Michel Brice

Viata dubla a patronului

 Capitolul I
Cu ochii întredeschiși, Cynthia strânse buzele subțiri și fin
conturate, pentru a întinde cât mai bine rujul strălucitor și
consistent cu care își dăduse.
Apoi, deschise ochii și se admiră în oglinda mesei de toaletă
din acaju, aflată în dreapta patului.
Descoperind imaginea reflectată de oglinda înclinată, trupul ei
complet gol fu cuprins de un frison violent iar un rictus de
dezgust îi deformă fugitiv trăsăturile fine și regulate.
Această femeie, a cărei siluetă se încadra în oglinda
orientabilă, nu era ea. Nu mai era ea. Imaginea reflectată care o
fixa cu ochii pe jumătate fascinați, pe jumătate mirați, nu era a
tinerei de treizeci și trei de ani, provenind dintr-una din familiile
cele mai bune din Normandia, de o frumusețe puțin rece, prea
clasică, pe care se obișnuise să o regăsească în oglindă în fiecare
dimineață.
Cu buzele strălucitoare, rujate abundent, pleoapele fardate cu
un albastru electric, culoare care îi scotea în evidență paloarea
naturală a obrajilor, și cu părul roșcat care îi cădea în valuri pe
umerii rotunzi și catifelați, cea pe care Cynthia o vedea în
oglindă, fără nici o plăcere, nu avea mai nimic în comun cu ea.
— O curvă... murmură ea cu o voce ușor furioasă, cu ochii
fixați pe imaginea din oglindă. O târâtură, o prostituată: iată ce
ai ajuns, biata de tine! Și nu este nevoie decât de puțin machiaj și
de o perucă pentru a trece „de partea cealaltă a oglinzii", doar
atât...
Cynthia închise ochii și un oftat profund îi umflă pieptul, mic
dar conturat perfect, ferm și catifelat ca al unei adolescente.
O adiere de aer cald pătrunse prin fereastra deschisă și îi
mângâie delicat obrazul. De două zile, vremea era primăvăratică,
deși nu era decât 12 martie. Deja mugurii merilor începuseră să
se umfle și să înverzească, iar forsythia, prin grădini, urma să-și
desfacă buchetele de un galben proaspăt. ■
Trecerea unui scuter zgomotos, două etaje mai jos, în strada
Chartraine, una dintre principalele artere comerciale ale evreilor,
o făcu pe Cynthia să tresară și să deschidă brusc ochii.
Imediat, imaginea reflectată în oglindă îi atrase din nou
atenția, cu forță și mai mare, aproape insuportabilă. O fracțiune
de secundă, fu tentată să-și smulgă peruca roșcată care o făcea
aproape de nerecunoscut, să ia tampoanele demachiante, de pe
masa de toaletă, și să-și curețe fardurile înjositoare care, după
părerea ei, nu numai că o desfigurau și o urâțeau, dar,
literalmente, o și înjoseau.
Cynthia tocmai își îndrepta mâna spre tampoanele
demachiante, dar se opri din mișcare și lăsă mâna să-i cadă
peste coapsa goală. Era o prostie: încă nu avansase în acea
nebunie care o cuprinsese în urmă cu trei săptămâni, pentru ca
să dea înapoi acum.
Din contră, trebuia să meargă până la capăt.
Cynthia luă din nou rujul de buze și îl răsuci ușor pentru a-l
deschide. Ca* de fiecare dată, resimți acea neplăcere pe care o
cunoștea bine.
Încă din adolescență, de fiecare dată când manevra un ruj, nu
se putea abține să nu se gândească la un sex de animal — de
câine, pentru a fi mai precisă — sub efectul unei erecții
puternice, irezistibile.
Ș i de fiecare dată simțea un fel de dezgust, asociat cu alte
senzații ciudate, pe care nu încercase niciodată să le clarifice.
Cu o mână ușor tremurând, apropie rujul de vârful sânului
drept, pentru a-l da cu ruj. La atingerea cu substanța rece și
grasă a rujului, simți cum sfârcul i se întărește și avu un
sentiment de neliniște simultan cu un fel de mândrie puerilă.
’
Era cu adevărat o femeie, după cum dovedea această reacție a
corpului. Dar și luându-se după senzația de căldură care îi
cuprindea abdomenul, în timp ce își ruja sfârcul sânului.
Cu ochii fixați la ceea ce tocmai făcea, Cynthia se strâmbă de
ciudă. Poate că era o femeie adevărată, dar nimeni, până în
prezent, nu părea să fi observat. Femeia care era, care voia să fie
neapărat, nu fusese trezită din letargia ei primitivă de nici un
bărbat. Nici unul nu reușise.
Acest trup pe care și-l dezmierda, era cel al Frumoasei din
pădurea adormită. Ș i, până în acel moment, nici un Prinț
Fermecat nu fusese capabil să-l trezească.
Cynthia ridică brusc capul și fără să vrea rânji sec.
Ce erau prostiile astea cu prinți care îi treceau acum prin
minte? Nu cunoscuse decât un singur bărbat, pe cel cu care se
căsătorise în urmă* cu șaisprezece ani, pe când ea abia împlinise
șaptesprezece.
Ș i nu era nici pe departe un prinț fermecat. Oricum, nu avea
puteri erotice. Căci, nici măcar o dată, Cynthia nu își simțise
trupul reacționând în vreun fel, în timp ce soțul ei o poseda.
Dacă se gândea bine, nici nu era în stare să-și amintească
exact de cât timp el nu mai intrase în camera ei pentru a-și
îndeplini „sarcina conjugală*1.
După ce își coloră și celălalt sân, Cynthia puse la loc rujul și se
privi în oglindă, cambrându-se, pentru a-și scoate în evidență
bustul destul de mic.
Apoi ochii îi căzură de-a lungul abdomenului perfect plat, cu
pielea foarte albă, aproape lăptoasă, până la triunghiul auriu
care îi acoperea locul de întâlnire al coapselor rotunde și ferme.
Un zâmbet de satisfacție îi trecu peste buzele rujate abundent
și ochii de un albastru deschis scânteiară ironic pentru o
fracțiune de secundă. ,
Obiectiv, se considera atrăgătoare, în cele din urmă. Cu
excepția feței machiate vulgar, conform propriilor criterii estetice.
Dar dacă voia să reușească, era obligată se treacă prin asta,
prin această „desfigurare**, această înjosire, dintre cele mai
drastice.
Cel puțin așa înțelegea Cynțhia ceea ce făcea, de aproape o oră.
De fapt, trebuia să recunoască că ignora aproape tot ceea ce o
aștepta, ceea ce o aștepta cu adevărat.
 Căci, în familia Houteville, ai cărei reprezentanți erau în
Rouen, unde se ocupau cu fabricarea postavului, încă din secolul
al Xlll-lea, nu era admisă nici o legătură cu prostituția.
Ori, prostituarea, exact ceea ce tocmai făcea acum Cynthia, îi
făcea pe strămoșii ei să se răsucească în mormintele lor din
cripta bisericii din Houteville.
Cynthia înălță capul și simți ùn șoc violent în piept când
descoperi ochii uimiți din oglindă.
„Nebună!“ gândi ea, trecându-și o mână nervoasă peste
fruntea presărată cu broboane de transpirație. Sunt complet
nebună să fac asta. Nu o să meargă! Ceea ce se va întâmpla va fi
doar că el...
Cynthia scoase un geamăt surd. în clipa în care, în mintea ei,
formula pronumele „el“, în fața ochilor îi apăru figura bărbatului
la cate se gândea.
Același bărbat căruia urma să i se vândă, să se prostitueze,
într-un timp care îi părea infernal de scurt, acum.
Un bărbat pe care îl înșela cu bună știință și căruia, fără
îndoială, îi va provoca șocul cel mai brutal al vieții lui, din care
nici ea nu știa cum va ieși.
Un bărbat cu care ținea legătura aproape permanent, prin
intermediul unui serviciu de chat pe Internet, de mai bine de o
săptămână.
Un bărbat care își imagina că face el regulile jocului, că își
impune dorințele erotice și sexuale unei femei pe care încă nu o
cunoștea și care lui i se părea că poate suporta orice, doar
datorită faptului că era dispus să-i răsplătească din plin
docilitatea.
Încă o dată. Cynthia fu pe punctul de a renunța, de a opri
totul. începând cu a renunța la numele pentru care optase, pe
care îl găsea oribil de vulgar, și a-l relua pe cel care i-l dăduseră
părinții la naștere, mult mai „elevat".
Era simplu: era suficient să-și dea jos peruca îngrozitoare, să
se demachieze atent și să se îmbrace la loc cu fusta gri și bluza
albă pe care le purta de când ajunsese în apartamentul din
strada Chartraine, în urmă cu o oră. Apoi, nu mai rămânea decât
să iasă pe ușa principală a clădirii, în loc să dispară, așa cum
prevăzuse, pe ieșirea din spate, care dădea în străduța Saint-
Denis, aproape pustie mai tot timpul, și să revină la domiciliul
conjugal.
Cynthia oftă și umerii goi se lăsară în jos ușor. Da, era exact
ceea ce îi dicta rațiunea. Să se smulgă din demența care o
cuprinsese și care îi dictase acest scenariu total monstruos. Să
uite’ speranța irezistibilă care o cuprinsese, în urmă cu trei
săptămâni, și să-și reia cursul vieții obișnuite: fără bucurie și mai
ales fără plăcere, dar și fără nici un risc.
Da, exact asta trebuia să facă, o simțea din ce în ce mai clar.
Dar, în loc să-și urmeze gândul, Cynthia se ridică cu
rigiditatea unui robot și, cu privirea în gol, se îndreptă spre
fotoliul Ludovic al XV-lea pe care erau fusta de piele violet,
bustiera din lame argintiu și mantoul verde crud. De asemenea
era și compleul slip cu sutien — cupă din dantelă neagră și roșie
a cărei vedere te umplea de rușine și de dezgust.
Hainele erau cele pe care, în urmă cu trei zile, le cumpărase
dintr-un magazin de pe strada Saint-Denis, din Paris, unde era
sigură că nu întâlnește pe nimeni cunoscut.
Cu gesturi aproape mecanice, Cynthia îmbrăcă slipul decoltat
mult în față, apoi își cuprinse sânii în sutienul ale cărui cupe de
dantelă erau decupate astfel încât sfârcurile erau expuse.
Privirilor, dar mai ales mângâierilor și mușcăturilor. La orice
voiau să fie supuse...
Când termină, Cynthia fu cuprinsă de o puternică dorință de a
se admira „în picioare" în oglinda mare. Cu greu reuși să nu
întoarcă privirea spre masa de toaletă.
În mintea ei înfierbântată, o voce insistentă îi spunea că dacă
se va vedea în oglindă acum, nu va mai avea forța să renunțe la
aceste haine.
Atunci, cu pași nesiguri, se îndreptă spre ușa camerei, traversă
micul salon ca o somnambulă, intră în bucătăria care de -mult
nu mai era funcțională și ieși în liniște din apartament pe ușa de
serviciu.
În momentul în care ușa se închise în urma ei, urmașa familiei
Houteville încetă brusc să mai existe, pentru a-i face loc
Cynthiei, prostituata începătoare.
Peste douăzeci de minute, urma să fie în fața primului ei client
și să-i satisfacă toate dorințele, conform scenariului foarte precis
pe care i-l comunicase prin intermediul Internet-ului.
Cynthia știa bine că primul ei client va fi și ultimul.
**
Gérard Mellières opri mașina sa Maserati bi-turbo și își sprijini
ceafa de tetiera din piele crem, cu ochii pe jumătate închiși. ’
Prin geamul întredeschis ajungeau la el trilurile bucuroase,
aproape isterice, ale tuturor păsărelelor care se agitau simțind
venirea unei primăveri timpurii.
O briză ușoară mișcă ramurile încă golașe ale stejarilor, fagilor
și arțarilor care compuneau pădurea Evreux, la câțiva kilometri
sud-vest de prefectura din Eure.
În fața mașinii Maserati se întindea o alee dreaptă de pământ
bătătorit pe care Gérard Mellières nu o putea parcurge fără să
simtă cum bătăile inimii i se accelerau.
La capăt, la aproximativ două sute de metri de gardul de care
tocmai trecuse, era paradisul. Era paradisul său.
Care era, în același timp, după cum știa, și infernul său.
Dar un infern delicios, indispensabil. Fără de care, Mellières
nu era sigur că ar fi în stșire să-și continue viața, „să joace rolul“
de patron atotputernic, tiranic.
Ceea ce era practic douăzeci și patru de ore din douăzeci și
patru, de mai bine de douăzeci de ani. Cu excepția momentelor
secrete în care venea aici, la „Rouvray“ care îi purta numele, una
din cele douăzeci sau douăzeci și cinci de case pe care le avea în
zonă și care în majoritatea lor erau închiriate lucrătorilor de la
fabrica sa de brânzeturi. ‘
 Dar aceasta era o casă particulară; chiar foarte particulară,
dacă se putea spune așa...
Gérard Mellières se îndreptă în scaunul de piele al mașinii și își
trecu automat mâna peste obrajii supți, cu pielea marcată de
urmele unei acnei rebele care îi otrăvise adolescența. Ochii lui
mici și negri, într-o mișcare continuă, înfundați în orbite, de o
parte și de alta a unui nas coroiat, examinară cu o oarecare
satisfacție vegetația înconjurătoare, remarcând în treacăt
săritura sprințară a unei veverițe de-a lungul trunchiului unui
stejar garnisit cu iederă.
Toate acestea erau ale lui. Nu numai cele zece hectare de
pădure din jurul proprietății Rouvray. Nu era decât una din
numeroasele lui proprietăți din această zonă de la sud-vest de
Evreux. Nu, pentru el, cel mai important, era târgul aflat la mai
puțin de trei kilometri spre nord și în care aproape un sfert din
case și apartamente erau ale iui. Era, într-un fel, un senior
modern. Domnind singur asupra sorții servitorilor care trăiau pe
pământurile lui.
Mai ales, chiar la ieșirea din târg, era çeea ce Gérard Mellières,
în sinea lui, numea castelul său. Semnul vizibil și zdrobitor al
puterii sale, al supremației sale incontestabile și necontestate.
.
Silueta masivă, cubică și albă a Fabricii de Brânzeturi
Mellières, o societate creată de bunicul său, consolidată de tatăl
său și care dădea de lucru la aproape două treimi din populația
târgului, sprijinind, direct sau indirect, toată economia acestui
colț al ținutului Eure.
Fieful lui Gérard Mellières. Căruia, de aproape cincisprezece
ani, îi sporise puterea și ponderea economică. Grație unui fler
mai ascuțit decât al concurenților săi: încă de la începutul anilor
1980, Mellières simțise venind valul de respingere față de
„mâncarea proastă", pe care nimeni nu se gândise s-o numească
așa.
Când majoritatea celorlalte fabrici de brânzeturi se
industrializau pentru a produce tot mai ieftin, Mellières pariase
pe calitate, pe laptele brut, pe tehnicile artizanale și pe
agricultura „bio“.
După o perioadă dificilă — chiar fusese la un pas de faliment
în mai multe rânduri — își văzuse cifra de afaceri explodând
literalmente. Ș i, de zece ani, cu fiecare an care trecea noi
recorduri la capitolul beneficii.
Gérard Mellières porni din nou motorul mașinii, împinse
schimbătorul de viteză automatic în poziția drive și acceleră ușor,
făcând să toarcă, precum niște pisici, cei opt cilindri ai
motorului.
Pe măsură ce „frumoasa italiană" urca ușor pe aleea de
pământ bătătorit, șoferul ei își simțea inima bătând tot mai
puternic în pieptul slab.
Fiindcă acolo, la capătul aleii, în spatele ferestrelor cu pătrate
mici, la primul etaj al casei mari cu acoperiș de paie, total
invizibilă din șoseaua departamentală, era cineva care îl aștepta.
O femeie.
Sau, mai degrabă, o „fată“, așa cum le numea Mellières pe
toate acelea pe care le recruta prin intermediul unui site X de pe
Internet și care acceptau să vină aici, în această casă, departe de
privirile indiscrete, pentru a se lăsa în voia fanteziilor sale
sexuale.
Sau, mai exact, singurei fantezii sexuale care mai reușea să-i
trezească simțurile blazate.
Se numea Cynthia. Oricum, era prenumele pe care i-l dăduse
el, în timpul diferitelor contacte preliminare. Dar Gérard
Mellières știa bine că fetele care se prostituează, dintr-o
superstiție un pic naivă, nu își spun niciodată numele adevărat
clienților lor.
Ș i de fapt, nu îl interesa sub nici o formă ce nume își dădeau.
Singurul lucru care conta, pentru ca „ședința" să fie reușită, era
ca fata să-și însușească recomandările pe care i le făcuse el prin
e-mailși să-și joace rolul cu o doză minimă de convingere. în
rest...
Gérard Mellières opri mașina Maserati chiar în fața ușii din
lemn, îngustă și joasă, foarte veche, care dădea în interiorul
clădirii mari ale cărei ferestre păreau minuscule în raport cu
fațada cu două etaje.
Coborî din mașină și inspiră adânc, încercând să scape de
nodul care îi strângea stomacul de câteva minute.
Aerul era cald și ușor parfumat, ca o promisiune de primăvară.
Cerul albastru palid era presărat cu norișori pufoși și, pe alocuri,
brăzdați de dârele albe și drepte ale avioanelor care zburau,
invizibile, în cea mai perfectă liniște la mare înălțime.
Dar, în mintea lui Gérard Mellières, era numai vacarm și
furtună.
Pe măsură ce avansa, cu pași cât mai înceți, spre ușa închisă,
simțea cum stomacul i se strânge,“cum tâmplele îi sunt inundate
de transpirație iar palmele i se umezesc.
Tracul.
Ca de fiecare dată când se pregătea să intre la un examen,
căruia el însuși îi stabilise, cu atenție, regulile.
El, patronul atotputernic, bărbatul capabil să-și impună voința
în fața majorității oamenilor politici din regiune, cu o autoritate
zdrobitoare, disprețuitoare, de care nici nu erau deranjați; el, în
fața căruia toată lumea tremura, se pregătea să suporte la rândul
său tiraniile odioase ale altcuiva.
Ale unei femei pe care o plătea foarte scump pentru asta.
Ușa scârțâi foarte ușor când Mellières o deschise iar acest
zgomot îi sună plăcut în urechi, ca un anunț al plăcerilor ce
urmau să vină.
Cu mersul rigid al unui robot, începu să urce scările de lemn
lustruit și întunecat la culoare care duceau la etaj. Cu fiecare
treaptă urcată, simțea cum siguranța sa naturală se topește cu
viteza unei felii de unt într-un cuptor cu microunde.
Imediat ce ajunse în capul scărilor, ca de fiecare dată când
venea aici, Mellières fu cuprins de o dorință de nestăvilit de a
face cale întoarsă și de a fugi.
Făcu un efort considerabil pentru a rămâne în loc. Simțea cum
transpirația i se scurge pe fruntea albă, până pe sprâncenele
negre și stufoase, în timp ce ochii lui negri se mișcau neliniștiți,
fixând ușa din lemn natural din fața lui. .
„Ea“ ere acolo, chiar de partea cealaltă. îl aștepta, pentru a-l
supune celui mai nemilos, celui mai crud, celui mai implacabil
interogatoriu.
Exact același pe care lui, Gérard Mellières, îi făcea plăcere să îl
aplice celor care se prezentau la el cu speranța că vor fi angajați
la fabrică.
Cu degetele tremurânde și neîndemânatice, începu să-și dea
jos haina de la costumul gri închis, apoi cravata.
Sângele începu să-i bată și mai tare în tâmple când apucă
centura pantalonilor, după ce își scosese pantofii de piele brună.
Când-rămase în slip, în mijlocul holului cufundat în liniște
unde plutea un miros vag de aer închis, se opri o clipă, cu ochii
întredeschiși, cu nările palpitând, cu capul ușor lăsat pe spate.
• Se simțea extrem de ridicol așa, în această casă prea sumbră,
îmbrăcat doar cu un slip alb imaculat.
Dar nu era suficient.
Trebuia să depășească rușinea, umilirea, dacă voia să ajungă,
în cele din urmă, la plăcere.
Atunci, Gérard Mellières scăpă și de ultima piesă de
vestimentație și, complet gol, cu sexul ghemuit între coapsele
slabe și imberbe, bătu de trei ori la ușă.
Ușa paradisului și infernului totodată.
Trecură câteva secunde, în care Mellières, cu inima bătându-i
tare și cu obrajii înroșiți, crezu că așa-zisa Cynthia îl păcălise.
Dar, după o clipă, spre marea lui ușurare, o voce îi ordonă să
intre.
O voce într-adevăr ciudată, metalică, monocordă, de parcă nu
era a unui om.
Înainte să deschidă ușa, Gérard Mellières căută cu degetele
micul buton de bachelită neagră, ascuns în perete. îl apăsă și se
asigură cu o privire furișă că era poziționat corect. .
În cele din urmă, deschise ușa mare.
Ea era acolo, așezată în spatele biroului din lemn închis la
culoare și lăcuit, lângă calculatorul care trona pe birou.
Gérard Mellières nu acordă nici o atenție camerei în care
intrase, pentru simplul motiv că știa cele mai mici detalii, de la
acuarela, de pe peretele din dreapta, reprezentând fabrica sa de
brânzeturi și satul în fundal, până la secreterul cu sertare, din
spatele biroului, inclusiv parchetul din scânduri încrucișate,
tapiseria crem cu inserții albastru deschis și scrumiera mare de
bronz de pe birou, reprezentând o femeie tolănită.
Toate acestea fiindu-i cunoscute, își concentré atenția asupra
necunoscutei care îl aștepta.
Din locul în care se afla, nemișcat, cu picioarele tremurând,
Mellières avu un șoc violent și plăcut în același timp, când privi
pieptul Cynthiei, mulat în bustiera din lame argintiu și mai ales
coapsele depărtate, sub birou, descoperite generos de minijupa
din piele violet pe care ea o purta. Putea chiar să vadă peruca
roșcată care cădea în valuri pe umerii goi, cu pielea foarte albă.
Dar asta era tot.
În ciuda eforturilor, Mellières era incapabil să distingă cea mai
mică trăsătură a Cynthiei, din cauza modului cum ea înclinase
abajurul în formă de semilună al lămpii de birou.
Gérard Mellières încruntă din sprâncene. El nu îi spusese să-și
ascundă fața. Ce voia să însemne această inițiativă?
În ciuda ținutei, redeveni, timp de o secundă, bărbatul „de
afară", obișnuit să fie ascultat ochi și urechi. Ș i cu o voce seacă,
aproape șuierătoare, întrebă:
— De ce vă ascundeți fața în umbră?
Imediat, o văzu pe tânără apăsând repede pe tastatura
calculatorului instalat în fața ei, apoi tasta enter.
În secunda următoare, aceeași voce metalică și atonă de mai
devreme, se auzi din cele două difuzoare laterale ale
calculatorului:
— Eu sunt cea care pune întrebări, aici! Vreți să veniți mai
aproape, vă rog...
Gérard Mellières simți cum o fierbințeală bruscă îi cuprinse
capul. Cynthia descoperise sintetizatorul vocal al calculatorului
și alesese să i se adreseze prin intermediul acestuia. Ceea ce, în
ochii lui Mellières, dădea un plus de impersonalitate, de
implacabil „întâlnirii" care urma să aibă loc. Aceasta și ideea de
a-și ascunde fața în umbră erau două lucruri geniale realizate de
Cynthia.
Cu palmele umezite de excitație, Mellières înaintă spre birou,
așa cum i se ordonase, spunându-și că, poate, găsise în sfârșit
partenera ideală pentru jocurile lui secrete.
Altele, cincisprezece sau douăzeci de fete care trecuseră pe
acolo, prin acel birou, în ultimii aproape doi ani, respectaseră
întocmai ordinele primite, fără nici o urmă de imaginație și
uneori chiar fără a fi convingătoare.
Dar aceasta... Aceasta părea diferită. Cum intrase în joc cu
adevărat, găsea că este plăcut să-și interpreteze rolul care îi
fusese dat și, mai mult, nu se mulțumea numai să ia cele cinci
mii de franci cu care Mellières o atrăsese prin intermediul
Internet-ului.
Pe măsură ce se apropia de birou, Cynthia modifica înclinarea
lămpii metalice, astfel încât fața să îi rămână ascunsă.
Apoi, bătu din nou pe tastatură și aceeași voce metalică se auzi
în difuzoare:
— Care este scopul vizitei, tinere? Pe scurt, vă rog! Și
ascundeți-vă acel obiect grotesc care vi se leagănă între picioare!
Deșî „vocea" calculatorului rămăsese perfect neutră. Mellières
fu sigur că simțise o ironie ascunsă, răutăcioasă, în ultima frază.
Un frison plăcut îi trecu prin coloana vertebrală și simți cum
sexul i se ridică încet, încercând să-l- ascundă în spatele
mâinilor încrucișate în față, se apropie cât de mult putu de
marginea biroului. 4
 Se simțea jenat fiindcă era gol ca un pahar în fața acestei femei
îmbrăcate, pe care nu o cunoștea. Dar această jenă nu făcea
decât să-i sporească acel început de erecție:
După clinchetul rapid al degetelor pe butoanele negre ale
tastaturii, se auzi iar vocea monocordă:
— Ei bine? Vă ascult... Coborâți privirea, vă rogi
Mellières se supuse și, cu fruntea în jos, răspunse, bâiguind
încet:
— Doamnă directoare, am venit să caut un loc de muncă în
firma dumneavoastră. Sunt gata să fac orice. Sunt șomer de mai
mult de un an și...
— Nu mă interesează problemele dumneavoastră! îl întrerupse
vocea informatică. Nu sunt un birou de caritate! Ce știți să faceți?
Gérard Mellières ridică ușor capul din pământ și ochii lui mici
și negri cercetară semiîntunericul în încercarea de a descoperi
trăsăturile interlocutoarei lui. Nereușind, coborî privirea de-a
lungul bustului încorsetat și a abdomenului ei dezgolit.
— Ș tiți... bâigui el, pe un ton rușinat, ca uh puștan prins
asupra faptei, nu am o specializare anume, doamnă. Sunt om
bun la toate și...
— Bun la toate este egal cu zero! i-o tăie scurt vocea atonă. în
fine, s-ar putea să vă angajez să faceți curățenie în vestiarul și în
toaletele muncitoarelor. Este cam singurullucru de care vă cred
în stare...
Gérard Mellières închise ochii din cauza emoției care îl
cuprinsese. Cu o claritate și o precizie de necrezut, se vedea, în
genunchi, pe podeaua aspră, curățind WC-ul fetelor; care, dacă
ar fi venit în acel moment, sigur ar fi făcut glume pe seama lui.
Poate chiar l-ar fi mustrat că nu curăța destul de bine, sau
destul de repede...
— Cred că aș putea să mă descurc, doamnă, oftă el, în timp ce
își simțea sexul întărindu-i-se în mâini. Asta sau orice altceva...
Tot ce doriți. Trebuie neapărat să găsesc de lucru, altfel ar trebui
să cerșesc... pe stradă... dezmățare...
 — Ce ați vrea să fac? răspunse vocea calculatorului, sub
impulsul degetelor Cynthiei, care bătea foarte repede la
tastatură. Nu este o asociație de caritate, aici, v-am spus-o deja!
în privința dezmățului... Mai întâi, puneți-vă mâinile la spate!
Repede!
Tremurând, Mellières se supuse ordinului dat de Cynthia,
luptându-se între excitare și rușinea de a-și arăta în fața ei sexul
în plină erecție.
Pentru prima dată, tânăra scoase un sunet cu vocea ei, un
rânjet de fapt sec și răutăcios, care sună ciudat în urechile lui
Mellières. Apoi, începu din nou să butoneze la tastatură:
— Amice! Ați văzut cu ce semănați? Nici o femeie nu ar vrea un
asemenea avorton! Ș i mai întâi, cine v-a permis să vă excitați în
prezența mea? Este insultător! încetați imediat sau voi ordona
paznicilor mei să vă arunce în stradă!
Dar membrul lui Mellières nu făcu decât să se umfle și mai
mult, în timp ce respirația i se accelera, sub efectul excitației și al
rușinii pe care o resimțea lăsân- du-se umilit atât de brutal.
— Dar... Ce am spus? făcu vocea metalică. Vă încăpățânați? Ei
bine! Vă veți excita pentru ceva, așteptați puțin...
Având grijă să-și țină ascunsă fața în întuneric, Cynthia își
scoase rapid bustiera pe.deasupra capului. Pupilele lui Mellières
se dilatară descoperind sutienul din dantelă neagră și roșie, care
lăsa să se vadă bine cele două mameloane colorate cu ruj de
buze.
— Să nu cumva să vă imaginați că veți putea pune mâinile
murdare de muncitor pe sănii mei! îl preveni vocea
calculatorului. Este deja o mare onoare faptul că vă las să-i
priviți. Bine, acum trebuie să știu totul despre dumneavoastră.
Mai ales că vă pun să întrețineți vestiarul muncitoarelor.
— Sunt dispus, doamnă... bâigui Mellières, cu fruntea și
tâmplele pline de transpirație.
— La ce vârstă ați început să vă masturbați?
Mellières tresări sub efectul surprizei. Deschise Larg gura, ca
un om care se sufocă. Mărul lui Adam urcă și coborî de mai
multe ori pe gâtul lui slab, înainte de a reuși să răspundă:
— Eu... Nu mai știu... treisprezece sau paisprezece ani...
— O mai faceți și acum?
— Hm... Adică...
— Răspunde, larvă! '
Trecerea bruscă la tutuit îi biciui mintea și corpul lui Gérard
Mellières, care ejacula instantaneu, fără a mai fi nevoie de vreo
atingere.
— Mi se întâmplă, doamnă... Din când în când...
— Ejaculezi de fiecare dată?
— Da, doamnă...
— Iar femeile?
Încă o dată, ochii negri ai lui Mellières răscoliră
semiîntunericul, dar trăsăturile Cynthiei îi rămaseră tot
necunoscute.
— Mă scuzați! murmură el, cu o voce care tremura tot mai
tare.
— Ai înțeles foarte bine, prostule! Te-am întrebat dacă te culci
cu femei...
— Ei bine, de fapt...
— Răspunde!
— Da, doamnă, de fapt...
— Ș i te descurci? Reușești să le satisfaci? Le dai limbi, înainte
de a le-o pune?
Obscenitatea brutală a întrebărilor, împreună cu tonul neutru,
asexuat, al vocii calculatorului, producea un efect maxim asupra
lui Mellières, care avea impresia că temperatura nu înceta să
crească în cameră.
— Deci? Aștept răspunsul! îl presă vocea impersonală.
Mellières luă o gură de aer și zise, cu o satisfacție abia
stăpânită:
— Da, doamnă, le dau limbi între picioare și le place! Apoi, îmi
înfig membrul în ele și le place din nou, când ejaculez în ele...
 — Foarte bine! Ș i apoi?
— Apoi?
— Ești capabil să o iei din nou de la capăt, după ce ai ejaculat?
Mellières păru contrariat:
— Nu, doamnă. Oricum, de mai mulți ani...
— Perfect! zise vocea metalică. Era tot ceea ce voiam să știu.
Dacă te trimit în vestiarul fetelor nu ai cum să le atragi. Deci,
iată ce îți propun. Fiindcă nu ești capabil să ejaculezi de două ori
la rând, în fiecare dimineață vei veni la mine în birou și te vei
masturba în fața mea până la orgasm. Astfel, vei fi perfect
inofensiv. Ș i vom face un prim test imediat. în genunchi!
Gérard Mellières simți cum inima își accelera bătăile. Ajunsese
la punctul culminant, în momentul cel mai degradant pentru el
și deci cel mai înnebunitor.
Cu un geamăt involuntar, se lăsă să cadă în genunchi pe
parchetul ceruit impecabil: Acum, ochii îi erau chiar la nivelul
coapselor depărtate ale Cynthiei. Ca și cum ea înțelesese ce se
petrecea în mintea clientului, tânăra le desfăcu și mai mult,
lăsând să se vadă puful de păr blond și buclat, prin fanta roz cu
negru a chilotului de dantelă. Apoi, începu să bată la tastatură.
— Acum, te vei masturba pentru mine, ordonă vocea
calculatorului. Dar te previn: ai exact un minut pentru a ejacula!
Dacă nu, poți-să-ți iei adio de la orice loc de muncă în fabrica
mea! Hai, executarea, te voi încuraja verbal...
Cu gura întredeschisă, cu pupilele dilatate privind la locul
dintre coapsele „patroanei", Gérard Mellières își apucă sexul
întărit cu o mână tot mai tremurătoare și îi imprimă o mișcare
lentă de du-te-vino, în timp ce deasupra lui, de parcă pica din
cer, vocea atonă începu să vorbească:
— Așa, este bine, hai! Agită-ți scula ta mică și amărâtă! Chiar
mă întreb cum de acceptă femeile să fie atinse de așa ceva!
Personal, pentru nimic în lume nu te-aș lăsa să mă atingi! Uită-te
la păsărică mea: este tot ce vei vedea!
Spunând asta, Cynthia se lăsă pe marginea fotoliului și își
depărtă și mai tare picioarele, în timp ce cü arătătorul și cu
degetul* mijlociu de la mâna dreaptă, depărta fanta slipului de
dantelă, pentru a-și dezveli și mai bine intimitatea.
— Mai ai treizeci de secunde! avertiză vocea neclintită.
Grăbește-te să ejaculezi, altfel te întorci în stradă și vei rămâne
pe drumuri! Nu te inspiră deloc, păsărică mea? Nu ai vrea să-ți
bagi în ea limba ta de obsedat? Sunt sigură eă ți-ar plăcea să mi-
o penetrezi adânc, nu-i așa?
Ochii lui Mellières erau injectați, încât practic nu vedea nimic
altceva decât părul auriu de la câteva zeci de centimetri de fața
lui îmbujorată.
Mâna mișca din ce în ce mai repede membrul gata să
explodeze iar respirația era gâfâită de parcă alergase.
— Vă rog, doamnă! sughiță el. Fie-vă milă, trebuie neapărat să
mă angajez...
Ca prin ceață, văzu picioarele Cynthiei care se strângeau la loc
și auzi cum se ridică în picioare, făcând roțile scaunului să
scârțâie pe parchet.
— Prea târziu! zise ea, pentru prima dată cu vocea ei
veritabilă. Minutul s-a scurs: ești-concediat!
Această voce produse o impresie stranie asupra lui Mellières,
dar nu mai avu timp să se gândească la asta: fraza magică,
„minutul s-a scurs: ești concediat!", își produse efectul.
Mellières simți plăcerea explodând în tot corpul și, cu un țipăt
răgușit, ejaculă cu jeturi lungi și fierbinți pe parchetul ceruit.
Încă în genunchi, cu corpul pe jumătate sprijinit de marginea
biroului, îi trebui aproape un minut pentru a-și reveni. .
Când ceața se mai risipi, constată că lucrurile nu se derulau
ca de obicei. El îi dăduse Cynthiei aceleași ordine ca și celorlalte
fete dinaintea ei: imediat ce el ejacula, ea trebuia să iasă imediat,
să-și ia teancul de douăzeci și cinci de bancnote de două sute de
franci, pe care îl lăsase pe suportul de sticlă de pe palier, și să
dispară imediat.
Deoarece, o dată ce el redevenea din nou patronul fabricii de
brânzeturi Mellières nu ar fi suportat să dea ochii cu cea în fața
căreia se înjosise și se umilise.
Era indispensabil ca cele două vieți să rămână perfect separate
una de cealaltă.
Limita dintre cele două să rămână perfect etanșă. Altfel...
Dar Cynthia stătea în picioare lângă birou și nu părea hotărâtă
să plece. Ca și cum aștepta ceva.
Gérard Mellières se hotărî să se ridice, gata să-i Spună ce avea
de făcut. Și să-i reducă „prețul" la jumătate, pentru că nu
respectase regulile pe care le impusese cu rigurozitate.
Înjurăturile pe care se aștepta să le debiteze rămaseră închise
în el.
Fața Cynthia nu mai era ascunsă în întuneric, ci apărea în
plină lumină, la mai puțin de un metru de ochii lui holbați și
buimăciți. .
În momentulîn care primea în plin șocul extrem de violent,
Gérard Mellières avu prezența de spirit să-și spună că teoria sa
se verifica încă o dată: prostituatele nu își dau niciodată
adevăratul nume clienților lojr.
Căci femeia în minijupă din piele violet, cu sutien de o
vulgaritate rar întâlnită, care stătea în fața lui și îl măsura cu un
zâmbet triumfător și totodată teribil de trist, nu se numea
Cynthia.
Adevăratul ei prenume era Pauline. ,
Ș i Gérard Mellières îi cunoștea și numele de familie. Era chiar
cel mai avizat să-l cunoască, întrucât el era cel care i-l dăduse, în
urmă cu șaisprezece arii.
La bine și la rău, după cum spune formula consacrată.
Căci prostituata pe care crezuse că o recrutase prin
intermediul Internet-ului și în fața căreia tocmai se umilise și se
înjosise de bunăvoie, se nume Pauline Mellières.
Era soția lui.
Oapitolul II
Pauline și Gérard Mellières avură amândoi aceeași impresie: că
timpul se oprise în loc și că trecuse o eternitate de când stăteau
față în față, în liniște, nemișcați, ca înmărmuriți fiecare de
prezența celuilalt.
Recunoscăndu-și soția legitimă, Mellières simțise o răceală
glacială invadându-i corpul în timp ce, din contră, creierul îi
intra într-o agitație de nesuportat.
Era imposibil! Pauline nu putea să-i facă așa ceva! Nu avea
dreptul! Pur și simplu fiindcă era vorba de el, stăpânul. El și
numai el! Era o adevărată catastrofă: din vina lui, totul era pe
cale să se încurce. Cele două vieți, atent separate, se reuneau, se
alterau reciproc, formând un amestec care risca să-l omoare, în
care simțea că se afundă inexorabil, ca într-o baltă de noroi fetid,
cu miasme mortale.
O indispoziție violentă, brutală, agravată de întrebarea care îl
frământa: cum făcuse Pauline? Cum reușise să-i afle secretul?
Prin ce mijloc diabolic ajunsesè ea până aici? Atâtea probleme de
rezolvat. Mai târziu, când va avea mintea mai limpede pentru
asta...
Pauline, își privea și ea soțul încă dezbrăcat, cu un amestec de
mândrie și de pasiune. Mândrie pentru că mersese până la limita
josniciei pentru a-l întâlni, pentru că avusese forța să-și
depășească limitele proprii de până atunci, pentru a ajunge la cel
care îi era soț.
Ș i, fiindcă avea certitudinea că nu mai fuseseră niciodată atât
de apropiați unul de celălalt, Pauline simțea o nouă pasiune
pentru acest bărbat pe care îl considera un străin de mult prea
mult timp, aproape un intrus în viața ei.
De acum încolo, era sigură, mariajul lor avea să ia un nou
curs. Acum, erau două persoane care cunoșteau secretul lui
Gérard și, neapărat, acesta va nutri o dragoste cu totul nouă
pentru ea. Trebuia să fiedeja pe cale să înțeleagă grandoarea
sacrificiului pe care ea îl făcuse, coborându-se atât de jos, doar
cu scopul de a-l întâlni.
Cu inima și creierul fierbându-i de un sentiment pe care ea nu
reușea să-l definească, Pauline Mellières făcu un pas în direcția
soțului ei și își desfăcu larg brațele, cu un zâmbet extatic pe
buzele rujate excesiv.
— Astăzi, dragul meu, este începutul unei noi ere, murmură
ea cu voce blândă. Vom lua de la capăt totul și vom fi fericiți.
Acum, că știu cu adevărat ce bărbat ești, voi ști cum să te
satisfac. Nu vei mai fi nevoit să te întâlnești cu toate aceste fete
oribile care râdeau de tine imediat ce te întorceai cu* spatele. Oh!
Dragostea mea! Dacă ai ști cât sunt de fericită! Vino...
Îmbătată parcă de propriile ei cuvinte, Pauline Mellières mai
făcu un pas spre soțul ei, încă nemișcat și buimac, și vru să-l
cuprindă în brațe, pentru a-l strânge la piept.
Nu avu timp.
Cu un răcnet sălbatic, Gérard Mellières o apucă pe soția lui de
umeri și o împinse în spate, cu o forță ieșită din furia care îl făcea
să tremure din cap până în picioare.
Pauline, surprinsă, scoase un țipăt și își pierdu echilibrul,
dând din mâini frenetic, fără a reuși să se agațe de ceva.
Năuc, Gérard Mellières o văzu alunecând pe parchetul ceruit și
căzând pe spate. Auzi clar zgomotul sec și înfundat al capului
care lovi violent marginea biroului din lemn masiv și o văzu pe
Pauline căzând jos și rămânând nemișcată, cu corpul ghemuit.
Primul reflex, inconștient, fu să-i dea ajutor. Făcu și un pas în
față, apoi se opri, cu un zâmbet șiret pe buzele subțiri aproape
incolore.
Rămase câteva secunde privind-o, și frecându-și mașinal cu
palma dreaptă bărbia proeminentă.
Ș i dacă providența vruse ca Pauline să se lovească de marginea
biroului? Pentru a o pedepsi pentru capcana neiertătoare în care
îl atrăsese.
Ochii negri mici ai lui Mellières rămaseră ficși și un urlet surd
îi ieși din gât, chiar fără a-și da seama.
Nu, nu era suficientă o asemenea pedeapsă! Ea îl trădase
odios. Ea se răzvrătise împotriva autorității suverane și absolute.
Ș i, mai grav, văzuse cealaltă față a lui Gérard Mellières, cea
ascunsă, cea pe care nimeni, din „lumea reală", nu avea dreptul
să o cunoască.
Pentru asta, ea trebuia pedepsită și mai aspru. Iar el, Gérard
Mellières avea acum intenția de a se arăta mai puțin îndurător
decât providența care o omorâse pe Pauline.
Mulțumită planului care tocmai începea să se contureze în
mintea lui, ea urma să plătească scump pentru ceea ce
îndrăznise să facă. Și chiar dacă îl implora, el va ști să se arate de
neclintit, nemilos, până la ceea ce plănuise.
Gérard Mellières nu avu timp să se gândească prea mult și
trecu la acțiune. Această rapiditate îi reușise mereu în afaceri, și
va merge la fel și acum, pentru a țese pânza diabolică în care voia
să o închidă pe soția sa.
Ieși din birou, se îmbrăcă la loc rapid și se întoarse lângă
Pauline, încă leșinată. După ce constatase că respirația era
regulată iar inima îi bătea normal, o luă pe umeri, cu o forță
uimitoare pentru un bărbat slab ca el.
Gâfâind și transpirând sub greutatea trupului leșinat, coborî
încet scările și se îndreptă cu povara spre camera aflată în
dreapta ușii de la intrare., O cameră ale cărei obloane erșu
încuiate cu lacăte, ca toate celelalte de la parter, pentru a-i
împiedica pe eventualii jefuitori să intre.
În penumbră, Mellières se duse spre unica piesă de mobilier
din cameră: un pat mare din fier care aparținuse pe vremuri
bunicilor săi și pe care îl adusese aici, în această casă, de la țară.
Pauline și cu el nu veniseră aici decât de două sau trei ori, la
începutul mariajului lor.
La acea vreme, Gérard Mellières intenționa să vină să petreacă
aici toate sfârșiturile de săptămână, așa cum făcea încă de la
naștere, fiindcă tatăl său construise casa Rouvray chiar înainte
ca el să fie născut.
Doar că Pauline, după două sau trei sejururi, declarase că
această casă era sinistră și că acolo se plictisea de moarte.
Atunci, au hotărât să nu mai vină.
Dar, deoarece casa îi amintea de copilărie și de imaginea
tatălui său, Gérard Mellières nu se îndurase să vândă casa
Rouvray. Deci, de-a lungul anilor, se mulțumise să întrețină
parcul și exteriorul casei printr-o firmă specializată, ca să nu
cadă pradă ruinei.
Iar Rouvray rămăsese așa timp de mai bine de zece ani:
invizibilă, liniștită, pustie.
Tocmai această situație și starea de izolare îl determinaseră pe
Mellières să o folosească pentru întâlnirile sale secrete: cele
câteva hectare de pădure care îi aparțineau se întindeau de jur
împrejurul casei, o protejau de eventualele priviri curioase...
Își așeză soția pe salteaua goală și umedă, fără nici cea mai
mică grijă, făcând să scârțâie arcurile patului vechi.
Apoi ieși repede și se îndreptă spre ușa joasă, pe jumătate
mascată de scări și care, după un cpridor scurt, dădea în
magazia casei.
Se strâmbă de satisfacție când, după câteva minute de căutări
prin harababura prăfuită din încăperea fără ferestre, reuși să
găsească ceea ce voia.
lin cablu de fier plastifiât, folosit de regulă la gardul de
împrejmuire al stânelor. Luă un sul, un clește și un mănunchi de
cârpe murdare pe care le găsise pe masa de lemn învechit.
Apoi se întoarse în cameră, unde Pauline era tot în stare de
inconștiență pe pat.
Nu îi trebui decât vreo zece minute lui Mellières pentru a-i lega
mâinile și gleznele de barele metalice negre. încheieturilè și
gleznele i le înfășură în cârpe, pentru a nu fi julite de cablul
metalic.
Cu ultima bucată de cârpă rămasă, confecționă un căluș: nu
se știa niciodată...
Un zâmbet vag îi lumină fugar privirea ascuțită. Nu îi mqÿ-
àmânea decât un lucru de făcut. Un amănunt care era cel mai
important. Un detaliu care, în ochii lui, făcea ca planul să fie
genial.
Mellières urcă repede la etaj. La ușa biroului, căută pe pipăite
butonul de bachelită neagră pe care, mai devreme, îl apăsase
înainte de a intra, și îl dezactivă.
De cealaltă parte a ușii, ascunse cu grijă în biroul de lemn
lăcuit și cele două camere video.
Mellières se îndreptă spre a doua cameră care dădea la etaj. în
camera fără nici o fereastră era un dulap din lemn, pe etajerele
căruia erau aranjate vreo douăzeci de casete, precum și un
televizor cu ecran mare și un aparat video.
Mellières derulă caseta din aparatul video și o scoase din
lăcașul ei cu o strâmbătură de satisfacție. Nu mai rămânea decât
să expedieze această „probă" cui trebuia și totul era gata.
Grație spiritului său, inteligenței pe care chiar el o considera
ieșită din comun, putea chiar să-și ofere luxul de a se juca cu
victimele disperate! O simplă casetă, și idioții de polițai se vor
învârti în cerc zile întregi, ca niște șoricei într-un labirint, după
care, până la urmă, se vor declara învinși.
Învinși de el, Gérard Mellières.
Cu caseta în mâna stângă, coborî scările și se duse să mai
arunce o ultimă privire în camera de la parter.
Pauline deschise ochii chiar în momentul în care el se apropia
de pat. îi zâmbi aproape drăguț.
— Biata méa soție! oftă el, pe un ton fals înduioșat. Credeai că
tot scenariul pus la cale de tine va fi suficient pentru a mă
întoarce la tine? Te-ai înșelat făcând ggta, știi, acum, chiar dacă
încă mă mai întreb cum ai reușit... Și vei plăti foarte scump, mă
tem...
Pauline Mellières scoase un geamăt, sufocată de căluș, și se
zbătu în strânsoare, dând din cap într-o parte și în cealaltă.
— Nu te mai mișca așa, riști să dai la ô parte cârpele și să te
rănești, o sfătui liniștit Mellières, al cărui calm absolut avea ceva
înfricoșător, aproape ireal.
Se așeză pe marginea patului și mângâie neglijent șuvițele
perucii roșcate cu care idioata Ț jăsise să se împopoțoneze, pentru
a nu fi recunoscută.
— Foarte inteligentă ideea de a folosi sintetizatorul vocal al
calculatorului ca să nu-ți pot recunoaște vocea, trebuie să
recunosc. Dar încă o dată, ai greșit amarnic jucând acest joc cu
mine...
Se ridică brusc și îi aruncă soției sale înlănțuite o privire rece.
— Sper cel puțin că ți-a plăcut să te joci de-a curvele cele mai
josnice, șuieră el printre dinți. Dacă este așa, cu atât mai bine,
căci te previn că vei fi servită, în această privință, chiar începând
de acum! Și aici nu va mai fi teatru: vei plăti chiar tu, Pauline!
Dacă e să-ți dau un sfat prietenesc, este să te resemnezi cât mai
repede posibil cu noua ta condiție de prostituată...
Mellières avu un zâmbet care îi dădu frisoane prizonierei lui,
după care îi zise, cu o voce'înfundată:
— Cât vei mai trăi, nu vei mai ieși din această casă!
Fără să dea atenție hohotelor de plâns care mișcau pieptul
soției sale, Mellières îi întoarse spatele și ieși din cameră, nu
înainte de a verifica dacă obloanele erau bine încuiate.
Afară, vremea era la fel de strălucitoare iar păsările ciripeau în
copacii din jur, ai căror muguri erau gata să explodeze.
Gérard Mellières urcă în Maserati și porni motorul cu un
zâmbet mulțumit. După primele momente de descumpănire,
când descoperise identitatea falsei Cynthia, preluase controlul
total al situației.
Redevenise adevăratul Gérard Mellières, cel căruia nimic și
nimeni nu îi rezistă.
Pauline trebuia să înțeleagă deja ce însemna să stea în calea
lui, să îl înfrunte. Și mai ales să-i descopere plăcerile cele mai
secrete, așa cum îndrăznise să o facă.
Trase levierul schimbătorului de viteze și acceleră ușor.
Motorul zumzăi iar mașina demară de-a lungul aleii drepte care
ducea la șoseaua departamentală, mai tot timpul pustie.
Când ajunse la grilajul care delimita proprietatea, ocupat să
reanalizeze în minte diferitele faze ale planului pe care îl
concepuse rapid, Mellières nu o remarcă pe tânăra cu păr roșcat
și ondulat care, la trecerea mașinii sale, se ascunsese repede în
spatele unui fag mare, la câțiva metri de aleea cu pământ
bătătorit.
Nu o văzu nici când îi urmări cu privirea mașina Maserati,
până ce aceasta dispăru după o cotitură a drumului sinuos.
Cu un zâmbet triumfător pe buzele cărnoase și roșii.
Câțiva kilometri mai departe, pe șoseaua departamentală
pustie, văzu bine, în retrovizoare, că o motocicletă roșie îl
urmărea la aproximativ o sută de metri în urmă, dar nu îi dădu
nici o atenție...
Capitolul III
Căpitanul de poliție Aimé Brichot deschise larg gura, ca să
înghită o bucată mare din croissantul pe care îl ținea în mâna
dreaptă, când ușa biroului de la Cazuri Speciale, secția de frunte
a celebrei Brigăzi Mondene, se dădu de perete.
În cadrul ei apăru silueta atletică a maiorului Boris Corentin,
care îi aruncă fidelului său coechipier o privire ironică: ■
— Patiserie, Mémé? Foarte rău pentru tine! Numai zaharuri
rapide și grăsimi animale: cum să nu îți crească nivelul
colesterolului...
— Vrei să-mi lași colesterolul în pace? oftă Aimé Brichot,
punând croissantul pe marginea biroului, cu o mină înciudată.
Oricum, am citit ieri seară, într-una din revistele pentru femei pe
care le cumpără Jeannette, articolul unui dietetician, în care
afirma că ceea ce mâncăm cu plăcere nu poate face rău
organismului sănătos.
— Ca să vezi! exclamă Corentin, agățându-și geaca din pânză
în cuierul de lemn, a cărui vopsea începuse să se curețe. Altfel
spus, tipul care înghite douăsprezece pahare de whisky în fiecare
seară poate continua să tragă la măsea fără nici o grijă, fiindcă o
face din plăcere!
— Trebuie mereu să exagerezi, Boris! Sincer, atâta caz pentru
un amărât de croissant:..
Chiar în acea clipă, soneria telefonului, de pe biroul lui
Corentin, îi întrerupse pe cei doi polițiști. Boris răspunse abia la
a doua somație:
— Maior Corentin, vă ascult.. Ah! Bună ziua, domnule
comisar... Da, da, a venit și el... .
Aimé Brichot văzu atunci un fel de mirare apărând pe fața cu
trăsături energice a șefului său.
— Am înțeles, șefu’, sosim imediat, încheie Corentin, după care
așeză la loc receptorul.
— Presupun că era Baba, comentă Aimé Brichot ridicându-se
din fotoliul pe rotile. Are vreun dosar pentru noi? Un caz împuțit
rău, ca de obicei?
Boris îl privi cu un zâmbet dubitativ:
— Ei bine, nu, imaginează-ți: vrea să ne vadă pentru a ne cere
un sfat...
Corentin insistase pe ultimul cuvânt și aceeași uimire apăru și
pe fața coechipierului său.
— Un sfat? repetă Aimé Brichot, pe un ton neîncrezător. De
când Baba are nevoie de sfaturi? Este bolnav, nu crezi? Vreun
acces de senilitate precoce, sau ce...'
— Mai bine mergem să ne lămurim personal, și imediat,
concluzionă Corentin, îndreptându-se spre ușă.
Un minut mai târziu, cei doi deschideau ușa dublă capitonată
a biroului directorial, situat la al doilea etaj de la nr. 36 de pe
Cheiul Orfèvres, celebra adresă a poliției judiciare, în île de la
Cité.
Constatară imediat că nimic nu era schimbat în
comportamentul lui Charlie Badolini: era înconjurat tot de un
nor gros de fum nicotinizat saturat cu diverse gudroane,
cancerigene și unele, și celelalte. Fumul era produs de țigările
maronii cu filtru, pe care le fuma de dimineața până seara.
— Ah! Domnilor! exclamă comisarul divizionar, sunt fericit că
vă văd, în fine...
 Apăsase special pe cuvintele „în fine": adică, minutul scurs de
la telefonul dat și până la sosirea inspectorilor i se părea a fi la
limita unei greșeli profesionale...
— Așezați-vă, vă rog: am nevoie de părerea dumneavoastră...
.
Corentin și Brichot schimbară o privire neliniștită: Baba avea
cu adevărat nevoie de un sfat? Era clar, ceva nu mergea bine în
acea dimineață de vineri! Sau era astenia de primăvară precoce
care îl tulbura...
— Vă ascultăm, șefu’... făcu prudent Corentin, scoțând o țigară
ușoară din pachet, să combată răul cu rău, așa cum obișnuia să
spună. -
— Este vorba de un caz pe care vor să ni-l paseze, atacă
Charlie Badolini, cu o strâmbătură. Omologul meu de la
comisariatul Evreux, în Eure, pentru a fi mai precis.
— Ș i despre ce este vorba? se arătă neliniștit Aimé Brichot, pe
un ton destul de indiferent. .
_ — De o dispariție, aparent, răspunse comisarul. Pauline
Mellières, soția unui industriaș cunoscut în regiune, a dispărut
fără urmă lunea trecută. Soțul ei, Gérard Mellières, a semnalat
dispariția ei marți dimineața la comisariatul din Evreux. Până
acum, cercetările nu au scos nimic la iveală.
— Vreo răscumpărare? întrebă Corentin, vizibil la fel de lipsit
de interes deosebit ca și partenerul său. ■
— Nici vorbă, răspunse Badolini. Nimeni nu a avut vreo astfel
de manifestare...
— în acest caz, mormăi Brichot, nu văd ce putem face în
acest...
— Așteptați până la sfârșit! i-o tăie Charlie Badolini. La două
zile după dispariția soției sale, miercuri adică, Gérard Mellières a
primit, prin poștă, o casetă video, pe care a înmânat-o colegilor
din Evreux și care mi-au trimis o copie în această dimineață. O
veți vedea, este interesantă...
Comisarul divizionar îi întinse caseta lui Aimé Brichot și, cu o
mișcare din bărbie, îi arătă televizorul și aparatul video din
dulap, în stânga biroului său.
Brichot introduse caseta în locașul aparatului și porni cele
două aparate, după care reveni lângă Boris Corentin.
Aproape instantaneu, ecranul se lumină pentru a lăsa să
apară o scenă „fierbinte1*. Filmată din plan apropiat, prezenta
un bărbat complet dezbrăcat, îngenuncheat, cu spatele la cameră
și care, după mișcarea rapidă și regulată a mâinii drepte, se
masturba.
În fața lui, așezată în spatele a ceea ce părea a fi un birou și
din care se vedea doar o mică parte, stătea o femeie, a cărei
figură era ascunsă în întuneric. Avea picioarele larg depărtate,
fără îndoială pentru ca bărbatul care se masturba la picioarele ei
să aibă o vedere completă asupra intimității ei blonde, ușor
vizibile prin fanta chilotului din dantelă roz și neagră. .
Filmul nu avea sonor, ceea ce accentua și mai mult latura
suprarealistă a scenei.
— Dacă această fată nu este o profesionistă, imită foarte bine,
remarcă Boris Corentin, pe un ton placid. Numai după cum este
îmbrăcată...
— Așteptați o clipă, îi șopti Badolini, aprinzându-și o țigară de
la chiștocul celei dinainte. O să devină mai... Mai explicită... Uite,
acum!
Pe ecran, Corentin și Brichot văzură cum bărbatul își dă capul
pe spate, sub efectul orgasmului care îi scutura corpul slab și
palid.
Chiar în acel moment, fata își strânse picioarele, împinse
fotoliul în spate și se ridică. Brusc, fața îi apăru în plină lumină,
în colțul din stânga sus al ecranului, la limita câmpului de
vedere al camerei fixe, după care dispăru.
— Este curios, remarcă Corentin, această fată nu are o figură
care să corespundă cu postura în care se vede pe casetă. Nu este
una de rând; are ceva „clasă", dacă preferați...
— Bine observat, Boris! aprobă Badolini pe un ton satisfăcut.
Imaginați-vă că Gérard Mellières a identificat-o ușor pe această...
prostituată, în fața colegilor voștri din Evreux. Ș i știți despre cine
este vorba?
Boris Corentin trase un fum din țigară, după care răspunse:
— Despre soția dispărută, presupun?
— încă o dată bravo! făcu Badolini cu un clătinat de admirație
din cap. Este Pauline Mellières în persoană, care joacă rolul...
neașteptat. Pauline Mellières, născută în Houteville. Excelentă și
veche familie din Normandia superioară, cunoscută ca fiind
onorabilă, membră a mai multor asociații caritabile etc. etc. Ș i o
vedem pe această casetă, îmbrăcată ca o târfă de pe șoseaua de
centură, excitând un tip care se masturbează în fața ei. Cine a
filmat scena? Cine a trimis caseta soțului ei? Cu ce scop? Mister!
Atunci, domnilor, ce credeți despre toate astea?
Aimé Brichot se strâmbă și își ridică mașinal ochelarii de miop
pe nasul ușor coroiat:
— După părerea mea, pare a fi foarte clar: Pauline Mellières a
fost răpită iar răpitorii au trimis caseta soțului pentru a-i pune
condiții. în douăzeci și patru sau patruzeci și opt de ore, îl vor
recontacta pentru a fixa suma răscumpărării... Ceea ce nu prea
înțeleg eu, este de ce tipii din Evreux au apelat la
dumneavoastră...
Charlie Badolini zâmbi ironic și răspunse cu vocea lui răgușită
de deceniile de tabagism sever:
— Oficial, din cauza caracterului eminamente „sexual" a ceea
ce se petrece pe casetă...
— Iar în realitate? făcu Brichot, care își cunoștea bine șeful.
Zâmbetul lui Badolini se accentua ușor:
— în realitate, cred că Gérard Mellières nu este un „client"
foarte răbdător și nici înțelegător. De patrii zile, este tot timpul
după colegii voștri, aproape că îi înghite de vii fiindcă nu
avansează cu cercetările pe cât de repede vrea el, amenințând cu
reclamații la prefect, la ministrul de Interne, la Élysée, pe scurt...
— Pe scurt, îi amenință pe toți, concluzionă Aimé Brichot,
răsucindu-și mașinal vârful mustății, că nu numai comisariatul
Evreux va fi afectat dacă nu se rezolvă situația!
— în mare, cam asta este situația, da, conveni Badolini. Doar
eu sunt de aceeași părere cu voi: în ciuda laturii „sexuale" a
acestui filmuleț pe care l-am văzut, nu găsesc să aibă vreo
legătură cu noi, în acest caz banal...
Comisarul divizionar se întoarse spre Boris Corentin care, de
la sfârșitul vizionării, nu spusese nimic:
— Dar dumneavoastră, Boris, presupun că sunteți de acord cu
noi, că acest caz nu ne privește?
Corentin își frecă de două, trei ori bărbia, înainte de a
răspunde, cu o voce gânditoare, aproape absentă:
— Nu sunt atât de sigur ca dumneavoastră, șefu’, dacă îmi
permiteți. Simt ceva bizar în toate acestea... Un mic detaliu care
mă deranjează...
— Un detaliu? făcu coechipierul său, surprins. Ș i care ar fi
acela?
Drept răspuns, Boris Corentin se ridică și se îndreptă spre
televizor. Cu ajutorul telecomenzii, derulă filmul câteva secunde,
până la momentul în care Pauline Mellières se îndepărta de birou
și se ridica din fotoliu. Acolo, dădu drumul filmului în sens
normal, până ce figura tinerei apăru în cadrul’camerei. în acel
moment, făcu stop cadru și le arătă pe ecran celor doi:
— Priviți acolo: nu este nimic ciudat în această imagine?
Badolini și Brichot, după ce examinară scurt ecranul,
mărturisiră că nu sesizau nimic.
— Zâmbetul! zise Corentin. Priviți zâmbetul doamnei Mellières,
în momentul în care iese din semiîntuneric: este ceva ca o sfidare
în expresia ei. Sau chiar un fel de triumf. Ca și cum tocmai îi
făcuse o farsă cuiva... •
— Dar cui? întrebă Brichot, cu un aer îndoielnic.
Corentin ridică din umeri și se așeză la locul lui, în fotoliu.
— Crezi că eu știu? Bărbatului care tocmai ejaculează la
picioarele ei, poate? Sau persoanei care filma scena. De fapt, asta
ar fi pe planul secund. Ceea ce contează este că ea nu mi se pare
a avea atitudinea unuia care tocmai a fost răpit, asta este tot
deocamdată...
Charlie Badolini stinse neliniștit chiștocul în scrumiera mare
din onyx care era pe biroul model Empire:
— Admițând că aveți dreptate, că Pauline Mellières nu a fost
răpită, tot nu văd de ce trebuie să ne amestecăm noi...
— Nici eu, șefu’, mărturisi Corentin cu un oftat. Dar, dacă îmi
permiteți, înainte de a trimite cazul înapoi celor care l-au
expediat, colegilor noștri din Evreux, aș vrea mult să încerc să
aflu puțin mai multe despre acest Gérard Mellières. Dacă îmi
acordați o oră sau două, cred că ne vom edifica... •
— De acord, răspunse Charlie Badolini, cu regret. Dar nu mai
mult. Nu intenționez să-mi petrec dimineața, așteptând!
Chelnerița blondă, al cărei corsaj alb părea că reușește cu greu
să rețină volumul pieptului ei generos, se apropie de Boris
Corentin, cu un zâmbet pofticios pe buzele strălucitoare.
— Bună ziua, domnule, ce ați dori? .
Boris o privi cu un ochi cunoscător și se abținu să-i răspundă:
„pe dumneavoastră"...
— Nimic deocamdată, răspunse el cu-o voce suavă. Aștept un
prieten: vom comanda când va sosi și el... Ah! Chiar acum,, iată-
l...
Corentin îi făcu semn unui bărbat brunet, slab, căruia
ochelarii rotunzi îi dădeau un aer de student întârziat, care
tocmai intra în cafè-barul de pe strada Renard, chiar în spatele
Beaubourg-ului și nu departe de Forum des Halles. ,
Căpitanul Philippe Bristol, prietenul lui Boris Corentin de ani
mulți, și membru al serviciului Informații Generale, RG, pentru
apropiați...
— Merită un salariu, nu? făcu el așezându-se în fața lui Boris
și zâmbind larg. Și mai mult, cred că dacă nu aveai o treabă cu
mine, aș fi putut să aștept telefonul tău mult și bine!
— Exagerezi! protestă Corentin râzând. Te avertizez că nu ai
verificat mesageria vocală, nici tu! Ce iei?
— La ora aceasta?... Să zicefn o cafea.
—. Domnișoară, două cafele, vă rog! făcu Corentin înspre
blondă, care se îndreptă spre tejghea cu un legănat provocator
din șolduri.'
Imediat ce ea se îndepărtă, cei doi polițiști redeveniră serioși.
— Deci? făcu simplu Boris.
— Deci, prada nu a fost slabă, imaginează-ți, răspunse
Philippe Bristol, coborând mașinal tonul. Ai avut nasul fin, încă o
dată...
— Aveți ceva despre Gérard Mellières? insistă Corentin, cu
interes în glas.
Când îi ceruse două ore de amânare lui Charlie Badolini, la
începutul dimineții, intenționa să-și folosească relațiile de la
Informații Generale, pentru a vedea dacă brânzarul normand, a
cărei soție era așa-zis dispărută, nu avea un „trecut1* indexat.
Ceva care, eventual, îi va permite să clarifice anumite aspecte.
Ș i normal că Corentin se adresase lui Philippe Bristol, căruia i-
a salvat pielea într-un caz delicat de proxenetism, în urmă cu trei
ani, și pe care se baza la un contra-serviciu — chiar dacă, în
cazul respectiv, Philippe Bristol se dovedise a fi nevinovat, până
la urmă.
— Imaginează-ți că Gérard Mellières al tău a avut ideea, în
urmă cu șase ani, de a candida la fotoliul de primar în Vernon,
oraș unde are oficial domiciliul, chiar dacă fabrica sa se află la
vreo cincisprezece kilorpetri mai la sud, în marginea
departamentului Evreux, începu să relateze căpitanul de la
Informații Generale, imediat ce chelnerița așezase cele două cești
aburinde în fața lor.
Boris Corentin, care începea să înțeleagă despre ce era vorba,
zâmbi ironic: .
— Evident, politicienii locali n-au văzut cu ochi foarte buni
această intruziune în curtea lor...
— Cu o foarte mare nemulțumire, îl asigură Philippe Bristol,
ușor malițios.
— Brusc, continuă Corentin pe același ton, „au sugerat"
Informațiilor Generale să facă o anchetă discretă asupra
moralității acestui candidat nedorit, dacă pot spune așa.
— Exact, confirmă Bristol, cu un zâmbet în colțul gurii.
Oricum, chiar dacă nu ne-o cerea careva, am fi făcut ancheta: ne
cunoști maniile, și anume de a voi mereu să știm totul despre
toată lumea...
. — Și? îl presă Boris, nerăbdător să ajungă la ce îl interesa pe
el.
— Ei bine! Cercetând în legătură cu acest nătâng — care, între
paranteze, mi s-a părut a fi un patron atât de liberal și blajin pe
cât erau Stalin sau Ceaușescu în domeniul lor — cercetând în
legătură cu el, cum spuneam, am aflat destul de repede care era
slăbiciunea lui...
— Și care era?
— Târfele, zise laconic Philippe Bristol. Tendințe sado-maso,
dacă înțelegi genul. Cu Gérard Mellières în persoană în rolul de
maso. ‘
Corentin se strâmbă dezamăgit:
— înțeleg asta: pentru a se elibera de tot ceea ce le făcea
angajaților în timpul zilei, patronul se lăsa umilit seara de fete pe
care le și plătea pentru asta. Un fel de supapă, nu...
— Aproximativ, da, conveni Bristol, ocupat să adune cu
lingurița zahărul topit de pe fundul ceștii goale. Bizar, la o
săptămână după ce am descoperit micile lui fantezii sexuale,
acest viitor mare edil anunța oficial că renunță la candidatura sa
pentru postule primar... .
— Cât de surprinzător! ironiză Corentin. în orice caz, îți-
mulțumesc pentru aceste precizări: este edificator pentru mine...
— Poate îți va fi util?
Boris Corentin privi în gol și răspunse cu o voce gânditoare:
— Poate... Nu-mi mai rămâne decât să-l conving pe șeful meu
că eu am dreptate și că el se înșală.
 — Atunci, curaj, bătrâne! concluzionă Philippe Bristol cu un
zâmbet larg. Doar este adevărat că Boris Corentin este'omul
tuturor miracolelor...
Charlie Badolini avu timp să-și aprindă o nouă țigară, pentru a
mai îngroșa norul de gudron care căptușea tavanul îngălbenit al
biroului său, după care se întoarse spre Boris Corentin:
— Ascultați, nu neg că este un fapt interesant, dar este dreptul
lui Gérard Mellières de a se lăsa biciuit sau mai știu eu ce
altceva, de către profesioniste, dacă asta îi face plăcere. Nu?
Corentin reținu suspinul neliniștit care îi apăruse spontan pe
buze și răspunse cu o voce al cărei calm era forțat:
— Ș tiu că este dreptul lui, șefu’. Doar că, pe de altă parte, soția
sa a dispărut și a apărut o casetă în care este văzută deghizată în
prostituată de ultima teapă, în- tr-o scenă care seamănă mult cu
o umilire sado-maso. Ciudată coincidență, nu credeți?
— Și dumneavoastră ce deduceți de aici?
Corentin ridică din umeri:
— Nimic precis și nici definitiv, în acest stadiu, evident. Dar
cred qă acest caz, brusc, este mai clar decât era la început și că
merită poate să mergem la fața locului. Așa cum colegii noștri din
teritoriu ne-au cerut-o, până la urmă...
Charlie Badolini stinse nervos chiștocul în scrumieră și ridică o
sprânceană:
— Dacă înțeleg bine, îl bănuiți pe Gérard Mellières ca și-a
transformat singur soția în prostituată pentru a-și satisface
fantasmele, nu?
— Este una din posibilitățile pe care le întrevăd, de fapt,
răspunse Corentin, fără a se emoționa de tonul ușor sarcastic al
comisarului.
Care comisar lovi cu palma în brațul fotoliului din piele de
Cordoue:
— în fine, în acest caz, ce l-ar putea împinge pe Gérard
Mellières să transmită această casetă polițiștilor din Evreux,
însărcinați cu cercetarea?
 — Poate doar pentru a îndepărta orice bănuială care ar putea
să planeze asupra lui, interveni Aimé Brichot care, deși nu era
prea convins de ipotezele șefului său direct, simțea nevoia să-i
sară în ajutor. Pentru a-și fabrica un alibi solid, de soț disperat
care este sincer și nu are nimic de ascuns. Este o încercare
comună multor oameni, când cad în ilegalitate, o știți bine, șefu’,
aducând probe ale inocenței lor. Pentru momentul când se
ajunge să fie bănuiți de ceva.
— Este părerea dumneavoastră, Corentin? întrebă Charlie
Badolini, cu o voce domolită.
— Este în orice caz un scenariu foarte plauzibil și pentru care,
mi se pare, ar merita să mergem să vedem la fața locului dacă îl
putem confirma sau nu.
Se lăsară câteva secunde de liniște, perturbate doar de țipătul
unui pescăruș de deasupra Senei. Apoi, Charlie Badolini zise
brusc:
— Bun, sunt de acord să plecați imediat spre Evreux. Mă ocup
eu să vă pregătesc „primirea" la fața locului. Dar vă previn: vă
dau trei zile, nici una în plus, pentru a stabili dacă Gérard
Mellières este sau nu vinovat cu ceva de dispariția soției lui!
— Dacă este așa, ar fi primul caz în care am avea de a face cu
un tip care a săvârșit el însuși răpirea soției sale! remarcă Aimé
Brichot. Asta ne va schimba ideea despre cei care încearcă să o
facă dispărută, fiindcă nu mai pot suporta!
Fața lui Boris Corentin se schimbă brusc și cu o voce sumbră
murmură:
— Ai pus degetul pe rană, Mémé. Sper că, în cazul lui Pauline
Mellières, nu este vorba decât de o răpire...
Oftă și spuse, în loc de concluzie la gândurile care îl rodeau:
— De o răpire și nu de o tentativă de omor...
Capitolul IV
Un monstru.
O fiară uriașă așezată la intrarea în sat, supraveghind intrările
și ieșirile, ca un Cerber la ușile Infernului; un animal palpitând
de utilaje, de zgomote metalice, zgomote înfundate și regulate,
uneori neliniștitoare, cu nările aruncând jeturi lungi de ceață
fadă sau, din contră, saturată de mirosuri neplăcute.
Astfel vedea Gérard Mellières fabrica de brânzeturi aparținând
familiei, când era copil și tatăl său îl lua cu el la fabrică, în unele
zile de miercuri.
Opri motorul mașinii în locul său rezervat din parcare,
singurul care beneficia de umbra unei sălcii mari. Toate celelalte,
ale angajaților, erau expuse caniculei, în iulie și august, ploilor
sau vijeliilor în restul anului.
Gérard Mellières, un patron demn de acest nume, nu trebuia
să piardă niciodată o ocazie, atât de mică, atât de inutilă în
aparență, pentru a-și afirma superioritatea și dreptul de a avea
privilegii. Era pentru el cel mai bun mijloc de a întreține
respectul care i se datora.
Coborî din mașină fix la ora opt, ca în fiecare dimineață.
Muncitorii echipei din schimbul întâi erau deja la lucru de o oră.
Muncitorii, sau çnai bine zis: muncitoarele. Căci, de când
primise cheile fabricii din mâinile tatălui său, Gérard Mellières,
practica o discriminare inversă, străduindu-se să nu angajeze
decât femei în fabrica sa. De preferință tinere și celibatare.
Adică mai maleabile, mai puțin înclinate spre contestare, spre
răzvrătire, decât femeile mai în vârstă și măritate, permanent
susceptibile de a fi „provocate" împotriva lui de către soții lor.
Puținii bărbați care lucrau pentru el erau plasați în posturi
puțin mai elevate — maiștri-șefi, șefi de echipă, responsabili de
produse etc. — , iar Gérard Mellières se străduia să le dezvolte
acestora acel instinct de dominație, chiar de sadism, care se
trezește în toți bărbații, imediat ce le dai în subordine un grup de
femele.
Cel puțin asta era viziunea raporturilor bărbat-femeie în
concepția patronului fabricii Mellières. Cel pe care toți angajații îl
apelau cu „domnul Gérard". Când era de față.
Fiindcă, imediat ce pleca, devenea „Căpcăunul". Sau, mai
mult, „Vampirul".
Gérard Mellières o știa bine și nici vorbă să se supere pentru
asta, simțind, de fapt, chiar o satisfacție personală.
Încă de când se născuse, dacă se putea spune așa, tatăl său îi
repetase că un bun patron trebuie să fie temut, respectat,
invidiat, pe cât posibil detestat, dar în nici un caz iubit de
angajați. Pentru Auguste Mellières, afacerea era simplă: un
patron iubit era neapărat un patron prost, trecând interesele
muncitorilor înaintea
celor ale fabricii. Punct. Preluând frâiele fabricii, Gérard
Mellières adoptase aceleași principii și dezvoltase rapid și
„completări personale" pentru a fi sigur că reușește să se facă
temut și urât. •
În picioare lângă mașina roșie, rămase o clipă nemișcat,
pierdut în contemplarea trâmbelor de fum alb care ieșeau din
găurile de ventilație de la ferestre, în partea dreaptă a
„animalului".
La stânga, era ceea ce numise dintotdeauna cheiurile. Era
vorba de zonele de livrare unde camioanele veneau să lase
bidoanele cu lapte pe care le adunaseră, încă de la miezul nopții,
din toate fermele din zonă. Acolo, în fiecare dimineață, abia
descărcate, bidoanele erau puse pe un fel de șarpe metalic care le
împingea până la giganticele cuve de inox unde, vărsat în valuri,
laptele făcea spumă ca un fel de șampanie albă, grasă și groasă.
În fine, după câteva minute de contemplare a fabricii „sale",
Gérard Mellières se hotărî să intre în curte, al cărei pavaj, în
ciuda spălărilor repetate, era presărat cu pete deschise la
culoare, verzui, cu miros îoțepător și acru: mici pete de
concentrat de lapte din care se fabrica untul. ’
Ca în fiecare dimineață, curtea era traversată de bărbați și
femei preocupați; unii în costume de oraș, rigizi și demni:
angajați! de la birouri și de la contabilitate; alții — aproape numai
femei — în ținute albe dintr-o bucată, cu o mască igienică pe
gură sau atârnând sub bărbie: muncitoarele din sectorul
producției propriu-zise; alții *— bărbați îndeosebi — în salopete
sau bluze de lucru pătate de grăsime neagră și slinoasă:
personalul de întreținere a mașinilor.
Toți, de cum îl vedeau, îl salutau pe Gérard Mellières cu o
înclinare rapidă și mașinală a bustului, în timp ce buzele li se
crispau într-un zâmbet constrâns iar pașii li se măreau fără voia
lor.
Anumite tinere își bombau bustul când îl-întâlneau iar mersul
lor, timp de câțiva metri, devenea mai legănat, aproape dansat...
Mellières traversă curtea în diagonală, fără să răspundă la nici
un salut care îi era adresat și cu atât mai puțin la zâmbetele și
privirile furișe ale unor muncitoare. Trecu pe lângă hangarul
lung și îngust, acoperit cu tablă ondulată.
Apoi, deschise ușile suple și etanșe, al căror plastic translucid
era striat de trecerea mașinilor cu motor care intrau și ieșeau.
Acolo, începea cu adevărat regatul său, unde nimic nu îi stătea
în cale și nu îi contesta puterea totală.
Fabrica propriu-zisă.
Abia intrat, simți în gât mirosul care încă mai reușea să-l
surprindă în fiecare dimineață, în ciuda anilor petrecuți’ Un
miros pe care majoritatea muritorilor l-ar fi găsit insuportabil, să
vomiți, dar care era pentru Mellières parfumul cel mai îmbătător.
Cel al propriei lui puteri. Cu nările dilatate, nemișcat lângă
ușile din plastic dur, adulmecă îndelung amestecul acru și sărat
al laptelui gros, al saramurii, în care se amestecau mirosurile de
transpirație umană datorate faptului că temperatura era
menținută la treizeci și trei de grade în permanență și că
umiditatea era sporită artificial.
Când Gérard Mellières redeschise ochii, Antoine Re- noust,
maistrul-șef, se afla în fața lui, cu figura rotundă și îmbujorată,
cu un zâmbet neschimbat, la fel de plin de slugărnicie pe cât era
plin de transpirație. își strângea în mână basca neagră, lucind de
grăsime și pătată de zer.
— Ahl Domnule Gérard, sunt fericit să vă vădi exclamă el cu o
voce care se voia veselă. Din fericire, poate aveți vești bune
despre doamna Mellières? Ne facem atâtea griji pentru dumneaei,
aici...
Gérard Mellières îi aruncă omului scund și burtos o privire
cenușie de răutatea pe care i-o inspira și răspunse glacial:
— Nu văd în ce măsură viața particulară a doamnei Mellières
vă privește, Renoustl V-aș ruga să stați la locul dumneavoastră...
— Bineînțeles, domnule Gérard! bâigui maistrul-șef, luat pe
neașteptate, în timp ce în jurul lor, câteva muncitoare se
întorceau cu spatele pentru a zâmbi fără a fi văzute de patron.
Vă întrebam asta, doar pentru...
— Capitolul este închis, Renoustl
Maistrul-șef simți că era necesar pentru el, pentru prestigiul
său în fața muncitoarelor care pândeau cu coada ochiului scena,
să abată discuția spre alt aspect. Un zâmbet servil îi destinse
buzele violacee și arătă înspre două dintre fete, încălțate cu
çizme, îmbrăcate în alb și cu părul acoperit cu o bonetă de
aceeași culoare, care lucrau lângă rezervoarele enorme pline cu
apă sărată:
■ — Este o problemă cu Sylvie, nou-venita care lucrează la
saramurat lângă Josyane, domnule Gérard, în ciuda remarcilor
mele foarte ferme de ieri, tot a sosit la ora șapte și zece azi-
dimineăță. Ș tiți, cred că este încăpățânată și că ne va face
probleme... Deja, cred că se înțeleg prea bine, Josyane și cu ea.
Nu este bine...
Un zâmb.et de satisfacție apăru pe trăsăturile slabe ale lui
Gérard Mellières: era exact genul de situație pe care o aprecia.
Nimic nu era mai potrivit dimineața pentru a intra în formă...
Merse cu pași mari spre rezervoarele enorme, îngropate la
nivelul solului. La trecerea lui toate muncitoarele își întorceau
privirile și se concentrau asupra muncii lor, repetitive, mecanice,
înconjurate de jeturi de abur continue, pline de saramură, cu
fața stropită de zer.. Unele aveau ca sarcină curățirea cuvelor și
stăteau cu mâinile în detergent; altele aveau degetele înțepenite
de la manevrarea seringilor uriașe care introduceau presiune în
bucățile de brânză care defilau mecanic în fața lor; totul în
scârțâitul ventilatoarelor, șuieratul strident al aburului, zgomotul
surd și regulat al malurilor din lemn.
Mellières se așeză în spatele celor două fete, responsabile cu
saramurarea, pe care maistrul lor i le desemnase. Josyane, cea
mai mare dintre ele, era ocupată, cu un palan, să scufunde un
ansamblu de suporți din oțel și brânză proaspătă în rezervoarele
cu apă sărată. Ceartă, Sylvie, tocmai recupera un altul deja gata,
plin de saramură și deplasa bucățile de brânză cu mâna,
așezându-leastfel încât să nu se atingă unele de altele.
Amândouă, din instinct, își trăseseră capul între umeri,
prefăcându-se că sunt absorbite de munca lor pentru a observa
prezența amenințătoare a patronului în spatele lor.
Ca și cum ignorarea pericolului putea fi de ajuns să le facă să
dispară...
— Domnișoarelor, v-aș ruga să binevoiți să vă prezentați în
biroul meu, în pauza de la prânz, articulă Mellières cu o voce
liniștită, aproape blândă. Ați înțeles, nu? .
Se întoarse fără a mai aștepta răspunsul, timp în care ce cele
două muncitoare făceau un schimb rapid de priviri. în fiecare
dimineață era o pauză de o jumătate de oră. Majoritatea
angajaților o foloseau pentru a mânca sandvișurile aduse la
pachet; alții sau altele preferau să desfacă sticla de vin; în fine,
câteva cupluri nelegitime — dar cunoscute de toți angajații —
profitau de pauză pentru a se strecura în vestiare sau la dușuri și
aveau întâlniri pe atât de sălbatice pe cât de scurte.
Dar, să fie convocate în biroul patronului, Josyane și Sylvie
știau bine, ca toată lumea, de altfel, ce însemna: că pauza era
pierdută.
Căci Gérard Mellières le cerea angajaților pe care îi convoca în
biroul lui să fie curați și îmbrăcați „în civil11. Practic, asta
însemna că, pentru un minut sau două, maximum trei în care
erau criticate, nu mai rămânea mare lucru din toată pauza de o
jumătate de oră în care trebuia să se schimbe de hainele de
lucru, să facă duș, să se îmbrace în ținută de oraș, apoi să facă
totul în sens invers.
Dar, evident, nici măcar o secundă cele două angajate de la
saramurare nu avură ideea de a emite cea mai mica obiecție la
ordinul care le fusese dat.
Gérard Mellières se întoarse spre Antoine Renoust, pe care
faza părea să-l facă să jubileze intenă:
— Le veți însoți pe cele două până în biroul meu, normal...
— Normal, domnule Gérard! aprobă cu căldură maistrul-șef,
răsucind în mâini basca lui soioasă.
Îl privi pe directorul generalîndepărtându-se în direcția clădirii
administrative cu o privire plină de recunoștință; aproape de
dragoste. .
Să asiste lâ ședințele de bruftuluială a unuia sau mai multor
angajați în biroul patronului, constituia una din cele mai mari
plăceri ale vieții lui Antoine Renoust. Dacă Mellières i-ar fi cerut-
o, ar fi fost gata să muncească fără bani, doar ca să nu fie privat
de acest spectacol ales.
Cu un mers bine dispus, maistrul-șef se îndreptă spre vestiar,
trecându-și o mână prin părul rar, lipit de zerul care picura de
peste tot.
Gérard Mellières traversă biroul unde se afla Pascale, secretara
sa, fără a o privi. După părerea tuturor, era cea mai bună
bucățică din toată fabrica și Pascale o știa și se comportarea
atare. Exact din acest motiv Mellières nu o privea decât dacă era
necesar, pentru a-i mai potoli astfel aerele și pentru a-i da de
înțeles că atracția ei erotică nu avea nici un efect asupra lui,
patronul ei.
Mellières trecu prin fața biroului metalic al secretarei fără să-și
abată privirea și intră pe domeniul său privat, în această cameră
de unde conducea și unde nimeni nu intra fără a avea frisoane.
Chiar cuprinși de un tremurat de panică, pentru cei mai emotivi
dintre angajați.
 Gérard Mellières avu o tresărire descoperind acest decor, care
îi era familiar.
Acuarela, de pe peretele din dreapta, reprezenta fabrica lui de
brânzeturi și satul în plan secund, secreterul cu sertare, în
spatele biroului, parchetul cu scânduri late, impecabil ceruit,
tapiseria crem cu striații albastru deschis și, pe biroul din lemn
masiv lăcuit, lampa cu abajur metalic în formă de semilună și
scrumiera mare din bronz reprezentând o femeie tolănită: tot
acest decor îi reaminti brusc de un nume.
Cynthia.
Nume care provocă un rictus dureros pe buzele lui subțiri și
care fu înlocuit de un altul.
Pauline.
Un zâmbet slab îi lumină fugitiv trăsăturile aspre ale lui
Mellières. în acea dimineață, ca în fiecare zi începând cu ziua de
luni, se trezise cu o oră mai devreme, pentru a trece să-și vadă
soția, în continuare legată pe patul din camera de la parter, în
ascunzătoarea Rouvray, această casă de țară în care nimeni nu
mai pusese piciorul de mulți ani, până ce nu a aranjat-o pentru
„plăcerile lui secrete".
Plăceri pe care Pauline crezuse că le poate distruge. Dar acum
tocmai regreta amar, de patru zile că ducea viața solitară pe care
Mellières i-o alesese.
Chiar în acea dimineață, el începuse să-și savureze
răzbunarea. Când ajunsese la Rouvray, pe la ora șapte, pentru a-
și dezlega soția și a-i da voie să mănânce și să se spele, ea
renunțase la mutismul răutăcios din zilele precedente și îl
implorase „să pună capăt acestei torturi“, erau propriile ei
cuvinte.
Gérard Mellières, cu un ton absolut indiferent, îi răspunsese
că lucrurile, din contră, abia erau la început și că în curând va
suporta consecințele actului ei regretabil...
După această amenințare, atât de înfricoșătoare pentru
Pauline încât aceasta rămase total amuțită, Gérard Mellières o
legase la loc de patul de fier, fără ca ea să schițeze cel mai mic
gest pentru a-l împiedica.
Supusă.
Cele trei ciocănituri timide la ușa biroului său îl smulseră pe
Gérard Mellières din gândurile provocate de amintirea Paulinei și
mai ales de soarta pe care o avea de suportat, chiar din această
zi.
— Intrați!
Ușa se deschise, apărând figura senzuală a secretarei, fardată
abundent: *
— Domnule Gérard, domnul Renoust cere să fie primit, cu
două fete din fabrică. Se pare că le-ați convocat dumneavoastră...
— Exact, Pascale, invită-le. Ș i încă ceva: rămâneți aici. Așa, ca
să puteți fi martoră la modul cum tratez angajații care îmi
trădează încrederea...
Secretara deschise ușa larg și cele trei persoane intrară cu pași
mici în birou. Mergeau atente, cu precauție, ca și cum se temeau
să nu declanșeze vreo catastrofă de fiecare dată când tălpile
intrau în contact cu parchetul ceruit.
Deși erau disponibile două scaune și două fotolii lângă birou,
Mellières își lăsă vizitatorii în picioare. Aproape un minut, rămase
tăcut și nemișcat, mulțumindu-se să le privească îndelung, pe
rând, când pe una, când pe cealaltă, cu ochii lui negri tot timpul
în mișcare.
Antoine Renoust era în aceeași stare, strângând în mâini basca
soioasă, își ținea umerii aplecați, aduși mai tot timpul, cu un
zâmbet mecanic servil pe buzele lui groase și vineții.
Josyane Lambert, care lucra la fabrică de aproape cinci ani,
era o țipă brunetă de douăzeci și șase de ani, cu forme generoase
și a cărei privire posomorâtă avea mereu ceva obraznic,
zeflemitor, care îi displăcea profund lui Gérard Mellières,
provocându-i un efect de agitație.
Îmbrăcată într-o maniera ceva mai sexy decât eternul ei
pantalon jeans, tricou și geacă, considera că Josyane ar fi fost
perfectă pentru o „întâlnire secretă" la reședința Rouvray...
Dar era imposibil, bineînțeles: nici vorbă să amestece afacerile
cu plăcerea, de a pune în contact cele două vieți ale sale, altfel se
sfârșea totul. Doar Pauline-fusese atât .de nebună pentru a risca
aceasta și începea acum să înțeleagă unde greșise...
Dar cea de-a doua angajată, Sylvie Dasnières, îi reținu atenția.
Pe aceasta o angajase doar în urmă cu trei săptămâni-. Nu
pentru aptitudinile speciale pe care le-ar fi avut, cu atât mai
puțin din cauză că îi explicase că avea neapărată nevoie de un
loc de muncă și că era o chestiune de viață și de moarte, pentru
ea și pentru mama ei.
Nu, Mellières acceptase să-i „dea o șansă" acestei blonde puțin
cam prea slăbuță, cu fața și formele încă la stadiul de
adolescență, fiindcă descoperise imediat în ea deja o victimă. Un
țap ispășitor profesional. Ș i îi semnase contractul, întrebându-se
cât timp va putea rezista, nervos și fizic, până să-și prezinte chiar
ea demisia.
Pentru moment, tremura din tot corpul, cu privirea plecată,
vizibil în pragul unei crize de plâns, cu mâinile la spate.
Era îmbrăcată cu o fustă dreaptă de un albastru electric, pe
care Mellières o considera prea scurtă pentru o tânără și o bluză
de nailon crem, destul de transparentă pentru a lăsa să se vadă
sutienul din bumbac alb de dedesubt. Era încălțată cu una din
acele perechi de sandale de piele cu talpă groasă, pe care Gérard
Mellières le considera de cel mai prost gust.
— Apropiați-vă, domnișoară Dasnières, ordonă sec Mellières,
ridicându-se din fotoliul său. Vă înșelați dacă vă închipuiți că
sunt mulțumit de dumneavoastră.
Merse drept spre biata fată, a cărui mandibulă începu să
tremure.
— Ei bine! Răspundeți, la naiba!
Sylvie Dasnières tresări și își mușcă violent buza. Făcea un
efort enorm pentru a se stăpâni să nu o rupă la fugă din birou.
— Domnule, eu... Nu este vina mea... reuși ea să bâiguie, fără
a îndrăzni să ridice privirea.
— Sosiți în mod repetat cu întârziere și îndrăzniți să-mi
spuneți că nu este vina dumneavoastră? șuieră Mellières,
luându-i bărbia'între degetul mare și arătător pentru a o forța să
privească spre el. Este a mea, atunci? Sau poate a domnului
Renoust? Credeți că vă plătesc să veniți aici ca turistă? Nu aveți
nimic altceva mai bun de făcut?
Mellières îi luă ca martori pe Renoust, Josyane și Pascale, cu
un zâmbet complice:
— O știți, voi toți, că mă zbat ca un turbat pentru a face să
meargă această fabrică! Pentru a vă păstra locurile voastre de
muncă! Știți că dcftă nu pune fiecare osul la treabă, se duce totul
de râpă! Ș i este suficient ca doar o oaie să fie râioasă că totul se
strică)
Se adresă apoi special lui Josyane Lambert, care afișa un aer
impasibil aproape credibil:,
— Dumneavoastră, care sunteți mai serioasă, mica mea
Josyane, ar trebui să o conștientizați și pe această încăpățânată!
Căci sunteți într-un fel responsabilă de ea, fiindcă sunteți mai în
vârstă și mai experimentată decât ea.
» — Dar i-am spus că trebuie să fie punctuală, domnule
Gérard! protèstà bruneta. Nu pot totuși să merg la ea acasă și să
o caut în fiecare dimineață!
— Nu v-am cerut asta! exclamă Mellières pe un ton acuzator,
cu un clipit de ochi care îl satisfăcu din nou pe Antoine Renoust.
Pur și simplu, prefer să vă avertizez că în cel mai scurt timp,
dacă această persoană continuă să. saboteze sistematic
producția, veți plăti și dumneavoastră. Inevitabil.
Se îndreptă spre ea și îi puse mâna dreaptă pe umăr, lăsând-o
să alunece până la coapsă, fără ca Josyane să facă cea mai mică
mișcare de'respingere. Din contră, își bombă pieptul și un zâmbet
agitat îi apăru pe buzele pline și roșii.
— Ar fi totuși păcat ca o fată ca dumneavoastră, care poate
reuși, să-și vadă cariera năruită de o tânără egoistă care nu face
decât ce o taie capul, oftă Mellières pe un ton necăjit, în timp ce
mâna îi alunecă spre fesele bombate ale fetei, sub privirea plină
de slugărnicie a lui Antoine Renoust. •
Gérard Mellières o lăsă deoparte pe muncitoarea brunetă și se
îndreptă spre Sylvie Dasnières cu o privire răutăcioasă.
— în ceea ce vă privește, vă voi acorda o ultimă șansă, fiindcă
sunt prea bun. Dar mai întâi, dacă vreți să continuați să faceți
parte dintre angajați! mei, veți începe să vă îmbrăcați mult mai
decent! Nu vă este rușine să vă plimbați așa, practic cu fundul la
vedere? Este o ținută potrivită pentru o curvă! Nu pentru o
muncitoare onestă!
Sylvie Dasnières tresări violent sub atacul, atât de personal pe
cât de imprevizibil. Din priviri, încercă să caute un sprijin la
celelalte două fete prezente. Dar, și la Josyane, și la Pascale, se
lovi de un zid de ostilitate. O clipă, chiar avu impresia că cele
două fete aprobau ceea ce spunea patronul.
— La ce vă gândiți, când vă îmbrăcați dimineața? mormăi
Mellières, făcând-o să tresară pe Sylvie. La bărbații pe care îi veți
agăța în cursul zilei cu alura de târfă?
Poate sunteți dintre acele fete care profită de pauză ca să
meargă în vestiare pentru o partidă de sex?
Lacrimi mari umplură ochii lui Sylvie, fără ca ea să-și dea
seama. își privea patronul cu un aer total pierdut, ca și cum
creierul ei refuza să admită realitatea propunerilor obscene pe
care le auzea.
Gérard Mellières, sigur pe victorie, se întoarse spre secretara
sa cu un zâmbet:
— Sincer, mica mea Pascale, v-a venit vreodată ideea de a veni
la serviciu pe jumătate dezbrăcată, așa ca această mică târâtură?
— Desigur că nu, domnule Gérard, răspunse secretara cu
convingere.
— Dacă măcar ați stârni plăcere când v-ar privi cineva! reluă
Mellières cu o ironie ascuțită. Dar uitați-vă la dumneavoastră:
fără sâni, fese lăsate, piele și os, păr lăsat! Chiar mă întreb cum
un bărbat normal poate să fie atras de una ca tine, biata de tine!
Doar dacă nu sunteți lesbiană? Nu-i așa? Vă delectați cu
asemenea practici?
De această dată, era prea mult pentru nefericita de Sylvie.
Izbucni în plâns, se întoarse pe călcâie și țâșni afară din birou. La
un semn din cap al lui Mellières, Josyane Lambert ieși în urma
ei. .
— Ei bine! făcu Gérard Mellières pe un ton mulțumit, mi se
pare că lecția a prins, nu? Nu va mai fi așa de încăpățânată în
următoarele zile, credeți-mă.
— Asta înseamnă că aveți capacitatea de a le face să înțeleagă
pe aceste mici recalcitrante! aprobă maistrul- șef cu o voce plină
de admirație.
— Nu am nevoie de aprobarea dumneavoastră, domnule
Renoust! șuieră Mellières printre dinți. Vreți să vă întoarceți la
lucru, vă rog!
Maistrul-șef dispăru așa de repede, precum un nor de fum luat
de un curent de aer. .
Pascale Mercier se apropie de patronul ei cu un mers legănat,
un zâmbet pe buzele senzuale, fundul cambrat și pieptul în față:
— Mai aveți nevoie de mine pentru ceva, domnule? murmură
ea cu o voce caldă și un pic prea gravă.
Gérard Mellières îi mângâie distrat obrazul și părul lung blond,
după care își opri degetele pe masa fermă,și elastică a sânului ei.
Instantaneu, la contactul cu pieptul fetei, își simți sexul
ridicându-i-se în pantalonul din stofă fină de culoarea
antracitului. Timp de o secundă, doar pentru a-și testa puterea
absolută asupra ei, avu intenția de a-i ordona să îngenuncheze în
fața lui, să-l descheie la pantalon și să-i facă sex oral.
În final, renunță. Mai întâi fiindcă era de părere că tinerei îi va
face plăcere această felație expres. Ș i era exclus, în concepția lui,
să fie el cel care ar pricinui ceva plăcut unuia sau altuia dintre
angajați! săi.
Ș i apoi, ce plăcere infimă era aceasta, în comparație cu cea pe
care o încerca în secret la Rouvray! O plăcere grosieră, bună doar
pentru brutele fără imaginație care trudeau pentru el, tot timpul
anului, în fabrică.
El, Gérard Mellières, avea nevoie de scenarii mult mai
rafinate... Și apoi, mai ales, avea altceva mal bun de făcut pe
moment.
Încetă să mai mângâie sânul secretarei, fără să-și dea măcar
seama că respirația tinerei se accelerase vizibil sub presiunea
degetelor sale uscățive.
— Nu, sunteți liberă, Pascale, zise el cu o voce indiferentă.
— Cum doriți, domnule, oftă secretara, cu o undă de regret în
glas, după care se întoarse.
Odată rămas singur, Gérard Mellières se așeză în fotoliul său,
pe care se răsuci astfel încât să fie cu fața spre fereastra mare ce
dădea, dincolo de fabrică, spre acoperișurile târgului și, undeva
mai departe, spre pădurea Morsant.
În mai puțin de o oră, avea'să pună în aplicare cea de-a doua
parte a planului său și, cu ochii pe jumătate închiși, savura
dinainte cele mai mici detalii.
Mai întâi, la prânz, va urca în mașină și o va lua pe autostrada
A 13. După un sfert de oră va ajunge la Mantes-la-Jolie.
Acolo, în unul dintre cartierele „cu probleme" din oraș, era
sigur că nu va avea probleme să găsească trei sau patru tineri
arabi care să accepte să-l urmeze până la casa unde copilărise el.
. Ezitase la început, spunându-și că acești țipi, mai târziu, vor
fi poate în stare să regăsească locul și să revină acolo fără știrea
lui. Dar găsise soluția pentru a înlătura acest risc: era suficient
să nu meargă, la întoarcere, pe autostradă. îi va „plimba" pe
drumeagurile de țară, făcând mai multe ocolișuri. Suficient
pentru ca tipii care nu au ieșit niciodată din orașul lor, decât
pentru a merge la Paris, să fie complet derutați și, deci, incapabili
să găsească drumul înapoi spre Rouvray, unde voia să-i ducă.
Ș i acolo, incitați din grija lui, vor deveni primii „clienți“ pentru
Pauline. Sau pentru Cynthia mai degrabă, fiindcă sub acest
nume ridicol ea alesese să-și facă debutul în cariera de
prostituată.
La doisprezece fără un sfert, incapabil să se concentreze
asupra lucrului, Gérard Mellières se hotărî să nu mai aștepte
prea mult. Părăsi biroul, spunându-i în trecere secretarei că avea
o întâlnire în afara orașului și nu se va întoarce decât după ora
trei după-amiază, cel mai devreme. '
Traversă curtea fără să răspundă nici unui salut care îi era
adresat și ajunse la mașina Maserati, parcată la umbra sălciei.
’
Inima începu să-i bată mai tare, când mașina demară
zumzăind.
Excitat de ceea ce se pregătea să facă, Gérard Mellières nu
acordă nici o atenție micii motociclete roșii care îl urmă
îndeaproape, imediat ce ajunse afară din incinta fabricii.
Capitolul V
Timp de o fracțiune de secundă după ce deschisese ochii,
Pauline Mellières crezu că era în patul ei, în camera ei, cea din
apartamentul mare și luxos pe care Gérard și cu ea îl ocupau în
centrul orașului Vernon.
Apoi, din cauza soarelui care trecea prin obloanele închise,
crezu că era în concediu, în vila lor din Ramatuelle.
În cele din urmă, se trezi la realitate cu o violență care îi
smulse un geamăt de durere. Cu o ultimă și derizorie dorință de
amăgire, se agită dând din mâini și picioare. Dar încheieturile
mâinilor și gleznele rămaseră fixate solid de barele de fier ale
patului de care soțul ei o înlănțuise.
Pauline își mușcă buza inferioară ca să nu urle de furie.
Oricum, știa că degeaba ar fi țipat, fiindcă acolo unde era, nu o
putea auzi nimeni.
Era la Rouvray, în acea casă izolată unde îi declarase soțului
ei, în urmă cu mulți ani, că nu voia să mai pună piciorul.
Ironia sorții...
Brusc, își relaxă toți mușchii și, cu ochii închiși, se forță să-și
calmeze respirația.
Nu ajuta la nimic să se enerveze sau să-și sporească panica de
care nu mai scăpa de când...
De cât timp de fapt? De când viața îi devenise brusc un
coșmar? Pauline nu mai știa. O zi? Două? Mai multe? îi era
imposibil să stabilească cu certitudine.
De cealaltă parte a obloanelor, foarte aproape, o pasăre își făcu
auzit cântecul strident și gutural, după care se îndepărtă rapid.
Afară, era viața; viața care mergea înainte, ca și cum nimic nu
s-ar fi întâmplat. Dar aici, în această cameră oribilă, retrasă, al
cărei aer era neschimbat și plin de duhoare de mucegai și praf...
Un fel de plânset zdruncină corpul subțirel al Paulinei, care își
lăsă capul pe partea dreaptă, fără să-și rețină lacrimile care îi
umflau pleoapele închise.
Încă o dată, aceleași întrebări fără răspuns îi invadau mintea.
De ce? De ce făcuse ea ceea ce făcuse? Ce nebunie o împinsese
la asta? De unde avusese curajul — saù inconștiența — de a se
coborî într-atâta? Să se comporte într-un contrast așa de mare
cu tot ceea ce educația și cultura sa făcuseră din ea?
Ultimul lucru de care își amintea cu o claritate suportabilă, era
acel elan demențial care îl cuprinsese pe soțul ei, gol și umilit în
mijlocul biroului; apoi, modul brutal în care o îmbrâncise de
lângă el. în fine, lovitura suferită la ceafă, stelele care îi
explodaseră în cap și apoi...
Ș i apoi nimic. Se trezise aici, legată de acest pat. Iar Gérard îi
explicase că nu va mai ieși niciodată din Rouvray. Că va sta
legată de patul acesta până la sfârșitul vieții ei și că o va oferi
plăcerilor tuturor bărbaților care o vor dori.
Pentru a o pedepsi că îl păcălise dându-se drept prostituată
profesionistă.
Pauline gemu și întoarse capul în cealaltă parte, pe salteaua
pătată de urme de umezeală.
Gérard înnebunise, nu găsea altă explicație pentru modul
odios în care se comporta față de ea.
 Dar oare nu înnebunise și ea? Pauline era din ce în ce mai
sigură că așa eră. Pentru a face ceea ce făcuse ea, o femeie
cinstită și respectabilă nu putea fi complet sănătoasă la minte.
Dar de la ce începuseră toate acestea? Momentul care declanșase
totul fusese bineînțeles acea zi de decembrie în care, în mod
excepțional, intrase în lipsa soțului ei în biroul acestuia. Și că
pornise calculatorul pentru...
— Nu, nu este asta! protestă ea cu voce tare, ca pentru a
acoperi o altă voce, cea care îi vorbea în mintea ei. Adevăratul
punct de plecare pentru tot răul acesta, fusese mai înainte,
mult...
Pentru a înțelege ceea ce i se întâmpla trebuia să se întoarcă la
acea seară din 1985, în care tânăra de șaptesprezece ani îl
întâlnise pentru prima dată pe un anume Gérard Mellières, tânăr
patron de treizeci de ani, plin de viitor și deja foarte bogat?
Trebuia să-și acuze părinții că făcuseră totul pentru a le aranja
întâlnirea,, doar pentru că banii lui Mellières veneau la fix pentru
a salva familia Houteville de la o ruină aproape iminentă?
Sau mai degrabă trebuia să se acuze pe ea însăși? Că a spus
„da“, după șase luni, în fața primarului din Vernon care o
întrebase dacă voia „să-l ia de soț pe Gérard Mellières prezent de
față“, când putea să mai aștepte ceva timp pentru a-l cunoaște
mai bine pe cel de care se credea îndrăgostită, fără a fi sigură.
Avusese această slăbiciune, era de înțeles. Dar o făcuse pentru
o cauză bună! Pentru a evita ca părinții ei să fie acoperiți de
rușinea și dezonoarea unui faliment! Pentru a păstra demnitatea
numelui Houteville, care traversase secolele fără nici cea mai
mică pată! Cel puțin asta.auzise Pauline repetându-se în fiecare
zi în casă... .
Scoase un oftat adânc și încercă să-și desfacă încheieturile din
legături, pentru a alunga furnicăturile care îi anchilozau
neplăcut brațele întinse.
Nu, nu se simțea capabilă să nu se căsătorească cu Gérard
Mellières. La acea vreme, credea sincer că erau făcuți unul
pentru altul, că vor fi fericiți și mulțumiți unul de celălalt. O
credea cu toată forța, entuziasmul și candoarea celor aproape
optsprezece ani. Chiar prima noapte cu soțul ei nu fusese
suficientă să-i calmeze entuziasmul și ardoarea de tânără soție. Ș i
totuși...
Strâns legată de mâini și de picioare, Pauline fu cuprinsă de
tremurături doar gândindu-se la acea noapte. Ea, în cămașă de
noapte din dantelă brodată pe care mama ei i-o oferise cu câteva
zile înainte de nuntă, așteptând sub cearșaf, cu trupul
tremurând și sufletul fierbinte. Pregătită pentru descoperirea
plăcerilor de atâta timp interzise și încuviințate până la urmă...
Iar el, Gérard, care apăruse brusc în semiîntunericul din
cameră; cu silueta conturându-i-se ca o umbră chinezească
amenințătoare în dreptunghiul luminos al ușii de la baie; complet
gol, cu sexul deja întărit și ridicat la orizontală, îndreptat spre ea,
ca un enorm deget acuzator. Sau ca o armă gata să lovească.
În acea secundă, descoperind pentru prima dată realitatea
unui sex de bărbat în erecție, Pauline își dăduse șeama că tot
ceea ce urma nu putea fi decât un eșec. Mai rău: o violență, o
rană care i se va pricinui. Un act pe care îl percepea ca fiind
contra naturii, fără a înțelege bine de ce avea o astfel de reacție.
Urmarea nu făcuse decât să întărească această primă
impresie. își simțise tot corpul blocându-se când mâinile osoase
ale lui Gérard o atinseră, îi mângâiaseră sânii, coborâse de-a
lungul abdomenului.
Nu își putuse reține o strâmbătură de dezgust când buzele
avide ale soțului ei îi atinseră cea mai intimă parte, când îi
simțise limba explorând imperios petalele neatinse ale florii ei
erotice și secrete.
Apoi, urmarea. Urmarea logică, inevitabilă și teribilă. Acel corp
masculin, aspru, cu pielea albă presărată cu smocuri de păr
negru, care se întinsese peste ea. Genunchii strâmbi care îi
depărtaseră cu forța coapsele ei fine. Ș i apoi, acel lucru dur pe
care îl simțise proptindu-se de abdomen, căutându-și drumul cu
stângăcie, orbește.
Apoi, avu loc acea lovitură dureroasă, acea profanare a întregii
ființe de un corp străin, vibrant și dur. Acea senzație de arsură în
adâncul ființei ei, unde lucrul respectiv se mișca din ce în ce mai
repede, ca o fiară prinsă în laț.
În fine, auzise, aproape de ureche, răgetul abject al potolirii,
urmat de greutatea corpului care se lăsa peste al ei, după care se
retrăsese, lăsând-o mânjită, lipicioasă, murdărită pe veci.
A doua zi, Pauline încercase să analizeze. Să-și spună că
lucrurile se vor ameliora, că își va reveni. Pentru a se convinge,
își amintise discuțiile cu unele dintre colegele ei de la internat,
mai dezmățate ca ea, care spuneau că primele încercări nu erau
„teribile", dar după aceea, totul putea deveni „genial". -
Dar, pentru ea, pe parcursul zilelor și săptămânilor care
treceau, nu devenea deloc „teribil". Imediat cum Gérard se
apropia de patul ei, imediat ce își punea mâinile pe ea, își simțea
corpul și creierul prins ca într-un bloc de gheață care o izola total
de restul lumii și nu dispărea decât după ce soțul ei părăsea din
nou camera.
După câteva luni de zile, doar simpla vedere a corpului lui gol
era suficientă pentru a o înfrigura până în măduva oaselor și a fi
cuprinsă de dezgust.
În cele din urmă, Pauline găsise curajùl de a-i spune soțului ei
că a face dragoste nu era o plăcere pentru ea și că ar prefera ca
acest „lucru" să se întâmple cât mai rar posibil.
Spre marea ei stupoare, mărturisirea nu îi declanșase lui
Gérard furia la care se aștepta, aceea a unui „macho" rănit în
orgoliul lui masculin. Se mulțumise să rânjească și îi răspunsese,
cu o voce condescendentă:
— Biata de tine! Crezi că nu mi-am dat seama și singur! Am
știut de la început că ești frigidă...
Frigidă! Cuvântul picase ca o sentință. O sentință definitivă.
Era o femeie frigidă și așa va fi probabil pe veci. Atunci, se
resemnă cu totul...
 În acel moment, Gérard Mellières găsise de cuviință să adauge,
pe un ton degajat, aproape indiferent:
— Nu-ți face probleme, nu te voi mai deranja. Oricum, nu te-
am luat în căsătorie pentru atracțiile tale erotice...
Nemulțumită de o mărturisire atât de brutală, de bădăran,
Pauline nu se putuse abține să întrebe:
— Dar pentru ce, atunci?
Gérard Mellières îi zâmbise, după care răspunsese foarte calm:
— E clar, draga mea, și să-ți span și ție: doar pentru că numele
Houteville îmi va fi de folos, când voi fi pregătit să mă lansez în
politică!
Pauline avusese aceeași senzație de arsură de parcă i-ar fi lovit
fața cu o cravașă. Dar nu răspunsese nimic.
Gérard își ținuse cuvântul: niciodată nu mai trecuse pragul
camerei ei...
De-a lungul anilor, ea se obișnuise cu gândul că soțul ei avea
amante mai mult sau mai puțin periodic, femei pe care le
întâlnea în înalta societate normandă pe care o frecventa cu o
anume asiduitate. Nu resimțea nici gelozie, nici dispreț. Mai
degrabă un fel de ușurare văzându-le pe acele necunoscute
folosite, de ea, drept „paratrăsnete sexuale11, într-un fel...
Apoi, venise acea zi de decembrie, în urmă cu trei luni și totul
se prăbușise brusc.
De ce oare intrase ea în acea zi în biroul soțului ei unde nu
intra aproape deloc? Și ce o împinsese să folosească atunci
calculatorul? Și de ce Gérard, în loc să oprească aparatul, se
mulțumise să-l lase în așteptare?
Nu mai știa nimic, nu își mai amintea. Și prea puțin conta,
până la urmă. Ceea ce își amintea, cu o açuitate extraordinară,
din contră, era ceea ce apăruse pe ecran, când activase
calculatorul.
Era un site pe Internet. Un chat, cum se spune. Altfel zis, un
site interactiv cu ajutorul căruia, prin intermediul tastaturii, cei
conectați puteau dialoga în timp real.
 Prima surpriză a Paulinei fusese când realizase că avea în față
un site „clasa X“, judecând după fotografiile cu fete dezbrăcate ce
apăreau pe ecran.'
A doua fu să observe că în fața ochilor se derula o parte dintr-
un dialog între o femeie care își dădea numele de „Severa" și un
bărbat al cărui pseudonim, ciudat, era „Solicitant de serviciu".
Parcurgând rândurile scrise, înțelese că „Severa" era de fapt o
prostituată care-lucra on line și pentru care „Solicitantul de
serviciu" ar fi fost viitorul ei client.
Crezu că tavanul biroului se prăbușește peste ea când, la
sfârșitul dialogului, citi explicațiile pe care le dădea „Solicitantul
de serviciu" „Severei" pentru ca ea să găsească locul unde
fixaseră întâlnirea. Și mai ales când citise că el îi spunea că era
vorba de o proprietate situată în mijlocul unei păduri și care se
numea Rouvray.
Pentru Pauline, concluzia fusese ușor de stabilit: cu o
coincidență foarte puțin probabilă, acea Rouvray despre care era
vorba în text, era aceeași proprietate cu casa părintească a lui
Gérard, pe care, de-a lungul anilor, ea aproape că o uitase.
Deci, străinul „Solicitant de serviciu" nu putea fi decât propriul
ei soț. Soțul ei care, pentru a-și satisface instinctele sexuale, nu
găsise ceva mai bun decât să apeleze la „fete de stradă", cum se
spunea încă în familia Houteville!
Uimită, cu ochii holbați pe ecran, Pauline se simțise brusc
cuprinsă de o furie de nestăpânit, o ură distrugătoare. Dacă
Gérard s-ar fi întors în acel moment, s-ar fi simțit în stare să-l
omoare cu propriile ei mâini, atât de dezgustată și de furioasă
era.
În cele din urmă, acceptase ideea inevitabilă că Gérard „călca
strâmb", așa cum își spusese în sinea ei. Dar crezuse că făcea
asta cu femei din mediul lor; cu un anume rafinament, o anume
eleganță.
Dar iată că, brusc, îl descoperea că se distra cu astfel de
creaturi decăzute! Fete pe care ea nu le-ar fi acceptat niciodată,
nici ca menajere! Iar el, acest porc mârșav, le atingea, le
mângâia, le poseda! în plus, mai aducea și mirosul lor murdar în
casă!
Pauline se simțise atât de pângărită, umilită, tremurând de
rușine și de furie, încât primul reflex fusese să supravegheze
fabrica pentru a-i face o scenă antologică lui Gérard. Ș i pe cât
posibil în public, pentru a simți și mai bine răzbunarea.
Era deja în mașina Twingo mov, gata să pornească, în
momentul în care o idee îi trecu brusc prin minte, cu viteza
fulgerului.
La început, voise să o respingă. „Ai înnebunit, fato, își zisese
ea, cu mâinile strânse pe volanul mașinii. Nu vei fi în stare să
faci asta și nici nu va merge..."
Totuși, Pauline Mellières, renunțând la „scena de scandal",
coborâse din mașină și se încuiase în camera ei, pentru a reflecta
pe îndelete, cu calm.
Avea nevoie tocmai -de calm. Căci cu cât minutele treceau, cu
atât ideea nebună care îi trecuse prin minte îi devenea mai
atrăgătoare. în orice caz, găsea că singura răsplată pentru
trădarea lui Gérard, era umilirea lui.
După o zi, decizia fusese luată: își va atrage soțul în propriul
joc. îl va învinge pe terenul lui.
Va juca rolul prostituatei dominatoare, pentru a-l atrage în
capcană.
Instinctiv, Pauline își agită brațele înțepenite, ca și cum s-ar fi
eliberat din strânsoarea firului metalic din jurul încheieturilor.
De când era acolo, prizonieră în acea cameră oribilă, își pusese
de sute de ori aceleași întrebări.
Cum făcuse? De unde găsise oare îndrăzneala, ea, tânăra de
familie bună, pentru a se transforma, după câteva săptămâni, în
Cynthia? Cum îi venise oare ideea ca, odată conectată la rețeaua
utilizată de soțul ei să folosească pseudonimul „D.R.U", adică
Directoare de Resurse Umane, pentru a fi cât mai aproape de
fantasmele descoperite la Gérard?
 Pauline nu mai știa nimic. După mai multe săptămâni de
așteptare, de navigare pe Internet, Mellières reușise să-i cadă în
capcană. încă de la începutul dialogului lor, pe chat, îl
recunoscuse. îl cunoștea destul de bine.
Abia în ziua în care, în cele din urmă, el îi dăduse întâlnire
pentru săptămâna următoare, la Rouvray, înțelesese că putea să
se răzbune.
Ș i tocmai atunci, în mintea ei, avusese loc un fenomen bizar.
își dăduse seama că în capul ei se petrecea ceva ciudat. Realizase
că în loc să dialogheze cu Gérard, în acel mod tăcut și anonim,
găsise altă variantă pentru a-și pune în aplicare fantasmele ei de
dominare, varianta erotică.
Mai ales, își dăduse seama că dorința ei de răzbunare, nevoia
ei de a-l umili pe Gérard așa cum suferise ea, era pe cale să se
prăbușească, chiar să dispară, pentru a lăsa loc pentru altceva.
Pentru speranță.
Speranța nebunească de reconciliere, de un nou început de
drum, de o reîntinerire a dragostei dintre ea și soțul ei. în cele opt
zile trecute de la ultima conversație electronică cu Gérard, în
legătură cu întâlnirea lor viitoare la Rouvray, Pauline nu încetase
să se gândească la toate, oscilând de o parte și de alta.
Curând, se considera nebună, gândind că proiectul ei era un
act de demență pură; dar, în următoarea oră, se convingea
singură că dacă reușea efectiv să intre în cealaltă viață, cea mai
secretă, a soțului ei, el se va întoarce la ea, reluând totul ca și
cum nu ar fi fost căsătoriți iar ea era cu adevărat îndrăgostită de
el.
Poate chiar — dar nu îndrăznea să se gândească la un lucru
atât de inaccesibil — poate într-un viitor, va cunoaște și ea, în
fine, acea plăcere faimoasă despre care vorbeau celelalte femei și
care ei îi fusese mereu refuzată.
În fond, poate era o încercare la care o punea Dumnezeu: dacă
găsea curajul de a se coborî atât de jos pentru a-și recâștiga
soțul, atunci vor avea parte de bucurie, de împlinirea
sentimentelor...
Acțiunea propriu-zisă, de la etajul de deasupra celui unde se
afla acum, o realizase într-o altă dimensiune. Ca și cum, efectiv,
Pauline și Cynthia ajunseseră să se dedubleze total, să se separe
una de cealaltă.
De fapt, Pauline era convinsă că Cynthia fusese cea care
avusese ideea de a folosi sintetizatorul vocal al calculatorului
pentru a nu fi recunoscută de Gérard; Cynthia fusese cea care
pronunțase toate acele cuvinte obscene cu o naturalețe perfectă;
Cynthia îl obligase pe Gérard să îngenuncheze în fața ei și să se
masturbeze având în fața ochilor coapsele ei depărtate...
Deși ea, Pauline, fusese cea care, la sfârșitul scenei, se simțise
cuprinsă de dragoste față de soțul ei și îl îmbrățișase; Pauline
fusese împinsă sălbatic și lovită de colțul biroului; Pauline era
cea care de atunci stătea legată de acel pat, suportând nebunia
soțului ei; victimă a urii sale, în timp ce făcuse asta în speranța
că își va putea recuceri dragostea... '
Pauline Mellières tresări violent în strânsoarea legăturilor
auzind răsucindu-se cheia de două ori în broască. O speranță
irațională o cuprinse, cu o putere care aproape că îi tăie
respirația; era Gérard! Se întorcea să o elibereze! înțelesese în
cele din urmă...
Dar, imediat cum ușa camerei se deschise, speranța fu
înlocuită imediat cu o teroare intensă: era soțul ei cel care
intrase, dar cu un zâmbet ciudat pe buzele lui subțiri.
Doar că era urmat de trei tineri, arabi, care începură să se uite
la ea cu niște ochi lacomi, plini de dorințe animalice, abjecte,
care îi provocară dezgust Paulinei. ’
Nici unul nu părea să aibă mai mult de douăzeci, douăzeci și
cinci de ani. Doi purtau jeans și geci largi iar celălalt un hanorac
gri deschis, cu gluga trasă pe cap. Toți trei purtau în picioare
adidași bicolori cu talpă groasă.
Gérard Mellières arătă spre soția sa cu o mișcare neglijéntà a
mâini drepte:
 — V-am promis o târfă foarte docilă, nu-i așa? Ei bine! lat-o,
este a voastră!
Unul dintre arabi încruntă din sprâncenele groase și negre și
zise, cu accentul specific periferiilor: ț
— Ei! la zi, omule: de ce este legată, fata ta? Ce este, o
încurcătură?
— Fiindcă,îi place așa, răspunse Mellières fără să clipească.
Dar puteți foarte bine să o dezlegați, știți...
Râse sec și adăugă:
— Vă sfătuiesc, de asemenea, să-i scoateți călușul: gura
trebuie să ofere servicii foarte apreciate, nu credeți?
Această evocare precisă a plăcerilor care îi așteptau fu
suficientă pentru a-i dezlănțui brusc pe cei trei „armăsari" pe
care Gérard îi găsise, fără probleme, pe străzile orașului Mantes-
la-Jolie. îi fusese și mai ușor să-i convingă să meargă cu el până
la Rouvray: perspectiva de a face o plimbare într-o mașină
Maserati pentru a „se distra" îi făcuse să intre imediat în joc. Și,
cum tot timpul drumului discutaseră și glumiseră între ei,
Mellières era sigur că nu țineau minte traseul pe care îl
urmaseră, de la Mantes-la-Jolie până la Rouvray.
Cu privirea înfricoșată, Pauline îi văzu pe cei trei venind spre
ea. Instinctiv, strânse cât de tare putu picioarele dezvelite. Reflex
de apărare inutil: cel care purta hanoracul gri se așeză lângă ea
și, fără prea mare efort, își băgă mâna până la marginea
chilotului de dantelă negru cu roz.
— la uite ce târfă! Are chiloți cu crăpătură! exclamă el când
degetele nerăbdătoare intrară în contact cu părul fin al intimității
Paulinei. Ai avut dreptate, omule, este o târfă adevărată, gagica!
Cel mai solid dintre ceilalți doi îi smulse călușul cu un gest
brutal, eliberând totodată țipătul de groază pe care P&uline îl
reținea.
— Vă rog! imploră ea, imediat ce reuși să vorbească. Nu îmi
faceți rău!
Cel care îi scosese călușul începu să glumească: -
 — Ei! Nu am venit să-ți facem rău, ci ceva bine! Se pare că
adori asta, nu-i așa?
Pauline nu răspunse. în ciuda panicii și dezgustului care o
cuprindeau, înțelegea perfect că orice protest este inutil: doar un
miracol ar face ca ea să scape de cei trei bărbați în călduri.
Privi lung, rugător, cu ochii înlăcrimați, înșpre soțul ei. Dar
Mellières, fără a se lăsa așteptat, rânji sec:
— Ai vrut să te joci de-a prostituata, nu-i așa? Ei bine! Ar
trebui să-mi mulțumești: îți fac rost de ocazii pentru a te pregăti
cu adevărat! Măcar încearcă să fii la înălțime...
Plină de dezgust, Pauline își întoarse privirea de la soțul ei.
Atunci avu un șoc din cauza unei imagini uimitoare: cea a
unui sex de bărbat, enorm, brun, noduros, ridicat la câțiva
centimetri de fața ei.
Observă că cei trei „parteneri" scăpaseră rapid de hainele de pe
ei. Și că erau gata de acțiune.
Deschise gura să țipe, să implore, să protesteze. Nu mai avu
timp. Impresionantul mădular care i se mișca în fața ochilor îi
forță buzele pentru a intra în gură, sufocând-o aproape.
În același timp, cu ochii inundați de lacrimi, sughițând,
Pauline simți că era dezlegată și că îi smulgeau și celelalte haine
de pe corpul lipsit de apărare.
Niște brațe viguroase o ridicară de pe saltea. Printre lacrimi,
văzu că unul dintre arabi se întinsese pe spate și, cu o mână, își
ținea sexul ridicat în sus. Apoi, înainte să mai apuce să
protesteze, ceilalți doi, fiecare ținând-o de câte un braț, o
înfipseră literalmente în acel țăruș de carne ridicat.
, Pauline urlă, dar țipătul ei muri imediat în gât: cel care deja îi
încercase gura prima dată o penetră iar, cu toată lungimea
formidabilă a membrului lui.
Un necunoscut violându-i gura, un altul intimitatea: Pauline
crezu că ajunsese în culmea rușinii și umilirii.
Nu îi trebuiră decât câteva secunde pentru a înțelege că se
înșela. Realiză că îi mai rămăsese încă o cale, în toată umilința,
când două mâini i se așezară pe fund și îi depărtară fesele mici și
ferme, pentru a facilita penetrarea în locul dintre ele.
Apoi, simți ca și cum un vătrai înroșit în foc o străpunse dintr-
o parte în alta.
Al treilea dintre agresori tocmai-o viola, cu toată virilitatea, în
fund.
Intensitatea durerii fu așa de mare încât Pauline simți cum
totul în jurul ei devine neclar și se învârte.
În fracțiunea de secundă următoare, constată cu o imensă
ușurare că nu mai simțea nimic, în timp ce sexele celor trei o
penetrau, în continuare, nemiloase pe cele trei deschizături ale
corpului ei.
În cele din urmă, totul se întunecă în jurul și în înăuntrul ei și
Pauline Mellières își pierdu cunoștința.
Când redeschise ochii, crezu că tocmai avusese un coșmar
oribil. Camera era cufundată în liniște, nu se auzea nimic în
afară de ciripitul vesel al vrăbiilor, de cealaltă parte a obloanelor
închise, care filtrau soarele în raze fine paralele.
Ș i mai ales, cei trei violatori dispăruseră ca prin minune. Da,
asta era, visase... Un vis crud, bineînțeles, insuportabil, dar
numai un vis totuși...
Pauline Mellières începea deja să. se liniștească, și deodată
deveni conștientă de două lucruri.
Primul, că nu mai era legată de pat și nici cu călușul în gură.
Al doilea, éra acea durere ascuțită în josul abdomenului și,
cealaltă, mai cumplită, între fese. Atunci, își reveni brusc la
realitate.
Dacă violatorii plecaseră, urmările rămăseseră...
În acea clipă, fața zâmbitoare a soțului ei îi apăru în fața
ochilor.
Gérard Mellières se așeză pe marginea patului, aproape de ea
și, cu un prosop roz pe care îl ținea în mâna dreaptă, începu să-i
șteargă transpirația de pe frunte și tâmple.
Gesturile lui erau atente, aproape blânde, iar Pauline fu uimită
să citească în ochii lui ceva ce semăna a tandrețe.
— Nu este frumos să leșini așa, murmură Gérard Mellières,
lăsând prosopul pentru a mângâia cu degetele părul soției sale.
Prietenii noștri erau cam nemulțumiți că îi lași baltă în cel mai
plăcut moment. Sper că te vei descurca mai bine data viitoare,
draga mea...
» — Data viitoare? repetă Pauline mecanic.
— Ei bine! Da! răspunse Mellières, pe un ton uimit. Aceștia nu
erau decât primii tăi clienți! Un fel de „tur de încercare11, dacă
preferi. Dar curând, vor mai veni și alții, apoi mulți alții...
Pauline simți că este cuprinsă de disperare. De această dată,
era sigură: Gérard înnebunise. Era nebun de legat. Altfel, cum ar
fi putut să o lase pe mâna unor bărbați pe care nu îi cunoștea?
Cum ar fi putut să-i facă una canasta dacă era sănătos?
Ș i își spuse, pentru o clipă, că și ea fusese la fel de nebună
crezând că astfel îl va convinge să se întoarcă la ea! De ce? De ce
făcuse ea asta? Ce demon îi sugerase o idee atât de dementă?
Închise ochii și își mușcă buza de jos pentru a se opri să nu
urle.
Viitorul i se înfățișa cu o claritate orbitoare și terifiantă: dacă
nu reușea să evadeze de acolo, va rămâne pe veci prizoniera
nebuniei lui Gérard.
Ș i, în mod regulat, oferită instinctelor mârșave ale tuturor
bărbaților care plăteau să profite de trupul ei.
Capitolul VI
Trenul se opri cu un scârțâit ascuțit de frâne. Cu o
strâmbătură, Aimé Brichpt constată că ușa vagonului lor era
chiar în fața ieșirii din gara Evreux: detesta să meargă mult pe
peron, când, spre ghinionul lui, cobora din vagoanele de la
capătul sau de la coada trenului. Mai ales când este încărcat cu
bagaje ca un catâr, ceea ce, din fericire, nu era cazul acum.
— Hai, Mémé, mergi! făcu Boris Corentin, recuperân- du-și
geanta de voiaj din piele brună, așezată deasupra scaunului.
Aimé Brichot își luă valijoara de pânză în carouri și își urmă
șeful pe culoarul vagonului. Trenul plecase din gara Saint-Lazare
la douăsprezece fără un sfert, iar ei trebuiseră să se
mulțumească doar cu un sandviș din partea căilor ferate în loc
de prânz, ceea ce, pentru un „stomac fin“ ca al lui Brichot, era cu
adevărat un chin gastronomic...
— Să sperăm că faimosul locotenent Soriano, care este
însărcinat să ne întâmpine, nu ne-a uitat! mormăi el, luând-o
prin pasajul subteran pentru a ajunge în gara propriu-zisă.
— Nu mai bombăni, Mémé! îi șopti Corentin zâmbind.
Chiar dacă locotenentul nostru nu este aici, vom merge și
singuri la comisariat și gata! De ce să dramatizăm atât?
Odată ajunși în holul gării, destul de mic, persoanele care
coborâseră din tren se împrăștiară în toate direcțiile, cu excepția
doar a doi bărbați și trei femei, așezați pe scaunele din plastic,
care probabil așteptau să ia unul din următoarele trenuri.
— Mi-e teamă că nu văd nici urmă de vreun polițist, aici!
bombăni Aimé Brichot. Ș i noi care credeam că suntem așteptați
ca Mesia de către colegii noștri...
Boris Corentin cercetă cu privirea din nou holul și se opri
brusc asupra unei minunate creaturi brunete, cu păr bogat, cu
pantalon jeans mulat și o vestă neagră, care lăsa să se observe
un bust mai mult decât generos.
Iar creatura îi zâmbea. Sincer.
Ca un seducător incorigibil ce era, Boris Corentin elabora deja
o tactică de „agățare", când tânăra se îndreptă exact spre el, cu o
mișcare aproape hipnotizantă a coapselor, accentuându-și și mai
mult zâmbetul.
Timp de o secundă, Boris fu tentat să privească peste umăr, ca
să se asigure că nu mai era altă persoană în spatele lui căreia
felina de sex feminin îi zâmbea din ce în ce mai călduros.
Îndoielile sale se împrăștiară brusc, atunci când bruneta se
opri în fața lui, la mai puțin de. un metru, cu capul ușor înclinat
spre stânga.
— Dumneavoastră sunteți maiorul Corentin? făcu ea cu o voce
gravă, răgușită și catifelată în același timp. Sunt locotenentul
Soriano. Marie-France Soriano...
Examinând-o discret, Boris constată că locotenentul Soriano
avea ochii albastru închis, aproape violet, o figură ușor
triunghiulară, pomeții înalți, o gură senzuală și zâmbitoare.
Observă și că avea un corp mlădios și voluptuos în același
timp, cu picioare lungi și o pereche de sâni care le-ar fi făcut
invidioase pe toate vedetele din Franța.
— Poliția este o meserie plină de surprize! oftă Boris Corentin,
răspunzându-i cu un zâmbet tinerei.
— Plăcute sau neplăcute? întrebă ea, prompt, cu o voce
aproape mângâietoare, bombându-și „involuntar" pieptul.
— Rămâne de văzut... răspunse Boris pe același ton, privind
fix în ochii tinerei.
Ea își întoarse prima privirea... -
— Dacă deranjez, zise o voce, este un tren spre Paris peste
douăzeci de minute...
Boris Corentin și Marie-France Soriano se întoarseră în același
timp spre Aimé Brichot care îi apostrofase, do- vedindu-se mai
bombănitor decât de obicei. începură să râdă la unison, ceea ce
accentué și mai mult încruntarea mimicii lui.
— Scuză-mă, Mémé: nu am fost atent câteva momente...
Locotenent Soriano, vi-l prezint pe coechipierul meu fidel,
căpitanul Aimé Brichot. Nu vă lăsați amăgită de aerul lui
îmbufnat de azi: în realitate, este prietenul cel mai prețios și unul
dintre cei mai buni polițiști pe care îi cunosc!
La dublul compliment, Aimé Brichot simți cum îi dispare
proasta dispoziție iar obrajii i se înroșiră din cauza încurcăturii.
— Mașina mea de serviciu este afară în parcare, continuă
Marie-France Soriano, conducându-i spre ieșirea din gară. Putem
face două lucruri: fie să mergem mai întâi la comisariat, ca să vă
prezint șefilor mei ierarhici, fie să mergem direct la fabrica de
brânză: Gérard Mellières știe că trecem pe la el azi după-amiază
să-i punem câteva întrebări. Dar, din întâmplare, nu i-am spus
că voi fi însoțit de doi colegi parizieni: prefer să vă las
dumneavoastră inițiativa...
— Este drăguț din partea dumneavoastră, aprobă Corentin.
Cred că superiorii dumneavoastră pot să mai aștepte: să trecem
la treabă cât mai repede.
— Eram sigură că veți spune așa... murmură Marie- France
Soriano, cu ochii scânteind.
Deblocă portierele mașinii Peugeot 306 alb și, în mod normal,
Corentin se așeză lângă ea, în timp ce coechipierul său se instală
în spate.
— în privința camerelor de hotel, vă puteți descurca? întrebă
Aimé Brichot, pe care îl interesau mereu aspectele „logistice".
— Fără probleme! îi asigură Marie-France Soriano, ieșind din
parcare, pentru.a o lua la dreapta, pe bulevardul Gambetta. V-
am rezervat două camere vecine la Hotel de France: este
confortabil, liniștit și în centrul orașului.
La capătul bulevardului, mașina traversă calea ferată, după
care o luă pe autostrada spre Paris, trecând prin- tr-o
interminabilă zonă industrială și comercială, tristă, urâtă, așa
cum se poate vedea, în prezent, din nefericire, la intrarea în mai
toate orașele importante ale Franței.
Puțin câte puțin, hangarele și alte clădiri se răriră și, după ce
trecuseră de baza aeriană Evreux, mașina se afla acum pe
șoseaua națională 13.
— Fabrica Mellières este situată la vreo cincisprezece kilometri
de Evreux, zise deodată Marie-France Soriano, care nu scosese
nici o vorbă, cât condusese prin aglomerația citadină, care îi
captase toată atenția. Vom trece prin Pacy-sur-Eure: este o rută
ocolitoare, dar vom ajunge oricum la-timp, și nu vom merge pe
toate drumurile întortocheate... .
— Cât facem această plimbare, ne puteți prezenta istoria
cazului Mellières? sugeră Boris, rezistând impulsului de a-și
aprinde o țigară.
— Istoria? Va fi scurtă, răspunse Marie-France Soriano,
ocupată să depășească un camion. Marți dimineață, puțin după
ora opt, Gérard Mellières s-a prezentat la comisariat pentru a
reclama faptul că soția sa, Pauline, dispăruse în urmă cu o zi și
că nu știa nimic despre ea. Pentru moment, recunosc că nu l-am
luat în serios, chiar dacă nu am dat de înțeles! Ne-am spus că
respectabila doamnă Mellières se săturase de soțul ei, care este
cpnsiderat unul dintre cei mai severi bărbați. Apoi...
— Apoi, a apărut faimoasa casetă, pe care am putut-o vedea și
noi la Paris, înainte de a veni aici, completă Corentin.
— Exact, aprobă tânăra, semnalizând că iese de pe șoseaua
națională 13 și se îndreaptă în direcția localității Pacy-sur-Eure.
A ajuns în aceeași zi, prin poștă, la domiciliul lui Gérard
Mellières, la Vernon. A găsit-o când s-a întors acasă, la prânz, și
ne-a adus-o imediat; după ce o vizionase, bineînțeles. Atugci,
părea într-adevăr șocat, pot să vă spun.
— Avea și de ce! făcu Brichot, de pe banchetă. Nu în fiecare zi
își puteâ vedea soția într-o asemenea situației
— Este adevărat, adăugă tânăra polițistă, cu o înclinare din
cap. ■
— Consider, totuși, ca fiind ceva curios că această casetă a
fost trimisă fără nici o explicație, murmură gânditor Boris
Corentin.
— Așa ar fi trebuit, răspunse Marie-France Soriano, în timp ce
mașina ieșea din Pacy-sur-Eure pentru a se îndrepta spre
Gaillon. Era doar caseta în plicul care se află în mapa de la
picioarele dumneavoastră. Nici un cuvânt, nici o indicație,
nimic...
Corentin luă mapa din plastic gri deschis, scoase din ea un
plic maro clasic, format A 4. Descoperind adresa scrisă de mână,
încruntă din sprâncene.
— Este ciudat, acest "scris, murmură el înfundat. Este atât de
stângaci încât ai spune că este al unui analfabet care copiază
fără să înțeleagă ce face; sau a unui copil care abia este inițiat în
tainele scrisului... .
 Nu mai avu timp să se gândească: mașina condusă de Marie-
France ajunse la intrarea târgului unde se găsea fabrica
Mellières, pe platoul ce separa valea Senei de cea a Eurei,
aproape la jumătatea drumului dintre Evreux și Vernon.
În fața lor, silueta masivă și albă a fabricii părea că strivește tot
târgul cu masivitatea ei, casele din jur părând niște piese ale
unui joc.
Peugeot-ul 306 intră în curtea pavată și se opri în mica
parcare rezervată vizitatorilor. După o clipă, cei trei polițiști
deschideau una din ușile de plastic translucid de la intrarea în
fabrica propriu-zisă.
Imediat, Boris Corentin și Aimé Brichot simțiră în gât mirosul
înțepător și acru al zerului. Din interiorul fabricii se auzeau
zgomote regulate, șuierături intermitente, bubuituri bruște,
zumzăit grav și voci omenești.
Fără să ezite, Marie-France o luă la stânga, spre ușa dublă din
lemn unde, pe un panou din plastic alb, stătea scris
„Administrație".
Odată ajunși de cealaltă parte, prezența mochetei și a plantelor
decorative îi dădu de înțeles lui Corentin că tocmai ieșiseră din
lumea muncitorilor pentru a intra în aceea a „celor de deasupra".
În micul vestibul dădeau patru uși, dintre care trei erau din
sticlă, în timp ce a patra era din lemn masiv, vopsit impecabil.
La aceasta Marie-France Soriano bătu de două ori energic. O
voce feminină, nerăbdătoare și seacă, îi spuse să intre.
Boris Corentin și Aimé Brichot ajunseră în fața unei tinere
blonde, fardată puternic. Cum îl văzu pe Boris, Pascale Mercier,
lăsă deoparte aerul superior pentru a afișa un zâmbét plin de
promisiuni nemărturisite. Dar, imediat după aceea, o recunoscu
pe Marie-France Soriano și își reveni la starea inițială.
— Domnul Mellières mi-a ordonat să vă conduc în biroul său
imediat ce sosiți, domnișoară, zise ea, reluân- du-și atitudinea
profesională de „secretară a directorului". Dar... pot să știu cine
sunt acești domni? Pentru a ști*pe cine să anunț...
 Boris Corentin îi adresă un zâmbet larg și, mergând spre ușa
opusă celei pe care intrase, zise:
— Nu vă deranjați, domnișoară: ne vom anunța singuri...
Treizeci de secunde după aceea, descoperind biroul mare al lui
Gérard Mellières, care, în picioare în fața ferestrei, stătea cu
spatele la ușă, Boris Corentin încruntă involuntar din sprâncene.
Era ceva curios în această cameră. Nu putea spune exact ce,
dar îi dădea o senzație ciudată, dificil de explicat. Ceva
asemănător cu starea pe care o ai atunci când simți că ai .mai
trecut prin aceeași situație în care tocmai te afli în prezent.
Gérard Mellières se întoarse și le aruncă celor doi bărbați o
privire de gheață: .
— Domnilor? Pot ști cine sunteți și ce căutați în biroul meu?
Marie-France Soriano înaintă în mijlocul camerei și făcu
prezentările. Boris Corentin avu impresia, timp de o secundă, că
Gérard Mellières își pierde brusc din fermitate și chiar o umbră
de panică îi trece prin ochii lui mici, negri și extrem de mobili.
Dar acesta Își găsi calmul imediat și, ocolind biroul, veni lângă
vizitatorii săi, cu un zâmbet care se voia călduros și amabil.
— Polițiști veniți direct de la Paris! exclamă el cu o introducere
forțată. Și de la Brigada Mondenă, pe deasupra! Dar este ridicol,
nu vedeți! Am deplină încredere în talentele poliției noastre locale
pentru a o găsi pe scumpa mea Pauline, nu trebuia să vă
deranjați...
Boris Corentin îl studia cu o uimire aparte, lată un bărbat
care, în urmă cu două zile, urla că face scandal din cauza
ineficienței poliției, amenințând cu reclamații peste tot dacă nu îi
găseau soția; iar acum, aici, protesta cu privire la prezența celor
doi inspectori de la Brigada Mondenă. Ceva nu era logic în toată
povestea...
— Domnule Mellières, zise el rece, am fost solicitați de colegii
noștri din Evreux pentru a încerca să vă găsim soția cât mai
repede. Și asta, să fiu mai exact, fiindcă ați pus la îndoială
capacitatea lor de a reuși singuri...
 Pentru a doua oară, Mellières păru o clipă nemulțumit de
tonul foarte calm al lui Corentin, dar își reveni foarte repede:
— Știți, domnilor, este posibil să mă fi lăsat puțin dus de val,
să fi exagerat, dar...
Brusc, Mellières afișă o figură îndurerată și își frecă nervos
mâinile una de alta de mai multe ori.
— Trebuie să mă înțelegeți, zise el cu o voce tensionată,
aproape implorând. Nu vă dați seama prin ce trec de luni seara?
Să nu știu unde îmi este soția, să nu am nici o veste de la ea,
este... este îngrozitor, este o durere insuportabilă pentru un
bărbat. Ș i mai mult, acea casetă umilitoare... Este o cruzime,
știți? Sunt trei zile de când practic nu mai dorm, vin aici ca un
robot, încercând să mă cufund în muncă. Pentru a nu mă mai
gândi la...
Boris Corentin îl lăsă să debiteze toate acestea fără să afișeze
nici o reacție. Când Mellières termină, întrebă pur și simplu:
— Domnule, știți pe cineva care ar putea să vă urască atât de
mult încât să vă răpească soția?
Gérard Mellières scoase un oftat din adâncul inimii:
— Adversari, vreți să spuneți? Evident că am destui!
Concurența pe care o deranjez. Sau mai rău: cei pe care i-am
falimentat doar prin reușita mea. Fără a mai vorbi de muncitorii
pe care în anumite perioade, mai puțin favorabile, am fost obligat
să-i concediez.
— Domnule Mellières, trebuie să vă pun o întrebare puțin
mai... delicată, continuă imperturbabil Corentin: soția
dumneavoastră nu putea... cum să spun?... să organizeze ea
însăși această înscenare?
— Insinuați că Pauline ar fi putut să se preteze voluntar la
această farsă umilitoare? tresări Mellières. Dar este monstruos!
Nu vă permit, domnule! Ș i imediat...
— Calmați-vă! îi șopti sec Aimé Brichot. Trebuie să luăm în
calcul toate variantele, nu-i așa? Recunoașteți, domnule
Mellières, că totuși este foarte curios, dacă este vorba de o răpire,
după cum credeți dumneavoastră, că nu ați primit, de luni, nici o
cerere de răscumpărare, nici o manifestare din partea răpitorilor,
nimic! Este foarte ciudat...
— Ciudat sau nu, vă cer doar să-mi găsiți soția! răspunse
Mellières, cu o voce tot mai încordată, în timp ce ochii mici și
negri se mișcau de la dreapta la stânga, într-un ritm tot mai
rapid, ca și cum căutau o ieșire de urgență.
Boris Corentin își fixă privirea în ochii lui Mellières, forțându-l,
după câteva secunde, să întoarcă ușor capul într-o parte:
— Domnule Mellières, este exact motivul pentru care suntem
aici. Și pot să vă asigur că vom face tot posibilul pentru a ne
atinge scopul. Oricare ar fi obstacolele pe care le vom întâlni în
cale! .
— Ce tip odios! șopti Aimé Brichot când ieșiră din fabrică,
câteva minute mai târziu. Aș fi cel mai mulțumit să nu îl am ca
șef. Pe lângă el, Baba este un model de blândețe și de răbdare!
— Acum știți exact despre cine vorbim, oftă Marie- France
Soriano, urcându-se la volanul mașinii de serviciu. Mellières are
o reputație execrabilă în toate regiunea. Din câte am auzit, este
aproape un sadic cu toți cei pe care îi are în subordine. Ș i,
bineînțeles, în special cu femeile.
— Hărțuire sexuală? întrebă Aimé Brichot, ocupat, pe locul din
spate, cu ștersul ochelarilor cu pielicica de căprioară care nu îi
lipsea niciodată.
— Trebuie să spun că nimeni nu a depus niciodată plângere
împotriva lui, zise Marie-France Soriano intrând pe șoseaua spre
Evreux.
— Fiindcă toate aceste biete fete și-ar pierde locul de muncă,
evident! oftă Corentin, vizibil uimit de portretul care se contura.
— Asta gândește toată lumea, de fapt recunoscu tânăra. Dar,
personal, nu aș fi surprinsă să aflu că cele mai drăguțe dintre
muncitoarele sale au trecut prin asta, constrânse de teama că
altfel și-ar pierde locul de muncă. Mellières este genul capabil să
invite o fată, sub un pretext oarecare, și să facă sex cu ea pe
birou, dacă...
— Ce ați spus adineauri? tresări Boris Corentin, punând mâna
pe umărul tinerei lui colege.
Ea îl privi surprinsă:
— Ei bine! Că... mi se pare că Mellières ar fi capabil de...
— De a face sex cu o angajată pe biroul său! completă
Corentin pe un ton triumfător. Asta e. Detaliul care mă sâcâia
mai devreme...
— Ce anume? mormăi Aimé Brichot, care avea oroare de
ghicitori și de enigme.
— Este foarte simplu, răspunse Boris Corentin, întorcându-se
pe jumătate spre partenerul său. Când am intrat în biroul lui
Mellières, ceva mi s-a părut bizar, dar fără să reușesc să
identific. Și acum, mulțumită celor spuse de domnișoara
Soriano...
— Marie-France, dacă nu vă deranjează...
— Mulțumită celor spuse de Marie-France, tocmai mi-am dat
seama: lampa și scrumiera!
Aimé Brichot privi la șeful său cu un aer neliniștit în privința
sănătății lui mentale:
— Ei bine ce-i cu „lampa și scrumiera"? Este titlul unei fabule
de La Fontaine?
— Nu, răspunse Boris cu un zâmbet larg, sunt două obiecte
care erau pe biroul lui Mellières când am intrat noi. Și sunt
aceleași obiecte, exact identice, bag mâna în foc, cu cele pe care
le-am văzut în scena de pe caseta video în care apare Pauline
Mellières.
O liniște grea se lăsă în mașină, tulburată în cele din urmă de
Aimé Brichot:
— Ești sigur de ceea ce spui, Boris?
— Nouăzeci și nouă la sută da, Mémé! O lampă de birou cu
abajur metalic argintiu în formă de semilună și o scrumieră din
bronz, în formă de femeie tolănită nu se văd decât câteva
secunde în film, fiindcă imaginea este încadrată în plan apropiat,
dar sunt practic sigur că nu mă înșel!
— Ceea ce vrea să însemne... începu Marie-France Soriano, pe
un ton excitat.
— Că filmul în care apare Pauline Mellières a fost făcut în
biroul soțului ei! completă Corentin pe același ton.
— Atunci, continuă Brichot, se confirmă ipoteza pe care o
susțineai dimineață în biroul lui Baba, că Gérard Mellières ar fi
pus la cale această pseudo-răpire de unul singur!
— Dar de ce ar face asta? întrebă tânăra polițistă. în ce scop?
— Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne întoarcem și să-l
întrebăm pe el, sugeră Brichot.
— Nu, nu acum, îl temperă Corentin. Mai bine să revedem
caseta, pentru a fi siguri că nu greșim. Poate memoria mea a dat
greș.
— Ar fi pentru prima dată! făcu Brichot, pe un ton exagerat
flatat, ușor ironic.
— Mai mult, ar fi posibil ca scena să fi fost filmată în biroul lui
Mellières. Asta nu înseamnă că- este și vinovat, observă Marie-
France Soriano. Este posibil să fi fost făcută fără știrea lui...
— Se poate, conveni Corentin. Doar că există un alt indiciu
care mă face să mă gândesc că el este cu adevărat autorul
acestei înscenări. -
— Ah, da? făcu Brichot, interesat. Și care anume?
— Adresa, răspunse Corentin.
— Pardon?
— Să admitem că totul este o răzbunare a unui concurent
nefericit sau a unui angajat concediat, cum Mellières pare că
vrea să ne sugereze. Mi se pare că, în aceste două cazuri,
răpitorul ar fi trimis caseta la fabrică, și nu pe adresa personală
a patronului ei!
— La naiba... Nu mai lipsește decât să probăm asta, mormăi
Brichot, încă sceptic. Doar presupuneri...
— Exact, Mémé, răspunse Boris Corentin liniștit. Dar dacă mă
lași până mâine dimineață, îl voi doborî pe Gérard Mellières în
mai puțin de două minute!
— Așadar! Și cum, domnule geniu?
— Mulțumită unui simplu detaliu. Un detaliu la care Mellières,
crezându-se foarte șmecher, s-a gândit mult, dar care se va
întoarce împotriva lui, ca un bumerang aruncat la întâmplare!
Capitolul VII
Fata depărta mai mult picioarele, mutându-și fesele pe
marginea fotoliului pe care era așezată, lăsând să se vadă părul
stufos și întunecat al intimității sale.
În același timp, își cuprinse sânii voluminoși cu mâinile și
începu să-i maseze cu putere, excitându-și sfârcurile întărite cu
unghiile foarte lungi și vopsite cu un lac roșu sângeriu. ■
Bărbatul care era îngenuncheat în fața ei își acceleră mișcările
mâinii drepte și dădu capul pe spate, cu corpul tremurând de
plăcerea care îl invada.
Ș i brusc, totul se opri.
Scena îngheță, culorile se încețoșară ușor, bărbatul și femeia
rămaseră nemișcați, în același timp.
Gérard Mellières, cu o mișcare nervoasă a degetului mare,
tocmai apăsase pe butonul „stop pe imagine" al telecomenzii.
Opri aparatul video și televizorul uriaș și se ridică cu o
oarecare bruschețe din fotoliul său din piele arămie. De obicei,
oricare ar fi fost greutățile pe care le îndura în timpul zilei, îi era
suficient, revenind acasă, să bea un pahar de whisky —
Macallan, de douăzeci de ani, singurul care îi plăcea — și să
vizioneze .una din casetele înregistrate în secret la Rouvray,
pentru a se calma.
Dar, în această seară, nu prea mergea.
Mellières începu să se fâțâie prin imensul salon al
apartamentului în care locuia, în centrul orașului Vernon, într-
un imobil din secolul al XVII-lea, în față turnului Arhivelor,
singurul vestigiu al fostului castel medieval. Repeta aceleași
întrebări care îl rodeau de la prânz încoace.
Ce i-a apucat pe acești imbecili de polițiști să ceară ajutor de la
Paris? Din cauza lor, acum, avea pe urme doi polițiști de la
Brigada Mondenă, care lui i se păreau de o altă factură decăt
confrații lor locali.
Mellières se așeză în fața ferestrei, privind vechiul turn parțial
luminat de ultimele raze de soare.
Obișnuit dintotdeauna să ia decizii rapide, fără să tergiverseze,
luă hotărârea în mai puțin de cinci minute.
Era timpul ca totul să înceteze.
Deși la început sconta să prelungească „pedepsirea" soției sale
încă o săptămână, acum se hotărâse să o elibereze de a doua zi.
Un zâmbet de bucurie îi apăru pe buze lui Mellières. Biata
Pauline! Ea chiar crezuse că o va ține sechestrată la Rouvray
până la sfârșitul zilelor ei! Pe când, de fapt în mintea lui nu
fusese vorba decât de a-i da o lecție, pentru a-și da seama ce
însemna să-l înfrunte. De a o speria de moarte, pentru ca să-i
treacă pofta de a mai încerca așa ceva.
Doar că apăruseră două sau trei elemente pe care el, Gérard
Mellières, nu le prevăzuse. Cu toată inteligența pe care o avea.
Mai întâi, își dădea seama că făcuse o greșeală aducându-i pe
cei tref arabi, din Mantes, și oferind-o pe soția lui ca aceștia să se
distreze.
Căci, spre marea lui stupefacție, când ei începuseră „să se
ocupe de ea", Mellières fusese cuprins de două sentimente de
care se credea total vindecat.
Gelozia și mila.
Da, spre propria lui stupoare, nu îi plăcuse când cei trei
profitaseră de trupul soției sale. Iar când a văzut fața plină de
lacrimi a Paulinei, această gelozie se transformase rapid în milă.
Milă pentru ea.
Când ea leșinase, el a profitat de ocazie pentru a-i da afară din
cameră pe cei trei țipi, jurând că nu va mai încerca astfel de
experimente.
- Gérard Mellières își mai turnă un pahar cu whisky, deși de
obicei nu bea decât unul. Dovadă că, în privința lui, ceva nu
mergea cum trebuie în acest moment.
Accesul de „sentimentalism" — cum îi spunea el — față de
Pauline începuse să-l destabilizeze.
Apoi, fusese vizita celor doi polițiști de la Brigada Mondenă, în
urmă cu câteva ore. Imediat, datorită perspicacității pe care o
avea, Mellières înțelese că nu trebuia să se joace cu Boris
Corentin. Că era una dintre puținele persoane pe care era
absolut incapabil să le păcălească.
De aceea această decizie se impunea: era timpul să pună capăt
pedepsirii PaulineL De a doua zi, o va elibera, ea se va întoarce
acasă și totul va redeveni ca înainte; ca și cum nimic nu...
Sub violența imaginii care îi trecu prin minte, Gérard Mellières
vărsă din neatenție paharul de whisky Macallan pe covorul
iranian care împodobea salonul.
Brusc, era ca și cum un văl se ridicase de pe ochii lui,
uimindu-l. Rămase așa, cu respirația întretăiată și sângele
apăsându-i tâmplele.
Cum de a putut fi atât de prost, el, cel care era sclipitor?
Se înșelase, de la un capăt la celălalt, își dădea perfect seama,
brusc! Din cauza emoției, descoperind-o pe Pauline deghizată în
târfă ieftină, acționase fără să gândească.
Dar acum, înțelegea. Că era prins la mijloc, numai din vina lui!
Gérard Mellières bău dintr-o înghițitură un alt pahar de
whisky și un val de căldură îi cuprinse obrajii subțiri, marcați de
acnee. Un mârâit furios îi ieși din gâtlej fără să-și dea seama.
Contrar a ceea ce crezuse la început, prostește, nu mai avea
cale de întoarcere. Chiar dacă Pauline era de acord — ceea ce era
sigur — să nu spună nimic în legătură cu sechestrarea ei și chiar
dacă ar convinge-o să afirme că a făcut o mică escapadă,
niciodată cei doi polițiști de la Brigada Mondenă nu vor renunța
la caz. Nu erau genul să dea înapoi.
Ș i toate acestea numai din cauza lui. Fiindcă a vrut să
șicaneze, să-i ducă pe alte piste, dându-le polițiștilor caseta în
care soția sa apărea ca o prostituată, gândind că este cel mai
bun mijloc de a le abate bănuielile, și de a-i conduce pe un drum
fără ieșire.
Dar, de câteva minute, Mellières își dădea seama că pista nu
era chiar fără ieșire. Că avea chiar o direcție clară.
Ducea exact la el.
Niciodată acest Boris Corentin nu va renunța până nu va face
lumină în legătură cu această casetă afurisită. Și atunci, va fi
catastrofal, dezonorant, poate chiar ruinător. Doar dacă nu...
Un zâmbet rece îi întinse buzele aproape incolore ale lui
Gérard Mellières.
Poate mai exista un mod de a repara prostia pe care o
comisese. Unul singur.
Era suficient ca ceea ce îi spusese Paulinei să se întâmple cu
adevărat. Adică să nu mai vadă niciodată lumina zilei.
Niciodată.
Pauline Mellières se trezi tresărind, cu inima bătând tare, cu
senzația neliniștitoare a unui pericol iminent și invizibil.
În aceeași fracțiune de secundă, constată două lucruri. Primul
că, dincolo de obloanele încuiate, era noapte.
Al doilea, că o rază de lumină galbenă, pe sub ușă, indica
faptul că era cineva în casă.
Dar cine? Gérard trecuse pe la ea în cursul serii, deci nu avea
nici un motiv să se întoarcă după câteva ore.
În acel moment, Pauline auzi șușoteli de neînțeles, chiar de
cealaltă parte a ușii din lemn cu vopsea veche.
Erau deci mai mulți.
Simți o frică puternică și, fără să vrea, încercă să se
ghemuiască, în ciuda legăturilor care o împiedicau.
Atunci ușa se deschise brutal și un val de lumină invada
camera.
Pauline țipă terorizată în călușul din gură.
Erau trei. Trei necunoscuți, prost îmbrăcați, cu fețe bronzate și
nebărbierite, cu ochii închiși la culoare. în ciuda terorii care o
cuprinse, Pauline își zise că trebuiau să fie turci sau iranieni sau
ceva pe aproape. *
Ca pentru a-i da dreptate, doi dintre cei sosiți schimbară
câteva cuvinte într-o limbă guturală, total de neînțeles.
Când al treilea bărbat închise ușa în urma lui, Pauline înțelese
că Gérard nu era cu ei, iar frica atroce care o făcea să tremure
toată crescu și mai mult.
De această dată, Gérard nici măcar nu se mai obosise să-i
însoțească pe „clienții“ pe care îi trimisese. Căci Pauline nu își
imagină nici o secundă că cei trei nu puteau să fie trimiși aici de
soțul ei.
Mai bine spus de călăul ei.
Unul dintre necunoscuți zise ceva și arătă spre corpul legat.
Ceilalți doi începură să rânjească. Pauline nu avea nevoie să știe
limba în care vorbeau pentru a înțelege ceea ce i se pregătea. .
Scânteia care le apăruse în ochi era suficient de elocventă.
Se apropiară de pat toți trei. Cel mai în vârstă dintre ei, care
părea a fi șeful celorlalți doi, se urcă liniștit pe saltea și începu să
se descheie la pantalonul maro, pătat de grăsime.
Pauline închise ochii. Din reflex. Ca să nu vadă mădularul
brun pe care bărbatul tocmai îl scotea și pe care îl agita pentru a-
i da consistența dorită.
Coșmarul reîncepea.
Înghețată de frică și de dezgust, ea nu schiță nici cea mai mică
mișcare de apărare când cele două mâini noduroase îi ridicară
fusta și picioarele. Corpul ei avu doar o mică tresărire când
agresorul o penetră cu toată lungimea lui, dintr-o singură
mișcare puternică, aproape furioasă.
Nici când unul dintre ceilalți doi îi smulse călușul, nu mai avu
puterea să țipe. Orbită de lacrimile care îi inundau ochii, se
mulțumi doar să deschidă gura, pentru a primi membrul greu și
palpitând care se legăna în fața buzelor ei uscate de frică...
De cât timp dura supliciul ei? Era incapabilă să-și dea seamă.
Dar mai avea oare vreo importanță timpul?
I se părea că vreo douăzeci de bărbați, cel puțin, ejaculaseră în
ea, pe toate căile posibile...
Nu mai era decât un ghem de durere.
Chiar și frica o părăsise; rușinea, de asemenea. Nu mai era
decât o păpușă dezarticulată, la dispoziția oricărui bărbat care
dorea să profite de corpul ei.
Un miros înțepător, de transpirație și de spermă, îi umplu
nările și gâtul; niște mâini îi mângâiau pielea delicată fără nici
cea mai mică blândețe; degete și sexe o penetrau, o violau din
nou, mereu mai brutal, mereu mai adânc...
■*
În fine, după o eternitate, cei trei agresori se retraseră de pe
pat, lăsând-o gâfâind, frântă.
În mintea ei încețoșată, în care mai răsunau încă gâfâielile
umilitoare ale bărbaților care o posedaseră unii după alții și chiar
simultan, nu mai era loc decât pentru un singur lucru, un singur
gând.
Ei vor pleca și o vor lăsa singură. Putea să doarmă. Să doarmă
ca să uite. Ca să își revină.
Atunci Pauline Mellières deveni conștientă de un lucru ciudat,
care îi îngheță sângele.
Cei trei bărbați care tocmai abuzaseră de ea nu plecaseră.
După ce se îmbrăcaseră la loc, doi dintre ei se apropiară din
nou de pat. Dar, de această dată, nu pentru a o supune la același
tratament.
Acum, erau ocupați să o dezlege de pat.
— Noi va face o mică plimbare, articulă penibil cel care
desfăcea firul de fier plastifiât.
Pauline simți din nou acea teroare abjectă, care o cuprindea.
De ce acești bărbați voiau să o ia cu ei? Ce vor face cu ea?
Înțelese instinctiv că era total inutil să-i întrebe; că cei trei care
vorbeau o franceză aproximativă nu acționau decât Ja un ordin.
Dar la ordinul cui? -
Când brațele și picioarele ei fură dezlegate, Pauline observă un
lucru pe care nu l-ar fi gândit în urmă StT câteva minute: regreta
deja timpul în care fusese legată și cu călușul în Șură.
Fiindcă acea sechestrare reprezenta pentru ea un fel de
siguranță.
Cel puțin în comparație cu ce o aștepta, imediat ce va ieși din
Rouvray.
Capitolul VIII
La volanul Peugeot-ului 306 pus la dispoziția lor de Marie-
France Soriano, Boris Corentin viră la stânga, pentru a intra pe
bulevardul Mareșal Leclerc, chiar înainte de a ajunge la podul
Clemenceau, peste Sena, în plin centrul orașului Vernon. Mai
jos, descoperi Vieux Moulin, așezată pe primele două arce ale
podului vechi și care părea că sfidează legea gravitației.
— Ei, privește aceste vapoare! exclamă Aimé Brichot, cu ochii
holbați spre fluviu. Sunt enorme!
Arătă două vaporașe de agrement, efectiv de două sau trei ori
mai mari decât omoloagele lor pariziene, pe cheiul din apropiere:
erau pline de turiști, mai cu seamă americani și japonezi, pe care
îi duceau până la» situl Giverny, ceva mai în amonte, la limita
dintre Eure și Yvelines.
După ce o luase spre stânga, pe strada Albufera, Boris
Corentin opri în cele din urmă mașina lângă trotuar pe strada
Carnot, în plin centrul orașului Vernon. Era fix ora nouă
dimineața în acea sâmbătă de 17 martie.
Adică exact ora ideală pentru a-i face o mică vizită lui Gérard
Mellières.
— Sper că ai văzut corect... remarcă Aimé Brichot, în timp ce
Boris Corentin apăsa pe butonul arămiu al soneriei din dreapta
ușii mari de la intrarea casei unde locuia industriașul. Dacă nu,
ne-ar putea face necazuri...
— Nu te neliniști, Mémé: sunt aproape sigur că totul va merge
foarte bine.
— „Aproape"? sublinie Brichot. De asta mă temeam! Se înțeleg
multe prin acest „aproape"...
Vremea era în continuare miraculos de plăcută și caldă. O
briză ușoară se simțea pe străzile micului oraș, în timp ce
zgomotele, țipetele și rumoarea târgului bisăptămânal din
apropiere ajungeau până la ei, amestecate cu ciripitul păsărilor
citadine.
— Da, cine ce este? se auzi o voce răgușită, în interfonul
acționat de Boris.
— Maiorul Corentin și căpitanul Brichot, făcu acesta. Am vrea
să ne vedem un moment, domnule Mellières...
— Acum?
— Da, acum, răspunse Boris cu un calm imperturbabil.
Se simți ca o mișcare de ezitare dincolo de placa metalică.
Apoi, fără a mai adăuga vreun cuvânt, le deblocă ușa prin
comanda electronică.
— Putea măcar să ne spună etajul! mormăi Aimé Brichot,
urcând scările largi din lemn, care degajau un ușor miros de
ceară. •
— Nu intra în panică, Mémé: nu sunt decât două etaje! indică
Corentin accelerând pașii. Și cum soții Mellières locuiesc într-un
duplex, trebuie practic să fie doar ei în casă...
Efectiv, Gérard Mellières îi aștepta la primul etaj, unde nu era
decât o ușă. Corpul lui slab și ușor aplecat era înfășurat într-un
halat de mătase grena cu auriu.
Vizibil, patronul atotputernic al fabricii Mellières nu era
obișnuit să vadă polițiști venind la el sâmbătă dimineața, fără să
sune înainte.
— Domnilor, vă anunț că nu am decât foarte puțin timp să vă
stau la dispoziție, zise el cu o voce seacă și dezagreabilă.
Boris Corentin simți brusc cum îl cuprinde o furie rece față de
manierele sistematic răutăcioase ale tipului.
— Domnule Mellières, articulé el pe un ton glacial, intrând
într-un vestibul spațios puțin cam întunecat, ne veți acorda tot
timpul pe care îl considerăm necesar pentru buna derulare a
anchetei noastre. Doar dacă nu preferați o convocare în toată
regula la comisariatul din Evreux. Aveți un minut să vă hotărâți.
 Ochii mici și negri ai lui Mellières se dilatară sub efectul
surprizei. Ascunzându-se după șeful său pentru a nu-i zări
zâmbetul ironic, Aimé Brichot își spuse că era poate prima dată
după mulți ani când cineva îndrăznea să-i vorbească lui Gérard
Mellières așa cum merita.
— Foarte bine, sfârși el prin a-i răspunde, cu o voce albă, pe
care o oarecare furie o făcea să tremure, fiindcă puneți problema
așa, urmați-mă în bucătărie...
Făcu doi pași pe holul din dreapta, după care se întoarse spre
Corentin și Brichot cu un aer impertinent:
— Căci vă imaginați că servesc micul dejun în bucătărie! Sunt
un om simplu și sincer!
„Vom vedea asta, tipule!“ gândi Boris urmându-l în bucătăria
decorată cu elemente de lemn masiv și cu un enorm frigider
american. Mirosea a pâine proaspăt prăjită și a cafea.
Fără să aștepte, Boris Corentin scoase din buzunarul interior
al hainei din pânză un plic bej de format mediu și un pix negru.
Le puse pe masă în fața interlocutorului.
— Domnule, aveți amabilitatea să vă scrieți adresa pe acest
plic, vă rog? întrebă el cu un zâmbet rece.
Mellières ridică spre el o privire neliniștită:
— Pardon?
— M-ați auzit foarte bine, domnule Mellières: vă cer să vă
scrieți adresa pe acest plic. Adresa de aici, bineînțeles: nu cea de
la fabrică...
I se păru că cel din fața lui pălea ușor și că începea să
clipească din ce în ce mai des. Dar Mellières își reveni repede și
ridică din umeri. .
— Dacă țineți... mormăi el luând pixul în mână.
— Nu, domnule Mellières! îl întrerupse calm Corentin. Nu așa:
aș vrea să faceți asta cu mâna stângă*.
Din același buzunar al hainei, Corentin scoase un alt plic, mai
mare și puțin șifonat, pe care îl puse sub ochi lui Mellières. ’
— înțelegeți, doar pentru ca experții noștri grafologi să poată să
ne spună dacă scrisul dumneavoastră de stângaci este același cu
cel care apare pe acest plic. Adică cel prin care a fost expediată
caseta pe care ați dat-o poliției!
Gérard Mellières deveni brusc verde și mâinile începură să-i
tremure.
— Pentru... De ce spuneți asta? reuși el să bâiguie cu o voce
greu de recunoscut.
Boris Corentin privi în ochii redutabilului director, brusc
transformat în copil prins în flagrant delict mințind.
— Știți foarte bine, domnule Mellières. Nu credeți că ar fi
timpul să nu ne mai spuneți gogoși? Trebuie să înțelegeți că pe
măsură ce persistați în această atitudine, cu atât vom fi mai
puțin înclinați să fim indulgenți cu dumneavoastră...
— Ascultați, este ceva dement, nu înțeleg absolut nimic din ce
spuneți! încercă să reziste Mellières, luându-l de sus.
Dar, în timp ce vorbea, mâinile îi tremurau din ce în ce mai
mult, clipea din gene repede și tâmplele i se acopereau cu
transpirație cu miros acru.
Parfumul fricii sale...
Boris Corentin simți că era momentul. Era suficient doar să
dea impulsul necesar pentru ca el să cedeze cu adevărat. '
— Domnule Mellières, articulă el cu o voce perfect calmă,
aproape blândă, știm că v-ați omorât propria soție, și... ,
Gérard Mellières se înălță ca un diavol, aproape răsturnându-
și scaunul, cu chipul schimonosit de o neașteptată și intensă
teroare.
— Nu este adevăratTurlă el cu glas ascuțit. Mințiți! Nu am
ucis-o pe Pauline! Este în viață! Ș i eu...
Se opri brusc, conștient că tocmai se dădea de gol. Rămase
câteva secunde înmărmurit, cu gura deschisă, cu ochii privind
când la Corentin, când la Brichot.
Când Boris îi puse mâna pe umăr, se prăbuși cu totul pe
scaun, cu umerii lăsați, și își luă capul în mâini, cuprins de un
fel de plâns înfundat.
 — Ș i acum, ne povestiți tot ce s-a întâmplat de la început,
domnule Mellières? sugeră calm Boris Corentin.
— Luați-o pe următorul drum la stânga, cel care pleacă ușor în
diagonală, murmură Gérard Mellières cu o voce obosită, ghemuit
pe bancheta din spate a mașinii Peugeot 306.
— Mai este mult până la Rouvray? întrebă Corentin, care era
la volan.
— Trei kilometri, răspunse Mellières. Poate chiar mai puțin,
acum...
Odată făcută prima „breșă", Boris Corentin și Aimé Brichot nu
întâmpinaseră nici o greutate în a-l face să povestească tot ce se
întâmplase, cum l-a atras în cursă soția lui deghizată în
prostituată, în replica exactă a biroului său de la fabrică, pe care
îl reconstituise în camera de la primul etaj de la Rouvray. Apoi
cum o sechestrase pentru a-i da o „lecție".
— Ei bine! nu vă mai rămâne decât să ne arătați drumul
pentru a merge să o eliberăm pe doamna Mellières, concluzionă
Corentin,ț5e un ton glacial.
Ș i acum, sub un cër albastru pal, presărat cu câțiva norișori,
mergeau spre zona dintre văile Senei și Eurei, înspre Rouvray,
casa normandă ascunsă în pădure, unde industriașul își ținea
sechestrată soția de cinci zile.
După un minut sau două de liniște, Gérard Mellières se aplecă
în față și își drese glasul discret:
— Scuzați-mă, domnilor, dar vă pot pune o întrebare?
— Haideți, dați-i drumul! îi răspunse Aimé Brichot pe un ton
arogant. Dar nu însèamnà că vom și răspunde...
Mellières păru că ezită câteva secunde, apoi zise:
— Credeți că risc să ajung la închisoare?
Boris Corentin îi aruncă o privire neagră, prin oglinda
retrovizoare din interior: x
— Dacă soția dumneavoastră depune plângere împotriva
dumneavoastră, puteți fi sigur că ajungeți acolo. Ș i, foarte sincer,
domnule Mellières, sper din tot sufletul că o va face!
 Mellières nu mai vorbi deloc, până nu se apropiară de gardul
mare care înconjura proprietatea.
— Am ajuns, mormăi el când se zărea deja zidul. Intrați pe la
grilajul care se află la o sută de metri de aici, pe stânga. Dar va
trebui să cobor ca să vă deschid, căci...
Mellières nu termină ce avea de spus, din cauza surprizei:
mașina tocmai ajunsese la grilaj... care era deschis. - -
— Credeam că poarta e închisă, observă Corentin cu o voce
puțin mai tensionată.
— Trebuia să fie, răspunse Gérard Mellières. Am închis-o chiar
eu cu lacătul, după vizita mea de ieri seară. Nu înțeleg...
Aimé Brichot coborî din mașină, merse până la poarta din
grilaj, se uită la sistemul de închidere și se întoarse la loc cu o
strâmbătură.
— Lacătul a fost tăiat, anunță el, închizând portiera.
— Nu îmi place asta, mormăi Corentin printre dinți,
introducând în viteza întâi.
Urcă pe aleea dreaptă de pământ bătătorit, mai repede decât
ar fi trebuit și făcu să scârțâie cauciucurile mașinii când opriră
pe pietrișul întins în fața intrării casei.
Cei trei văzură același lucru în același timp: ușa casei era
deschisă, și ea și se legăna ușor sub adierea brizei calde.
Corentin și Brichot coborâră în viteză din mașină și alergară
spre ușă. Corentin arătă spre zăvorul metalic care prezenta mai
multe zgârieturi strălucitoare, proaspete:
— încuietoarea a fost forțată, Mémé... nu îmi place deloc.
Chiar deloc.
— Credeți că Pauline ar fi putut găsi un mijloc de a scăpa?
întrebă Mellières, care ajunsese lângă ei.
Boris Corentin îl privi rece:
— Dacă ar fi făcut-o, ar fi avut perfectă dreptate, cred! Acestea
fiind spuse, nu văd de ce, pentru a evada, soția dumneavoastră
ar fi avut nevoie să forțeze încuietoarea din exteriori
Gérard Mellières păli și-i privi pe rând pe cei doi polițiști: '
 — Dar atunci?... Ce ... Ce înseamnă asta, după părerea
dumneavoastră?
— Riscăm să aflăm imediat’ răspunse înăbușit Corentin,
intrând în casă. Unde trebuia să fie soția dumneavoastră?
— în a doua cameră pe dreapta, prin holul mic, răspunse
Mellières, care părea din ce în ce mai neliniștit de întorsătura
neprevăzută a evenimentelor.
Corentin și Brichot schimbară o privire grea constatând
amândoi că și ușa de la camera respectivă era deschisă...
Intrară împreună în cameră, deja siguri de ceea ce aveau să
descopere.
Adică nimic.
Sau, mai exact, pe nimeni.
Efectiv, găsiră patul gol și, pe salteaua pătată de umezeală,
bucăți de fir metalic galvanizat care fuseseră folosise pentru
legarea încheieturilor și gleznelor Paulinei Mellières.
Dar de Pauline, nici urmă.
— Pasărea a zburat... remarcă sobru Aimé Brichot, răsucindu-
și nervos vârful mustății sale.
— Aș spune mai degrabă că i-au schimbat cușca, făcu
Corentin pe același ton. Privește puțin asta, Mémé...
Aimé Brichot se aplecă să vadă mai .bine ceea ce îi arăta șeful
lui, pe jos. Era o pată mică, prelungită de trei fire abia vizibile.
Dar, odată ce privirea ajunse la câțiva centimetri de ea, Aimé
Brichot o identifică perfect.
— Dumnezeule! Boris, este sânge! Cu câteva fire de păr blond
lipite deasupra.
Trecu vârful degetului pe marginea micii urme lunguiețe și se
ridică strâmbându-se:
— Și nu este uscat de tot. Deci, nu poate fi o pată veche...
Mellières se precipită spre ei, cu privirea complet înnebunită:
— Domnilor, vă rog, unde este? Ce i s-a întâmplat soției mele?
Boris Corentin nu catadicsi să răspundă. Mai întâi fiindcă
Mellières nu îi era deloc simpatic și nu era dispus să-l vadă în
această stare de neliniște prefăcută.
Mai ales, de când își pusese ordine în gânduri. Gânduri care
nu aveau nimic bun în ele. '
Lacătul tăiat, ușa de la intrare forțată din afară, urma de sânge
cu fire de păr blond: totul părea să dovedească că Pauline
Mellières nu plecase de acolo de bunăvoie.
Printr-un fel de ironie a sorții, în momentul în care Aimé
Brichot și cu el îi dădeau de urmă și alergau să o elibereze,
fusese răpită „pe bune".
Ceea ce însemna că anchetă lor, pe care o considerau deja ca
și închisă, nu avea decât să o ia de la zero.
Ș i, de această dată, fără nici cel mai mic indiciu de la care să
pornească.
Capitolul IX
— Nat! Vino să vezi, frumoasa mea, să-ți arăt ceva interesant...
Vocea lui Francis Carvalho, în camera vecină, o smulse pe
Nathalie Forrest din visarea ei. Tânăra, întinsă pe un fotoliu din
velur, îmbrăcată doar cu un slip și un sutien alb, își scutură
părul roșcat și ondulat, ușor presat de la casca de motociclist, și
oftă supărata.
Nu prea avea chef să se miște, nici măcar pentru a merge în
camera alăturată să vadă ceea ce îi arăta amantul ei. Nathalie —
Nat, pentru apropiați — se simțea puțin obosită. Fără îndoială
datorită faptului că se trezise la ora trei dimineața. Ceea ce, de
obicei, era mai degrabă ora la care se fiulca. Dar până la urmă,
meritase efortul.
Până la urmă, nu în toate nopțile răpești soția unui industriaș
important.
Nathalie Forrest se întinse languros, făcând să-i tresalte sânii
voluminoși și fermi, care parcă voiau să iasă din sutien.
Simțea o adevărată mândrie că fusese în stare, la douăzeci și
patru de ani, să organizeze practic singură răpirea Paulinei
Mellières, de la Rouvray.
Acum, va putea până la urmă să-i facă atât rău cât îi făcuse și
ei nemernicul de Mellières. Pentru tot ce suportase ea ca tortură
morală pentru a o forța să demisioneze de la fabrică, în urmă cu
trei luni, va plăti el scump.
Se va târî în genunchi în fața ei, acest porc de ultima speță;
deja savura senzația.
Nathalie își lăsă mâna să alunece peste abdomenul plat, a
cărui piele lăptoasă de roșcată veritabilă era presărată cu pistrui
minusculi, care îl făceau pe Francis Carvalho să spună că
părinții ei o lăsaseră prea mult timp în ploaie când era mică și că
ruginise. Trebuia să recunoască faptul că, în ciuda celor treizeci
și unu de ani, armăsarul ei franco-portughez rămăsese un copil...
Se simțea și mai mândră de ea, Nathalie, căreia îi trebuise
enorm de multă răbdare, ingeniozitate și tenacitate pentru a
ajunge la rezultatul acesta. Era exact ceea ce îi reușea cu
adevărat, în ultimele șase luni.
Revăzuse filmul evenimentelor, având senzația că acest lucru i
se întâmplase altcuiva.
Lucrase la fabrica Mellières, la început, în luna octombrie. Deși
își luase bacalaureatul, fusese destul de mulțumită să lucreze la
saramurarea brânzei pe bandă, în regiunea Evreux, să găsești un
loc de muncă în condițiile în care nu ai o specializare anume, era
ceva de genul Misiune imposibilă.
Era o muncă „de jos“, cum spunea Nat, dar era mulțumită.
Doar că, după două luni, din întâmplare ajunsese să lucreze
lângă Marine.
Marine era o blondă dolofană, cu fața rotundă și un zâmbet de
copil. Exact genul care îi plăcea la nebunie lui Nathalie. Care nu
rezistase tentației...
Giugiuleala respectivă, dintre Marine și ea, avusese loc pe 18
noiembrie, la dușurile rezervate muncitoarelor, în timpul pauzei
de dimineață.
Nathalie, încă întinsă în fotoliu, avu o tresărire de dezgust,
doar amintindu-și ceea ce se petrecuse.
Un ghinion nefericit făcuse ca porcul de Antoine Renoust,
maistrul-șef, să-și bage capul pe ușa vestiarului, chiar în
momentul în care Nathalie se așeza în genunchi între coapsele
rotunde ale Marinei și cu vârful limbii roz pătrundea în părul ei
fin și auriu...
Nemernicul de Renoust începuse să saliveze și dorise să profite
de amândouă. Nathalie nu avusese nici o reținere în a-l trimite la
plimbare. .
Evident, rezultatul nu se lăsase așteptat: maistrul-șef le
„turnase" la Gérard Mellières. Marine și cu ea fuseseră convocate
separat în biroul directorului; Marine prima. ,
Când ieși, cu ochii înroșiți de plâns, Marine îi dădu de înțeles
că acceptase „târgul" propus de patron: o partidă de sex oral
scurtă pentru uita ce se întâmplase...
Când îi veni rândul, Nat nici măcar nu îi lăsase timp lui
Mellières să debiteze poliloghia.
— Știu ce i-ați cerut acestei idioate de Marine, îi declarase ea
de la început. Dar eu prefer să crăp decât să fac așa ceva! Mai
mult, dacă mă concediați, declar ‘totul la tribunalul de muncă,
OK?
Pe moment, cum Mellières, fără nici un cuvânt, îi arătase ușa
biroului, Nathalie crezuse că învinsese. Abia de a doua zi
începuse să înțeleagă cât de periculos era patronul.
Două luni și zece zile. Exact două luni și zece zile îi trebuise
pentru a o convinge să-și dea singură demisia.
Schimbări continue de posturi, modificări ale orarului de
lucru, renghiuri, insulte, amenzi pentru cel mai mic amănunt
uitat, supraveghere necontenită a mișcărilor ei, telefoane
anonime acasă la ea în miezul nopții, și altele. Nu iertase nimic.
În fine, la limita crizei de nervi, Nathalie Forrest înțelesese că
dacă se încăpățâna, va sfârși în spitalul de nebuni sau pe fundul
Senei. Atunci, își dăduse demisia.
Dar, imediat ce trecuse pragul fabricii fără cale de întoarcere,
își jurase solemn că se va răzbuna pe Gérard Mellières.
De a doua zi, pe motocicleta ei Honda Transcity, începuse să-l
supravegheze discret peste tot unde mergea. Pentru a găsi
punctul slab.
Ș i îl găsise, în ziua în care urmăririle ei o conduseseră la
Rouvray și înțelesese că Mellières se folosea de această casă
izolată din mijlocul pădurii pentru a se întâlni cu prostituate...
— Hai, Nat, vii sau nu? făcu vocea nerăbdătoare a lui Francis
Carvalho, din camera alăturată.
— Gata, un minut! răspunse Nathalie, ai cărei ochi ♦ se
închideau singuri și care avea din ce în ce mai puțin chef să se
miște din fotoliul său.
Pe moment, Nathalie n-și imaginase în ce consta descoperirea
ei. Atunci, așteptând să găsească o idee genială, își continuă
„urmărirea" lui Mellières.
Până într-o zi de luni, 12 martie, când îi ieșise norocul în cale,
într-un fel.
În acea dimineață, în loc să meargă direct la fabrică, Mellières
făcuse.un ocol pe la Rouvray, pentru a descuia lacătele. Nathalie
aflase ce însemna aceasta: că avea întâlnire cu o fată între prânz
și ora două. Dar, faptul că pusese mâna pe potul cel mare, îl
înțelesese abia când, după trei ore, pândind din pădure, văzuse
fata respectivă coborând din taxi. Chiar cu ținuta ei neobișnuită
și cu peruca roșcată, Nathalie o recunoscuse imediat.
Era Pauline Mellières, propria soție a fostului ei patron.
Puțin mai târziu, Nathalie își dăduse seama că se petrecea
ceva neobișnuit: mai întâi văzând că Pauline Mellières nu mai
ieșise din casă, apoi a doua zi, când a aflat de pseudo „dispariția"
ei.
Atunci îi venise în minte ideea cu răpirea și/îi vorbise de ea lui
Francis, amantul ei de mai bine de un an.
La început, el nu fusese foarte entuziasmat, trebuia să
recunoască. Totuși, de când îl cunoștea, se lăuda cu relațiile pe
care le are în ceea ce el numea pompos „mediul". De fapt,
Nathalie înțelesese că era vorba de doi sau trei vagabonzi amărâți
de prin bistrourile pariziene.
 Trebuise să dea dovadă de multă convingere, de autoritate... și
de talente erotice, pentru ca, în final, Francis Carvalho să fie de
acord cu ideea ei: să o răpească pe Pauline de la Rouvray, unde
era sechestrată de soțul ei, pentru a o ascunde în altă parte.
Apoi? Apoi, vor vedea, hotărâse Nathalie. în primul rând, unul
din scopuri era de a-l băga în sperieți pe nemernicul de Mellières
și de a-l umili. Apoi, or să se mai gândească. Poate că vor reuși să
obțină ceva bani. Sau se vor mulțumi doar să-l sperie, după care
îi vor da drumul soției lui...
Ș i astfel, după ce „aranjase detaliile cu prietenii din mediu*1,
Francis se întorsese de la Paris, cu o seară înainte, la volanul
unei camionete Citroën, însoțit de trei kurzi care nu vorbiseră
nici un cuvânt cu Nathalie. Unul dintre ei se numea Kamal, dar
nu le reținuse și numele celorlalți doi.
De altfel nu avea nici o importanță pentru ea. Oricum, o dată
ce afacerea va fi încheiată, ei urmau să dispară așa cum
veniseră, o asigurase Francis.
Doar pentru distracție, Nathalie obținuse încuviințarea lui
Francis de a conduce ea camioneta, în timp ce el rămânea la
intrarea pe proprietate pentru a pândi. în acest timp, Kamal și
ceilalți doi căutaseră „marfa11.
Totul mersese ca uns: la ora trei și jumătate, în zorii zilei, erau
la Rouvray iar la șase și un sfert soseau la Gennevilliers, într-o
fostă fabrică de ciment dezafectată, care servea drept adăpost
unei lumi interlope diverse și care aștepta să fie demolată pentru
a construi un nou drum de acces la autostrada A 86. Locul avea
un avantaj major: polițiștii nu treceau niciodată pê acolo —
fiindcă zona urma să dispară în curând — și nimeni nu se
interesa de ceea ce făcea celălalt.
La șase și jumătate dimineața, Pauline Mellières era din nou
legată și cu călușul în gură, pe un pat uzat, dar lipsită de
supravegherea și de atențiile soțului ei.
Acum, era zece dimineața și Nathalie Forrest, după ce trecuse
tensiunea nervoasă, începu să moțăie de-a binelea în fotoliul
stricat și de o curățenie mai mult decât îndoielnică.
Fu trezită din semi-letargia ei de vociferările furioase ale lui
Francis Carvalho, din camera alăturată:
— Nat, dacă nu vii imediat, vin să te bat la fund!
Nathalie zâmbi fără să vrea la complimentul puțin cam „dur“ și
se hotărî până la urmă să se ridice din fotoliu pentru a se duce la
amantul ei în cealaltă cameră, pe ai cărei pereți nù erau decât
graffiti și des.ene mai mult sau mai puțin inspirate, dar puternic
colorate.
Îl găsi întins sub cuvertura de pe patul metalic, singura mobilă
din camera care, la fel ca tot restul clădirii dezafectate; degaja un
miros de urină. Dar Nathalie înțelese unde voia să bată...
— Deci, ce voiai să-mi arăți? mormăi ea, înaintâhd spre
mijlocul camerei, a cărei fereastră — fără geamuri — dădea spre
un perete de cărămidă înnegrit de fum.
— Asta! răspunse triumfal Carvalho, dând brusc la o parte
cuvertura, pentru a dezveli pielea mată a corpului său gol.
Ș i mai ales erecția puternică pe care o arbora, ca pe un sceptru
regal.
— Ș i doar pentru asta mă deranjezi tu? bombăni Nathalie
ridicând din umeri.
Dar flăcăruia care i se aprinsese în ochii de smarald dezmințea
categoric tonul pe care îl folosise.
— AhI Bine, dacă nu vrei, strâng jucăriile, zise Francis
Carvalho, făcându-se că trage la loc cuvertura gri peste el.
Doar se prefăcu: știa foarte bine ce putere de atracție erotică
avea asupra lui Nathalie. Era reciprocă. Cel puțin, în această
privință, nu aveau nici o problemă. Dar nu era la fel și în rest...
De un an de când se vedeau regulat, Francis Carvalho trebuia
să admită că nu suportase deloc ideea că „nevasta" lui — după
cum îi spunea el — face dragoste cu alte fete. Bineînțeles, era
totuși „mai puțin grav" decât dacă l-ar fi înșelat cu alți țipi, dar
cel puțin își simțea amenințat orgoliul lui masculin...
Al doilea lucru care îl enerva era faptul că nu reușea niciodată
să o dea gata. Ea era altfel decât toate fetele pe care el le
întâlnise până atunci. Niciodată nu reușea să-i provoace acea
expresie de admirație care îi plăcea să o vadă pe fețele cuceririlor
sale.
Mai încercase cu săptămână în urmă.
— Privește asta, îi spusese el, arătându-i o cutiuță mică,
dreptunghiulară, negru cu argintiu, cu o antenă subțire de doi
sau trei centimetri. Este un telefon portabil cum nu se găsesc
zece în Franța! Ș i știi de ce? Fiindcă tocmai a fost pus în vânzare
în Statele Unite și încă nu se găsește în Europa. Ei bine, eu am
reușit să-mi fac rost de unul!
— Și ce are așa de extraordinar, telefonul tău? întrebase
Nathalie, cu o voce monotonă.
— Uite, ascultă bine, voi forma un număr la întâmplare, vei
vedea, o să fii uimită...
Francis Carvalho începuse să apese pe butoane, făcând să se
audă un început de melodie. Nathalie găsi că sună ca un
clavecin.
— Ai prins șmecheria? se entuziasmă amantul ei. Fiecărei
tastă îi corespunde o notă din gamă: do, re, mi, fa, sol, la, si.
Plus trei diez ca să ajungi până la cifra nouă. Așa, de fiecare dată
când formezi un număr, compui o melodie nouă. Ș i chiar, uneori,
nimerești arii cunoscute. Este genial, nu?
Dar, în loc de entuziasmul așteptat, Francis Carvalho nu primi
decât un „complet nul, telefonul tău. Un joc simplu..." din partea
lui Nathalie. Ș i asta îl deranjase cu adevărat... .
Totuși, stătea cu ea. îi permitea lui Nathalie ceea ce nu i-ar fi
permis nici unei alte fete. Doar pentru că ea era cea care avea
mereu dreptate, când nu erau de acord. Ș i asta îl enerva: să nu
fie în stare să-i țină piept lui Nathalie. Mereu ajungea să facă ce
decidea ea.
Exact așa se întâmplase, de altfel, și cu răpirea nevestei
fostului ei patron. La început nu fusese prea convins. Doar
fiindcă se lăudase cu relațiile lui în „mediu", nu se simțea cu
adevărat implicat în acest plan.
Doar reușise să discute cu doi tovarăși și ei i-au dat imediat
soluția ideală.
Pentru prima dată, Nathalie era surprinsă de modul
minunat cum el, Francis Carvalho, a știut să pună problema...
-
Nathalie înaintă legănându-și coapsele, până la marginea
patului, cu ochii îndreptați spre virilitatea care parcă o atrăgea.
Fără măcar să-și dea seama, își trecu vârful limbii roz peste
buzele cărnoase și umede deja.
Dintre toți cei pe care îi cunoscuse, Francis era primul tip care
o făcea să se simtă astfel. Nu mai era ea. Era suficient să-l vadă
gol pentru a simți că vrea să sară pe el.
Ș i asta și făcu.
Nathalie se întinse cu totul peste corpul musculos al lui
Francis care, imediat, își strecură mâinjle între slipul ei minuscul
și pielea mătăsoasă de roșcată veritabilă. Tânăra oftă adânc când
degetele nervoase ale amantului ei îi cuprinseră fesele ferme. în
același timp, pe abdomenul ei, simți membrul lui Francis
mărindu-se și mai mult, devenind și mai tare.
Brusc, Nathalie simți toată tensiunea nervoasă acumulată de
la începutul acestei nopți agitate. O tensiune care trebuia
eliminată. Ș i, pentru asta, știa ce are de făcut...
Cu un zâmbet pe buze, începu să-și miște corpul în jos, în
timp ce se întorcea cu picioarele spre Francis, până ce gura îi
ajunse în dreptul virilității lui.
Atunci, încet, cu grijă, cuprinse cu buzele avide superbul
mădular, tare, și și-l înfundă până în fundul gâtului, centimetru
cu centimetru.
În același timp, simți cum mâinile febrile ale lui
Francis o scăpau de chilotul minuscul. Apoi, imediat, tot
corpul ei se cambră. '
Limba agilă și caldă a amantului ei tocmai pătrundea în
centrul intimității fierbinți.
 Pentru a-i oferi plăcerea, Nathalie își înfășură limba în jurul
mădularului roșu-brun care îi invadase gura și părea pe punctul
de a exploda, pentru a-l face să se umfle și mai tare, în timp ce,
cu mâna, mângâia cele două fructe pline de sevă, ghemuite între
coapsele musculoase ale partenerului ei.
După cum palpita de tare sexul lui Francis, Nathalie înțelese
că risca să-i ejaculeze în gură. Ș i nu era exact ceea ce voia ea.
*
Fără să-i pese de mormăitul de frustrare al amantului ei, se
ridică deasupra lui. O secundă dau două, ea admiră cu ochii
strălucind de dorință acel membru superb, îndreptat spre ea,
palpitând, fremătând de nerăbdare să fie din nou înghițit.
Ș i tocmai asta avea intenția să facă ea imediat. Dar nu cu
gura...
Se întoarse cu fața spre Francis, își desfăcu rapid sutienul
pentru a-și elibera sânii voluminoși, cu sfârcuri întărite.
Apoi, își ridică ușor bazinul, prinse virilitatea amantului ei,
pentru a o îndrepta spre punctul cel mai fierbinte și umezit al
corpului ei tremurând de dorință.
În fine, cu un răget de femelă în călduri, Nathalie se lăsă peste
mădularul care dispăru complet în abdomenul ei, în timp ce
mâinile amantului îi cuprindeau sânii pentru a-i excita delicios
sfârcurile dure, între degetul mare și index.
Nathalie se cambră și lăsă capul pe spate, cu gura în-
tredeschisă și privirea în sus din cauza plăcerii care o invada
rapid. Se simțea de parcă era sfâșiată în două de sexul care o
penetra din ce în ce mai putérnic până la inimă...
Tocmai urma să se abandoneze total orgasmului care izvora
din adâncurile ființei ei, când ceva o făcu să se oprească.
Râsete și voci bărbătești. Exact dincolo de peretele spre care
era îndreptat patul în care ea și Francis făceau dragoste. * .
Adică în camera în care Pauline Mellières era ținută prizonieră.
— Ce este? întrebă ea, cu sprâncenele încruntate, dezlipindu-
se de amantul ei. Ce se întâmplă, dincolo?
 — Nimic, lasă, răspunse Carvalho, cu un zâmbet prefăcut.
Este doar Kamal și prietenii lui care se ocupă puțin de „marfă".
Probabil gemetele noastre i-au inspirat! Hai, vino...
Dar, în loc să se întoarcă și să se înfigă din nou în membrul
lui, încă excitat, Nathalie sări jos din pat și îi aruncă amantului
ei o privire indignată:
— Vrei să spui că cei trei bruneți tocmai o violează pe Pauline
Mellières?
Francis Carvalho se ridică în pat, înălță din umeri și oftă:
— Repede cuvinte mari! Se ocupă puțin și de ea, asta e tot!
Până la urmă, având în vedere ce o așteaptă, trebuie să se
obișnuiască de acum...
* Nathalie Forrest nu mai asculta. Fără să ia în seamă că era
complet dezbrăcată, tocmai ieșise din cameră. Merse pe culoarul
întunecat și mirositor, plin de tot felul de gunoaie pe jos, și se
precipită în camera vecină, a cărei ușă o deschise violent.
O fracțiune de secundă, rămase înmărmurită de spectacolul
care i se înfățișa.
Pauline Mellières, încă legată la gură și cu mâinile legate și ele,
era făcută sandviș de Kamal și unul dintre ceilalți doi kurzi, care
o penetrau în forță, unul în față, unul în spate. în timp ce al
treilea, în picioare lângă pat, își aștepta rândul masturbându-se
liniștit pentru a-și menține erecția.
Fără să se gândească la ceea ce făcea și la consecințele
dezastruoase pe care le putea avea pentru ea, Nathalie țipă
furioasă și se aruncă spre ei, dându-l la o parte fără
menajamente pe kurdul ocupat cu „lucrul manual" și începu să-i
lovească și să-i zgârie pe ceilalți doi violatori ai Paulinei. .
— Cărați-vă, bandă de porci! Lăsați-o în pace imediat sau vă
smulg testiculele cu dinții! Hai, afară, haimanalelor!
Cei trei bărbați nu erau obișnuiți să primească ordine de la o
femeie, cu atât mai puțin de la una complet dezbrăcată. Se vedea
pe fețele lor furioase.
Dar Nathalie era atât de pornită încât crezură că este mai
prudent pentru ei să se oprească, încât, la un ordin scurt al
bărbosului care răspundea la numele de Kamal, cei trei ieșiră din
cameră trăgându-și hainele pe ei.
Fără să-i dea nici o atenție prizonierei, al cărei corp tremura
convulsiv, Nathalie se întoarse din nou în cealaltă cameră și, cu
pumnii în șolduri, se așeză în fața patului în care Francis
Carvalho rămăsese nemișcat și calm.
— Ce voiai să spui, mai devreme, cu „având în vedere ce o
așteaptă, trebuie să se obișnuiască, de acum"?
Francis zâmbi jenat și încercă să schimbe subiectul.
— Ș tii că ești foarte atrăgătoare când te enervezi, așa?
murmură el, cu o voce ademenitoare. '
— Răspunde-mi, nemernicule! șuieră Nathalie, vizibil neatentă
la compliment.
Francis Carvalho oftă adânc și făcu un gest vag cu mâna
dreaptă:
— Până la urmă, dacă afli acum sau mai târziu...
— Ce trebuie să aflu, „acum ori mai târziu"? Spune!
Fața lui Carvalho se întunecă brusc și răspunse cu o voce
dură, pe care Nathalie nu o mai auzise până acum:
— Este simplu, draga mea: prietenii mei din Paris au acceptat
să ne ajute, dar cu o condiție. Să le-o dăm lor pe burgheză, care
le-ar putea fi de folos...
— La ce? întrebă imediat Nathalie, cu stomacul strâns de un
presentiment rău.
Carvalho râse sec:
— Ce importanță are? Nu ne privește pe noi! Ceea ce contează,
este că, odată luată de prietenii mei, nimeni nu o va mai vedea în
viață. Niciodată.
Capitolul X
Ca un dragon care intră brusc în letargie, fabrica ►Mellières
era învăluită în liniște. Momentan adormită din cauza sfârșitului
de săptămână. .
Aproape adormită, căci, în biroul uriaș al lui Gérard Mellières,
Boris Corentin și Aimé Brichot, împreună cu proprietarul fabricii,
verificau fișierele informatice ale firmei de mai bine de trei ore și
jumătate.
— Ceva nu merge totuși, oftă Aimé Brichot, lăsân- du-se pe
spătarul fotoliului său cu rotile. Am pornit de la principiul că
răpirea doamnei Mellières „ar putea" fi comisă de un fost angajat,
concediat de dumneavoastră, domnule Mellières. Pentru ast»
scotocim de dimineață dosarele tuturor celor căre au plecat de la
fabrică de mai puțin de un an. Dar, de fapt, nu am aflat absolut
nimic. Poate fi și cu totul altcineva. Iar în acest caz poate că
pierdem timp prețios...
Boris Corentin ridică ochii de pe ecranul calculatorului pe care
trecea în revistă încă o dată angajații concediați de Gérard
Mellières în ultimele douăsprezece luni.
— Ai o idee mai bună? oftă el, deranjat de obiecțiunea
coechipierului său. Dacă nu obținem nimic, vom căuta în altă
parte. Dar sincer, nu prea văd în ce direcție. Doar dacă Marie-
France nu are noutăți să ne comunice...
Dintr-o dată, Corentin hotărâse că trebuiau să-și împartă
sarcinile: Brichot și cu el fișierele fabricii, în timp ce locotenentul
Soriano, ajutat de o echipă de polițiști din Evreux, făceau
tradiționala anchetă de proximitate,"în jurul Rouvray. • ,
— Domnule Mellières, insistă Boris Corentin pentru a treia
oară în dimineața aceea, faceți un efort, căutați printre amintiri:
nu v-a amenințat nimeni, dintre angajații pe care i-ați dat afară?
Cineva care să fi proferat anumite amenințări? Sau ceva vag...
Gérard Mellières oftă din tot sufletul și rjdică din umeri:
— Dar aproape toți m-au amenințat, ce credeți dumneavoastră!
Amenințări*de genul „nu va trece așa simplu", „veți regreta" sau
„veți auzi vorbindu-se de mine" am avut cu zecile! Și oricare alt
patron obligat să concedieze v-ar spune același lucru ca mine,
dar nu i-ar răpi nevasta... •
— Dar, din contră, v-au răpit-*o pe a dumneavoastră, observă
cu răceală Aimé Brichot, care, chiar dacă, de la dispariția reală a
soției lui Mellières părea complet sincer și nefericit, nu îl înghițea
deloc pe acesta. Și, unde mai puneți, a mai și răpit-o dintr-un loc
unde nimeni, în afară de dumneavoastră, nu știa că se află.
Mellières îl privi fără să înțeleagă:
— Ce... Ce insinuați?
— Colegul meu vrea doar să spună că, fie ați fost urmărit când
vă duceați la Rouvray, răspunse calm Corentin, fie tocmai ne
faceți să rătăcim și mai mult. Ne putem imagina foarte bine că
dumneavoastră înșivă ați organizat „mutarea" soției, simulând o
intrare prin efracție, pentru a încurca și mai mult pistele...
Gérard Mellières se ridică dintr-un salt și îl înfruntă pe
Corentin. Dar fața lui nu exprima nici o urmă de furie ca urmare
a faptului că fusese acuzat. Doar o dezamăgire intensă, aproape
o disperare.
— Domnule maior Corentin, zise el cu o voce slabă, știu bine
că ceea ce s-a întâmplat nu îmi susține sinceritatea. Dar pot să
vă jur, solemn, că nu sunt implicat cu nimic în dispariția
Paulinei. Ș i că voi face tot ce îmi stă în putință pentru a vă
sprijini să o găsiți. în viață, înțelegeți? Fiindcă nimic altceva nu
contează...
Se lăsă să cadă pe scaun iar bărbia îi căzu în piept.
— Foarte frumos ce spuneți, domnule Mellières; insistă Boris,
dar asta nu ne spune dacă...
Fu întrerupt brusc de zgomotul ușii biroului care tocmai se
deschisese pentru a o lăsa să intre pe Marie- France Soriano,
urmată de un bărbat de șaptezeci sau șaptezeci și cinci de ani,
mic, cu o caschetă în carouri, nebărbierit și cu fața brăzdată de
zeci de riduri fine. Boris Corentin remarcă imediat aerul agitat al
tinerei polițiste, care veni direct spre el.
— Poate este interesant pentru dumneavoastră! șopti ea până
ce el să mai apuce să o întrebe.
Se întoarse și arătă spre bărbatul care o însoțea, pentru a-l
invita să se apropie de ei:
— Domnul Tremone locuiește în vecinătatea casei Rouvray.
 — Ca și doamna Tremone, preciza bătrânelul, cu o voce firavă,
ridicând degetul arătător al mâinii stângi.
— Cele două case nu pot fi zărite, reluă Marie-France Soriano,
datorită suprafeței proprietăților și a pădurii stufoase care le
separă. Dar domnul Tremone a remarcat totuși ceva, noaptea
trecută...
— Trebuie să vă spun că am insomnii, începu bătrânelul cu
voce firavă. Curios, totuși, fiindcă până în jurul a șaizeci și cinci
de ani dormeam ca un bebeluș. Doamna Tremone îmi spunea
mereu: „Albert, nu știu cum faci de...“
— Să ne întoarcem la ale noastre, domnule Tremone! îl
întrerupse blând Boris Corentin, făcând un efort supraomenesc
pentru a-și masca nerăbdarea.
— Ah, da, scuzați! Deci, noaptea trecută, ca de obicei, m-am
trezit puțin înainte de ora patru dimineața. Știind că nu mai pot
adormi la loc. în acest caz, ca să nu o trezesc pe doamna
Tremone, și dacă vremea o permite, mă îmbrac și mă plimb prin
parc. Este o nebunie, să știți, câte lucruri interesante pot fi
observate, noaptea, în pădure. Uitați, de exemplu, cucuvelele. Ei
bine! Imaginați-vă că...
— Domnule Tremone, vă rog! făcu Corentin pe un ton de
implorare.
— Ah! Iar mă iau cu vorba! făcu bătrânelul zâmbind. Doamna
Tremone îmi reproșează mereu: „Albert, iar...“ Scuze, scuze! Deci,
ca de obicei, am ieșit pentru a face plimbarea prin parc. Atunci
am auzit un zgomot de motor, dinspre Rouvray. M-a surprins,
fiindcă nu mai vine nimeni pe acolo și în nici un caz la asemenea
oră!
— Deci... făcu Aimé Brichot, încercând să accelereze relatarea.
— Deci, m-am dus până la drum, pentru a ajunge spre gardul
cu proprietatea Rouvray, să văd dacă nu sunt cumva probleme.
Ei bine! Nu a fost nevoie să merg până acolo: în momenflil în care
am ajuns la poarta mea, am văzut, printre copaci, camioneta
ieșind de la Rouvray și venind spre mine. Ceea ce m-a surprins, a
fost faptul că mașina era condusă de o tânără...
— O tânără? repetară Corentin și Brichot, exact în același
timp.
— Da, o roșcată cu părul ondulat. Nu vă pot spune exact
vârsta, fiindcă nu.am putut vedea prea bine. Dar, în orice caz, nu
avea mai mult de treizeci de ani. Și nici mai puțin...
— Mai era cineva în camionetă? întrebă Aimé Brichot. Vreau
să spun în cabină...
— Da, era un bărbat pe locul din dreapta, răspunse Albert
Tremone. Dar el era în întuneric și nu l-am văzut, îmi pare rău...
— O femeie, tânără, roșcată și cu părul ondulat... murmură
gânditor Boris Corentin. lată ceva care restrânge mult căutările,
Mémé... ’
— Poate mai mult decât credeți! exclamă atunci Gérard
Mellières, precipitându-se spre calculatorul de pe biroul său.
Începu să apese pe butoane și, după câteva secunde, scoase
un oftat de satisfacție:
— lată ce căutam!
— Nathalie Forrest, citi Boris Corentin, care se duse lângă el și
se uită peste umăr în dosar, completat cu o fotografie color, care
apărea pe ecran. Efectiv, pare să aibă vârsta și semnalmentele
indicate de domnul...
— Doar că nu pare a fi ea, îl întrerupse Aimé Brichot, foarte
sigur pe el.
— Și de ce, Mëmé? făcu Boris, privindu-l surprins.
Aimé Brichot arătă un rând din textul afișat:
— Uite, aici este scris: „demisie pe 14 decembrie 2000“. Deci,
dacă această Nathalie Forrest a demisionat, nu are nici un motiv
să-l urască pe fostul ei patron.
După câteva secunde de liniște, Gérard Mellières se răsuci în
fotoliul său cu rotile și, cu un aer grav, foarte palid, privi pe rând
la cei doi polițiști:
— Domnilor, chiar dacă mă privește numai pe mine, trebuie să
vă mărturisesc un lucru: dacă domnișoara Forrest a demisionat,
s-a întâmplat doar fiindcă, timp de două luni, am folosit toate
mijloacele posibile și imaginabile pentru a o forța să o facă...
Ș i, cu o voce jenată, ușor șuierătoare, Gérard Mellières le
povesti lui Corentin și Brichot cum maistrul- șef le surprinsese
pe Nathalie și o altă muncitoare, Marine Jacquard, în timp ce
făceau dragoste la dușuri. Cu o voce mai slabă, le mărturisi că
profitase de asta pentru a le cere celor două fete o mică „favoare"
în biroul său și cum Nathalie refuzase categoric. Ș i le povesti și
toate umilințele pe care le suportase pentru ca, în final, să
demisioneze.
— Dar cum ați putut face lucruri atât de josnicei explodă Aimé
Brichot, pierzându-și orice calm din cauza indignării. Este
înjositori
Gérard Mellières îl privi abătut și un rictus amar îi apăru în
colțul gurii.
— Dacă m-ațî fi întrebat ieri, murmură el, v-aș fi dat toate
răspunsurile pe care le doriți, căpitane Brichot. V-aș fi spus, că
nu puteam tolera o asemenea dezmățare în fabrica mea, că le
ceream muncitorilor cea mai strictă moralitate, că nu puteam
admite să mă insulte la mine acasă. în ultimă instanță, v-aș fi
spus cu siguranță că, în calitate de patron, aveam tot dreptul iar
ceea ce făceam în fabrica mea mă privea doar pe mine.
Gérard Mellières își trecu mâna tremurândă prin părul rar de
pe cap, după care spuse, cu o voce stinsă:
— Dar acum, nu vă pot spunea decât: nu știu! Sau mai
degrabă, nu mai știu. Nu mai înțeleg ce m-a făcut să mă port așa.
Este... Este...
Se ridică brusc și privi pe rând la Corentin și Brichot, cu aerul
panicat al unui înecat sau al unuia care se scufundă în nisipuri
mișcătoare.
— Nu sunteți obligat să mă credeți, evident, zise el cu o voce
de nerecunoscut, dar acesta este adevărul: de câteva ore, ceea ce
descopăr în mine mă înfioară...
— Mie mi-e teamă, pentru moment, de ce se poate întâmpla
soției dumneavoastră, domnule Mellières! îi răspunse Corentin
scurt. Cum spuneați că se numea fata pe care maistrul a
surprins-o la dușuri cu Nathalie Forrest?
— Marine Jacquard, răspunse Mellières dintr-o suflare. Este
încă angajată la fabrică...
— Perfect! în acest caz, aflați repede adresa: îi vom face o mică
vizită. Poate că ea ne va putea da mai multe date despre prietena
ei, fiindcă se pare că erau apropiate...
Gérard Mellières se așeză pe scaun pentru a bate din nou la
calculator.
— Ah! Uite: Marine Jacquard... Locuiește în Pacy- Eure, strada
Isambard...
— Foarte bine, făcu Corentin, mergem acolo!
Se pregătea să se îndrepte spre ușa biroului când Gérard
Mellières i se așeză în drum:
— Vă rog, lăsați-mă să vin cu dumneavoastră, domnule
Corentin... Nu pot să stau singur aici... Ș i apoi, poate vă pot fi de
folos... '
Boris Corentin l-ar fi trimis la plimbare. Nici el nu îl prea agrea
în mod special pe Gérard Mellières, chiar dacă, de când
descoperise dispariția soției sale, părea total schimbat; parcă era
distrus în interior. Dar, pe de altă parte, poate le era de folos. Și,
în situația în care se afla ancheta, nu puteau să-și permită să
neglijeze cel mai mic ajutor.
— De acord, domnule Mellières, ne veți însoți, zise el aproape
cu regret. Dar dacă accept să vă suport prezența, să știți că e
doar în interesul soției dumneavoastră!
Gérard Mellières zâmbi amar și răspunse, fără să ridice măcar
ochii spre Corentin:
— Vă asigur, nu sunteți singurul: tot pentru Pauline îmi
suport și eu prezența...
Ușa din lemn vopsit în roz pal se deschise încet, după ce Boris
Corentin sunase de două ori, lăsând să apară o tânără blondă,
puțin prea plinuță pentru gustul său, cu un capot îmbrăcat în
grabă.
Cu părul atârnându-i peste ochii umflați de somn: totul arăta
că Marine Jacquard tocmai se sculase din pat.
Nu se trezi bine decât când văzu, în spatele celor doi bărbați pe
care nu îi cunoștea, persoana lui Gérard Mellières, patronul ei.
— Dumnezeule! Domnule Gérard... bâigui ea, dân- du-se
înapoi cu un pas în garsoniera în care se simțea miros de țigară.
Dar ce s-a...
— Nu-ți fie teamă, Marine! zise Mellières, cu o voce aproape
blândă. Acești domni sunt de la poliție și vor doar să-ți pună
câteva întrebări. în legătură cu Nathalie Forrest, și...
— Nu știu nimic! strigă tânăra, cu ochii dilatați de frică. Nu am
mai văzut-o, vă jur!
Boris Corenttn consideră că era timpul să preia controlul. Cu
un zâmbet ce se voia liniștitor, făcu un-pas înspre Marine și își
puse cu blândețe mâinile pe umerii ei:
— Nu aveți absolut nimic să vă reproșați, domnișoară, făcu el
cu o voce caldă, privind fix în ochii ei.
Sunetul vocii lui, dar mai ales privirea și contactul cu mâinile
lui, părură să aibă oarecare efect asupra tinerei care se liniști
brusc și privi atentă cu alți ochi la atletul care se afla în fața ei...
Ea îi invită în singura cameră pe carè o avea, plină de lucruri
împrăștiate, discuri răspândite pe mocheta uzată, farfurii și
pahare murdare, sticle goale, scrumiere pline cu chiștoace de
țigări.
— Nu dați atenție dezordinii, zise ea așezându-se pe patul
desfăcut: am avut niște prieteni invitați la cină.
Boris Corentin se așeză lângă ea, în timp ce Gérard Mellières
rămase în picioare lângă ușă iar Aimé Brichot inspecta rapid
camera, făcându-se că nu bagă de seamă.
— Aș vrea să-mi vorbești de Nathalie Forrest, făcu blând Boris,
zâmbind tinerei. Să-mi spui ce fel de fată este, ce viață are,
lucruri ca acestea, înțelegi?
Marine ridică din umeri, în timp ce coapsa ei dreaptă — fără
să vrea — intră în contact cu cea a lui Boris.
— Nu am prea mare lucru să vă spun, știți. Până la urmă, nu
ne-am mai întâlnit mult timp, eu și cu Nat, zise ea aruncând o
privire scurtă spre Gérard Mellières. De fapt, nu ne întâlneam
decât la fabrică. A fost o seară când m-a invitat la ea. Dar nu am
mai ^continuât, fiindcă nu mi-a plăcut deloc de prietenul ei.
— Ah! Nathalie Forrest are un prieten?
Marine oftă deranjată:
— Ș tiu la ce vă gândiți! Credeți că nu e normal ca o lesbiană să
aibă un prieten, nu-i așa? Ei bine, vă înșelați! Nat nu este
tesbiană! Nu exclusiv... Nici eu, de altfel, cu ea era prima dată
când... în fine, Francis al ei, mi-a displăcut de la început, cu
lăudăroșenia lui care nu se mai termina: că are cea mai
frumoasă mașină, că îi știe pe toți șmecherii parizieni, și altele...
— Ce ați spus? tresări Boris. Acest Francis pretindea că îi știe
pe niște borfași?
— Ah, da! Nu a încetat să-mi împuieze capul cu așa- zișii lui
„prieteni din mediu", cum spunea el...
— Numele lui? o presă Corentin cu o voce vibrând de interes.
Vă amintiți numele lui de familie? •
— Ceva portughez, răspunse Marine, cu ochii ridicați spre
tavan. Așteptați... ceva de genul Arbalo... Cabalo... Nu, asta este:
Carvalho! Francis Carvalho, așa se numea!
Corentin făcu un semn spre Aimé Brichot, arătându-i cu mâna
ca și cum ar telefona. Imediat, coechipierul său ieși din
garsonieră, scoțându-și celularul din buzunar.
— Acest Carvalho, reluă el, trăia cu Nathalie Forrest?
Blonda dădu din cap:
— Nu, nu, venea pe la ea o dată sau de două ori pe
săptămână. Sau, mergea ea la el, în zona Parisului. Dar după ce
și-a dat demisia, s-au mutat împreună, căci Nathalie mi-a spus
că nu avea intenția să putrezească în acest colț de lume și că va
căuta un loc la Paris, și-
În acel moment, ușa garsonierei se deschise și Aimé Brichot îi
făcu semn coechipierului său să-l urmeze.
— Cred că am dat de ceva! zise-el, imediat ce Boris Corentin
veni lângă el pe hol. Am accesat fișierele, prin intermediul
colegului nostru Tardet: numitul Francis Carvalho a făcut șase
luni de pușcărie, acum doi ani, pentru proxenetism. Caz în care
nu era decât un figurant fără importanță, aparent. Se pare că nu
este mare lucru.
— Dar, poate avea suficiente relații printre borfași și rețelele de
proxenetism pentru a pune la cale răpirea Pauline! Mellières,
continuă Corentin, pe un ton îngrijorat. Nu prea îmi place asta...
— Bun, acum ce facem? întrebă Brichot, ridicându-și mașinal
ochelarii.
— Mergem la Paris și încercăm să punem mâna pe această
Nathalie Forrest, decretă Corentin.
— Ușor de zis: nu avem totuși adresa ei... mormăi Brichot.
— Poșta!
— Ei bine! Ce: Poșta?
— Dacă Nathalie Forrest s-a mutat din zonă, cu siguranță a
avut grijă să primească în continuare corespondența. Vom merge
deci la biroul de poștă de care aparținea înainte și le vom cere
adresa la care îi reexpediază corespondența.
În acel moment, li se alătură și Gérard Mellières, mai palid și
mai nerăbdător ca niciodată.
— Aveți noutăți? întrebă el cu jumătate de gură.
— Avem, da, răspunse Boris Corentin, întunecat.
Dar se abținu să-i spună că „noutățile" respective nu valorau
încă nimic...
Capitolul XI
Pauline Mellières se lupta cu trei monștri care o prinseseră
între corpurile lor păroase și lipicioase.
Dar degeaba se agita ea că nu reușea să scape de tentaculele
care nu încetau să apară din toate părțile, răsucindu-se ca niște
șerpi uriași.
Urla din toate puterile, dar nu ieșea nici un sunet din gura ei
vlăguită de efortul pe oare îl făcea.
Se lăsă în voia for, când simți o prezență binefăcătoare undeva
în jur, în apropiere.
Atunci Pauline Mellières deschise ochii.
La început nu o recunoscu pe roșcata cu păr ondulat care,
înfășurată într-un capot verde crud, era așezată pe margipea
patului pe care era ea legată.
Apoi, înțelese că era vorba chiar de cea care, mai înainte,
dăduse buzna complet goală, și oprise dublul viol la care era
supusă.
Pauline văzu fata aplecându-se spre ea. în mișcare, capotul se
desfăcu, dezvelind un piept rotund și ferm.
Instinctiv, Pauline își întoarse privirea, în ciuda valului de
căldură care îi urca brusc în obraji. Sau poate chiar din această
cauză.
Roșcata îi scoase călușul, apoi, spre marea ei surpriză, începu
să o dezlege de stâlpii patului. Primul gest al Pauline! fu să-și
tragă la loc peste coapse minijupa din lame violet.
— Cine sunteți? întrebă ea, cu o voce răgușită. Ce este cu mine
aici? Când îmi veți da drumul? De ce m-ați răpit?
— Câte una pe rând, vă rog! răspunse roșcata, zâmbind. Mă
numesc Nathalie, dar îmi puteți spune Nat, ca toți ceilalți. Cât
privește motivul pentru care sunteți aici...
Fața Nathalie! se întunecă brusc iar licărirea răutăcioasă care
îi cuprinse brusc privirea o făcu pe Pauline să se înfioare.
— Vă voi spune pentru ce sunteți aici, reluă Nathalie cu o voce
înăbușită. Este vorba de răzbunare....
Iar ea îi povesti tot ce i se întâmplase, pe când lucra la fabrica
Mellières, fără a omite nici un detaliu.
— înțelegeți, acum, de ce vreau să mă răzbun pe lepădătura
aia de soț al dumneavoastră? concluzionă ea pe un ton insistent,
ca și cum ar fi avut nevoie de aprobarea Paulinei.
Aceasta zâmbi amar și murmură, privind-o pe Nathalie în ochi:
— înțeleg... Este adevărat că s-a comportat detestabil cu
dumneavoastră. Și nu numai cu dumneavoastră... Dar nu trebuie
să fiți atât de pornită împotriva lui, Nathalie. Este un bărbat care
suferă, știți bine. De aceea este atât de rău: le provoacă altora
suferințele de care nu reușește să se debaraseze...
— Nu mă interesează de suferința lui! mormăi Nathalie,
scuturându-și buclele părului. Nu sunt asistent social! Nici
psihanalist!
Pauline nu mai insista. își mușcă ușor buza de jos, după care
întrebă, încetișor:
— Spuneți-mi, Nathalie, pot să vă întreb ceva, puțin cam...
delicat?
— Bine... Da, dați-i drumul...
Pauline avu o ultimă ezitare, ca și cum cuvintele nu reușeau să
i se dezlipească de buze, apoi începu, evitând să privească direct
la Nathalie:
— Această Marine... Ați făcut cu adevărat dragoste cu ea? Este
dezgustător să faci „asta" între fete?
Nathalie începu să râdă:
— Ei bine, așa! Sunteți mult în urmă! Nu știți că suntem în
secolul XXI, totuși? S-a terminat cu morala bunicilor! Și apoi, nu
este nimic dezgustător să faci dragoste cu o fată, din contră este
cel mai plăcut lucru și chiar cel mai frumos. Nu vi s-a întâmplat
vreodată să vă jucați cu vreo colegă, când erați adolescentă?
— Dumnezeule mare, nu! exclamă Pauline, cu un aer sincer
indignat fiindcă putea fi bănuită de asemenea acte josnice.
În fața indignării ei, Nathalie nu se putu abține să nu râdă din
nou.
— Simpatică gropița care vă apare când râdeți... murmură
Pauline cu o voce schimbată, mângâind obrazul stâng al tinerei
cu vârful degetului.
Nathalie avu o tresărire la această mângâiere ușoară și începu
să privească altfel la interlocutoarea ei. Era întinsă pe spate,
nemișcată, cu capul ușor înclinat, spre stânga, cu părul lung
blond întins în jurul ei ca o aureolă.
 Nathalie sesiză că pieptul i se mișca mai repede, că obrajii îi
erau mai roșii și ochii mai strălucitori.
Ș i, brusc, realiză că, în timp ce povestea ce se întâmplase între
ea și Marine la dușuri, declanșase ceva, la această burgheză, care
reușea să-și păstreze o clasă și o eleganță adevărată, în ciuda
situației și a modului cum era îmbrăcată.
Brusc, privirea lui Nathalie deveni și mai iscoditoare, privind-o
nu ca pe o prizonieră, ci ca pe o altă femeie.
Sau cum privește un bărbat o femeie.
După ce o privi atent, concluzionă că Pauline Mellières era mai
degrabă atrăgătoare, chiar dacă era puțin cam slabă pentru
gustul ei. Dar. avea în ea ceva distins, natural, care o impresiona
pe Nathalie, trebui să recunoască. Apoi, era acea barieră
invizibilă, între doamna Mellières și ea; o barieră pe care voia să o
ridice, pentru a ajunge la adevărata Pauline.
Doar că, spre marea ei surprindere, ea, care era „agresivă" în
dragoste, nu îndrăznea. Ceva îi interzicea să-i facă Paulinei
avansurile care poate ar fi putut să-i deschidă calea spre trupul
ei...
Cu un oftat de resemnare, Nathalie se pregătea să se ridice de
pe pat și să iasă din cameră, când Pauline puse o mână pe brațul
ei gol și întrebă cu o voce slabă:
— Poate că este o curiozitate deplasată, chiar anormală, dar
sunt curioasă să-mi explicați în ce constă exact dragostea între
femei...
Sunetul acelei voci, puțin răgușit, aproape șoptit, făcu să cadă
orice reticență și pudoare din partea lui Nathalie.
— Este ceva foarte plăcut, murmură ea, aplecân- du-sé spre
Pauline. Mult mai mult decât cu un bărbat. Mai întâi, începi prin
a te atinge, dar ușor. Te apropii, respiri, mângâi, așa...
Vorbind, Nathalie își apropiase fața de a ei, mân- gâindu-i
obrazul, buzele și fruntea cu buclele ondulate.
De cealaltă parte, Pauline observă că, atunci când capotul lui
Nathalie se desfăcu iar, nu mai simți nevoia să întoarcă privirea
și fu uimită să simtă o căldură necunoscută luând naștere în
interiorul trupului ei, când ochii îi fixară sânii fermi și
voluminoși.
— Apoi, continuă Nathalie cu o voce seducătoare, se dau
săruturi mici, ușoare ca un puf de pasăre...
Pauline tresări când buzele lui Nathalie se lipiră de ale ei. Nu
simți dezgustul pe care se aștepta să-l aibă, ci ca un fel de
descărcare electrică prin tot corpul.
Pe de altă parte, erau așa de dulci buzele. Mult mai dulci decât
ale unui bărbat și mai puțin sălbatice.
— Apoi, pentru a iubi cu adevărat, trebuie să simți bătăile
inimii celeilalte, este foarte important... șopti Nathalie la ureche,
făcând-o să simtă frisoane.
În același timp, ea se lăsă cu tot corpul pe Pauline, care simți
sânii elastici ai tinerei strivindu-se de pieptul ei și, spre marea ei
surprindere, simți că începeau să i se întărească sfârcurile. în
timp ce coapsele pe trei sferturi dezgolite se depărtară ușor, chiar
fără să-și dea seama.
Totuși, când buzele lui Nathalie le atinseră din nou pe ale ei,
întredeschise, și îi simți limba caldă și agilă atingând-o ușor,
Pauline încercă să o respingă.
— Nu! gemu ea, pe un ton aproape rugător. Nu trebuie! Nu
vreau...
Dar, protestând, Pauline își cambră corpul astfel încât pieptul
ei se apropie și mai mult de al lui Nathalie.
— Nimic nu este rău în ceea ce facem, murmură ea, pe un ton
plin de tandrețe. Apoi, nu te lăsa amăgită, simți atâta dorință ca
și minei Mă dorești, așa cum te doresc și eu!
Faptul că Nathalie începu brusc să o tutuiască fu suficient
pentru Pauline să se lase în voia senzațiilor. Simți tot corpul
cedând luptei, aproape fără voia ei. Creierul i se înfierbântă
brusc și avu impresia că se îneacă.
Dar într-un ocean necunoscut și plăcut, din care nu avea nici
un gând să iasă.
 Într-un elan brusc și necontrolat, cuprinse cu brațele umerii
tinerei întinse peste ea și o lipi de ea.
— Oh! Draga mea... Draga mea... Nathalie, draga mea...
Pauline era incapabilă să spună alte cuvinte, pe care le bâiguia
cu o voce extatică de parcă era beată. Dar tonul vocii era atât de
intens încât Nathalie fu impresionată, aproape bulversată.
Această chemare de dragoste care venea din partea lui Pauline o
emoționa mai mult decât ar fi vrut.
Apoi, peste acea blândețe și tandrețe, se amesteca un
sentiment mai tulburător și mai violent, în mintea și trupul lui
Nathalie: excitația că iniția o femeie care nu gustase încă
plăcerile lesbianismului și faptul că aceasta era chiar soția lui
Gérard Mellières...
Simțind că era la discreția ei, Nathalie nu mai ezită, își lipi
buzele de ale ei, în timp ce cu mâna dreaptă mângâia sânii mici
ai partenerei, ale căror sfârcuri roz erau excitate la maximum.
De această dată, limba Paulinei o căută pe a ei, în timp ce îi
cuprindea cu picioarele bazinul... ~
Nathalie opri sărutul și se lăsă în lungul corpului fremătând al
Paulinei, până ce gura îi ajunse în dreptul sânilor ei. înhăță unul
dintre sfârcuri între buzele ei și îl mușcă tandru cu vârful
dinților, făcând-o să gâfâie pe Pauline care îi puse mâinile pe cap,
ca pentru a o incita să meargă mai departe, mai jos...
Nathalie se ridică brusc. Cu gesturi febrile se debara- să de
capot și apăru complet goală, peste partenera ei, pe care o
călărea cu un zâmbet triumfător, cu pieptul cambrat și coapsele
depărtate.
Pauline nu reușea să se sature de acel corp superb. Era un
veritabil uragan care o zăpăcea, smulgând totul în cale. '
Ceea ce o atrăgea irezistibil la Nathalie, nu era doar dorința.
Era altceva, era mai mult, era mai bun.
Era dragostea.
Cu o forță neiertătoare, primordială, distrugătoare, evidența îi
apărea în lumină: tocmai se îndrăgostise de o altă femeie.
 În câteva minute, descoperise secretul întregii vieți, cel pe care
ea refuzase mereu să-l vadă și care o împiedicase mereu să
trăiască cu adevărat.
Iubea femeile.
Aici, dominată de corpul gol și superb al lui Nathalie această
certitudine care o consternase și dezgustase în urmă cu câteva
zile sau chiar ore, o arunca într-un extaz nebănuit.
Pauline întinse brațele spre Nathalie și, cu o voce stinsă,
pronunță cuvintele pe care niciodată nu se gândise că le va
spune:
— Vino, draga mea... Să facem dragoste, acum... Vino să avem
orgasm!
Pauline scoase un oftat lung când Nathalie, după ce se
întoarse cu capul spre picioarele ei, își lipi buzele de părul auriu
care abia dacă acoperea abdomenul ei plat, agitat parcă de o
hulă puternică.
Răvășită de plăcerea pe care limba expertă a partenerei i-o
provoca, închise ochii. Fulgere îi traversau tot corpul, pornind
din vulcanul incandescent al intimității ei.
Când deschise ochii, descoperi fundul cambrat al lui Nathalie
la câțiva centimetri deasupra feței.
‘ Atunci, bulversată de iubire și tremurând de dorință, Pauline
cuprinse cu amândouă mâinile fundul partenerei și, cu un
geamăt sălbatec, plonjă cu buzele în intimitatea deschisă ca o
floare în zori...
Ele intrară literalmente în fuziune în același moment.
Corpurile lor împreunate se acoperiră de picături fine de
transpirație, picioarele începură să le tremure, în timp ce
plăcerea le inundă ca un râu revărsat, orgasmul le dobora,
smulgându-le același țipăt de extaz.
Când își mai reveniră, Nathalie se întinse lângă trupul
tremurând al Paulinei. Imediat, aceasta își ascunse fața la gâtul
ei, murmurând cu o voce extaziată:
— Dragostea mea... dragostea mea... oh! Dragostea mea... .
 Apoi, când mâna lui Nathalie îi mângâie părul lipit de
transpirație, izbucni în lacrimi.
Plânse așa minute întregi, eliberând puțin câte puțin emoțiile
refulate în ea de ani de zile. Când se calmă, Pauline se ridică
într-un cot, o sărută ușor pe Nathalie în colțul gurii și cu o voce
care vibra de pasiune cu greu stăvilită spuse:
— Nu mă vei lăsa singură, nu-i așa? Vom pleca de aici
amândouă? '
Atunci, brusc, Nathalie se trezi din visare când realitatea o lovi
crud.
Să iasă de aici... Ușor de zis, greu de făcut... Mai ales după ce
îi spusese Francis despre soarta care îi era rezervată prizonierei
lor. x
Nathalie se ridică și se dădu jos din pat. Ochii ei aruncau
fulgere iar zâmbetul îi dispăruse, luând cu el gropița din obrazul
stâng. .
Nu îl va .lăsa pe Francis să facă așa ceva! încă mai era timp să
oprească totul, să înceteze această barbarie monstruoasă. Se
terminase: ea nu mai era în joc.
— Da, zise ea tandru Paulinei. îți promit că vom scăpa de aici
și... '
— Veți pleca voi de aici, răsună atunci o voce masculină în
spatele lor, dar desigur nu în maniera în care vă imaginați,
fetelor!
Nathalie se întoarse brusc, pentru a da ochii cu Francis
Carvalho, rezemat de tocul ușii, care le privea cu o mutră
dezgustată.
— Mă dezamăgești, draga mea, mă dezamăgești mult, articulé
el cu o voce rece. Ș i când mă gândesc la ce ai făcut cu această
târfă, atunci sunt aproape înfuriat la culme, dacă vrei să știi!
Nathalie se duse drept spre el:
— Francis, gata! Trezește-te, la naiba! Suntem pe cale să facem
una din cele mai mari prostii. Le vei spune prietenilor tăi că se
anulează totul și că nu mai vrem să...
 Fu întreruptă scurt de palma puternică dată de Francis
Carvalho. .
— Taci, imbecilol răcni el, împingând-o violent spre pat, unde
se prăbuși. Nu înțelegi că nu mai avem cale de întoarcere? Văd că
nu îi cunoști pe tipii cu care sunt în relații! Apoi, dacă tu crezi că
voi renunța la grămada de bani pe care mi i-ar putea aduce
această târfă, te înșeli!
» — Francis, s-a terminat, nu mai merg înainte! țipă Nathalie,
frecându-și obrazul lovit.
— Ah! Nu mai mergi? rânji Francis. Foarte bine! în acest caz,
fiindcă preferi să fii de partea acestei boarfe decât cu mine,
fiindcă ai ales așa, ei bine,, vei rămâne aici! .
Ș i, înainte ca Nathalie să poată schița cel mai mic gest, Francis
Carvalho ieșise deja din cameră și încuie ușa cu cheia în urma
lui. ■
Pauline și Nathalie schimbară o privire lungă și înțeleseră că
una se gândëa exact la același lucru la care se gândea și cealaltă.
De acum, amândouă erau prizoniere și li se promitea o soartă
nesigură, dar cu siguranță nu era de invidiat până la urmă.
Capitolul XII
Pentru a zecea oară, în mai puțin de o oră, Francis Carvalho
sări din patul în care dormea, pentru a se fâțâi prin camera
sinistră în care se găsea, la etajul al doilea, în clădirea
abandonată din Gennevilliers.
Nu îi plăcea turnura pe care o luaseră evenimentele. Chiar
deloc. Lipsit de prezența lui Nathalie, avea impresia că este
pierdut. El, durul, era neajutorat, ca un pui luat de lângă mama
lui, și asta îl deranja.
Se opri în fața ferestrei și rămase în contemplarea valului
neîntrerupt de mașini și camioane care treceau pe autostrada A
86 din apropiere.
„Poate am fost prea dur cu Nat, gândi el pentru a nu știu câta
oară. Până la urmă, ce a făcut atât de rău, că a pierdut timpul cu
cealaltă fată? Nu este totuși o crimă, la naiba!"
 Doar... Doar că nu vedea cum să dea înapoi fără să renunțe la
orgoliul său de mascul...
Dar când vocea lui Nathalie ajunse până la el de dincolo de
perete, Carvalho se grăbi ca să vadă ce voia. Fericit că ea era cea
care renunțase prima. •
Când deschise ușa, Nathalie era în picioare, lângă pat,
înfășurată în capotul ei verde, abătută.
Cum îl văzu pe Francis intrând, se grăbi spre el și se aruncă în
brațele lui, lipindu-se de pieptul lui, zguduită de plânset.
Cu un gest protector, el o cuprinse cu brațele, zâmbind
triumfător.
— Francis, dragul meu, bâigui Nathalie, te implor, nu mă lăsa
închisă aici, cu ea. Locul meu este cu tine, nu am ce face cu
târâtura asta! Noi suntem împreună, Francis, și voi merge până
la capăt cu tine...
Ea se strânse mai tare la pieptul lui și adăugă, cu o voce mai
voalată:
— Apoi, voi fi drăguță cu tine, acum. Numai noi doi...
Carvalho tresări ușor când degetele lui Nathalie îi prinseră
sexul, prin pânza subțire a pantalonului negru și mulat.
Lăsă câteva secunde să treacă fără să aibă nici o reacție, ca
să-i arate lui Nathalie că el era bărbatul și deci el conducea. Apoi,
capitulă.
— Vino, îi șopti el la ureche, ne întoarcem alături. Și fiindcă
pari hotărâtă să devii în fine o nevastă cuminte și ascultătoare,
vom face dragoste așa cum meriți...
Victorios, o trase pe Nathalie afară din cameră, fără să
remarce semnul din ochi făcut spre Pauline Mellières, în
continuare întinsă în patul jegos.
Când ajunseră în pragul camerei „lor“, Nathalie coborî privirea
și murmură supusă:
— Tu primul. După tine, tu ești patronul aici, nu?
Mândru ca un pașă, Francis Carvalho făcu un pas în cameră,
bombându-și pieptul.
 În Următoarea fracțiune de secundă, căzu violent în fată și se
prăbuși lângă pat.
Din cauza piciorului pe care Nathalie, în urma lui, i-l puse în
spate, după care împinse cu toată puterea.
Carvalho se ridică și se întoarse spre ușă exact cât pentru a o
vedea pe Nathalie scoțând cheia din broască și încuind pe
dinafară.
Sări în picioare și alergă spre ușă urlând atât de tare încât se
auzi în toată clădirea.
Spre ghinionul lui Francis Carvalho, în acest imobil în care
totul părea a fi pe punctul de a se prăbuși la cea mai mică adiere,
ușa de la cameră se dovedi mult mai solidă decât crezuse... *
Nathalie Forrest se grăbi înspre a treia cameră, cea unde își
lăsase hainele. își trase pe ea pantalonii, tricoul și geaca din
piele, apoi bascheții și ieși din nou în holul întunecat și urât
mirositor, în timp ce Carvalho continua să lovească cu umărul
din ce în ce mai tare în ușa camerei, care rezista în continuare.
Nathalie coborî scările, gata să cadă din cauză că se
împiedicase de piciorul unui tip prăbușit, vizibil sub influența
drogurilor, după pupilele dilatate foarte tare.
Planul lui Nathalie-era simplu: se va urca pe motocicleta,
legată de un stâlp de iluminat, va alerga până la apartamentul ei
din strada Bourguignons, la Asnières, își va recupera pașaportul
și puținii bani pe care îi mai avea, se va urca iar pe motocicletă și
va merge fără oprire până la granița cu Belgia. Acolo, și numai
acolo, va telefona polițiștilor pentru a le spune unde era Pauline
Mellières. Doar pentru a-și ține promisiunea pe care o făcuse
tinerei, înainte de a-l păcăli pe Carvalho.
Ș i după aceea... După aceea, ei bine, va vedea. Fiecare lucru la
timpul lui...
Zece minute mai târziu, Nathalie Forrest urca scările câte
patru trepte odată, în imobilul antic în care închinase o
garsonieră minusculă, la mansardă.
În clipa în care punea mâna pe clanța ușii, aceasta se deschise
brusc și Nathalie scoase un țipăt de surpriză, simțindu-se trasă
înăuntru de o mână puternică. Se trezi în fața unui bărbat atletic
și cu un cap mai mult decât prezentabil... în alte circumstanțe.
— Hei, încet! Mă răniți! protestă ea, zbătându-se. Cine sunteți,
mai întâi? Ș i ce faceți la mine acasă?
— Maior de poliție Boris Corentin, răspunse bărbatul dându-i
drumul. Ș i căpitanul Aimé Brichot, adăugă el arătând spre un
mustăcios mic pe care Nathalie nu îl remarcase încă, în colțul
ferestrei.
— Polițiști! oftă ea, aproape fără să vrea. Asta mai lipsea...
'
— Presupun că sunteți Nathalie Forrest? întrebă ferm Boris
Corentin, având grijă să se pună între ea și ușă.
— Da, și? Ce vreți de la mine?
Corentin, presat de timp, se decise să încerce un bluf.
— Aș vrea să-mi spuneți unde o țineți prizonieră pe doamna
Mellières, de când ați răpit-o cu o camionetă albă, în această
noapte, între orele trei și jumătate patru, îi spuse el tinerei, cu
cel mai mare calm din lume.
Lovitura merse.
Nathalie păli, rămase câteva secunde cu gura deschisă, cu
respirația blocată.
Apoi, dintr-o dată, expiră aerul din plămâni și umerii îi căzură,
în timp ce un rictus amar i se desenă în colțul gurii.
— Dacă vă povestesc totul, mă lăsați în pace? întrebă ea, cu
sprâncenele încruntate.
— Desigur că vom ține cont, răspunse Corentin fără să ezite,
dar nu mai mult de atât. Deci? Vă ascult, domnișoară Forrest-
Nathalie începu să spună cum se întâmplase totul noaptea
precedentă, cum a scăpat de Francis Carvalho, după ce trecuse
de partea Pauline! Mellières. Singurul lucru pe care îl consideră
că nu trebuia să-l menționeze era maniera specială în care ea
„simpatizase" cu ostateca ei...
La sfârșitul relatării, decizia lui Boris Corentin fu imediată:
 — Foarte bine, mergem acolo! Mergeți cu noi: ne veți conduce.
Ș i sper, pentru binele dumneavoastră, că,nu ne-ați vândut
gogoși...
— Ce interes aș avea? mormăi Nathalie, coborând scările între
Corentin și Brichot.
Odată ajunși în stradă, ea se opri brusc, descoperind cine era
așezat pe bancheta din spate a Peugeot-ului 306.
— Ce face aici, bastardul acesta? răcni ea, arătând spre
Gérard Mellières.
Boris Corentin trebui să dea dovadă de cea mai fermă
autoritate, pentru a,o convinge să urce în aceeași mașină cu
fostul ei patron. Pentru a ușura lucrurile, Aimé Brichot o lăsă pe
ea în față și se urcă el lângă Gérard Mellières.
Acesta, imediat ce mașina porni, încercă o tentativă de
reconciliere cu fosta sa angajată:
— Domnișoară Forrest, credeți-mă că regret în- tr-adevăr ce s-
a petrecut între mine și dumneavoastră. Voi face tot ce va fi
posibil ca să repar greșeala pe care am făcut-o...
Nu avu noroc:
— Degeaba, porcule! fu singurul răspuns pe care îl primi din
partea lui Nathalie, și el se abținu să mai scoată vreun cuvânt
până ce mașina nu ajunse în apropiere de Gennevilliers.
În momentul în care mașina lua virajul pentru a intra pe
strada Olivier, unde se găsea clădirea părăsită, Nathalie simți
cum i se accelerează brusc bătăile inimii.
— Drace! șuieră ea. Mi se pare că ceva nu este în regulă...
— Ce? întrebă Corentin, strângând din dinți.
:— Camioneta...
— Ei bine! Ce-i cu camioneta? întrebă Brichot, privind
străduța rectilinie și sinistră. Nu văd nici o camionetă, eu... .
— Tocmai, făcu Nathalie cu o voce slabă. Normal, trebuia să
fie în continuare aici, fiindcă kurzii nu trebuiau să o ia pe
Pauline în noaptea asta. Nu mai este...
— Kurzi? exdamă Boris Corentin frânând brusc. Sunt
amestecați kurzi în toată povestea?
— Da, făcu Nathalie, tipii care ne-au ajutat să o răpim pe
Pauline Mellières, sunt kurzi. Un prieten al lui Francis i-a
„împrumutat"...
— Asta mai lipsea... murmură supărat Corentin, coborând din
mașină.
Instinctul lui de polițist de elită îi șoptea că situația mergea din
ce în ce mai rău și că viitorul doamnei Mellières se întuneca pe
măsură ce trecea timpul.
— Voi, așteptați qici, și mai ales dumneavoastră, nu mișcați! îi
ordonă el lui Gérard Mellières, care aprobă din cap, mecanic, din
ce în ce mai posomorât.
— Ș i unde voîau să o ducă, pe prizoniera dumneavoastră?
întrebă Aimé Brichot, în timp ce urcau toți trei scările din piatră
ale imobilului dezafectat.
— Nu știu nimic despre asta! murmură Nathalie, care părea
din ce în ce mai tensionată, pe măsură ce urcau scările.
Când ajunseră la etajul al doilea, Nathalie se aplecă spre Boris
Corentin: .
— Primă ușă, este camera unde trebuia să fie Pauline. A doua,
camera în care l-am încuiat pe nemernicul de Francis...
— Nu vă mișcați de aici, indiferent ce se întâmplă, îi șopti
Corentin, scoțând revolverul RMR Special Police.
Apoi, îi făcu semn lui Aimé Brichot să-l urmeze și, fiecare, de-a
lungul câte unui perete al holului jegos, merse până la prima
ușă.
Ca să descopere o cameră goală.
În liniște cu vârful țevii de la armă, Corentin îi arătă
coechipierului său sârmele încă legate de pat.
Pauline Mellières fusese legată cu ele, așa cum
Nathalie Forrest le spusese.
Doar că nu mai era aici.
Cei doi polițiști își reluară înaintarea silențioasă, în direcția
celei de-a doua uși. Care era întredeschisă, deși Nathalie Forrest
pretindea că-l încuiase pe Francis Carvalho cu cheia.
Se simțea din ce în ce mai rău... la propriu și la figurat. în
momentul în care Corentin și Brichot ajunseră la ușa respectivă,
auziră câteva note muzicale, ca de clavecin, venind din cameră.
Riscând totul pentru totul, Boris privi înăuntru. Descoperi, lângă
fereastră, un bărbat, cu spatele, ocupat să formeze un număr pe
telefonul său mobil.
Iar Corentin, stupefiat, înțelese că fiecare tastă a telefonului
producea o notă din gamă când era apăsată.
— Alo? făcu cel care, după Boris, nu putea fi decât Francis
Carvalho. „Nu folosește la nimic să fug, trebuie mers la fix...“ Da,
eu sunt. Bun, am avut un mic necaz și am preferat să mutăm
marfa mai devreme decât era prevăzut. Ce? Nu, nu, nici o
problemă acum: totul a reintrat pe cursul normal... Eu? Bine,
plec și eu și cred că voi ajunge acolo în trei ore, poate și mai
puțin, dacă merg pe autostradă... Nu mai fi supărat, la naiba! Te
asigur că avem situația sub control. Este o nimica toată, dar
trebuie să o elimin repede... în orice caz, sunt gata să trec pasul,
ceea ce este bine pentru această situație!
Francis Carvalho râse satisfăcut de ceea ce, aparent, trebuia
să fie un joc de cuvinte.
— De fapt, la asta mă și gândesc: sper să nu ia de la ei febră
aftoasă, cel puțin! Ar fi un dezastru, nu?
Francis Carvalho râse din nou.Tdar deveni foarte serios și
mormăi:
— Oh! Bun, merge! Dacă mai și putem glumi puțin... OK, de
acord, pe curând...
Termină convorbirea și puse telefonul în buzunarul de la piept
al cămășii albe, cu guler larg.
Considerând că este timpul de a intra în scenă, Corentin îi
făcu semn lui Brichot să fie pregătit.
Cu o mișcare bruscă, dădu cu piciorul în ușă și sări în cameră,
practic în același timp cu Aimé Brichot.
— Poliția! strigă Corentin, cu arma îndreptată spre Francis. Nu
faceți nici un gest, domnule Carvalho!
— Hei! Lăsați prostiile! Nu îl împușcați! exclamă vocea lui
Nathalie Forrest, în spatele celor doi polițiști.
Instinctiv, Corentin și Brichot, surprinși de intrarea ei
neprevăzută, își mutară atenția pentru o fracțiune de secundă.
Fu suficient pentru Francis Carvalho ca să scoată de la
centură pistoletul gri metalizat, să-l ridice și să tragă înspre ușă.
Glonțul trecu atât de aproape de Boris Corentin încât îl auzi
țiuind la urechea dreaptă. Irnediat după, auzi țipătul de durere,
scurt și intens, scos de Nathalie Forrest.
Brichot și Boris întoarseră capul chiar când aceasta căzu lângă
peretele holului, cu tricoul plin de sânge.
Practic în aceeași secundă, auziră un zgomot de lemn rupt și
Corentin se întoarse spre Francis Carvalho.
Chiar când acesta dispăru prin fereastra prin care plonjase
literalmente.
— Este nebun! O să moară! mormăi Aimé Brichot, în timp ce
Corentin se ducea spre fereastră.
Două etaje mai jos era un fel de pasaj întunecat, șerpuind
printre două clădiri, plin de grămezi de gunoaie, dar care erau în
straturi destul de groase.
Acolo îl văzu Corentin pe Carvalho ridicându-se și începând să
alerge, după care dispăru după un colț.
Se întoarse spre Aimé Brichot, cu maxilarele crispate și ochii
lucind de furie.
Carvalho, care dispăruse, era singurul fir care îi putea duce la
Pauline Mellières și care tocmai se rupsese acum.
Mai mult, Nathalie Forrest zăcea prin molozul de pe hol, în
balta formată de propriul sânge.
Boris Corentin se precipită în același timp spre ea, pentru a
încerca sa evalueze gravitatea rănii.
Sau, poate, pentru a constata că fusese omorâtă de glonțul
tras de Francis Carvalho...
Capitolul XIII
 Pauline Mellières tresări și deschise ochii, când o mână i se
așeză pe coapsă iar un cap i se sprijini, blând de umăr.
În jurul ei era un întuneric absolut.
* Aerul era saturat de o umiditate apăsătoare, aproape
animalică, din cauza respirației regulate a celor patru femei care
erau cu ea și pe care nu le putea vedea.
Nu știa unde era. Din contră, își amintea foarte bine în ce era.
Un camion.
Un camion enorm de cărat mobilă, oprit lângă alte zeci de
camioane, într-o imensă parcare slab luminată.
Era tot ceea ce putuse vedea, când cei trei kurzi o coborâseră
din camionetă. Pauline estimase că merseseră cel puțin trei ore,
ceea ce însemna destul de mult. Dar în ce direcție? Mister.
Odată ajunși în parcare, călăii ei o urcaseră în cabina
camionului. Acolo, ridicaseră cușeta din spatele scaunelor,
lăsând loc spre o trapă minusculă, prin care o forțaseră să intre.
Atunci Pauline ajunse într-un spațiu de aproximativ cinci sau
șase metri pătrați, unde mai erau alte patru tinere, de origine
orientală, cu corpurile înfășurate în rochii lungi probabil colorate
și făcute dintr-o țesătură aparent lejeră.
Apoi, trapa se închise și Pauline nu mai văzuse nimic. Dar avu
timp să înțeleagă ce se întâmpla.
Aceste femei erau pasagere clandestine care fugiseră din țara
lor, crezând, ca alte mii, că găsesc un Eldorado în Europa.
Ș i ea urma să părăsească Franța în același mod ca aceste
nefericite. în ce scop? Era, mai mult decât evident. -
Răpitorii lor le vor vinde probabil unei rețele de prostituție
clandestină. Ș i apoi... *
Pauline se simțea într-o stare foarte ciudată, dificil de analizat.
Pe de o parte, era acea frică de care nu scăpa, în legătură cu ceea
ce urma să i se întâmple când va ajunge la capătul acelei
călătorii. _
Dar era și acea plenitudine care nu o părăsea, de când
descoperise dragostea și plăcerea fizică în brațele lui Nathalie.
 Încât, în ciuda pericolului, a perspectivelor puțin
îmbucurătoare pe care le întrevedea, pentru nimic în lume nu s-
ar fi întors de unde plecase.
În timpul drumului, de la Paris până aici, se străduise să se
gândească la soțul ei, pentru a-și ocupa mintea și ca să scape de
panică. Spre marea ei surpriză, își dăduse seama că nu îl detesta
absolut deloc pentru ceea ce făcuse. Mulțumită lui Nathalie,
devenise o altă femeie și acum depășise sentimentul de ură.
Fata de lângă ea se lipi mai tare de umărul ei și murmură într-
o engleză stâlcită:
i — Mă numesc Tara, pe tine cum te cheamă?
— Pauline.
— Te-am văzut când ai intrat în camion. Ai părul blond, ești
europeană? Atunci, de ce ești aici, cu noi?
Se abținu să răspundă, mulțumindu-se să-i strângă ușor
mâna Tarei.'Mai întâi pentru că nu știa exact pentru ce era acolo.
Apoi, fiindcă nu folosea la nimic să provoace panică printre
celelalte patru clandestine.
— Eu, sunt din Bagdad, reluă Tara. Sunt kurdă. Toată familia
mea a contribuit pentru a plăti cele șapte mii de dolari necesari.
Sunt plecată de trei săptămâni. Prin Istanbul, apoi Grecia, și
după aceea un vapor până în Italia. Apoi cu un camion până aici.
Este foarte obositor și mi-e teamă... Dar în curând vom ajunge în
Anglia și vom putea munci, pentru a ne ajuta familiile rămase
acasă... •
Pauline simți cum i se strânge inima. Câte erau ca aceste
nefericite cărora li se spunea că vor ajunge în paradis, în timp ce
ajungeau probabil în infern?
Cuprinse cu brațul umerii Tarei și o strânse la piept. Spre
marea ei surpriză, simți cum mâna tinerei îi mângâie ușor coapsa
dezgolită, urcând mai sus sub fustă. Un frison violent îi străbătu
trupul Paulinei; figura lui Nathalie îi trecu prin minte, luminată
de plăcerea de care își amintea.
Atunci, cu totul natural, întoarse capul spre companioana ei și
întinse gura cu buzele întredeschise.
În ciuda întunericului total, gurile lor se întâlniră fără efort. Se
sărutară pasional, în timp ce corpurile lor se striveau unul de
altul, cu un fel de disperare...
— Nu puteți să mergeți mai repede? întrebă Gérard Mellières
pentru a treia oară, de când plecaseră din Gennevilliers. '
La volan, Boris Corentin oftă:
— Ascultați, sunt deja aproape de o sută cincizeci și nu va
folosi la nimic dacă ne accidentăm! Vom fi la Calais în mai puțin
de o oră. Nu este momentul să ne jucăm de-a Schumacher! Mai
ales pe vremea asta...
De pe la prânz se terminase cu soarele care lăsase să se
creadă de câteva zile că venise primăvara: temperatura coborâse
brusc în câteva ore și nori groși cenușii veniseră dinspre vest.
Acum, cădea o ploaie fină, rece, cu o persistență exasperantă.
Pe autostrada A 1, zecile de camioane circulau pe banda din
dreapta aruncând valuri de picături fine de apă, ceea ce reducea
considerabil vizibilitatea celor care le depășeau.
— Vom fi la Calais într-o oră... măcar să o găsim acolo pe
Pauline... mormăi Gérard Mellières, de pe bancheta din spate a
mașinii.
Boris Corentin strânse din dinți și preferă să nu răspundă. Nici
el nu era sigur că avea dreptate. Dar nu avea altă pistă viabilă.
După ce Francis Carvalho le scăpase sărind pe fereastră,
Brichot și cu el se concentraseră asupra lui Nathalie. Ca să
constate de fapt că glonțul tras de Carvalho o atinsese la umăr și
nu era nici un pericol.
Imediat ce ambulanța chemată de urgență o dusese pe tânără
la spital, Corentin și Brichot ținuseră un fel de consiliu de război.
— După cum le-a spus Carvalho celorlalți, cred că putem afla
unde a fost dusă Pauline Mellières.
— Aș vrea să știu cum... mormăise Aimé Brichot.
— Grație cerului, prietenului nostru Carvalho îi place să
glumească. Altfel, am fi rămas cu ochii în soare!
 — Glume? făcuse Brichot, care înțelegea din ce în ce mai puțin
unde voia să ajungă partenerul său.
— Amintește-ți, Mémé, la un moment dat, a spus: „Sper că nu
va lua febră aftoasă". Și de unde vine febra aftoasă care începe să
se răspândească și la noi?
— Din Anglia! exclamase Brichot.
— Exact! Ș i, din întâmplare, Anglia este una dintre țările
europene cele mai pernjisive în privința refugiaților clandestini.
Astfel, de aproape doi ani, toți kurzii din Irak, Iran și Turcia fac
tot posibilul pentru a trece Canalul:
— Problema, remarcase Aimé Brichot, este că se poate trece
Canalul în două locuri diferite...
— Da, dar uiți un alt aspect aflat tot de la Carvalho! îi
răspunsese Corentin cu un zâmbet. La un moment dat, a zis: „în
privința mea, sunt gata să fac pasul, în acest caz“.
— Ei... Da, și ce?
— Haide, Mémé, unde se trece pasul... dacă nu la Calais,
prefectura Pas-de-Calais?
— La naiba, Boris! Știi că ești un geniu, uneori?
După ce trecuseră de Lille, Boris Corentin se întrebă cum
urmau să procedeze, odată ajunși la Calais. într-o scurtă discuție
telefonică cu căpitanul Mortier, unul dintre colegii lor de la
brigada portuară, acesta îi spusese că aproape șase mii de
camioane tranzitează în fiecare zi Terminalul Eurotunel sau
portul.
— în unele zile, sunt peste două sute de clandestini care
reușesc să treacă de filtre, le precizase Alain Mortier. Și acum
este și mai rău: suntem mobilizați toți asupra camioanelor care
vin din Anglia, din cauza acestei febre aftoase și a măsurilor de
precauție pe care trebuie neapărat să le luăm înainte de a le
permite să intre pe teritoriul francez...
În mare, îi lămurise că, fără o probă irefutabilă, le era
imposibil să scotocească toate camioanele care, în imensa
parcare a portului^ așteptau plecarea pentru a doua zi
dimineață.
Pentru a se destinde puțin și mai ales să scape de gândurile
care îi chinuiau mintea, Corentin începu să fluiere prima arie
care îi trecu prin minte. Era Marșul turcesc de Mozart.
— Heil Oh! Boris. Falsezi complet, aici! protestă Aimé Brichot
după câteva note.
Corentin îl privi neîncrezător:
— Falsez, eu? M-ar mira: mereu am cântat perfect...
— Poate până azil insistă Brichot, ușor ironic.
Corentin ridică din umeri și începu să fluiere din nou.
— Nu vreau să deranjez, făcu atunci vocea lui Gérard
Mellières, din spate, dar într-adevăr tocmai ați falsat. Ș i ce este
ciudat, este că ați falsat exact pe aceeași notă!
Boris Corentin oftă adânc și spuse pe un ton deranjat:
— Foarte bine, fiindcă toată lumea este împotriva mea, mă
opresc!
Dar, în sinea lui, continuă să se întrebe din ce motiv falsa el o
arie pe care o cunoștea perfect și pe care o cântase de atâtea ori
bine...
Francis Carvalho își înfundă mâinile în buzunarele gecii și
inspiră adânc vântul umed care venea din larg.
Acolo, peste cargourile și feriboturile amarate de-a lungul
cheiurilor slab luminate, la treizeci și patru de kilometri exact din
locul în care se afla, era Anglia.
Adică țara unde va începe o nouă viață; unde va deveni cineva;
un tip respectat și temut. Așa îi spusese Kamal și nu avea nici un
motiv să nu-l creadă.
Apoi erau asociați. Asociați și complici în același timp.
Cu gulerul ridicat pentru a se apăra de aerul rece pe care
vântul îl trimitea în rafale violente, Francis Carvalho își reluă
mersul în direcția parcării gigantice unde zeci de camioane de
tonaj mare așteptau plecarea de a doua zi.
Timp de trei ore cât îi luase să ajungă la Calais, la volanul
Golfului său GTI, avusese tot timpul să-și adreseze felicitări
pentru întorsătura evenimentelor.
Ș i mai ales că trăsese în nemernica de Nat, care nu ezitase să-l
dea pe mâna polițiștilor.
Era la fel de mândru și*de modul cum reușise să scape de
polițiști. Era un adevărat duri Chiar și Bruce Willis, idolul său,
nu ar fi făcut-o mai bine, în film...
Odată ajuns în parcare, unde zeci de camioane erau aliniate,
rememoră indicațiile iui Kamal: al doilea rând începând din
spatele parcării, al patrulea camion de la stânga spre dreapta.
Parcarea respectivă era un patrulater vast cu o latură pe mai
bine de două sute de metri, luminată slab de zece stâlpi înalți,
care răspândeau o lumină palidă ce se reflecta sinistru pe
bitumul unsuros și umed de pe jos.
Cât timp traversă parcarea, Carvalho auzi semnele înfundate
ale vieții care continua, cu încetinitorul, în interiorul cabinelor
camioanelor cu farurile stinse. O muzică difuzată în surdină de
un radio, vocea unui șofer vorbind la telefon, silueta altuia,
coborât din cabină pentru nevoile fiziologice...
Fără să se preocupe de nimic, udat de ploaie din cap până în
picioare, Carvalho continua să înainteze înspre camionul
kurzilor.
Nu ajunsese încă la el, când trei siluete ieșiră dintre două
camioane Mercedes, făcându-l să tresară.
Apoi, imediat, îl recunoscu pe Kamal, permanent flancat de cei
doi acoliți, Azad și Arsalan.
— La dracu’l M-ați speriat de moarte! zise el râzând forțat.
Puteați și voi să mă anunțați! Bun, totul este gata pentru
plecare?
— Crezi ce vorbești? îi răspunse Kamal în franceza lui stâlcită.
În acel moment, Francis Carvalho deveni conștient de două
lucruri.
Mai întâi de lucirea crudă care apăru în ochii negri ai lui
Kamal.
Apoi, de faptul că Azad tocmai îl ocolea pentru a ajunge în
spatele lui. Și că ținea în mână un fel de laț din piele.
Carvalho deschise gura să ceară explicații, dar sunetele
rămaseră blocate în gât, deoarece Azad tocmai îi sărise cu toată
greutatea în spate pentru a-l doborî la pământ, în timp ce îi
înfășurase lațul din piele în jurul gâtului, blocându-i respirația.
După câteva secunde, un văl roșu căzu peste ochii lui
Carvalho, al cărui creier era paralizat.
— Doar nu credeai că ne vom încurca cu un pierde- vară? fu
ultima frază pe care Francis Carvalho o auzi, chiar înainte ca
sufletul său să-și ia zborul spre o lume mai bună...
— Ce facem cu trupul nemernicului? întrebă Arsalan în kurdă.
— îl lăsăm aici, răspunse Kamal. M-ar mira să treacă vreun
polițist prin zonă noaptea asta! Oricum, nu este nici o legătură
între el și noi...
**
Îndată ce Boris Corentin opri la intrarea în portul Calais, cei
trei pasageri ai mașinii văzură un bărbat scund și durduliu,
îmbrăcat cu costum dar fără cravată, ieșind din postul de poliție
și venind spre ei alergând, cu spatele încovoiat și capul între
umeri din cauza ploii.
Se aplecă spre geamul deschis, din partea dreaptă:
— Sunteți Boris Corentin și Aimé Brichot? Sunt bucuros că ați
ajuns! Sunt căpitanul Alain Mortier: am vorbit mai devreme la
telefon. Cred că am ceva noutăți pentru dumneavoastră. Pot să
urc? Așa vom câștiga timp...
Căpitanul de la brigada portuară se urcă în spate, lângă
Gérard Mellières, çu care făcu cunoștință repede.
— Mergeți la dreapta pentru moment, în direcția bazinului de
nord, indică el, cu o voce întretăiată. Apoi, la colțul depozitului,
acolo o luați la stânga înspre parcarea camioanelor aflate în
tranzit. Tipul care v-a scăpat, la Gennevilliers, mi-ați spus că se
numea Francis Carvalho, nu-i așa?
— Da, de ce? făcu Boris Corentin, crispându-și imperceptibil
mâinile pe volan.
 — Fiindcă l-am găsit, acum un sfert de oră, imagina- ți-vă!
— L-ați arestat? întrebă Aimé Brichot, întorcându-se pe
jumătate spre Alain Mortier.
— Nu era nevoie, răspunse liniștit acesta din urmă, era mort
când un șofer neamț l-a găsit din întâmplare, când a coborât din
cabină. Ș trangulat.
— Cum ați aflat că este Francis Carvalho? întrebă Corentin,
luând-o la stânga depozitului.
— Avea actele la el!
— Ceea ce vrea să însemne că tipii care l-au eliminat erau
siguri că nu se putea face legătura cu ei, șopti Aimé Brichot.
Ajunseră la capătul imensei parcări. Era deja ora unsprezece
seara și totul părea adormit, nici o lumină nu se vedea din zecile
de camioane aliniate pe patru rânduri. Liniștea nu era tulburată
decât de urletul scurt și grav al câte unei sirene, undeva în port.
În lumina gălbuie răspândită de stâlpul cel mai apropiat, Alain
Mortier le arătă un camion Mercedes, lângă.care erau patru
polițiști în uniformă și doi bărbați în civil,^dintre care unul era
aplecat lângă o formă acoperită cu un cearșaf.
— Domnule Mellières, vă voi cere să nu vă mișcați din mașină,
până ce eu sau partenerul meu nu vă chemăm, zise Boris
Corentin, cu o voce fermă.
Industriașul aprobă mecanic. în momentul în care cei trei
polițiști coborau din mașină, zise, cu o voce slabă, abia auzită:
— Este aici... Soția mea este pe undeva pe aici... aproape...
Simt... Pauline! începu el să țipe.
— Calmați-vă, domnule Mellières, zise încet Aimé Brichot,
care, în cele din urmă, ajunsese să simtă milă pentru acest
bărbat, vizibil afectat, și care, de douăzeci și patru de ore, simțea
cum viața i se năruie, fără să găsească vreun sprijin.
Se duse lângă Corentin și Mortier, aproape de corpul întins.
Coborî privirea și se strâmbă. Fața lui Francis Carvalho nu era
plăcută la vedere: vânătă și deformată de un rictus care îi trăsese
în sus buza superioară până se vedeau gingiile.
 — Ce ați găsit asupra lui? întrebă Corentin ridicân- du-se.
Unul din polițiștii în uniformă avansă, ridicând o pungă din
plastic transparent:
— Doar asta, domnule maior: un portofel din piele neagră, cu
permisul de conducere și o carte de credit Visa în interior,
precum și un telefon celular. Asta este tot...
Boris Corentin tresări și luă punga udată de ploaie, cu o
rapiditate care îl surprinse pe polițist.
— La naiba! Telefonul mobil! făcu Boris, cu o voce plină de
vibrații. Marșul turcesc'. Marșul turcesc de Mozart!
Aimé Brichot privi la el cu ochi neliniștiți:
— Ești bine, Boris? Ești sigur că te simți bine?
— Nu înțelegi, Mémé? făcu Corentin cu o satisfacție intensă.
Mobilul lui Carvalho, îți amintești? Ale cărui taste corespund
fiecare cu câte o notă muzicală'.
— Da... Și? Nu văd ce te...
— Marșul turcesc, Mémé! îl întrerupse Corentin. îți amintești
că ăm fluierat Marșul turcesc de Mozart, în mașină, și am falsat,
așa cum ați spus amândoi, tu și cu Mellières?
— Bineînțeles, dar...
— Nu am falsat, Mémé! Am reprodus melodia pe care am
reținut-o inconștient, auzindu-l pe Carvalho formând numărul de
telefon!
— Vrei să spui că...
— Da, din întâmplare, primele cifre ale numărului legăturii
sale corespund primelor note din Marșul turcesc, după care se
schimbă. De aceea am falsat: am reprodus pur și simplu melodia
corespunzătoare numărului întreg'.
— Așteaptă, făcu Aimé Brichot. Vrei să spui că...
— Exact! îl întrerupse Corentin, scoțând mobilul lui Carvalho
din punga de plastic. Vreau să spun că prin intermediul melodiei
pe care o am în minte, trebuie să găsesc numărul format de
Francis Carvalho chiar înainte să ne scape!
Îi trebuiră zece minute de tatonări lui Boris Corentin ca să
reușească. Numărul găsit începea cu 06, deci era de la un alt
telefon mobil. între timp, corpul lui Francis Carvalho fusese
evacuat cu ambulanța iar polițiștii se întorseseră la posturile lor,
cu excepția lui Alain Mortier.
— Este bine totul, dar ne va lua ore întregi ca să-l găsim pe cel
căruia îi aparține telefonul cu numărul acesta... observă Aimé
Brichot, răsucindu-și mașinal vârful mustății umezite de apa
rece.
— Nu va fi nevoie să facem asta, răspunse Boris Corentin.
Sunt dispus să pariez că tipul care are numărul acesta de telefon
este instalat liniștit în unul din camioanele din jur. Deci, iată ce
vom face: tu vei lua telefonul, te vei îndepărta puțin pentru a nu
fi reperat și vei forma numărul. Apoi, îl vei ține de vorbă cât mal
mult posibil, pentru a-mi da timp să depistez camionul în care se
află.
— Nu o să meargă niciodată! protestă Brichot: suiît peste o
sută de camioane în această parcare.
— Este adevărat, recunoscu Corentin. Dar dacă admitem că
Francis Carvalho tocmai se pregătea să ajungă la complicii lui
când.a fost sugrumat, putem crede că era aproape de camionul
care ne interesează. Oricum, nu în cealaltă parte. Deci, voi face
cercetări în acest perimetru.
— Mai este un lucru pe care îl uiți, zise iar Aimé Brichot: tipul
pe care îl voi suna își va da seama că nu îl cunosc...
— Probabil, dar dacă îi spui parola, va avea încredere.
— Parola? făcu Brichot, surprins.
— Amintește-ți de primul lucru pe care l-a spus Francis
Carvalho când a telefonat: „Nu folosește la nimic să alergi,
trebuie să mergi la fix". Dacă aceasta nu este o parolă... "
— Bun, de acord, merită să încercăm, recunoscu în cele din
urmă Brichot. Dar îmi promiți un lucru, Boris: doar reperezi
camionul, apoi aștepți liniștit întăriri de la Mortier.
Boris Corentin zise inocent:.
— Dar bineînțeles, Mémé! Mă cunoști, doar?
 — Tocmai! mormăi Brichot, după care se depărtă printre două
camioane.
În jurul lui Boris Corentin se lăsă liniște. Chiar și sirena
încetase să mai urle, în depărtare. Nu se mai auzea decât
zgomotul înfundat, abia perceptibil, al aglomerației urbane,
dincolo de port, și clipocitul ploii pe capotele de metal ale
camioanelor.
Brusc, corpul lui Boris Corentin se încordă: o sonerie de
telefon mobil tocmai se auzi, nu departe de el, înspre stânga și
puțin mai în spate.
Alergând ușor, ocoli camionul de lângă el și trecu la rândul
următor.
Se auzi a doua oară, mult mai aproape, chiar în fața lui.
Deci, omul căruia Carvalho îi telefonase de la Gennevilliers era
la bordul unuia din camioanele din fața lui.
Nu se mai auzi o a treia sonerie.
Dar, în cabina unui camion enorm de mobilă alb cu albastru,
aflat în dreapta lui Boris, plafoniera se aprinse și se auzi o voce
de bărbat înăbușită.
Boris Corentin scoase pistolul RMR Special Police de la
centură și, cerând scuze lui Aimé Brichot pentru ce urma să
facă, se duse spre portiera șoferului. în timp ce înăuntru
bărbatul vorbea cu Aimé Brichot, Boris Corentin apucă ușor
mânerul portierei.
Apoi, când îl prinse bine, trase brusc înapoi, cu mâna stângă,
ridicând revolverul cu cealaltă.
— Poliția! strigă el. Nici o mișcare!
Atunci observă, într-o fracțiune de secundă, că era ceva ce nu
prevăzuse.
Că mai puteau fi doi bărbați în cabina camionului.
Bărbosul tuciuriu care era în dreapta scoase un fluierat de
furie, deschise portiera și coborî, pe cealaltă parte, adică în afara
razei de acțiune a armei lui Corentin.
Acesta așteptă o fracțiune de secundă, fiind suficient celui de-
al doilea adversar, care coborî și el din camion, fără să-i pese de
arma îndreptată asupra lui.
Corentin primi o lovitură de pumn puternică în bărbie și căzu
pe spate. .
Imediat, simți o durere ascuțită la mâna dreaptă. Adversarul
său tocmai lovise cu piciorul, aruncându-i revolverul sub
camion.
Dar tocmai această lovitură de picior îl făcu să piardă.
Căci Corentin, răsucindu-se și întinzând brațul stâng în față, îi
prinse glezna și-l trase violent spre el.
Kurdul înjură ceva greu de înțeles și căzu la pământ.
Aproape în aceeași secundă, Corentin fu peste el, strângându-i
pieptul între genunchi și îi expedie două directe în maxilar.
La prima, kurdul scoase un țipăt de durere.
La a doua, nu se mai auzi nimic, pentru că tocmai își pierduse
cunoștința. *
După ce verificase dacă adversarul era liniștit complet, Boris
Corentin se ridică rapid: nu uitase că trebuia să înfrupte un al
doilea adversar, cel care sărise din camion primul, înainte să
dispară în întuneric.
Era încă aplecat când instinctul de luptător îl avertiză de o
prezență în spatele său.
O prezență periculoasă. Mortală.
Gérard Mellières contempla cu privirea fixă apa care se
prelingea de-a lungul parbrizului mașinii, izolat complet de
lumea de afară.
Pentru a zecea oară în câteva minute, își șterse cu dosul
mânecii transpirația de la tâmple și de pe frunte.
Pauline era acolo, undeva, în apropiere; o simțea, era sigur.
Nu înțelegea cum se putuse întâmpla așa ceva cu el, dar
simțea schimbarea: de câteva ore, soția sa reprezenta ceea ce era
mai de preț, cel mai important lucru din lume. în timp ce el o
tratase ca pe un obiect în toți acei ani; aproape ca pe o oarecare
angajată a sa.
 Brusc, fără să-și dea seama, ea devenise persoana cea mai
importantă din lume. De ce? Nu știa, nu mai înțelegea.
Timp de câteva secunde, fu de părere că ea era, până la urmă,
singura ființă care știuse să-i dovedească un atașament sincer și
dezinteresat, de când mama sa murise, cu mulți ani înlirmă, pe
când era încă adolescent.
Cum putuseră să treacă toți acești ani de orbire, de
neînțelegere, de mutism, pentru ca să-și dea seama abia acum de
ceva atât de evident?
Mellières își dădu seama de un alt lucru, poate mult mai
stupefiant: de când era acolo, singur în acea mașină izolată, la
marginea unei parcări imense și sinistre, înțelegea că dacă
Pauline n-ar fi putut scăpa din acest coșmar, viața lui nu va mai
avea nici un sens.
Atunci, fără să-și dea seama deschise portiera, cu mâna
dreaptă.
Apoi, aplecat pentru a se apara de picăturile reci care cădeau
în rafale, Gérard Mellières începu să alerge spre camioanele
staționate.
În direcția în care plecaseră, în urmă cu multe minute, Boris
Corentin și Aimé Brichot.
Kamal trebui să facă un efort pentru a nu-și strivi dinții, sub
efectul furiei reci care îl cuprinse.
Apărând în camion, acest nemernic de polițist francez stricase
totul. Ș i toate astea din cauza imbecilului de Carvalho, care se
credea mai puternic și mai șmecher decât toți.
Dar el, Kamal, mai avea încă posibilitatea de a întoarce
lucrurile în favoarea sa. Aruncându-și toate forțele în luptă.
Timp de zece ani, în sânul grupărilor armate rebele kurde,
dusese o luptă de gherilă nemiloasă în armata regulată afgană,
în munții de la nord de Kabul. Atunci, nu putea să-l
impresioneze un funcționar de polițîe.
Fără să se ferească de apa care îi uda costumul prost croit și
care îi șiroia prin barba neagră și stufoasă, ocoli în liniște un
camion Volvo, pentru a ajunge la aleea în care Azad și polițistul
francez tocmai se luptau.
În timp ce mergea ca o felină la vânătoare, Kamal scoase de la
centură cuțitul de care nu se despărțea niciodată. O armă cum
doar comandourile armatei americane aveau. în principiu.
Era un pumnal cu lamă lată, ascuțită pe o parte și zimțată pe
cealaltă. Mânerul din plastic dur era gol pe dinăuntru, pentru a
putea ascunde obiecte de primă necesitate: mini-busolă, fir, ac,
chinină...
Ș i o capsulă de cianură, pentru a evita să cadă prizonier "în
mâna inamicilor. Dar asta nu făcea parte din „dotările" oficiale...
Cuțitul îl luase la schimb, în urmă cu cinci ani, pe două doze
de heroină falsificată, de la un fost soldat american originar din
Ohio, care își ducea viața de toxicoman pe străzile din Istanbul. Ș i
nu regretase niciodată: pumnalul îi făcuse deja multe servicii. Iar
în această seară, avea să profite încă o dată...
Kurdul ieși din spatele camionului Volvo și, prin perdeaua de
ploaie deasă, fotografie instantaneu scena, de la mai puțin de
cinci metri depărtare.
Între două camioane, Azad era întins pe bitumul ud. Scos din
luptă, aparent.
Chiar lângă el, polițistul francez cu alură de atlet tocmai se
ridica, întorcându-se cu spatele la el.
Acum ori niciodată.
Un zâmbet crud îi dezveli dinții cariați și strâmbi. Apucă
pumnalul de vârful lamei.
Adică, în poziție de aruncare.
Apoi, ridică brațul deasupra capului, rămase nemișcat o
secundă sau două, cu ochii lui mici strânși pentru a „încadra"
mai bine ținta.
În cele din urmă, Kamal întinse brațul în față, cu toată
puterea. '
Cu tâmplele zvâcnind, Boris Corentin se ridică rapid și se
răsuci.
 În aceeași fracțiune de secundă, brațul bărbatului bărbos din
fața lui se lansă în față.
Într-o fracțiune de secundă, Corentin avu timp să înțeleagă
mai multe lucruri, ca într-un film proiectat cu încetinitorul.
Obiectul care venea spre el răsucindu-se, era un cuțit. Nu
orice fel de cuțit.
Unul din cele folosite pentru a omorî.
Al doilea lucru pe care îl realiză, fu că, având în vedere forța și
precizia cu care arma venea spre el, nu mai avea timp să-l evite.
Ș i, cu toți mușchii încordați, Boris Corentin se pregăti să simtă
răceala intensă a lamei înfigându-se în carne.
Simți un șoc violent în piept și căzu pe spate. Se lovi violent de
bitumul ud, și în cădere simți durerea răspândindu-se în tot
corpul.
Obrazul drept îi ajunse într-o băltoacă de apă amestecată cu
ulei uzat, cu un miros fad și grețos.
Iar Boris Corentin își zise că Va muri. Acolo, în acea parcare
imensă și sinistră, dezolantă și blestemată, udată de apă și
străbătută de vântul rece.
Atunci, își dădu seama de masa caldă și vie care se prăbușise
în același timp cu el și îi bloca respirația.
În același moment, auzi un geamăt surd de durere, la câțiva
centimetri de urechea lui.
Înțelegând că cineva se aruncase în mod miraculos între el și
pumnalul lansat de adversar, Corentin dădu la o parte
personajul care îi bloca mișcările și se ridică, gata să-l înfrunte
din nou pe kurdul care încercase să-l ucidă.
Nu mai trebui să o facă.
Aimé Brichot tocmai apăruse din spatele camionului și își puse
propriul lui pistol RMR Special Police în ceafa lui Kamal.
— Gata cu prostiile, articulă Brichot cu o voce perfect calmă.
I se alătură imediat Alain Mortier, care, cu arma în mâini,
rămase la o distanță de siguranță pentru a respinge orice alt
atac. •
 Atunci și numai atunci, Boris se întoarse spre bărbatul care
gâfâia pe jos.
Acesta era chircit, cu cuțitul înfipt până la plăsele la baza
gâtului.
De unde țâșneau, cu intermitențe, în ritmul bătăilor de inimă,
valuri de sânge.
Pielea era palidă, cu trăsături deformate de durere. Cu toate
astea și cu umbra în care se derula toată scena, Boris Corentin îl
recunoscu instantaneu, iar pchii i se căscară de uimire.
Bărbatul care se aruncase între el și arma care trebuia să-l
omoare era ultima persoană pe care Corentin și-'âr fi imaginat-o
făcând acest act eroic.
Căci cel care tocmai îi salvase viața punând-o pe a lui în
pericol nu era altul decât Gérard Mellières.
Boris se aplecă spre el, ridicându-i ușor capul de pe bitumul
ud.
Instantaneu, văzând rana făcută de lama lată, înțelese că
Mellières era pierdut: pumnalul îi secționase carotida, nu mai era
nimic de făcut.
— De ce ați făcut asta? întrebă el încet.
Mellières făcu un efort supraomenesc pentru a ridica privirea
spre Corentin și reuși chiar să schițeze un zâmbet.
— Eu... vă datoram asta... bâigui el, cu o voce abia de
recunoscut. Apoi... apoi, trebuia să o salvez pe Pauline... Pauline!
Vă rog...
Cu o tresărise teribilă, Gérard Mellières reuși să ridice brațul și
îl apucă pe Corentin de gulerul hainei:
— Vă rog... Spuneți-i că eu... Că eu...
— îi voi spune că mare parte se datorează dumneavoastră,
dacă va fi salvată, murmură Corentin, cu un nod în gât, pe
măsură ce vedea că moartea îi cuprindea privirea lui MeHières.
Acum, liniștiți-vă, vor veni ajutoare...
Gérard Mellières se strâmbă de durere:
— Nu spuneți prostii! Știu bine că... totul este... Dar nu-i
nimic. Măcar să o salvez pe Pauline! Ea...
Fraza se opri în gâtul inundat de sânge al lui Gérard Mellières.
Icni și începu să tremure din tot corpul.
Apoi, Boris Corentin simți cum mușchii bărbatului i se
relaxează brusc. Ochii i se dădură peste cap iar fața îi căzu în
partea dreaptă. '
Murise.
În același moment, se auzi un urlet ascuțit, în spatele lui. Se
întoarse tocmai la timp pentru a vedea o femeie aruncându-se
spre el.
O recunoscu pe Pauline Mellières, pe care Aimé Brichot tocmai
o eliberase din camion, după ce îl predase pe Kamal polițiștilor
sosiți.
Ea îl dădu la o parte pe Boris și se prăbuși peste corpul lipsit
de viață al soțului ei, strângându-l de umeri în brațele ei care
tremurau convulsiv.
— Gérard! plângea ea. De ce? De ce s-a întâmplat asta? De ce
toate acestea?
Boris Corentin se ridică și privi lung spre Aimé Brichot care i
se alătura. Nu avură nevoie de cuvinte pentru a ști că se gândeau
exact la același lucru.
„De ce toate acestea?" Această întrebare, țipată de Pauline
Mellières, sfâșiată de durere, ar fi putut servi drept concluzie
pentru aproape toate anchetele pe care le făcuseră împreună...
Capitolul XIV
Boris Corentin și Aimé Brichot trecură de intrarea principală a
spitalului Beaujon și se îndreptară spre pavilionul pe care îl
indicase Pauline Mellières prin telefon mai devreme.
Se întorseseră de la Calais de trei zile și deja deznodământul
anchetei lor provoca reacții în lanț.
Grație informațiilor furnizate de Kemal kurdul care ar fi trebuit
să-l omoare pe Corentin în parcarea din port și care era
responsabil de moartea lui Gérard Mellières, poliția era pe cale să
descopere o importantă filieră de tra- ficanți, dirijată de la Paris
de un turc de treizeci și nouă de ani, numit Mehmet. De mai bine
de un an, kurzi trecuți prin Germania sau Italia erau recuperați
de complicii lor români, și ei veniți în Franța tot cu ajutorul,
traficanților, apoi dirijați spre Anglia, fie prin Paris, fie prin Dijon.
Fiecare kurd trecut astfel îi aducea în jur de zece mii de franci
profit lui Mehmet...
Ș i nu era totul. Poliția engleză tocmai îl arestase, în ajun, pe
George Wesley, un englez foarte bogat din Liverpool; acesta își
folosea firma de mobilă pentru a-i ajuta pe clandestini să treacă
în propria lui țară.
În fine, ultima reacție, dar nu singura. Primul-ministru englez,
Tony Blair, tocmai pledase pentru o concepție mult mai strictă a
dreptului de azil și o cooperare mult mai strânsă cu polițiile din
țările balcanice, pe care le1 tranzitau practic toți refugiații din
Orientul Apropiat.
La Evreux, tribunalul comercial numise un administrator
provizoriu pentru a se ocupa de fabrica Mellières, până ce era
clarificată succesiunea patronului.
O succesiune care, în absența oricărui moștenitor direct, nu-i
putea reveni decât Paulinei Mellières.
La capătul unui culoar lung, aglomerat de cărucioare, scaune
rulante, Corentin și Brichot reușiră să ajungă la camera 224, a
cărei ușă era deschisă.
Intrară și rămaseră blocați de surpriză.
În patul din fața ușii era Pauline Mellières. Pe jumătate întinsă,
cu spatele sprijinit pe două perne, avea tenul palid, trăsăturile
aspre și ochii încercănați. Reuși totuși să zâmbească văzându-i
sosind pe cei doi polițiști.
Dar cea mai mare surpriză o constitui cel de-al doilea pat, în
aceeași cameră, și care era și acesta ocupat.
Nathalie. Forrest, cu brațul legat, dădu bucuroasă din mâna
sănătoasă recunoscându-i pe Corentin și Brichot.
Nathalie avea de ce să fie bucuroasă: aflase că, ținându-se
cont de ajutorul dat poliției în cazul Mellières, se decisese să se
„uite" că ea fusese la originea răpirii...
— Cum de v-ați nimerit în aceeași cameră? se miră Boris
Corentin zâmbind.
Pauline Mellières o privi pe Nathalie cu dragoste, după care se
adresă celor doi.
— Eu am cerut asta, murmură ea, cu o voce încă slabă. Iar
medicii au înțeles că îmi va fi de ajutorsă mă refac mai repede,
dacă am lângă mine pe cineva drag...
Pauline întinse mâna spre celălalt pat și o prinse pe cea pe
care roșcata cu păr ondulat i-o întinse.
— Nathalie se va muta la mine, imediat ce vom ieși de aici. Ș i
voi angaja procedurile de adopție, pentru ca ea să moștenească
tot ceea ce am, dacă mi se va întâmpla vreodată ceva. Sper că nu
vă șochez?
— Doamnă Mellières, răspunse calm Boris Corentin, problema
nu este dacă suntem sau nu șocați. Ceea ce contează, este viața
dumneavoastră pe viitor...
Un zâmbet larg apăru pe fața lui Corentin, care adăugă:
— Dar dacă țineți absolut să știți, nu sunt șocat deloc!
— Mulțumesc pentru cele spuse, răspunse Pauline Mellières,
zâmbindu-i. Știți ce este mai ciudat în toate acestea? Că am
impresia, aproape certitudinea, că Gérard ar fi fost de acord ca
Nathalie să vină să locuiască cu noi, dacă ar fi... Mă rog, dacă
nu...
Boris Corentin se grăbi să schimbe subiectul, pentru a opri
lacrimile care apărură în ochii Pauline! Mellières, spunând în
sinea lui că, dacă ar fi trăit, Meffières n-ar fi văzut cu ochi buni
intruziunea lui Nathalie Forrest în viața lui conjugală. Dar, după
toate cele întâmplate, dacă această idee putea contribui la
ușurarea tristeții văduvei sale, de ce nu...
După o oră, timp în care obținuseră de la Pauline Mellières
toate răspunsurile de care aveau nevoie pentru a întocmi
raportul, Boris Corentin și Aimé Brichot părăsiră camera 224,
lăsându-le pe cele două femei să-și vadă de viață. O viață care de
acum nu îi mai privea...
La capătul scărilor, prima persoană pe care o văzură fu
locotenentul Marie-France Soriano. Sprijinită cu umărul de
automatul de cafea din hol, ea le zâmbea.
Mai exact, îi zâmbea lui Boris Corentin.
— Dar ce surpriză! exclamă acesta, mulțumit că o vede pe
tânăra polițistă din Evreux. Ce faceți aici?
Ea zâmbi și răspunse, cu vocea ei răgușită:
— Imaginați-vă că, la sugestia mea insistentă, șeful meu a fost
de acord că, datorită faptului că m-am ocupat de la început de
cazul Mellières, ar fi util să vin pentru două sau trei zile la sediul
Brigăzii Mondene pentru — citez — „a pune raportul
dumneavoastră în acord cu cel al colegilor de la Paris".
Marie-France Soriano se apropie de Boris Corentin unduindu-
și ușor coapsele, își puse ambele mâini pe umerii lui și se sprijini
de el.
— Sincer, făcu ea duios privindu-l în ochi, în privința
viitoarelor noastre rapoarte, domnule maior Boris Corentin, sunt
absolut sigură că vor fi... în acord!
Redactor: Mana Carp Tehnoredactare computerizată: Cătălina
Radu
Tipărit la C.N.I. „Coresi" S.A.