndrăzni să-mi profaneze munca! Săptămâni
de muncă asiduă!... Toate astea pentru...
În timp ce țipa, începu să bată din picior ca un copil răsfățat în
plină criză de isterie.
Boris și Aimé se priviră unul pe altul, ușor neliniștiți.
“Artiștii”... oftă în sinea lui Boris.
— Și cine a îndrăznit să facă așa ceva? izbucni din nou
Lemoine. Cine?
— Asta, domnule Lemoine, zise Aimé Brichot aranjându-și
mustața blondă cu degetul arătător, este ceea ce voiam să vă
întrebăm...
De această dată, Corentin și Brichot avură impresia că
sculptorul va face implozie ca un televizor stricat.
Nu mai era roșu, ci violet.
— Cel... Voiați să... Dar sunteți nebuni!... Dacă vă gândiți că aș
fi putut să am vreo legătură?
Corentin ridică o mână în semn să se calmeze. Fără succes.
— Vă rog, domnule Lemoine. Vă rog... Calmați-vă. Ne facem
doar datoria. O dată ce autorul statuii - vorbesc de original -
sunteți dumneavoastră, sunteți indirect implicat în acest caz.
— Era deci normal să venim să discutăm, adăugă Aimé. Măcar
pentru a vă informa.
Lemoine se calmă în cele din urmă. Boris profită pentru a
plasa întrebarea care îl interesa:
. — Din întâmplare aveți vreo idee despre persoana care ar fi
putut face așa ceva?
Lemoine ridică din umerii lui mici.
— Bineînțeles că nu.
— Gândiți-vă bine, insistă Aimé. Cineva care vă dorea răul,
dintr-un motiv pe care nu îl știm? Care voia să vă bage în
necaz?...
Boris avu impresia că uitându-se în privirea lui Lemoine,
pentru o fracțiune de secundă, acesta se gândise la ceva... la
cineva.
Dar nu o putea afirma cu siguranță.
— Nu, făcu sec Lemoine. Pe de altă parte, pentru ce să-mi vrea
răul? Nu din invidie artistică. Nu sunt atât de celebru pentru a
avea astfel de inamici.
Boris lăsă să-i scape un oftat de plictiseală.
Se învârteau în cerc.
Acest Lemoine, aparent, nu știa nimic. Era o victimă, și el, în
acest caz.
În timp ce era năpădit de gânduri din cele mai rele, privirea lui
Corentin se opri pe etajerele lungi, fixate pe pereții hambarului-
atelier. Erau pline de vase de toate formele și mărimile. Dar nu
erau din ceramică, ci din sticlă. Ca niște borcane de dulceață. Nu
erau goale. Conțineau mixturi de diferite culori...
Fără să știe de ce, Corentin nu reușea să-și smulgă privirea de
la acest șir de vase.
— Vă întrebați ce sunt? făcu Lemoine, simțind ce-l preocupa.
— Exact.
— Sunt sicative, zise el. Produse pe care pictorii le picură în
ulei pentru a se întări mai repede. Majoritatea acestor recipiente
conțin diverse sicative, pe care le folosesc la argilă sau la ceară.
Sunt speciale pentru mine.
— înțeleg, făcu Boris revenind asupra interlocutorului.
Care îl privea cu o figură senină și o privire perfect limpede.
Imaginea inocenței. -
Vru să mai încerce încă o dată să-l facă pe Lemoine să
reacționeze, cu ajutorul unui mic șoc.
Era cel mai indicat pentru a forța oamenii să “cedeze”, când au
ceva de reproșat.
— De fapt, domnule Lemoine, zise Boris, cred că trebuie să vă
mai spun că un bărbat a intrat prin efracție în Sex-Expo, pentru
a avea raporturi sexuale cu statuia dumneavoastră...
Încă o dată, Lemoine se blocă, cu ochii la Boris, cu gura
deschisă de stupefacție.
Apoi avu o reacție la care Corentin și Brichot nu se așteptau.
Izbucni în râs.
— Ei bine, zise el după ce își mai potoli râsul de nebun, asta
dovedește încă o dată cât de realistă era statuia.
Era clar că Luc Lemoine părea imposibil de prins.
Dar poate că nu își reproșa nimic.
— Bine, domnule Lemoine, făcu Boris coborând de pe taburet,
nu vă mai reținem din timpul dumneavoastră. Oricum, vă voi
cere un ultim lucru: permisiunea de a vă vizita casa.
— O simplă formalitate, preciză Aimé în fața aerului contrariat
al sculptorului.
 — Nici o problemă, domnilor, zise acesta. Urmați-mă.
Un sfert de oră mai târziu, Boris și Aimé urcau în mașina de
serviciu, după ce îi mulțumiseră lui Luc Lemoine pentru
cooperare și își ceruseră scuze pentru deranj.
“Reședința” artistului era la fel de minusculă cum părea și din
exterior, iar în afară de o încăpere plină de lucruri în dezordine,
nu avea nimic suspect sau anormal.
— Urmăreai ceva anume când i-ai cerut să vedem casa?
întrebă Aimé Brichot în timp ce Corentin pornea mașina.
Boris luă pachetul de Gitanes.
— Poate... Mi-am zis că dacă Lemoine ar fi îmbălsămat-o pe
fata de la Sex-Expo, trebuia să aibă un atelier de îmbălsămare.
Iar acest atelier trebuia să fie pe undeva pe acolo, nu?
— Cum ai ajuns la asta? făcu Brichot. Lemoine și
îmbălsămătorul, una și aceeași persoană? Nici nu era la curent
cu înlocuirea statuii sale...
— Asta și spuneam, de fapt, recunoscu Corentin.
Prin ochelarii săi de miop, Aimé își fixă partenerul cu o privire
bănuitoare.
— Tu, zise el, ai dat de ceva care te sâcâie. îmi spui sau mă
lași să mor prost?
Corentin expiră un nor de fum albăstrui care umplu habitaclul
mașinii.
— Voiam să-ți spun, Mémé, te asigur. Doar că nu am reușit să
mă clarific. Tot ce îți pot spune este că ceva nu merge. Ceva care
are o legătură cu Lemoine.
Privi la coechipierul său și adăugă:
— Iar asta este o certitudine.
Capitolul V
Luc Lemoine rămase nemișcat în spatele ferestrei murdare a
casei sale, până ce mașina celor doi polițiști, care hurducăia prin
șanțurile de pe drumul noroit, dispăru din câmpul său vizual.
Apoi ieși și se îndreptă spre atelierul său. închise în urma lui
ușa culisantă din metal. Odată rămas singur, izolat în văgăuna
lui și sigur că este la adăpost de orice privire, se prăbuși.
Interior, mai întâi.
Lemoine avu senzația curioasă că organele interne și creierul
lui se făceau bucăți sub efectul panicii. Picioarele i se înmuiară,
inima i se contractă și trebui să se sprijine de ceva pentru a nu
cădea.
Apoi, o stare de rău îl cuprinse, pornind din abdomen și
ajungând la creier.
Căzu în genunchi pe pământul bătătorit al atelierului, se
aplecă și vomită.
Toată viața se prăbușea.
Era ca și mort. Sau aproape...
Acest adevăr îi invada puțin câte puțin creierul ca un venin ce
îi trecea prin vene, spre creier.
Era terminat...
Ș i ce era mai frumos — dacă putea spune așa — era că tocmai
el își organizase sfârșitul.
Nu intenționat, bineînțeles.
Oricum...
Un psihiatru ar fi decelat tendințele sale sinucigașe în acest
gest nebun, negândit, pe care îl făcuse noaptea trecută...
Ce îl apucase să se ducă și să instaleze ultima comandă a
“contelui Zaroff” la Sex-Expo, în locul uneia din operele lui?
Este adevărat că fata îmbălsămată semăna ca o soră geamănă
cu ultima statuie pe care o executase pentru Sex-Expo. Acest
lucru îi dăduse ideea prostească. Să le arate tuturor adevăratul
lui talent.
Acest gest provocator era revanșa artistului nerecunoscut,
nelăudat... o recompensă pe care o merita, după toți acești ani de
muncă obscură și de umilințe repetate.
Cel puțin, așa văzuse el lucrurile până în acea noapte. Până la
acel incident care îl obligase să dispară precipitat, lăsând la fața
locului adevărata statuie și fata îmbălsămată.
Ce făcuse?
 Ce îl apucase?...
Aceste două întrebări erau inutile, acum, dar nu îi dădeau
pace.
În orice caz, ar fi putut să le lase polițiștilor și cartea lui de
vizită.
Probă: nu le trebuise decât câteva ore pentru a ajunge până la
el.
Bineînțeles, jucase teatru perfect. Cel puțin era liniștit într-o
privință: nici paznicul, nici maniacul care venise să se distreze cu
statuia lui, nu îl văzuseră.
Dar lucrurile nu vor rămâne așa.
Mai întâi, fiindcă cei doi polițiști care tocmai plecaseră de la el
păreau orice dar nu niște imbecili. Poate că l-au crezut, dar nu
vor renunța ei așa de ușor. Era o crimă, le trebuia un vinovat. Și
vor continua până îl vor găsi. Nu era el, dar...
Apoi, fiindcă “Zaroff” îi va cere socoteală pentru fata care ar fi
trebuit să ajungă în muzeul lui personal în loc să se plimbe cine
știe pe unde...
Acum, “Zaroff” risca șă cadă din cauza lui. Ș i dacă pica, îl
trăgea și pe Lemoine.
Cu tot ceea ce știa despre el, era suficient.
Suficient pentru a-l trimite în închisoare pentru cel puțin
douăzeci de ani.
Luc Lemoine își dădu seama că tremura. Avea nevoie de un
întăritor. Cât mai repede. Se îndreptă spre spatele atelierului, în
locul unde era instalată femeia “Terminator”. Fără să îi pese de
ea, se duse spre ultimele șase sau șapte statui de ceară aliniate,
în picioare, lângă perete.
O poreclise Nadja. Era sosia unui celebru topmodel german,
reputată pentru lungimea excepțională a picioarelor. w
Nu era destinată nici unui muzeu, ci uzului său personal, ceea
ce le și arătase polițiștilor. O finisase cu grijă, cu precizie, până la
cele mai mici detalii.
Mai ales cele intime.
 Având în vedere diferența lor de talie, Nadja era mult prea
înaltă pentru a o ține în picioare. Lemoine o culcă pe pardoseala
prăfuită și se lungi peste ea. începu să-i spună cuvinte tandre,
afectuoase, ca un copil care încearcă să fie iertat. Făcu dragoste
cu ea, încet, cât mai mult posibil.
Când nu se mai putu abține, explodă în ea cu gemete
înfundate.
Apoi, fără să se miște, stând peste Nadja, izbucni în plâns.
Soneria telefonului avu asupra lui Lemoine efectul unui șoc
electric.
Dureros, se smulse de lângă trupul de ceară al partenerei sale
și se duse să răspundă.
Vocea “contelui Zaroff” îi explodă în timpane ca un tunet.
— Tâmpitule! Te aștept la biroul meu într-o oră! Și să nu mă
faci să aștept. Altfel...
“Altfel...”
Ultimul cuvânt al “contelui Zaroff” rămase în mintea lui Luc
Lemoinfepe tot drumul pe care îl parcurse cu mașina lui
cârpăcită.
“Altfel...”
“Zaroff” nu fusese nevoit să spună mai multe.
“Altfel...”, însemna că îl are la mână. Ș i că putea hotărî dacă
Lemoine va ajunge în pușcărie pentru foarte, foarte multă vreme.
Totuși, în ciuda panicii care îi rodea inima și care îl făcea să
vomite din nou, Lemoine rămânea atât de lucid, încât parcă el îl
avea la mână pe “Zaroff”.
Fiindcă, pe acele fete, până la urmă, Lemoine nu făcuse decât
să le îmbălsămeze. în timp ce “Zaroff”...
Ș i asta, era mult mai grav, în ochii legii. Mai grav chiar decât
secretul lui Lemoine, pe care doar “Zaroff” îl cunoștea...
Ar fi trebuit să fie la egalitate.
Dar, curios, Lemoine nu era încă pe deplin convins. Fiindcă, la
“Zaroff”, era o superioritate naturală, o autoritate care îl domina.
Ș i Lemoine, la rândul său, resimțea o furie nebună. O furie de
care majoritatea oamenilor care veneau la “Zaroff” nu o
conștientizau. Fiindcă era imperceptibilă.
Ca o amenințare intangibilă.
Drumul fugea sub roțile mașinii al cărei motor era la fel de
obosit ca proprietarul ei. Ș tergătoarele mergeau sacadat, făcând
față cu greu rafalelor de ploaie.
Lemoine încerca să-și amintească cum se ajunsese în această
situație.
Puțin câte puțin, ca pe un ecran de cinema, amintirile
începură să defileze pe parbrizul plin de apă...
La început, acest “conte Zaroff” nu era decât un client
obișnuit. Firma pe care o conducea la Paris avea nevoie de
manechine de ceară pentru a-și expune produsele iar Lemoine
devenise furnizorul preferat.
Astfel a ajuns să viziteze frecvent birourile firmei, care ocupau
un mic imobil, în cartierul Marais.
Era în acel timp când Lemoine găsise, într-o zi, la un anticar
de pe cheiul Senei, o carte ciudată. O lucrare consacrată
diferitelor tehnici de îmbălsămare de-a lungul secolelor. '
Genul de carte care nu interesa pe multă lume. Anticarul
fusese bucuros să i-o dea pentru zece franci.
Reîntors acasă, Lemoine se cufundase în lectura cărții
respective. Atunci de-abia își dădu seama că îmbălsămarea
fusese un subiect care îl fascinase dintotdeauna.
Iar această carte se dovedise plină de lucruri pasionante.
Pentru cine era interesat.
Lemoine se oprise asupra unui capitol privitor la un medic
spaniol, mort de mult timp, un anume doctor Pedro Ara. Acest
practician îmbălsămase corpul Evèi Peron, soția dictatorului
argentinian Juan Peron, moartă în 1952. Până aici nimic
extraordinar. Doar că doctorul Ara folosise o tehnică foarte spe-
cială, numită “îmbălsămarea spaniolă”, care îi permisese să
îmbălsămeze cadavrul Evitei cu toată suplețea, căldura, toate
caracteristicile unei ființe vii.
 O tehnică pe care din nefericire o luase cu el în mormânt.
Lemoine, din ce în ce mai fascinat, se hotărâse să găsească
rețeta pierdută a doctorului Ara. Făcuse cercetări, explorase
biblioteci, făcuse chiar un voiaj în Argentina pentru a cerceta la
fața locului.
Ș i în cele din urmă găsise...
Într-o zi, pe când era în biroul lui “Zaroff, acesta îl găsise
citind faimoasa carte de care nu se despărțea niciodată. îl
întrebase despre ce este vorba iar Lemoine își etalase cu plăcere
cunoștințele în fața clientului său.
Când îi povestise despre doctorul Ara și extraordinara lui
tehnică de îmbălsămare, “Zaroff”, la rândul lui, fusese fascinat.
Voise să afle mai multe. La această invitație, Lemoine nu
rezistase plăcerii de a împărtăși cu “Zaroff cercetările sale... și
descoperirea lui.
Ș i acum, după atâția ani, Lemoine parcă îl auzea:
— Și eu care credeam că este imposibil... trofee de vânătoare...
suple... viii... Ele vor rămâne atât de frumoase și calde ca
înainte... doar pentru mine!
Aceste “ele" îl nemulțumiră pe Lemoine.
Dar începuse să-și iasă din minți când “Zaroff” îl întrebase
dacă este capabil să refacă ceea ce doctorul Ara făcuse la vremea
lui. Nu cu Evâ Peron, normal, cu alte fete...
— Of... tehnic, este posibil, de fapt, bâiguise Lemoine, dar nu
cred că... în’fine, înțelegeți ce vreau să spun...
“Contele Zaroff” se aplecase spre el și ochii lui cenușii
deveniseră metalici, înfricoșători ca ai unui rechin. #
— înțeleg bine ce vrei să spui, îi spusese el încet dar
amenințător. Ș i cred că o vei face... Pentru mine.
Lemoine sărise de pe scaunul pe care stătea.
— Eu... Sunteți nebun! Nici vorbă!
Gândindu-se acum, își spuse că atunci fusese singura dată
când îndrăznise să se revolte împotriva lui “Zaroff”. Prima... și
ultima.
 “Zaroff” izbucnise în râs.
— Dar bineînțeles, bătrâne, glumeam, nu vă neliniștiți.
Lemoine respirase ușurat. Cum crezuse că “Zaroff” vorbea
serios?
Relațiile lor fuseseră reluate, într-un cadru strict profesional.
Până în acea zi fatidică, atunci când totul se dăduse peste cap.
Ș i în care coșmarul începuse. .
Nu doar din cauza timidității sale maladive, Lemoine nu se
căsătorise niciodată.
Ci din cauză că în vinele lui curgea o otravă împotriva căreia
nu exista remediu. încă din adolescență, periodic, cădea pradă
unor impulsuri. Iar acest secret, care îl tortura, nu îl putea
împărtăși cu nimeni.
Încercase de mai multe ori să-și înăbușe acest blestem al
naturii.
Degeaba. .
Când demonii se manifestau, nici o forță din lume nu îi putea
trimite la loc în infern.
“Infernul, este al celorlalți”, spusese Jean-Paul Sartre.
Dar pentru Luc Lemoine, infernul era el.
Iar infernul său, într-o zi, luase forma unui băiețel a cărui
mamă avea întâlnire cu “Zaroff”.
Din nefericire, Lemoine era tocmai acolo, în acea zi.
Întâlnirea între “Zaroff” și mama băiețelului se prelungea.
Puștiul se plictisea.
Lemoine îi propusese să se joace într-un birou alăturat.
Un birou care era pustiu...
Când își pierduse Lemoine controlul? Fără îndoială, în primul
moment în care văzuse copilul. După aceea totul se înlănțuise ca
într-un coșmar.
Un coșmar în care era și personaj central și victimă, în același
timp...
Băiețelul se zbătuse, începuse să țipe.
Din reflex pentru a-l face să tacă, Lemoine îi acoperise gura cu
mâna, dar copilul continua să se zbată și să țipe.
Mâinile lui Lemoine se strânseră în jurul gâtului copilului și
începură să strângă... să strângă...
Ușa se deschisese și “Zaroff” intrase.
Înțelegând totul într-o fracțiune de secundă, smulsese copilul
din mâinile lui Lemoine și îl așezase într-un fotoliu, pentru a-și
reveni. Apoi îl duse pe Lemoine în biroul lui, pe care mama
copilului tocmai îl părăsea și îl sună pe curier ordonându-i să
vină în biroul în care se afla băiatul.
Curierul sosise în cameră chiar înainte ca mama copilului care
îl căuta, să intre.
Văzându-I pe curier, băiețelul, care era speriat de moarte,.
începu iar să țipe. Ceea ce aranja lucrurile în favoarea lui “Zaroff”
și Lemoine.
Poliția îl arestase pe curier, un maghrebian incult, care mai
avusese deja de-a face cu justiția pentru un caz de pedofilie.
Din cauza trecutului său, dar și din lipsa unor probe flagrante,
curierul, incapabil să se apere într-un mod convingător, fusese
condamnat la zece ani de închisoare.
Din acea zi, Luc Lemoine nu avusese de ales altceva decât să-i
facă plăcerile lui “Zaroff” și să pună în aplicare secretul
doctorului Pedro Ara...
“Zaroff” îi inspirase mereu frică lui Lemoine. Statura lui înaltă,
fața de conchistador spaniol, autoritatea lui firească...
Dar când era supărat, era și mai rău.
“Zaroff” îl primi pe Lemoine stând în picioare în* spatele
biroului său și nu îl invită să se așeze.
— Nemernicule! se răsti el, în loc de introducere. Poți să-mi
explici ce te-a apucat noaptea trecută?
— Of, nu știu, eu... bâigui Lemoine. Cred că am vrut să... în
fine, nu știu...
— Nu știi? tună “Zaroff”. Nu știi? Este tot ce îmi poți răspunde?
Nu ți-a trecut prin minte că puteai să ne bagi pe amândoi în
pușcărie cu prostiile tale?
 — Of, adică... nu am prevăzut că se va observa...
— Bietul de tine! făcu “Zaroff” așezându-se.
Lemoine vru să facă și el la fel.
— Stai în picioare! țipă “Zaroff”. Mi-ai furat ceva care îmi
aparține, nemernicule! Această fată trebuia să fie la mine, în
colecția mea! Acum, este pierdută pentru totdeauna! Căci nu
cred că mă pot duce să o cer de la poliție...
Lemoine schiță un zâmbet la această idee.
— îți vine să râzi? șuieră “Zaroff”.
Zâmbetul dispăru instantaneu de pe figura lui Lemoine.
— Ș i acum, lasă-mă să-ți explic ceva. Se poate ca această
situație să nu meargă prea departe și ca polițiștii să nu ajungă
până la mine. în caz contrar, vom cădea amândoi. Cred că este
inutil să-ți amintesc că te am la mână, nemernic de pedofil!
“Nemernicul de pedofil” coborî capul, trist. De fiecare dată
când “Zaroff” îi amintea de nefericitul episod, așa cum se
obișnuise Lemoine să denumească tentativa de viol, o durere
surdă îi strângea pieptul. Era ca și cum fălcile unei menghine îi
strângeau inima.
— Pe de altă parte, continuă “Zaroff” pe același ton, am o
noutate pentru tine. îți aduci aminte de Bachir, fostul meu
curier, cel care a făcut zece ani de pușcărie în locul tău? Ei bine,
iese din închisoare săptămâna aceasta. Sunt sigur că va fi
bucuros să afle identitatea adevăratului vinovat al agresiunii
sexuale asupra minorului pentru care a fost condamnat. Din
câte știu eu, când este vorba de răzbunare, acești oameni nu
glumesc. Dau un telefon și te trezești sugrumat, cu testiculele în
gură. Se pare că ți le smulge înainte de a te omorî, pentru ca să
dureze mai mult.
Cu picioarele tremurând și cu bărbia în piept, Lemoine plângea
înfundat.
“Zaroff” rânji răutăcios:
— Oricum, testicule nu prea ai. Deci nu ai de ce să te
neliniștești. Bachir se va mulțumi să te sugrume ca pe o oaie
pentru că i-ai furat zece ani din viață.
Ocoli biroul și se așeză în fața lui Lemoine.
— Și acum, zise el, ascultă-mă bine. Vom continua ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat. Poimâine dimineață, voi avea ceva de
lucru pentru tine. Ca și mai înainte. De această dată, ești
interesat ca totul să meargă ca pe roate. M-ai înțeles?
Ț ipase această ultimă întrebare, făcându-l pe Lemoine să
tresară.
Acesta dădu vioi din cap, supus, mulțumit că a scăpat așa de
ieftin.
Pentru moment, plin de recunoștință, s-ar fi prosternat în fața
lui “Zaroff”.
Capitolul VI
Perdelele garsonierei lui de celibatar din strada Turbigo nu
erau trase. Ceea ce îi permise lui Boris Corentin să constate, fără
să se ridice, că era încă înnorat și ploua peste Paris.
Oricum, nu avea chef să se scoale din pat așa devreme și apoi
ar fi fost o bădărănie, față de Gudrun.
Gudrun care, în acel moment, îl înghițea cu pasiune,
mângâindu-i cu buzele cărnoase virilitatea gata să explodeze.
Ea îl abandonă o clipă pentru a-i repeta cu un zâmbet
dezarmant:
— Eu... nu îmi revin... cât de mare!...
Boris zâmbi cu modestie.
Gudrun, studentă norvegiancă venită să învețe franceza la
Sorbona, își petrecuse o bună parte a nopții dovedindu-i cât era
de dotată pentru limbi străine.
La această oră matinală, Boris nu se mai îndoia de acest
lucru.
Sorbona nu era departe de una din braseriile preferate ale lui
Boris, pe Strada Ș colilor. Ieșit de la birou, seara, se dusese să
mănânce o bucată de friptură cu o carafă de vin lyonez.
Acolo dăduse cu ochii de Gudrun, ieșită și ea târziu de la
ultimul curs. Era singură la masă iar zâmbetele strălucitoare pe
care i le trimitea erau o invitație fățișă de a face cunoștință. Ceea
ce și făcuseră. Și aveau și afinități...
“Focul de sub gheață”... expresie frecvent utilizată de
Hitchcock la adresa actrițelor blonde, cuminți în aparență, dar cu
un temperament vulcanic, se potrivea prefect lui Gudrun.
Tânăra studentă norvegiancă avea aproape un metru optzeci.
Ochi albaștri, un nas cârn, păr platinat, tuns scurt, băiețește -
era singurul aspect masculin. Bustul era generos, dar ferm,
sfidând legea gravitației, fără a avea nevoie de sutien. Avea un
fund cambrat natural, rotund, în stilul negreselor. Picioarele
lungi, cu coapse pline și cărnoase, între care Boris, cufundând
gura, gustase din parfumul îmbătător al unui păr abundent ca
un câmp de grâu înainte de recoltat.
Boris scoase un geamăt de plăcere.
Pentru cei douăzeci și doi de ani, Gudrun se dovedea mult mai
pricepută. Dacă își continua jocul, el ejacula în gura ei.
Delicat, o ridică și o așeză în patru labe pe pat. Apoi se așeză în
spatele ei și, cu o mișcare puternică, o penetra cu toată forța.
Gudrun scoase un țipăt răgușit. Apoi altul, după care o serie
de strigăte neîntrerupte sub loviturile lui Boris, care înțelese că
tornada plăcerii nu va întârzia să-i cuprindă pe amândoi.
El explodă în ea exact în momentul în care Gudrun scotea
țipete de leoaică în călduri, cu sânii zguduiți de ultimele mișcări
ale partenerului.
Se prăbușiră unul lângă altul pe patul căvășit, acoperiți de
sudoare, gâfâind.
Degetele lui Boris se așezară tandru peste sexul încă vibrând
al partenerei sale și se înfipseră în smocul auriu. Ca pentru a-și
lua adio de la această grădină a plăcerilor.
Deja, în el, se trezise polițistul de elită.
Iar imaginea fetei îmbălsămate de la Sex-Expo îl bântuia din
nou.
De când o văzuse, împreună cu Aimé Brichot, la Institutul
Medico-Legal, această imagine îl obseda.
 Cadavre mai văzuse Boris în viața lui de polițist.
Dar ca acela, niciodată.
Badolini nu exagerase cu nimic. Ai fi zis că era în viață... în
afară de ochii care erau închiși, era suplă, caldă... pielea își
păstrase aspectul mătăsos...
Nu era de mirare că maniacul de la Sex-Expo, Michel Rolin,
fusese atras de ea...
Da, dar el nu venise pentru ea, ci pentru alta, o statuie de
ceară.
Nu știa nimic despre schimbarea făcută. Ceea ce, un
interogatoriu rapid, îi confirmase lui Boris. Acest Rolin nu era
decât un amărât. O victimă, mai înainte de toate...
Rămânea celălalt, sculptorul... Luc Lemoine...
Ș i el, după cum lăsa să se înțeleagă, era o victimă.
Clar, în acest caz, erau prea multe victime și puțini ^inovați.
Dar cazul lui Luc Lemoine era mai puțin lămurit.
Bineînțeles, tot ce le spusese era perfect convingător.
Dar mai era ceva care îl sâcâia, în privința lui. Acest detaliu pe
care Boris nu reușea să-l definească.
Era ca o mâncărime de care nu reușea să scape. încercase, dar
nu reușea.
Ș i era imposibil să descopere cauza. De la vizita lor acasă la
sculptor, un beculeț roșu se aprinsese în mintea lui Corentin.
Singurul mod de a-l stinge era să afle de ce se aprinsese.
Ș i asta, pentru moment, era imposibil.
Imposibil, agasant și insuportabil de sâcâitor.
Boris întoarse capul pentru a admira ultima dată corpul
voluptuos și superb al lui Gudrun. Care va pleca, după ce
petrecuse cu ea o noapte de dragoste și pe care nu o va mai
revedea vreodată. Ca multe altele dinaintea ei. Ș i tot atâtea care
vor urma...
De fiecare dată, simțea aceeași tristețe, spunân- du-și că poate
tocmai o pierdea pe femeia vieții lui...
În acele momente îl invidia pe Aimé Brichot, care avea o familie
adevărată.
Ș i apoi, până la urmă îi trecea. Fiindcă, în interiorul lui, Boris
știa perfect că nu era făcut pentru acest mod de viață “ordonat”.
Prin natura sa, era făcut pentru o viață de lup singuratic. Care,
din fericire, avea câteva avantaje...
Telefonul sună, smulgându-l din gândurile lui... întinse brațul
peste corpul adormit al fetei și răspunse.
O tuse cavernoasă îi răsună la ureche.
— Plămânii, șefu’, făcu Boris. Ș tiți că trebuie să yă faceți
analize serioase, într-o zi...
— Lasă-mă cu analizele! bombăni Badolini. Am noutăți în
legătură cu fata de la Sex-Expo.
— Ah, da? făcu Boris, ridicându-se într-un cot.
— Da. A fost identificată.
Parșă erau frați siamezi, Boris Corentin și Aimé Brichot, care
mergeau pe culoarul de la etajul al doilea din sediul Brigăzii
Mondene, cap lângă cap, încercând să citească amândoi aceeași
foaie de hârtie dactilografiată, pe care Charlie Badolini tocmai le-
o dăduse.
Până să ajungă la biroul lor, Boris și Aimé știau practic pe din
afară conținutul documentului, care consta în câteva rânduri.
Pe care Boris le rezumă când se așeză la birou:
— Amelie Jardie, douăzeci și patru de ani, născută la
Orléans... studentă la Istoria Artei... str. Fosses-Saint-Bernard,
nr. 12... singura ocupație exercitată: manechin de lenjerie...
Corentin lăsă foaia pe masă, aprinse o Gitane și suflă gânditor
un nor albăstrui înspre tavan.
— Știu la ce te gândești, făcu Aimé cu un zâmbet în colțul
gurii: partea cu “manechin de lenjerie”. Am dreptate sau nu?
— Nu îți pot ascunde nimic, bătrâne, făcu Boris cu ochiul.
— Te cunosc bine...
— Nu doar partea atrăgătoare mă surprinde, făcu Corentin
redevenind serios. Este a doua oară în trei zile când aud
vorbindu-se de lenjerie feminină.
 — Ah, da?
— Da. Amintește-ți: tu mi-ai povestit că Jeannette ți-a
prezentat, sâmbăta trecută, desuurile sexy.
— Oh, te rog! se indignă Aimé Brichot. Nu văd legătura între
viața mea privată și ancheta noastră...
— Ai dreptate, desigur, Mémé. Doar că nu m-am putut abține
să nu rețin coincidența, asta este tot.
— Iar tu nu crezi în coincidențe, din câte știu eu. Ei bine, fă-mi
plăcerea să renunți la idee, de data aceasta.
— De acord, frate, făcu Boris cu un zâmbet larg, îți promit să o
exclud pe Jeannette din anchetă. Oricum, nu e nimic
surprinzător că această biată fată s-a specializat în prezentarea
lenjeriei. Era formidabilă, cu tot ce îi trebuia, unde trebuia.
— Nu spun că nu, făcu Brichot.
Abia pronunțase fraza că ușa biroului se deschise și silueta de
elefant a lui Rabert, apăru în cadrul ei. Ca de obicei, căpitanul
Rabert ținea în mână un sandviș enorm, pe jumătate devorat și
încă trei pentru “orice eventualitate” fără îndoială...
— Când îți vine pofta... comentă Boris.
— Te rog, făcu Rabert ridicând din umeri. îmi era foame.
Din reflex, Aimé Brichot se uită la ceas. Era abia nouă și
jumătate.
— Nu ai avut timp să iei micul dejun dimineață?
Rabert făcu ochii mari.
— Ba da, și?
Boris și Aimé izbucniră în râs. Rabert rămânea fidel legendei
lui.
— Deci, făcu el așezându-se în spatele biroului vecin cu al lui
Brichot, ce se mai aude cu cazul fetei de la Sex-Expo?
Boris și Aimé se priviră unul pe altul.
— Veștile circulă repede, făcu Brichot.
Cu o mișcare din bărbie, în direcția foii de hârtie de pe biroul
lui Boris, zise cu gura plină:
— Chiar au identificat-o, deci...
 — Da! oftă Boris. Din nefericire nu prea am avansat.
— Povestește-mi, totuși. Nu sunt prea ocupat, acum. Nu se știe
niciodată: poate v-aș putea ajuta cu ceva.
Fără să spere prea mult, Corentin îi prezentă pe scurt situația,
fără să evite cele câteva informații obținute de la Evidența
Judiciară, despre Amelie Jardie.
Rabert se opri brusc din mâncat, ceea ce la el însemna că ceva
îl șocase.
— Ei bine? întrebă Boris.
Rabert își reluă mâncatul.
— îți amintești de Alain Dubois?
— Bineînțeles. Colegul de la “Dispariții”.
— Ei bine, continuă Rabert, într-o zi, Dubois și cu mine,
mâneam împreună, acum câteva săptămâni. Vorbeam de muncă
și... nu știu cum a venit vorba de fetele declarate dispărute de
familiile lor în ultimii zece ani. Vreo zece, cred.
Corentin, care pusese un picior pe birou, îl dădu jos imediat și
se ridică brusc.
— Dumnezeule! făcu el.
Rabert ridică o mână.
— Nu te ambala. Ș i eu am avut aceeași reacție, dar Dubois mi-
a precizat că era pe o perioadă de zece ani. De altfel, încă nu s-a
descoperit nici o legătură între aceste dispariții. Este adevărat că,
în zilele noastre, majoritatea fetelor visează să ajungă
manechine, deci...
Corentin îl fixă pe Rabert cu o strălucire ciudată în privire.
— Ei bine, vezi, zise el după un timp, așa cum Mémé îmi
spunea mai înainte să apari tu, nu cred în coincidențe. -
— Crezi că este totuși o legătură? se aventură Brichot.
Boris stinse țigara.
— Da, Mémé. Instinctul îmi spune că în această direcție
trebuie anchetat. Ș i știi din experiență că instinctul meu a
funcționat de fiecare dată... Rabert, ai numărul lui Alain Dubois
la tine?
 Rabert puse sandvișul pe birou și scoase din haină un carnețel
șifonat.
— Da! spuse el după ce răsfoi. Notezi, Boris?
— Imediat. •
Boris închise telefonul, cu un zâmbet triumfător pe buze.
Tocmai discutase cu Alain Dubois, de două ori într-o jumătate
de oră.
La primul apel, Corentin îi ceruse colegului de la “Dispariții”
să-i facă un mic serviciu: să caute prin dosarele fetelor dispărute
în ultimii zece ani pe cele care erau manechine de lenjerie,
bineînțeles, și să-l sune pentru a-i da tot ce se găsea despre ele.
După o jumătate de oră, Dubois îl sunase, așa cum promisese.
— Ei bine, făcu Brichot, după cum se vede, ai prins ceva.
— Aș putea spune chiar ceva miraculos, răspunse Boris-.
Imaginează-ți că toate fetele dispărute de zece ani încoace, care
erau manechine de lenjerie, toate, la un moment dat, au lucrat
pentru aceeași casă: Jenna Lenjerie.
— Nu-i adevărat! urlă Aimé. Iar!
Boris izbucni în râs.
— Scuză-mă că îți amintesc de lucruri sensibile, bătrâne.
Aproape uitasem că scumpa ta soție se hotărâse de curând să
cumpere de la ei.
Redeveni serios și continuă:
— După cum spune prietenul nostru Dubois, patronul casei
Jenna Lenjerie, care este și creatorul mărcii, este un anume
Maurice Bellaiche.
Brichot își ridică gânditor ochelarii pe nas.
— Acest Bellaiche le-a cunoscut deci pe toate aceste fete
înainté de dispariția lor. Inclusiv pe ultima, cea de là Sex-Expo,
Amelie Jardie.
— Așa cum spui, Même. Nu m-ar mira dacă le-a cunoscut și
mai mult decât atât...
— Haide, Boris! Fără concluzii pripite...
— Ai dreptate, Mémé. înainte de a trage concluziile, vom
începe prin a-i face o vizită acestui Maurice Bellaiche. Ceva îmi
spune că vom afla o mulțime de lucruri interesante...
Capitolul VII
— Asta este, Vanessa, mai fă o trecere. Și mai sugestivă,
cambrura. înmoaie-ți buzele... Așa... Nu uita că trebuie să-l faci
pe client să se excite. Bărbații sunt cei care ne cumpără
produsele pentru femeile lor. Trebuie ca ei să și le imagineze în
locul tău, purtând aceleași desuuri iar această idee să îi excite.
Așa merg lucrurile, micuța mea...
Pentru a douăzecea oară cel puțin, Vanessa Rugier se plimbă
pe podiumul mic, în ritmul muzicii rock care se auzea din
difuzoarele invizibile. începea să obosească, dar nu se putea
plânge și nici nu putea cere o pauză. Poate că va cădea de epui-
zare, dar va merge până la capăt.
Jocul merita efortul.
Viitorul ei profesional era la mijloc. Poate chiar o carieră de
top-model.
Ș ansa îi surâsese de la început, de la primul casting la cea mai
celebră casă: Jenna Lenjerie. De la început, patronul în
persoană, Maurice Bellaiche, era acolo. După ce terminase
probele, el o abordase spunându-i că a fost uimit de calitățile ei
excepțio- oale. Că, după el, ea avea tot ce îi trebuia pentru a face
o mare carieră internațională.
Vanessa era în al nouălea cer. Credea că visează. Sau mai
degrabă nu mai visa, fiindcă vișul i se împlinise în cele din urmă!
Totuși, pentru a-și “proteja spatele” mințise că avea un
“logodnic” fotograf și care era foarte gelos.
Bellaiche izbucnise în râs:
— Dar și eu, micuțo, sunt logodit. Chiar căsătorit. Liniștește-te:
totul se va desfășura în plan strict profesional.
Vanessa scosese un oftat de ușurare. Nu că îl găsea pe domnul
Bellaiche respingător. Din contră. La cei cincizeci de ani, cu
manierele lui de aristocrat, cu eleganța și autoritatea lui
naturală, se simțea chiar atrasă de el.
 De el... și de incredibila putere pe care o avea. Acea putere, de
care ea încă nu știa că este cel mai tare afrodiziac...
Pur și simplu, Vanessa nu voia să facă impresie proastă față
de domnul Bellaiche, lăsându-l să înțeleagă că este o ușuratică.
De aceea apelase la “logodnicul” fals.
De altfel, Maurice Bellaiche se comportase ca un gentleman.
Timp de o săptămână sau două, stătuse la o distanță
respectuoasă.
Puțin cam prea respectuoasă chiar, după gustul Vanessei.
Astfel încât chiar ea, într-o seară, după o ședință de repetiții în
studio, făcuse primul pas. Până la urmă, trecuse de esențialul
acestei ședințe care durase aproape două ore, complet goală în
fața lui, între două ținute sugestive. Iar Maurice Bellaiche nu
făcuse nici o remarcă deplasată și nici nu aruncase vreo privire
mai insistentă...
Pe scurt, încă o dată, un adevărat gentleman. Ș i strict
profesional, așa cum îi promisese.
Dar Vanessa Rugier nu avea intenția să-l lase să-și uite
promisiunea. Fusese mereu convinsă că, pentru a reuși, o fată
trebuie să aibă un bărbat lângă ea. Unul bogat și puternic,
evident. Și suficient de îndrăgostit pentru a se’ocupa de reușita
celei pe care o iubea.
Ea profitase, într-unul din puținele momente când Maurice
Bellaiche era singur, pentru a veni să-i reproșeze că de când o
angajase, nu se ocupă de ea. își uitase promisiunile? Poate cinau
împreună pentru a discuta despre proiectele lor? Pentru a se
cunoaște mai bine, cu această ocazie...
Maurice Bellaiche îi zâmbise amical, aproape părintește, și îi
spusese că nu uitase. Pur și simplu nu voia să pară că abuzează
de împrejurări. Gentleman, încă...
Natural, ar fi bucuros să cineze cu ea.
De ce nu în această seară?...
“Această seară” fusese ieri.
Cina se derulase într-o atmosferă respectuoasă, iar Maurice
Bellaiche nici măcar nu încercase să o seducă. Chiar o
condusese personal până la micul hotel din Choisy le Roi, unde
ea găsise o cameră jalnică dar aproape pe degeaba.
Când fata coborâse din Mercedes, Bèllaiche își încheiase
numărul de mare gentleman cu un sărut pasional. Vanessa
simțise fiori de plăcere până în ceafă.
Dacă acesta era preludiul sexual, voia să treacă mai departe...
Urmarea avea să înceapă a doua zi.
Adică în această seară.
Se trecuse brutal la lucruri mult mai serioase...
Podiumul pe care evolua Vanessa Rugier era mult mai scurt
decât cele obișnuite, fiindcă se afla acasă la Maurice Bellaiche, în
salonul lui particular.
Ieri tot la el acasă servise cina, dar rămăseseră în salonul
obișnuit, acolo unde Bellaiche își primea toți ceilalți oaspeți.
În această seară, stăpânul casei o dusese pe Vanessa în
salonul lui particular.
Un salon cum ea nu mai văzuse vreodată.
Nici nu știa că putea exista așa ceva.
În afară de statuile de marmură și bronz, picturile și carpetele
orientale, mobila de acaju, canapelele din piele, ceea ce îi
atrăsese atenția cel mai mult era podiumul lung de câțiva metri,
instalat în fața unei canapele mari.
De jur împrejur, pe pereții alcovului, oglinzi uriașe îi reflectau
imaginea și o multiplicau la infinit.
Vocea lui Bellaiche se auzi dinspre canapeaua din fața
podiumului, în care se cufundase pe jumătate.
— Este bine, frumoasa mea. Acum, rămâi doar cu portjartierul
și bustiera, fără chilot. Ca să pot să analizez croiala
portjartierului mai bine...
-Vanessa simți un val de căldură în pântece.
Din puținul pe care îl știa despre meseria de manechin, își
dădea seama că, chiar și în atelierul de croit, manechinele nu
defilau niciodată fără chiloți...
 Dar din acel moment se aștepta ca lucrurile să devină mult
mai... directe.
La urma urmei, acel gentleman care fusese până atunci cu ea,
Bellaiche, nu o invitase în vizuina lui doar pentru a încerca noile
modele.
Asta făcea Vanessa în fiecare zi la Jenna Lenjerie.
Nu... Domnul Bellaiche se hotărâse să treacă la acțiune.
Fără îndoială că el își imagina că o prinsese în capcană pe
mica debutantă. Dar eă era cea care îl controla acum. Ea îl
făcuse să-și dezvăluie ascunzătoarea.
Rămânea să nu-l dezamăgească.
Dacă reușea, Maurice Bellaiche îi va fi devotat trup și suflet.
Când trecu prin fața patronului în ținuta pe care i-o ceruse, cu
smocul de păr negru bogat între bretelele albe ale portjartierului,
Vanessa avu impresia că bărbăția lui Bellaiche va țâșni singură
din pantalon.
“Câștigat! se gândi o clipă Maurice Bellaiche. S-a supus fără
cea mai mică ezitare, fără să protesteze. Nici măcar formal!
Acum, ea vrea același lucru ca'și mine. Ș i crede că ea este cea
care m-a prins. Prostuța!...”
Făcu un efort pentru a-și reține zâmbetul de satisfacție care îi
venea pe buze și pentru a-și păstra o expresie de concentrare
profesională.
Tactica sa funcționase la perfecție, încă o dată.
Ca și cu Anita, Johanna și toate celelalte...
Ca și cu Amelie, mai recent...
Faptul că trăia în permanență într-o lume plină de creaturi
sublime și voluptuoase îl înnebunise.
Mai ales că aceste fete rămâneau mereu tinere. Erau din ce în
ce mai multe. Iar el îmbătrânea.
Aceste fete, pe jumătate dezbrăcate, care evoluau în
permanență în jurul lui, deveniseră pentru el o fantasmă
permanentă. O obsesie.
Zi și noapte visa la formele lor rotunjite, la corpurile lor atât de
feminine, sânii orgolioși care ieșeau din bustiere, intimitatea lor
secretă, care se întrevedea pe sub dantela chiloților... Toate
acestea, însoțite de mici strâmbături, zâmbete de fetițe...
Fetițe cărora le crescuseră niște forme de înnebuneau și un
sfânt.
Oricum, îl înnebuniseră pe Maurice Bellaiche.
Maurice Bellaiche trăise un adevărat infern...
Până ce se hotărâse că singurul mod de a scăpa de fantasmele
lui, era să și le satisfacă.
Trecuse deci la acțiune și începuse cu câteva tentative discrete.
Timide chiar. De teama unui eșec.
Bineînțeles, banii și puterea lui contau. Era conștient de acest
lucru.
Dar până la urmă, fiecare vârstă cu atuurile ei...
Era prima întâlnire cu una dintre fetele “sale” în salonul secret
pe care și-l amenajase special, când își dăduse seama de un
lucru evident.
După ce ar fi abuzat de ea, chiar dacă și ea consimțea în bună
măsură, fata putea vorbi.
Putea povesti totul. Tuturor.
Poate chiar, crezând că își salvează astfel “onoarea”, va susține
că a fost violată!...
Ar fi fost un scandal imens. Sfârșitul reputației sale, al carierei
și al firmei lui...
L-ar fi așteptat închisoarea, poate...
Dar nu voia asta cu nici un preț.
După ce terminase cu prima fată din serie, îi rupsese
vertebrele cervicale cu o lovitură pe care o învățase în armată.
Din fericire, ascunzătoarea lui nu era știută de nimeni
altcineva și era greu de descoperit.
Fata dispăruse, pur și simplu, fără urmă. Ca alte mii de
oameni în întreaga Franță, în fiecare an.
Mai rămânea să scape de cadavru, înainte de a începe să
miroasă și să-i otrăvească aerul.
 Soluția fusese găsită deja.
Se numea Luc Lemoine, cu faimosul secret al doctorului Ara,
“îmbălsămarea spaniolă”...
Fata, Julia, fusese prima asupra căreia Lemoine își exersase
talentele.
Bellaiche îi ceruse sculptorului să o monteze pe un soclu, cu o
plăcuță gravată... ca amintire.
După moarte, Julia îi oferise în continuare multe plăceri...
vizuale și tactile. De aici îi venise și ideea cu colecția.
O idee... genială. Mai întâi pentru plăcerile pe care i le ofereau
fetele din muzeul său personal. Dar și fiindcă, astfel, secretul
absolut era garantat.
Maurice Bellaiche privi spre luxosul bar de acaju. într-o
sticluță era o licoare specială, făcută tot de Luc Lemoine. '
O soluție pe care Bellaiche o punea mereu în whisky sau sucul
de portocale, pe care îl oferea fetelor. După ce își făcea poftele cu
ele, bineînțeles.
După ce înghițeau acest nectar, fetele adormeau rapid și
profund, pentru a nu se mai trezi niciodată.
Își îndreptă privirea spre Vanessa, care se învârtea pe podium,
oferindu-i privirii lui, de fiecare dată când putea, abdomenul ei
provocator.
Bellaiche îi zâmbi iar Vanessa îi răspunse cu același zâmbet.
Fără să-și dea seama că Bellaiche zâmbea de bucurie că, în
câteva ore, ea va ajunge, ca toate celelalte dinaintea ei, în micul
lui muzeu personal.
Muzeul plăcerilor... Un muzeu interzis oricăror alte priviri.
Acolo, chiar după perete, în spatele acelei uși secrete pe care
doar el o știa.
— Este bine, zise el, cred că ne putem opri, pentru moment. „
Vanessa se opri pe podium și răsuflă ușurată.
— Vino lângă mine, îi ceru amabil Bellaiche.
Tânăra nu se lăsă rugată.
Nu protestă nici când simți mâinile lui Maurice Bellaiche
mângâind-o pentru prima dată, pe tot corpul, ca pe un obiect
prețios.
Un obiect de artă...
Gemu când simți degetele lungi și fine strecurân- du-i-se în
izvorul ei de plăceri. ■
Era umedă de dorință.
Simțind că patronul îi acorda tacit permisiunea, Vanessa
desfăcu grăbită nasturii șlițului și îi eliberă virilitatea.
Pe care o cuprinse cu buzele cărnoase, ca pe o acadea.
Ultima parte a “ședinței de lucru” dură aproape o jumătate de
oră. Vanessa se dăruise cu aceeași pasiune de care dăduse până
atunci dovadă.
Cariera ei, repeta fără încetare, era în joc.
Cariera și toată viața ei.
Maurice Bellaiche îi dăduse jos desuurile sexy și profită din
plin de tot ce îi oferea trupul fetei. O răsucise pe toate părțile, pe
față, pe spate, în patru labe. Exploră toate fațetele acestei jucării
sexuale vii, atât de supuse și care îi oferea cadou satisfacția celor
mai diverse fantasme.
Gentleman până la capăt, Maurice Bellaiche se mulțumi să
geamă discret când ejaculă în cele din urmă pe fața “protejatei
sale”.
Apoi se lăsă pe spate în canapeaua din piele, cu ochii închiși și
cu un zâmbet de fericire pe buzele subțiri.
Vanessa îl lăsă să-și revină, privindu-l cu un respect ce
semăna cu dragostea.
Apoi, murmură cu o voce rugătoare:
— Mi-e sete. Nu aveți ceva de băut?...
Capitolul VIII
Boris Corentin nu se putu abține să nu privească în jurul lui -
cât mai discret posibil - intrând în salonul ca de hotel al lui
Maurice Bellaiche.
Ceea ce vedea îi dezvăluia că marele patron al casei Jenna
Lenjerie era un om cu gust. Nu doar pentru că iubea femeile bine
dotate, dar și pentru că avea un gust al confortului și al
decorațiunilor interioare.
Într-un șemineu mare din piatră ardea un foc de bușteni, care
încălzea plăcut vizitatorul, după frigul umed de afară. Ț esătura
roșu închis care acoperea pereții și draperiile grele dé la ferestre
accentuau această senzație de confort. Mobilele erau și ele
elegante și confortabile, de un stil colonial englezesc, iar pe pereți
atârnau câteva portrete ale unor strămoși. •
“îi va plăcea lui Aimé”, se gândi Boris la anglomania
incorigibilă a coechipierului său.
Privi pe furiș la Brichot, care, de fapt, părea că admiră decorul
cu aceeași fervoare cu care privea în vitrinele de la Old England.
Maurice Bellaiche veni spre ei, cu un pahar în mână și un
zâmbet pe buze.
— Bine ați venit acasă la mine, domnilor. Și vă mulțumesc
pentru că ați fost punctuali. Este una din maniile mele.
Corentin se abținu să-l întrebe dacă, din întâmplare, nu mai
avea și alte manii, mai puțin cunoscute.
Era prea devreme.
— Vă mulțumim că ne-ați primit așa repede, domnule
Bellaiche, zise el. Ș i că ne-ați invitat acasă la dumneavoastră. Ne-
am fi mulțumit să ne întâlnim și la biroul dumneavoastră.
— Mă îndoiesc, făcu Bellaiche cu un zâmbet larg. Dar am
crezut că ar fi mai plăcut aici. Și mai intim. Până la urmă, nu
sunteți niște clienți care să comandați ultima mea colecție...
— Așa și este.
— Beți ceva?...
— Același lucru ca și dumneavoastră, făcu Corentin arătând
spre paharul lui Bellaiche.
— Aveți dreptate. Este un Macallan de douăzeci de ani. O
raritate pe care o am din Scoția. Iar pentru dumneavoastră,
domnule...
— Brichot. Același lucru, mulțumesc.
Bellaiche le umplu paharele și le întinse celor doi cu aerul
unui om bucuros să-și primească acasă la el cei mai buni
prieteni.
Ceea ce, acum, nu era cazul. Corentin avu senzația că
Bellaiche forța puțin nota. Ca și cum pentru el era o provocare
voită de a-i primi aici și nu la biroul său, cum ar fi fost normal. Ș i
logic.
Hotărî să nu acorde prea multă importanță acestei impresii
fugitive. Pentru moment, cel puțin. Până la urmă, Bellaiche ținea
pur și simplu, prin această ospitalitate neobișnuită, să le arate că
are conștiința împăcată...
El îi invită să se așeze în jurul șemineului în care buștenii
trosneau.
— Ei bine, domnilor, zise Maurice Bellaiche, cu ce vă pot
ajuta?
— lată, zise Boris... Am descoperit de curând corpul
îmbălsămat al unei tinere, o anume Amelia Jardie. Care, înainte
de a fi îmbălsămată, a fost omorâtă. S-a aflat că această tânără a
lucrat la dumneavoastră ca manechin. Numele ei vă spune
ceva?..
În timpul expunerii lui Boris, Maurice Bellaiche îl privise cu
niște ochi rotunzi și ficși, manifestându-și totodată stupefacția.
Când Corentin terminase, ridică o mână în semn de neputință.
— Ce pot să vă spun, domnilor?... Da, numele fetei îmi spune
ceva. Dar nu o cunosc destul de bine. Acum când îmi vorbiți de
ea, îmi amintesc de fapt că i-am văzut numele pe lista angajaților
sau pe cea cu salariile, nu mai știu bine. Mi-ați spus că a fost
asasinată. Este teribil, de neimaginat... Dar, sincer, chiar dacă,
la un moment dat, a lucrat pentru mine, nu văd legătura cu
acest sfârșit tragic de care îmi vorbiți...
Boris gustă din whisky.
Se așteptase la această reacție din partea lui Bellaiche. Era
perfect previzibil. Nu și-l imagina pe patronul casei Jenna
Lenjerie exclamând : “Da, este adevărat, eu le-am omorât pe
toate fetele...”
 Ș i apoi, nu trebuia să se ambaleze. Maurice Bellaiche poate nu
avea nici o legătură, nici cu moartea Ameliei Jardie, nici cu
dispariția celorlalte...
Chiar dacă instinctul lui Boris spunea contrariul.
Aimé Brichot își reglă vocea pentru a atrage atenția asupra lui.
— Problema, zise el ridicându-și ochelarii pe nas, este
că'Amelie Jardie nu este singura...
Bellaiche căscă ochii spre el.
— Vreți să spuneți că mai sunt și altele?
Aimé Brichot se strâmbă puțin jenat.
—Alte omoruri... ar fi o concluzie pripită, dar mai sunt și alte
dispariții, oricum. Vreo douăsprezece în total. .
— Douăsprezece! exclamă Bellaiche. Este uimitor! Și aveți
motive să credeți că toate au avut aceeași soartă?...
— Da, zise Boris.
— Dar... ce legătură au cu mine? întrebă Bellaiche.
— Vă privește indirect, zise Corentin, prin faptul că toate
aceste fete au un punct comun: au lucrat la dumneavoastră ca
manechine.
Boris scrută fața lui Bellaiche, studiindu-i reacțiile. Dar
patronul casei de lenjerie nu manifestă nici o tulburare. Nici cea
mai mică agitație. Expresia lui era a unui om care tocmai a aflat
o informație uimitoare pe care nu o cunoștea.
Scoase un oftat de mâhnire.
— Știți, zise el, prin definiție, la mine este o schimbare
permanentă. O reînnoire a personalului. Mai ales la manechine.
Carierele lor sunt scurte, câțiva ani. Apoi, sunt fete drăguțe, care
atrag privirile bărbaților. Ele ies din circuitul profesional chiar
înainte de a atinge vârsta de retragere, care se situează pe la
treizeci de ani, pentru a se căsători și a avea copii. De altfel, eu le
încurajez sistematic.
— Deci vă încurajați personalul să vă părăsească?
Bellaiche zâmbi.
— Știți, eu sunt prea în vârstă față de ele și mă consideră
adesea un fel de tată. Ajung să îmi facă confidențe, să-mi
mărturisească ce au pe suflet. Când un bărbat, după ce le-a
văzut la prezentare sau în catalog, se îndrăgostește de una dintre
ele și o cere în căsătorie, respectiva fată îmi cere uneori să mă
interesez discret despre tip... Iar dacă se dovedește că respectivul
corespunde, o încurajez să accepte.
Corentin dădu din cap în semn de apreciere:
— Vă admir abnegația, domnule Bellaiche. Să vă îndemnați
astfel fetele să vă părăsească...
Bellaiche se arătă modest.
— Nu am prea multe merite. Candidatele sunt numeroase. Știți
la fel de bine ca mine că, în zilele noastre, majoritatea
puștoaicelor visează să devină manechine. Una în minus... Și
apoi, când meseria nu îți oferă alte variante, este dificil. Ele nu
au alt avantaj decât fizicul lor, iar odată pierdută prospețimea
primei tinereți...
— Vreți să spuneți treizeci de ani? făcu Boris.
— Da! Vârsta de retragere, pentru majoritatea manechinelor...
De aceea le încurajez să se mărite. Cu condiția, vă repet, să-mi
ceară părerea iar pretendentul să fie convenabil.
— Pe scurt, zise Brichot, vă comportați ca un tată cu
protejatele dumneavoastră.
Bellaiche îl privi serios, fără să pară că sesizează nota ironică a
lui Aimé.
— Cam așa ceva, zise el. Cred că atunci când lucrezi cu fete
abia ieșite din adolescență, ai responsabilități care le depășesc pe
cele ale unui angajator clasic.
— Dar totuși, domnule Bellaiche, zise Boris după ce băuse o
gură de Macallan, toate aceste fete au dispărut... Iar ultima,
asasinată... Pentru cineva care se preocupă atât de mult de
protejatele sale, recunoașteți că este, cum se spune?... Destul de
neplăcut.
Maurice Bellaiche își pierdu brusc bonomia paternală.
Expresia lui deveni glacială și puse paharul pe masă cu un
zgomot sec.
— Ce sunt aceste insinuări, domnule ofițer de poliție? Cu ce
drept vă permiteți să spuneți că aș avea vreo legătură cu ceea ce
s-a întâmplat acestor biete fete? Sunt un om de afaceri
respectabil. Am muncit să-mi fac propria mea firmă care a
devenit celebră, nu numai în Franța, ci în toată lumea...
Corentin ridică o mână pentru a-l calma:
— Liniștiți-vă, domnule Bellaiche. Nu vă acuz de nimic. Am
remarcat doar că toate aceste fete, cu toată atenția pe care le-o
purtați, nu au avut noroc, asta e tot.
— Și? exclamă Bellaiche. Eu nu sunt nici tatăl lor, nici
ucigașul lor, până la urmă! Și apoi, cred că ceea ce li s-a
întâmplat s-a produs la un anumit timp după ce au plecat de la
mine...
Vocea lui Aimé Brichot se ridică, aproape timidă:
— Ei bine, din nefericire...
— Din nefericire ce? făcu Bellaiche agresiv.
— Din nefericire, reluă Aimé Brichot, nu este cazul. Ne-am
interesat și am aflat că toate aceste fete au dispărut în timp ce
erau angajate la firma dumneavoastră. Același lucru și pentru
Amelie Jardie, cea care a fost ucisă. Am aflat că încă mai lucra la
dumneavoastră acum câteva săptămâni...
Maurice Bellaiche se blocă pentru o clipă, fixân- du-l pe
Brichot ca și cum i-ar fi sărit la gât. Apoi, brusc, se calmă. își luă
paharul și ridică din umeri.
— V-am spus, reluă cu o voce calmă, la firma mea se rulează
permanent. Fetele de care vorbiți nu au putut dispărea sau muri
în timp ce lucrau la mine. Din motiv că eu aș fi fost primul care
aș fi aflat și aș fi anunțat poliția. Ele au plecat atunci când au
vrut. Poate că s-a întâmplat imediat după, da... după. -
De o clipă, Boris fixa distrat o draperie, în spatele biroului la
care se instalase Maurice Bellaiche. Draperia era de aceeași
grosime și cu același model ca și cele de la ferestre. Dar aceasta
nu încadra nici o fereastră. Poate că masca o ușă...
 Se smulse din contemplare și se întrebă cum de putuse un
detaliu, atât de nesemnificativ, să-i atragă atenția chiar de la
discuția care avea loc.
Aproape...
Căci urmărise discuția totuși.
Mai luă o gură de whisky și puse paharul pe masă. Era timpul
să renunțe. Nu vor obține nimic de la Maurice Bellaiche azi. Cu
atât mai mult cu cât
patronul casei Jenna Lenjerie, după acest interogatoriu, nu
avea chef să-și prelungească ospitalitatea. Se vedea clar după
figura fermă pe care o arbora acum. -
— Bine, făcu Boris ridicându-se, urmat de Brichot. Cred că v-
am făcut să pierdeți din timpul dumneavoastră. Sper, totuși, că
nu aveți nimic împotrivă să trecem și pe la birourile
dumneavoastră și să punem câteva întrebări angajaților. Chiar
dacă dumneavoastră nu știți nimic, se poate ca cineva, de la
firmă, să-și amintească un detaliu care să ne ajute, în legătură
cu una dintre fete...
Corentin se aștepta ca Bellaiche să facă o nouă criză de furie.
în loc de asta, patronul Jenna Lenjerie le zâmbi ca un vânzător
de mașini de ocazie unui potențial client.
— Bineînțeles, domnule inspector. Veți fi binevenit întotdeauna
la mine. Ar fi o ocazie să vă demonstrez că nu ascund nimic.
Ridică un deget în aer, ca și cum îi venise o idee strălucitoare.
— Uite!... Marele salon internațional de lenjerie feminină se
deschide chiar poimâine, la Versailles. Inutil să vă mai spun că
standul Jenna Lenjerie este unul dintre cele mai importante.
Accesul este rezervat profesioniștilor, pentru a evita prezența
voyeuriș- tilor sau a altor maniaci sexuali. Dar voi fi bucuros să
fiți invitații mei, amândoi. Și aduceți-vă-și soțiile, sunt sigur că le
va plăcea.
Adăugă, făcând un semn cu ochiul:
— Ș i până la urmă, dumneavoastră veți fi cei care veți profita.
Credeți-mă.
 — Ah, nu, țipă Aimé Brichot, nici vorbă să-mi aduc soția!
— Ah? făcu Bellaiche surprins. Ș i de ce nu?
— Fiindcă ea deja a început să mă ruineze, cumpărând de la
dumneavoastră.
Bellaiche izbucni în râs:
— Ei bine, în acest caz, domnule inspector, per- miteți-mi să
vă fac un card de fidelitate. Veți beneficia de tarife preferențiale
rezervate celor mai bune cliente ale mele! •
Capitolul IX
— înțeleg că este rezervat profesioniștilor, strigă Boris în
urechea lui Aimé pentru a acoperi muzica, este un adevărat apel
la viol!
— Așa și este, răspunse Brichot pe același ton: un asemenea
spectacol poate transforma pe orice bărbat în obsedat sexual!
Bărbații, în majoritate, stăteau înghesuiți unii în alții în jurul
podiumurilor de defilare, sub lumina violentă a Parcului de
Expoziții de la intrarea în Palatul Versailles. Și nici unul nu părea
a fi un maniac sexual. în ochii lor nu se vedea nici o dorință care
i-ar fi devorat interior...
Păreau chiar că se plictisesc.
Majoritatea, îmbrăcați în costume sobre, urmăreau defilarea
cu o mină severă și un aer concentrat. Unii luau notițe pe
marginea cataloagelor oferite de Jenna Lenjerie tuturor
vizitatorilor.
Boris privi spre Aimé.
Era îmbujorat tot.
Iar Boris era obligat să recunoască faptul că avea și de ce. '
Stăteau în picioare la marginea podiumului, fiind striviți
aproape de mulțimea din spatele lor.
Deodată, manechinele care defilau trecură la câțiva centimetri
de ei, atât de aproape, încât puteau simți curentul de aer
provocat de deplasarea lor.
Prezentarea de la Jenna Lenjerie, contrar prezentărilor clasice,
era permanentă. Adică pe tot timpul expoziției. Ceea ce permitea
vizitatorilor să nu rateze nici o prezentare, indiferent în ce zi și la
ce oră veneau.
Puteau chiar să asiste de mai multe ori la aceeași prezentare.
Era de înțeles.
Spre deosebire de manechinele clasice, fetele care defilau
pentru Jenna Lenjerie erau practic dezbrăcate. Când ajungeau la
capătul podjumului, înainte de a porni în sens invers, adoptau
atitudini de Lolite diabolice, cu un deget pe buzele cărnoase, sau
se aplecau în față, cu fundul cambrat și cu pieptul gata să iasă
din bustieră sau sutien. Aveau ce vedea toți: și cei din spate, și
cei din față.
Spectacolul era de un erotism atât de puternic din cauză că se
desfășura aproape în contact cu spectatorii. Cei din primele
rânduri, ca Boris și Aimé, nu aveau decât să întindă mâna
pentru a atinge trupurile voluptuoase, cu piele mătăsoasă,
tentante. în majoritatea cazurilor, intimitatea secretă a fetelor,
între coapsele lungi și pline, nu era ascunsă decât de dantele
aproape transparente uneori. Se întrezărea părul negru, blond
sau roșcat, epilat cu grijă, pentru a nu ieși prin finețea chilotului
atât de decupat încât aproape că nu era.
Boris și Aimé nu ar fi crezut niciodată că puteau exista atâtea
modele diferite în domeniul lenjeriei sexy. Erau pe toate
gusturile, toate stilurile.
Erau și ciorapi cu bandă adezivă, până la jumătatea coapselor.
Alții erau prinși de o incredibilă varietate de portjartiere, din
mătase sau dantelă, în culori de la alb la negru.
În domeniul portjartierelor, erau atât din acelea care erau
separate de restul desuurilor, cât și altele care erau în
prelungirea bustierelor care strângeau delicios taliile fine ale
manechinelor, dar făcând să se umfle piepturile lor deja
voluminoase, părând că sunt gata să sară afară în orice moment.
Fetele de la Jenna Lenjerie, contrar manechinelor clasice,
zâmbeau ca și cum erau fericite că au devenit, pe durata unei
prezentări, simbolurile unei feminități triumfătoare și
inaccesibile, vrăjind toți bărbații prezenți.
Boris privi din nou la Aimé. Acesta transpira puternic. Se
vedea clar, după roșeața din obraji și ochii ieșiți din orbite, că nu
din cauza proiectoarelor.
Atenția îi fu atrasă de altceva.
Una dintre fetele de la prezentare, o brunetă superbă cu un
păr care îi acoperea umerii și cu forme care ar fi trezit din morți
pe oricine, părea că este interesată în mod special de el.
La fiecare trecere, găsea modalitatea de a face piruete chiar în
fața lui Boris, aplecându-se la maximum, în față sau în spate,
pentru a-i băga sub nas sânii sau fesele. Totul, acompaniat de
semne cu ochiul, mimică provocatoare sau priviri suficient de
explicite care nu lăsau nici o îndoială asupra scopului urmărit.
Nu era nici un dubiu asupra faptului că, evident, îl găsea pe
acest atlet cu păr negru și buclat pe gustul ei.
Reciproca era reală. Iar Boris nu rata nici o ocazie de a-i arăta
acest lucru cu zâmbetul lui care o făcea să-și sporească și mai
mult gesturile erotice.
Fu smuls din micul joc de vocea lui Brichot:
— Ești incorigibili Nu putem merge în altă parte?
— Nu este vina mea, protestă Corentin. Ea a început.
Aimé ridică din umeri, resemnat. Și, fără îndoială, puțin cam
gelos.
Defilarea se încheie cu o prezentare de desuuri care păreau că
au fost create cu singurul scop de a fi smulse cu febrilitate de pe
cele care le purtau.
Spectatorii aplaudară și se împrăștiară.
— Vino, Même, urmează-mă! îi zise Boris.
Înainte ca Brichot să mai poată protesta, Corentin începuse
deja să-și croiască drum prin mulțime, în direcția cabinei unde se
schimbau manechinele. Un roșcovan cu nas de boxeur și
musculatură de salahor păzea intrarea. Boris și Aimé îi
prezentară legitimațiile și roșcovanul se dădu la o parte. Vizibil
deranjat.
 Abia deschiseră ușa că cei doi rămaseră nemiș- cați.
întrebându-se dacă nu visează.
Tocmai nimeriseră undeva unde orice om ar fi considerat că
este Paradisul.
Sau mai mult.
Sub ochii lor, toate fetele pe care le văzuseră defilând se
schimbau de haine.
Din nefericire pentru ele - și din fericire pentru ei - nu erau
decât la prima fază a schimbării hainelor: cea care consta în a-și
da jos articolele de lenjerie cu care defilaseră. înainte de a-și lua
hainele “civile”.
Pe scurt, erau toate aproape dezbrăcate.
Erau adunate aici cele mai frumoase flori ale feminității,
oferind inocente privirilor splendoarea corpurilor lor de zeițe, la
fel de îmbrăcate ca la naștere.
Observându-i pe cei doi bărbați, unele avură reflexe pudice și
se acoperiră. Dar majoritatea dintre ele nu își schimbară cu
nimic atitudinea sau ținuta.
Ca și cum nuditatea era pentru ele o stare perfect normală.
— Reziști; Mémé? întrebă ironic Boris.
— Te rog, mormăi Brichot. Am mai văzut și altele.
Zâmbetul din colțul gurii șe accentuă. Poate că Aimé văzuse
“altele”, dar cu siguranță nu astfel. Ș i poate nu de curând.
— Bună ziua, se auzi brusc o voce ușor răgușită, în spatele lui
Boris.
Se întoarse și se trezi față în față cu bruneta care îi făcuse
avansuri, câteva clipe mai devreme.
Avea pe ea un prosop alb de bumbac.
Pe care îl dădu la o parte cu un singur gest.
Pe dedesubt era complet goală.
Pieptul ei generos și ferm îi sări literalmente în față lui Boris,
căruia nu îi mai ajungeau ochii pentru a admira în același timp și
sânii, și coapsele lungi cu pielea fină, și triunghiul negru de sub
abdomen.
 — îmi ții, acesta, o secundă prosopul, cât să-mi iau
pantalonii? întrebă ea ca și cum era ceva obișnuit.
Ș i pe un ton de parcă s-ar fi cunoscut din copilărie. .
Corentin îi ținu cu plăcere prosopul.
Fata își luă pantalonul pe ea cu mișcări de coapse care l-ar fi
disperat pe orice fabricant de Viagra.
Boris reținu că nici măcar nu își mai luase chiloți pe dedesubt.
— Mă numesc Lucia, zise ea. Tu?
— Boris. Iar el, este Aimé.
Lucia îi adresă lui Brichot un zâmbet strălucitor. Ceea ce îl
făcu să roșească și mai mult... Dar își îndreptă din nou atenția
asupra lui Boris.
— Te-am văzut mai devreme....
— Cred că am remarcat.
— Ce faci în seara aceasta?
De această dată, Aimé nu se mai putu abține și explodă
literalmente:
— Diseară, lucrează! Lucrăm, amândoi! Vii, Boris? îți
reamintesc că avem treabă. Te vei întâlni cu domnișoara mai
târziu, te asigur.
Lucia râse cristalin.
— Este șeful tău? îl întrebă ea pe Boris.
— Nu, făcu acesta, ușor deranjat. Partenerul meu. Are
dreptate. Nu suntem aici pentru a ne distra.
O sărută repede pe fată pe obraz.
— Ne vom vedea mai târziu, promit.
— Promiți?
— Jur.
— Așteaptă o secundă, zise ea scoțând un mic carnet din
geantă. îți dau numărul meu de telefon.
Ș i îi întinse foaia lui Boris:
— Nu uita să suni...
— Ai încredere, zise Corentin cu un zâmbet plin de promisiuni.
Cei doi se îndreptară spre ieșire. Cu un semn din mână, Lucia
îi spuse la revedere lui Corentin:
Hasta luego, caballero!
— Ce nu este în regulă? întrebă Aimé Brichot așezându-se în
fotoliul de la birou. Nu ai scos un cuvânt de la Versailles. Mă
pedepsești că te-am smuls din brațele acestei fete, sau ce?
— Ba nu, frate, absolut nu, stai liniștit. Mă gândeam la ceva.
— La ce anume?
Boris se sprijini cu coatele pe masă și aprinse o Gitane ușoară
înainte de a răspunde:
— Este în legătură cu fata aceasta, Lucia. Dar nu fiindcă m-ai
obligat să o părăsesc puțin cam repede. Este accentul ei... Ai
remarcat accentul?
Brichot ridică din umeri.
— Da. Spaniol sau cam așa ceva. Ș i?
Corentin agită țigara în fața lui.
— Nu, Mémé, nu spaniol... Argentinian.
— Ah, bun. Cum ai aflat?
— Fiindcă ea vorbește spaniola cu un fel de accent italian. Ca
majoritatea argentinienilor.
Aimé Brichot fluieră admirativ, pe sub mustață.
— Mă uimești mereu, Boris. Este surprinzător ce ai spus, dar
chiar nu văd de ce te preocupă acest detaliu. Dacă este
argentiniană sau nu, asta nu va afecta relația voastră. Care se
anunță promițătoare.
Corentin evită obiecțiile..
— Nu asta este problema. Pur și simplu, naționalitatea Luciei
m-a făcut să mă gândesc la ceva. Sau mai bine zis la cineva...
— Și la cine anume?
— La Eva Peron.
Aimé Brichot făcu ochii mari, în spatele ochelarilor săi. .
— Eva Peron?... Dar ce a făcut Evita acolo?
Boris își privi coechipierul çu un zâmbet misterios. .
— Fă un efort, Mémé... Amintește-ți de ce i s-a întâmplat
Evitei, după moarte...
 Brichot încruntă din sprâncene.
. -- Sincer, nu văd... Dumnezeule! strigă el sărind de pe scaun.
Gata! A fost îmbălsămată! Ș i asta te face să te gândești la fata de
la Sex-Expo!
Entuziasmul îi scăzu brusc și adăugă:
— Dar nu văd legătura între cele două îmbălsămări...
Corentin lovi cu mâna în birou.
— Ba da, Mémé, amintește-ți... Cea pe care toată Argentina o
supranumea Evita a fost îmbălsămată într-un mod special. O
metodă specială care îi păstra toată suplețea corpului,
prospețimea, pe scurt, toate caracteristicile vieții... fără viață
însă, bineînțeles. în așa fel, încât, dacă îmi aduc bine aminte,
gardienii care au păzit-o au înnebunit pe rând. Un fel de
dragoste. A fost și unul care a trecut la acte... A fost un scandal
monstru...
Brichot scoase batista și își suflă nasul zgomotos.
— Un început de gripă, se scuză el.
Își împături batista, o băgă în buzunarul vestei din tweed și
adăugă: .
— Așteaptă... Lasă-mă să mă gândesc... Eva Peron a fost
îmbălsămată într-un mod unic. Atât de special, încât, din câte
știm, nu s-a mai făcut așa ceva de atunci... Până la fata de la
Sex-Expo! îmbălsămată în același mod! Tipul care a făcut asta a
găsit un fel de rețetă secretă, dispărută de la Eva Peron încoace...
— Dispărută... oficial, Mémé, făcu Boris aprin- zând o altă
țigară. Fiindcă, după părerea mea, cineva a găsit această
faimoasă rețetă.
— Iar noi, continuă Aimé, nu avem decât să îl găsim pe acel
“cineva”, dacă înțeleg bine...
— Exact, Mémé. Iar pentru aceasta trebuie să începem prin a
descoperi noi înșine secretul faimoasei tehnici de îmbălsămare
care a fost folosită în cazul Evei Peron. Numai așa vom avea o
șansă de a ajunge la cel care o folosește astăzi.
Brichot scoase un oftat puternic.
 — Atunci, făcu el, am încurcat-o, Boris. Chimia nu a fost
niciodată punctul meu forte. Iar diferitele tehnici de îmbălsămare
nu a fost teza mea de doctorat.
— Nici eu, bătrâne, făcu Boris cu un zâmbet în colțul gurii,
nici eu nu mă prea pricep. Dar acest gen de “gătit” nu ar trebui
să aibă nici un secret pentru prietenul nostru Jeannot-Ș tiință...
Capitolul X
De fiecare dată când intrau în văgăuna lui Jean Beauvoir, zis
Jeannot-Știință, în subsolul clădirii de pe Quais des Orfèvres,
Boris și Aimé aveau impresia că profanează un mormânt antic
egiptean. După dezordinea care domnea, s-ar fi crezut că nimeni
nu a mai pus piciorul în acest loc din negura timpului.
Nimeni, în afară de stăpânul locului, bineînțeles.
Nimeni nu mai știa de cât timp Jeannot-Ș tiință lucra aici. Tot
ceea ce se cunoștea era că făcea parte din mobilier. Nu se știa
exact ce vârstă are. Un lucru era sigur: cu capul lui pleșuv, tenul
galben spre cenușiu, pleoapele cutate că abia i se mai vedeau
ochii și nasul coroiat, Jeannot-Ș tiință depășise de mult vârsta de
pensionare.
Oricine din conducere ar fi fost, nimeni nu avusese curajul să-
i semneze pensionarea. în “Marea Casă”, se știa: Jeannot-Ș tiință
murea la datorie.
Uneori, se întrebau dacă nu cumva se hotărâse să moară fără
să anunțe pe nimeni. Când stătea nemișcat în fața calculatorului,
doar mișcarea imperceptibilă a chiștocului de Gitane din colțul
gurii arăta că inima îi continua să bată.
Pe scurt, Jeannot-Ș tiință semăna mult cu o mumie. Dar era
competent în toate domeniile. Toți recunoșteau că știința lui
enciclopedică făcea din el un fel de geniu.
Ș i toată lumea apela la serviciile lui.
Mai ales Boris și Aimé, în acest moment.
Corentin nu trebuise decât să pună o întrebare - “Scumpul
meu Jeannot, ce știi despre îmbălsămarea Evei Peron?” — pentru
ca acesta să-și pună la treabă neuronii.
 «— La moartea Evei Peron, în 1952, un medic spaniol, doctorul
Pedro Ara, a început mai întâi prin a-i face corpul rezistent.
Era instalat în fața unui calculator care îi lumina figura într-
un spectru verde, dându-i o alură de mort-viu desprins din
filmele americane.
Tuși ușor și continuă:
— Apoi a expus corpul Evitei într-un sicriu de sticlă, în
clădirea Confederației Muncii din Buenos Aires. Doctorul Pedro
Ara și-a amenajat un laborator special în același imobil. în fiecare
zi cufunda trupul Evitei într-o baie de lichide fierbinți, cu o com-
poziție cunoscută numai de el...
— Doar de el? întrebă Boris.
— Doar de el, pe atunci, preciza Jeannot cu o mișcare de
pleoape care semăna cu un semn din ochi.
Corentin înțelese că bătrânul pregătea ceva. Ș i reluă:
— Tot procesul de îmbălsămare a durat un an, continuă
Jeannot. După care, doctorul Ara a rămas lângă Evita. Oficial
pentru a-i supraveghea corpul. Avea un birou într-o cameră
alăturată, dar își petrecea zilele lângă ea. Astfel încât faptul
acesta i-a afectat echilibrul mintal. A trebuit, până la urmă, să-l
ia cu forța de lângă Evita. De fapt, cât de incredibil pare, acesta...
se îndrăgostise.
— îndrăgostit... de un cadavru? făcu Aîmé oripilat.
— Ei da! făcu Jeannot. Trebuie spus că acest cadavru era
foarte special. Mai întâi, era cel al Evei Peron, un fel de sfântă în
ochii tuturor argentinienilor. Apoi, natura îmbălsămării îi dădea
înfățișarea că trăiește, că doarme doar...
— Ca fata de la Sex-Expo... făcu Corentin.
— Fata de la Sex-Expo? reluă Jeannot-Știință, cu o strălucire
de interes în priviri.
Boris îi făcu un rezumat rapid al cazului care îi făcuseră să
ajungă la el.
Jeannot-Știință își strânse și mai tare pleoapele. Ceea ce
însemna că se concentrează intens.
 — S-ar părea că cineva a descoperit secretul doctorului Ara.
r
— Așa simt și eu,'făcu Corentin. Ș i chiar de tine avem nevoie
pentru a ne arăta secretul acestei tehnici. .
Jeannot-Știință schiță un zâmbet malițios.
— Lasă-mă să-mi termin povestea, zise el. Deci, după doctorul
Ara ce a fost luat de lângă Eva Peron, trupul acesteia a fost
încredințat spre a fi păzit unui locotenent-colonel, numit Carlos
Eugenio Moori Koenig. Noul președinte argentinian, generalul
Aramburu, îi ordonă să îngroape corpul, pentru a pune capăt
cultului Eva Peron, pe care nu îl agrease niciodată. Dar iată:
locotenent-colonelul Koenig'este cuprins, la rândul tui, d.e
aceeași pasiune devoratoare ca și doctorul Ara pentru mumia
Evitei. în loc să o îngroape, demisionează și o păstrează în secret
pentru el. Până într-o zi când scandalul izbucnește: se descoperă
că Koenig a căzut pradă unei nebunii pasionale și chiar a ajuns
să- să violeze cadavrul Evei Peron! Inutil de povestit că a fost
prins de armată și închis la spitalul de nebuni. Unde nu înceta
să repete: “Această femeie este a mea!... Această femeie este a
mea!...”
Aimé privi consternat la Boris:
— Este exact ceea ce îți aduceai tu aminte în linii mari, Boris...
Doar că este chiar mai rău...
— Așa cum spui, Même.
— în final, continuă Jeannot-Știință, Eva Peron a fost
îngropată în secret, în Italia și sub un alt nume. Douăzeci de ani
mai târziu, în 1974, după moartea soțului ei, dictatorul
argentinian Juan Peron, corpul Evitei a fost deshumat și
repatriat în țara de origine.
— Și ce s-a mai întâmplat? întrebă Corentin.
— Ei bine, zise Jeannot, au îngropat-o până la urmă. Definitiv,
de această dată. Dar înainte, un alt medic, doctorul Domingo
Tellechea, a lucrat la restaurarea mumiei, care era într-o stare
jalnică.
 Cu un alt semn cu ochiul înspre Boris și Aimé, Jeannot-Ș tiință
continuă: .
— Ș i tocmai aici lucrurile devin interesante pentru voi.
Doctorul Tellechea, de fapt, a descoperit cu această ocazie
secretul doctorului Ara. Acesta utilizase metoda numită
“mumificarea spaniolă”.
Aimé Brichot dădu din cap.
— în ce constă? întrebă el.
— Ei bine, continuă Jeannot, se începe cu disecarea corpului.
Apoi, se introduc soluții de conservare în tot sistemul circulator,
de la artere până la vasele capilare. Se scot organele care nu pot
fi conservate și se umplu cu ceară locurile rămase goale. Apoi, se
acoperă întreg corpul cu un strat de ceară dură.
Corentin încruntă din sprâncene:
— Ce ceară dură? Dar în cazul în care lucrăm noi, fata își
păstrase suplețea membrelor... chiar și pielea părea “vie”, dacă
pot spune așa. Ceva mătăsos. Chiar cu o ușoară căldură
corporală...
Jeannot-Știință îl privi ca un jucător de pocher care se uită la
un adversar pe care se pregătește să-l nimicească scoțând asul.
— Vezi tu, scumpul meu Boris, îmbălsămarea spaniolă
practicată de doctorul Ara datează din 1952. Altfel spus, de
patruzeci și șase de ani. S-au făcut progrese, de atunci...
— Cum? făcu Boris. Vrei să spui că această metodă este
cunoscută și folosită în mod curent?
— Este banală, într-un fel? continuă Brichot.
— Absolut nu, rectifică Jeannot. A fost chiar uitată. Oficial.
Când spun că s-au făcut progrese, mă refer la persoana care, se
pare, a redescoperit această metodă și care, luând în calcul
descoperirea pe care ați făcut-o, a ameliorat-o considerabil.
Corentin se fâțâi pe taburetul din laborator pe care stătea încă
de la începutul întâlnirii.
— Ascultă, Jeannot, zise el, este absolut necesar ca tu să ne
spui mai multe despre această metodă de îmbălsămare spaniolă.
Dacă, de exemplu, poți găsi lista ingredientelor folosite de acest
faimos doctor Ara și, plecând de aici, să putem descoperi ce
produse noi a folosit clientul nostru, ne-ar ajuta considerabil...
Jeannot-Știință zâmbi, boțindu-și și mai mult fața. Apoi ridică
două degete în care ținea mucul de țigară.
— Ați venit la cine trebuie, zise el. Ș tiți bine că, de ceva vreme
nu am nici un secret față de poliție.
Se aplecă spre ecranul calculatorului. Cu degetele sale subțiri,
butonă pe tastatură cu o febrilitate bruscă. După un timp destul
de scurt, pe față îi apăru un zâmbet.
— Și iată! zise el mândru.
Boris și Aimé se aplecară peste umărul lui Jeannot-Ș tiință. Pe
ecran apărea o listă cu denumiri care, după cunoștințele lor,
trebuiau să fie ale unor produși chimici.
Imediat, unul din aceste nume îi atrase atenția lui Boris.
— Și acesta, întrebă el arătând cu degetul produsul respectiv,
de ce este subliniat?
— Fiindcă, făcu Jeannot-Știință cu un zâmbet enigmatic,
este... ceva adăugat recent.
— Cum adică? întrebă Brichot.
— Acest produs nu figura în rețeta utilizată la acea vreme de
doctorul Ara. A fost adăugat după aceea. Chiar acest produs
ameliorează tehnica originală, permițând corpului îmbălsămat
să-și păstreze suplețea.
— Ș i, insistă Boris, este vreun motiv anume ca acesta să fie
subliniat cu verde?
Jeannot-Știință răsuci taburetul și se întoarse spre Corentin.
— Un motiv simplu, scumpul meu Boris: fiindcă este culoarea
lui, pur și simplu. Verde smarald, aproape fosforescent. într-un
borcan lucește ca o piatră prețioasă uriașă!... O piatră prețioasă
lichidă, bineînțeles.
Boris sări în picioare și începu să se învârtească prin laborator
ca o fiară sălbatică în cușcă.
— Ce te-a apucat, Boris? întrebă Aimé Brichot.
 Avea un flash, o intuiție, sau ceva de acest gen... Iar creierul
său o analiza.
— Dacă îmi spui la ce te gândești, insistă Brichot, aș putea să
te ajut...
Cu gesturi nervoase, Corentin scoase din buzunar pachetul de
Gitane și aprinse una înainte de a răspunde:
— Așteaptă puțin, Mémé, nu este încă destul de clar în mintea
mea...
O secundă mai târziu, se opri și scoase un strigăt de triumf:
— Asta el
Se duse la Brichot și îl prinse de umeri.
— Amintește-ți, Mémé. Vizita noastră la Luc Lemoine.
— Da. Ș i?...
— în dezordinea din atelierul lui... Totul era murdar, plin de
praf. Ș i acum vizualizează...
— Ce?
— Pe pereți. De-a lungul lor. Erau etajere acoperite cu borcane
de tot felul...
Brichot dădu din cap:
— îmi amintesc perfect. Ne-a spus că sunt produsele pe care le
folosește pentru a face să se usuce ceara de pe manechinele sale.
îmi amintesc chiar și numele lor: sicative...
— Asta este, Mémé, făcu Boris continuând să-l fixeze intens.
Iar printre acele borcane, este unul, mai spécial, care ți-a atras
atenția?...
Sub efectul concentrării, pe fruntea lui Brichot apăru o cută.
— Da, da! strigă el brusc. Bineînțeles! Era unul care conținea
un lichid verde! Verde fosforescent, chiar!
— Exact, Mémé, făcu Boris strângându-l de umeri. Exact!
Jeannot-Știință tuși pentru a le atrage atenția:
— Dacă am înțeles bine, îl știți pe cel care a descoperit și
ameliorat această tehnică de îmbălsămare spaniolă de care -
scuzați-mi expresia - a profitat nefericita victimă de la Sex-Expo?
— Să spunem că nu suntem siguri sută la sută, făcu Boris.
Dar instinctul meu îmi spune că el este.
— Și instinctul îl înșală rar, adăugă Brichot cu un zâmbet pe
buze.
— Oricum, Jeannot, zise Corentin, îți suntem datori! încă o
dată! Nu știu cum să-ți mulțumesc.
— Foarte simplu, făcu Jeannot-Ș tiință. Cred că la serviciul
personal - la Relații umane, cum se numește azi - au uitat de
existența mea. Evitați să le amintiți. Nu îmi va fi ușor să vă
părăsesc.
— Nici nouă. Contează pe noi, Jeannot. Ș i mulțumim încă o
dată.
— Presupun că mergem direct la Luc Lemoine? întrebă Aimé
Brichot când Boris și cu el coborau scările câte patru odată.
Nu întrebase decât de formă, știind răspunsul.
— Nu îți pot ascunde nimic, bătrâne, răspunse Corentin. Sper
că vom găsi pasărea în cuib. După ultima noastră vizită, nu aș fi
surprins să fr plecat la Tropice.
— Trebuie să recunoaștem că ar fi mai bine pentru el, făcu
Aimé. Mai ales dacă este vinovat de ceea ce credem noi..: Ce
este?
Aimé coborâse câteva trepte singur.
Boris, se oprise brusc, în loc, rămânând în urma lui.
— M-am gândit la un lucru oribil! zise Corentin.
Privirea îi deveni fixă. Ca și cum, în fața ochilor săi, apăruse
bruăc un spectacol înfricoșător. Pe care îl vedea numai el.
— Ce?...
— Fetele, zise ca și cum vorbea pentru el... Toate aceste fete
dispărute în ultimii zece ani...
— Ei bine? întrebă Aimé.
— Tocmai mi le-am imaginat., pe toate... transformate în statui
vii... îmbălsămate... Ca aceea de la Sex-Expo!
Brichot tremură.
— Ce coșmar!
— Sper că nu este așa, Mémé. Un coșmar...
 Capitolul XI
O expresie panicată apăru pe fața lui Luc Lemoine, când
deschise ușa glisantă a atelierului său, și dădu nas în nas cu
Boris și Aimé. Nu dură decât o fracțiune de secundă, timp în care
Lemoine își reluă amabilitatea obișnuită. Dar reacția lui nu îi
scăpase lui Boris. "
— Iar dumneavoastră, domnilor? făcu sculptorul cu vocea lui
șuierată... Vreau să spun: cu ce ocazie am din nou plăcerea?
— Câteva precizări, făcu Boris cu un zâmbet de carnivor.
Apoi, fără să aștepte să fie invitat, îl dădu la o parte pe
Lemoine și intră în atelier, urmat de Aimé.
Acesta din urmă închise ușa în urma lui și se așeză cu spatele
la ea. Pentru cazul în care Lemoine ar fi vrut brusc să fugă.
— Eu... credeam că v-am spus tot, ultima dată, făcu
sculptorul cu o bâlbâială ușoară care dovedea neliniștea care îl
cuprinsese.
— Să cred că aveți lapsusuri, zise Boris oprin- du-se în fața
etajerelor acoperite de recipiente.
Lemoine se precipită:
— Este ceva care vă interesează, acolo? întrebă el neliniștit.
Parcă v-am explicat ce sunt? Sicative, pentru...
— Pentru a usca ceara de pe manechinele dumneavoastră, zise
rece Aimé, din spatele lui.
— Exact. Și?...
Corentin arătă cu degetul spre un recipient al cărui conținut
verzui lucea ca un roi de licurici.
— Și acesta este un sicativ?
— Bineînțeles!
Boris se întoarse spre el și îl fixă cu privirea.
— Fals! Este o soluție chimică. Ș i care nu servește la uscat
ceara de pe manechine, ci la conservarea supleței unui corp
îmbălsămat.
Boris tocmai încercase o lovitură de pocher periculoasă, chiar
dacă era sigur de câștig. Până la urmă, ceea ce îi spunea lui
Lemoine nu trăda decât o convingere personală. Nu analizase
încă produsul fosforescent în laborator...
Dacă Lemoine îi contrazicea, până să analizeze în laborator
substanța, cum nu le era permis să-l aresteze preventiv, aceasta
dispărea imediat.
Totul se juca în secunda aceasta.
Dacă Lemoine nu ceda, totul se ducea de râpă.
Înfruntarea mută a privirilor nu dură mai mult de câteva
secunde.
Apoi, brusc, parcă masca impasibilă a lui Luc Lemoine se topi.
Ochii lui mari de miel se umplură de lacrimi și se dădu înapoi
clătinându-se. Din instinct, căută în spatele lui sprijinul unui
scaun sau taburet. Găsi și se așeză.
Boris trase și el un scaun și se așeză în fața lui Lemoine, în cel
mai pur stil al polițiștilor la interogatoriu.
— Dacă am vorbi de fata de la Sex-Expo, Amelie Jardie.
Dumneavoastră ați îmbălsămat-o, nu-i așa?
Lemoine nu îndrăzni să-l privească pe Corentin în ochi. Se
mulțumi să facă semn din cap că da.
— Și tot dumneavoastră ați fost noaptea să o instalați la Sex-
Expo, în locul unei statui de ceară - veritabilă - pe care v-au
comandat-o cei de acolo?
Lemoine încuviință cu aceeași mimică tăcută.
Aimé Brichot li se alătură, așezându-se lângă Boris.
— Amelie Jardie, întrebă Aimé... Dumneavoastră ați omorât-o?
Parcă îl legaseră pe Lemoine la 220 volți. Sculptorul sări de pe
taburet și urlă:
— Nu! Vă jur că nu! Nu eu am omorât-o! Nu sunt un asasin!
Trebuie să mă credeți!
Boris și Aimé schimbară o privire cu subînțeles.
Reacția lui Lemoine era previzibilă. între a îmbălsăma o
persoană deja moartă și a transforma pe cineva în cadavru, era o
mare diferență. Chiar și în ochii legii.
— Bun, decretă Boris, vom reveni la crimă mai târziu. Acum,
ne veți explica ce v-a apucat să instalați această fată
îmbălsămată de dumneavoastră în locul unei statui.
Lemoine ridică din umeri, coborând din nou capul.
— V-am spus că eu am făcut-o. De ce?... Nu văd să schimbe
cu ceva...
— Noi decidem dacă schimbă sau nu! făcu sec Aimé Brichot.
V-am întrebat ceva. Răspundeți!
Lemoine oftă, își șterse o lacrimă și zise cu o voce sacadată:
— Este greu de spus... Un moment de nebunie. Un fel de
impuls irezistibil... Ca și cum... am vrut să le dovedesc ceva,
tuturor.. Să le dovedesc talentul meu. Eram sigur că nimeni nu
va remarca diferența între această fată îmbălsămată și statuie. O
prostie, știu, dar cred că... am încercat doar să fiu recunoscut.
— Să admitem, făcu Boris cu o figură plină de îndoială.
— Misterele ființei umane... continuă Aimé. Ș i cum ați reușit să
intrați la Sex-Expo și să ieșiți fără a fi observat de paznic?
— Nu a fost greu. în calitate de expozant oficial, am intrat de
mai multe ori. Am avut chiar și cheile clădirii. Am profitat de o
astfel de ocazie pentru a face un mulaj, în mastic.
— Iar în noaptea faimoasă, după ce vizitatorul a declanșat
alarma? întrebă Boris.
— Să spunem că am avut noroc. Paznicul era ocupat să-l
aresteze pe tip. Am profitat și-am fugit, înainte de a se aprinde
luminile.
— Ascultați-mă bine, făcu Corentin aplecându-se spre el. Este
important...
Lemoine ridică spre el ochii speriați și și-i coborî imediat.
— Admițând că nu dumneavoastră ați omorât-o pe Amelie
Jardie, ceea ce rămâne de dovedit, făcu Boris, trebuie să mai fie
cineva care v-a dat cadavrul să-l îmbălsămați...
Lemoine nu răspunse. Nu avu nici o reacție. Ca și cum chiar el
se transformase în statuie de ceară.
— Iau tăcerea ca pe o acceptare, făcu Corentin. Această
îmbălsămare era deci o comandă...
 Lemoine nu mișcă. Rămase tot tăcut.
— Da sau nu? țipă Corentin.
De această dată, Lemoine tresări pe taburetul său.
— Da, răspunse el cu un reflex.
— De la cine? reluă Boris pe același ton.
De această dată, sculptorul îl privi. Cu panică în priviri.
— Nu... Nu... repetă el încet, dând din cap din ce în ce mai
repede.
Transpira tot mai puternic. Tenul de o paloare cadaverică până
atunci, se transformase în roșu cărămiziu.
— Vreți un pahar de apă? întrebă Boris.
Lemoine făcu din cap semn că da. Cuvintele păreau că nu mai
pot ieși din gură.
— Mémé, ceru Boris arătând spre o chiuvetă într-un colț, vrei
să-i aduci un pahar cu apă domnului. Nu vreau să i se facă rău.
— Da, desigur, făcu Brichot conformându-se.
— Ascultați-mă bine, domnule Lemoine, reluă Corentin.
Persoana care v-a dat să îmbălsămați cadavrul acestei fete este și
ucigașul ei. Ș i îl cunoașteți. Vreau să știu numele lui, mă
înțelegeți? Altfel, dumneavoastră veți fi cercetat pentru omor. Ș i
probabil condamnat, după cum stă situația! Am fost destul de
clar?
— Da, făcu Lemoine, atât de încet, încât Boris abia îl auzi. ,
— Numele?
Din nou, o panică violentă îl cuprinse pe sculptor. O panică
mai puternică.decât orice. Chiar decât perspectiva de a se vedea
condamnat pentru o crimă pe care nu o comisese.
— Nu! făcu el. Nu! Nu pot-
Aimé Brichot se întoarse cu paharul cu apă. Lemoine îl goli
dintr-o dată și părea că se simte mai bine.
— Preferați să vă petreceți restul vieții în închisoare în locul
lui? întrebă rece Boris. Vă este frică de el? Vă spun că dacă îl
arestăm cu ajutorul dumneavoastră, nu veți mai avea de ce să va
temeți de el.. încercați să vedeți astfel lucrurile...
 Corentin nu își termină fraza.
Luc Lemoine își duse mâna la piept crispându-se violent. Ochii
i se măriră ca și cum erau gata să-i iasă din orbite, gura i se
deschise ca la un pește pe uscat.
Căzu pe spate înainte ca Brichot sau Corentin să aibă timp să-
l prindă.
— La naiba! zise Boris. Cred că face q criză cardiacă! Mémé,
cheamă salvarea, repede!
Brichot sărise deja spre telefon.
Luc Lemoine era pe jos, în praful din atelierul său, cu mâna
crispată pe piept, căutând să inhaleze oxigenul care părea că
refuză să-i intre în plămâni.
Boris se lăsă în genunchi lângă el.
— Vă vom scoate de aici, zise el. Colegul meu tocmai anunță
salvarea.
Se aplecă mai mult,'pentru a-i vorbi lui Lemoine la ureche.
— Ascultați-mă bine, zise el. Ș tiu că mă puteți auzi. Acum este
momentul sau niciodată să-mi spuneți numele asasinului
Ameliei Jardie. Cu atât mai mult cu cât sunt convins că ea nu
este singura lui victimă. Dacă salvarea nu ajunge la timp pentru
a vă salva, asasinul va scăpa. Asta vreți? Hai! Asta vreți?...
Boris era conștient că persecută un om care risca să moară
din clipă în clipă. Dar acesta era singurul lui martor. Singura
legătură între el și asasinul Ameliei Jardie. Ș i fără îndoială a
multor altora.
Corentin nu avea de ales. Nu mai putea să fie delicat... ♦
— Fiindcă nu îmi puteți vorbi, zise el lui Lemoine, mă veți
asculta. Vă voi spune un nume. Dacă el este asasinul, faceți
simplu “da” din cap. De acord?
Lemoine îl privi. Fața lui exprima disperarea umană. Aprobă
cu o mișcare aproape imperceptibilă a capului.
Boris se aplecă și mai mult:
— Maurice Bellaiche?
Timp de câteva secunde, Luc Lemoine nu avu nici o reacție.
Singurul lucru pe care îl exprima privirea lui era acea panică
incomensurabilă, de care Boris nu știa de unde vine. De la frica
de moarte sau de la teama pe care i-o inspira cel ce ordonase
îmbălsămarea.
Apoi, brusc, capul începu să i se miște, de jos în sus, foarte
încet. Atât de lent, încât lui Corentin îi fu teamă că nu a înțeles.
— El este? insistă el.
— Da, reuși să articuleze Lemoine cu ultimele forțe.
Apoi leșină.
Capitolul XII
Aimé Brichot tuși discret în palme. îl încerca un început de
gripă iar ceața tabagică din biroul lui Badolini îi dădea impresia
că cineva îi aprinsese un foc în plămâni.
Dar era inutil să-i ceară șefului Brigăzii Mondene să deschidă
fereastra.
Fereastră în fața căreia, de altfel, acesta din urmă stătea, cu
mâinile la spate, cu o atitudine napoleoniană care era justificată
și de originile corsicane, și de talia scundă.
Nu deschisese gura de câteva minute, contemplând piața
Saint-Michel și cheiul Grand Augustins, învăluite într-o ceață
mai puțin densă ca aceea din interiorul biroului.
Corentin și Brichot îi respectau meditația. Era lucrul cel mai
indicat.
După un timp, îl auziră pé Badolini mormăind pentru sine:
— Nu am ieșit din han...
Ș eful Mondenei se întoarse brusc, răsucindu-se pe tocurile
înalte, și rămase cu fața la ei.
— Nu am ieșit din han, repetă el mai puternic, ca și cum se
temea că subordonații săi nu l-au auzit.
Putând cu greu să spună altfel, Corentin și Brichot se
mulțumiră să dea din cap. Așteptând urmarea.
— Aveți un vinovat... virtual, cum se spune în zilele noastre.
— Nu atât de “virtual”, șefu’, protestă Corentin. Acest Bellaiche
este suspectul meu de mai mult timp. Iar ceea ce mi-a spus Luc
Lemoine nu a făcut decât să confirme...
— Nu a confirmat nimic! strigă Badolini întreru- pându-l. Știți
bine că ceea ce v-a spus Lemoine este inutilizabil. Oficial, în orice
caz. Era pe jumătate mort și în plus îl anchetați ca pe un terorist.
Ceea ce, între noi fie vorba, este la limita ilegalității. Un altul în
locul meu v-ar fi dat pe mâna celor de la “afaceri interne" pentru
și mai puțin.
Repetă, pentru el, dar suficient de tare ca să audă și cei doi:
— Un altul în locul meu...
Badolini se așeză la imensul său birou Empire și aprinse o Job
Speciale de la chiștocul celei dinainte.
— Sunt de acord cu dumneavoastră, Boris: acest Bellaiche
este un vinovat ideal. Dar vă repet: cele câteva cuvinte bâiguite
de Lemoine nu sunt o probă. Nici un judecător de instrucția nu
va reține
această mărturie, date fiind împrejurările în care a fost luată.
Mai mult, Lemoine este încă la reanimare iar medicii nu știu
dacă își va mai reveni. Rezultatul: este imposibil, știți bine, ca și
mine, să-l arestați și să-l cercetați pe Bellaiche cu elementele de
care dispunem.
Aimé Brichot își reglă vocea încă o dată. Mai întâi pentru că
fumul îl deranja din ce în ce mai mult, dar și pentru a atrage
atenția.
— Și dacă punem punct aici situației? sugeră el. Cred că ni se
vor mai clarifica ideile. Tuturor.
Badolini îi lansă o privire neagră. Aimé, întor- cându-i privirea,
se făcu că nu a remarcat.
— Bun, continuă Brichot. Să lăsăm deoparte, pentru moment,
mărturia lui Lemoine acuzându-l pe Bellaiche de moartea Ameliei
Jardie. Este adevărat că îl face vinovatul ideal. Dar, pentru
moment, Bellaiche este “curat” și nu avem nimic împotriva lui.
Să vedem părțile bune. Știm deja cu siguranță că Luc Lemoine
este și autorul înlocuirii statuii de ceară, al cărei autor este, cu
cadavrul îmbălsămat al Ameliei Jardie. Este deja...
 Badolini ridică din umeri:
— Cum spuneți dumneavoastră. Și?
— Și, reluă Boris, sunt sigur că Lemoine nu este asasinul fetei,
ci doar cel care a îmbălsămat-o. Sunt sigur că mi-a spus
adevărul. Când un om este convins că va muri, nu minte. în
consecință, îl avem pe Bellaiche ca suspectul numărul unu.
— Ș i cine vă spune că ea nu a fost ucisă de altcineva? făcu
Badolini. Iar această persoană nu i-a dat cadavrul lui Lemoine
pentru a-l îmbălsăma?
Boris își aprinse o țigară Gitane.
— Bineînțeles, zise el, este posibil. Dar nu cred. Sunt prea
multe elemente care duc la Bellaiche. Să începem cu faptul că
Amelie Jardie a lucrat la el... Și cum nu ar fi suficient, alte
douăsprezece fete au trecut pe la Jenna Lenjerie la un moment
sau altul al vieții lor.
Badolini se sprijini pe cotiera din piele de Cordoba și privi spre
Corentin:
— Iar aceste alte douăsprezece fete, le-ați găsit? Aveți proba că
sunt moarte? Sau că au ajuns și ele statui de ceară?
Boris făcu un gest de neputință.
— Nu știu nimic, șefu’. Dar sincer, nu m-ar mira.
Badolini lovi cu pumnul în brațul fotoliului.
— Aici, Boris, extrapolezi! O duzină de fete dispărute, de zece
ani, au fost mai mult sau mai puțin timp angajate ca manechine
la Bellaiche, de acord! Dar voi le vedeți deja transformate în
statui de ceară! Ș i chiar adunate într-un fel de muzeu al ororii!
Mi-I imaginez pe patronul acesta, primindu-și invitații:
“Permiteți-mi, dragilor, să vă prezint micul meu muzeu Grevin
personal. Doar fete în carne și oase, pe care le-a îmbălsămat o
cunoștință de-a mea!...”
Corentin nu își putu reține un zâmbet în fața prezentării lui
Badolini. Dar reuși să nu fie văzut.
— Vă mărturisesc ceva, șefu’, zise el redevenind serios. Ceea ce
ați spus, eu chiar mi-am imaginat.
 — Știu că nu vă lipsește imaginația...
— Nu glumesc, șefu’, reluă Boris. Bineînțeles, nu este decât o
viziune... sau, mai degrabă, un coșmar. Dar după părerea mea,
este o posibilitate...
Charlie Badolini rămase nemișcat câteva secunde, privindu-l
pe Corentin ca și cum nu l-ar fi recunoscut.
Apoi tresări. Chiștocul de Job Speciale îi ardea degetele.
Fără să fie supărat, își aprinse alta.
— Cred că voi uita ceea ce am auzit, făcu el cu o voce
stăpânită. Ar fi mai bine pentru toată lumea.
Corentin se aplecă spre Badolini.
— Uitați-le dacă vreți, șefu’, făcu el serios, dar păstrați această
imagine într-un colț. S-ar putea să fie de folos.
Stinse țigara în scrumiera mare din onyx, pe care Badolini o
adusese de la congresul Interpol din Mexic, și continuă:
— Dacă vreți, șefu’, vom face o supoziție. Așa zic: o simplă
supoziție. De acord?
— De acord, mormăi Badolini.»
— Deci să presupunem, pentru început, că Maurice Bellaiche
a omorât-o pe Amelie Jardie, înainte de a fi îmbălsămată de Luc
Lemoine. A îmbălsămat-o nu pentru a o face să dispară, ci din
contră pentru a o conserva.
— Asta nu are sens, făcu Badolini.
— Să o conserve, continuă Boris, pentru a o putea admira în
orice moment, mângâia... sau chiar a face cu ea lucruri pe care
nu îndrăznesc să mi le imaginez...
— Așa este mai bine, făcu Badolini coborând privirea.
— în orice caz, continuă Boris, s-ar putea spune că Bellaiche
nu este un criminal ordinar. Nu este unul dintre aceia care ucide
într-o clipă de nebunie și care apoi nu știe cum să scape de
cadavru...
— Mi se pare evident, admise Badolini.
— Asta înseamnă că tipul nu estetiumai un criminal, ci și un
pervers și un maniac deosebit...
 Aimé Brichot oftă:
— Crezi că este un ucigaș în serie? făcu el.
— Exact, făcu Corentin. îmbălsămarea înseamnă contemplare.
Ș i contemplarea înseamnă colecționare...
— Oh! se indignă Badolini. Mergeți prea departe!... Nimic nu
vă permite să afirmați că Bellaiche este nu numai un asasin, ci
și... un colecționar, cum spuneți.
— Este adevărat, șefu’, făcu Boris ridicând o mână. Nimic nu
mi-o permite să afirm. Dar mă face să cred acest lucru, chiar
dacă nu am probe.
Charlie Badolini suflă spre tavan un nor de fum albăstrui.
— Oricum, zise el, chiar dacă aveți dreptate sau nu, nu sunt
decât niște ipoteze... Nu văd unde ajungem.
Boris privi spre el:
— Ne duce aici: posibilitatea sau probabilitatea ca Maurice
Bellaiche să fie un ucigaș în serie. Un ucigaș organizat, metodic.
Sub toate aparențele de respectabilitate. Ceea ce îl face și mai
periculos. Doar că nu o pot dovedi. Dar trebuie neapărat să
ținem cont de această ipoteză. Și chiar să acționăm ca și cum ar fi
adevărată. Din două motive...
— Vă ascult, făcu Badolini scuturându-și cu dosul mâinii
scrumul care îi căzuse, din neatenție, pe reverul costumului.
— Mai întâi, continuă Boris, fiindcă dacă Maurice Bellaiche
este omul pe care îl bănuiesc, nu se va opri aici. Și faptul că ne
vom învârti în jurul lui va declanșa la el o reacție inversă decât
cea a unui criminal clasic.
— Adică?... făcu Brichot.
— Adică, în loc să se ascundă, să înceteze până ce trece
furtuna, va continua, se va grăbi chiar să continue!
— Acum, Boris, ești ilogic.
— O logică “normală”, corectă el. Dar nu uitați că Bellaiche,
urmând raționamentul, are propria lui logică. O logică de
psihopat periculos. Dacă simte că lucrurile riscă să se întoarcă
împotriva lui, că riscă să fie prins, se va grăbi să reînceapă. Cu o
altă fată. Pentru a putea încerca o ultimă dată ceea ce pentru el
este o plăcere incomparabilă...
— Ș i apoi, continuă Brichot, doar nu este nebun... Sau, chiar
este. Dar nu prost. Cu cât are mai multe crime la activ, cu atât
va ff acuzat mai ușor.
— Ceea ce înseamnă, completă Boris, o încarcerare la nebuni.
Deci, mult mai confortabil.
Aimé Brichot își suflă nasul zgomotos, după care reluă:
— Să nu uităm un aspect al problemei: Bellaiche nu va
întârzia să afle că l-am arestat pe Lemoine și dacă acesta l-a
denunțat. Brusc, se va grăbi să facă să dispară toate probele care
ar putea fi folosite. Apoi, se va face pierdut, până ce se uită
cazul... Până în ziua în care se decide să reînceapă.
— Sunteți nebuni! urlă Badolini. Vă trebuie un mandat de
percheziție pentru a putea aduna probele necesare acuzării. Nici
un judecător de instrucție nu va elibera așa ceva pe baza unor
argumente atât de slabe! Intră!
Se auziseră trei lovituri discrete la ușa biroului în timp ce
Badolini era în plin elan coleric. După tonul pe care se uriașe
“Intră!”, nimeni nu și-ar fi dorit să fie în locul nefericitului care
urma să-și facă apariția.
Era Rabert.
Fără sandvișuri de data aceasta.
În loc de acestea, în mâini ținea o foaie de hârtie
dactilografiată pe care o agita ca pe un steag alb. Pentru a-l
calma pe șef.
— Ce este, Rabert? strigă Badolini.
— Ceva care mi se pare important pentru cazul de care vă
ocupați. Altfel, nu mi-aș fi permis să vă deranjez, știți bine... -
Badolini se calmă.
— Arată-mi, zise el.
Rabert îi întinse foaia, făcând un rezumat al con- țfnutului cu
voce tare, pentru a auzi și Corentin cu Brichot: '
— Este o notă de la Alain Dubois, de la “Dispariții”. După ce
Boris i-a cerut alaltăieri informații în legătură cu fetele ex-
manechine de lenjerie dispărute de zece ani, a considerat că
această informație v-ar interesa.
Se întoarse spre Corentin:
— Acum o oră a obținut-o. S-a semnalat dispariția unei anume
Vanessa Rugier, douăzeci și unu de ani.
Așteptă o secundă sau două, pentru a vedea efectele, apoi
adăugă: ,
— Această Vanessa Rugier era manechin la Jenna Lenjerie.
Mai bine zis, la Maurice Bellaiche. Sau, mai degrabă, urma să
devină. Nu semnase încă un contract. Era în perioada de probe.
O liniște apăsătoare se așeză în birou. Liniște pe care Boris o
rupse după un moment:
— Vedeți, șefu’? Ce vă ziceam, în legătură cu criminalul care se
grăbește să reînceapă fiindcă simte că lațul se strânge în jurul
lui?...
Badolini dădu din mâini ca o marionetă.
— Să nu ne ambalăm, Boris... Poate este o simplă coincidență.
Poate să fie vorba de un maniac care are ceva cu manechinele de
lenjerie, al căror patron este Maurice Bellaiche. Nu aveți nici o
probă împotriva lui.
Corentin se ridică brusc din fotoliu și începu să se învârtă prin
încăpere.
— Poate că nu este o probă oficială, șefu’, dar recunoașteți că
este suspectă situația.
— Mai mult, continuă Brichot, să nu uităm că, fiind vorba de
Vanessa Rugier, dispunea de un argument pentru a o atrage în
capcană: “Te culci cu mine și te angajez”! lată cum le păcălește!
Este simplu.
— Cred că ai dreptate, Mémé, făcu Boris. Hărțuire sexuală.
Este probabil atât de simplu... La rândul lui, Badolini sări din
fotoliul său ca și cum un arc îl aruncase. "
— Dar este incredibil să aud asemenea, lucruri! Trebuie să vă
reamintesc încă o dată că nu aveți nici cea mai mică probă? Ce
veți face?
Boris se opri din mișcarea în cerc și se sprijini de biroul lui
Badolini. îl privi cu o intensitate care îl calmă pe șeful Mondenei
instantaneu.
— Ascultați-mă bine, șefu’, făcu Boris. Nu avem nici o probă
serioasă împotriva lui Bellaiche. Este adevărat. Dar știu că el este
asasinul. Nu mă întrebați de unde. Ș tiu și gata. Ș i știu că este și
ceva urgent. Fiindcă o ia de la capăt. Trebuie prins cât mai
repede! Cu sau fără mandat!
Badolini dădu ochii peste cap de furie.
— Imediat?... Și de ce, mă rog, așa de repede?
— Fiindcă, continuă Corentin, în această seară, o invită la cină
pe o altă fată. Care lucrează ca manechin la el, din întâmplare.
Ș i, dacă nu facem nimic, riscăm pur și simplu să avem o moarte
pe conștiință, lată de ce acest “imediat”. De fapt, voiam să spun:
chiar în seara aceasta.
Badolini încruntă din sprâncene. Gândurile contradictorii i se
amestecau în cap.
— Dar... cum ați aflat că Bellaiche iese cu această fată în seara
asta?
Corentin coborî capul, jenat. Brichot îi veni în ajutor: •
— Cunoașteți reputația de cuceritor a lui Boris, șefu’? -Această
fată a intrat în relații cu Boris care nu este omul care să lase să-i
scape asemenea ocazii. Acesta a sunat-o și așa a aflat...,
Badolini se lăsă ușor în fotoliu.
— Și ce vreți să faceți, mai exact? întrebă el.
— Aimé și cu mine, vom merge la Bellaiche repejor, răspunse
Boris fără să ezite. Trebuie să-i întindem o cursă și să-l prindem
în flagrant. Este singura cale.
Badolini își aprinse o nouă țigară cu gesturi de condamnat la
moarte.
Vizibil, Corentin luase hotărârea. Nu merita să încerce să-l
facă să se răzgândească.
— Foarte bine, făcu Badolini resemnat... Dar nu contați pe
mine pentru a vă acoperi în caz de eșec.
Ușa capitonată a biroului se deschise și apăru silueta
mignionă a secretarei șefului Brigăzii Mondene.
— Pe biroul meu este o jumătate de duzină de sandvișuri, făcu
ea dezgustată. Domnul Rabert ar face bine să le recupereze...
Miroase ca la carmangerie la mine!
Capitolul XIII
Maurice Bellaiche făcu un efort pentru a se concentra asupra
băuturii de culoare închisă pe care ospătarul i-o turna în pahar,
anunțând pe un ton măsurat:
— Château Léoville las Cases 1976, domnule.
Bellaiche dădu din cap în semn de apreciere. Gustă. Plimbă de
câteva ori prețiosul lichid prin gură și declară:
— Perfect! Ne puteți servi.
În realitate, în acele momente, Maurice Bellaiche nu ar fi putut
face diferența între vinuri. Cele cinci simțuri ale sale erau cu
totul mobilizate de spectacolul pe care îl avea în față, aproape de
el, de cealaltă parte a mesei la care era așezat, într-unul din cele
mai celebre restaurante ale capitalei.
Un spectacol care, este adevărat, l-ar fi făcut să-și piardă capul
pe orice bărbat normal.
Lucia, o tânără argentiniană de douăzeci și doi de ani, purta o
ținută cu mult mai provocatoare decât ceea ce purtase la ultima
prezentare la Jenna Lenjerie.
Chiar dacă nu era vorba chiar de lenjerie.
Corpul ei cu curbe amețitoare și piele mată era mulat într-o
bustieră de piele neagră, care aproape îi lăsa spatele gol, dar în
față urca până la gât. Lucia ar fi fost acoperită în față, dacă
bustieră nu ar fi fost crăpată pe mijloc, de la gât până jos.
Bellaiche avea impresia că dacă Lucia inspira mai adânc sau
făcea un gest mai brusc, bustieră îi va plesni și sânii i-ar ieși
afară.
Sânii ei, care erau deja liberi. Pielea bustierei lăsa să se vadă
parțial areolele mari, mai închise la culoare decât restul pielii.
 Sânii Luciei.
Ascunși dar și oferiți, în același timp.
Ca cea mai delicioasă promisiune...
Bellaiche era obsedat de ei. Nu se putea gândi la altceva. Cu
greu reușea să-și privească partenera în ochi.
Totuși, ochii erau și ei magnifici.
Negri și strălucitori, plini de pasiune, străbătuți de o lumină
ironică, dovedind că Lucia nu ignora gândurile care îi treceau
prin minte lui Bellaiche.
Nu numai prin minte... și altundeva.
Aplecându-se, în urmă cu cinci minute, pentru a-și ridica
prosopul, Lucia observase, cu o privire rapidă pe sub masă, că
avea efectul scontat asupra lui Maurice Bellaiche.
Pantalonul foarte elegantului costum antracit al lui Bellaiche
era practic deformat de o umflătură atât de vizibilă, încât parcă
urla de dorință.
Bellaiche, fără să fie complexat de cei din jur, procedase la fel
aplecându-se la rândul lui sub masă. După ce lăsase intenționat
să cadă prosopul din dreptul lui, pentru a-i arăta intențiile.
Rămăsese aplecat, cu capul sub masă, câteva secunde mai
mult ca ea.
Fiindcă, dacă partea de sus avea de ce să-i blocheze neuronii,
partea de jos îi tăia respirația.
Lucia purta o fustă din piele neagră, asortată cu bustieră.
O fustă foarte scurtă, chiar mini, cum se numea pe vremuri.
Atât de mini, încât’lăsa să se vadă bretelele unui portjartier
negru, care îi ținea ciorapii din mătase.
În momentul în care Bellaiche se aplecase, Lucia depărtase
picioarele, oferindu-i o priveliște uimitoare asupra coapselor ei
lungi, ferme și pline și, mai ales, asupra smocului abundent pe
care nu îl acoperea nici un chilot.
Bellaiche se ridicase în cele din urmă - cu regret - mai roșu la
față și cu ochii mai strălucitori decât înainte...
Din acel moment, se juca cu cărțile pe masă, fără să-și mai
ascundă intențiile.
Iar aceste intenții erau clare.
Pentru Maurice Bellaiche însemnau să o ducă pe Lucia în
patul lui la sfârșitul serii. Iar pentru Lucia, să-l excite cât mai
mult posibil. Până ce va obține de la el ceea ce încerca.
Adică mai mult decât o simplă tăvăleală.
Fiindcă, pentru asta, ar fi preferat clar să apeleze la serviciile
atletului brunet și buclat pe care îl agățase la prezentare.
O sunase chiar în acea după-amiază. Ceea ce nu o mirase. Nici
un bărbat, până atunci nu îi rezistase... Nu era nici un motiv
pentru ca acesta să facă excepție...
Se numea Boris, îi spusese el. chiar îi plăcea numele lui...
' Ar fi petrecut cu plăcere această seară în compania lui și nu îi
ascunsese aceasta.
Din nefericire, șeful de la Jenna Lenjerie o invitase deja iar
Lucia nu era disponibilă. •
Iar această întâlnire era prea importantă pentru a o putea
amâna.
Cu atât mai rău. îl va păstra pe Boris pentru desert. După ce
urma să aibă loc în această seară, era numai bine...
Maurice Bellaiche ridică paharul cu vin, și Lucia făcu la fel.
— Pentru cariera ta, zise el cu o voce mieroasă.
— Pentru cariera mea, repetă ea. -
Băură, privindu-se în ochi. Ca doi luptători care se pregăteau
de înfruntare.
— Ș tii, făcu Bellaiche punând paharul pe masă, de mult timp
nu am mai văzut o fată ca tine.
Adică? întrebă Lucia aplecându-se mai în față.
— Vreau să spun o fată atât de frumoasă, continuă Bellaiche,
cu atâta caracter, personalitate... Te-am observat, la prezentare.
Nu te vedeai decât tu. Ai stofă de star. *
Ochii Luciei străluciră. Știa bine că Bellaiche era gata să spună
orice doar pentru a se culca cu ea, totuși nu putea să nu dea
crezare vorbelor lui.
 Ea, Lucia, cu trăsăturile ei de sud-americană, putea perfect să
devină ambasadoarea unei mari mărci de cosmetice americane
specializată în clientele “latino”, cum se spunea acolo...
Dar toate acestea erau departe încă.
Iar prima parte a acestui lung drum, era Maurice Bellaiche.
Care o devora din priviri povestindu-i verzi și uscate, așa cum
făcuse cu sute de fete...
Dar ceea ce nu știa el, era că avea dreptate fără să știe de ce.
Da, Lucia avea stofă de star. Da, ea va reuși. Așa cum îi
promisese. Nu fără a menționa în treacăt câteva cuvinte care
spuneau mult despre intențiile lui: '
“Dacă urmezi sfaturile mele... Dacă faci ce îți spun...” .
Nu era nevoie de studii superioare pentru a înțelege. Direct,
însemna: “Dacă te culci cu mine...”
Asta nu o speria pe Lucia. Fusese deflorată la treisprezece
ani... de unchiul ei. O amenințase că o omoară, dacă vorbește.
Apoi cunoscuse și alți bărbați. De fiecare dată, vedea aceeași
dorință aprin- zându-se în ochii lor. îi înțelegea. Când se privea
într-o oglindă, complet dezbrăcată, era prima care spunea, cu
toată modestia, că mama ei și netrebnicul de tată reușiseră o
capodoperă...
Cât privește bărbații, învățase să-i ducă de nas. Să-i facă să se
aprindă. Bellaiche... nu era decât un altul la rând.
Doar că, în acest caz, trebuia să “joace mai fin”. Fiindcă acesta
era pașaportul ei spre celebritate. O portiță întredeschisă spre
glorie.
— Când spuneți “sfaturile dumneavoastră”, făcu ea cât mai
inocentă, ce vreți să spuneți de fapt?
— Ei bine, făcu Bellaiche după ce bău o gură de vin, cred,
pentru început, că trebuie să-ți cultivi personalitatea.
— Adică?...
— Te-am observat, alaltăieri, la prezentare, făcu Bellaiche
semn cu ochiul. Numărul tău mi-a atras atenția, ți-o spun
sincer. Era vreun tip care îți plăcea în sală?
 Lucia îl privi cu un aer candid și minți cât mai natural:
— Deloc. Am ales un tip la întâmplare și i-am arătat ce știu să
fac. Nu mai spun că profitau și ceilalți și credeau că este pentru
ei.
Bellaiche pocni din degete în semn de admirație față de acest
geniu.
— Vezi! Când îți spun că ai stofă de star. Nici o altă fată nu ar
fi avut o asemenea idee! Ei bine, asta trebuie să cultivi.
Personalitatea de bombă sexuală. în șase luni Parisul se va
înghesui să te vadă defilând. Tot Parisul... la început.
Lucia se arătă și mai naivă:
— Dar, domnule Bellaiche... Ce ar trebui să fac pentru a
perfecționa acest număr, așa cum spuneți? Nu prea sunt sigură
că... știu cum și ce să fac. Atunci am acționat spontan. Era ceva
natural.
— Ș tii, făcu Bellaiche aplecându-se spre ea, îți voi studia
numărul. îți voi analiza fiecare gest, fiecare atitudine erotică,
pentru ca tu să le conștientizezi perfect, să le stăpânești și să știi
să le folosești ca o adevărată profesionistă.
Vorbind, el își puse mâna pe a Luciei.
Care decise să nu și-o retragă. Deocamdată. Nu era momentul
de a-l refuza.
— Tot ceea ce îmi spuneți este formidabil, susură ea cu
accentul ei erotic. Sincer, sunt fericită și mândră că vă
interesează persoana mea. Dar cred că trebuie să încep prin a
rezolva o problemă... să zicem tehnică.
Bellaiche îi zâmbi ca și cum ar fi devorat-o în locul cinei pe
care o comandaseră. Accentué ușor apăsarea mâinii.
— Nici o problemă nu este de nerezolvat pentru mine, făcu el
mieros. Ai încredere în tata Bellaiche. Ș tii că lângă mine poți să
mergi cu ochii închiși.
Lucia se forță să-i zâmbească. Dar cuvântul tată pe care îl
auzise îi provocă un frison pe spinare. Este adevărat că Bellaiche
ar fi putut să-i fie tată. Tatăl său ordinar...
 — Ei bine, zise ea, pentru ca tot ceea ce spuneți
dumneavoastră să se poată realiza, va trebui să pot sta în Paris.
Ș i momentan, nu pot...
— Cum? făcu Bellaiche.
De uimire, lăsase mâna Luciei ca și cum atinsese un obiect
respingător.
— înțelegeți-mă bine, zise ea. Nu pentru că nu vreau, ci pentru
că nu pot.
— Și de ce nu?
— Fiindcă sunt într-o situație ilegală în această țară. Nu am
decât o viză de turist și aceasta urmează să expire. Normal, sunt
obligată să părăsesc Franța mâine.
Bellaiche pufni în râs și trase o înghițitură de vin.
— Glumești, frumoasa mea! Este ridicol! Fiindcă ai un
serviciu, ți se poate prelungi automat permisul de ședere.
— Chiar nu, făcu Lucia fără să clipească. De lucru nu am.
Ochii lui Bellaiche se măriră de mirare și neînțelegere.
— Dar ceea ce faci tu la firma mea nu este muncă?...
— Nu, făcu ea. Nu oficial, în orice caz. Colaboratorii
dumneavoastră nu v-au spus încă, se pare, dar eu sunt în probe.
Persoana care m-a verificat la casting m-a testat doar. Ca să
vadă dacă fac față.
De această dată, Bellaiche izbucni în râs. Dar așteptă ca șeful
de sală să se depărteze, pentru a-i explica.
— Chiar nu știam, de fapt. Recunosc. Este cea mai tare glumă!
“Ca să vadă dacă faci față!...” Ei bine, pentru că încă te îndoiești,
lasă-mă să-ți confirm: faci perfect față, crede-mă, știu ce vorbesc!
Adăugă cu un hohot de râs:
— Ești chiar senzația sezonului, dacă vrei părerea mea! Cea
mai bună din câte am văzut până acum!
Își trecu mâna prin părul rar. La deget îi lucea un inel cu un
diamant mare.
— Ei bine, zise el, începând din această zi, te poți considera
oficial angajată la Jenna Lenjerie. Și nu doar să faci parte din
batalionul de manechine. NU! Tu vei fi starul casei! îți voi pregăti
contractul chiar mâine dimineață. Ș i mă voi ocupa personal de
problema legată de viză. îți convine, așa?
— Este bine. Chiar foarte bine.
Lucia zâmbi. Un zâmbet care o va costa, știa asta.
Ea tocmai obținuse ceea ce dorise de la Maurice Bellaiche.,
Dar acum, trebuia și să plătească.
Ș tia. Știa că și el știa.
În acest joc de-a șoarecele cu pisica, ea tocmai repurta o
victorie dar și o înfrângere.
Era prinsă în capcană. Acum, pisica era el...
Dar era prea târziu pentru a da înapoi. Trebuia să joace până
la capăt.
Forțându-se să pară cât mai sinceră posibil, Lucia își puse
mâna ei peste cea a lui Bellaiche.
— Nici nu știu cum să vă mulțumesc, îi zise ea privindu-l cu
niște ochi care l-ar fi excitat și pe un eunuc.
Ea se oferise.
— Cred că vom găsi ceva, zise el.
După cum o privise în timp ce spunea acele cuvinte, Lucia avu
impresia că era gata să sară pe ea. Acolo, în restaurant.
Atmosfera devenea de nesuportat din cauza tensiunii erotice.
Fără să se consulte, încercau să mai răsufle puțin, înainte de a
relua jocul.
Făcură o pauză în discuții, timp în care serviră cina. Lucia
comandase tartă cu fructe de mare iar Bellaiche file de vită.
Liniștea se lăsă între ei.
Cu colțul ochiului, Lucia îl văzu pe bărbatul de la masa vecină
cum întinde piciorul pe sub masă și o mângâie pe fata cu care
era.
Mișcarea tipului îi dădu o idee.
Cu o mișcare scurtă din gleznă, își scoase piciorul din pantoful
cu toc înalt. Privi în jur pentru a se asigura că nici un ospătar nu
îi observa și ridică ușor piciorul pe sub masă...
 Piciorul ei, înfășurat doar în ciorapul de mătase neagră,
înaintă între picioarele lui Maurice Bellaiche. Acesta era ocupat
să mănânce fileul de vită cu poftă de cunoscător. Fără îndoială
că se închipuia gustând un meniu mult mai delicat: floarea
intimă și parfumată care se ascundea în smocul delicat al
Luciei...
Când piciorul fetei atinse ușor ținta, Maurice Bellaiche rămase
nemișcat, cu gura plină și furculița în aer. Rămase așa câteva
secunde, total imobil, ca paralizat de surpriză. Apoi o privi pe
Lucia și îi zâmbi simplu. în cele din urmă, fără să scoată un
cuvânt, începu să mănânce, lăsând-o pe Lucia să-și continue
masajul.
Acesta nu întârzie să-și arate efectele. Tânăra argentiniană
reușise să cuprindă cu degetele virilitatea lui Bellaiche, făcând
un masaj atent. Aproape imediat, simți cum se întărește și crește
în volum sub mângâierile ei, luând proporții înfricoșătoare.
Dacă Bellaiche s-ar fi ridicat în acel moment, ar fi fost arestat
pentru ultraj la bunele moravuri.
Dar el nu se ridică. Reuși chiar să mănânce, ca și cum nimic
nu s-ar fi întâmplat.
“Totuși, bătrânul, ce autocontrol!” gândi Lucia mirată.
Băieții de vârsta ei pe care îi cunoscuse, dacă le făcea așa, ar fi
explodat deja în pantaloni...
Autocontrolul lui Maurice Bellaiche nu va ține atât cât să
prelungească inutil cina.
— Presupun că nu vei servi desert? făcu el privind la Lucia cu
ochii umezi.
— Ba da, răspunse ea cu o voce răgușită... dar oricum nu era
în meniu.
Mesajul era cât se poate de clar. Toate semnalele arătau verde.
Era momentul să treacă la acțiune fără să mai întârzie.
Maurice Bellaiche ceru nota.
— Vom servi cafeaua la mine acasă, zise el.
Capitolul XIV
 Jeannot-Știință stătea mereu în laboratorul lui până la ore
târzii. De altfel, unii din Minister pretindeau că nu pleca
niciodată.
Când Boris și Aimé plecară de la bătrânul expert și ajunseră în
curtea clădirii, era trecut de ora douăzeci și trei. Mașina de
serviciu era acolo, sub ploaia glacială care cădea fără încetare.
Era ușor de reperat fiindcă era singura mașină din parcarea unde
aveau locuri rezervate doar directorul Poliției Judiciare și șefii de
brigadă.
Aimé Brichot avu timp să scoată batista din buzunar înainte
de a strănuta atât de tare că ar fi trezit un stol de pârși în
hibernare.
— Ei bine, bietul meu frate, făcu Boris mergând cu pași mari
spre mașină, se pare că te-ai îmbolnăvit bine...
— Nu îmi mai zice! făcu Aimé. Am luat medicamente, dar
degeaba. 1
Se urcară în mașină iar Boris porni motorul.
— la spune, făcu el brusc neliniștit, sper că îți vei putea
stăpâni strănuturile. Dacă faci așa și la Bellaiche, vom fi reperați
imediat.
— Nu îți face griji, făcu Brichot care, după ce își suflă nasul, își
reveni la normal cu respirația, voi reuși.
Arătă cu bărbia spre Boris, care tocmai băga în buzunarul
interior al gecii un obiect metalic ce semăna cu un telefon mobil.
— Ceea ce mă neliniștește, este aparatul pe care mi l-a dat
Jeannot. Dacă nu funcționează, suntem pierduți.
Trecură prin fața Palatului de Justiție, înspre piața Saint-
Michel. Boris zâmbi.
— Din întâmplare, Mémé, nu prea ai încredere în Jeannot?
— Ba da, desigur, o știi. Dar totuși, nu se știe niciodată... La
vârsta lui, mai uiți câte ceva.
— Este posibil, Mémé, zise Corentin cu un zâmbet fatalist.
Oricum, ne vom lămuri în câteva minute.
Câteva minute lé luă, la acea oră când circulația era practic
inexistentă, pentru a ajunge la zona delimitată de străzile René-
Coty, Alésia și Reille, nu departe de parcul Montsouris, în
arondismentul XIV. Casa lui Bellaiche era situaltă pe o
fundătură prin care se ajungea între grădini și foste ateliere
renovate.
În zonă nu era nici un loc de parcare disponibil. Boris parcă
mașina de serviciu în fața unui portal de care era prins un semn
cu staționarea interzisă.
— Să sperăm că nimeni nu va încerca să iasă sau să intre
până dimineață.
Boris își luase geaca de culoare închisă iar Aimé un
impermeabil verde închis... Verde englezesc^ bineînțeles. Se
strecurară ca două umbre de-a lungul caselor de pe fundătură.
Aici, nu circula nici o mașină. Și nici un pieton nu se vedea.
Nu era de mirare, pe o asemenea vreme...
Ajunseră la casa în care îi primise Maurice Bellaiche, în urmă
cu câteva zile. Și unde Se pregătea să-i mai primească.
Dar fără voia lui, de această dată.
Un zid de aproape doi metri separa grădina de stradă. Zidul
respectiv nu avea decât o mică poartă metalică, cu un cod digital.
— A venit momentul să probăm ingeniozitatea lui Jeannot-
Ș tiință, șopti Boris. Acum ne vom lămuri...
Scoase din buzunar aparatul pe care Jeannot- Ș tiință i-l
dăduse. Era un fel de cutie metalică, de lungimea unui telefon
mobil, dar ceva mai lată. Marginile erau îmbrăcate în cauciuc.
Pe fața inferioară a cutiei din oțel era un cadran luminos.
DedesuBt erau dbuă taste: una verde și un albastră.
— Să începem cu codul de acces, făcu Boris.
Apăsă pe tasta verde și îl lipi de codul dfcjital de acces. Acesta
era acoperit de cutie. Aparatul lui Jeannot-Ș tiință scoase un
zumzăit metalic discret, care se opri după câteva secunde.
Boris scoase aparatul de pe cod și privi ecranul luminos.
Un zâmbet triumfător îi lumină dentiția de fiară.
— Uite, Mémé! Codul este înscris aici! Este un artist!
 Brichot dădu admirativ din cap.
— Bravo, Jeannot! Sper că aparatul său se va dovedi la fel de
eficace pentru a neutraliza alarmele. Fiindcă trebuie să fie
destule pe aici. Mai ales că.Bellaiche, cum îl știm, are ce să
ascundă...
— Are, Mémé, crede-mă pe cuvânt. Iar după părerea mea nu
vom întârzia să aflăm.
Corentin apăsă pe tasta albastră a aparatului și îl mișcă pe
marginea porții metalice.
Aparatul scoase din nou un zumzăit. Foarte scurt. Boris privi
pe ecran, ^părură două cuvinte pe ecranul luminos: “Alarmă
dezactivată”.
— Nu ai ce să-i reproșezi lui Jeannot.
— Mi s-a părut, de fapt, oftă Brichot.
Boris tastă cifrele codului și poarta se întredeschise cu un
clinchet metalic. Se strecurară în grădină și închiseră încet în
urma lor. Apoi rămaseră nemișcați câteva minute, lipiți de zid,
pentru a se asigura că nimeni, din interior, nu i-a auzit intrând.
— Cred că este bine, făcu Corentin în șoaptă. Putem merge.
O bucată de peluză îi separa de terasa vilei. O traversară
alergând, aplecați ca doi soldați sub rafalele inamice. '
Se vedea lumină în salonul-birou în care îi primise Bellaiche.
Boris privi înăuntru.
Focul din șemineu ardea, lumina era dozată cu grijă... Dar
Corentin nu văzu pe nimeni.
— Cu atât mai bine, Ș opti el. Vom putea intra fără să fim
văzuți.
— Și dacă Bellaiche și Lucia nu sunt aici? sugeră Brichot.
Dacă a dus-o în altă parte? .
— Ar fi o catastrofă. Fiindcă nu am avea nici o cale de a o găsi
pe Lucia și a face ceva pentru ea...
Plimbă cutia electronică pe lângă ușa de la intrare, așa cum
făcuse și la poarta din grădină. Din nou, cuvintele “Alarmă
dezactivată” apărură pe ecran. Boris apăsă pe clanță, cât mai
încet posibil pentru a evita un scârțâit.
Ușa se deschise.
— Nici măcar nu este încuiată, zise el. Văd că Bellaiche are
încredere în sistemele lui de alarmă...
— Cred că greșește, făcu Brichot semn cu ochiul.
Parfumul cald al focului de lemne le invadă nările, încă o dată,
rămaseră nemișcați, cu urechile ciulite.
Dar singurele zgomote perceptibile erau cele ale buștenilor în
vatră.
Corentin se aplecă spre urechea lui Brichot:
— Nu cred că Bellaiche ar duce-o pe Lucia în altă parte decât
aici. Nu are un loc mai bun pentru a seduce o fată. Privește
salonul: se vede că totul este pregătit pentru o seară într-o
companie galantă.
De fapt, Brichot constată că pe o măsuță, nu departe
deșemineu și în fața canapelei, erau două pahare de cristal și o
sticlă de șampanie într-o frapieră.
Dar, aparent, nimeni nu se atinsese de ele.
Corentin se aplecă din nou spre Aimé:
— Nu văd ce să facem, decât să cercetăm casa de la un capăt
la altul.
— Și dacă apare Bellaiche?...
Boris ridică din umeri:
— Dacă este singur sau cu Lucia, ne vom scuza banal, ce vrei
să îți spun?
— O să picăm prpst...
— Vom fi în rahat. Efracție nejustificată, în afara orei legale și
fără mandat... Vom avea de-a face nu numai cu cei de la Afaceri
Interne ci și cu funcționarii ANPE.
Brichot fu cuprins de un frison.
— Noi, polițiștii, în închisoare cu infractorii trimiși acolo de
noi... Nici nu vreau să mă gândesc.
— Ai dreptate, Mémé. De aceea sugerez să facem în așa fel
încât să nu o pățim. Ce zici?
 — Merge!...
Așa cum hotărâseră, începură să cerceteze metodic casa [ui
Maurice Bellaiche. începând cu salonul, pentru a se asigura că
este gol.
Era.
Înainte de a părăsi camera, Boris tresări.
— Așteaptă, făcu el punând mâna pe umărul lui Brichot, cred
că am văzut mișcându-se ceva.
I se păruse că o draperie...
Dar nu. Nu era nici cel mai mic curent de aer. Era poate o
părere...
Pe vârful picioarelor pentru a nu face să scârțâie parchetul,
vizitară camerele de ia parter: biroul, bucătăria, sala de mese...
Mai era o cameră, care dădea înspre bucătărie. Probabil o
cameră de serviciu.
Pustie ca și celelalte.
— Dacă Bellaiche are un servitor, făcu Boris, și sunt sigur că
are, se pare că i-a dat liber.
— Ceea ce ar confirma suspiciunile noastre, completă Aimé.
Dacă s-a debarasat de angajați, a făcut-o pentru a fi singur cu
Lucia.
— Nu vreau să zic asta, frate. Dar, pentru Dumnezeu, unde
poate fi?...
Urcară scările cu grijă fiindcă erau din lemn. De fiecare dată
când scârțâia una, încremeneau. Boris privi spre Aimé, a cărui
frunte era acoperită de broboane de transpirație.
Răsuflară ușurați ajungând fără probleme la primul etaj. Lipiră
urechea de fiecare ușă, înainte de a o deschide cu precauții
infinite.
Primul etaj era și el pustiu ca și parterul.
Mai rămânea un etaj.
— Mergem să vedem ce este acolo, șopti Boris. Dar
mărturisesc că nu prea mai sper. Trebuie să fie o mansardă sau
cam așa ceva. Sincer, nu văd de ce Bellaiche ar fi adus-o pe
Lucia tocmai aici, cu tot confortul pe care îl are la parter.
— Ai dreptate, recunoscu Brichot. Să mergem, totuși...
Așa cum prevăzuseră, vizitarea celui de-al doilea și ultimul etaj
nu aduse nimic în plus decât până atunci.
— Ș tii, zise Brichot când se întoarseră la parter, poate că am
ajuns prea devreme. Din câte am înțeles, Bellaiche a invitat-o pe
Lucia să cineze la restaurant. Iar la acest gen de oameni, nu se
cinează la ora opt.
— Ci mai probabil la nouă sau chiar zece! aprobă Corentin. Aj
dreptate, Même! Cum de nu am prevăzut asta...
— Mai mult, continuă Brichot, este dificil să aduci acasă, așa
de-a dreptul, o fată pe care abia o cunoști. Chiar dacă ești
patronul ei. Ești mai în măsură decât mine să știi. Nu poți să nu
o duci la restaurant, pe o viitoare cucerire, înainte...
— Este adevărat, Mémé, zâmbi Corentin, știind că coechipierul
său nu va termina fraza. Este evident. Bellaiche a dus-o pe Lucia
la restaurant, pentru a o aduce aici după ce servesc masa.
— De aceea șampania așteaptă cuminte la gheață...
— Doisprezece și jumătate, oftă Boris uitându-se la ceas. Parcă
nici măcar nu se gândesc să se întoarcă! Iar noi, nu avem decât
să ne ascundem pe undeva și să așteptăm.
Brichot își șterse transpirația de pe frunte cu batista.
— Gândește-te, zise el. Cel puțin, Lucia nu riscă nimic.
Bellaiche nu o va omorî într-un loc public.
Mașinal, făcură câțiva pași până în birou.
— Este o catastrofă, zise Corentin aproape cu voce tare. Venim
să împiedicăm o crimă, să surprindem un ucigaș în flagrant și
ajungem prea devreme!
Puse mâna pe umărul lui Brichot și adăugă:
— în orice caz, un lucru este sigur: trebuie să rămânem aici.
Fiindcă nu s-a schijnbat cu nimic situația. Dacă Bellaiche se
decide să o omoare pe Lucia, o va putea face și la patru
dimineața și la miezul nopții.
— Aici, făcu Aimé, sunt de acord cu tine. Aș spune chiar că... '
 Săriră amândoi cu o sincronizare perfectă.
Soneria telefonului tocmai le răsunase în timpane. Nu era
anormal de puternică, dar în liniștea de catedrală din jurul lor și
cu nervii întinși la maximum, fu ca o grenadă care explodase la
doi metri de ei.
Se uitară la aparatul de pe biroul lui Bellaiche.
Să răspundă? Nici vorbă, evident. Se descopereau.
Brusc, liniștea se lăsă, la jumătatea celui de-al treilea țârâit.
Corentin și Brichot se priviră, blocați.
— Te gândești la același lucru ca și mine? întrebă Brichot după
câteva secunde.
Instinctiv, începură să vorbească în șoaptă.
Fiindcă ceea ce se întâmplase modifica radical situația.
— Cred că da, murmură Corentin. Când suni pe cineva, nu
închizi după a doua sonerie...
— Concluzia?
— Concluzia: cineva a răspuns la telefon. Iar acela nu poate fi
decât Bellaiche.
Aimé Brichot depărtă brațele în semn de neputință:
— Dar, Boris, este imposibil! Bellaiche nu este aici! Tocmai am
căutat prin toată casa! ’
Boris îl privi fix iar Aimé recunoscu în privirea lui acea lumină
sălbatică specifică momentelor extreme.
— Nu, Mémé, făcu Corentin. Nu cred că am cercetat toată
casa. Bellaiche este aici, într-un loc
care ne-a scăpat din vedere. Aici, mă înțelegi? în această casă!
Ș i, fără îndoială, împreună cu Lucia. Trebuie neapărat să
descoperim ascunzătoarea, Mémé! Este o chestiune de viață și de
moarte. Poate că este deja prea târziul...
Aimé Brichot oftă, își ridică ochelarii pe nas și își frecă mâinile
ca un măcelar gata să se apuce de treabă.
— Bun, făcu el, deci ce facem? Săpăm? Ciocănim pereții?... Și
cu ce, de fapt?
Boris deja privea în altă parte.
 — Lasă-mă să mă gândesc, Mémé...
Capitolul XV
— îmi cer scuze că vă deranjez acasă și la o oră atât de târzie,
șefu’, dar este în legătură cu noile modele care trebuiau livrate
după-amiază. Tocmai am aflat că a fost o întârziere neprevăzută
și...
— Ce vreți să fac! urlă Maurice Bellaiche. îmi puteați spune
asta și mâine dimineață, nu? Deci lăsați-mă în pace și nu mă mai
deranjați!
Închise violent telefonul fără fir și îl puse pe o masă din spatele
lui...
Ș i nu departe mult de Boris și Aimé. Chiar dacă aceștia erau,
pentru moment, în incapacitate “vizuală” absolută de a descoperi
ascunzătoarea lui Bellaiche.
— Imbecilul! mormăi acesta pentru el.
Furia i se risipi foarte repede când își reorientă atenția la
spectacolul care se desfășura în fața ochilor lui.
Doar pentru el.
Abia ajunși acasă la el, după cină, Bellaiche îi propusese
Luciei să înceapă de acum “lucrul”.
Propunere pe care ea o acceptase grăbită. Spu- nându-și că,
dacă tot urma să se termine cu jocuri erotice, această
introducere merita efortul. De fapt preliminariile erau mult mai
amuzante și mai originale decât scenariul obișnuit.
Bellaiche reglase spoturile luminoase care luminau podiumul,
lăsând restul camerei în semiîntuneric. Dăduse drumul la
muzică soul, cu un ritm pătrunzător și febril, care părea făcut
pentru a fi fondul sonor al unei împerecheri sălbatice.
În fine, cu o telecomandă, deschisese, în spatele podiumului,
un imens dulap cu toate creațiile sale cele mai sexy, de la
înființarea firmei Jenna Lenjerie.
— Alege, spusese el instalându-se pe canapea caîntr-un fotoliu
la operă. Alege... hai.
Tânăra argentiniană nu se lăsă rugată. Acum ar fi fost complet
ridicol să facă pe mironosița...
Ochii lui Bellaiche păreau gata să iasă din orbite.
Lucia alese pentru început una din ținutele cele mai
provocatoare din tot ce îi oferise Bellaiche. Un sutien alb și un
slip asortat. Ceea ce nu părea deloc erotic, nici provocator, cu
excepția unui mic detaliu: sutienul nu era format decât din
armături. Iar slipul, doar dintr-o bandă elastică pe coapse și un
triunghi care îi acoperea pubisul. Sub acest petic minuscul,
părul intim al Luciei se ghicea, luxuriant și mătăsos...
Sânii ei voluptuoși, rotunzi și tari ca un grepfrut, dar de
culoarea caramelului, ca și restul pielii, se mișcau liber, la fiecare
pas. Sfârcurile lor negre, întărite, erau îndreptate spre Bellaiche
ca o provocare.
Patronul Jenna Lenjerie simți nevoia unui întăritor. Luă, de pe
masa joasă, paharul în care își turnase un coniac vechi și bău o
gură.
Pe podium, Lucia se plimba dând din coapse, făcând o pauză
de fiecare dată când trecea prin dreptul lui Bellaiche, pentru a-i
repeta numărul pe care îl făcuse cu Boris cu o zi înainte: picioare
depărtate, fundul cambrat, cu degetul pe buze și figură de Baby
Doll... Sau, și mai bine, se apleca în față înspre el, ca și cum
încerca să-i arate sânii dintr-un sutien inexistent.
Între două ședințe de excitare, Lucia făcea o mișcare care
constituia ultraj la bunele moravuri. își ondula fundul astfel
încât descria în aer cifra opt.
Intenționat, tânăra își accentua balansul când era cu spatele
la Bellaiche, pentru a-i oferi o imagine și mai excitantă a feselor
brune și ferme, între care se pierdea firul alb al slipului.
— Este perfect, frumoasa mea, grohăi Bellaiche cu o voce care
trăda dorința. Ești cea mai dotată fată pe care am cunoscut-o. Iar
acum, vrei să-mi faci plăcerea?
— Bineînțeles, stăpâne, răspunse Lucia zâmbind.
Folosise acest termen intenționat, știind că îl va flata pe
Bellaiche și îl va excita și mai mult. Dar îl pronunțase pe un ton
mai degrabă ironic. Pentru a arăta că nu se lasă păcălită.
— Vreau să mergi și mai departe, zise Bellaiche.
— Cum? întrebă Lucia, ușor neliniștită.
Bellaiche se aplecă în față pe canapea:
— Să mă exciți!
Lucia zâmbi malițioasă și privi înspre abdomenul lui Bellaiche.
— Mi se pare că deja sunteți excitat, domnule...
— Este adevărat. Dar vreau să mă faci să ejaculez. Hai.
Comportă-te ca o târfă adevărată!
Lucia se încruntă. Voia orice, dar nu să fie tratată ca o târfă.
— la spuneți, făcu ea, drept ce mă luați?
— Calmează-te, făcu Bellaiche cu un zâmbet liniștitor. Ș tiu că
nu ești o târfă. Dar mă exciți, nu? Fii drăguță! Fă-mi un cadou...
Oricum... va rămâne între noi...
— Am cuvântul dumneavoastră? întrebă Lucia după o clipă de
gândire.
— îl ai.
— Bine... de acord... Să spunem că vreau să vă mulțumesc
pentru slujbă și pentru viză...
Lucia s-ar fi omorât mai degrabă decât să recunoască față de
Bellaiche, dar începea și ea să fie din ce în ce mai excitată de
acest joc.
Mișcările ei pe podium, pozițiile din ce în ce mai provocatoare...
toate îi stimulau imaginația. Ș i nu numai pe a ei. La fiecare
mișcare a coapselor, șnurul slipului strâns îi mângâia cu
insistență punctul cel mai sensibil al feminității... făcând să
simtă fierbințeală în abdomen. .
Brusc se hotărî să facă ceeâ ce îi ceruse Bellaiche. Să se
comporte ca o adevărată târfă...
Începu, după o piruetă sau două, cu o primă oprire în fața lui
Bellaiche. Se aplecă înspre el până la limita echilibrului, apoi își
cuprinse sânii cu mâinile, îi masă și îi scutură, ca pe două
mingi...
În același timp închidea ochii și deschidea gura, trecându-și
limba roz peste buze ca și cum înghițea cu poftă un membru plin
de dorință.
Pe sub pleoapele pe jumătate închise, îl văzu pe Bellaiche,
eliberându-și virilitatea gata să explodeze și începând să se
mângâie devorând-o din priviri.
Lucia își zâmbi.
Puterea ei asupra bărbaților nu avea limite...
Apoi se întoarse cu spatele la Bellaiche. Cu fundul cambrat la
maximum, își prezentă fesele. Depărtând picioarele, îi oferi lui
Bellaiche o imagine uimitoare asupra intimității ei care se
ascundea sub părul mătăsos.
Pentru a-i da lovitura de grație, își duse mâna spre abdomen
și, cu indexul și mijlociul, își desfăcu intimitatea, pentru ca
Bellaiche să nu piardă nimic.
Manevra produce impactul scontat. Lucia îl auzi pe Bellaiche
mormăind de plăcere. Dar ea nu voia ca Bellaiche să-i scape. Nu
înainte de a-l face să trăiască momentele cele mai intense pentru
a-l subjuga. Definitiv.
Se întoarse brusc. Puțin prea brusc, fără îndoială, încât
surprinse^gestul lui Bellaiche, care se întorcea spre ea după ce
manevrase ceva... Un obiect care era în spatele lui. în spatele
canapelei de piele.
Lucia privi în penumbră, acolo unde nu avusese ideea să se
uite până atunci.
Ț ipă de oroare.
Dintre pliurile unei draperii groase apărea obiectivul unei
camere de filmat.
Îndreptat spre ea.
O cameră de filmat care, evident, nu era acolo de decor și nu
stătuse degeaba.
Fața i se umplu de furie.
— Nemernicule! strigă ea. M-ați filmat! Ați filmat totul! Și mi-ați
dat cuvântul că va rămâne totul între noi!...
Bellaiche se ridică repede.
 — Calmează-te, făcu el mergând spre ea cu un zâmbet care se
voia liniștitor. Calmează-te! Este pentru arhiva mea personală. O
mică amintire. Jur că nimeni altcineva nu va vedea acest film!
— Lepădătură! strigă Lucia care nu credea nici o vorbă.
Ea îi scăpă, când el vru să o ia în brațe, și se duse spre fundul
camerei. Smulse camera de după draperie și o aruncă pe jos,
unde se sparse în bucăți.
Într-o clipă, Bellaiche fu lângă ea. Nebun de furie, o prinse și o
aruncă la pământ. Lucia ajunse pe măsuța pe care se găseau
sticla de coniac și paharul. Totul se sparse cu un zgomot de
explozie.
Bellaiche se aruncă spre ea.
— Te voi prinde, târâtură mică! strigă el.
Lucia urlă când văzu pumnul ridicându-se...
— Ai auzit asta? făcu Boris.
— Doar nu sunt surd, răspunse Aimé. Vine de undeva din
casă, dar de unde?...
Corentin rămase nemișcat, cu toate simțurile ascuțite. Dar
zgomotele de ceartă și țipetele nu se mai auzeau.
— Mi se pare, zise el, că vine de aici...
Brusc, arătă cu degetul draperia groasă, din spatele biroului
lui Bellaiche.
Draperie care nu acoperea nici o fereastră.
Se precipită și o dădu la o parte cu un gest violent.
— Bingo, Mémé! De această dată cred că am găsit!
În spatele draperiei era o ușă. Mult mai groasă, aparent, ca
aceea de la grădină.
Ș i care nu avea nici mâner, nici încuietoare... nici cod digital.
.
— Drace! bombăni Corentin. Am mierlit-o! Cred că este
blindată...
— Oricum, continuă Brichot, nici vorbă să o miști. Zgomotùl îl
va avertiza pe Bellaiche de prezența noastră. Și trebuie să-l
prindem în flagrant delict. Altfel, noi o s-o pățim. *
 — La naiba! mormăi Boris începând să se învârtă în cerc prin
cameră ca o fiară în cușcă. Totuși trebuie să trecem de această
ușă! Neapărat!
Își trecu mașinal mâna prin părul buclat.
— Trebuie să fie un sistem... Bellaiche doar nu a trecut prin
ea...
— Așteaptă! făcu brusc Brichot, cu un zâmbet în colțul gurii.
Cred că am o idee. Vezi vreun televizor, în această cameră, Boris?
Corentin se uită la el cu ochi mari.
— Ce vrei să spui, Mémé? Vrei să te uiți la televizor acum? Ai
înnebunit sau ce? -
Drept răspuns, Brichot îi arătă telecomanda pe care o găsise
într-un sertar al biroului lui Bellaiche.
— O telecomandă... și nu de televizor. Cum îți explici asta?
— Dumnezeule, Mémé, sări Boris, ești un geniu! Oricum, sper.
Hai, încearcă...
Brichot îndreptă telecomanda spre ușă, apăsând succesiv pe
mai multe butoane.
Nu se întâmplă nimic.
Cei doi oftară în același timp disperați când, brusc, panoul se
depărtă fără zgomot și culisă în perete.
— Am avut dreptate, făcu Boris: ești un geniu, Mémé! Hai, să
mergem!
În spatele ușii, o scară ducea spre un subsol. Era întuneric
beznă și căutară degeaba un întrerupător.
— Din fericire ne-am luat lanternele! făcu Boris.
Un miros de salpetru le ajunse în nări înainte de a ajunge la
capătul treptelor.
— Pivnița! făcu Boris punând piciorul pe o podea nisipoasă.
Este curios, acest birou luxos să fie legat de pivniță!
Brusc, în același timp, Boris și Aimé stinseră lanternele.
Un țipăt de femeie ajunse până la ei. înfundat, dar apropiat.
Apoi, din nou, liniște...
— Bellaiche și Lucia sunt acolo, sunt sigur, foarte aproape de
noi, murmură Boris... Să nu întârziem...
Aprinzând la loc lanterna, plimbă fascicolul în jurul lui. Lăzi
cu vin apărură în cercul luminos. Boris făcu câțiva pași înspre
ele și înjură.
Tocmai își agățase mâneca gecii de o ladă cu sticle goale. în
mișcare lovi cu cotul un raft care se răsturnă; mai multe sticle
căzură și două dintre ele se sparseră. Boris rămase nemișcat.
Dar nici un alt zgomot nu îl urmă pe cel pe care îl făcuse. «
Mașinal, plimbă fasciculul de lumină pe jos, în locul unde
sticlele se spărseseră. Atenția îi fu atrasă de o sticlă care
rezistase căderii.
Avea ceva anormal...
Se aplecă și văzu imediat ce era.
Fundul sticlei respective se înfundase în sol trei sau patru
centimetri.
— Ai văzut, Mémé? făcu Boris. Ciudat, nu?
Brichot se aplecă și el.
— Este adevărat că nu este normal, îi răspunse.
— Ceea ce înseamnă, făcu Corentin, că nisipul de pe jos a fost
recent mutat sau că este așezat pe un strat de altă natură și
perfect etanș...
Înfipse degetele în jurul buteliei.
— Curios, făcu el. Nisipul este tare în jur, doar aici nu.
Așteaptă...
Tatonând prin nisip, observă că acesta era așezat pe o
suprafață perfect pătrată. Depărtă sticla și dădu nisipul la o
parte.
După un minut, degajase o trapă metalică de aproape șaizeci
de centimetri pe un metru. Avea un mâner. Boris se forță...
Foarte încet, trapa se deschise. Părea că are o tonă și scârțâia
ca și cum nu ar fi fost deschisă de secole;
— îți mulțumesc pentru ajutor, Mémé, gemu Boris.
Brusc lumina invadă camera.
Boris se întoarse și îl văzu pe Brichot cu degetul pe
întrerupător.
— Am făcut bine că te-am luat cu mine, Mémé. Ești în formă
în seara aceasta.
Îndreptară lumina lanternelor în deschizătura trapei. în jos
mai era o scară, mult mai abruptă decât prima.
— Hai, Mémé, făcu Boris.
Brichot coborî primul prin deschizătură. Cobo- râră, cu fața la
trepte, de această dată.
— Ceva nu înțeleg, făcu Corentin. Când deschizi trapa, nisipul
de deasupra cade. Atunci, cum face Bellaiche pentru ca aceasta
să nu se vadă? Logic ar avea nevoie de un complice...
— Poate că are o altă cale de acces, o ușă camuflată în raftul
cu sticle. Dar vom vedea mai târziu, făcu Brichot. Pentru
moment, avem ceva mai interesant. Uită-te unde suntem...
Aimé tocmai plimba fascicolul de lumină pe pereți. Boris veni
și făcu și el la fel.
Apoi renunțară, din cauza șocului.
Peretele pe care îl aveau în față era plin de nișe în care era...
un amestec de cranii și oase umane.
Auzind zgomote în jur, îndreptară lanternele spre sol.
Ș obolani mari cât pisicile fugiră, orbiți de lumină, în fisuri
invizibile.
— Catacombele! făcu Boris. Ei bine, și... .
Fu smuls din stupefacție de o lovitură de cot a lui Brichot.
— Privește aici...
În fasciculul lanternei lui Aimé, pietrele unui alt perete
încadrau o ușă.
O ușă din lemn, groasă și foarte nouă în comparație cu restul
decorului, dar care nu fusese deschisă de mult timp, judecând
după pânzele de păianjen care o acopereau.
— Stinge lanterna, Même, făcu brusc Boris. Mă întreb dacă nu
am auzit ceva...
Rămaseră în întuneric.
Ciulind urechea, li se păru că aud o voce masculină, înfundată
de grosimea peretelui.
— Privește! făcu deodată Corentin.
Încremeniră.
Sub placa groasă se distingea o rază de lumină aproape
imperceptibilă.
Silueta înaltă a lui Maurice Bellaiche devenea ștearsă, din
cauza lacrimilor care îi acopereau ochii Luciei. Cu privirea plină
de teroare, se uita la el cum mergea prin cameră, la fel de liniștit
și de calm ca la o prezentare de modă.
Dar în mână ținea nu obiecte de lenjerie, ci două flacoane de
cristal, pe care le luase din bar.
El se apropie de ea, și fata se crispă. Probabil era acid sau cam
așa ceva. 1-1 va arunca în ochii. O va desfigura! Poate chiar
omorî... Ș tia că nu mai are scăpare. Cine ar fi auzit-o țipând, aici,
pierdută în subsolul acestei case?
Ș i oricum, nu putea nici să se zbată, nici să urle, deoarece
Bellaiche, după ce o adormise cu o lovitură, profitase de starea
de inconștiență pentru a o lega și a-i pune un căluș în gură.
După care o instalase pe canapeaua pe care chiar el stătuse,
mai devreme, pentru a o privi.
— Aceste două flacoane conțin ingredientele unui cocktail
magic. Primul te adoarme... Al doilea te omoară. Vezi, dacă erai
docilă, mai înțelegătoare... lucrurile ar fi decurs altfel. Nu am fi
ajuns la așa ceva.
El izbucni brusc în râs la auzul propriilor lui cuvinte.
— Ș i apoi, mai târziu, vei ajunge în colecția mea particulară.
Amintirile momentelor cele mai plăcute... Toate fetele care au
trecut pe aici au ajuns statui de ceară. îmbălsămate într-un mod
unic în lume. Le-am adunat în micul meu muzeu personal. Chiar
aici, alături. Sunt suple, calde, aproape vii.
Izbucni iar în râs.
Se întoarse spre bar și amestecă cele două produse într-un
pahar mare. Apoi, cu paharul în mână, se întoarse lângă Lucia.
— Dacă refuzi să bei, mă voi vedea obligat să te lovesc iar și să
te fac să înghiți forțat. Oricum nu vei scăpa.
Se aplecă spre ea și privirea lui o înmărmuri.
Fiindcă era privirea unui nebun. Nebun furios, căruia nimeni
nu îi mai poate veni de hac.
— Vom termina ceea ce am început mai devreme. Nu ai
profitat prea mult, din nefericire, dar, liniștește-te: voi profita eu
de două ori.
Lucia se forța să-l privească în ochi pe Bellaiche. Cu o privire
îndrăzneață pentru a-i arăta că nu îi era frică de el. Chiar dacă
nu era așa.
Ca și cum își revenea brusc, Bellaiche se uită la ceas.
— Oh, zise el, începe să se facă târziu. Eu lucrez, mâine
dimineață. Cred că este timpul să punem capăt acestei
conversații. în această noapte, vei dormi alături de viitoarele tale
colege de muzeu. Iar mâine, te voi da în grija prietenului meu,
îmbăl- sămătorul. Vei vedea că, după ce îți va scoate toate
organele, nu te vei mai îmbolnăvi niciodată...
Râse iar, se apropie, puse un genunchi pe canapea și, ținând
paharul, îndreptă cealaltă mână spre călușul din gura Luciei.
.
Care se dădu înapoi atât cât putu să dea din cap în semn că
“nu”.
— Hai, frumoasa mea, făcu Bellaiche nerăbdător, este inutil
să...
Finalul frazei se pierdu în explozia care se produsese.
Ușa, refăcută recent de Bellaiche, care îi separa salonul
particular de catacombe, tocmai se făcuse bucăți.
Înmărmurit, Bellaiche văzu apărând doi bărbați, cu armele în
mâini: un atlet și un chel cu mustață.
Cei doi polițiști pe care îi primise la el în urmă cu două zile!
Ș i pe care îi invitase la prezentarea de modă!
Se dădu înapoi spre bar, ținând paharul în mână.
— Domnilor, articulă el, este ceva scandalos! Eu...
— Maurice Bellaiche, îl întrerupse Corentin, vă arestez pentru
uciderea Ameliei Jardie. Ș i pentru tentativă de omor asupra...
Își dădu seama că nu cunoștea numele de familie al Luciei.
— Domnișoarei, aici de față.
— Dar este ridicol! se apără Bellaiche. Doar îi ofeream ceva de
băut!
— După ce ați legat-o și i-ați pus căluș? făcu Corentin.
— Mai mult, continuă Aimé, sunteți acuzat de alte
douăsprezece crime.
— Ah, asta-i bună! se indignă Bellaiche. Și cu ce dovezi?
Boris privi în jurul lui.
— Vom căuta peste tot, domnule Bellaiche. Ș i vă garantez că
probele vor fi găsite. Acum, mergeți cu noi...
Înaintară spre el.
Bellaiche ridică mâna.
— O clipă, domnilor. De acord, am pierdut. Doar să beau acest
ultim pahar și vă urmez.
— De acord, făcu Boris, dar repede!
În acest timp Aimé îi scotea Luciei călușul.
Abia eliberată, ea urlă:
— Nu îl lăsați să bea! Este un somnifer mortal!
Cei doi se precipitară spre Bellaiche.
Care-tocmai înghițise conținutul paharului.
— Are dreptate, zise el cu o voce calmă.
Paharul căzu și se sparse. Bellaiche se prăbuși și el.
Corentin scoase celularul de la centură și începu să formeze
numărul de la Salvare, în timp ce coechipierul său se apleca
peste corpul nemișcat al patronului de la Jenna Lenjerie.
— Nu mai este nevoie, Boris, îl întrerupse Brichot, este deja
prea târziu. A murit.
Lucia, eliberată, înaintă până aproape de cadavrul patronului
ei, pe care îl privi cu teroare, ca și cum era încă periculos.
— M-a mințit, bâigui ea... Voia să mă... după ce mă omora!
Apoi izbucni în lacrimi pe umărul lui Boris.
Nu le trebuiră decât câteva minute să găsească ușa care ducea
la “muzeu”.
După ce manevră întrerupătorul de lumini, Boris se'întrebă
dacă nu visează. Sau dacă nu are coșmaruri.
Fetele apărură, toate, ca o galerie terifiantă. Erau toate așezate
în poziții sugestive, adică erotice. Ș i îmbrăcate cu cele mai
frumoase și mai atrăgătoare piese de lenjerie din colecția lui
Maurice Bellaiche.
Cu noduri în gât și ochii bulbucați, Boris și Aimé înaintară
printre “statui”. Citiră cu voce tare numele și datele...
Cu cât le priveau mai de aproape, cu cât păreau mai vii toate
aceste fete. Adormite doar. Frumoase, tinere, în floarea vârstei.
Nici Boris, nici Aimé nu îndrăzniră să le atingă pielea, care
părea că-și păstrase aspectul mătăsos.
— Nemernicul!... murmură Boris.
— Ai avut dreptate, făcu Aimé.
Adăugă, cu un semn din bărbie înspre salonul lui Bellaiche:
— Bine că am lăsat-o pe micuță acolo. Nu ar fi suportat
priveliștea.
Se duseră să o găsească pe Lucia care, ghemuită pe canapea,
cu picioarele îndoite și capul pe genunchi, privea în gol, cu ochii
plini de groază.
— Nu îți fie teamă, zise Boris cu o voce blândă, ca și cum
vorbea cu un copil care se trezise dintr-un coșmar. S-a terminat,
acum. Așteaptă o clipă și vom ieși toți trei din acest infern.
Aimé strănută violent.
— îmi pare rău, frate, se scuză el, nu m-am putut abține.
Umiditatea aceasta...
Boris izbucni în râs.
— Nu-i nimic grav, Mémé. Acum poți să strănuți cât vrei...
Capitolul XVI
Pentru o prezentare de final, era o reușită.
Douăzeci de fete, unele mai sexy decât celelalte, apărură pe
podiumul de defilare, fiecare cu ținutele de la ultima trecere.
Erau pe toate gusturile și toate defilau în același timp, încât
Boris și Aimé nu știau la ce să privească mai întâi.
Mai ales Aimé.
Căci Boris se simțea obligat — nu din galanterie — să se
concentreze asupra Luciei.
Ceea ce nu era chiar un sacrificiu, tânăra fiind incontestabil
cea mai frumoasă din toate.
Lucia, încă o dată, cu prilejul defilării de la Jenna Lenjerie,
făcuse un număr erotic extrem de pasional exclusiv pentru Boris
Corentin. %
Maurice Bellaiche avusese măcar într-o privință dreptate: era
excepțional de dotată.
La ultima trecere, în mijlocul celorlalte fete, tânăra
argentiniană îi adresă lui Boris un semn cu ochiul și un sărut,
din vârful buzelor.
O mimică ce spunea multe despre intențiile sale...
Brichot îl lovi amical cu cotul pe partenerul său:
— Ei bine, Boris, am impresia că de această dată, vei reuși.
Sper că ți-ai luat vitaminele, fiindcă această fată are un
temperament...
În aplauzele unei săli pline cu bărbați în călduri, Lucia și
“colegele ei de birou", se întoarseră în culise.
Unde Boris și Aimé se grăbiră să ajungă.
Lucia sări la gâtul lui Corentin și, fără nici cel mai mic
complex, își lipi corpul gol de al lui și buzele de gura lui.
— în seara aceasta, caballero, sărbătorim? Doar noi doi. Mi-ai
promis. Am rezervat o masă la cel mai bun restaurant
argentinian din Paris. Iar dacă te fofilez^ și de această dată, te
omor!
— îți reamintesc că tu te-ai fofilat ultima dată, nu eu! Iar eu
nu am nici un motiv să scap. Acum că s-a terminat totul, nu am
nici un motiv să amân plăcerile pe mai târziu.
Lucia avea de ce se bucura de fapt.
Mai întâi pentru că, grație lui Boris și Aimé, era încă în viață.
Apoi, fiindcă, la un telefon al lui Charlie Badolini la autoritățile
competente, obținuse o nouă viză și un permis de ședere de
cincisprezece ani.
Ș i, în fine, fiindcă Jean-Louis Lemaize, directorul adjunct de la
Jenna Lenjerie, care îi luase locul lui Maurice Bellaiche, îi
semnase un contrapt legal.
Boris privi la ceas.
— Grăbește-te să te îmbraci, îi zise el Luciei care era încă în
costumul Evei, se face târziu și începe să-mi fie foame.
— De acord, caballero. Nu mișca, vin într-o’clipă.
Abia dispăruse după un paravan pe care erau agățate hainele
“civile”, că telefonul mobil al lui Corentin sună.
Era Badolini.
— Am aflat acum un minut că Luc Lemoine a murit, anunță el.
— Este o lovitură grea, făcu Corentin. Până la urmă, nu a
omorât pe nimeni...
— Poate, reluă Badolini, dar era totuși un nenorocit...
— Cum așa, șefu’?
— Imaginează-ți că un anume Bachir Latifa a ieșit din
închisoare săptămâna aceasta, după ce a ispășit zece ani pentru
pedofilie. Acest bărbat a sesizat tribunalul pentru un proces de
reabilitare. Sper, de asemenea, să obțină și despăgubiri... -
— Ș i ce legătură are cu Lemoine, șefu’? întrebă Boris privind
spre Lucia, care termina de îmbrăcat.
— Foarte simplu: acest Bachir Latifa, la momentul când a fost
condamnat, era curier la Jenna Lenjerie!
— Și! exclamă Boris. Deci toate drumurile duc la Bellaiche...
— Bachir Latifa a redeschis dosarul și avocatul său l-a
descoperit pe puștiul care a fost agresat sexual, de el. La acea
vreme, fusese atât de traumatizat încât a căzut într-o tăcere
patologică. La insistențele mamei, atunci s-a renunțat la intero-
garea lui și totul s-a bazat pe mărturia lui Bellaiche, Latifa fiind
arestat și condamnat. Dar au trecut zece ahi iar victima a
acceptat să facă portretul robot al agresorului. Ș i ghicește ce...
— Acest portret corespunde exact cu Luc Lemoine? sugeră
Corentin.
— Exact, încuviință Badolini. Lemoine, la acea vreme, făcea
manechine de ceară, adevărate, pentru Bellaiche. Ce se poate
deduce logic din toate acestea, este că Bellaiche știa că Lemoine
era adevăratul vinovat — poate că a asistat chiar la scenă. Cum
Bachir Latifa era un biet maghrebian analfabet, care mai fusese
deja implicat într-un caz de pedofilie, era floare la ureche să-l
acuze pe curier în locul fabricantului său de manechine.
— Și știind asta, complété Corentin, Bellaiche îl șantaja pe
Lemoine. îl putea obliga deci să facă îmbălsămări... Fiindcă era
singurul care îi știa secretul.
Badolini tuși gutural la celălalt capăt al firului.
— După părerea mea, cam așa s-au întâmplat lucrurile,
defapt. Din nefericire, totul va rămâne ca ipoteză, fiindcă
Lemoine și Bellaiche sunt morți și doar ei cunoșteau adevărul...
Prea târziu pentru a-i interoga...
— Până la urmă, șefu’, făcu Boris după ce se gândi o clipă,
Lemoine a sfârșit prin a plăti, și el. Justiție s-a făcut, într-un fel.
— Când vă spuneam că era un nemernic... Nu aveți dreptate,
șefu’...
— De fapt, reluă Badolini, s-a găsit și atelierul de îmbălsămare
al lui Lemoine. Era într-o altă catacombă, vecină cu muzeul
particular al lui Bellaiche.. La ora aceasta, Jeannot-Ș tiință este
acolo.
La treizeci de secunde după ce termină convorbirea cu
Badolini, telefonul lui Corentin sună din nou.
De această dată, era directorul de la Sex-Expo. Care voia să le
mulțumească lui Corentin și Brichot pentru că le-au salvat
reputația.
— Voi schimba toate încuietorile, adăugă directorul.
— Excelentă inițiativă, îl felicită Corentin. Pentru a descuraja
vizitele altor maniaci sexuali...
Interlocutorul său izbucni în râs:
— Nu vă faceți griji, zise el. De această dată, locul este la fel de
inviolabil ca... o centură de castitate!
Restaurantul argentinian Le Tangou își merita numele. Te-ai fi
crezut la Buenos Aires în anii ’30.
Ochii negri ai Luciei luceau și mai tare ca de obicei, în lumina
tremurătoare a lumânărilor.
— Ceva îmi scapă, făcu Boris punându-și mâna peste a ei,
întinzându-se peste masă. Cum ai putut accepta să cobori în
pivniță, prin acea trapă demnă de o închisoare medievală? Nu ai
bănuit nimic?...
Ochii Luciei se măriră:
— O trapă? Ce trapă? Nu am coborât prin nici o trapă. Altfel,
gândește-te, mi-aș fi dat seama și aș fi refuzat să-l urmez.
Un rictus de perplexitate îi acoperi fruntea lui Corentin.
— Atunci, nu mai înțeleg nimic. Aimé și cu mine am coborât
printr-o trapă, deschisă în pavajul pivniței cu vin a lui
Bellaiche...
Lucia ridică din umeri, care erau dezgoliți de rochia neagră
foarte sexy.
— Poate... Dar eu am coborât printr-o scară absolut normală
care dădea din biroul lui.
— Ș tiu, făcu Boris, de după draperie. Ș i noi am trecut pe
acolo... Dar am ajuns în pivniță...
Lucia rămase perplexă câteva secunde.
— Am înțeles! exclamă ea brusc. Bellaiche m-a condus pe
scările acelea, dar după câteva trepte am luat-o la stânga. Acolo,
era o altă scară, tapisată cu catifea, cu candelabre pe pereți. Era
foarte șic, chiar luxos... Nu aveai de ce să te sperii.
Boris se simți prost... '
Avusese mare noroc Lucia...
— Cred că și Bellaiche uitase de existența ei...
— Ce anume? întrebă tânăra.
— De această trapă...
Lucia se făcu că se enervează:
— la spune, caballero, nu crezi că ar trebui să te intereseze
mai mult persoana mea?
— Ai perfectă dreptate, răspunse Boris cu un zâmbet care îi
dezveli dentiția de fiară. Ai putea începe prin a-mi spune numele
tău...
Lucia deschise gura tocmai când șeful de sală se apropie cu
meniul.
Ea îl opri cu un gest:
— Nu este nevoie, Miguel. Pentru mine, ca de obicei. Iar pentru
domnul, la fel.
Ș eful de sală se înclină ușor:
— Foarte bine, domnișoară Peron, făcu el depăr- tându-se.
Maxilarul lui Boris căzu de stupefacție.
— Am auzit bine?... Te numești Peron?
— Da! făcu Lucia cu un zâmbet de puștoaică fericită de gluma
ei.
— Și ești din familia...?
— Nu! Nu este absolut nici o legătură între Evita și mine...
Ea adăugă, după ce ciocni paharul de vin argentinian ce cel al
lui Boris:
— Doar că, și eu, aș fi fost îmbălsămată...
Corentin nu se putu abține să nu râdă de această glumă
morbidă:
— Ar fi fost într-adevăr păcat!
— Și încă nu știi tu... făcu Lucia Peron aple- cându-se spre el.
Ea îl prinse pe Boris de gulerul hainei și îi apropie buzele de
ale ei.
Când gurile lor se separară, ochii le străluceau sălbatic iar ea
anunță cu o voce răgușită:
— Este doar o degustare, caballero... în această seară, îți voi
arăta că sunt mult, dar mult mai caldă decât o mumie...
Redactor: Maria Cap
Tehnoredactare computerizată: Mtiaela Ursu