Michel Brice

Frumoasele pervertite din

Shanghai
 Dosarele „Brigăzii de Moravuri" care figurează în această
colecție se bazează pe fapte absolut autentice. Pentru a le
prezenta publicului, au trebuit, desigur, modificate data și locul
acțiunii, precum și numele personajelor.
Așadar, orice asemănare cu persoane reale este absolut
întâmplătoare...
 Capitolul 1
Panoul din lemn și hârtie transparentă, pe care era pictat un
enorm dragon roșu cu verde, se dădu la o parte fărâ nici un
zgămot. Cécile Leclerc se râsuci brusc și-și acoperi instinctiv cu
palmele sânii goi.
Îmbrăcată într-o rochie lungâ și mulata pe corp, din mătase
albastră împodobită cu paiete și imprimată cu crizanteme
chinezești, Anais Wong o privea, surâzând, din pragul ușii. Nici
de data asta Cécile nu se putu împiedica să nu-i admire
trăsăturile fine și trupul delicat, ochii mari, negri și migdalati,
precum și pielea trandafirie, cu reflexe sidefii, moștenite de la
tatăl ei, chinez de origine și colonel în armata populară a Chinei.
Insă formele de manechin, sânii plini, părul castaniu și buzele
roșii, minunat conturate, trădau sângele
J european al mamei sale, o franțuzoaică născută > aici, la
Shanghai, și care murise dându-i naștere.
Cécile își lăsă mâinile să alunece pe g pântecele gol și-și
îndreptă umerii, pentru a-și < scoate în evidentă sânii. Degetele
ei subțiri atinseră 'B primii cârlionți negri care-i încadrau sexul,
și în aceeași clipă se aprinse o luminiță în ochii Anaîsei, * care
făcu un pas în cameră. Amândouă se aflau într-o încăpere
pătrată, fără ferestre, în care se găseau numai un pat european
și un enorm vas de porțelan, împodobit cu celebrele figurine „Trei
culori". ale dinastiei TangI.
Ànaïs veni chiar lângă ea. Cécile începu să răsufle tot mar
iute. Simți palma moale a chinezoaicei pe coapsa ei netedă, apoi
coborând pe spate și apucându-i cu putere fesele tari.
Cu o mișcare neîndemânatică, vru s-o lipească de trupul ei pe
Ariaîs, care era cu .aproape un cap mai înaltă, dar aceasta se
trase un pas înapoi, cu un surâs care-i dezvelea dinții ca perlele.
— N-avem timp... murmură ea cu acel glas grav care-o făcea
pe Cécile să-și piardă controlul. Nu uita că, în mai puțin de-o oră,

I Cei douâzeci și doi de împâraji ai dinastiei Tang (sau T'ang) au domnit în China între 618-907
e.n. (n.a.)•
vei pătrunde în cel de-al treilea cerc al plăcerii. Acum trebuie să
te pregătești...
Cécile oftă adânc și-și plecă pleoapele pe jumătate. Cu
pântecele ca o minge de foc, se umezise toată de dorință.
Visul continua.
Un vis nebunesc, încântâtor, tulburător. Un > vis care se făcea
tot mai minunat cu fiecare zi petrecută în somptuosul palat al
soților Wong, W aflat chiar în mijlocul Shanghai-ului, la
confluenta B fluviilor Huangpu și Suzhu. >
Un vis atât de intens și plin de plăceri, încât Cécile se îngrozea
la gândul că într-o zi va trebui să se întoarcă în Franța. Surâse,
amintindu-și de tara ei. Franța rămăsese atât de departe! Nu
numai în spațiu, dar și în timp. Aproape uitase că avea douăzeci
și doi de ani și, cu numai zece zile în urmă, era studentă la limbi
orientale. Toate acestea pentru că soții Wong o ajutaseră să aibă
revelația propriului eu, făcând să-i vibreze corzile cele mai adânci
ale ființei și transformă nd-o în ceea ce fusese dintotdeauna—
numai că fără știrea sa.
Un mic animal însetat de plăceri. De toate plăcerile. *
Desigur, îj plăcuse întotdeauna să facă dragoste. François,
prietenul ei actual, și el student la limbi orientale, o
complimenta" cu elegantă, spunându-i că era „cea mai grozavă
femeie din tot Parisul, plus împrejurimile''. Iar cea mai bună
prietenă a sa, Isabelle, pe care o cunoscuse în anii cât fuseseră
eleve la liceul Condorcet, o privise cu jind în seara în care .Cécile,
după mai multe pahare de whisky cu coca-cola, îi mărturisise că
ea ajungea la orgasm „de fiecare dată".
j — De-aș avea și eu norocul tâu, suspinase f Isabelle cu ochi
visători, aș face amor de dimineața până seara!
jF . Cécile ridicase din umeri. Cum naiba să poți face amor de
dimineața până seara? Ce tâmpenie! > Tânăra franțuzoaică luă
rochia de mătase • stacojie pe care i-o întinsese Ànaïs și surâse
ușor,
cu gândul în âltă parte. De când venise la Shanghai, vorbele
Isabellei nu-i mai păreau atât de stupide, pentru simplul motiv
că ajunsese, într-adevăr, să dorească a face dragoste fără oprire.
Iși trase rochia peste cap, lăsând mătasea să lunece pe umeri,
acoperindu-i trupul cu un foșnet care-o înfiora de plăcere din cap
până în picioare. Anaïs o luă de gât și-și lipi buzele umede de ale
ei.
- — Roșu... mJrmură ea. Culoarea tinerelor căsătorite aici, în
China... Culoarea fericirii... Ești gata, scumpa mea? Ești pregătită
să cunoști al treilea cerc al plăcerii?
Cécile își puse palmele pe șoldurile Ànaïsei și-i strivi trupul de
al ei, gemând. Oare cum putea să-i pună o astfel de întrebare?
încă nu înțelesese că ea era pregătită pentru orice? Că nu trăia
decât pentru plăcerile fără egal care-o așteptau în minunata
grădină ce înconjura palatul, ascunzându-l de privirea
milioanelor de trecători care se perindau zilnic prin fata lui? Că,
fără a ști ce va urma, ardea de dorința de-a cunoaște celelalte
cercuri? Pe toate!
Anaîs îi mângâie pârul lung și blond, apoi se îndepărtă de ea,
cu pârere de rău. >
— Ț i-am pregătit o masă ușoară, spuse încet chinezoaica,
bătând de două ori din palme. Nimic ^7 nu trebuie să-ti strice
plăcerea, mai ales foamea!
Panoul glisant care tinea loc de ușă se W deschise din nou, tot
fără zgomot, și-și făcu apariția servitorul cel mut, Guo-Feng,
ținând în " mâini o tavă de culoare aurie. Tânărul cu trup subțire
și nervos nu-i aruncă nici o privire, totuși Cécile simți cum se
înroșește. încă își amintea gustul dulce-acrișor al sământei lui
bărbătești, revărsată pe limba ei, cu gemete de extaz. Asta se
petrecuse cu o zi în urmă, în cel de-al doilea cerc al plăcerii.
— Te las să mănânci liniștită, zise Anaîs, pornind spre ușă pe
urmele lui Guo-Feng. Vin să te iau peste o jumătate de oră. Să fii
gata...
Abia când rămase singură, Cécile își dădu seama că, de fapt, îi
era foarte foame. Apucă betișoarele de lemn și sidef, începând să
mănânce cu poftă colțunașii prăjiți umpluti cu crevete — una din
cele mai gustoase specialități ale bucătăriei din Shanghai. Cu
gura plină, își reținu un zâmbet de fetită poznașă, gândindu-se ce
figură ar fi făcut biata maică-sa aflând ce viată ducea fiica ei de
patru zile încoace.
În familia Leclerc nu se putea vorbi de un „conflict al
generațiilor", totuși Jacqueline, mama ei, o femeje de o credință
habotnică, își transformase locuința din bulevardul Latour-
Maubourg într-o veritabilă anexă a j bisericii, ocupându-se mai
mult de necazurile < săracilor decât de examenele singurei sale
fiice.
Cât despre tatăl ei, Jean-Pierre Leclerc, director j adjunct al
uneia din ultimele mari bănci Ê. particulare franceze, el își
petrecea zilele și B nopțile în biroul din bulevardul Madeleine,
fără îndoială înspăimântat de. batal ioanele de popi în F civil care
veneau să-i predice despre întrajutorarea creștinească până și în
dormitor.
Intr-un asemenea climat, Cécile ajunsese să-și trăiască viata
ei, lucru de care nu se plânsese niciodată. Maică-sa abia dacă o
auzise atunci când îi dăduse de știre că intenționa să-și petreacă
cele două săptămâni ale vacantei de primăvară la Shanghai,
pentru a se perfecționa în dialectul mandarinII. întâmplător,
tocmai atunci discuta cu unyLdin ultimii preoți ai săracilor,
rămas încă în activitate, despre oportunitatea cartierelor
muncitorești cu un mare număr de imigranți.
Tatăl se mulțumise să-i semneze un cec pentru agenția de
voiaj, dându-i și zece mii de franci bani gheată pentru cheltuieli
personale.
— China e o tară foarte interesantă... mor măi se el. O piață în
plină expansiune... Secolul al XXI-lea...
Cécile ieșise din birou înainte ca él să-și termine fraza.
Esențialul era că putea să plece. Urma să facă o călătorie în
scopuri lingvistice — fără griji, întrucât totul fusese aranjat din

II .Dialectul mandarin - dialect al limbii chineze moderne, vorbit mai ales la Pekin, (n.a.)
vreme. Ș i, într-adevăr, sejurul '
la Shanghai s-ar fi desfășurat fără incidente dacă în cea de-a
treia seară nu s-ar fi dus să bea ceva la Shanghai Art Club, cel
mai bun bar de noapte din oraș — o clădire cu patru etaje situată
pe strada Chang-lu, chiar în mijlocul w vechii concesiuni
franceze. Dar, chiar și aici, ar > fi putut sorbi liniștită din paharul
cu Tsing Tao1, fără să-și ia ochii de la disc-jockey — o chine- 5
zoaică din Hong-Kong, îmbrăcată în bermude, care se străduia să
dezvăluie secretele lambadei în fata privirilor uluite ale femeilor
din Shanghai.
Numai că... o întâlnise pe Anaîs Wong.
La început, Cécile nu văzuse pe nymeni intrând în Shanghai
Art Club. Adică, pe nimeni anume. Doar o faună gălăgioasă și
multicoloră, agitându-se frenetic în ritmul muzicii date la
maximum, care/se revărsa din difuzoarele barului. Majoritatea
clientilor erau tineri, îmbrăcati după moda occidentală. Tineretul
din Shanghai era în curs de-a înfăptui revoluția pe cale ‘ pașnică,
trimițând la dracu' maoismul, în dorința de-a se îmbogăți rapid și
de-a atinge un înalt nivel de bunăstare, gratie „capitalismului
sălbatic". Nici nu aveau de ce să se jeneze, când însuși leader-ul
Chinei, venerabilul Deng Xiaoping, îi îndemna să refacă din
Shanghai marele oraș industrial dinainte de Marșul cel LungIII IV. f
In seara aceea, Cécile se simțise Ușor deza- > măgitd de imensul
complex numit Shanghai Art B Club. Nimic specific chinezesc în
cele patru etaje jF ultramoderne, destinate dansului și
petrecerilor.
< Așa ceva ar fi putut gâsi și la New York sau B Buenos Aires. ;
Tocmai era pe punctul de-a se întoarce F acasă, să se culce,
când o femeie cu glas grav și catifelat îi ceruse îngăduința de-a se
așeza lângă ea, pe bancheta căptușită cu piele roșie.
Din prima clipă, Cécile fusese vrăjită de farmecul nedefinit al
Anaîsei — o metisă frumoasă, aproape atingând limitele
III Tsing Tao - bere chinezească, (n.a.)
IV Marșul cel Lung - marș efectuat între 1934-1936 de trupele lui Mao, pentru cucerirea puterii,
și în care și-au gâsit moartea peste o sutâ de mii de oameni, (n.a.)
perfecțiunii. După vreo două ore de conversație pe fel și fel de
subiecte, Anaîs își pusese mâna cu unghii incredibil de lungi pe
coapsa goală a Cécilei și franțuzoaica sîmtise cum începe să-i
fiarbă sângele în vine.
. în adolescentă i se mai întâmplase de vreo două-trei ori să
facă dragoste cu alte fete, însă fusese o simplă joacă de copii,
căreia nu-i dăduse prea mare - importantă. De altfel, de atunci
nici nu mai încercase să repete experiența. , •
Acum, însă, spre marea ei uimire, n-o obseda decât un singur
gând: să se afle goală în brațele Anaîsei, departe de lume, numai
ele două.
Ca și cum i-ar fi citit în ochi dorința, Anaîs o conduse spre
ieșire, tinând-o de mână, fără un cuvânt, în fata ușii, printre
nenumărate biciclete, se vedea un Mercedes 600 roșu-aprins,
care aștepta, cu motorul oprit. Era o mașină unică în Shanghai:
ultimul model fabricat de firma de la Stuttgart și pe care o
cunoștea întreg orașul ca fiind a domnului Wong. Cécile se
așezase pe bancheta de piele frumos mirositoare, cu inima
bătând năvalnic la gândul a ceea ce avea să urmeze.
Anaîs o părăsise abia în zori. Epuizată de plăcere, Cécile
adormise instantaneu. în mintea ei prinsese contur o hotărâre
nestrămutată: cât timp va sta în China, nu se va mai întoarce la
hotel și nici la cursurile de chineză de la universitate.
Va rămâne aici, cu Anaîs.

Cécile suspină adânc și împinse deoparte castronelul de orez,

golit până la ultimul bob. Când se gândea la prima întâlnire cu
Anaîs, avea impresia că aceasta se petrecuse cu multă vreme în
urmă. Parcă într-o altă viată. $i totuși, nu se găsea aici decât de
patru zile! Dar ce zile! Atât de pline de senzații tari!
Încă de-a doua zi, Anaîs îi povestise despre grădină,
propunându-i să cunoască cercurile din care era alcătuită.
— Cercurile? repetase mirată Cécile. Ce fel de cercuri?
Anaîs schițase un surâs ciudat.
 — Cercurile plăcerii, draga mea. Ale tuturor plăcerilor, de la
cele mai nevinovate la cele mai rare.
Deși nu înțelesese prea clar despre ce era vorba, Cécile
încuviințase. Ar fi acceptat orice, numai să n-o dezamăgească pe
femeia care-o
g făcea să vibreze din tot trupul. Prin urmare, în
> aceeași seară pășise în imensa grădină aflată pe
> proprietatea familiei Wong și protejată prin ziduri înalte, de
piatră, decorate din loc în loc cu F chipuri de dragoni.
Alături de Anaîs, descoperise frumusețea unei autentice
grădini chinezești, cu stânci în forme fantastice, așezate după
criterii precise, cu un eleșteu și un pârâiaș traversat de câteva
poduri miniaturale, cu chioșcuri și pavilioane de o simetrie
perfectă, fără a mai vorbi de penjing, bonsai-urile traditionale. La
toate acestea se adăuga o explozie de flori și plante de tot felul,
selecționate cu mare rigurozitate.
Însă, în primul rând, cunoscuse pavilionul primului cerc —
replică minusculă a templului Longhua, cel mai important din
Shanghai.
— Primul cerc este cel al mângâierilor, îi șoptise Anaîs,
împingând-o ușor înăuntrul micii pagode galbene cu streșinile
ridicate.
Pavilionul consta dintr-o singură încăpere, cu podeaua
acoperită de perne multicolore. Aici se găseau două chinezoaice
de cel mult cincisprezece ani, foarte machiate și cu părul ridicat
la spate într-un coc, precum și doi bărbați, cu mușchii jucând
sub pielea netedă, fără fir de păr.
Toți patru erau în pielea goală.
Anaîs o dezbrăcase pe Cécile, culcând-o cu blândețe pe perne,
în mijlocul încăperii pătrate cu parfum subtil și amețitor de
măceș și roze.
Pentru tânăra franțuzoaică, restul serii fusese un nesfârșit și
încântător supliciu. Timp dé K mai multe ore, rămăsese în grija
celor patru I chinezi, care o copleșiseră cu mângâieri, de la cele
mai nevinovate la cele mai savante, smulgând trupului ei
înnebunit de plăcere senzații de care nu se crezuse capabilă.
După un ceas începuse să se roage, plângând, ca unul din
bărbați s-o posede atunci, pe loc, fiindcă nu mai putea suporta
dorința ajunsă la paroxism. Dar cum se afla abia în primul cerc
—cel al mângâierilor — această alinare îi fusese refuzată fără
milă de către Anaîs, care se alăturase grupului, cu chipul ascuns
sub o mască de mătase violet. , '
In clipa când Cécile simțea că-i pe cale să-și piardă mințile,
Anaîs făcuse semn celor patru tineri să le ' lase singure. Aceștia
dispăruseră îndată, la fel de tăcuti cum fuseseră și până atunci,
iar chinezoaica se culcase între coapsele fremătând de dorință ale
Cécilei, lipindu-și buzele de sexul congestionat. Sub sărutările ei
pricepute, Cécile se eliberase năvalnic, cu senzația că-și fărâmă
trupul din toate încheieturile. O adevărată maree a plăcerii, care
o adusese în pragul leșinului. f în seara următoare, Anaïs o
condusese în f cel de-al doilea cerc al grădinii, numit „al câii
cerești", și Cécile înțelesese curând câ denumirea f ie referea la
sexul femeiesc, mai precis, la propriul ei sex.
> . într-o pagodă absolut identică, îi regăsise pe
B cei patru chinezi din ajun. De data aceasta, însă, cu
simțurile-înfierbântate de mângâierile fetelor, avusese, în sfârșit,
dreptul la sexul celor doi bărbați, care o posedaseră de cel puțin
patru ori fiecare, cu o
vigoare uimitoare. De atunci, Cécile nu mai avea decât o
singură dorință: să afle ce-i rezerva cercul următor — cel dè-al
treilea.

Ànaïs intră în cameră și Cécile tresări, trezită brusc din

reverie. Sări în picioare, cu inima bătând năvalnic de teamă și
nerăbdare.
— A sosit timpul, draga mea... murmură Ànaïs. Să nu-l facem
pe domnul Wăng să aștepte.
Aceasta era cea de-a două surpriză a serii: pentru prima oară,
misteriosul șof ai Anaîsei — pe care Cécile încă nu-l întâlnise, dar
a cărui umbră atotputernică se făcea simțită pretutindeni —
urma să asiste și el la jocuri. .
Anaïs o luă de mână, conducând-o de-a lungul coridorului
îngust, cu pereți albi, care lega camera ei
direct de grădină. Cécile inspiră adânc aerul călduț și
parfumat de aprilie. Tocmai începuseră >
„zilele luminii pure"V. >
Cele două femei străbătură în tăcere parcul care despărțea
palatul de „grădina plăcerilor", > cum o numise Cécile încă din
prima zi. Zarva >
orașului răzbătea până la ele ceva mai stinsă,
dar cumplit de prezentă. Cotind pe o alee presărată cu prundiș
alb, Ànaïs și însotitoarea sa ajunseră la picioarele unui zid înalt,
în care se vedea o singură poartă, masivă și blindată, comandată
printr-un cod digital. Ànaïs se apropie de intrare, cu spatele spre
Cécile, astfel încât nici de astă dată franțuzoaica nu reuși să
distingă cifrele care acționau mecanismul.
Poarta se deschise fără zgomot și Cécile recunoscu, înfiorată,
atmosfera încărcată de miresme amețitoare a primului cerc.
Grădina cobora în pantă lină și pretutindeni se zăreau plante
rare și copaci cu lemn de esență scumpă. O alee mărginită cu
uriași arbori .de camfor pornea de la un chioșc micuț, aflat în
dreapta, ducând până la o poartă roșie în formă -de templu:
intrarea în cel de-al ddflea cerc.
Cécile înțelese că grădina era formată din mai multe cercuri
concentrice — oare câte? Ànaïs refuzase
f $ă-i dezvăluie taina... — fiecare împrejmuit de un
> zid înalt, în care se găsea o singurâ intrare. „ ly Anaîs formă
un alt cod, invitând-o pe
Cécile în interiorul celui de-al doilea cerc, plin de
> arbori gigantici și flori ciudate. La stânga se vedea

V Zilele luminii pure - chinezii împart anul în serii de câte 15 zile, cu denumiri poetice și
sugestive. „Zilele luminii pure" fac parte din luna aprilie, (n.a.)
 > o statuetă imensă, din bronz, care o impresionase pe Cécile
încă din ajun, trimită nd-o cu gândul la o * zeitate necunoscută,
obscenă și neîndurătoare. Ici-colo, tucani cu gușă roșie, fazani și
rate sălbatice căutau umbra copacilor înalti.
Inima Cécilëi începu să bată și mai repede: se găseau în fata
zidului care închidea cel de-al treilea cerc. De data asta avea să
pășească în necunoscut. De cum se închise poarta în urma ei, se
strânse instinctiv lângă Anaîs, ca și cum i-ar fi cerut s-o
ocrotească. Dar chinezoaica o împinse deoparte cu un gest
aproape violent. Ridicând ochii, Cécile zări printre bațnbuși și
cedri o construcție ciudată, cu mai multe terase pline de flori, cu
balcoane umbroase și flori viu colorate. r
Fără voie, se trase un pas înapoi, lovindu-se de Anaîs, care se
afla în spatele ei.
— Hai, mergi! o îndemnă chinezoaica, aproape cu asprime.
Domnul Wong te așteaptă. /
Cü un gest hotărât, Cécile împinse ușa din lemn sculptat,
pătrunzând într-o încăpere dreptunghiulară, cu pereții în
întregime acoperiti de împletituri din bambus, pictate manual.
Intr-un jilț înalt, aducând cu un tron și răsucit cu fata spre ușă,
se găsea un bărbat care o privea fix, la fel de nemișcat ca și
statuile lui Buddha. Trupul sâu pipernicit și uscat se pierdea sub
faldurile tunicii lungi, brodate în negru și > azuriu. Pe chipul
emaciat și uimitor de ridat luceau doi ochi negri, cu o privire
arzătoare și intensă, aproape insuportabilă. Cu mâna > dreaptă
își mângâia încet bărbuța rară, à la * Ho-și-Min. Pe un deget îi
strălucea un inel de aur, ca un fel de verighetă foarte groasă.
Cécile își spuse că bărbatul era trecut cu mult de șaizeci de ani
— aproape dublul vârstei soției sale, frumoasa Anaîs.
Domnul Wong îi făcu semn din cap să înainteze și Cécile se
opri la mai puțin de doi metri de el.
— Sunt foarte onorat să te primesc în casa mea, vorbi bătrânul
cu glas nespus de blând. Sper că modesta noastră grădină te va
ajuta să cunoști toate plăcerile pământului și cerului...
 Cécile se înclină, fără să răspundă, șocată de stilul lui parcă
ieșit din timp. în încăp'ere plutea un ’ parfum greu, de orhidee,
iar de la etaj răzbăteau acordurile discrete ale unei muzici
tradiționale.
Cécile o auzi pe Anaîs venind în spatele ei, apoi chinezoaica îi
apucă reverele rochiei roșii de mătase, desfăcându-le cu o
mișcare bruscă. Dintr-o dată, Cécile se găsi goală în fata
domnului Wong. Pe chipul lui, însă, nu se citea nici o reacție.
Tânăra franțuzoaică se simțea rușinată, dar și excitată la
gândul de-a fi astfel expusă privirii unui bătrân qi cărui ochi
păreau să-i ardă pielea.
j -g- Ești foarte frumoasă... murmură într-un # târziu domnul
Wong. Ai un trup făcut pentru plăceri. Soția mea mi-a spus că
zeii ti-au hărăzit g și darul de-a face dragoste. Sper c-ai să știi să-
l
> folosești cum se cuvine până la capăt. Până la
> plăcereb supremă...
Domnul Wong bătu de două ori din palme. ~ înainte ca Cécile
să apuce să întrebe ce însemna această „plăcere supremă", în
stânga se deschise o ușă ascunsă în perete și-și făcură apariția
patru chinezi, fără nimic altceva -pe ei decât o pânză înnodată în
jurul șoldurilor.
- Pe doi dintre ei îi cunoștea deja; erau cei care-o posedaseră în
primele două cercuri. Ceilalți trebuie să fi fost frați gemeni, atât
de mult semănau unul cu altul: amândoi la fel de înalti și
mătăhăloși, iar pe chipurile lor se citea aceeași prostie fără
margini.
Domnul Wong îi surprinse privirea plină de dezgust.
— Să nu te iei după aparente, murmură el. Plăcerea și
frumusețea n-au nimic de-a face una cu alta, și nici cu
inteligenta. Fără îndoială că frații Tang sunt niște brute, câtuși de
puțin atrăgători pentru ochiul unei femei, însă mari magicieni în
ceea ce compatriotul tău, André Gide, a numit „portița cea
îngustă".
 Brusc, în mintea Cécilei se făcu lumină. în cel de-al treilea
cerc avea să fie inițiată în sodomie — o practică pe care o
refuzase cu încăpățânare amantilor de până atunci.
Ca și cum i;ar fi ghicit gândurile, Anaîs își lipi trupul de spatele
ei, prinzându-i sânii în. palme, și începu sâ-i muște ușor urechea
stângâ, J trimitându-i fiori de plăcere în tot trupul.
— Nu te teme, fetita. „Portița cea îngustă" nu-i dureroasă dacă
știi cum s-o deschizi. Cu >
niște virtuozi ca frații Tang, nu vei simți decât o
nouă și imensă plăcere... i
Cécile încuviință din cap. Atingerea Anaîsei îi strecurase foc în
vine. Era pregătită să accepte orice, numai să n-o dezamăgească.
Tot. Chiar și „asta". își stăpâni un zâmbet, spunându-și că,
pentru inițiere, era mai bine să aibă de-a face cu un chinez decât
cu un african, dată fiind dimensiunea sexului.
Anaîs îi puse mâinile pe umeri, silind-o să îngenuncheze pe
blănurile albe și cenușii așternute pe pardoseală. De îndată, cei
doi amanti din ajun își desfăcură pânza legată în jurul șoldurilor,
apropiindu-se de ea.
Amândoi erau în erecție.
Domnul Wong își încrucișă picioarele -*- prima mișcare de la
venirea soției sale și a tinerei frantu- zoaice. Cu ochi arzători, îl
urmări pe unul dintre bărbați îngenunchind în spatele Cécilei și
apucând-o de șolduri. Ea se cambră instinctiv, arătându-și sexul
cd un fruct pârguit sub cârlionfii negri. '
Celălalt chinez îngenunche și él, dar în fata fetei, cu sexul
îndreptat spre buzele ei. Domnul Wong o văzu j pe Cécile
deschizând buzelç și gemând de > plăcere. Schiță o umbră de
surâs. Dacă-i plăcea să sărute intim un bărbat, acum putea s-o
facă’ după pofta inimii.
Curând, nu va mai deschide gura decât ca W să țipe.
Bătrânul își puse mâna uscată, cu vene * albăstrii și puternic
reliefate, pe măsuța lăcuită din dreapta sa. Bâjbâi câteva
secunde până găsi dedesubtul ei ceea ce căuta: un butor* micuț,
din plastic, ascuns chiar sub tăblie. îl apăsă ușor și îndată se
auzi un bâzâit discret. Cele șase camere de filmat, ascunse în
încăpere, porniră să lucreze.
Domnul Wong îi făcu un semn Ănaîsei, care-și puse masca de
mătase și se apropie de Cécile. Toți protagoniștii erau la locul lor:
filmarea pe viu putea începe.
Cécile tresări violent când vârful sexului bărbătesc îi atinse
ușor anusûl. Ultima ei virginitate. întoarse încet capul și-o văzu
pe Anaîs, complet goală, cu chipul ascuns sub mască, sărutând
sexul celui de-al doilea chinez. Frații Tang se aflau în afara
câmpului ei vizual.
Deodată, zvâcni din tot corpul și-și mușcă buzele ca să nu țipe.
Durere.a fusese îngrozitoare. Dintr-o singură mișcare, chinezul îi
forțase „portița cea îngustă".
Cécile se sili să se destindă, să se deschidă cât mai mult,
pentru a lăsa drum liber sexului bărbătesc ce-o invadase fără
milă. într-adevăr, durerea se atenuă curând, dispârând aproape
cu totul. în locul ei simțea o fierbințeală tot mai intensă. Gâfâind,
> își cambră trupul, ca să-l primească pe bărbat J înlăuntrul ei.
Refuzase întotdeauna sodomia, dar acum > era pe cale să-i
descopere plăcerile fără seamăn. >
Scoase un țipăt de nemulțumire când chinezul se retrase
brusc, lăsând în ea un gol imens. Dar Ànaïs îngenunche îndată
lângă Cécile și, luându-i capul în mâini, o sărută aproape cu
violentă.
— Acum calea e deschisă, spuse chinezoaica, îndepărtându-se.
Vei putea gusta adevărata plăcere, pé care numai frații Tang știu
s-o dăruiască.
La un semn discret al domijului Wong, cei doi chinezi solizi se
apropiară dé tânăra femeie, fâmasă în patru labe pe podea. își
desfàçurâ pânza din jurul șoldurilor, cu mișcări parcă
sincronizate, și Cécile scoase un țipăt de groază văzându-le
sexele enorme, până la jumătatea coapsei. Ca să-și alunge
spaima, încercă să glumească: ,
 — Cam amărâfi, amicii tăi, Anaïs. Dacă ăștia doi trebuie să mă
conducă pe calea cerească, atunci adio nirvana!
Anaïs se mărgini să surâdă, bătând din palme către frații
Tang. Aceștia închiseră ochii și chipurile lor grăsulii căpătară o
expresie de intensă concentrare.
— Nu poate fi adevărat! Visez! Oare cum reușesc să facă asta? ’
f Sub ochii uluiti ai Cécilei, cei doi frați intrau rapid în erecție,
fâră nici un ajutor din afară. Ca la comandă. .
J — Nici vorbă de magie, murmură Anaïs, Ê la fel de fascinată
de priveliște. E pur și simplu > efectul mentalului asupra
naturalului. O stăpânire 9 perfectă a principiului Yin și YangVI...
Cécile vru să se ridice. Nici în ruptul capului n-ar fi acceptat
să se lase posedată de asemenea monștri. Jocul durase destul.
Pentru ea era prea de-ajuns. în aceeași clipă, domnul Wong
schiță un semn scurt din cap. într-o fracțiune de secundă, ceilalți
doi chinezi se repeziră la Cécile, silind-o să rămână în patru labe.
— Ei, ușurel, ce-i asta? Nu mai vreau! Dacă vă închipuiți c-o
să... '
Cuvintele îi înghețară pe buze. Anaïs o înșfăcase de păr,
apropiindu-și fata la câțiva centimetri de a ei. în ochii negri ai
chinezoaicei nu se mai citea nici urmă de tandrețe, ci doar niște
străfulgerări întunecate și o bucurie atât de sălbatică, încât
Cécile se simți năpădită de sudori reci.
— Tot n-ai înțeles, proastă mică? șuieră Anaïs. Nu pricepi că
nimeni nu poate profita nepedepsit de primele trei cercuri, cele
ale plăcerii, fără a le cunoaște și pe celelalte? Regret, dar nu ai de
ales. Acum ne apartii
nouă, trup și suflet. De altfel, când domnul Wong va sfârși cu
tine, vei vedea de ce-am spus câ „ne a pârtii". ' J
Domnul Wong se ridicâ încet de pe tronul sâu. Sosise clipa cea
mai emofionantâ și mai > semnificativă a inițierii: cea îri care
urma sâ facâ > din noua achiziție proprietatea sa. îngustându-și
pleoapele, se apropie de Cécile, care nu-și putea lua ochii de la el,
VI Yin și Yong - principiu al filozofiei chineze, care împarte toate forțele universului în douâ energii
complementare. Yin corespunde, printre altele, femeii, iar Yang bârbatülui. (n.a.)
în timp ce pe chip i se așternea o groază fârâ seamân.
Desigur, ceremonia luării în posesie era neobișnuită și chiar
dezagreabilă péntru recrute. Dar domnul Wong nu dispunea de
altă soluție, dat fiind că nu avea acces la plăcerile obișnuite.
Ș i asta de peste patruzeci de ani.
• De sute, de mii de ori în decursul vieții sale blestemase clipa
funestă când luase hotărârea de-a părăsi Europa, la începutul
anului 1951.
Pe atunci, Wong Hui Long nu avea decât douăzeci și trei de ani
și-și închipuia că toată lumea ea lui. Și de ce-ar fi crezut altfel?
Fiu al unuia din cei mai mari mandarini din Shanghai, reputat
specialist în opera lui Confucius VII, frumos, elegant și rafinat,
purtând cu j aceeași naturalețe costumele tradiționale ca și pe >
cele făcute de marii creatori de modă parizieni sau 1 londonezi,
spirit superior, de o inteligentă ieșită din J comun, Wong Hui
Long era una dintre figurile < proeminente ale elitei chinezești.
B Ș i, mai ales, unul din putinii pe cqre albii îi tratau de la egal
la egal atât în concesiunea * franceză, cât și în cea internațională,
fostă britanică. Intr-o perioadă când la intrarea în parcul
Hungpu încă exista o inscripție pe care scria „Accesul interzis
câinilor și chinezilor", pentru el era o cinste fără seamăn să fie
primit în înalta societate europeană.
Însă tot atunci a început și calvarul său.
În 1947, la vârsta de 19 ani, ?-a îmbarcat pentru Europa.
Tatăl său, bătrânul Wong, socotea că într-o lume modernă în
devenire nu mai era suficient să fii tobă de filozofie și cultură
chinezească. Trebuia ca fiul său să asimileze și cultura
occidentală, pentru ca, la nevoie, să se'servească de'aceste
cunoștințe.
Wong petrecuse doi ani la Sorbona, studiind simultan
literatura franceză și dreptul international. Doi ani de libertate
absolută, în cursul cărora 'descoperise, pe lângă operele
clasicilor, plăcerile amorului liber în Parisul postbelic, unde
VII Confucius - nume latinizat al filozofului K'ung Fu Tsu (554-479 î.e.n.), ale cârui învâțâturi au
influențat întreaga civilizație chinezâ, pânâ.în zilele noastre, (n.a.)
lumea nu căuta decât să se distreze și să se bucure de viată, în
1949, Wong plecase la Oxford, ca să studieze literatura engleză. .
Dar tocmai atunci izbucnise revoluția maoistă.
Părinții săi se număraseră printre-primele victime ale noului
regim, fiind taxati drept B „intelectuali decadenți". împreună
fuseseră închiși > într-unul dirt primele lagăre de concentrare
după model chinezesc, unde muriseră în numai șase B luni,
neputând rezista chinurilor, nici presiunilor > fizice și morale
exercitate de către Gărzile Roșii.
Timp de un an, Wong își frământase mintea, ’ încercând să
decidă care era datoria lui. Confruntat cu experiența brutală a
mortii părinților săi și a epurărilor masive din patrie, înțelesese
că nici cultura orientală, nici cea occidentală nu-i slujeau la
nimic. Nici Confucius, nici Montaigne1, nici Lao-tî VIII IX, nici
Sfântul Toma d'ÂquinoX nu-i erau de vreun folos.
În cele din urmă, în ciuda scrisorilor imploratoare ale surorii
sale mai mari, care tocmai născuse un fiu, Cheng Lu, Wong
hotărâse să se întoarcă în China.
Debarcase la Shanghai la 6 august 1951, fiind arestat chiar
de-a doua zi de către Gărzile Roșii și dus într-un lagăr de
reeducare prin muncă. Tot Shanghai-ul își amintea că el fusese
prietenuL imperialiștilor europeni...
Zece ani. Zece ani de lagăr, de umilințe și tortură. Totuși, chiar
și în cele mai cumplite moment^, păstrase f certitudinea
neînduplecată că trebuia să supravie> tuiască, pentru ca, într-o
zi, să se poată răzbuna.
Când fusese pus în libertate, la începutul f anului 1962,
tânărul și strălucitorul Hui Long
devenise. domnul Wong, un bărbat îmbătrânit > înainte de
vreme. Sora sa, arestată odată cu el,
murise. Nu-i mai rămânea pe lume decât nepotul, Cheng Lu,

VIII Michel de Montaigne ( 1533 -1592) - scriitor și filozof francez, (n.t.) a 2 Lao-fi (570 - 490
î.e.n.)-filozof chinez, fondatorul taoismului.
IXInvâjâturile lui completează în plan spiritual pe cele ale lui Confucius, (n.a.)
X Toma d'Aquino (1225 -1274) -teolog și filozof scolastic medieval. (n.t.)
pe care-l luase în casa lui, crescându-l .
ca pe propriu-i copil. însă nimic nu reușise să frângă patul
puștii.
voința implacabilă a domnului Wong. .
Nici măcar pierderea virilității, când un soldat din Gărzile
Roșii, beat- mort, îi zdrobise sexul cu
Domnul Wong se strădui să revină la realitate. Cu un aer
absent, își mângâia inelul de aur din deget. Privirea i se opri pe
formele ademenitoare ale Anaîsei, care, la urma urmei, era soția
lui.
Nu se atinsese de ea niciodată. Nici măcar nu reușise să
înțeleagă de ce o femeie atât de frumoasă și senzuală acceptase
să se mărite cu un impotent care i-ar fi putut fi tată. în orice caz,
nu din interes: cu cincisprezece ani în urmă averea sa fabuloasă
de astăzi nu era decât un vis îndepărtat. Fără îndoială, cu toată
inocenta celor 18 ani ai ei, Ănqî's intuise că amândoi
aparțineau aceleiași rase: cea a Chinei autentice, eterne,
nepoluatâ de creștinism și dipretuind B- profund noțiunile de
milă, înțelegere și iertare. > O Chină care nu acorda vieții
omenești mai % multă importanță decât unui fir de pai.
Da, Anaîs și el aparțineau acelei Chine: < frumoasă și
neînduplecată, delicată și sângeroasă. I Cea a împăratului £he
Hoang-Ti, constructorul Marelui Zid'Chinezesc XI, care în 213
î.e.n. dăduse poruncă să fie îngropati de vii toți intelectualii
confucianiști.
Acesta era și motivul pentru care putinii prieteni occidentali ai
domnului Wong nu înțelegeau că acesta nu-i purta ranchiună lui
Mao tocmai pentru că, în locul Marelui Conducător, și el ar fi
procedat la fel. Pur și simplu avusese ghinionul să facă parte
dintre învinșii istoriei. Iar gândul care nu-i dădea pace după
atâția ani nu era atât dorința de-a se răzbuna pe oamșni — tot
chinezi -de-ai lui! — cât pe destinul care-l umilise.

XI Morele'Zid Chinezesc (peste 3000 de km lungime) nu este vizibil de pe Lunâ, contrar

afirmațiilor unor ziariști dornici de senzațional, (n.a.)
 Anaîs îi semăna întru totul.'Cu tot sângele european care-i
polua venele, rămânea o adevărată chinezoaică. Wong înțele&ese
acest lucru în ziua când, citindu-i „Grădina Supliciilor" de Octave
Mirbeau, ea îi sugerase să realizeze ceva asemănător chiar la ei
acasă, pentru plăcerea lor personală.
f De atunci le trecuseră prin mână nenu-
mărati tineri, băieți și fete. Cécile nu era decât o victimă în
plus.
g Domnul Wongtfăcu semn unuia dintre frații
Tang'. Acesta se duse grăbit până într-un colt al
> încăperii, de unde luă un mic vas sculptat, plin
> cu jăratic, așezându-l la o palmă de chipul
scăldat în sudoare al Cécilei.
Îngrozită, franțuzoaica îl văzu pe Wong scotă nd u-și din deget
inelul, care nu era o verighetă, ci un sigiliu uriaș, de formă ovală,
pe care bătrânul îl tinea răsucit în palmă.
Cu vârful unghiei, actionă un resort minuscul, aflat la baza
inelului, și soclul cu pecetea țâșni în aer, înăltându-se cu doi
centimetri.
Când unul din frații Tang îi întinse domnului Wong un clește
miniatural, Cécile. înțelese ce-o așteaptă și scoase un urlet
animalic. Ceilalți doi chinezi și Ànaïs se aruncară asupra ei,
imobilizând-o, în timp ce domnul Wong, absolut impasibil, își
încingea sigiliul de otel pe jăratic.
Cécile avu senzația că trăiește un coșmar fără sfârșit, din care
nu mai reușea să se trezească. Ànaïs o sili cu brutalitate s-o
privească în ochi. Chipul tinerei chinezoaice era transfigurat de o
bucurie sălbatică, în care se amestecau plăcerea senzuală și
cruzimea fără margini.
 din Shanghai
»
— Ai trecut deja prfn toate cercurile plăcerii... murmurâ ea. A
sosit timpul să le cunoști pe urmâtoarele trei: cele ale suferinței.
De-acum încolo, apartii acestei grădini, întocmai ca plantele,
arborii, florile și animalele de-aici...
Cu un efort supraomenesc, Cécile reuși să-i pună întrebarea
care-o tortura:
— $i... ultimele cercuri?...
’ Buzele Anaîsei se răsfrânseră într-un surâs înfricoșător.
— Noi le-am dat un nume foarte sugestiv: „cercurile mort ii
lente". In total, deci, nouă cercuri. Exact cum spune DanteXII.
Cécile scoase un geamăt jalnic, care sfârși într-un urlet de
durere. Cu o mișcare precisă, domnul Wong tocmai aplicase
sigiliul înroșitîn foc pe umărul victimei.
Se auzi un sfârâit și în încăpere se răspândi un miros grețos de
carne arsă. Cécile continua să urle, înnebunită de durere.
Cu toată suferința care-i întuneca mintea, găsi putere să-și
întoarcă privirea către umăr când domnul Wong își retrase inelul,
după câteva secunde care-i părură o eternitate. ,
Pe pielea stacojie și îngrozitor dé tumefiată, se vedea conturul
unui octogon, în centrul căruia un
f braț în armurâ înălța securea de război. Alături, un număr:
XII Poetul italian Dante Alighieri (1264-1321), în celebra „Divina Comedia", a împârjit Infernul în
houâ cercuri, unul mai înspâimântâtor ca altul, (n.-a.)
1761.
Fata încetă brusc să se mai zbată și capul îi a căzu într-o
parte. Fusese stigmatizată. însemnată < ca o vită. Dar răul cel
mare urma abia de-acum > încolo. Acum înțelegea ce-o așteaptă
în această lume de coșmar.
* Când va ajunge la ultimul cerc, cel „a1 morții lente", călăii ei
o vor ucide.
Capitolul 2
Inspectorul Boris Corentin, osul așilor în materie de cazuri
speciale — secțiunea de bază a celebrei brigăzi a poliției de
moravuri — își trecu, obosit, mâna prin pârul negru și ondulat,
scoțând un suspin care-ar fi frânt pânâ și inima celui mai înrăit
ticălos.
Era morocănos, irascibil și prost-disp.us. Mai mult decât atât:
trăia sentimentul inutilității —cel mai cumplit lucru ce i se putea
întâmpla unui luptător înnăscut, unui super-polițist obișnuit cu
acțiunea și rezultatele rapide. „în rahat până-n gât", cum spun
canadienii.
Boris azvârli învelitoarea de carton portocaliu în sertarul
deschis, apoi își trase în spate fotoliul din imitație de piele și-și
încrucișă picioarele lungi pe birou. Aruncă o privire plictisită spre
fereastra din dreapta, care dădea spre Sena. în acest început de
aprilie vremea era o adevărată oglindă a stării sale sufletești. De-
aproape Jr o săptămână ploua mărunt și fârâ oprire, cu g stropi
reci și aproape invizibili, care reușeau sâ treacâ prin orice haine.
Un timp sâ nu dai nici un... MaigretXIII afara!
> Dar cel mai râu îl sâcâiau dosarele celor W patru fete
dispârute: niște dosare pline de semne de întrebare la care nu
putuse da nici un râspuns. F Nici el, nici colegul sâu, inspectorul
principal Aimé Brichot. .
Amintindu-și de Aimé, Boris încruntâ din sprâncene. Asta pe
unde dracu' mai umbla? Era aproape oranouâ...
În aceeași clipâ, ușa se dâdu de perete și în prag se ivi Aimé
XIII Maigret - celebru personaj al romanelor polițiste semnate de Georges Simenon, (n.t.) •
-
Brichot, cu impermeabilul șiroind de apâ, cu șapca în carouri
pleoștitâ pe creștetul chel, cu mustața udâ de ploaie. își ștergea
dé zor ochelarii de miop, marca „Amor" —operațiune foarte
simplâ, dor care-l împiedicâ sâ vadâ câ unul din picioarele
cuierului de lemn lâcuit depâșea cadrul ușii.
Pantoful stâng al inspectorului se poticni artistic, ratând
ocazia de-a atinge podeaua treizeci de centimetri mai în fațâ, așa
cum s-ar fi întâmplat în condițiile unui mers normal. Pentru
câteva clipe legea gravitației încetâ sâ-i mai fie aliatâ și Aimé
zburâ în plin avânt pânâ în.mijlocul încâperii, urmat îndatâ de
cuierul pe care, în câdere, îl antrenase düpâ el.
Inspectorul ateriza în patru labe, dar, vrând sâ prindă
ochelarii care-i scâpaserâ din mânâ, > luneca pe parchet și se
întinse pe burta cât era J de lung, primind în cap canadiana lui
Boris, desprinsa din cuier. >
Abia dupâ vreo trei înjuraturi reuși sâ se > punâ din nou pe
picioare.
— Bravor MéméXIV ! exclama Boris, abia stâpânindu-și un
hohot de râs. Asta zic și eu intrare triumfală! Pregătești cumva
un număr la Medrano?
Aimé bâjbâi după ochelari, apoi și-i puse pe nas, aruncând o
privire ucigașă spre colegul său.
— Uneori mă întreb de ce dracu' mai accept șă fac echipă cu
unul ca tine!
Boris zâmbi, ridicând de jos cuierul și canadiana. Cunoștea
răspunsul, ca și Aimé de altfel. Pentru că împreună formau un
cuplu de temut. Ș i-n plus, erau prieteni cum nu se poate mai
buni.
Aimé își scoase impermeabilul, continuând să-și șteargă
ochelarii, cu o figură mai cruntă ca oricând.
— Colac peste pupăză, mormăi el pe sub mustață, am avut o
noapte îngrozitoare...
— Ț i-a fost rău? '

XIV Mémé (fr.) - diminutiv de la Aimé, (n.t.)

 Aimé ridică din umeri.
— Nici măcar! Numai că până-n zori am tot sucit și răsucit în
minte chestia cu alea patru fete...
f Boris înșfacă, nervos, pachetul de „Gallia" și-și aprinse o
țigară. Amândoi se găseau în același punct. Adică punctul mort.
Zero absolut.
g Catherine Pancrosse, Sylvie Neveu, Mprie- < France
Zibrewicz și, de patru zile, Cécile Leclerc. > Toate patru
dispăruseră fără urmă. Sau, în orice caz, fără urme vizibile.
Singurul punct comun
. între aceste fete — care nu se cunoșteau între ele, locuind în
orașe diferite —era că toate plecaseră în excursie în China și, o
dată ajunse la Shanghai, nu se mai știa nimic de ele.
— Măcar de-am putea da o raită la fata locului! oftă Aimé,
mușcându-și nervos vârful mustății. Poate-am reuși să dibuim
vreo urmă,
. Boris își reținu un suspin de resemnare. Nici vorbă! Francezii
adresaseră poliției chineze o cerere de colaborare, dar aceasta
răspunsese ferm și politicos că puțea să descopere și singură ce
se întâmplase cu cele patru franțuzoaice — în caz că dispariția
lor nu era intenționată. Refuzul fusese exprimat în fraze cu zeci
de înflorituri verbale, frumoase și... definitive.
Pe scurt, de o lună și jumătate — respectiv, de la dispariția
Catherine! Pancrosse — Boris și Aimé, în schimb cu echipa
Rabert-TardetXV, cercetaseră cât se poate de amănunțit viața
celor patru fete, fără să descopere nici cel mai mic indiciu.
Oriunde se îndreptau, nu făceau decât să dea cu capul în zid.
In plus mai trebuiau sâ suporte lacrimile și jalea familiilor,
cârora nu le puteau oferi nici >
cea mai măruntă consolare. Nici cea mai >
neînsemnata raza de speranța. ^7
Pe scurt, o mare porcărie! w
Adânciți în gândurile lor negre, amândoi >. săriră ca arși

XV Cealaltâ echipâ pentru cazuri speciale a Brigâzii de Moravuri, (n.a.)

auzind târâitul slab al telefonului peticit cu leucoplast. Boris
ridica receptorul. '
Văzând expresia așternută pe chipul său, Aimé ghici îndată
cine se afla la celălalt capăt al firului: comisarul divizionar
Charlie Badolini, poreclit „Baba" de către subalterni, șeful
Brigăzii de Moravuri.
— S-a făcut, șefu' ! articulă cu greu Boris, după vreo câteva
secunde. în cinci minute suntem acolo.
— Să nu-mi spui nimic! zi$e Aimé, când colegul său puse
receptorul în furcă. Pun pariu că era Baba, care vrea să ne vadă
de urgență.
Boris schiță un surâs ironic.
— Zău? Va să zică la Medrano te-ai hotărât să renunți la
numărul de acrobație pentru cel de fachir?
Aimé bombăni printre dinți câteva cuvinte, în care Boris
distinse expresii ca „frate denaturat" și „copoi degenerat", apoi
ieși fără să-și aștepte colegul sau să-și scoată șapca în carouri. .
Ușa capitonată a biroului lui Badolini era întredeschisă și
dinăuntru se strecurau vălătuci de fum albăstrui. De când noile
reglementări europene obligaseră SElTA să retragă de pe piață
scumpele lui „Celtice", comisarul
se resemnase sâ fumeze „Gitanes", fabricate dupâ „noile
norme" și mult mai slabe. '
Dând cu ochii de inspectorii săi preferați, g Badolini se ridica
în picioare pe pantofii cu tocuri < de-o șchioapa^ meniți să-i mai
înalțe statura pitica w măcar cu vreo câțiva centimetri. *
— Intrați, domnilor, și luați Ipc. Sper câ-mi
F îngăduiți sâ fumez...
Boris își ascunse un zâmbet, schițând un gest de mare senior:
— Te rog, șefu', fârâ chestii de-astea! Simte-te ca acasă!
- Arată cu degetul spre pachetul de țigări albastru cu alb,
aruncat pe birou:
. — Dar alea ce-s? -
Badolini se înroși ca racul și începu să tușească, vrând să-și
ascundă stânjeneala.
— Aă... Se numesc >,Ducados". Ț igări spaniole... Seamănă așa
de bine cu „Celticele" încât am comandat cartușe întregi. Ca să
am de rezervă...
Brichot chicoti, sarcastic:
— Cu alte cuvinte, dumneata, șeful Brigăzii Stupefiante, iți
organizezi o rețea paralelă și introduci în Franța țigări care nu
corespund reglementărilor internaționale!
Badolini strivi nervos mucul țigării în scrumieră.
— Uite ce e: când o să am nevoie de o conștiință fără pată, o să
fac apel la tine. Până atunci, spuneți cum stați cu cazul vostru!
Boris se tolăni într-unul din fotoliile de piele rezervate
vizitatorilor. Bineînțeles câ se așteptase > la aceasta întrebare.
Era tocmai cea la care nu putea da nici un răspuns.
— Cum sâ stâm, șefu'? răspunse el ușor W agasat. E cam .greu
sâ faci ancheta asupra unor > fapte petrecute la zeci de mii de
kilometri deportare, nu creezi?
Bâdolini își freca mâinile, dupâ care se așeza și el pe fotoliu.
Aimé arunca o privire nedumerita spre colegul sau. Se înțelegeau
din ochi. Și Boris remarcase neobișnuita veselie a șefului.
Ciudat...
Fu cât pe-aci sâ pună o întrebare, dar se râzgândi în ultimul
moment. Mai bine (sâ-l lase pe comisar sâ spună singur ce avea
de spus. Ceea ce se și întâmplă.
— Domnilor, colegii voștri de la vaVnâ au făcut ieri o captură
interesantă, la granița belgiană.
— Cartofi prăjiți de contrabandă? îndrăzni Aimé, împins de-un
drăcușor ce nu-i da pace. ’ '
Badofini îl fulgeră cu privirea.
— Inspector-general Brichot, ți-aș fi recunoscător dacă m-ai
scuti de umorul dumitale de prost-gust!
Se întoarse către Boris, ignorându-l intenționat pe Brichot,
care se făcuse stacojiu:
— Un camion plin de televizoare made in Hong Kong.
 — Contrabandă? întrebă Boris.
f — Nu, totul era în regula: hârtii, ștampile...
Nu lipsea nimic. *
B Boris înalta din sprâncene.
— Atunci, nu vad ce...
< — Așteaptă! îl întrerupse Badolini, aprin-
W zând o țigară de la mucul precedentei... Chestia interesantă
e că un vameș* mal circumspect * decât colegii lui a vrut să
demonteze unul dintre televizoare. .
Boris ciuli urechile, devenind dintr-o dată foarte atent.
— Și?
— Și... toate erau goale. Numai ecranul și carcasa. Dar ia
ghiciți ce se afla înăuntru!...
. — Droguri? îndrăzni Brichot, dornic să reintre în gratiile
șefului. '
Badolini schiță un surâs superior.
— Nț! Casete porno!
Boris tresări și se aplecă peste birou! stil Empire al
comisarului.
— Nu văd ce rost ar avea contrabanda cu astfel de casete. Din
câte știu, în Belgia nu-s interzise prin lege...
Pe chipul lui Badolini se așternu o expresie gravă.
— Astea-s altfel de casete...
Boris avu o bănuială.
— Ce fel, șefu'?
— Sado-masochiste, pline de cruzime, cu torturi și ucideri.
Specialiștii noștri sunt de părere că n-au fost trucate. Acum
înțelegeți, domnilor?
Boris și Aimé se uitară unul la altul. înțelegeau perfect. Cu ani
în urmă, la Los Angeles, reușiseră să prindă o bandă de
„psihopați ai camerei video"XVI. Niște țipi care nu ezitau să
sacrifice fetișcane mai credule pentru plăcerea altor indivizi, la fel
de >

XVI Vezi: „Brigada de Moravuri" - „Dispârutâ în Sunset Boulevard", (n.a.)

 bolnavi și sângeroși ca ei. De regulă, astfel de >
filme dispăreau curând în rețele paralele, în special din
America Latină. Cât despre fete, desigur... Borisaprinse o
„Gallia", trăgând fumul în piept.
— Presupun că sarcina mea și a lui Mémé e să descoperim
filiera...
Badolini schiță un gest larg cu mâna dreaptă.
— Nici pomeneală! Din păcate, alta-i buba!
Făcu o pauză, fixându-i pe cei doi inspectori cu o privire gravă:
— Bineînțeles că am cerut îndată câte o copie a casetelor. Sunt
cinci cu totul. Deși în scârbă, azi-noapte m-am silit să le văd pe
toate până la capăt. E vorba de asiatici. Chinezi, din câte
apreciază expertul în limbi orientale,,care a descifrat câteva
inscripții din decor.
Boris tresări. Din nou China! Chestiunea începea să se-
complice.
— Numai că, pe una din casete, victima e o europeancă.
Tânără, blondă, destul de frumușică...
Boris simți că i se taie respirația. Spera că se înșeata sau c-a
înțeles greșit. Dar în clipa următoare Badolini îi nărui toate
iluziile:
f — Numele ei e Catherine Pancrosse, prima
dintre cele patru fete dispărute.
In birou se așternu o tăcere apăsătoare. g — Ș efule... — zise
într-un târziu Boris, cu
voce lipsită de expresie — ... dacă înțeleg bine,
> înseamnă că trebuie să le punem cruce și
> celorlalte trei... '
— Nu te grăbi, Boris! Vă închipuiți c-am luat imediat legătura
cu autoritățile chineze, ca să le informăm despre descoperire și,
mai ales, să obținem ceva date despre tipul care s-a ocupat de
livrare: un anume Wong Cheng Lu. ,
— Și? sări Brichot. Ați aflat ceva interesant?
Badolini își scutură neglijent scrumul căzut pe reverul
costumului albastru-închis.
— Mai< multe decât vă așteptași. Pekin-ul ne-a pus îndată în
contact cu politia orașului în care locuiește acest. Wong. Bănuiți
despre ce oraș e vorba?
Boris ridică din umeri, cu o expresie încruntată.
— Pun prinsoare că Shanghai.
— Exact! Dar abia acum începe partea cea mai interesantă.
Chinezii ne-au făcut un tărăboi pe cinste, cerând să-l extrădăm
neîntârziat pe Wong, pe care-l vor înapoi cu orice preț. în treacăt
fie spus, au refuzat să ne dea vreun detaliu despre el.
Boris se înnegură la fată. Foarte ciudat! Ce naiba puteau avea
chinezii cu individul respectiv? De ce
oare era atât de important, încât țineau morțiș sâ-l recupereze?
— îmi închipui câ ai noștri au sărit în sus J de șapte poște!
comenta inspectorul.
— Dimpotrivă! replica Badolini. Quai > d'Orsay1 le-a îndeplinit
pe loc dorința... la > sfatul meu.
— Pai bine, șefu', tresări Aimé Brichot, oi fi eu prost, dar zău
că nu mai înțeleg nimic!
Badolini chicoti satisfăcut:
— Pur și simplu, le-am sugerat domnilor din minister să le
propună chinezilor un târg: le dăm omul înapoi, cu condiția să fie
însoțit la Shanghai de doi polițiști francezi, care, odată ajunși
acolo...
— Vor putea începe cercetările privind compatrioatele lor
dispărute! sfârși Boris, pricepând, în sfârșit, unde bătea
comisarul. Și ce-ap zis, șefu'? Au fost de-acord?
— Fără rezerve, Boris, fără rezerve! Poimâine, doi reprezentanți
ai poliției franceze îl vor escorta pe domnul Wong Cheng Lu până
la aeroportul Roissy-Charles de Gaulle. Aici vor urca împreună
într-una din cele două curse săptămânale Air France, cu
destinația Pekin. De acolo, CAACXVII XVIII îi va conduce la f
XVII Sediul Ministerului de Externe francez, la Paris, (n.a.)
XVIII CAAC (Civil Aero-Administration of China) - Administrația aerianâ civilâ din China,
companie aerianâ haționalâ a Republicii Populare Chineze, (n.a.)
Shanghai, unde vor fi primiți cu brațele deschise de către colegii
lor chinezi.
Aimé Bnchot se foi în fotoliul sâu, alb ca f varul la față. Intr-un
târziu, își luă inima în dinți t și puse întrebarea care-i ardea
buzele: W — lartâ-mâ, șefuz, dar am putea sâ știm și noi cine-s
polițiștii care vor pleca în China? ' Badolini zâmbi, foarte încântat
de sine însuși.
— Doi dintre cei mai buni care există "în Franța. Onoarea
aparține inspectorilor Corentin și Brichot!
Boris nici nu clipi. Cu câteva minute în urmă înțelesese că,
totuși, comisarul nu se ostenise să le depene întreaga tărășenie
ca să trimită la Shanghai pe altcineva. Așadar, se întoarse
zâmbitor către colegul său.
— Hai, Même, ce faci mutra asta? O călătorie gratis tocmai în
China e un adevărat chilipir, nu crezi?
Brichot ridică din umeri.
— Mă calci pe nervi! Nici măcar nu știm cum e vremea acolo.
Eu cu ce mă îmbrac?
Badolini își drese glasul ostentativ:
— Domnilor, detaliile le puteți discuta și mai târziu. %
Deschise primul sertar al biroului și scoase uri dosar cafeniu-
închis, gros și cu copérti cartonate, pe care i-J întinse lui Boris.
— Aici aveți toate datele. Pentru vize vorbiți cu secretara mea.
Ambasada chineză à promis că le veți obține chiar în cursul zilei.
Alte întrebări?
Boris se ridică în picioare.
— Una singură, șefu'. E posibil să vizionăm și noi casetele
înainte de plecare? Poate vom avea J nevoie, nu se știe
niciodată... W
Badolini surâse, mulțumit.
— Eram convins c-o să-mi cereți asta. a înainte de venirea
voastră, am dat dispoziții unui tehnician să vă monteze în birou
un televizor și un video. Cu cât văd mai puțini asemenea orori,
cu-atât mai bine, lată caseta.
 Boris și Aimé îl salutară, îndreptându-se spre ușă. Când erau
pe punctul să iasă, vocea graseiată a comisarului îi țintui în
prag. - -
— Da, șefu'? • •
— încercați să fiți prudenți... acolo... Mult noroc!

Într-adevăr, în, biroul celor doi inspectori fuseseră instalate un

televizor și. un video. Boris vârî caseta în aparat, iar Brichot trase
două scaune în fața ecranului.
Prima imagine era cea a unui panou de carton negru, pe care
se aflau ideograme pictate în alb. Ceva mai jos, cu litere mici,
traducerea în engleză și franceză: „Filmele celor nouă cercuri".
— Curios lucru! remarcă Aimé. De obicei, tipii care fac astfel
de filme nu-și dau osteneala să ofere explicații.
f — Probabil ca sâ știe clientii ce urmează,
se strâmba Boris. Oricum, îmi închipui ce conține
caseta, așa câ... '
f — Uite câ începe! exclama Aimé, așe-
zându-și mai bine ochelarii pe nas. ’
> Un ceas mai târziu, regreta din suflet câ nu y și-i spărsese
mai de dimineață, când intrase în birou. Imaginile erau odioase,
insuportabile: o subtilă gradație a ororii, cu torturi din ce în ce
mai rafinate. Din când în când, camera fixa un prim-plan pe
chipul victimei, schimonosit de groază și durere. Cum filmul era
mut, tăcerea sporea senzația de coșmar aproape diabolic.
Cu câteva clipe înainte de uciderea victimei, Aimé întoarse
capul. Era verde la față. Boris ar fi vrut grozav de mult să-i
urmeze exemplul, însă se sili să nu-și ia ochii de pe ecran.
Trebuia să-și fixeze totul în memorie. Cel mai mic amănunt s-ar
fi putut dovedi de o importanță covârșitoare' De exemplu, femeia
cu păr castaniu și chipul acoperit de mască era prea înaltă
pentru o chinezoaică.
Dar n.u numai atât. Mai exista ceva care-l intriga, deși nici el
n-ar fi putut spune ce anume. Un detaliu care-i șocase privirea,
dar pe care nu reușise să-l perceapă clar. Poate mai târziu...
Akné nu ridică ochii decât când auzi că banda se oprise. Abia
atunci se întoarse către Boris, alb la

din Shanghai
fața, cu chipul parca sâpat în piatră, cu o expresie aproape
sălbatică. .
— Crezi că celelalte trei mai suntîn viată? întrebă el.
Boris nu răspunse imediat. Chiar sub fereastra lor un șlep
urca în susul Senei, sunând, din sirenă înainte de-a intra sub
Pont-au-Change.
— Habar n-am, Mémé! Poate numai ultima,
Cécile Leclerc. Ea n-a dispărut de prea multă vreme...
Boris se ridică atât de brusc, încât scaunul pe care stătuse se
prăvăli pe spate.
— Dar de un lucru sunt sigur: dacă-i dibui pe ticăloșii care-au
făcut așa ceva, îi omor cu mâna mea!
Capitolul 3
- Hei, înapoi! Nu vezi câ-i interzis?
Boris zâmbi, auzind exclamația speriata a lui Brichot.^ E drept
câ aeroportul Hongqiao, situat în vestul Shanghai-ului, aducea
cu un imens șantier. Cu doi ani în urma, autoritățile hotărâseră
sâ-l extindă și să-l modernizeze, făcând din el o adevărată poartă
internațională a aerului, demnă de noua înfățișare a orașului.
însă se vede treaba că, după patruzeci de ani de comunism
fanatic, muncitorii nu se adaptaseră la ritmul de lucru capitalist.
Pe de altă parte, pentru trei sute de yuani XIX pe lună, nici nu li se
putea pretinde mai mult.
Ca urmare, Hongqiao părea lăsat de izbeliște: saci de ciment
îngrămădiți prin colțurile sălii de așteptare, bârne metalice
întinse sub panoul de afișaj, cerșetori în zdrențe, a căror prezenta
fusese interzisa în comunism, dar care acum își făceau > din nou
apariția, ca semn al prosperității j recent recâștigate.
Instinctiv, Boris apucă mai strâns cureaua > împletită care-l
priponea pe prizonier de > încheietura sa, apoi își plimbă privirea
dincolo de vameși, spre uriașa sală de așteptare.
În dreapta, 'rezemate de zidul cenușiu mâzgălit cu ideograme,
erau îngrămădite nenumărate biciclete, legate la un loc printr-un
lanț pe jumătate ruginit: vehicolele personalului ce deservea
aeroportul.
Boris nu găsi nici măcar puterea să zâmbească. Era epuizat.
Stors. Din cauza celor douăzeci de ore de zbor și, în primul rând,
datorită tensiunii nervoase pe care i-o crease Wong Cheng Lu
încă de când decolaseră de pe aeroportul Roissy-Charles de
Gaulle, unde fusese adus cu duba direct de la Paris.
Chinezul nu renunțase nici măcar o clipă la calmul său de
nepătruns, aproape ironic/care-l scosese din sărite pe Boris
chiar de la început. Inspectorul avect- senzația că Wong pur și
simplu își bătea joc de ei și că nu se sinchisea nici cât negru sub
unghie de întoarcerea în China populară, unde risca pedeapsa cu
moartea sau, în cel mai bun caz, o condamnare pe viață la
reeducare prin muncă.
Oricum, Boris și-Aimé așteptau cu nerăbdare să livreze
„coletul" în mâinile colegilor de breaslă chinezi, ca să-și mai tragă
sufletul, încercând să se adapteze f cât de cât la diferența de fus
orar. Plecaseră din < Paris la ora 8 a.m., miercuri 8 aprilie și,
dupâ douăzeci de ore de zbor, aterizaseră în China

XIX Monedd chinezeascâ, echivalentâ cu un franc francez, (n.a.)

 J pe 9 aprilie, ora 13. Prin urmare, pierduseră o K noapte
întreagă.
B Boris se legăna de pe un picior pe altul, sub prjvirea ironică
a lui Wong Cheng Lu, care nu F părea câtuși de puțin afectat de
oboseala călătoriei. Când schimbaseră avionul la Pekin, un
atașat al ambasadei franceze venise să le transmită, noi indicații
de la Paris: „La aeroportul Shanghai nu veți trece prin vamă.
Poliția chineză vă va lua în primire de cum veți coborî din avion și
tot ea se va ocupa de controlul pașapoartelor,.așa cum e
prevăzut."
Boris își reținu cu greu înjurătura răsunătoare care-i stătea pe
buze. Totul fusese prevăzut' și, totuși, avionul g teri za se de
peste o jumătate de oră,.fără ca cineva să le fi ieșit în
întâmpinare. Aruncă o privire cruntă spre Wong Cheng Lu, care-l
fixa netulburat, cu un surâs abia schitat, foarte în largul său în
costumul occidental, de mătase bej, ca scos din cutie.
Dar, dacă nu venea nimeni, atunci ce vor face cu prizonierul?

Inspectorul Qiao își stăpâni o înjurătură dând coltul străzii

Hua-shan, la volanul Toyotei sale aflate în plină viteză. In
Shanghai nu mai existau aproape
deloc camioane, iar dintre putinele râmase, unul îi ieșise în
cale tocmai lui! >
In spate, duba care-l însoțea cu o escorta de patru oameni
claxona de cloua ori, dar sunetul se pierdu în vacarmul asurzitor
al claxoanelor % de bicicleta. Qido ridica brațele spre cer în semn
> de neputința.
De când cu relativa liberalizare a regimului, poliția învățase sâ
se comporte ceva mai discret ca pânâ atunci. Prin urmare, Qiao
nu îndrâznea sâ-i ordone camionagiului sâ se care de-acolo
înainte de-a sfârși cu descârcatul mârfii. Ș i-ar fi pu s în cap
trecâtorii, care, cu siguranțâ, ar fi ținut partea „sârmanului
muncitor". Iar pânâ sâ scape de invectivele și reproșurile lor ar fi
pierdut mai mult timp decât așteptând sâ se descarce marfa.
 Inspectorul Qiao își perie mecâoic cu dosul palmei pantalonul
cenușiu și prost croit, sprijinându-se de portiera deformatâ a
Toyotei. Nu-i mai râmânea decât sâ spere în ajutorul Celui de
Suș ca sâ ajungâ la timp la aeroport, unde urma sâ-i întâlneascâ
pe cei doi polițiști francezi, împreunâ cu prizonierul lor.

Zhan-Yum sâltâ pe umârul drept încâ o cutie de carton și

traversâ strada Huas-han, aruncând o privire piezișâ spre mașina
opritâ în mijlocul carosabilului, la vreo zece metri în spatele
camionului sâu.
j Pătrunse în clădirea cenușie și murdară, t numărând trei
etaje, și-și depuse povara la
picioarele unei scări înguste, O fetiță de vreo zece J ani,
îmbrăcată într-o rochie lungă și zdrențuită
la poale, îl fixa cu o privire nedumerită, care-J făcu W să
zâmbească. Probabil se întrebă cum putea un
om atât de slab și de bătrân sâ care niște cutii așa de uriașe.
Desigur, ea nu avea de unde să știe că în cutii nu se găseau
decât ziare vechi.
Zhan-Yum se întoarse lângă camion, încetinind pasul și mai
mult. Trase adânc în piept aerul călduț în care plutea un miros
amestecat de supă, orez și mirodenii, emanând din
apartamentele în care, locuitorii Shanghai-ului se îngrămădeau
câte patru familii în șaizeci de metri pătrați. Comunism sau
capitalism, pentru chinezii „de rând" ca Zhan-Yum uri lucru erc^
sigur: criza de locuințe era departe de-a fi rezolvată într-o țară în
care tinerii căsătoriți trebuiau să Închirieze o cameră unde să-și
petreacă noaptea nunții. Bineînțeles, plătind pe ea aproape un
salariu întreg.
Zhan-Yum se uită pe furiș la ceasul de mână — un lux de care
era foarte mândru. încă zece minute, după care va termina cu
descărcatul cutiilor goale și_se va sui la volan, pornind către
casă, la volanul camionului.
De Ce? Habar n-avea, dar, oricum, puțin îi păsa! I se ceruse să
oprească în locul acela și să blocheze
strada timp de o jumătate de oră, așa câ asta făcea, și basta! >
Cu gândul la cei doua sute de yuani pe > care urma sâ-i
încaseze pentru osteneala. Leafa lui pe două săptămâni, în
numai o jumătate de ' > oră, cât descârcase cutii goale. Zău că
merita >
efortul! De altfel, s-ar fi învoit la munca asta
chiar și gratis, fiindcă știa că nu se cuvenea să ’ refuze un
serviciu cerut de domnul Wong.
— Uite-i colo, Boris! șopti Brichot, care nu încetase să
cerceteze cu privirea sala de așteptare a aeroportului. *
Boris scoase un suspin de ușurare văzând cele patru uniforme
verde-închis care.se îndreptau spre ei, împreună cu un bărbat în
civil — probabil,inspector — în vârstă de vreo patruzeci de ani,
destul de înalt pentru un chinez*și cu fruntea brăzdată de o
cicatrice oblică. Civilul făcu un semn grăbit spre vameși, care-l
lăsară să treacă, însoțit de cei patru polițiști purtând caschete
verzi cu dungă roșie.
Ajuns lângă Boris și Aimé se înclină ușor, fără urmă de
zâmbet. . '
-— Inspectorii Corentin și Brichot, dacă nu mă înșel... zise el în
engleză, cu glas parcă metalic. Sunt inspectorul Seng și-am
primit sarcina să-l iau în primire pe nenorocitul ăsta...
Vârî mâna în buzunarul interior al balonzai- dului ros la guler
și scoase un teanc de documente împăturite în două.
f . — Poftiți actele care va eliberează de
a răspunderea fața de prizonier. Fiți amabili și desfâceti-i
cătușele! K
g Boris apuca hârtiile cu un gest aproape . violent. Tonul
inspectorului Seng îl calea pe
> nervi. Daca trebuiau sâ colaboreze cu așa un
> specimen, atunci câutarea celor trei franțuzoaice se anunța
nespus de agreabila!
— Cu îngăduință dumneavoastră, răspunse el tot în engleza,
mai întâi aș vrea sâ vâd ce scrie aici.
Seng strânse din buze, dar nu zise nimic, mulțu- mindu-se sâ
se încline din nou. Boris parcurse rapid cele cinci pagini
dactilografiate. Primele douâ erau în chinezâ, celelalte în engleza.
Totul pârea în regulâ: semnat și parafat
Boris scoase cheia din buzunarul jeans-ilor și descuie câtușele
lui Wong Cheng Lu. Acesta își frecâ încheietura, surâzându-i
liniștit, apoi inspectorul Seng îl încredințâ oamenilor sâi, care-l
escortarâ spre ieșire.
— Și-acum ce facem? întrebâ Boris.
Seng arâtâ spre sala de așteptare.
— Am reglat deja formalitâțrle vamale. Nu vâ râmâne decât sâ
vâ luați bagajele și sâ mergeți la biroul Siguranței Publice, strada
Han-ku numârul 210, unde sunteți așteptați. Gâsiți taxiuri în
fața aeroportului. Le veți recunoaște ușor: sunt vopsite în galben
și roșu. Pe curând, domnilor...
Dădu sâ plece, dar se răsuci din nou spre Boris și Aimé,
adfesându-le primul zâmbet. >
— Vă urez un sejur plăcut în China! j
Se îndepărtă cu pași mari, gata să trân- W tească la pământ
un puști în pantaloni scurți, care vindea niște prăjiturele
multicolore, așezate pe o > tavă din pai împletit. I
— Dac-așa sunt toți polițiștii chinezi, mormăi Aimé, află că n-o
să fie prea vesel!
Boris își duse mâna la gură, ca să-și ascundă un căscat.
— Principalul, Mémé, e că ne-am achitat de prima parte a
misiunii și c-am scăpat de Wong ăla, care începuse să mă scoată
din țâțâni cu aerul lui batjocoritor. în rest, toate la timpul lor.
Hai să ne luăm bagajele.
Se îndreptară spre vamă, cu pașapoartele în mână, dar
funcționarul îi salută, făcându-le semn să treacă,
—* N-or fi ei prea simpatici, în schimb sunt eficienți!- remarcă
Boris, cu ochii la banda rulantă pe care tocmai apăruseră
bagajele lor.
 — Dar de ce naiba sunt așa gălăgioși? se văită
Aimé.
Boris îl bătu pe umăr, râzând.
-— Pur și simplu fiindcă-s mulți, Mémé!
Totuși, se vedea și el silit a recunoaște că zgomotul era la limita
suportabilului. Sala de așteptare gemea de lume, bărbați și femei,
care păreau că nu-s în stare
f sa se înțeleagă între ei decât țipând. în plus,
> aeroportul fiind în lucru, nu exista nici un fel de izolație
fonică și harmalaia se repercuta în
J zidurile de beton, unde nu se aflau decât două ceasuri
enorme, care-și făceau de bine-de rău
> datoria, agățate în perete cu câte o sârmă groasă. Unul arăta
1.20, celălalt se oprise la ora
0.10 încă din 9 septembrie 1976 — data și ora morții
președintelui Mao Tse Dun.
Dar de-abia porniseră spre banda rulantă, când Aimé își apucă
de braț colegul, silindu-l să se oprească.
— Ascultă, tu vezi ce văd eu, sau visez?
Boris încremeni în loc, la fel de uluit. Chiar în fața lor, lângă
farmacia din dreapta, se aflau trei femei bătrâne și pline de
zbârcituri, așezate în spatele unei măsuțe pliante. Fiecare avea
câte un tensiometru — instrument destinat măsurării presiunii
arteriale.
— Ce mai e și asta? Medicină în aer liber?
Boris nu răspunse, preocupat să vadă ce va face bătrânul care
se apropiase de ele cu chipul măcinat de neliniște. Omul se opri
în fața celei din mijloc și-și întinse brațul gol. Cu o dexteritate
demnă de un doctor cu experiență, femeia îi prinse de braț banda
adezivă și începu să apese para de cauciuc. Privi cu atenție
câteva secunde acul de pe cadran, apoi îi spuse ceva „bătrânului.
Acesta păru să respire ușurat și scoase trei monede din
buzunarul pantalonului cafeniu, după care se îndepărtă,
zâmbind în colțul gurii.
 — Crezi câ doctorii noștri ar putea face avere în felul ăsta?
întreba Boris, râzând de >
mutra uluita a lui Aimé. în orice caz, măcar nu J
plătești consultația și nici nu pierzi vremea în sala de
așteptare. W
Ajunseră lângă banda rulantă de unde > călătorii își luau
bagajele, scoțând exclamații de bucurie, ca și cum ar fi participat
la un joc sau la o loterie.
— Privește, Mémé, echipajul avionului nostru se întoarce
acasă.
—- Dar ce dracu' fac cu chestiile alea? exclamă Aimé, din ce în
ce mai nedumerit. E o glumă, sau ce...
— După părerea mea, e vorba mai curând de-o criză de
detergenți...
Într-adevăr, întreg echipajul — de la pilot la stewardese, toți în
mare ținută — părăsea aeroportul, ducând în fiecare mână câte o
cutie uriașă de OMO, detergent sosit în China pe aceeași cale ca
și cei doi inspectori, respectiv avionul Boeing 747 al companiei
Air France, pe ruta Paris-Pekin.
Chiar când Boris se pregătea să-și ia valizele, în difuzor răsună
o voce ferninină, impersonală ca toate vocile auzite pe un
aeroport, care anunță în engleză:
— Domnii Corentin și Brichot sunt rugați să se prezinte
imediat la biroul de poliție, camera numărul 2.
— Asta ce mai vrea să însemne? întrebă Aimé.
f Boris ridica din umeri.
> — De unde să știu? Poate că simpaticul
B. nostru èeng a avut mustrări de conștiință și-a trimis g o
limuzină să ne ia. Ai-grijă de bagaje, mă duc Ê să văd despre ce-i
vorba...
B Păși peste o grămadă de moloz, ca să poată ajunge la biroul
no.2 — o încăpere pătrată, cu r pereți văruiti. în spatele unei
mese lungi, de lemn, dormita o femeie tânără, cu fata plină de
coșuri. Lângă ea, bătând nervos cu degetele în tăblia mesei,
stătea un bărbat cam de-o vârstă cu Boris, îmbrăcat într-un
costum ponosit, cu părul rar și lipit de creștetul capului. De cum
intră francqzul, omul se repezi să-l întâmpine.
— Inspector Çorentin? întrebă ..chinezul înțr-o franceză
șovăielnică, dar inteligibilă. Vă rog să mă iertați, pentru
întârziere. în drum spre aeroport, am intrat într-un blocaj de
circulație. Important e că, totuși, v-am găsit! Oamenii mei au
rămas afară. O tlipă numai, să-i chem. '
Boris îl cercetă cu o privire bănuitoare. Nu-i plăcea deloc ce
auzise. Absolut deloc. Cine era individul și ce voia de la el? ~
— Iertați-mă, dar nu înțeleg. De fapt, cine sunteți
dumneavoastră? Despre ce este vorba?
Pe chipul chinezului se așternu o expresie uluită.
— Cum cine? Inspèctorul Qiao!
Ș i, după o clipă de tăcere, adăugă cu glas coborât:
— Eu sunt cel trimis să-l preia pe Wong.Cheng Lu.
Capitolul 4
Cu o mișcare abia perceptibila a mâinii drepte, domnul Wong îi
arata lui Cheng Lu fotoliul de piele roșcata, mai scund decât
biroul Ludovic al XVI-lea, pentru a-l pune pe vizitator încâ de la
început într-o poziție de inferibritate.
In biroul domnului Wong nu exista nici un obiect chinezesc,
cu excepția unui broscoi mare, din jad, așezat pe consola
șemineului, și-a unui coupe-papier sculptat în fildeș. Așa dorise
bătrânul. Fusese unul din capriciile sale, ca și achiziționarea
superbei locuințe pe care o cumpărase cu zece ani în urmă,
plătind o treime din averea lui de-atunci. Vila în stil normand —
aproape un palat — se găsea între Bund (denumit „Promenada
englezilor" pe vremea când Shanghai-iul se afla sub ocupația
colonială) și strada Nankin, principala arteră comercială a
orașului, frecventa ă f zilnic — din câte se spunea — de peste un
milion > de oameni.
Casa domnului Wong, cu balcoane de lemn, frize, acoperișijri
răsucite în sus și ziduri albe, nu < era cu nimic mai prejos decât
vilele de pe plaja W din Deauville sau din Cabourg. Construită la
începutul anilor '20 de către un administrator al ' coloniilor
franceze — fără îndoială, tânjind după cânjpiile verzi din Auge,
ținutul său natal —clădirea fusese cruțată de comunism,
rămânând intactă, în loc să fie împărțită în nenumărate
apartamente minuscule, așa cum se întâmplase cu cele mai
multe case din Shanghai, datând din aceeași perioadă.
Dar, dacă restul locuinței fusese aranjat ca orice interior
chinezesc luxos, domnul Wong cheltuise o avere pentru a-și
realiza un autentic birou european, aducând fel și fel de lucruri
de la Paris și Londra, via Hong Kong sau Taiwan, pe căi nu
întotdeauna legale.
Bătrânul își muie buzele uscate în ceașca de ceai verde și
foarte concentrat, apoi ridică privirea spre nepotul său, care-și
netezea netulburat dunga pantalonilor gri, din pânză.
— Mi-ai ieșit din cuvânt, Cheng Lu! zise el cu un glas blând,
contrastând puternic cu fulgerele de mânie care-i țâșneau printre
pleoapele îngustate. Porunca mea a fost clară: trebuia să livrezi
filmele la Hong Kong, să verifici dacă totul e în ordine, să
supraveghezi îmbarcarea lor pentru Marsilia și să te întorci aici.
De cc n-ai ascultat?
Cheng Lu își mângâie mustața neagră și subțire, oftând
plictisit. înainte de-a răspunde, goli B dintr-o înghițitura paharul
pe care-l încălzise în H palme. Coniac „XO" de la Hennessy,
băutură preferată atât de el cât și de alte mii și mii de ' B chinezi.
Desigur, cei ce-și permiteau s-o cumpere. > Dar în casa
domnului Woqg aprovizionarea nu era o problemă. *
— Știu c-am greșit, unchiule... vorbi el într-un târziu, aproape
fără să-și miște’buzele. Din exces de zel... Am vryt sâ verific totul
cu mâna mea.
N-aveam cum să prevăd...
Domnul Wong puse pe masă ceașca goală, cu un gest
neobișnuit de brusc. Pleoapa stângg, i se zbătea ușor. •
— Tocmai asta e: ar fi trebuit să prevezi! Crezi că eu am făcut
avere purtându-mă ça Un maimuțoi fără minte? La fiecare pas,
primă ta grijă e să dejoci capcana pe care ți-o întind dușmgnii...
Cheng Lu își înăbuși un căscat. După ce-și petrecuse cea mai
mare parte a tinereții în cele mai bune colegii particulare din
Anglia și Elveția, nu mai înghițea frazeologia complicată și plină
de înflorituri a compatrioților săi. în orice caz, nu pe-a unchiului!
Desigur, nu se cădea să strice relațiile cu unica sa rudă. Mai ales
că era vorba de un miliardar care-i vărsa cu generozitate bani în
conturile din bancă!
Dar ce vină avea el, Cheng* Lu, dacă se .plictisea cumplit la
Shanghai și nu-și dorea nimic mai mult f decâfr sa se întoarcă în
Europa? La urma urmei, u chiar unchiul îl ajutase sâ guste
plăcerile unei vieți ușoare, trimițându-l în Occident!
J Fârâ un cuvânt, întinse mâna dupâ sticla de t coniac de pe
birou și-și umplu pé jumătate W paharul cu lichidul auriu și
strălucitor. Alcoolul îi puse sângele în mișcare, dându-i curaj să "
înfrunte privirea fixă a bătrânului.
— Eu știu să-mi recunosc greșeala, spuse el într-un târziu,
fără a se osteni să sune tonvingător. Sunt gata să te despăgubesc
pentru pierderea cauzată de confiscarea Încărcăturii.
, Palma domnului Wong se abătu năprasnic asupra învelitorii
de birou din piele de Cordoba.
, — Problema nu sunt banii, și tu știi asta foarte bine.
Se ridică în picioare, cu o agilitate surprinzătoare pentru
vârsta lui, și se opri în fata nepotului.
— Acum poliția e cu ochii pe noi, indiferent ce spui sau ce faci
tu.
Cheng Lu schiță un surâs plictisit.
— Haide-haide, unchiule! După cum m-au „răpit" la aeroport
oamenii dumitale deghizați în polițiști, m-ar mira ca inspectorașii
ăia francezi să se agite' prea mult prin oraș! ,
Domnul Wong înălță din umeri.
— Eu unul n-aș fi atât de sigur. Află c-am făcut unele
cercetări. Din câte mi s-a spus, acest Corentin nu se lasă cu
una-cu două. în plus, nu-i prost deloc.
Cheng Lu înlătură argumentul cu o mișcare neglijentă a mâinii
perfect îngrijite. >
— O fi el mare și tare în Franța, dar aici suntem la Shanghai.
O mică diferență, nu?
Se ridică și tânărul, punându-și cu familiaritate mâna pe
umărul unchiului. >
— Chiar dacă va reuși să facă o legătură între dumneata și
mine, chiar dacă și-ar vârî nasul a în treburile noastre, ce ne
pasă? Doar ai nenumărate mijloace ca să-l strivești ca pe-un
păduche!
Goli paharul de coniac dintr-o singură sorbitură și porni către
ușă. înainte de-a ieși, se întoarse spre bătrân, care rămăsese
nemișcat în mijlocul încăperii.
— Zău, unchiule, nu-ți mai face griji pentru nepricopsitii ăia.
Sunt convins că totul va merge strună...
Surâse, apoi adăugă în franceză: >
— Ca pe roate... .
. Ușa de stejar sculptat se închise fără zgomot în urma sa.
Domnul Wong oftă adânc și se duse la fereastra deschisă ce
dădea spre grădină. Niciodată nu se sătura să admire această
priveliște, care avea darul de a-i readuce ca^prin farmec liniștea
și pacea sufletească.
În fața lui se vedea un uriaș bazin, peste care se arcuia un pod
de lemn vopsitîn verde strălucitor. Aici era chiar centrul grădinii,
de unde porneau vreo zece alei întortocheate și pline de flori,
creând un desen elegant și armonios. Pe lac, nuferii își
deschideau petalele galbene, mov, albe, trandafirii și roșii. Ceva
mai încolo, spre zidul despărțitor al primului cerc, se zăreau iriși
cu tije j subțiri și delicate. Grație talentului grădinarilor, g pe
malul lacului creșteau tufe de glicină tăiată B artistic, care se
aplecau deasupra apei, oglin-
dindu-și florile albastre și legănătoare. Singurele < vietăți care
populau acest univers vegetal erau W cocori, egrete cu pene
mătăsoase, bâtlani albi, berze de Manciuria, cu gât albastru ,
plimbân- du-se cu grație și măreție prin ierburile înalte.
Cu mare regret domnul Wong se smulse din visare, așezându-
se din nou la birou. înainte de sosirea lui Cheng Lu își promisese
să-i tragă nepotului o săpuneală zdravănă, ca să-i arate ce
înseamnă autoritatea sa de unchi.
Însă, ca de-atâtea ori, eșuase lamentabil. Ș i de astă dată
trebuise să se încline în fața evidenței: el care ținea aproape
jumătate din oraș în mâna sa, putând să cumpere și să corupă
pe oricine, el care zilnic mânuia milioane de dolari, se dovedea
cârpă când venea vorba de nepot. Așa se întâmplase întotdeauna,
încă de când îl primise în casă, după moartea surorii sale, mama
lui Cheng Lu. Odată cu trecerea anilor, începuse să-l iubească pe
tânăr ca pe propriul său fiu — ba poate chiar mai mult, dat fiind
că lui nu-i era hărăzit să aibă copii.
Își înai turnă o ceașcă de ceai — din obișnuință, pentru că nici
nu se atinsese de băutură. Tot ce făcuse de la ieșirea din lagăr
fusese pentru Cheng Lu. De dragul nepotului luptase să-și înalțe
un adevărat imperiu.
La șase luni după eliberare, izbutise sâ plece clandestin din
Shanghai, pe un vapor de pescuit vechi
și hârbuit, care de doua ori fusese cât pe ce sâ se scufunde în
Marea Chinei, înainte de-a ajunge la > Hong-Kong. , •
Acolo, în acel colt de China unde încâ mai domnea
capitalismul sălbatic, unde se câștigau și se pierdeau averi în
cursul aceleiași zile, > Wong reușise sâ-și înființeze propria
companie de import-export, cu binecuvântarea atotputernicei 5
triade K 141, la care aderase ca membru cu drepturi depline,
înțelegând câ era singura cale de a-și atinge scopul: obținerea
puterii.
Domnul Wong*și roti ochii prin birou — unul din simbolurile
reușitei sale. O reușita care-i depășea cu mult speranțele de
odinioară.
Adevărata sa lovitură de maestru o dăduse la trei ani după
moartea Marelui CârmaciXX XXI. Pricepuse înaintea tuturor ce le
rezerva viitorul. Ghicise că, mai curând șau mai târziu, China
Populară va fi nevoită să slăbească șurubul, deschizându-se
legilor pieței, dacă nu voia să moară sufocată în interiorul
imenselor sale frontiere. Wong știa și că englezii vor trebui să
înapoieze chinezilor Hong Kong-ul, iar Shanghai-ul — al doilea
oraș al lumii și primul portal Chinei — avea toate premisele
pentru a redeveni principalul centru economic și financiar din tot
sud-estul Asiei, cu excepțiă Japoniei.
f Dar, în primul rând, domnul Wong intuise U câ, odatâ sosit
momentul, nu putea profita de el la maximum decât cu condiția
sâ nu lase pe # nimeni sâ i-o ia înainte. Atunci, cu acordul și
< sprijinul logistic al triadei K1.4 — foarte interesatâ > de
acest* „cap de pod" în China Popularâ — domnul Wong revenise
în Shanghai, unde se “ stabilise definitiv. La peste cincizeci de
ani, pornise de la zero. Sau aproape de la zero.
Astâzi, zeci de vapoare de-ale lui brâzdau mârile și oceanele
globului. Domnul V^png era importator exclusiv pentru întreaga
Chinâ Popularâ a circa zece societâți europene, americane și
chiar japoneze.
Insâ, mai presus de orice, la Shanghai era șeful incontestabil
al triadei K14, poziție care-l fâcea inaccesibil și invulnerabil.
Putea comite orice faptâ, fâra a se teme de pedeapsâ: chiar și sâ
construiascâ o „grâdinâ a supliciilor", dupâ idee a Anaîsei, sau sâ
creeze o companie a „Filmelor celor Nouâ Cercuri". Evident, o
companie clandestinâ, care nu distribuia decât pelicule cu torturi
reale, urmate de uciderea victimelor.
Domnul Wong se juca distrat cu micul coupepapier din fildeș.
La urma urmei, în ce-i privea pe polițiștii francezi, nepotul sâu
avea dreptate. Dacâ deveneau prea curioși, el unul va ști sâ le
închidâ gura, așa cum procedase de fiecare datâ când cineva

XX Triadele sunt echivalentul chinezesc, mult mai redutabil, al

Mafiei. K14, una dintre cele mai puternice, și-a luat numele dupâ cartierul sâu general: 14, Po Wah
Road, Canton, unde a fost fondafâ în 1945. (n.a.)' .
XXI Denumire datâ lui Mao Tse Dun. (n.a.)
avusese îndrâzneala — sau inconștiența — de-a i se pune
împotrivâ: lichidându-i fârâ sâ clipeascâ.
Capitolul 5
Ieșind din biroul unchiului sau, Cheng Lu răsufla ușurat.
Acum se simțea mult mai în largul său. Degeaba făcea pe
dezinvoltul de față cu bătrânul, trebuia să admită că unchiul îl
intimidase încă din copilărie.
Sentimentul pe care i-l purta era ufi ciudat amestec de
încredere oarbă și teamă aproape irațională în ce plivea puterea
lui: de când fusese arestat la granița franco-belgiană, Cheng Lu
nu seîndoise oclipa că unchiul nu va cruța nici un efort pentru a-
l pune în libertate.
Dar tocmai aceasta putere absolută a bătrânului asupra
oamenilor, lucrurilor și evenimentelor îl umplea de spaimă pe
nepot. Când era mic, la Hong Kong, înainte de-a se lăsa furat de
somn în cămăruța aflată zid în zid cu cea a unchiului, i se
întâmplase de nenumărate ori să se întrebe dacă acesta era,
totuși, o ființă f omenească și nu reîncarnarea unei.zeități neîn- U
duplecate și răzbunătoare.
Trecuse multă vreme de când’Cheng Lu nu a mai credea în zei,
însă, în străfundul sufletului, păstrase ceva din spaimele
copilăriei.
> Porni pe culoarul îngust și lambrisat care I ducea la
monumentala scară dublă din vastul hol
de intrare placat cu marmură de Carrara. Ajuns în dreptul ușii
ce dădea înspre grădină, încremeni în loc.
Sprijinită de balustrada din lemn de acaju, îl aștepta Anaïs,
mătușa sa, îmbrăcată într-o bluză de' jerseu,- dublată cu voal
transparent de muselină, șl pantalon din mătase brodat cu
dragoni roșii și aurii. Femeia zâmbea, învăluindu-l într-o privire
arzătoare. Părul lung îi cădea în valuri castanii pe umerii
aproape goi.
Se apropie de el, pășind în pantofii cu toc cui pe marmura
striată cu vinișoare cenușii, și-și strecură unghiile lungi șî
sângerii pe sub reverele costumului, ațintindu-și ochii arzători
asupra lui. Aveau exact aceeași înălțime. .
— N-ai fost prea politicos, murmură Anaïs cu voce caldă și
catifelată. Te-ai întors de azi-dimineață și nici măcar n-ai venit să
mă săruți.
x în timp ce vorbea, își lipi strâns de el pântecele neted și sânii
plini, prinși în corsajul gata să plesnească. Instinctiv, Cheng Lu
aruncă o privire spre biroul unchiului, aflat la capătul
coridorului. Anaïs chicoti, batjocoritoare:
»
— Nu te teme, prostuțule! Unchiul tâu nu va veni. .Dar chiar
și-așa... Crezi câ n-a aflat B despre noi doi? Sé face câ nu vede
pentru câ-i J convine și lui, asta-i tot!
Îl trase spre ea, strivindu-i buzele cu ale w ei și frâmântându-i
ceafa cu degetele subțiri și > nervoase. I
— Mi-a fost dor de tine... șopti femeia. Te • doresc atât de
mult!
Cheng Lu simți cum îi piere orice urma de împotrivire. Deja
intrase în erecție, cum i se întâmpla de fiecdre data în prezența
Anaîsei.
Ș i mătușa lui îi inspira un soi de teamă. Ghicea în ea o cruzime
implacabila, dublată de o senzualitate animalică. Până și atunci
când, se prefăcea supusă, târându-i-se la picioare ca o cățea în
călduri, Cheng Lu înțelegea că Anaîs conduce jocul. Pentru că
era mult mai puternică decât el. *
La fel de puternică precum era și unchiul.
Frumoasa chinezoaică se dădu un pas înapoi, punându-și
palma pe sexul bărbatului, umflat prin pantalon. Cheng Lu gemu
încet, închizând ochii. Degetele* femeii continuară să-l-atingă
ușor, mângâindu-i prin pânză bărbăția înnebunită de dorință și
găsindu-i din instinct zonele cele mai sensibile, la fel de expertă
și eficientă ca o curtezană autentică. .
Când mâna ei se retrase, tânărul scoase un mârâit furios și
deschise pleoapele. în ochii Anaîsei se aprinse
 J acea sclipire stranie și primejdioasă pe care ro > văzuse de
atâtea ori: de fiecare data când îl condusese în „grădina
supliciilor".
f — Avem o fată nouă, spuse chinezoaica, Ê de parcă i-ar fl
citit gândurile. Vrei să ți-o arăt? W Cherig Lu făcu o strâmbătură.
în zadar se străduia să se adapteze, tot nu reușea să se simtă ' în
largul lui acolo, în grădină. Fără îndoială, trăise
prea mult în Occident ca să mai guste torturile rafinate sau să
se bucure de puterea absolută a vieții și morții, exercitată de
unchiul și mătușa sa asupra nefericiților ce le cădeau în plasă»
Neqazul era că o dorea pe Anaîs cu atâta patimă încât nu avea
forța de a-i spune „nu". Știa bine că ea nu-i va ceda decât în
grădină. Ca de fiecare dată de când începuseră să facă dragoste
împreună.

Pe atunci Cheng Lu nu avea decât douăzeci de ani, la fel ca și

mătușa sa. Atâta doar că ea era deja stăpână peste grădină, în
timp ce lui i se interzisese să pună piciorul dincolo de poartă. Ca
urmare, recursese la un șiretlic: o supraveghease pe Anaîs cu
binoclul atunci când pătrunsese în primul cerc și memorase
codul care deschidea poarta.
Restul fusese o joacă de copil.
Anaîs îl găsise în cea de-a doua încăpere ă pagodei galbene,
privind înspăimântat o tânără chinezoaică
 din Shanghai
În pielea goala, legata cu capul în jos de un crucifix, cu un
baston enorm de fildeș înfipt în sexul sfâșiat.
Cheng Lu se așteptase la o chelfânealâ zdravănă. Câhd-colo,
ajunsese sâ facâ amor cu. mâtușâ-sa, care gemea de plăcere, fu
ochii ținta la sârmana victima, al cărei trup firav se scutura de
ultimele spasme ale agoniei. •
. începând de-atunci repetaseră experiența de sute de ori, dar
întotdeauna în gradina.
— *E chinezoaică? întrebă el într-un târziu.
Anaïs surâse, cu o privire lacomă.
— Nu, franțuzoaică. Vezi și tu cum te răsfăț. îți cunosc bine
gusturile.
— în care cerc e fata?
— în cel de-al patrulea, încă de-acum cinci zile.
Cheng Lu își plecă ochii. Ș tia perfect ce înseamnă asta. Tânăra
franțuzoaică ajunsese deja mult prea departe ca să scape cu
viață... Pătrunsese în infernala spirală a durerii-.
Anaïs îl luă de mână și-l trase spre grădină, fără a-i mar
aștepta încuviințareă. Străbătură în grabă primele trei cercuri,
cele ale plăcerii, îndreptându-se spre al patrulea.
Ici-colo, pe movilițe.de pământ și stâncă roșcată unde creșteau
ferigi pitice, sasafras și arbuști cățărători,
f se zăreau mici chioșcuri, ce-și înălțau dintre > bambuși
acoperișurile țuguiate, cu desene aurite Wși marginile răsucite în
sus.
g La intrarea în templul celui de-al~patrulea cerc — replică în
miniatură a ceainăriei din parcul W Yu Yuan —*se găsea un
Buddha cu picioarele încrucișate și fruntea încununată cu flori
de lotus, “ al căruîchip scăldat în soare exprima Bunătatea
Supremă. în jurul soclului se vedeau jerbe de flori și coșuri cu
fructe, aduse drept ofrandă.
Fără să ezite, Anaîs deschise poarta templului, împingândü-l
înăuntru pe Cheng Lu. Sala avea pereți înalți și albi, lipsiți de
orice podoabă, iar pe podea era așternut un covor gros din lână.
De jur-împrejur se aflau cinci cuști, cam de doi metri pe doi
fiecare.
P^rna era goală. în următoarea se găsea închisă o hienă
uriașă, care urla, dezgqlindu-și colții. À treia rămăsese tot goală,
iar în a patra un vultur pleșuv ciugulea de pe un os enorm
ultimele resturi de carne pe jumătate putrezită.
În cușca din mijloc zăcea Cécile:- ghemuită ca un animal, cu
capul ascuns între genunchi: Pielea de o paloare cadaverică
purta urmele roșietice ale torturii.
Anaîs i se adresă lui Cheng Lu: ‘
— Ț i-o prezint pe Cécile. La început s-a bucurat grozav c-a
venit la noi. A cunoscut fel și fel de plăceri. Bineînțeles, acum
începe să regrete. Numai că-i prea târziu, și ea știe asta foarte
bine. Nu-i așa, fetițo?
Anaîs vorbise cu glas blând, aproape tandru.'Cécilg scoase un
geamăt. Cu un efort > supraomenesc,, reuși să se ridice în
genunchi, J târându-se până la gratii, de care se agăță cu
disperare. ' >
Ochii ei mari aveau cearcăne violete, sânii > frumoși săltau și
coborau în ritmul răsuflării I, șuierate. O tintui pe Anaîs cu o
privire de drogat, ca și cum n-ar fi recunoscut-o.
— Te rog... articulă ed cu glas abia șoptit.
Anaîs se întoarse către Cheng Lu, care se uita fascinat la
trupul Cécilei, încă frumos, în ciuda chinurilor îndurate.
— Ea șasea zi de când n-a pus nimic în gură,- explică Anaîs
fărd să se tulbure, ca un profesor dând elevilor detalii tehnice
asupra unor experiențe. Trebuie să slăbească și mai mult. Clienții
noștri preferă chipurile maladive. In orice caz, n-o vom lăsa să
moară de foame, ar fi mult prea ușor. Numai noi avem dreptul să
decidem ziua, ora și modul în care va muri.
Se îndreptă liniștită spre un cufăr mare, din argint filigranat,
de unde scoase un obiect lunguieț, înfășurat într-o hârtie cafenie
și unsuroasă. Văzându-I, în ochii Cécilei se aprinse o bucurie
sălbatică. Anaîs izbucni în râs:
— Ce zici de asta? A ghicit că-i pentru eaJ Foamea ascute
simțurile...
Desfăcu hârtia cu mișcări încete, dând la iveală o bucată de
carne crudă, care după culoare părea a fi
J de vita. Anaîs o azvârli nepăsâtoare jos, îri praf, > de cealaltă
parte a gratiilor. e ’
Printre pleoapele îngustate, Cheng Lu o privi g dezgustat pe
Cécile, care se repezise la hrana,
ducând-o la gură cu degete tremurânde'. Dinții ei •B frumoși,
făcuți pentru zâmbete și mușcături din
dragoste, se înfipseră în carnea sângerândă, sfâșiind-o cu un
mârâit ca de fiară.
Un animal. întocmai ca hiena și vulturul care-i țineau
companie și care începuseră să se agite în cuștile lor, înnebunite
de mirosul cărnii.
Cheng Lu întoarse ochii, dând să iasă afară din templu, dar
Anaîs îl opri, apucându-l de braț și înfigându-i adânc unghiile în
carne.
— Tu chiar nu înțelegi nimic? șuieră ea. Occidentul te-a
schimbat atât de mult încât nu mai ești în stare să vezi
frumusețea din spatele ororii?
— Te-am urmat ca să fac dragoste cu tine, protestă timid
Cheng Lu. Nu pentru...
Anaîs schiță un zâmbet disprețuitor.
— Dragostea și suferința sunt unul și-același lucru. Iar tu știi
la fel de bine ca și mine că oriunde trăiesc ființe omenești există
și supliciu. Ce pot eu să fac decât să mă adaptez și să mă
bucur,pentru că sângele e auxiliarul neprețuit al voluptății...
Își adânci privirea într-a lui, trecându-și vârful limbii peste
buzele umede. .
'-r- Sângele... e vinul dragostei!
Cu obrajii în flăcări, Ànaïs își scoase pantalonii dintr-o singură
mișcare. Nu purta nimic > pe dedesubt. Sexul fusese ras, cu
excepția firelor negre care urcau spre ombilic.
Ingenunche în fața lui Gheng Lu, începând % să-i descheie
pantalonii cu degetele tremurând •> de nerăbdare. Sexul lui,
eliberat, zvâcni în aer .ca un resort. . _ 5
Gemând, Ànaïs îl prinse cu buzele umede de dorință, iar
Cheng Lu o înșfăca de păr, lipind-o cu fruntea de pântecele său.
Curând, ea ghici că bărbatul nu va rezista prea mult. Nu
trebuia, însă, să termine astfel. Intențiile ei erau cu totul altele. ,
Se răsuci repede în genunchi, lăsându-se în patru labe, cu
șoldurile cambrate înspre Cheng Lu. Chipul lui răscolit de
dorință se găsea la numai două palme de gratiile cuștii.
Ingenunche și el lângă Anaïs, apoi, apucându-i șoldurile, o
pătrunse dintr-o dată.
În aceste clipe de extaz, cufundat în trupul ei fierbinte și
fremătător, Cheng Lu nu era în stare să se mai gândească decât
la senzațiile înnebunitoare care-l cotropeau. Știa că acum putea
face orice cu superba Anaïs, care nu i-ar fi refuzat nimic,
supunându-se voinței lui. Cel puțin, atâta vreme cât o avea în
stăpânirea sa.
Ea scoase un geamăt scurt, de femelă în călduri, și încetă să
se mai miște, abandonându-se bărbatului care-o poseda...
f Ca o hiena! Ànaïs se asemăna perfect cu f fiara care-l fixa cu
privirea, rânjindu-și colții de mâncătoare de cadavre. Asta pentru
că ea însăși hotărâse să-și trăiască plăcerea ca o sălbăticiune.
< Puterea asupra celorlalți și dreptul de viață B și de moarte —
iată ce-o deosebea de Cécile, care continua să muște cu disperare
din ciozvârta ei * scârboasă. Dar nu numai de Cécile, ci și de
toate celelalte care, la rândul lor, cunoscuseră umilința de-a fi
ținute în cușcă.
Ș i nu ieșiseră dintre gratii decât pentru a fi supuse torturii, iar
apoi ucise. *
Capitolul 6
—- Ce S-a întâmplat? Am spus cumva vreo tâmpenie? '
Aimé Brichot se uita când la_ Boris, când la inspectorul Qiao,
aflat în dreapta sa. încă nu se făcuse ora șapte seara, totuși
restaurantul Lao Fandian — unul dfn cele mai bune din
Shanghai, specializat în bucătărie chinezească și situat în strada
Fu-Yu, din zona istorică a orașului — începu să se golească de
clienți. în China, lumea servește cina foarte devreme. ’
Ospătărița mică și îndesată venise să le ia comanda,
încruntându-se la Aimé, care ceruse ceai’și orez, într-o engleză
aproximativă, vorbită cu accent specific provinciei Berry. '
— N-aveați de unde să știți, le explică inspectorul Qiao cu
același aer preocupat, dar ați comis două greșeli într-o singură
frază. Mai întâi, contrar a ceea
ce se crede în Occident, noi nu bem niciodată > ceai în timpul
mesei. .
— Nu? exclamă surprins Aimé. Și-atunci, ce beți?
< — De regulă} apă caldă.
B Pe chipul IuLAimé se așternu o expresie de
consternare.
r — Apă caldă?
ôiao își îngădui să schițeze un zâmbet.
— Dacă doriți, puteți cere o bere... -
— Și-a doua greșeală? vru să știe Boris.
— Orezul se servește din oficiu, răspunse Qiao. Dacă faceți
comandă, înseamnă că vă temeți să nu vă' sculați flămânzi de la
masă. O remarcă jignitoare.
Aimé oftă adânc. Bariera dintre culturi nu era o vorbă fără
sens. Totuși cinci mii de ani de civilizație ca s-ajungi sâ bei la
masă apă caldă, zău că...
— Veți vedea, urmă inspectorul Qiao. Rața lor cu opt
umpluturi e o minunăție. Cum ziceți voi, francezii, „o să vă lingeți
pe degete"!
Boris părea nehotărât. încă din prima clipă, la peroport, găsise
purtarea lui Qiao oarecum ciudată.
Cam prea jovială, de o veselie forțată.
Boris își roti privirea prin restaurantul aproape gol, cu excepția
mesei din stânga intrării, unde o pereche în vârstă de vreo șaizeci
de ani tocmai sfârșea de mâncat, îhtr-o tăcere aproape religioasă.
Lao Fendian era decorat exact ca oricare restaurant chinezesc de
la Paris: aceleași oribile tablouri luminoase sau în relief agățate
pe pereți, aceleași lampioane

din Shanghai chioare, același vas cu bejișoare pe fiecare masa

și, evident, aceeași imitație de altar în ușa bucâfâriei: un Buddha
mititel, cu vopseaua aurie scorojită pe alocuri, contemplând cu
un zâmbet extaziat cele câteva fructe aduse ca ofranda.
Boris își muie buzele în paharul cu aperitiv — un lichid
rozaliu, îngrozitor de dulce, în care plutea o cireașă din compot.
Nu reușise sâ-și revină după cele întâmplate. Trebuia să
recunoască faptul că
el și Aimé se lăsaseră duși de nas ca doi ageamii, încredințând
prizonierul în mâinile unor falși polițiști. Treaba asta îl rodea la
ficați. Era ferm hotărât să răscolească la nevoie tot Shanghai-ul
ca să-l prindă pe ticălos, predându-l autorităților chineze.
Chestiune de . principiu și onoare.
Dar, spre stupefacția lui, inspectorul Qiao nu păruse câtuși de
puțin surprins de incident.
— Se mai întâmplă, comentase el morocănos. Probabil că
netrebnicul a avut ceva comolici...
„Ei bine, cugetase Boris, iată un adevăr demn de domnul La
PoliceXXII."
Colac peste pupăză, inspectorul Qiao îi propusese o
întrevedere cu comisarul Chang, șeful poliției din Shanghai.
Mai rău de-atât nici că se putea!
-X
SO JMichel Brice
j Cuvântul „antipatic" era prea blând pentru comisarul scund
și grâsuliu, având cam la cincizeci de ani, îmbrăcat într-un
costum cenușiu g gata să plesnească.
Ê — înțeleg punctul dumneavoastră de vedere, B domnilor... li
se adresase comisarul, vorbind • tărăgănat. însă, vedeți... nu
prea sunt șanse să dăm de urma individului...
Zâmbise, arătându-și dinții7strâmbi și cariați.
— Adică, nu înainte de-a vă întoarce în Europa...
Boris făcu eforturi să păstreze un ton politicos.
— Vă asigur că noi vom face totul pentru a-l găsi, pe el și pe
cele patru compatrioate ale noastre dispărute aici în oraș. De
altfel, am impresia că n-ați prea avansat cu cercetările. Dispar
cam multe fete în Shanghai, domnule comisar! .
Chang înghițise gălușca fără să clipească. Evitând cu
încăpățânare să-l privească în ochi pe Boris, se ridicase în
picioare, dând a înțelege celor doi francezi că întrevederea se
sfârșise.
— Desigur, adăugăse el, conducându-i până la ușă, oamenii
mei nu vor cruța nici un efort pentru a vă înlesni ancheta.
Oricum, inspectorul Qiao va rămâne la dispoziția dumneavoastră
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru...
— Zi-i înainte, că-i zici bine! mormăise Aimé, ieșind din biroul
poliției.
In clipa aceea apăru ospătărița, aducând mâncarea
comandată, și Boris se trezi la realitate. > Aimé, care ținuse zor-
nevoie să guste broască țestoasă fiartă în aburi, făcu fețe-fețe

XXII Expresia „adevărul lui La Police" se referâ la un enunț superfluu", atunci când realitatea pe
care o exprimé este cât se poate de evidentâ. (n.t.)
văzând platoul așezat în dreptul său: cuburi dintr-o carne W mai
deschisă la culoare decât cea de vită și > mirosihd vag a pește,
totul plutind într-un sos maroniu și lipicios. în schimb, rața
umplută comandată de Boris, rumenă și aurie, arăta îmbietor.
Cât despre Qiao, el se mulțumise cu un cotlet de porc cu sare și
piper, având drept garnitură tradiționalul bol de orez.
— De unde vreți să începeți? întrebă el, întorcându-se spre
Boris.
— Pentru noi, cel mai important e să dăm de urma
franțuzoaicelor, mai ales ultima dispărută: Cécile Leclerc.
Celelalte...
Qiao își ascunse nasul în paharul de Tsing-Tao. Cei doi
francezi îi povestiseră despre filmele video...
— Numai că pentru asta avem nevoie de ajutorul
dumneavoastră, adăugă Boris.
Qiao oftă adânc, împingând deoparte farfuria pe jumătate
plină.
— Din păcate, nici noi n-am aflat mare lucru. De altfel, eu cred
că...
Amuți, furat de priveliștea unui looping executat la perfecție de
Airfié cu unul din bețișoarele pe care se lupta să le țină între
degete. Tresări scurt când bețișorul plin de sos ateriză în propriul
său pahar cu bere.
f — Àââ... lertați-mâ... bâigui Aimé, roșu ca > racul. Incâ nu m-
arrî obișnuit cu...
Qiao schița un gest mărinimos, dându-i a I înțelege câ
amănuntul era. lipsit de importanța...
< sau poate câ, venind din Occident, Aimé avea o W scuza
pentru stângăcia sa. - -
— Tot ce pot sâ vâ spun, reluâ el pe același
* ton plictisit, e câ domnișoara Leclerc a fost vâzutâ la
Shanghai Art. Club chiar în seara dispariției. A doua zi ceilalți
studenți francezi ne-au semnalat câ fata nu ' se întorsese la
hotel.
 — Ce fel de club e âsta? întrebâ Aimé, care renunțase sâ-și mai
mânânce broasca țestoasâ.
— Unul din cele mai mari din oraș, explicâ inspectorul. Se aflâ
pe strada*Chang-Lu, chiar în inima fostei concesiuni franceze.
Are patru etaje, bar, restaurant, discotecâ și, bineînțeles, un
salon de karaoké.
Dupâ Taiwan și Hong-Kong, moda japonezâ a» karaoké-ului se
întinsese și asupra Chinei continentale. Majoritatea cafenelelor și
barurilor din Shanghai dispuneau de câte un sistem de
sonorizare și un uriaș ecran de televiziune. Tot mai mulți chinezi
amatori de distracții nocturne se arâtau dornici sâ ia microfonul
în mânâ ca sâ cânte ei înșiși pe muzica transmisâ în difuzoare.
Un mijloc rapid, economic și sigur de-a se crede Sinatra sau Elvis
pe durata unui videoclip.
Boris își aprinse o țigarâ „Gallia" și se aplecâ spre Qiao, pe
deasupra mesei dreptunghiulare acoperite cu o placâ groasâ de
sticlâ. ’
— Dac-a fost .văzută acolo, atunci poate dam de cineva care
știe ce s-a întâmplat cu ea... >
Qiao surâse, ușpr stânjenit. _ j
— Știți... e foarte complicat... Shanghai Art
Club e întotdeauna plin dejume... Oricine poate > intra și ieși,
fârâ sâ atragă atenția.asupra sa... >
— Imi închipui... oftă Boris, agasat de vădita lipsă de
bunăvoință a inspectorului chinez. Oricum, nu văd de ce n-am
da o raită...
Qiao ridică din umeri.
— Dacă țineți cu tot dinadinsul...
Ieșiră din restaurantul în care rămăseseră ultimii mușterii,
conduși cu temenele de tot personalul, compus aproape numai
din femei. Una dintre ospătărițe —; de altfel, destul de drăguță —
îl urmări pe Boris cu o privire languroasă. Tânărul își promise să
revină cu proxima ocazie la o cină solitară — evident, pentru a-și
aduce contribuția la strângerea relațiilor de prietenie franco-
chineze.
Capitolul 7
Vechea Toyota a lui Qiao era parcgtâ chiar în fata intrării —
fapt câtuși de puțin surprinzător, dată fiind raritatea mașihilor în
China. Cei doi francezi șărirc înăuntru: Boris în fată și Aimé în
spate.
Pe Zhong-Shân-glu, interminabilul bulevard ce șerpuia de-a
lungul'fluviului Huangpu și pe care, toată lumea continua să-l
numească Bund, domnea o învălmășeală incredibilă. Miile de
shanghai-eni ce . alegeau această rută pentru a se întoarce acasă
blocau circulația la tot pasul cu bicicletele lor. Cum fiecare
folosea claxonul, vacarțnul era insuportabil.
Soarele gata să asfințească incendia apele adânci ale fluviului
ce despărțea orașul în două zone distincte. Pe un mal se afla
Shanghai-ul istoric, cu Bund-ul și superbele sale clădiri coloniale
— sedii ale tuturor
marilor banei europene instalate aici la începutul secolului și
expropriate de noul regim în 1949. >
De departe, construcțiile pâreau să-și fi pâstrat > toata
splendoarea trecutului, dar de aproape ofereau priveliștea
izbitoare a unor ziduri coșcovite și dârâpânate, sortite pieirii. Pe
celalalt mal al < fluviului Huangpu se găsea Pudong-ul: un imens
triunghi de mlaștini, orezarii, uzine și cartiere muncitorești,
urmând să devină centrul Shanghai-ului în mileniul trei, dacă
ambițiosul plan de amenajare în valoare de peste 80 de miliarde
de dolari ar fi fost dus la capăt cu succes.
Ț inându-se cu mâinile de bordul mașinii, Boris 'privea în jur
uluit, întrebându-se cum reușea Qiao să-și croiască drum prin
puzderia de biciclete aproape fără * să încetinescă și, mdi ales,
fără să lovească pe nimeni. In cele din urmă, după ce ieși din
strada Huai-hai, care străbate întregul oraș de la est la vest,
inspectorul chinez opri lângă trotuar, în fața unei uriașe clădiri
de cărămidă roșie: hotelul Jing Jiang,'fost Piaza. Vizavi de el se
găsea blocul de patru etaje denumit Shanghai Art Club.
 In fața ușilor de Sticlă era o mare de oameni, bărbați și femei,
majoritatea tineri, care țipau și se împingeau, fiecare vrând să
intre primul.
Legitimația de inspector a lui Qiao se dovedi miraculoasă,
astfel încât toți trei redșiră să intre înainte de-a fi căleați în
picioare de mulțimea adunată la ușă.
j Qiao îi conduse direct spre scara mare,
> acoperita cu mocheta vișinie, nu foarte uzata.
Urcarâ pânâ la etajul doi. Odatâ cu fiecare treapta, volumul
muzicii mai sporea cu câțiva
> decibeli. '
W In, clipa când pâșirâ în imensa sala cu pereți roșii și lumini
difuze de culoare portocalie, F Boris râmase fârâ replicâ. Cu
neputințâ sâ se mai înțeleagâ unul cu altul! Incâperea gemea de
lume, fârâ a mai pune la socotealâ mâsuțele rotunde, negre și
lâcuite, așezate în semicerc în jurul ringului de dans. Qiao le
arâtâ un loc liber undeva, în stânga, din fericire mai departe de
difuzoare. Se așezarâ și Aimé îl trase de mânecâ pe Boris, fâcând
semn spre masa învecinatâ: -
— Pân' la urmâ, chinezii âștia știu sâ se distreze!
Boris vâzu trei bârbați la vreo patruzeci de ani, toți la costum
și cravatâ. Fiecare avea lângâ el o fatâ într-o rochie viu coloratâ și
despicatâ pânâ sus la șold, care-l sorbea din priviri. Evident,
dame de consumație.
Dar ceea ce stârnise uimirea lui Aimé era coniacul VSOP adus
la masâ: nu o sticlâ la toatâ lumea, ci câte una de câciulâ.
— Coniacul dumneavoastrâ e pe cale sâ devinâ foarte popular
la noi! urlâ Qiao, câ sâ se facâ auzit. Pânâ și înalții demnitari ai
Partidului nu beau decât asta!
Boris zâmbi, fârâ sâ râspundâ. Aflase și el cum stâteau
lucrurile. Dupâ spusele lui Hennessy, celebrul fabricant de
coniac francez, Franța vindea chinezilor între cinci sute și șase
sute de mii de sticle pe an.
Ș i nu era decât începutul, întrucât consumul . B- creștea cu
regularitate în procent de zece la J suta pe an. Astfel, se prevedea
câ, peste vreo cincisprezece ani, China de sud va deveni prima >
piață de desfacere din lume. In plus, chinezii > nu cumpărau
orice: numai XO și VSOP — litere ale alfabetului latin însușite
rapid de către cititorii de i ideograme. Boris își-amintea că saltul
vertiginos al cifrei ~de vânzare d coniacului în Asia se produsese
prin 1910, când un francez isteț, ulterior agentul exclusiv al
firmei Hennessy la Shanghai, lansase zvonul că această băutură
avea calitatea de-a redeștepta virilitatea bărbaților pe cale să
devină impotenți. O idee genială într-o țară în care, prin tradiție,
hrana trebuie să fie în primul rând afrodisiacă.
Boris mai aruncă o privire spre vecinii lor. Având , în vedere
cantitatea de coniac consumată până atunci, era puțin probabil
că alcoolul îi va mai ajuta să-și onoreze corespunzător
însoțitoarele.
, Brusc, atenția îi fu atrasă de o cascadă de râsete ascuțite,
venind din dreapta sa. Aici se găseau cinci femei, destul de
tinere, care arătau cu degetul spre el, râzând pe înfundate.
Intâlnindu-i privirea, începură să chicotească și mai tare,
ducându-și mâna la gură.' Boris le zâmbi cu stângăcie, neștiind
dacă fetele îl plăceau sau dacă, pur și simplu, își bgteau joc de el.
Deși cei doi francezi nu-l văzuseră pe Qiao făcând vreo
comandă, la masa lor se prezentă un
j ospătar cu o mutră sinistra, care le aduse o sticlo < de coniac
și trei pahare. Ochii lui Boris se opriră
pe sticla de „Hennessy" trei stele și, fără voie, J gândul îi zbura
la filmul pe care-l vizionase. Ê împreună cu Aimé înainte de-a
pleca din Paris: W cel cu uciderea Catherinei Pancrosse. Din nou
avu senzația neplăcută și sâcâitoare că trecea F pe lângă un
detaliu important — un sentiment straniu, ce-i fusese trezit de
sticla cu coniac.
Se scutură și-și ridică paharul pèntru a ciocni cu inspectorul
Qiao, care, cu eternu-i surâs, tocmai rostise un mic toast în
cinstea colaborării lor.
 — Și-acum, dacă tot ne crăpăm timpanele, ce-ai de gând să
faci? bombăni Aimé, punând paharul pe masă. Doar nu vrei să
luăm toate etajele la rând, întrebând pe fiecare dacă știe ceva
despre Cécije Leclerc! In plus, • mira-m-aș să găsim prea multi
care să vorbească englezește!
Pentru un anglofil înverșunat ca el, să nu cunoști limba lui
Shakespeare era semnul neîndoielnic al unei ignorante crase.
Boris deschise gura să-i răspundă, dar o închise la loc„ fără să
scoată nici un sunet. Privirea lui se încrucișase cu cea a unei
roșcate atrăgătoare, așezată la o masă mai îndepărtată, în
compania a doi turiști japonezi beți criță. Purta o rochie de lamé
azuriu, cu paiete argintii, aproape indecent de mulată pe trupul
fără cusur.
Văzând câ-i atrâsese atenția, fata zâmbi, trecându-și vârful
limbii peste buzele strălu- M citoâre. Când Boris îi răspunse la
surâs, ea se > aplecă spre cei doi japonezi, șăptindu-le la ureche
două-trei cuvinte care nu păreau să Ie > facă prea mare plăcere.
>
Roșcata se ridică de pe scaun cu mișcări leneșe. Boris o găsi și
mai frumoasă decât și-o . închipuise. Avea sânii obraznici,
șoldurile rotunde, mijlocul îngust și o carnație delicată, de un alb
lăptos, caracteristică roșcatelor din naștere. Fata se îndreptă spre
ușă, cu pas legănat, și toți bărbații o urmăriră cu priviri care
trădau gânduri din cele mai îndrăznețe.
Darea nu-l scăpase nici o clipă din ochi pe Boris.
— Unde te duci? întrebă Aimé, văzându-și colegul că Se ridică
de la masă.
— Să dau o raită prin împrejurimi, răspunse Boris cu un aer
inocent. Nu se știe niciodată. Poate reușesc să descopăr vreo
urmă... ,
, Părăsi și el încăperea, urmărit de privirea bănuitoare a
lui.Aimé. Pe de-o parte, acesta îl cunoștea destul de bine ca să-l
creadă în stare să agațe prima fată frumoasă ieșită în cale și, pe
de alta, considera o mare măgărie din partea lui Boris să-l lase
între patru ochi cu inspectorul Qiao, care părea tot mai stânjenit
și mai încruntat.
Boris ajunse pe palier exact la țanc ca s-o vadă pe roșcată
dispărând cu un etaj mai sus. Sub privirea vădit j interesata a
doua tinere- chinezoaice în fuste > mini, urca treptele câte patru,
intrând în salonul
4 de karaoké.
J Acesta era mult mai mic decât discoteca, < dar în același
timp mai intim, datorita celor W cinci-șase separeuri aproape
complet izolate. Pe peretele din fata ușii, uriașul ecran de
televiziune v înfâțișq doi tineri plimbândujse îmbrățișați pe
6 plajă pustie. In stânga se vedea o coloană de ideograme
scrise în relief. Doi metri mai încolo, un chinez cu părul legat în
codiță bălmăjea Love Me TenderXXIII pe limba lui.
Lui Boris îi trebuiră câteva secunde pentru a se obișnui cu
întunericul străbătut doar de luminile difuze ale lămpilor mici,
cu abajur, aflate pe fiecare masa.
Roșcata stătea singură în colțul din stânga. Boris se îndreptă
spre ea fără să ezite. La urma urmei, dacă se înșelase și fată îl va
trimite la dracu', n-avea decât să coboare din nou la discotecă,
lângă Aimé și inspectorul chinez, trecându-și sub tăcere
escapada. Dar ea nu-l respinse. Dimpotrivă. Când tânărul o.
întrebă în engleză dacă-i putea oferi ceva de băut, roșcata
răspunse că „nu-l refuză". Vorbea cu un accent tărăgănat,
căpătat undeva între Ménilmontant și Batignollés. *
— E plăcut $ă mai întâlnesc din când în când câte un francez!
suspină ea, făcând semn ospătarului să aducă două beri.
își lipi coapsa de-a lui Boris spre a da mai multa greutate
spuselor sale. ' B
— Sunteti din Paris? întrebă el. «^-I
A*A
— întocmai. Insă te-aș ruga să mă tutuiești. W M-am născut
pe strada Lepic. Mă cheamă Isabelle. > Isabelle Fournier. «Pentru

XXIII Love Me Tender - celebru șlagâr lansat de Elvis Presley, (n.t.)

cei de-aici sunt „Flăcă- > ruia-de-la-Soare-Apune". Soare-Apune,
pentru că vin din Occident, iar...
— Iar Flăcăruie din cauza părului, completă Boris, amuzat de
explicațiile Isabellei, care contrastau ciudat cu ambianța.
— Văd c-ai priceput. .
De cât timp ești la Shanghai?
În ochii ei verzi trecu o umbră de tristețe, dar numai pentru o
clipă.
— Când am venit, abia împlinisem optsprezece ani, iar luna
viitoare voi împlini treizeci. Fă singur socoteala!
— Destul de mult, aprecie el. Și cu ce te ocupi?
— Cu prostituția, răspunse fata pe tonul cel mai firesc din
lume. Chiar vrei să-ți povestesc?
Un sfert de oră mai târziu, Boris aflase tot. Din păcate,
povestea ei nu se deosebea cu nimic de cea a altor fete ajunse
într-o astfel de situație. Plecată în India la optsprezece ani, în
compania unor prieteni de aceeași teapă, Isabelle se trezise
curând singură la Bombay, fără nici un ban în buzunar. Cucerit
de vârsta ei fragedă și de părul ca o flacără, un chinez din
Shanghai, aflat în trecere prin India, îi propusese s-o f ia cu el. O
luna mai târziu o abandonase și-atunci > ea se apucase sâ facă
trotuarul. La început numai ca'sâ plătească un bilet de avion
până la Paris, dar, cum între timp dăduse de gustül Ê cocainei,
nu mai reușise sâ pună deoparte destui W bani pentru a se
întoarce acasă.
— Ș tii, zise ea după o clipă de tăcere,- cu
' privirea ațintită în gol, până la urmă nu regret nimic. Ăm
învățat să îndrăgesc China și, mai ales, s-o cunosc și s-o înțeleg...
Tăcu preț de câteva secunde, apoi continuă, cu ochii în ochii
lui:
— De altfel, e mult mai bine așa. Cei care vin aici fără să aibă
habar pe ce lume se află și cu pretenția că nimeni nu mai e ca ei
riscă să plece cu amintiri destul de neplăcute...
— Te referi la mine? se încruntă Boris.
 Isabelle oftă și-și puse mâna cu degete lungrpe coapsa
bărbatului. Poate puțin cam prea sus față de ce admite morala
creștină...
— Bineînțeles că mă refer la tine, frumosul meu inspector! •
Boris tresări violent.
— Cine ți-a spus că sunt inspector? ' Isabelle râse scurt.
— Uite ce e, să nu-ți închipui că sunt o proastă. Am aflat că
doi polițiști francezi vor ateriza la Shanghai ca să ancheteze cazul
celor patru franțuzoaice dispărute, iar două zile mai târziu te văd
intrând aici, împreuna cu binecunoscutul inspector Qiao și cu
amicul tâu cel pus la patru ace, ca un ofițer englez de opereta.
Nici nu-i nevoie să fii prea deștept ca să ghicești, zău așa!
In clipa următoare, își recăpătă seriozitatea- > și-și apăsă și
mai mult palma pe coapsa lui Boris. W
— Dacă-mi permiti să-ți dau un sfat, ar fi , mai bine să lași
totul baltă și să te întordi acasă.
În mintea lui Boris se aprinse un beculeț. Faptul că Isabelle îi
vorbea în acest fel însemna că ea știa ceva. Ceva ce-ar fi putut
deveni primejdios.
Tânărul chemă ospătarul care tocmai trecea pe lângă masa lor
și reînnoi comanda. Pe ecranul de televiziune, în locul chinezului
apăruseră trei japonezi, ce încercau zadarnic să cânte „Tombe la
neige" al lui Ădamo, cel mai celebru cântăreț siciliano-belgianjn
imperiul Soarelui-Răsare.
— De ce-mi spui toate astea? înțeleg că vrei să mă pui în
gardă. Față de ce anume?
Isabelle ridică din pmeri, lipindu-se de Boris.
— în primul rând, față de tine însuți, pentru că mie-rm* pari
un tip gata să riște orice, mergând până la capăt.
— Și-apoi?
’ Isabelle avu o ușoară crispare.
— Și-apoi... nimic! Nu vreau să dau de bucluc, în plus, nu țin
deloc să am de-a face cu inși ca cei cu care s-a încurcat gagica
aia...
 j Boris prinse mingea din zbor.
> — Va sâ zică, ai vâzut-o chiar în seara când
B a dispărut! Sfii cu cine era! Ba mai și cunoști persoana!
< Isabelle înjură pe șoptite și bătu furioasă B din picior, ca un
copil prins cu minciuna.
, — Bineînțeles că și de data asta am vorbit
* prea mult! Ar fi trebuit să-mi închipui că ești mai șmecher
decât a Iți polițiști... ..
Surâse vag și adăugă:
— Mai șmecher și... mai frumos!
Boris își luă un aer voit sever.
— Te rog, nu încerca să schimbi subiectul. Acum spune
limpede: cu cine era Cécile Leclerc în seara când a venit aici? -
Isabelle îl privi lung, fără un cuvânt, apoi ridică din umeri, ca
și cum ar fi vrut să spună: „N-ai decât! Ț i-o faci cu mâna ta!" ,
— Din câte știu eu, a venit singură. Nu eram aici când a intrat.
în schimb, am văzut-o cu ochii mei plecând, împreună cu Anaîs,
soția domnului Wong.
Boris îngheță. Wong — același nume ca al prizonierului care le
fusese răpit de sub nas!
— Cine-i acest domn Wong? întrebă el.
Isabelle surâse ușor ironic.
— Unchiul celui care ți-a scăpat printre degete la aeroport.
Boris se întunecă. După cât se părea, roșcata era la curent cu
tot ce se întâmplase, ba îl mai și lua peste picior!
— Nu fâ mutra asta! gânguri ea, frecându-și obrazul de geaca
lui de piele. Vezi tu, cu o meserie ca a mea și cu experiența atâtor
ani, e firesc sâ J cunosc o sumedenie de țipi influenți, nu? Iar
cum ei știu câ eu pot sâ tac ca mormântul, nu pregetâ B sâ-mi
povesteascâ fel și fel de chestii. Nu atât > chinezii, cât
funcționarii de pe Ja consulatele I europene. Am vreo câțiva
clienti statornici...
— Poate câ, într-adevâr, taci ca mormântul, însâ fața de mine
ai vorbit! remarcâ Boris.
 Isabelle îl tihtûi cu o privire gravâ.
— Cu tine-i altceva. Unu la mânâ, ești francez. Doi, îmi placi
foarte mult...
— Și trei?
— Trei: te afli în mare primejdie dacâ-ți vâri nasul în treaba
asta.
— De ce?
Isabelle oftâ, exasperatâ.
—• De-aia, pentru câ domnul Wong e omul cel mai puternfc
din orașul -âsta nenorocit! Are posibilitatea sâ cumpere cu bani
pe cine vrea. Chiar poliția și primarul îi ciugulesc din palmâ! în
plus, e creatura cea mai crudâ pe care-am întâlnit-o în viața
mea. Ș i n-am ovut de-a face numai cu uși de bisericâ! Dacâ te
amesteci în porcâria asta, o sâ te striveascâ fârâ milâ, ca pe-o
ploșnițâ, și nimeni nu va ridica un deget sâ te-ajute. Dacâ Wong
își pune-n minte sâ te taie în bucâți la ora
j cinci după-amiază chiar pe Bund, politia va
întoarce capul, prefăcându-se câ n-a văzut nimic!
O perspectivă încântătoare...
# Numai că Boris ou se lăsa impresionat cu
una, <u două. Atâta doar, că nu-i plăcea deloc B ce-avea să
urmeze.Pe de-o parte Wong, comerciant I de filme interzise, în
care apărea cel puțin una
dintre franțuzoaicele dispărute. Pe de altă parte, Cécile Leclerc,
văzută pentru ultima oară în compania unei doamne, soția unui
alt Wong, personalitate
atotputernică și unchiul celui cu casetele.
Ajunsese la concluzia că în povestea asta erau prea multi
Wong pe capul unui singur polițist.
Capitolul 8
O raza de soare subțire ca o dâra de penel străbătu printre
obloane, oprindu-se pe mocheta cenușie, cu pete de toate
culorile. Boris ofta adânc și continua să-și usuce pârul dupâ
dușul de dimineața, li veni în minte echipajql cursei aeriene
Pekin-Shanghai, cărând în amândouă mîinile cutii cu detergent.
Penuria generală în care se zbătea China la acea vreme includea
și șampoanele pentru mochete.
Înnebunit de* zgomotul asurzitor de claxoane, se repezi să
închidă fereastra. Hotelul Shanghai —o clădire sobră, fastuoasâ
și destul de veche, aducând cu o catedrală— se înălța chiar lângă
micul pod metalic de peste fluviul Ș uzhu, care se vărșa în
Huangpu la nord de Bund. Cu o seară în urmă, la ieșirea din
Shanghai Art Club, inspectorul Qiao îi condusese la hotel și le
arătase podul, povestind cum în timpul
J ocupației japoneze fusese pâzit de un soldat
> nipon și toți chinezii care treceau pe-acolo erau nevoiți sâ-l
salute pânâ la pământ. Dupâ opinia
g lui Boris, amqnuntul explica mâcar în parte < masacrele din
timpul Eliberării. -
> > Hotelul Shanghai — un bloc enorm de beton I cenușiu-
închis, redus la un turn unic în urma unor
. prăbușiri succesive ale zidăriei — semăna cu Waldorf Astoria
din New York. Boris și Aimé ocupau două catnere alăturate la
etajul 17, chiar sub cele două mari terase de deasupra intrării
principale.
In ciuda zgomotului, Boris deschise din nou fereastra,
admirând priveliștea. Chiar în fața lui, Huangpu, ale cărui ape
cenușii abia se mai ghiceau sub puzderia de ambarcațiuni de tot
felul, curgea domol spre interiorul Chinei. Se aplecă în afară, ca
să vadă către stânga cotul fluviului. Mai multe cargouri încărcau
sau descărcau marfă: unele lângă chei, înconjurate de luntre
amarate bord la bord de-a lungul pontoanelor de lemn, altele în
mijlocul uriașului fluviu, într-tin incredibil furnicar de
sampaneXXIV urcând în susul apei.
In ușă răsunară trei ciocănituri, trezindu-l din visare. Fără
îndoială, era colegul său.
- — Intră, Même! E deschis,

XXIV Șampon —ambarcațiune tipic chinezească, (n.t.)

 Precizare de altfel inutilă, întrucât camerele hotelului
Shanghai nu dispuneau de chei. La fiecare
etaj exista câte un slujbaș al hotelului, care descuia camerele
la solicitarea clienților.
' Aimé intra încruntat și se lasă sâ cada pe unicul fotoliu din
încăpere, împletit din crengi de palmier. >
— Nu prea ești în apele tale* remarcă g Boris, punându-și
geaca de piele.
— Să nu mâi vorbim! In primul rând, n-am închis un ochi
toată noaptea din cauza claxoanelor oiștea idioate. Pe urmă, să-
mi fie cu iertare, dar chiar supă la micul dejun... Zău că nu intră
deloc în vederile mele!
Boris pufni în râs.
— N-aveai decât să spui că vrei un mic-dejun englezesc și ți-ar
fi adus ceai, marmeladă, ouă prăjite și toate celelalte. Eu unul
am mâncat chiar foarte bine!
— Ghinionul meu, dar am să-mi scot pârleala la prânz.
Adică... am să încerc. Acum zi-mi și mie, sper că întâlnirea de azi
rămâne valabilă.
Boris se încruntă. In seara precedentă, de-abia se întorseseră
la hotel când lui Boris îi fusese înmânat un mesaj.
Din partea domnului Wong. :
Cei doi francezi eraü invitați în casa acestuia, pentru ora zece
dimineața. Scrisoarea preciza că domnul Wong și soția sa vor fi
onorați să-i primească pe amândoi, cu condiția ca ei să renunțe
la „privirile cercetătoare și urechile întotdeauna la pândă". Boris
trăsese concluzia că inspectorul Qiao era o prezență nedorită ^-
ceea ce, la urmaurmiei, nu-i displăcea deloc. f în ciuda cuvintelor
alese și a politeții desăvârșite, < mesajul îi lăsase tânărului o
impresie destul de B. neplăcută: era vorba mai çurând de-o
convo- '£care decât de-o invitație. Dar n-avea rost să facă Ê
nazuri și nici să se arate susceptibili. Tot ce putea W contribui la
avansarea anchetei era binevenit.
— Sigur că da, Mémé... răspunse Bori5s. Și
 * cum nu-i decât ora nouă, ce-ar fi să'pornim pe jos, ca să
vedem cât de cât orașul? Hai, vii?
Holul hotelului Shanghai, cu vechea sa masă de biliard și
barul întunecos ca o criptă, avea un aspect la fel de vesel ca o
capelă funerară. în spatele imensului birou de la recepție se
găsea un chinez bătrân, părând să dormiteze în uniforma sa
cenușie și mult prea largă. La vederea lor deschise o pleoapă,
apoi o coborî la loc:
— Ai idee pe unde-o apucăm? întrebă Brichot când ieșiră din
hotel, înfruntând cu curaj vacarmul îngrozitor de pe străzile
orașului.
Boris ridică din umeri.
— Am putea s-o luăm spre strada Nankin, principala arteră
comercială a Shanghai-ului. Ai ocazia să cumperi ceva cadouri
pentru <sei de-acasă. în plus, e chiar în drumul nostru către
reședința lui Wong. .
Pe strada Nankin mulțimea era atât de compactă încât părea o
panglică multicoloră șerpuind îritre două rânduri de magazine
înghesuite unele în altele. Din fericire, aici bicicletele nu aveau
acces pe timpul zilei, singurele claxoane fiind-cele ale
troleibuzelor verzi și ale câtorva mașini ocazionale. »
Boris și Aimé se luptau din răsputeri să-și croiască drum prin
aglomerație. La fiecare pas > erau siliți să coboare de pe trotuar,
pentru a ocoli grupuri de pietoni adunați în fața unei vitrine sau
în jurul unui negustor ambulant de trestie de zahăr. >
— Hei, Boris, ia uită-te acolo! De asta ce mai zici?
Ajunseseră în dreptul numărului 167 de pe strada Nankin,
care se întinde pe o lungime de zece kilometri, înainte de-a da în
Bund, chiar lângă hotelul „Peace", fost „Cathay", admirabil
monument de artă decorativă. Aimé se opri în fața vitrinei
prăfuite a unei prăvălii de mărunțișuri, unde se aflau expuse
obiecte din cele mai diverse, și-i arătă colegului său un vas de
Ceramică pe care era sculptată o femeie culcată într-un hamac și
păzită de un papagal. Boris descoperi îndată ce-l uimise pe Aimé:
capul tipic asiatic, cu plete lungi și negre, se continua cu un trup
de europeancă foarte sexy, lasciv și gata să se dăruie plăcerii.
Il trase de mânecă pe Brichot. .
— Doar nu vrei să duci așa ceva fiicelor tale, • tată degenerat
ce ești! Hai să mergem, că-j târziu!
Găsiră cu ușurință adresa, urmând indicațiile din scrisoare.
Casa era invizibilă dinspre Bund, de care o despărțeau ziduri
înalte de piatră înconjurând un
f parc imens, și se găsea chiar în punctul unde
Suzhu se varsă în Huangpu.
Brichot tocmai se pregătea să apese pe I butonul interfonului,
dar în aceeași clipă poarta
blindată se deschise singură, fără zgomot, dând W la iveală o
alee întortocheată, ce ducea printre 9 copaci până la somptuoasa
vilă în stil normand.
Boris ghici dintr-o ochire cele două camere video
care^emnalaseră din timp locatarilor prezenta lor.
— Măi să fie! murmură Aimé, pășind pe aleea cu pietriș alb, ce
scârțâip sub picioare. Un adevărat paradis! Aici nu răzbate nimic
din hărmălaia de-afară.
Poarta blindată se închise în urma lor, dându-le senzația unei
izolări totale, parcă ieșite din timp.
— Dacă ne aflăm în paradis, răspunse în șoaptă Boris, atunci
ceea ce văd eu e o versiune feminină a arhanghelului Gabriel!
În fata lor, sprijinită grațios de tocul ușii întredeschise, se
găsea o femeie superbă, jumătate chinezoaică- jumătate
europeancă, îmbrăcată într-o rochie lungă și mulată pe corp,
care-i punea în evidentă picioarele incredibil de lungi și încălțate
cu sandale negre dé șaten, înnodate la gleznă. Femeia îi privea
surâzând, cu capul plecat-pe umărul gol.
Boris și Aimé se opriră în fața ei, cu ochii mari și muți de
uimire. Ea îi aruncă o ocheadă rapidă lui Aimé, care se înroși ca
racul, apoi îl cercetă cu atenție pe
Boris. Jenat, tânărul avu brusc senzația câ era cântărit
 din priviri ca o vită sau ca o marfâ oarecare. >
După ce-i măsură pe amândoi din cap până J în picioare,
femeia le întinse o mână nespus de delicată, tu unghii foarte
lungi, roșii ca sângele. >
— Fiți bineveniți în modesta noastră locuință... >
murmură ea cu glas ușor răgușit, subliniind ironic I cuvântul
modestă. Eu sunt Anaîs Wong. .V-aș ruga să mă urmați, soțul
meu vă așteaptă...
Se răsuci în loc, făcând să-i fluture poalele rochiei. Cei doi
inspectori pășiră după ea în holul de primire din marmură albă,
fascinați de șoldurile perfecte, care se legănau amețitor în ritmul
mersului.
Înaintând pe coridorul lung și destul de întunecos, Boris își
spuse că, de s-ar găsi o clipă singur cu doamnă Wong, probabil
că aceasta nu s-ar lăsa prea mult rugată să cedeze farmecelor
sale masculine. Privirea ei fusese cât se poate de grăitoare.
Totuși, în mod ciudat, deși era frumoasă și ispititoare ca nimeni
alta, tânărul simțea în suflet un fior de gheață. Fără îndoială
datorită sclipirii reci și tăioase pe care o surprinsese în pupilele
Anaîsei. .
Ajungând în dreptul biroului soțului ei, femeia bătu încet de
două ori, apoi deschise ușa și se dădu la o parte, făcând loc celor
doi oaspeți.. Boris tresări surprins, dând cu ochii de încăperea
spațioasă, mobilată în stil european, cu un bun-gust desăvârșit:
luxos, dar fără ostentație. v » f La intrarea lor, omulețul uscățiv și
incredibil f de ridat care stătea In picioare la fereastra se întoarse
către ei și le întinse amândouă mâinile, j surâzând din vârful
buzelor.
> — Domnilor, sunt măgulit de cinstea pe care
> mi-ați fâcubo, acceptând umila mea invitație, B adresata
dumneavoastră cu tot respectul. Dar, cum
bine știți,, pentru a-și atinge scopul, înțeleptul trebuie să se
slujească de căile avute la îndemână. Fiți buni și luați loc.
Bori.s se așeză, pe micuța canapea stil Ludovic al XV-lea, iar
Ànaïs se întinse pe o sofa azurie, chiar în fața lui, dezvelindu-și
picioarele lungi, fără ca soțul să observe. Aimé se instala într-un
fotoliu adânc și confortabil, iar domnul Wong își ocupă scaunul
din spatele biroului. -
— Ce pot să vă ofer înainte de-a începe să discutăm? întreba el
cu glas negrăit de dulce. Ceai? Sau poate coniac? Ârrî unul
excelent, cel mai curat produs al pământului dumneavoastră
natal, ieșit din mâna unor oameni care-au știut să exprime
esența spiritului francez...
Boris își ascunse un zâmbet. Franceza domnului Wong, ușor
desuetă și plină de înflorituri tipic chinezești, nu semăna cu
nimic din ce auzise până atunci.
— Cred că la ora asta ceaiul ar fi mai indicat, răspunse el.
Domnul Wong se mulțumi .sâ apese de doua ori soneria de
sub tâblia biroului.
— Domnilor! începu bătrânul. Desigur, am J aflat ce s-a
petrecut la aeroport. Vâ rog sa primiți scuzele mele. Sunt nespus
de întristat și, în același > timp, îngrijorat. întristat, ‘pentru câ
nepotul meu s-a > ocupat cu acel trafic rușinos, înșelându-mi
încre- .derea și abâtând rușinea asupra mea, a familiei și-a
numelui pe care-l port. -
Boris se sili sâ nu tragâ cu ochiul la breteaua ce alunecase de
pe umârul Anaîsei, aproape dezgo- lindu-i sânul.
— Spuneați câ sunteți și îngrijorat... remarca .el.
Domnul Wong începu sâ se joace cu inelul gros de aur de pe
mâna stângâ, care alrâsése atenția lui Boris încâ dm prima clipa.
— Cum sâ nu mâ cuprindâ neliniștea la gândul câ nepotul pe
care-l îndrâgesc mai mtflt ca pe un fiu a intrat în cârdâșie cu
indivizi de cea mai joasâ spețâ?
Brichot își drese glasul, schimbându-și poziția picioarelor, pe
care pânâ atunci le ținuse încrucișate.
— îmi închipui câ n-aveți idee cine erau oamenii îmbrâcați în
polițiști caret-au râpitde pe aeroport...
Domnul Wong tresâri imperceptibil.
 — Nu... De unde sâ știu?
—într-adevâr, de unde?... repetâ Boris pe un ton ușor ironic.
Trebuie sâ vâ spun, domnule Wong, câ nepotul dumneavoastrâ
transporta filme interzise de f lege. Din pocale, pe una din casete
apare o # compatrioată de-a noastră, dispărută de curând aici, în
oraș...
g își întoarse privirea către Anais, care-l sorbea din ochi, tot
încrucișându-și și deșfăcându-și > picioarele dezgolite. ’
— întâmplarea face că ultima oară când a
“ fost văzută se afla în compania dumneavostră,^ doamnă...
Anaîș își trecu vârful limbii peste buzele pline și - i zâmbi,
arătându-și dinții albi și strălucitori ca niște • perle,
— Tare drăguță fată... Cum o chema? Parcă Cécile... într-o
seară se simțea foarte obosită și m-.am oferit s-o conduc^cu
mașina până la hotel. De altfel, șoferul nostru o să vă confirme. A
doua zi am ieșit împreună la cumpărături pe strada Nankin și-am
fost nespus de dezamăgită că mi-a înșelat încrederea.
Boris tocmai deschisese gura ca să pună o întrebare, când ușa
se dădu la perete fără zgomot și în prag se ivi un servitor în livrea
albă, ducând o tavă de argint cu patru cești și un ceianic-
pântecos.
Boris abia se stăpâni să nu se repeadă în gâtul lui. Chinezul
care străbătea încăperea cu pași neauziți, de parcă ar fi călcat pe
perne de aer, îi era cât se poate de cunoscut, grație cicatricii
oblice care-i brăzda fruntea.
În fața lui se găsea așa-zisul inspector Seng, omul care-i răpise
prizonierul de sub nas cu numai o zi în urmă, pe aeroportul din
Shanghai.
De cum ieși slujitorul, tânărul sari în picioare, oprindu-se în
dreptul biroului la care stâtea >
amfitrionul, la fel de nemișcat ca o statuie de jad. J
— Domnule Wong, trebuie sâ vâ comunic ceva de mare
important Acest individ — dupâ cât > se pare, slujitorul
dumneavoastrâ — este chiar > cel ce v-a râpit nepotul. I
 Se aștepta ca bâtrânul sâ reacționeze pe ' * mâsura afirmației
grave pe care o fâcuse, dar râmase cu buzâ umflatâ. Wong nici
nu clipi, ci se mulțumi sâ se încline ușor, cu o umbrâ de surâs.
— Iubite domnule Corentin, deseori am constatat câ pentru
dumneavoastrâ, europenii, între chinezi nu exista nici o
deosebire. De altfel, aceastâ amuzantâ tendințâ spre confuzie nu
se manifestâ doar în Occident. Eu.însumi, când am sosit la Paris,
pe la sfârșitul celui de-âl patrulea deceniu, ajunsesem de râsul
celorlalți studenți pentru câ nu fâceam distincție între un
european și un nord-african. Ciudat, nu-i așa?
Boris își strânse pumnii, înfigându-și unghiile în carne. Era
limpede câ Wong pur și simplu își bâtea joc de el. Câpăta
convingerea din ce în ce mai fermâ câ Seng nu intrase în birou
doar din întâmplare. Wong îi chemase, pe el și pe Aimé, ca sâ-i
sfideze în fațâ. Drept care aranjase ca Seng sâ se arate în timp ce
se aflau acolo și cei doi francezi. Mesajul era clar: „Da, chiar eu
mi-am luat înapoi nepotul. Ș i într-atât sunt de
j invulnerabil, încât nici mâcar nu mâ feresc s-o
spun. Dovada: iată-l pe falsul inspector căruia i l-ați
predat pe nepotul meu. Nu puteți'ridica un deget f împotriva
mea."
— Domnule Wong, insistă totuși Boris. Poate > că, într-
adevăr, mi se întâmplă să încurc între ei V doi chinezi, deși am o
bună memorie vizuală.
Insă omul de care v-am vorbit, cu cicatricea lui, ar fi cam greu
de confundat...
Zâmbetul bătrânului se accentuă. ’
— Shanghai-ul are, cincisprezece milioane de locuitori. Vă
închipuiți că servitorul meu e singurul cu semn în frunte?
— Imaginația dumneavoastră bogată vă cam joacă feste,
domnule inspector...
De astă dată vorbise Anaîs. Frumoasa chinezoaică se ridică de
pe sofa și, apropiindu-se de Boris, se lip?de el, fără a se sinchisi
de prezența soțului. Tânărul îi simți mâna alunecând pe spatele
lui, până când degetele ei îi atinseră cureaua pantalonilor, li
îndepărtă mâna cu un gest blând, dar ferm. .
Anaîs făcu un salt înapoi, ca mușcată de șarpe. Fulgerător,
chipul i se schimonosi de ură. O clipă, Boris se temu că se va
năpusti asupra lui, sfâșiindu-i obrazul cu unghiile ascuțite ca
niște gheare. Dar, la un semn al domnului Wong, ea se așeză din
nou pe sofa, mârâind de furie, că o fiară.
— Domnilor! vorbi bătrânul, la fel de netulburat ca pânâ
atunci. La ce bun să ne certăm? B
Nu putem avea ô discuție normală? E o crimă să >
lăsati ceaiul să se răcească. In loc să ne Bk consumăm forțele
în conflicte inutile, de ce nu profitați de șederea la Shanghai
încercând să > ne cunoașteți îndeaproape? I
Boris refuză ceașca pe care i-o întindea Wong. Se albise ca
varul la față și-și încleștase sălbatic maxilarul. s
— Sunt dezolat că nu respect legile ospitalității, șuieră el
printre dinții strânși, dar trebuie să vă spun că n-am nici cea mai
mică dorință să vă cunosc
• îndeaproape, domnule Wong.
Bătrânul chinez nici nu clipi. Surâsul său rămase la fel de
imperturbabil.
— L-ați citit pe Confucius, domnule Corentin? La sfârșitul
primului capitol din Chang Liun Iu spune cam așa: „înțeleptul nu
se întristează pentru că oamenii* nu-l cunosc. Nu se întristează
nici pentru că nu cunoaște oamenii."
' Zâmbetul i se topi ca prin farmec. Nu contenea să se joace cu
inelul gros de aur de pe mâna stângă.
— însă eu vă cunosc, domnule Corentin. Ș tiu că sunteți foarte
curajos. Și, cum apreciez curajul, am să vă dau un sfat util: nu
vă amestecați în treburi care nu vă privesc. Lăsați-ne pe noi,
chinezii, să ne rezfclvăm problemele după socoteala noastră.
f Boris se aplecă spre el și-și puse amândoi
> pumnii strânși pe birou. Chipul său era la numai câțiva
centimetri de obrazul zbârcit al
 J bătrânului chinez.
< — Acum ascultați-mă și dumneavoastră,
> domnule Wong. Poate că sunteți, într-adevăr, I atotputernic
în orașul ăsta, așa că vă permiteți să
vă bateți joc de lege, justiție și morală. Dar țineți mintê un
lucru. Mă aflu aici ca să-l dau pe nepotul dumneavoastră pe
mâna autorităților chineze. Este misiunea mea și vă asigur că voi
face tot posibilul să mi-o îndeplinesc, chiar de-ar fi să-mi petrec
tot restul vieții la Shanghai!
Domnul Wong se ridică încet, fără a înceta să-și răsucească
inelul. < . . k '
— în acest caz, domnule Corentin, vă urez o viață foarte, foarte
lungă. ' .
® Boris se răsuci pe călcâie și porni cu pași mari către ușă,
fără să-i pese de colegul său pe care, orbit de mânie, îl uitase cu
desăvârșire. Trecând pe lângă Anaïs, îi înfruntă privirea încărcată
de ură și surâsul sfidător. Boris deschise gura ca să-i spună
ceva, apoi se răzgândi și ieși ca 6 furtună, urmat de Brichot, care
nu-și revenise din stupoare. . '
Parcurse grăbit culoarul cel întunecat, ajungând în hohjl de
marmură de la intrare. Aici se opri brusc, cu un zâmbet
disprețuitor. '

din Shanghai
In dreapta ușii, așezat pe o bancheta de catifea fârâ spătar, se
afla un chinez de vreo cincizeci de ani, stingherit și înfricoșat,
așteptând sâ fie primit de domnul Wong. .
Dând cu ochii de Boris și Aimé, omul își pleca privirea și porni
pe coridorul pe care veniseră cei doi, cu aerul supus și temător al
sclavului chemat de stăpân, cu pasul nesigur și înfricoșat al unei
vite duse la abator.
Atât Brichot, cât și colegul său îl recunoscură din jorima clipă.
Era comisarul Chang, șeful poljției din Shanghai.
Capitolul 9
Boris arunca o privire la ceasul de mână și ofta adânc, li era
cumplit de greu să se obișnuiască să cineze la cinci după-amiaza.
Dar cum Isabelle Fournier îi dăduse întâlnire la ora aceea, nu
avea de ales. .
Porni prin parcul Yu-Yuan, aflat chiar în inima vechiului
Shanghai, dincolo de Bund. De îndată trăi sertzatia că se
întorsese în timp, pătrunzând printr-o „breșă a continuum-ului
spqtio-temporql", cum ar fi spus gemenele Brichot, care de
câteva luni devorau toate romanele știintifico-fantastice ce le
picau în mână.
Amenajat în stilul imperial de la sfârșitul dinastiei Ming,
parcul avea mai mult de patru sute de ani — timp în care nu se
schimbase cu nimic. Pavilioanele, chioșcurile, eleșteele cu lotuși,
stâncile de forme ciudate, colina artificială — totul părea etern în
acest parc, pe.
carë shanghai-enii îl numeau „muntele și pădurea din mijlocul
orașului". >
În centrul parcului se găsea restaurantul Lu J Puz Lan, adică
„Galeria valurilor celeste". Aici îi ,
dăduse întâlnire Isabelle. »
Foarte ciudat! >
După întrevederea furtunoasă cu domnul I
Wong, Boris și Aimé hotărâseră să ia taurul de coarne. Pentru
început, avuseseră o lungă convorbiră telefonică la Paris, cu
Badolini. Cum în Franța era aproape unu noaptea, îl sunaseră pe
comisar la numărul de-acasă — evident, cu riscul de a-l trezi din
somn, dar era vorba de o chestiune extrem de importantă.
Intenționau să pună în mișcare toate birourile de poliție, la
nevoie chiar și lnterpol-ul, pentru a culege cât mai multe date
despre Wong, doar-doar l-ar fi avut la mână cu ceva.
Deocamdată nu dispuneau de nici un fel de dovezi în afară de
certitudinea de a-l fi recunoscut pe Seng, ,;râpitorul" nepotului
lui Wong. Amândoi inspectorii trebuiau sâ admită câ era destul
de puțin.
Abia puseseră telefonul în furcă și sunase Isabelle Fournier,
care, fără multă vorbă, îl invitase pe Boris la o cină în doi.
Tânărul ar fi vrut să lase întâlnirea pe a doua zi, dar fusese șocat
de tonul insistent, aproape implorator, al prostituatei
franțuzoaice aflată în exil la Shanghai.
f Cum era încâ destul de devreme, Boris se opri
câteva clipe în fața ceainăriei cu tradiționalele ei ' streșini
răsucite în sus.
«g — Din cauza drăgonilor, le explicase
inspectorul Qiao, adică a spiritelor rele. Când
> acestea vor să pătrundă într-o casă, se înțeapă
> în vârfurile streșinilor, golindu-se de putere ca
niște baloane. Devenind ușoare, urcă din nou spre cer, și astfel
locatarii casei scapă de necaz.
Pe malul lacului de lângă ceainărie se vedeau mai multe
grupuri de oameni care, indiferenți la forfota din jur, practicau
Taiji quan sau „lupta cu absolutul suprem", ritual vechi de peste
șa șezute de ani. Gesturile lor ample, mimând toate mișcările
animalelor, de la pasul pisicii la cățăratul tigrului pe munte,
păreau imagini dintr-un film rulat cu încetinitorul. Ca și decorul
în care se aflau, toți aveau aerul de-a fi ieșit din timp, devenind
ființe eterne.
Boris ridică din umeri și deschise ușa restaurantului — o
construcție superbă, numai din lemn. El unul se afla în timp. Ș i,
din nefericire, nu găsea nici măcar răgazul necesar ca să se
cufunde în meditație.
Isabelle Fournier îl aștepta, singură, la una din mesele rotunde
de opt-zece persoane din sala luminată cu zgârcenie. Rochia ei
verde și strâmtă, extrem de decoltată și despicată de-a lungul
coapsei, atrăgea privirile lacome a patru chinezi îmbrăcați după
moda occidentală, așezați la masa învecinată, unde făceau s-
alunece- fiecare dumicat cu câte o > înghițitură de coniac subțiat
cu apă gazoasă. J
Boris se îndreptă spre ea, remarcând că era și mai Frumoasă
decât i se păruse cu o seară > în urmă, la Shanghai Art Club:
poate din cauza g machiajului mai discret, care-i punea în
valoare I obrazul catifelat ș\qchii de smarald.
— îmi pare bine c-ați venit... murmură ea, învăluindu-l cu
privirea. r
Boris zâmbi, evitând să se uite prea multla decolteul *generos.
în mod straniu, fata renunțase să-l mai tutuiască, astfel încât și
el îi urmă exemplul:
— Aș fi fost cel mai mare mitocan să refuz, când suțe de
bărbați se dau în vânt să obțină o întâlnire cu dumneavoastră.
Isabelle râse abia auzit.
— Văd că francezii au rămas tot cum îi știam... Pentru că nu
cunoașteți China, mi-am permis să fac comanda fără să vă cer
părerea. Va fi un adevărat festin...
Boris ridică întrebător din sprâncene.
— Un festin în doi? * .
— Așa i se spune pe-aici,.. E vorba de tot felul de specialități
ale bucătăriei chinezești. Vă veți convinge singur, lată că vine și
comanda!
Trei ospătari cu chipuri.de nepătruns se apropiară de masa
lor, purtând nenumărate farfurii cu diverse feluri de mâncare. Le
așezară în fața celor doi clienți,
f după care se duseră să aducă altele. Când f terminară de
servit, masa era plină de farfurii rotunde’și ovale: picToare .de
po‘rc, tăietei prăjiți, g crab, colțunași umpluți, carne și pește.
Nimic nu lipsea. .
> Văzând privirea mirată a lui Boris, Isabelle H -schiță un
surâs:
— Așa-i obiceiul în China. Totul se aduce o dată, pentru a
îngădui fiecăruia să mănânce în ordinea în care dorește.
— După ce mâncarea s-a răcit... oftă Boris.
— Vă veți obișnui repede. De altfel/aveți dreptul și la. hrană
caldă... O supă-cremă, care se servește în chip de desert!
Aimé Brichot se opri din mers, abia ținându-se pe picioare. Nu
și-ar fi închipuit niciodată că Shanghaiul era un oraș atât de
întins. întrucât Boris.îl lăsase de izbeliște, ducându-se să cineze
cu Isabelle, Aimé se - hotărâse să vifiteze orașul. Două ore mai
târziu, însă, mersul de plăcere se transformase într-un marș
forțat: „Marșul cel Lung" în varianta sa din Berry.
Ajunsese la intersecția dintre Bund și strada Nankin, în fața
hotelului „Pșace" — fost „Palace Hotel", unde se «pune că Malraux
a locuit timp de două zile, concepând într-o primă formă
romanul ^Condiția
umana?Tot aici s-au cunoscut și s-au împrietenit^^ Jean
Cocteau și Charlie Chaplin. >
Ceva mai departe, un soldat făcea simbolic^ > de gardă în fata
clădirii Radio-ului. Aimé se opri din nou, pe promenada-de pe
malul fluviului >
Huangpu, ca să privească zecile de chinezi care >
se fotografiau unii pe alții cu ùn entuziasm debordant. ‘ ’
Traversă podul peste râul Suzhu, simțind cum structura
metalică i se clatină sub picioare. O mulțime de luntre și
sampane treceau pe dedesubt, iar autobuzele păreau gata să-l
dărâme în orice clipă.
Punând piciorul pe malul celălalt, își dădu seama, că-i era
foame.
În intenția onorabilă de;a se adapta tradiției locale, decise să
renunțe la restaurant și se îndreptă spre una din nenumăratele
tarabe de pe stradă, unde oamenii mâncau în picioare supă sau
papanași. Echivalentul asiatic al chioșcurilor cu cartofi prăjiți din
Franța. Cu un gest nesigur, 'arătă tinerei chinezoaice, toată
numai zâmbet, oala uriașă din care ieșeau niște aburi cu aromă
acceptabilă. Ea îi Umplu un castronel, pe care i-l întinse
împreună cu o pereche de bețișoare — amănwnt pe care Brichot
îl scăpase complet din vedere.
Francezul aruncă o privire furioasă spre două tinere
chinezoaice care-l urmăreau din ochi, râzând pe înfundate, și
înșfăcă „instrumentele"-, înjurând printre dinți.
j — Civilizație chinezeasca! Auzi colo! Sâ < mori de râs, nu alta!
In cincizeci de secole n-au fost
În stare mâcar sâ inventeze cuțitul și furculița...
Înainte de-a porni la atac, își studie cu luare-aminte
„adversarul". în castronelul aburind > reperâ câteva fâșii de carne
fiartâ, creveti B decorticati, ierburi aromatice neidentificabile și
câteva linguri bune de fidea chinezeascâ. Intui din prima clipâ câ
pericolul venea de la filamentele acelea lungi și translucide. în
calitate de polițist neînfricat, se hotârî sâ înceapâ chiar cu ele,
dând inamicului o loviturâ zdrobitoare și înâbușind râzmerița în
fașâ.
Cu ochii țintâ la prada din castron, Aimé își cufundâ
bețișoarele în supâ, apucând „fideaua". Fârâ fricâ! Zâmbind
triumfâtor, duse repede hrana câtre gurâ, cu un gest sigur și
elegant. Deschise buzele, cu sentimentul câ se afla la un pas de-
a obține o victorie zdrobitoare.Din pâcate, acel ultim pas se
dovedi fatal, ca și în înfruntarea dintre Bazaine și Bismarck1.
Alunecând pe bețișoarele lâcuite, fideaua fierbinte nu fâcu decât
sâ-i atingâ buzele în treacât, dupâ care se împrâștie artistic pe
vesta sa de culoarea frunzelor de toamnâ, asemenea șerpilor de
pe capul GorgoneiXXV XXVI.
În aceeași clipa, cele douâ chinezoaice care nu-l scăpaseră din
ochi încetară să mai > chicotească, gândind, desigur, că nu se
XXVBazaine, Bismarck - autorul se referirâ la râzboiul franco-prusac (1870-1871). (n.t.)
XXVI Gorgone (mitol.) - cele trei fiice ale zeului marin* Forcis. Aveau o înfățișare
înspăimântătoare, iar privirea lor prefâcea pe orice muritor în stanâ de piatrâ. (n.t.)
cuvenea > să-l umilească definitiv pe un occidental.
Roșu la față, cu o privire pierdută, inspectorul B principal
Aimé Brichot scoase din buzunar cei < doi yuani pe care
vânzătoarea nici nu îndrăz- I nise șă-i mai ceară, apoi se răsuci
pe călcâie, fără a-se uita în urmă, la castronul cu supă lăsat pe
tejghea, și se retrase, învins, din calea inamicului.
După ce merse vreo sută de metri, se simți ceva mai în largul
său. Porni spre hotelul Shanghai, ștergându-și de bine-de rău
vesta cu batista și întrebându-se, întrun acces de disperare, dacă
în țara asta va reuși măcar o dată să mănânce ca un om normal.
•
Gândul la mâncare i-l aduse în minte pe Boris care, la ora
aceea, înfuleca pe rupte într-un mare restaurant, în intimitate cu
o făptură îngerească, fără îndoială foarte dispusă să-i primească
avansurile. Hotărât lucru, unii aveau noroc, și pace! ...
Printr-un miracol, recepționerul de la hotel îl asigură, cu
nesfârșit^plecăciuni, că i se puteau trimite în cameră două ouă
prăjite cu slănină. Mai mult chiar, în preț erau incluse și câteva
felii de pâine prăjită. Dezmăț, nu alta!
De cum păși în cameră, Aimé își dezbrăcă vesta pătată,
scoțând un suspin de ușurare. Respectivül obiect
vestimentar fusese un mic capriciu, pe care și-l
îngăduise cu doua luni în urma, când la „Old
England"'se vânduseră mărfuri cu preț redus.
Câteva picături bătură în geam, qnunțându-l
că ploaia care amenința să cadă de mai multe > ore se
hotărâse, în sfârșit, să înceapă. Cu șapte- 9 sprezece etaje mai
jos, mii de bicicliști,
Înghesuiți unul într-altul, pedalau de zor ca «să se pună la
adăpost. »
„Sper că Boris nu-i pe stradă", se gândi Aimé, cu fruntea lipită
de geam. /
De altfel, unde naiba umbla la ora asta?
Aimé își mușcă vârful mustății, ca de fiecare dată când îl
preocupa ceva. Și lui i se păruse cam bizară invitația neașteptată
a Isabellei, mgiales după scena petrecută în cursul dimineții la
locuința domnului Wong. Era limpede că nu putea fi vorba doar
de farmecul personal al lui Boris. N-ar fi fost nici prima și nici
ultima care să-i facă ochi dulci colegului său. Dar instinctul de
super-polițist îi spunea lui Brichot că explicația nu era
suficientă. Iar dacă Boris căzuse într-o capcană, cum ar fi putut
să-i dea de urmă într-un oraș cu cincisprezce milioane de
locuitori, când nu le cunoștea nici limba?
Brusc, luă o hotărâre și, în ciuda înțelegerii avute cu Boris,
ridică receptorul.
1 „Old England'' - magazin englezesc la Paris, pe bulevardul
Capucinilor, (n.a.) •
Era convins câ se va simți ceva mai liniștit după Ce-I va pune
la curent pe inspectorul Qiao. >
—Ș tiu câ ti se pare strâmt la mine, dar pentru > o tara cujn e
China, sâ ai așa ceva înseamnâ un lux exorbitant.
Isabelle închise ușa apartamentului de douâ camere pe care-l
ocupa la primul etaj al unei case din strada Fuz-hu, chiar în
spatele Parcului Poporului.
Boris își roti ochii în jur. E drept câ locuința era minusculâ,
însâ faptul de-a sta singurâ într-o țarâ unde, tinerii câsâtoriți
așteptau de regulâ zece ani pânâ sâ capete o camerâ a lor, putea
fi considerat culmea bunâstârii. Tânârul își spuse câ, probabil,
fata primise ajutorul „clienților influenți" despre care îi povestise.
, Terminaserâ „festinul" în doi timpi și trei mișcâri, astfel câ pe
la ora șase plecaserâ de la restaurant. Incâlzitâ de coniacul pe
care-l bâuse, Isabelle îi propusese lui Boris sâ urce sâ ciocneașcâ
un pahar la ea acasâ. Dupâ cum își lipise trupul de-al lui pe
timpul mesei, intențiile îi erau cât se poate de limpezi. Dintr-o
datâ — desigur, tot din cauza alcoolului — începuse sâ-l
tutuiască.
În micuța camerâ dreptunghiulara care slujea de dormitor,
Boris descoperi cu uimire lângâ salteaua așezatâ direct pe podea
o combinâ muzicală Akai, ultimul moçJêl.
j — Dragul meu, Shanghai-ul nu-i Mongolia!
> glumi fata, ghicindu^i gândul. Aici găsești dë'toate.
Evident, cu condiția sâ ai bani. Aparatul de colo J l-ar costa pe
un chinez de rând leafa pe cinci
ani. Vezi bine câ mie puțin îmi pasâ: unu, câștig
> mai mult decât Un chinez de rând, și doi, e marfâ
de contrabandâ. . «
Izbucni în râs, ca o fetișcanâ încântatâ câ a fâcuto glumă
bună, și începu sa caute prin teancul de compact-discuri. Vârî
unul în aparat și mări volumul, fârâ sâ-i pese de vecini, ale căror
glasuri râzbâteau distinct până la ei, prin pereții subțiri.
' De cum se auzi vocea caldă și învăluitoare a Madonnei,
Isabelle se lipi de el, sărutându-l pasionat. Boris îi.răspunse la
sărut aproape cu violență, elibe- rându-se de dorința adunată pe
parcursul cinei.
Isabelle gemu răgușit. Degetele bărbatului se" strecuraseră
prin despicătura rochiei, urcând de-a lungul coapsei, li prinsese
șoldurile în palmă, frăman- tându-le cu patimă.
Isabelle i se agăță de umeri, gâfâind ca un înecat care încearcă
disperat să mai tragă în piept o gură de aer. Răsuflând din ce în
ce mai iute, își lipi pântecele de sexul lui în erecție. -, f
Nerăbdătoare, se desprinse de el și căzu în genunchi pe
parchetul ce nu mai fusese dat cu ceară încă de la moartea
Marelui Cârmaci. Cu degete tremurătoare, îi desfăcu fermoarul,
atingându-i sexul, și exclamă surprinsă:
Nu.se poate! Dar ești bârbat, nu glumă!
Încep să cred că n-am să regret întâlnirea noastră. > La drept
vorbind, nu regreta nici Boris. Cu J ochii pe jumătate închiși, cu
capul dat pe spate, o lăsă pe Isabelle să-l mângâie și să-l sărute.
> Senzația era înnebunitoare. Tot trupul i se >
cutremura ca sub un șoc electric, iar nervii
stăteau gata să explodeze.
Pe bâjbâite, își vârî mâna în decolteul ei, • începând să-i alinte
sânii tari și rotunzi, până când îi auzi geamătul de plăcere.
Curând simți că nu va rezista nici el prea mult mângâierilor
savante ale Isabellei. în aceeași clipă, ea se retrase, smulgându-i
un murmur de protest. Cu obrajii în flăcări, cu ochif sticlind de
dorință, se așeză în patru labe pe saltea, cu spatele la Boris, fără
să-și scoată rochia. întorcând capul spre el, spuse, gâfâind:
— la-mă așa! Posedă-mă ca pe-o târfă! ‘ Boris îngenunche
lângă ea, aproape atingându-i sexul.
— Nu-ți ajunge cât ai fost tratată ca o târfă? întrebă el. ,
— Cu clienții, da! Dar când îmi place un bărbat, prefer poziția
asta. Hai, gata cu vorba, vreau să mă bucur de tine!
Boris nu se lăsă rugat de două ori. îi ridică poalele rochiei,
dezvelindu-i șoldurile cambrate, de o frumusețe care-i tăie
răsuflarea. Pielea netedă șl catifelată a femeii se înfioră la
atingerea degetelor lui. îi coborî f încet slipul de dantelă neagră,
care abia reușea să-i ascundă cârlionți! roșcovani adăpostind B
valea adâncă și toridă a dorinței.
g' își puse palmele pe șoldurile fetei, care Ê fremăta ca o iapă
tânără cuprinsă de călduri.
> Bărbăția lui triumfătoare îi atinse sexul ca o floare
parfumată, cu petalele deschise în așteptarea plăcerii.
O pătrunse dintr-o singură mișcare și Isabelle începu-să
geamă, mișcându-se din ce în ce mai frenetic, cuprinsă parcă de
nebunie. .
O clipă, Boris își zise că vor trezi toată casa. Dar teama i se
topi și, în locukei, îl cotropi un val de' plăcere, făcându-l să
tremure din tot trapul. își încleștă degetele pe pielea transpirată a
femeii, invadând-o cu putere și smulgându-i țipete din ce în ce
mai ascuțite.
, Se eliberară exact în aceeași clipă — o descărcare declanșată
cu precizie, la secundă —„o epilepsie sincronizată", cum ar fi
spus GainsbourgXXVII.
Pradă unei plăceri violente, Isabelle se prăbuși pe saltea,

XXVII Serge Gainsbourg - poet și cântârej-francez contemporan, (n.t

trăgându-l după ea pe Boris. în dezlănțuirea de adineauri, rochia
îi alunecase de pe umeri, dezgo- lindu-i complet.
Într-un târziu, recăpătându-și suflul, tânărul dădu cu ochii de
tatuajul bizar de pe umărul stâng al Isabelle!. La prima vedere s-
ar fi zis că-i un braț înarmat cu o
secure. Dedesubt erau înscrise patru cifre de-ftbia vizibile:
1961 sau 1761. Se apleca spre femeia B
culcata lângă el; ca să privească semnul mai J
Îndeaproape. Brusc, inima îi zvâcni în piept. W
Ceea ce i se păruse a fi un tatuaj fusese, de B fapt, însemnat
cu fierul roșu. Ca la vite. își puse > degetul pe semn, mângâindu-
l cu blândețe.
— Ce-ai aici, pe umăr?
Isabelle tresări violent, răsucindu-se cu fata în sus. însă era
prea târziu ca să se mai ascundă. Boris îi atinse ușor obrazul cu
palma. • '
— De asta nu voiai să-ți scoți rochia?
Isabelle oftă din adâncul inimii.
— Da... îmi închipui că vrei să știi toată povestea... Tânărul o
sărută cu tandrețe în colțul buzelor.
• — Àr fi mai bine...
— Domnul Wong mi-a făcut semnul... Cu sigiliul de la inel,
înroșit în foc... .
Sigiliul! Obiectul pe care Boris îl socotise a fi un simplu inel,
pentru că Wong îl ținea ascuns în palmă!
’ — Asta s-a petrecut cu șase ani în urmă, continuă Isabelle.
Pe-atunci aveam mari probleme cu drogurile și n-a lipsit mult să
ajung pe mâna poliției. Domnul Wong m-a scos din belea, însă
condițiile au fost clare: el m-a scăpat de necazuri, iar eu am
acceptat să devin proprietatea sa.
— Drept care te-a însemnat cu fierul roșu, ca pe-o vită?
articulă cU greu Boris, îngrozit de acest act de cruzime gratuită.
f * — Da... Ca sa nu uit... Așa zicea el...
f ' Brusc, în mintea tânărului se fâcu lumina.
 Descoperise amănuntul care nu-i da pace încâ g de când
vizionase casetele în biroul sau de la Paris: nu era chiar foarte
sigur, dar merita verificat, w — Nici n-ai habar prin ce-am trecut!
B murmura Isabelle cu voce lipsita de expresie.
Domnul Wong... apoi Anaîs... A fost ceva îngrozitor! La el, în
„gradina supliciilor"...
— Asta ce mai e? tresâri Boris.
— Domeniul familiei Wong. O gradina imensa, împârțitâ în
noua semi-cercuri. Eu am cunoscut doar primele trei. Unul mai
îngrozitor ca altul. Nici nu vreau sâ-mi închipui ce conțin
celelalte. Spre norocul meu, Wong și-a dat seama câ i-aș fi fost
mai utila-ca prostituata. Din când în când îmi trimite clienți: țipi
influenți, pe care trebuie sâ-i aibâ la mâna. în astfel de cazuri,
trebuie sâ-i duc mereu la același hotel, pentru câ, vezi tu...
Boris încetase s-o mai asculte. Creierul sâu lucra cu
febrilitate, așezând fiecare detaliu la locul sâu. , Imaginile
începeau sâ se închege de la sine. Isabelle vorbise despre cercuri.
Casetele confiscate la granița franco-belgianâ fuseserâ realizate
de o companie nuînitâ „Filmele celor Nouâ Cercuri".
Sâri în picioare, câutându-și din ochi geaca de piele. Nouâ
cercuri: tot atâtea câte numâra. și infernul lui Danie... Gradina
supliciilor, ca în romanul lui Mirbeau... Boris revăzu în gând
impresionanta B
, bibliotecă din biroul domnului Wong. Era limpede că
bătrânul citise clasicii. In plus, mai exista sigiliul.
Din nefericire, acum înțelegea limpede ce B se petrecea în
cercurile de care Isabelle avusese < norocul să scape. Probabil că
acolo se turnau I filmele acelea abjecte. Acolo își găsise moartea
Catherine Pancrosse și, mai mult ca sigur, și celelalte fete
dispărute. O moarte atroce. Atroce și, fără îndoială, foarte lentă.
Se întoarse către Isabelle, care-l urmărea nedumerită cum se
plimba de colo-colo, cq un leu în cușcă.
— Trebuie să plec. Mulțumită tie am aflat niște lucruri nespus
de interesante...
 Isabelle se ridică speriată, agățându-se de gâtul ' lui cu o
privire hăituită. '
— Așteaptă... Mai e ceva...
Ș ovăi o clipă, plecându-și ochii, vădit tulburată. Apoi se hotărî
și zise:
— Mi s-a cerut să-ți transmit un mesaj..'.
Boris încremeni și chipul i se înnegură brusc.
— Cum adică „ți s-a cerut"? De către cine? Amicul tău, domnul
Wong? -
— Nu... Nu cred că el. Mai curând am impresia că-i vorba de
poliție. Comisarul Chang... Chiar dacă a încercat să-și prefacă
vocea...
J Boris o apucâ de umeri, începând s-o zgâlțâie f cu putere. Pe
chip i se așternuse un zâmbet rece și lipsit de bucurie.
g — Va sâ zicâ, ei ți-au cerut sâ mâ inviți la cina și sâ mâ
chemi apoi la tine acasâ!
> Isabelle izbucni în plâns, prâbușindu-se I pe saltea.
— N-aveam încotro, trebuia sâ-i ascult! înțelegi? Mi-au furat câ
era în interesul tâu, câ nu ți se va întâmpla nimic râu. Poți sâ nu
mâ crezi, dar și eu te-am dorit din prima clipâ.
Brusc îțnblânzit, tânârul o ajutâ sâ se ridice.
— Și care-i mesajul, mâ rog?
— Mi s-a Spus sâ te previn câ, dacâ vrei sâ pui mâna pe
nepotul lui Wong, sâ te duci la depozitul firmei Hitachi. în
Pudong, pe malul celalalt al fluviului Huangpu...
— Când?
— Astâ searâ. la nouâ.
Boris își privi ceasul. Era opt și zece. Avea destul timp ca sâ
ajungâ la întâlnire. Isabelle îl âpucâ de amândouâ reverele
hainei.
— Boris, nu te duce... Mi-e teamâ pentru tine...
El îi surâse cu blândețe.
— Parcâ ți-au spus câ e în interesul meu...
— Adevârat. Dar tot mi-e fricâ. Ș tii, cine se ia de domnül Wong
trebuie sâ se aștepte la ce-i mai râu.
Surâsul lui Boris se .topi ca prin farmec. 1
— Ascultâ-mâ cu atenție. Mie nu-mi miroase a bine. Pe de-o
parte, totul pare foarte vag. Pe de alta, daca exista cea mai mica
șansă de a-l J prinde pe Wong Cheng Lu în seara asta, atunci
musai să mă duc. Am primit o misiune și nici prin >
gând nu-mi trece să dau înapoi din fața unui >
individ ca Wong.
Isabelle îl sărută cu patimă, urmărindu-î cu ’ privirea cum
închide ușa. Ochii ei erau plini de tristețe și neliniște.
’ — Mare păcat, frumosule... murmură ea, nete-
zindu-și rochia. îmi plăceai grozav de mult...
Capitolul 10
Cécile ridica brațul stâng și gestul îi smulse un geamât
de'durere. Nu trebuia sâ se miște cu nici un preț. Era singurul
mijloc de-a avea puțina liniște, de-a îngădui trupului slăbit de
lipsuri și chinuri de toț felul să se cufunde câteva ore într-un
somn apropiat de comă.
Ș i, mai ales, singurul mijloc de-a uita un timp cușca în care se
afla îhchisă, grădina ce-o înconjura ca o prezență vie, invizibilă,
dar cumplit de amenințătoare. Să uite că nu mai era decât un
animal prins în capcană, pe care cèlelaltofiare aveau să-l
hăituiască până-l vor ucide. .
li rămăsese destulă luciditate ca să înțeleagă că nimeni nu-i va
veni vreodată în ajutor. Numai în basmele cu zâne se mai
întâmpla să se ivească un prinț călare pe un cal alb, care s-o
salveze pe sărmana prizonieră.
Ori, în China, nu existau basme cu zâne.
Strângând din dinți ca sâ nu țipe de durere, Cécile rebși șă se
ridice în genunchi. De-o parte J și de alta a cuștii, zarea hiena
plimbându-se de colo-colo cu pași neauziți și vulturul bătând din
aripi % ca și cum ar fi vrut să-și ia zborul. In aer plutea un >
miros pătrunzător, cald și umed, care-i dădea o senzație de vomă.
îi venea să vomite, dar ce? *
 Se gândi la halca de carne crudă pe care Anaîs i-o azvârlise
printre gratii. Nu voia s-o mănânce. Nu voia să se dea în
spectacol într-un mod atât de umilitor. Dar corpul ei fusese de
altă părere: urla din toate fibrele, cerând cu disperare hrană. ,
Cécile se prăbuși ca o cârpă în praful cuștii, izbucnind în
hohote de plâns. Din senin, gânduf îi zburase la părinții ei.
Taică-său, în biroul luiz cufundat în cifre, plasamente și rate ale
dobânzilor, cu ochelarii cu rame de baga ridicați pe creștet, peste
părul care începuse să se rărească. Maică-sa, în imensul salon
de-acasă, întunecos și.ziua din cauza castanilor de pe bulevard,
prezidând asupra unei armate de popi împreună cu care
dezbăteo problema moralității „bietelor fete" pe care-și puseseră
în minte să le salveze.
Dar de ce nu veneau s-o salveze pe"fea? Nu-și dădepu seama
că era în primejdie de moarte? Că se ' găsea în abisul-disperării?
' Un val de lumină năvăli în încăperea întunecoasă, făcând-o
să închidă ochii, orbită de strălucirea j soarelui. Când își dezlipi
din nou pleoapele, < scoase un geamât jalnic, ascunzându-și
capul în îndoitura cotului. Sâ nu mai vadâ... Ca atunci J când
era mica, seara la culcare, și-și închipuia câ
> dacă închide ochii, devine invizibilă.
> In fața cuștii se opriră soții Wong: neclintiți și tâcuți, gravi și
amenințâtori.
* In spatele lor stâteau cei doi chinezi gemeni, cu același
ștergar legat în jurul șoldurilor. Frații Tang.
- Anaîs descuie cușca, fârâ a da atenție hienei care începuse sâ
gâfâie cu limba scoasâ, crezând câ sosise ora mesei. O înșfâcâ pe
Cécile, silind-o sâ se ridice în picioare, nepâsâtoare la urletele ei
de durere.
— In seara asta — spuse ea cu un glas aproape tandru,
contrastând înspăimântător cu sclipirea Sălbatică din privire —
vei cunoaște ultimul cerc al suferinței: cel de-al șaselea. De mâine
vei pătrunde în cercurile „morții lente". Va trebui sâ fii în plină
formâ, fetițo, pentru câ vei fi filmată. Curând te vor admira pe
ecran o mulțime de bărbați. Veï devèhi un star... Evident, cu titlu
postum!
Izbucnind într-un râs ascuțit, o târî pè Cécile spre grâdinâ,
ținând-o cu putere ca sâ nu se prăbușească. Domnul Wong și
frații Tang o urmară în aceeași tăcere mormântalâ. .
Cécile înainta Ca o somnambulă, de parcă ar fi fost drogată.
Nici măcar nu-și dâdea seama încotro se îndreptau. Abia sesizâ
câ duhoarea de animal din pavilion dispăruse, fiind înlocuita de
parfum de^^ orhidee și mimoze. Ploaia* încetase Ic? fel de >
brusc precum pornise și o adiere câlduțâ alunga norii sângerii de
la asfințit.
Anaîs se apropie de codul numeric și forma > cifrele ce
deschideau poarta.blindata. O clipa > mai târziu, pătrundeau în
cel de-al șaselea cerc.
' Cu fruntea plecată și chipul muncit de gânduri, inspectorul
Qiao acceptă mecanic paharul de coniac pe care i-l întindea
Brichot și-l goli pe jumătate, fără a da vreun semn că alcoolul l-
ar fi ajutat cât de cât să se mai relaxeze. ' .
— Nu-mi place chestia asta câtuși de puțin, mormăi el într-un
târziu. Domnul Corentin ar fi trebuit să mă avertizeze. La urma
urmei, comisarul Chang m-a anunțat că răspund de siguranța și
integritatea dumneavoastră. Mi-am găsit beleaua...
Aimé oftă adânc, continuând să-și muște vârful mustății. Era și
momentul ca inspectorul să-și facă sânge rău pentru cariera sa!
— Ce-ar fi să-i telefonăm acestei Isabelle Fournier? propuse el
ușor agasat. Dacă Boris e cu ea, atunci totul e-n ordine, iar dacă
a plecat, poate ne spune unde anume. Bănuiesc că nu vă e atât
de greu să-i obțineți numărul de-acasă...
j Brichot nu avea nici o îndoială că poliția f rămânea poliție,
fie-ea franceză sau chineză. Ar
fi fost teribil de surprins să afle că polițiștii din g Shanghai nu
dețineau toate informațiile asupra unei prostituate notorii ca
Isabelle care, în > plus, mai era și de origine europeană.
V Dintr-o înghițitură, Qiao își goli paharul, punându-l pe masă
cu un gest aproape violent. Expresia de pe chipul lui spunea
limpede că ar fi preferat să se găsească oriunde în altă parte. ,
— Bineînțeles că se poate, murmură el cu regret. Dar trebuie
să fim foârte prudenți. Persoana în chestiune este protejata
domnului Wong și...
Aimé își strânsăpumnii. Din nou domnul Wong.. Se săturase
de el până peste cap. Simțea un chef nebun să calce în picioare
mușuroiul de furnici.
— Totuși, dacă țineți neapărat... murmură Qiao, ridicând
receptorul.
Rosti câteva fraze în chineză, cu un aer din ce în ce mai
sumbru.
— ELbine? îl întrebă Aimé, care stătea ca pe ghimpi, iritat că
nu pricepuse o iotă din cele auzite.
— Ei bine, domnișoara Fournier mi-a relatat un lucru
îngrijorător. Extrem de;îngrijorător...
Aimé simți un nod în gât.
— Dar spune-odată, omul lui Dumnezeu! izbucni el, fâcândü-l
pe inspectorul chinez să tresară speriat.
— Domnișoara Fournier i-a transmis colegului dumneavoastră
sâ se duca la o întâlnire. Daca vrea sâ-și regăsească prizonierul,
trebuie J sâ fie astâ-searâ la 9 în Pudong. In spatele depozitului
firmei Hitachi*
Aimé ridică din sprâncene. >
— Și, mâ rog, ce-i atât de îngrijorător? I Qiao schiță o grimasă
de dezgust.
— Pudong-ul nù-i un loc prea sigur, mai ales după Căderea
nopții. Aproape pustiu. Cu indivizi extrem de dubioși. în plus,
depozitul Hitachi...
Francezul deschise ochii mari.
— Ce importanță are locul întâlnirii?
Qiao își mușcă buza de jos și întinse mâna după sticlă de
Coniac aflată pe măsuța de alături.
— E cel mai mare depozit din toată zona. Aici își ține firma
japoneză toate televizoarele, magnetoscoapele și combinele hi-fi
ce urmează a fi vândute pe teritoriul Chinei. Și știți cui aparține?
Ghiciți cine-i distribuitorul exclusiv al firmei Hitachi la
Shanghai?
Aimé îngheță. Spera, totuși, să se înșele.
— Cine?...
— Domnul Wong.

Cécile scoase un urlet neomenesc. Cleștele de oțel se închisese

peste sfârcul sânului. Se zbătu în lanțurile f cu care fusese
atârnată de tavan, cu brațele
întinse în cruce. Numai vârful degetelor de la picioare atingea
podeaua. Zvârcolindu-se, nu
f reuși decât să-și zdrelească și mai mult pielea
’ încheieturilor.
> Dezbrăcată în pielea goală, se afla la I discreția călăilor săi.
Cu ochii ieșiți din orbite, o văzu pe Anaîs apropiindu-se de ea
cu un alt clește. Pe chipul chinezoaicei se citea o bucurie
diavolească.
— Nu trebuie să țipi, fetițo! o povățui ea cu voce calmă și egală.
Dimpotrivă, trebuie să te concentrezi asupra durerii, să-i
descoperi adevărata plăcere. Siiește-te să-ți întorci privirea
înlăuntrul tău, ca să-ți înțelegi senzațiile, făcând din durere
prietena și aliata ta...
Dar Cécilei puțin îi păsa de vorbele delirante ale Anaî's-ei.
Cleștele de oțel mușca din sfârcul delicat al sânului, trimițându-i
în tot trupul valuri de durere din ce în ce mai greu de suportat.
își plecă bărbia în piept și văzu un firicel de sânge alunecând în
jos, spre pântece, apoi pierzându-se în cârlionții de pe pubis.
Cu gesturi precise, Anaîs apropie cleștele zimțat de cel de-al
doilea sân și-i dădu drumul. Arcul se strânse brusc și dinții
metalici mușcară violent sfârcul trandafiriu.
Din cauza durerii care-i inunda tot trupul, Cécile percepu
noua tortură mai puțin acut decât pe celelalte și scoase un
geamăt slab.
— Vezi? exclama triumfâtoare Anaïs. Ai și început sâ te
obișnuiești! în curând mâ vei- ruga chiar tu sâ te supun
chinurilor, ajungând sâ le dorești. Pentru c-ai fost cuminte, am
sâ te râsplâtesc...
Fâcând un pas înapoi, se întoarse câtre soțul > ei, care stâtea
pe un jilț alb, fârâ perne. Domnul Wong ridica încet mâna
dreaptâ, schițând un gest câtre frații Tang, râmași în picioare la
perete. De îndatâ, aceștia își dezlegarâ pânza din jurul șoldurilor,
apropiindu-se de Cécile, cu sexele monstruoase în erecție.
Unul din ei se opri în fața victimei, iar celâlalt trecu în spate.
Primul îi pipăi brutal pântecele, depârtându-i cu degetele
butucânoase buzele delicate ale sexului. Apoi, apucând-o de
șolduri, o pătrunse dintr-o singură mișcare.
Săgetată de o durere cumplită, Cécile scoase un urlet
înfiorător, care se piérdu într-un plâns jalnic, cu sughițuri. Nici
nu bănuia câ abia acum urma adevărata tortură.
O clipă mai târziu, celâlalt geamân o apucă și el de șolduri și,
cu ochii pe jumâtate închiși și chipul schimonosit de efort, își
împinse sexul în anusul ei, sfâșiindu-i carnea fârâ milă.
Cécile începu sâ urle ca o fiară rănită de moarte, zbâtându-se
cu disperare în lanțurile care-o imobilizau.
j Anaîs se apropie de soțul ei, ieșind din câmpul
> vizual al camerelor video puse în funcțiune, și râmase lângă
jilțul bătrânului. Fârâ a-și lua ochii de la
g îngrozitorul spectacol, Wong își strecurâ aproape timid mâna
prin despicătura rochiei azurii, urcând
> încet de-a lungul coapsei catifelate a femeii.
• Era singura intimitate pe care și-o îngâduia cu soția șa. Dar,
chiar și-așa, de fiecare datâ se temea sâ nu fie refuzat, cum i se
întâmplase în câteva rânduri. în astfel de situații, el, omul în fața
câruia tremurau de spqimâ milioane de persoane, șe simțea
copleșit de durere și rușine. La fel ca în copilârie, când tatâl sâu îl
surprinsese furând câteva monede din caseta de sidef aflatâ în
salon. Bâtrânul mandarin nu-i spusese nici un cuvânt de dojanâ,
dar copilul citise în ochii lui atâta tristețe, încât inima îi fusese
sâgetatâ de o durérè fâra seamân. Chiar și-acum,’ la bâtrânețe, o
retrâia la fel de intens, ori de câte ori se ducea cu gândul la fapta
din trecut. ,
De astâ-datâ, însâ, Anaîs nu-l respinse. în timp ce degetele lui
zbârcite șî tremurâtoare îi mângâiau pântecele^ ea înșfâcâ biciul
aflat pe o mâsuțâ din lemn de acaju — un fel de „pisicâ cu nouâ
cozi", fiecare terminata într-o bilâ micâ de plumb. Un instrument
extrem de dureros atunci când era mânuit cu pricepere și
fermitate.
Cu ochii țintâ la Cécile, mângâia alene biciul, gâfâind sub
mângâierile aprinse ale soțului.

139
~ din Shanghai
— Ah, ce n-aș da să-l am’în mâna mea pe mizerabilul âla de
polițist francezi... murmură ea cu ochii tulburi, l-aș arăta eu ce-
nseamnă să refuze o femeie ca mine...
Domnul Wong nu-i luă în seamă vorbele pline de ură.
Dimpotrivă, buzele lùi schițară un surâs, iar degetele i se
afundară și mai mult în sexul soției.
. — Scumpa mea, nu trebuie sâ-ți lași inima pradă mâniei!
spuse el cu glas straniu, aproape cântat. Ș tii bine că nu voi
îngădui nimănui să te insulte. Acest Corentin va plăti pentru
îndrăzneala lui, te asigur.
Râse scurt, apoi adăuga:
— De altfel, la ora asta cred că sufletul lui s-a întâlnit cu cele
ale străbunilor, în grădinile Imperiului Ceresc...
Capitolul 11
Ajungând la capătul tunelului care trecea pe sub fluviul
Huang-pu, în prelungirea străzii Yan'an, Boris avu senzația că
ajunsese la sute de kilometri de Shanghai-ul dè pe partea
cealaltă a râului,cu vacarmul și luminile lui multicolore.
Se afla în Pudong, adică într-o altă lume: un imens triunghi
mlăștinos, cu nenumărate rânduri de depozite, printre care se
ridicau câteva mahalale, unde se înghesuiau cei mai amărâți
locuitori ai Shanghai-ului. Viitorii excluși ai dezvoltării economice
chineze. Cei ce urmau a fi expediați fără menajamente cât mai
departe în afara orașului, atunci când se va pune în aplicare
planul de. amenajare a Pudong-ului, din care primarul intenționa
să' facă un important centru economic și industrial, la înălțimea
pretențiilor secolului XXI.
Prin gesturi, Boris îi explica șoferului de taxi câ trebuie sa
coteascâ la dreapta, pe strada Lujiazui B și sâ revină spre
Huangpu. Din câte-i spusese > Isabelle, depozitul Hitachi se
găsea în zona de % șantierecuprinsă între fluviu și parcul
Pudpng. încercase zadarnic sâ-l facă sâ înțeleagă g pe șofer unde
trebuia sâ ajungâ. Dar micul chinez B îmbrăcat în uniformă à
la,Mao nu pricepea o boabă englezește. Sau poate se prefăcea că
nu pricepe, în plus, aprindea țigară de la țigară, astfel încât Boris
avea impresia că se află într-un taxi condus de Charlie Badolini
— o senzație teribil de bizară.
Grație lunii pline, cartierul nu era cufundat chiar în beznă
totală. Ajungând pe malul fluviului, Boris zări în dreapta
siluètele întunecate ale mai multor clădiri pârând â fi depozite.
După tot fumul pe care-l inhalase, simțea nevoia să meargă
câțiva pași pe jos, așa că-l bătu pe umăr pe șofer, cerându-i să
oprească. Ș oferul frână brusc, ridicând trei degete. Adică trei
yuani. Atât costa cursa. în China taxiurile nu au contor.
Boris plăti și coborî din mașină, înconjurat de un nor de fum
albăstrui. în clipa următoare, taxiul făcu stânga-împrejur, într-
un zgomot de fierăraie destul de ~ îngrijorător pentru cel aflat la
volan, și dispăru în noapte. Abia când cele două semnalizatoare
se pierdură în întuneric, Boris simți cum i se strânge stomacul
de neliniște. .
f In zadar își spunea că trebuie să-și ducă
> misiunea la bun sfârșit. Cine știe daca nu se vârâse în gura
lupului cu.bunâ știința?
g înfiorat de răcoarea nopții, trase fermoarul Ê bluzonului și
porni fără grabă spre depozit.
> Pășea prin mijlocul unei străzi gudronate, destul de largă, pe
care ploaia de adineauri o umpluse * de băltoace ce oglindeau
razele palide ale lunii. De dincolo de fluviu răzbătea zgomotul
surd al Shanghai-ului. în depărtare se zărea șarpele multicolor
care era Bund-ul, cu luminile sale sclipitoare. Un pescăruș
întârziat zbură, țipând, chiar deasupra sa, făcându-l să tresară.
E drept că Shanghai-ul nu se afla decât la patruzeci de kilometri
de Marea Chinei, fără a mai pomeni de Yang-tzî sau Fluviul-
Albastru, tot atât de lat la vărsare ca Marea Nordului între Calais
și Dover!
Deodată, din întuneric apărură trei indivizi în zdrențe, ivindu-
se de după o macara uriașă, ce părea abandonată în mijlocul
unui teren viran. Toți trei întinseră mâinile spre el, bâiguind
cuvinte de neînțeles, pe un toh rugător. Borisdeschise brațele, cu
palmele ridicate îq. sus, dându-le a înțelege că nu avea bani la el.
în aceeași clipă, milogelile lor se transformară în mârâieli
furioase și tânărul se opri instinctiv, proptindu-se bine pe
picioare, într-o poziție de apărare.
După o secundă de șovăială, cei trei părură să-și dea seama
că, deși în superioritate numerică, nu se puteau pune cu
occidentalul cel atletic, care nici măcar
 nu se lăsase impresionat de expresia lor amenințătoare.
Așadar se îndepărtară, bombănind, în > direcția terenului viran. .
J
- Incidentul reușise să sporească neliniștea lui Boris, care
continuă să înainteze, cu toate > simțurile la pândă. începea să
regrete că nu-și >
luase arma. De altfel, nici nu era sigur că inspec-
torul Qiao i-ar fi dat voie să umble înarmat. ’
Revăzu în gând chipul supus și înfricoșat al comisarulùi
Chang, în momentul când se grăbea să se înfățișeze domnului
Wong. în general, poliția chineză -nu se arăta prea dornică să-i
sprijine pe cei doi francezi în misiunea lor, iar inspectorul Qiao
era departe de-a avea aerul unui erou.
Ajungând în punctul unde strada pe trei sferturi desfundată
cotea spre stânga, Boris se opri în loc. Chiar în fața lui se înălța
clădirea dreptunghiulară și cufundată în întuneric a unui uriaș
depozit. Pe fațada albă, zugrăvită de curând, se vedea emblema
scrisă cu litere mari, roșii, a firmei japoneze HITACHI.
Boris respiră adânc. Acesta era locul. Rămase nemișcat și ciuli
urechile. Nici un zgomot. Doar o rumoare nedefinită, venind
dinspre oraș. Imensa poartă glisantă era încuiată cu un lacăt
uriaș.
Călcând prin noroi, porni să dea ocol depozitului. Mesajul
transmis de Isabelle spunea dar: în spatele depozitului. Boris
înjură printre dinți. Mergând de-a lungul peretelui metalic, se
împiedicase dê-o grămadă j de sfârâmâturi, gata-gata sa se
întindă pe jos
> cât era de lung.
Dàdu coltul, cu inima bătând din ce în ce mai I repede. In
peretele din spate, luminat de razele palide ale lunii, zări o ușiță
de fier întredeschisa,
> care scârtâi sinistru când o împinse ușor cu mâna.
Interiorul era cufundat în bezna. Boris se blestema în gând câ
nu-și luase mâcar o lanterna.
 Dupa câteva secunde, ochii i se obișnuira cu întunericul și
reuși sâ distingă șiruri întregi de cutii de carton așezate, pe
rafturi metalice, pânâ la înălțimi incredibile. Aici se gâseau
magnetoscoape și televizoare color cât sâ ajungâ pentru întreaga
Chinâ. De-acum se terminase cu comunismul!
„N-are rost sâ m-aventurez prin labirintul âsta", își zise Boris,
cu nervii încordați la limită. „Mai bine-aș aștepta afara. Acolo tot
mai pot zâri câte ceva." z
Ajunse la capâtul unui coridor larg de vreo trei metri, suficient
loc sâ manevrezi o limuzină.
Tocmai se pregătea sâ se întoarcă pe unde venise, când în
depozit se aprinseră toate luminile. Se răsuci brusc pe călcâie,
înțelegând într-o fracțiune de secundă câ fusese atras în cursă.
Intr-un fel, cei ce-i transmiseserâ mesajul nu mințiserâ: în fața
lui se gâSea, într-adevâr, Wong Cheng. Lu, care-l privea cu un
surâs disprețuitor. Numai câ pe lângâ el mai erau încă șase
oameni, toți îmbrâcați în tricouri și blugi soioși.
Fiecare finea în mânâ un pumnal tip comando. >
Ca la un semnal, porniră toți spre el: fârâ > graba, cü pași
mâsurați, asemenea unor hâitași convinși câ prada n-avea cum
sâ le scape. Instinctiv, B Boris se trase înapoi lipindu-se de zid,
deși știa I câ mișcarea nu-i slujește la nimic. I
Nenorociți! aveau sâ-l înjunghie fârâ milă.
— latâ câ ne întâlnim din nou, inspectare Corentin! zise cu
glas râsunâtor nepotul domnului Wong. Aflați câ noi, chinezii, ne
respectăm întotdeauna cuvântul. Vi s-a spus câ mâ veți găsi aici
și sunt în fața dumneavoastră. Din păcate, însă, mâ tem câ nu
veți avea prea mult timp sâ vă bucurați de revedere. Voiam
numai sâ vă dau de știre câ o duc cum nu se poate mai bine. Nu
suportam gândul câ vă faceți griji pentru modesta mea
persoană...
Surâsul i se topi ca prin farmec și, cu o mișcare bruscă, întinse
degetul arătător spre Boris. în aceeași clipă, cei șase își încleștară
degetele pe pumnale și începură sâ înainteze, toți deodată, în
direcția francezului.
Boris căuta cu disperare un mijloc de scăpare. Desigur, se știa
capabil de-a face față cu succes la doi, dacâ nu chiar la
trei,adversari. Dar cu șase, și încă într-un spațiu îngust, care nu-
i lăsa prea multă libertate dejnișcare, nu avea practic nici o
șansâ. Mai cu seamă câ erau și înarmați. Fârâ îndoială, toți știau
sâ se lupte. f Ucigașii ajunseseră la cinci metri de el. Pașii le
răsunau sinistru pe dalele de beton. Chipurile lor erau complet
lipsite de expresie.
Boris Se propti biné pe picioare și-și ridică #' brațele la
înălțimea fetei și a pieptului, în poziția > de apărare din karate.
Era hotărât să-și vândă pielea cât mai F scump.
Asasinii înaintară încă doi metri.
Tânărul își încordă toțî mușchii, pregătit să se repeadă asupra
Celor șase ca să atace primul, poate astfel reușea să-i intimideze.
Slabă consolare!
Dar, chiar în clipa când era pe punctul de-a sări asupra lor,
privirea îi alunecă ușor spre stânga.
Intr-o fracțiune de secundă, întrevăzu o șansă de scăpare. 1 '
În zidul de cutii cu televizoare^ra o breșă. Nu prea mare, cam
de cincizeci de centimetri. Dar era suficient.
Totul se petrecu fulgerător.
Boris îndoi genunchii. în același moment, ucigașii se năpustiră
asupra lui, cu pumnqjele ridicate.
Însă lamele ascuțite nu sfâșiară decât aerul. Cu un admirabil
salt lateral, francèzul se aruncase în spațiul liber dintre cutiile de
televizoare.
Simți cum cartonul îi zgârie umerii, însă puțin îi păsa. Se
prăvăli de Cealaltă parte a rastelurilor, într-un coridor paralel cu
cel pe care-l părăsise.
Sări în picioare și începu să alerge, urmărit de răcnetele
asasinilor, între care recunoștea urletele
furioase ale lui Wong Cheng Lu. Pentru moment era salvat.
Dar numai pentru moment. w
 Coridorul se termina într-un spațiu gol, în > forma de patrat,
aflat în centrul depozitului. Singura sa șansa ar fi fost să'ajungă
la ușița pe care * intrase. încrezător în simțul lui de oriéntare,
porni > către stânga. > I
Numai că nici vorbă să alerge în linie dreaptă. ' La loc deschis
ar fi fost o ținta ideală pentru chinezi. Unica soluție era tehnica
labirintului: să meargă în
• zig-zag printre șirurile de cutii.
O luă la goană pe coridorul din fața lui. în spate auzea pașii
urmăritorilor apropiindy-se vertiginos. ,
Când era gata să ajungă la capătul culoarului, ceva îl lovi cu
putere în umăr, frântiridu-l la pământ. Simți o durere ascuțită în
partea dreaptă a coastelor.
Unul dintre ucigași îl imitase exemplul și, în loc să ocolească
rastelurife, se cocoțase pe cutiile cu televizoare, pândind apariția
lui Boris, câ să-l înjunghie pe la spate.
Fără să-i pese de rană, tânărul îl azvârli de-o parte pe
atacator, apoi se ridică în picioare.
Chinezul se săltă și el de la pământ, însă cu o fracțiune de
secundă mai târziu. O fracțiune de secundă care se dovedi fatală.
Boris îi sări în spate, prinzându-i gâtul în îndoitura cotului ca
într-o menghină. însă chinezul, mic și subțire, avea o agilitate
remarcabilă.
f Boris simți câ individul e pe cale sâ-i scape, urmărind sâ-l
atace din nou, așa câ nu mai ezitâ.
Slâbi puțin strânsoarea, apucându-l de pâr pe chinez, în timp
ce cu brațul celalalt îi K înlânțuise umerii, apoi îi smuci capul cu
toatâ > puterea câtre dreapta.
Se auzi un trosnet sinistru și omul se lăsă în “ jos, moale ca o
cârpâ. Murise pe loc, cu vertebrele cervicale sfărâmate. *
Boris îl împinse deoparte, ridicând de jos pumnalul. In sfârșit,
avea și el o armâ.
Bravo, inspectare Corentin, frumoasâ lovitura! Dar acum gata!
Distracția s-a terminat.
 Boris se răsuci în loc, ca mușcat de șarpe.
În fața lui se găsea Wong Cheng Lu, înconjurat de ceilalți cinci
asasini, tâindu-i drumul câtre ușă. Wong ațintea asupra lui țeava
unui pistol automat.
— E cazul sâ sfârșim odatâ! zise chinezul, trăgând siguranța
pistolului.
• Ca într-un film rulat cu încetinitorul, Boris văzu degetul
celuilalt încordându-se pe trăgaci.
Răsună o detunătură înspăimântătoare, pe urmă a doua și a
treia.
Boris se chirci, parcă încercând să atenueze forța glonțului
țâșnit spre el. Dar nu simți nici o durere.
. în schimb, Wong Cheng Lu se prăvăli pe dalele de beton,
urmat de doi dintre acoliții lui, în timp ce restul o luaseră la
sănătoasa.
Abia atunci înțelese. La vreo zece metri de el, cu picioarele
deportate și genunchii ușor îndoiți, > cu brațele întinse în față și
degetele încleștate J pe Magnum-ul 357 cu care îl dotase
inspectorul Qiao, se afla Aimé Brichot, autorul celor trei >
împușcaturi în plin. 9
Întorcând puțin capul, Boris îl zâri pe inspectorul Qiao, cu
arma în mâna, încercând sâ-i doboare pe ceilalți asasini.
Apâsându-și cu mâna rana din. coapsa, tânărul francez mai
găsi puterea sâ zâmbească.
— Frumos din partea ta c-ai venit, Mémé. Ce vântv-aduce prin
cartierul asta râu famat?
Însâ lui Brichot nu-i ardea de glurhe. în primul rând pentru
câ, după atâția ani petrecuți în poliție, detesta sâ ucidâ, fie chiar
și în legitimâ ppârare, chiar dacâ era vorba de ticâloși de cea mai
joasâ spețâ. în al doilea rând, pentru câ vâzuse rana sângerândâ
a lui Boris. Se repezi spre colegul sâu, alb ca varul la fațâ.
— La dracu'! Ce ți-au fâcut ticăloșii aia? E grav?
Palid și ei, Boris ridică din umeri.
— O simplâ zgârietura! Dar puțin a lipsit sâ n-o mierlesc. în
orice caz, mi-ai salvat viața, zâpâcitule!
— Eram obligat s-o fac. îmi ești coleg! mormâi Brichot,
nereușind sâ-și ascundâ emoția.
— Cum ai dat de mine? Ț i-a spus Isabelle?
—• Am sâ-ți povestesc mai târziu. Deocamdatâ trebuie sâ-ți
îngrijești rana aia...
j Chiar atunci apâru și inspectorul Qiao,
sudând din greu și... cu coada între picioare.
— Au șters-o! mârâi el cu un aer vinovat. j Cu atât mai râu,
dar tot le dam de urmâ. la sâ
vedem, ce-avem aici?
> Se aplecâ Spre Wong Cheng Lu, care zâcea V cu fața la
pâmânt, și-l răsuci pe spate. In aceeași clipâ fâcu un salt înapoi,
ca și cum ar fi dat cu ochii de Necuratul.
— Nu se poate... bolborosi chinezul. Nu se poate... L-ați
omorât pe nepotul domnului Wong!
- Aimé ridicâ din umeri, câtuși de puțin impresionat.
— Ș i ce-ați fi vrut sâ fac? Sâ-I rog politicos sâ-mi lase prietenul
în pace?
Qiao se trase un pas înapoi. își rotea ochii în toate pârțile,
înspâimântat de moarte.
— Dar nu vâ dați seama? Domnul Wong n-o sâ v-o. ierte
niciodatâ! Ș i nimeni nu-i atât de puternic ' încât sâ vâ poatâ
apâra de el.
Pârea îngrozit la culme. Dacâ situația n-ar fi fost atât de gravâ,
pe Boris l-ar fi pufnit râsul. El fusese cel atadat, el se gâsise la
un pas de moarte, și Qiao numai câ nu le pretindea, lui și
colegului sâu, sâ implore iertarea lui Wong pentru câ
îndrâzniserâ sâ se apere!
Boris oftâ exasperat. Acum câ încordarea nervoasâ începuse
sâ cedeze, rang se fâcea din nou simțitâ, astfel încât abia se mai
ținea pe picioare. '
 151
din Shanghai
— V-ar deranja să continuăm discuția în altă parte? întrebă el.
Tot ce-mi doresc acum e să zac într-un fotoliu confortabil și să
beau un coniac. Poftiți, domnule Qiao, luați obiectul acesta. îl
puteți aduce ca dovadă în tribunal.
Văzând pumnalul pe care i-l întindea Boris, inspectorul se albi
la față.
— Unde l-ați găsit?
— L-qm luat din mâna unuia dintre atacatori. De ce?
Qiao îl privi cu o figură îngrozită.
— Acest tip de pumnal nu există în comerț. Nici chiar pe piața
neagră. Poate fi întâlnit numai la...
Boris își scoase din buzunar pachetul de „Gallia" și-și aprihse o
țigară. Trase un fum, apoi întrebă:
— Hai, spuneți! Unde?
— La comando-urile speciale anti-demonstranți ale poliției
chineze...
 Capitolul 12
Tânărul în livrea puse imensul platou pe măsuța joasă și
pătrată, apoi ieși în tăcere, fără a ardnca vreo privire spre cei trei
bărbați din camera 1749 a hotelului Shanghai.
De cum rămaseră singuri, Boris Corentin, care privea
cufundat în gânduri strada scăldată într-o aversă de ploaie
torențială, se întoarse spre'Aimé Brichot și inspectorul Qiao,
sosiți cu zece minute mai devreme.
— Ei bine, domnilor, propun să începem prin a lua o gustare.
Nimic nu ne împiedică să și discutăm în același timp.
Se așeză pe marginea patului, schițând o grimasă de durere.
Deși superficială, rana din ajun îi mai provoca din când în când
dureri, mai ales la unele mișcări prea bruște. își turnă o ceașcă
mare de cafea neagră,
Începând sâ ungâ cu unt o felie de pâine puțin cam prea
prăjită. . >
Cu o searâ în urmâ, îl rugase pe Qiao sâ J vinâ la hotel la ora
8 fix, ca sâ discute împreunâ W situația. Inspectorul chinez
fusese cât se poate de B punctual. Palid, speriat, cu o privire de
animal > hăituit, dar punctual. I
— Bun, reluâ Boris cu gura plină. N-are rost ' sâ ne ascundem
dupâ deget. Nu stâm deloc pe roze. Poate c-ar fi mai bine sâ
recapitulâm totul, punct cu punct, fârâ sâ ne enervâm...
Aruncâ o privire piezișâ câtre Qiao, care umbla de colo-colo
prin încâpere, cu mâinile la spate.
— ...și fârâ sâ intrâm în panicâ. Vrei sâ începi tu, Même?
Aimé Brichot își potrivi pe nas ochelarii proaspât șterși cu
pielea de câprioarâ de care nu se despârțea niciodatâ,
apoi,di'egându-și glasul, zise:
— Din pâcate pentru noi, cred câ lucrurile sunt destul de
clare. Patru franțuzoaice, toate tinere — sub douâzeci și cinci de
ani —dispar una dupâ alta la Shanghai.
— Vreți sâ spuneți câ ultima oarâ au fost vâzute la Shanghai,
îl a?rectâ Qiao. Nu-i chiar același lucru.
Boris ridică din umeri, exasperat.
— Ascultați, domnule Qiao, ce-ar fi sâ nu ne mai jucâm cu
vorbele? Așa nu mai isprâvim niciodatâ.
Inspectorul se înroși și-și plecâ bârbia în piept, fârâ sâ
râspundâ. '
f — Curând după aceea, reluă Aimé, la
> frontiera franco-belgianâ e prins un chinez cu un transport
de filme absolut dezgustătoare. Pe o
JF caseta figurează unadintre dispărute...
> Tăcu o clipă, răsuflând adânc.
W — Filmul prezintă torturarea și uciderea ei. Chinezul
răspunzător de acest transport, nepotul * atotputernicului domn
Wong, ne este răpit de sub nas, la aeroport, de niște falși polițiști*
— Său, cel puțin, bănuim că nu făceau parte din poliție,
interveni Boris.
Aimé se ridică de pe scaun, ca să-și mai toarne o ceașcă de
ceai. >
— Dar asta nu e tot. Cea de-a patra dispărură, Cécile Leclerc,
a fost văzută pentru ultima oară în compania soției aceluiași
domn Wong...
— ...în casa căruia —completă Boris, fără a-l slăbi din ochi pe
Qiao — l-am recunoscut pe servitorul ce jucase rolul
inspectorului de poliție, cu ocazia incidentului de la aeroport.
Aimé Brichot se așeză la loc, atent să nu-și verse ceașca plină
ochi.
— Aici se complică lucrurile...
- =- Un mesaj misterios, urmă Boris, m-a înștiințat
că, dacă voiam să pun mâna pe prizonierul evadat, trebuia să
mă duc ieri seară la ora 9 la depozitul firmei Hitachi.
—. Depozit care, întâmplător, aparține tot domnului Wong!
adăugă Aimé.
— Acolo mi Se pregătise o capcană, iar eu dm scăpat ca prin
urechile acului, gratie dum- B neavoastră, inspectare, și
colegului meu, precum și datorita Isabéllei: ea v-a destăinuit
locul întâlnirii, pe care fusese însărcinată să mi-l comunice. >
Pentru întâia oară de la începutul conver- > sofiei, Boris păru
să se destindă. Adresă un surâs I inspectorului chinez, al cărui
chip era la fel de imobil ca cel al unei figurine de ceară.
— De altfel, vreau să vă mulțumesc încă o data... Orice se va
mai întâmpla de aici încolo, să știți că vă rămân dator...
Qiao se înclină, înțepat, și-și flutură mâna, dându-i a înțelege
că nu avea cine știe ce merite. Pentru el, salvarea lui Boris fusese
un fleac.
— Buba e că în încăierarea de aseară a fost ucis nepotul lui
Wong... murmură Boris. Asta înseamnă că vom da de belea. .
— Am și dat! oftă Qiao. Comisarul Chang a fost deja convocat
la biroul domnului Wong.
Brichot scoase un fluierat ironic.
— l-auîi colo, convocat! îmi închipui ce mutră ar face Baba
dacă un magnat francez, fie el de zece ori mai grozav decât Wong,
l-ar „convoca" în biroul lui!
Qiao încercă să zâmbească.
— Vă înțeleg mirarea, domnule Brichot. însă aici suntem în
China, mai precis la Shanghai. Cu educația f dumneavoastră
occidentala nu puteți aprecia
corect modul de viața asiatic.
Zâmbetul i se topi brusc. '
g — Decâtçu riscul unor mari necazuri...
 — Orice-ar fi, interveni Boris, e limpede > câ domnul Wong nu
ne va strânge în brațe și câ f mânia lui se va abate asupra
noastrâ.
— Ar mai fi ceva... începu Aimé.
- Se întoarse câtre Qiao și-și duse gândul pânâ la capât. .
— Ne-ați spus câ pumnalele pe care le aveau ucigașii se aflâ
numai în dotarea comando-urilor anti-demonstranți?
— întocmai.
— Și din ordinul cui açtioneazâ aceste coman- do-uri? Mai
precis, cine ar avea atâta autoritate încât sâ convingâ niște
polițiști de elitâ sâ comitâ o astfel de ilegalitate ca asasinatul în
bandâ?
Inspectorul Qiao își lua capul în mâini, râmânând tâcut preț
de aproape un minut.
— Eu unul nu vâd decât o singurâ persoanâ... zise el într-un
târziu, cu glas obosit.
— Cine anume?
— Comisarul Chang.
Un înger trecu în zbor pe deasupra lor, deghizat în polițist
incoruptibil. Prin fereastra dublâ râsunâ mugetul surd al sirenei
unui cargou cu pavilion venezuelean, care
tocmai pârâsea portul Shanghai. Boris sparse tăcerea adâncă
așternută în încăpere. >
— Cam asta ar fi. Omul care se află în centrul întregii afaceri,
domnul Wong, are suficientă % putere ca să-i fină la cheremul
lui pe. cei mai înalti * funcționari din poliție, ba chiar să se
slujească > de ei pentru a lichida nepedepsit orice persoană I
incomodă. în cazul de față, noi.
Aplecându-se spre Qiao, adăugă:
— Sper că n-aveți nici o îndoială: în atentatul de ieri e mâna
domnului Wong.
Qiao își plecă fruntea în piept, fără să răspundă, în toată
cariera lui de polițist conștiincios, niciodată nu-și dorise cu atâta
înfocare să se găsească în altă parte.
 —r Din câte știm — urmă Boris, cuprins de milă față de
inspectorul chinez — există nouă șanse din zece ca în spatele
filmelor sado-masochiste să se afle tot domnul Wong. Ceea ce ar
însemna că-i amestecat și în răpirea celor patru franțuzoaice... și,
desigur, în asasinarea lor.
— Nenorocirea e că n-avem nici o dovadă împotriva lui!
remarcă Aimé. Nimic altceva decât „niște simple supoziții", cum
ar spune Baba.
Boris surâse amar.
— Zău, Même, chiar dac-ai face rost de dovezi, zi-mi și mie, cui
le-ai arăta? Poate comisarului Chang?
Qiao ridică degetul ca un școlar care cere voie să trecă la tablă.
.
j — lertați-mă, domnilor, dar mă întreb dacâ > nu cumva vâ
cam grăbiți cu concluziile. E drept câ tot ce s-a spus aici e din
cale-dfară de îngrijorător. Dar sâ judecăm la rece. Afirmați câ
nepotul t domnului Wong a fost amestecat într-un trafic B odios?
De acord cu dumneavoastră. însă nimic nu dovedește câ la
originea acelor filme se află r chiar unchiul lui. Nici măcar nu
putem fi siguri câ bâtrânul era în cunoștință de cauzâ. Ș i-atunci?
De unde știm câ tânărul n-a lucrat pe cont propriu? Cât despre
povestea cu grădina supliciilor, relatată de domnișoara Fournier,
sunt dispus s-o cred și pe-asta. Dar, dacă ne gândim bine, fata
cu pricina, de profesie prostituată, e majoră și s-a dus acolo din
proprie inițiativă. Din câte mi se pare, n-a înaintat nici un fel de
plângere poliției. în sfârșit, falsul inspector, pe care l-ați
recunoscut (sau ați avut impresia că-l recunoașteți) la vila
domnului Wong, poate fi pur și simplu un complice strecurat în
casă de către nepot, fără ca unchiul să aibă habar de adevărata
sa ocupație.
— Dgr doamna Worig? interveni Brichot. É clar c-a fost văzută
ieșind din Shanghai Art Club împreună cu Cécile Leclerc!
Qiao râse abia auzit.
— Cred că nu vă spun o noutate dacă vă dezvălui că doamna
Wong se dă în vânt după fete tinere. Iar dacă le-ar fi omorât pe
toate cele cu care-a avut de-a face, fiți siguri că s-ar fi aflat!
Boris puse ceașca goală pe masă și-și aprinse p ima țigară pe
ziua aceea. Tot ce spusese Qiao éra adevărat. Și el răsucise în
minte aceleași obiecții și contra-argumente, frământându-și
mintea o bună B parte din noapte, după care ajunsese la aceleași
> concluzii ca și inspectorul chinez.
La drept vorbind, nu aveau nici o dovadă W în baza căreia să-l
acuze pe Wong. >
Cufundați în gânduri, toți trei săriră ca arși auzind zbârnâitul
telefonului. Boris ridică receptorul, recunoscând îndată vocea
răgușită și extrem de clară, chiar de la asemenea distanță, a
comisarului divizionar Charlie Badolini.
— Boris? Noroc! De-ai ști ce greu, te-am prins! De peste două
ceasuri încerc să obțin legătura. E o pacoste să vrei să suni în
China!
— Noroc, șefu' ! Cât e ceasul la Paris?
'— Aproape unu noaptea. x
— Ne suni de la birou? .
— Da, de ce? Ș tiu c-aveți nevoie de ajutorul meu!’ E drept că
nu de unul singur, dar am reușit să aflu câte ceva despre Wong
ăsta al vostru. S-ar zice câ-i o mare figură acolo, în oraș!
— Nici nu-ți închipui cât de mare, șefule...
—<• Vă trimit datele prin fax, la consulatul francez. Ai noștri
sunt la curent și vă vor aduce faxul la hotel. Dar, dacă vreți, pot
să vă spun și acum câteva amănunte... '• — Sunt numai urechi,
șefule...
Aimé Brichot ardea de nerăbdare să afle despre ce e vorba, mai
ales că nu auzea nici un cuvânt din ce spunea comisarul.
Inspectorul Qiao se dusese la f fereastră, cu spatele spre cameră
— fără îndoială, > din discreție.
B — Wong ăsta al vostru e un fel de lanus XXVIII jT cu două fețe,
începu Badolini. Pe de-o parte omul < de afaceri influent, putred

XXVIII /onus - zeu roman, reprezentat prin tradijie cu douâ chipuri opuse, (n.a.)
de bogat și extrem de * respectabil...
— Ș i pe de alta? ~
r — Un important personaj al triadei K14, una din cele mai
puternice din China, care — așa cum știți — are ramificații până
în țara noastră, cuprinzând aproape tot ghetoul chinezesc din
arondismentul XIII. Un tip invulnerabil sau... cam pe-acolo.
înțelegi ce vreau să spun.
—Din păcate, înțeleg...
— Ca om de afaceri, Wong a făcut o carieră strălucită. In faxul
pe care-l vi-l trimit veți găsi toate detaliile. Pe scurt, tipul este
reprezentantul exclusiv pentru China al unei duzine de firme
internaționale, printre care și una franceză: Hennessy. Aia cu
coniacul.
Boris avu senzația că-i plesnește inima în piept. Descoperise
amănuntul care-i dăduse bătaie de cap atâta vreme! Mai trebuia
doar să-l verifice...
— Poți s-aștepți la telefon două secunde, șefule? Puse palma pe
receptor și se întoarse spre Aimé: — Même, te rog din suflet, fă-
mi un mare serviciu.
Du-te fuga la recepție și cere să ne trimită o sticlă de coniac
„Hennessy".
Brichot se holbă la el, nedumerit.
— Doar n-ai de gând să te pilești la ora asta?
— Mémé, te implor!... j
— Bine, bine, mă Juc... -
Boris reluă conversația cu Badolini: >
— Gata șefu', sunt din nou pe fir. Ai avut timp > să verifici ce
te-am rugat eu? Chestia din film... I
— Da. In treacăt fie spus, datorită ție a ~ trebuit să mă uit înc-
o dată la porcăria aia!
— Imî pare rău, șefule! la zi, cum e?
— Păi, ai avut dreptate. Am cerut să mi se mărească un cadru,
un prim-plan cu sărmana Catherine Pancrossé. Pe umărul stâng
se vede un semn.
 — Eram convins!
— Poți să-mi povestești și mie despre ce e vorba?
— E mult de spus... se eschivă tânărul, deloc înclinat să-și
informeze șeful în ce viespar intraseră el și Aimé.
Comisarul ar fi fost în stare să-i recheme la Paris, ori Boris nu
voia să se întoarcă nici în ruptul capului. Nu înainte de a-și fi
reglat toate conturile cu domnul Wong.
— Nu știi cumva, domnul Wong vine deseori în Europa?
întrebă tânărul.
— N-aș putea să vă spun, răspunse Badolini. Din datele pe
care le dețin eu, ultima oară când a făcut o astfel de călătorie a
fost acum patru ani, la Londra, unde n-a rămas decât două zile,
cât a asistat la o licitație.
Lui Boris îi scăpă o exclamație de surpriză:
f — Adică a străbătut mapamondul pentru
o simplă licitație?
— Ciudat, nu-i așa? Dar stai să vezi ce-a cum- g părat pelicula
originală cu „Doamna din Shanghai",
> filmul lui Orson Welles. Cel cu Rita Hayworth...
> — Intr-adevăr, cam straniu... murmură Boris.
Crezi că-n spqtele acestei afaceri se ascunde ceva?
— Se pare că nu. La sfârșitul licitației a dat câteva interviuri în
presă, declarând că-l admira grozav pe Orson Welles, și el
originar din Shanghai, adăugând că soțiadui seamănă cu Rita
Hayworth...
Boris revăzu în gând chipul Anaîsei Wong. Intr-adevăr, privirea
ei, desenul senzual al buzelor, carnația superbă, toate aminteau
de Rita Hayworth. O „Doamnă din Shanghai" cu exact atâta
sânge chinezesc cât s-o facă și mai autentică decât ilustrul său
model.
Mai autentică, dar în același timp și mai primejdioasă. • .
— Perfect, șefu'! încheie Boris, văzând că Aimé. ' tocmai
intrase, ținând în mână o sticlă de coniac. De cum aflu ceva
important, le sun. Până atunci, am să scriu un raport și am să-l
trimit prin consulat.
' Brichot se strâmbă, nemulțumit. Ca de-atâtea alte ori,
raportul va cădea în sarcina sa...
Boris puse receptorul în furcă.și apucă sticla pe Care i-o
întindea colegul său. Dând cu ochii de etichetă, scoase o
exclamație de triumf. Descoperise detaliul care-i lipsea!
— Acum, poate vrei sâ ne explici și nouă... bombăni Aimé,
referindu-se atât la el, cât și la > inspectorul chinez, care tocmai
se apropiase. J
— De când am vizionat filmul la Paris, tot aveam impresia câ
ceva îmi scapă, dar nu *
reușeam să-mi dau seama ce anume, explică jr
Boris. Privind umărul Isabellei Fournier...
—. Numai umărul? îl ironiză Brichot.
— Hai, nu fă pe gelosul, Mémé! Cum vă spuneam, Isabelle
poartă pe umăr un semn cu fierul roșu, opera domnului Wong.
Văzându-I, mi-am adus aminte că și Catherine Pancrosse fusese
înfierată. Baba tocmai mi-a confirmat că-ivorba de unul și același
stigmat.
— Grozav! exclamă Brichot. Mă rog, dacă se poate zice așa... Ș i
ce reprezintă semnul ăsta?
— Ei bine, aici m-a ajutat Baba, deși fără voia lui. Ascultându-
i relatarea, mi s-a aprins brusc beculetul. Semnul Isabellei este
un braț înarmat cu o secure, dedesubtul căruia se află o dată.
Prima dată nu mi-am dat seama dacă scria 1961 sau 1761.
Acum știu: nu poate fi decât 1761.
Aimé își mișcă vârful mustății, ușor nedumerit.
— Și dé ce 1761?
— lată de ce! răspunse Boris, fluturându-i pe sub nas sticla de
coniac, la privește emblema de pe etichetă...
— La dracu! Ai dreptate! Un braț înqrmat cu o secure și data:
1761.
f — Emblema casei Hennessy și data fondării g ei, completă
Boris.
 Aimé se trânti pe scaunul din spatele său.
I — Dar cum ai reușit să legi cele două elemente?
< — Mulțumită lui Baba, care m-a informat
B cine era reprezentantul .exclusiv al firmei Hennessy pentru
toată China. Nu-i ghicești numele?
r Aimé pocni din degete.
— Pun prinsoare că.domnul Wonq!
— Exact! .
Boris și Aimé se răsuciră către inspectorul Qiao, . care-i
urmărea cu privirea de câtva timp; în tăcere, dar fără să piardă
un cuvânt din discuție. •
— Bănuiesc c-ați auzit și dumneavoastră, i se adresă Boris pe
un ton grav. Acum v-ați convins de vinovăția domnului Wong?
— Se pare că da... articulă cu greu chinezul.
— Dacă nici de data asta!... nu se putu stăpâni Brichot.
Qiao schiță un gest care-l făcu să amuțească.
' — Dartnai există un lucru, pe care văd că dumnea
voastră nu-l pricepeți nici în ruptul capului: indiferent că
domnul Wong e vinovat sau nu, asta nu schimbă cu nimic datele
problemei;.
— Mai precis? întrebă Boris.
Qiao se postă lângă fereastră, cu spatele către cei doi francezi.
— Nu puteți face absolut nimic împotriva lui, în timp ce el va
face totul să vă elimine, și nimeni nu va mișca un deget să v-
ajute.
Capitolul 13
Domnul Wong își agită coupe-papier-ul, despicând aerul de
deasupra biroului. Comisarul Chang, alb la față și leoarcă de
sudoare, se trase instinctiv înapoi, chircindu-se în fotoliul său.
— S-a întîmplat o mare nenorocire... murmură bătrînul,
mîngîindu-și bărbuța lungă și rară. Totuși, îți dădusem o misiune
cât se poate de simplă...
. Chang abia se stăpînea să nu-și scoată batista ca să-și
șteargă fruntea. •
 — Domnule Wong... bolborosi el. împrejurările ne-au fost
nefavorabile. Dacă fata aia nu i-ar fi pus la curent pe ceilalți doi,
oamenii mei ar fi reușit să-l lichideze pe Boris Corentin. Doar era
la cheremul lor, singur în depozit... Numai că... • j — Numai câ
— îi taie vorba domnul Wong, U cu același glas blând, aproape
mângâietor — dumneata nuți-ai luat toate masurile de precauție.
f Ochii lui negri îl scrutare cu o privire plina > de asprime,
silindu-l pe sărmanul comisar să-și W plece fruntea.
' — Mare păcat, pentrü că, vezi dumneata,
F comîsare, iubitul meu nepot și-a pierdut viata în acest
incident nefericit. Inima mea plânge de durere. Da, prietene, e ca
și cum mi-ai fi ucis singurul fiu...
Tâmplele lui Chang erau năclăite de sudoare rece. Se simțea
ca un șoricel încolțit de un motan uriaș. Un motan grațios,
torcând alene, dar cu gheare ascuțite, gala în orice clipă să-l
sfâșie. Tonul amical, aproape mieros, al domnului Wong îl
îngrozea de moarte. Ar fi preferat de-o mie de ori să fie copleșit cu
insulte și lovituri..
— încearcă să mă înțelegi, venerabilul meu prieten! urmă
domnul Wong. Totce-am făcut în viața mea, tot ce-am adunat și-
am construit, era pentru nepotul meu, Chang Lu — imaginea vie
a surorii mult-iubite, amintindu-mi de sărmanii mei părinți, care
ar fi continuat să trăiască prin el. Iar dumneata, ca un neghiob,
ai distrus tot...
Chang se agăță cu disperare de brațul fotoliului, luptând cu
dorința dementă de-a scăpa prin fugă. Știa, însă, că n-avea rost
nici măcar să încerce.
— Știu çâ-i o tragedie, domnule... bâigui el cu voce
jalnică.Sunt convins că nimic nu vă poate consola...
Dar vâ asigur câ, de n-ar fi fost celălalt polițai și inspectorul
Qiao... >
Brusc, îi veni o idee salvatoare.
— De fapt, toată vina o poartă Qiao! zise el, gâfâind. Vă promit,
domnule, că data viitoare W n-o să-mi mai scape... >
 Domnul Wong ridică mâna dreaptă.
— în ce te privește pe dumneata, credin- 5 ciosul meu prieten,
nu va exista nici o dată viitoare. Numai un dobitoc poate comite
de două ori aceeași eroare. înțeleptul știe să tragă învățături ce-i
vor sluji pe mai departe, în drumul pe care și l-a ales.
Wong tăcu, lăsându-l pe Chang să fiarbă în suc propriu. După
câteva clipe, buzele sale palide și subțiri schițară un surâs
ciudat. '
— Acest Boris Corentin a dovedit că-i curajos ca un tigru. Nu
va putea fi doborât decât un alt tigru, care să-l întreacă în forță și
viclenie. De el mă voi ocupa eu însumi.
Domnul Wong se ridică, adunându-și poalele tunicii de mătase
în jurul trupului descărnat, ca și cum i-ar fi fost frig.
— Hai, inspectare, întoarce-te acasă și nu te mai gândi la
întâmplarea aceea.
Comisarul Chang se ridică și el, cu mișcări de robot, apoi ieși,
clătinându-se pe picioare ca un om beat, uitând să-și salute
gazda la plecare.
Rămas singur, domnul Wong se așeză din nou la birou. Brusc,
obrazul i se crispă, sub efectul durerii reținute atâta timp. Nu
mințise spunându-i lui Chang că f de-acum nu mai avea nici un
rost în viață. Cu o
> seară în urmă, când îi fusese adus trupul neînsuflețit al
nepotului, înțelesese într-o clipă că r pierduse singura scânteie
de simțire omenească K ce mai dăinuia în sufletul lui după
patruzeci de ani. B Puterea, bogăția nu însemnau nimic în
comparație cu golul din inimă.
F- Stând la căpătâiul băiatului, pe care-l , veghease până la
primii zori, pricepuse dintr-o dată că nu mai era decât un biet
bătrân, care și-așa făcuse prea mult timp umbră pământului.
Nu-i mai rămânea, cum spuneau vechii înțelepți ai Chinei
antince, decât să se pregătească în liniște de moarte.
Ridică fruntea. Dar nu înainte de a-și termina treburile pe
lumea asta! Era o chestiune de onoare. Apăsă butonul roșu al
interfonului.
— Tocmai a ieșit, zise el în chinezește. Faceți cum v-am
poruncit...
Se întoarse spre fereastra ce dădea în grădină. Dar, pentru
prima oară, priveliștea copacilor, a florilor și eleșteelor nu-i mai
făcea nici o plăcere. In fața ochilor îi revenea cu insistență chipul
lui Boris Corentin, tânărul francez pe careJiotărâse să-l înfrunte
la lumina zilei, de la bărbat la bărbat. Pînă când cel mai bun va
câștiga. Fără să trișeze. Ca la jocul de șah sau de go.
Dar ca să-i măsoare puterea lui Boris, mai întâi trebuia să--l
aducă în casa lui și să-l așeze în fața tablei de șah. Singur lângă
trupul fără viață al nepotului, domnul Wong chibzuise adânc,
isar acum socotea că xjăsise mijlocul de a-l atrage pe Boris în
locuința sa.
Ca toți occidentalii, pe care domnul Wong îi cunoștea atât de
bine, și francezul punea, > probabil, preț pe valori umane ca
prietenia. Cu 1 siguranța câ ar fi venit în ajutorul unui prieten
aflat în primejdie de moarte.
Acesta era punctul sensibil în care domnul V Wong alesese să-
l lovească.
Ieșind din biroul domnului Wong, comisarul Chang — altfel
ateu —își jură să meargă a doua zi să aducă ofrande la statuia
-de jad a lui Buddha din strada An-Yuan.
Nici nu-i venea să creadă că scăpase așa ușor. Nu și-ar fi
închipuit vreodată că va pleca teafăr și nevătămat din casa
domnului Wong. Se trânti pe bancheta vechii-sale mașini
albastre marca „Mitsubishi" și închise ochii, așteptând să-și mai
domolească bătăile inimii.
Urletul sirenelor de vapor, răsunând dinspre portul din
apropiere, clinchetul-necontenit și asurzitor al claxoanelor de
bicicletă, zgomotul troleibuzelor — toate acestea deveniseră
oentru urechea lui cea mai dulce dintre muzici.
Ieșise viu din biroul domnului Wong! Deși bătrânul i-o
interzisese, jură să facă totul pentru a sabote definitiv cariera
acelui imbecil de Qiao, pe care-I apucase excesul de zel, fără să-și
prevină superiorul.
j In ciuda circulației înnebunitoare, nu-i trebui mai > mult de
un sfert de oră ca sâ ajungă la căsuța sa 1 cu un etaj, situată la
intersecția străzilor Whan- J hang-du și Pekin, chiar lângă
Hilton. Surâse satisfăcut, u gândind la cina pe care avea s-o
comande la B restaurantul din vecini. Bineînțeles, împreună cu o
sticlă de coniac XO, ca să serbeze evenimentul.
F împinse ușa de la intrare, pe care n-o încuia niciodată cu
cheia. Toți hoții din oraș știau unde locuiește, dar nici unul n-ar fi
fost atât de nebun încât să-l jefuiască sau să intre în casă în
lipsa proprietarului.
Nici unul, cu excepția celor doi indivizi în jeans-i și geacă de
piele care-f-așteptau în picioare, în mijlocul salonului.
Primul impuls al lui Chang fu să se întoarcă din ușă și să fugă
cât îl țineau călcâiele. însă renunță din capul locului. Era
convins că n-ar fi slujit la nimic. îi recunoscuse din prima clipă
pe cei doi care-l priveau țintă, cu chipurile împietrite.
Erau niște Xiangfeng, adică „frați de avangardă" — cu alte
cuvinte, ucigași ai triadei K14, aflate sub oblăduirea domnului
Wong.
Cei doi bărbați se apropiară de el și, apăsându-l pe umeri, îl
siliră să se așeze în fața măsuței de lemn cu vopseaua scorojită
din mijlocul încăperii.
— Din pricina ta, Long-tou Zhi Long-Tou’.e copleșit de durere,
vorbi unul dintre ei cu glas nepăsător. Trebuie
1 Ad literam: „Cel moi mare dragon Intre dragoni", unul din
supremele titluri onorifice în cadrul triadelor. (n.a.)_ sâ
fâgâduiești câ n-ai sâ-l mai superi. Sâ juri aici, în fața noastrâ.
Pune mâna dreapta pe masa. B
Tremurând din toate încheieturile, comisarul Chang se
supuse. Ar fi jurat orice, numai sâ-i vadâ ^7 plecând de acolo.
Singura sa consolare era câ B mai știa câte ceva din obiceiurile
triadelor. Daca > indivizii ar fi vrut sâ-l ucidâ, ar fi fâcut-o în altâ
I parte, nu în propria-i casâ.
Cufundat în gânduri, nu observâ câ celâlalt „frate" își scosese
maceta de sub geacâ.
Chang auzi un zgomot sec și brațul îi zvâcni, dupâ care îl
cuprinse un fel de amorțealâ.
Își plecâ ochii, privind nâuc cele cinci degete însângerate de pe
masa de lemn, complet secționate de macetâ. Cei doi „frați"
râmâseserâ la fel de impasibili, ca și cum ar fi venit sâ-i
transmitâ o invitație la masâ. Cel care-l lovise ștergea cu.grijâ
lama ascuțitâ de o cârpâ cenușie.
Curios lucru, comisarul Chang nu simțea absolut nimic. Nici
mâcar durere.
„Fratele" își vârî la loc maceta în hainâ și-l bâtu pe umâr,
aproape amical.
— La prima tâmpenie, îți tâiem toatâ mâna, ai priceput?
* Amândoi pornirâ câtre ieșire și se fâcurâ nevâzuți. Abia când
ușa se închise în urma lor, pe Chang îl nâpâdi un val de dureri
atroce și începu sâ urle ca nebun.
Capitolul 14
Era a zecea oara când Aimé trebuia săcoboare de pe trotuar ca
sâ ocolească un grup de chinezi înghesuiti în fața nenumăratelor
vitrine de pe strada Nankin —-de data asta, cea a unui fotograf
profesionist, care expunea fotografia unei mirese înveșmântată în
tradiționala rochie roșie. '
Tresări, auzind un claxon furios chiar în spatele lui. Abia avu
timp să sară înapoi pe trotuar, evitând să fie călcat de troleibuzul
care nici măcar nu catadixise să încetinească.
Degeaba! De trei zile de când sosise la Shanghai împreună cu
Boris, ori de câte ori ieșea pe stradă îl copleșea aceeași senzație
de leșin! Prea multă lume. Pretutindeni. O viermuială
înnebunitoare,xa într-un uriaș furnicar. Trăia cu impresia că el,
un mic și neînsemnat
european, va fi absorbit, măcinat și digerat, dispărând fără
urmă. >
 Numai că, dacă voia să nu se întoarcă J acasă cu mâinile
goale, n-avea încotro și trebuia să se piardă In mulțime:
altfel,gemenele și micfil W
Charles nu l-ar fi iertat niciodată. Ca să nu mai >
vorbim de Jeannette, soția sa. Hotărî să.înceapă prin a căuta
un cadou pentru ea și se îndreptă spre a vitrina prăfuită a
magazinului Shanghai Antics, pe care o ochise în ajun. Pe urmă,
se va ocupa și de copii.
O clipă se întrebă pe unde umbla Boris în acel moment.
Imediat după telefonul lui Badolini plecase spunând că trebuia
să se întoarcă la Isabelle Fournier, pentru o treabă foarte
importantă. Fără pite explicații.
Împinse ușa, punând în mișcare clopoțelul de la intrare. Dar
nici unul din vânzători nu-i acordă vreo atenție. La fel ca
prăvălia, și vânzătorii erau naționalizați, plătiți cu luna, astfel că
în ochiijor clientul nu era decât un nepoftit venit ca să-i bată la
cap.
Aimé începu să se plimbe prinTfe obiectele lăsate într-o
dezordine incredibilă. într-un colț, alți doi cumpărător; negociau
prețul unui birou de lemn sculptat, care abia se mai ținea pe
picioare.
Se opri câteva minute, admirând vitrina cu argintărie fabricată
în concesiunea engleză la începutul secolului, își zise că un
ceainic ca acela s-ar fi potrivit grozav cu bufetul din sufragerie,
pe care Jeannette îl moștenise de la părinții ei.
— Frumoase obiecte, nu-i așa?
j Aimé .se întoarse brusc, trezindu-se nas în nas cu o femeie
foarte frumoasă, mai înaltă decât el cu aproape un cap și
îmbrăcată într-o jT rochie lungă de shantung, albastru cu negru,
t înnodată la talie.
w Anaîs Wong.
— Ce coincidentă să ne întâlnim tocmai aici!
r exclamă ea cu glasu-i ușor voalat. Doriți să cumpărați câteva
amintiri din Shanghai?
 — Cam așa Ceva... răspunse Brichot, destul de circumspect. ‘
Meseria îl învățase să nu se încreadă în astfel de coincidențe.
— Noroc c-am dat de dumneavoastră! urmă Anaîs, surâzând
seducător. Aș fi vrut să aflu părerea unui occidental cât privește
piesa de mobilier pe care am de gând s-o cumpăr. Vreți să aveți
amabilitatea de-a arunca o privire?
— Cu plăcere... mormăi Aimé, nu prea încântat, însă negăsind
nici un motiv plauzibil s-o refuze.
Anaîs porni spre partea dosnică a prăvăliei, despărțită de
prima printr-o perdea de mărgele multicolore. Aici se răsuci spre
el, arătându-i un scrin lăcuit, din lemn curbat de esență scumpă.
— Ei, ce părere aveți?
Îrr aceeași clipă, Aimé descoperi că cei trei vânzători
dispăruseră ca prin farmec, lăsându-l singur cu Anaîs.
De fapt, nu chiar singuri, pentru că pe ușa din dos tocmai
intraseră doi chinezi. Francezul observă că
amândoi purtau haine gri-albăstrui, deformate de umflături
identice cam în dreptul inimii. >
'• — Frumoasă piesă, nu-i așa? continuă Anaîs pe un ton de
conversație mondenă. Mă întreb, ^7 însă, dacă încape în locul
unde aș vrea să-l pun. W Nu veniți cu mine acasă să vă dati cu
părerea? >
Lui Aimé nu-i plăcea deloc ce se întâmplă. Avea convingerea
că-i vorba de o capcană. Instinctiv, făcu un pas înapoi. în aceeași
clipă, unul dintre cei doi chinezi îi tăie calea spre ușă.
Își vârâse mâna în despicătura hainei, ducând-o la umflătura
din dreotul inimii.
Aimé oftă adânc. înțelesese. Se lăsase atras în cursă ca un
copil neștiutor. în astfel de cazuri, era mai înțelept să accepte
situația ca atare și să facă jocul adversarului.
— Cum să nu! zâmbi el, arătându-și toți dinții. Cu cea mai
mare plăcere! ’
— Minunat! exclamă Anaîs, întorcându-i surâsul. Sunt cât se
poate de încântată!
 Numai că nu bătea din palme de bucurie...
Deschizând ușa din ^pate, ieși împreună cu Aimé, încadrat de
cei doi chinezi, care semănau mai curând a ucigași plătiți decât a
îngeri pogorâți printre oameni.
Ajunseră într-o curte lungă, îngustă și foarte întunecoasă,
datorită clădirilor care se ridicau de-o parte și de alta. La câteva
ferestre se vedeau rufe puse la uscat, iar în aer plutea un miros
de usturoi prăjit și pătrunjel chinezesc.
f Aici aștepta un Mercedes 600 cu geamuri
> fumurii, care ocupa aproape toata lățimea curții.
Apropiindu-se de mașina nou-nouță, Aimé J își frământa
creierii în căutarea unui mijloc de
> scăpare. Insă nu-și făcea iluzii. învățase să recu- W noască
de la o poștă un asasin profesionist — fie
el din Paris sau din Shanghai — și era convins că r cei doi
care-l escortau nu i-ar fi lăsat nici o șansă.
În mai puțin timp decât îi trebuie unui chinez să golească un
castronel de orez, Aimé se trezi în mașină, între Anaîs și unul
dintre ucigași. Celălalt luă loc în față, lângă șofer, rămânând
răsucit pe jumătate spre prizonier, pentru mai multă siguranță.
Mercedes-ul demară elegant și ieși din curte pe sub poarta
dărăpănată, pornind pe strada Nankin.
Creierul lui Brichot se învârtea și el cu 6000 de turații pe
minut, iar gândurile care i se învălmășeau pe sub-chelie nu erau
dintre cele mai încurajatoare. Această răpire — ca să spună
lucrurilor pe nume — îl făcea să se aștepte la ce-i mai rău:
domnul Wong, fără îndoială inițiatorul acțiunii, știa probabil că
Aimé fusese cel ce-i omorâse nepotul cu o seară în urmă, la
depozitul Hitachi. Ori, bătrânul nu părea genul de om dispus să
șteargă totul cu buretele.
De-abia intrați pe Bund, mașina frână brusc. Prin geamul
fumuriu, Aimé desluși sute de persoane care blocau drumul. Doi
polițiști cu caschete plate deviau, netulburați, circulația.
O manifestație, lucru puțin obișnuit pentru Shanghai! Anaîs își
mușcă buzele, cu un aer scârbit: >
— lată unde-a ajuns Deng Xiaoping culiberalismul lui...
Era limpede că nu se putea conta pe serviciile % doamnei
Wong în înaintarea Chinei pe drumul B- gforios al democrației...
Ê
Mulțimea se înghesuia în fața sediului " Partidului Comunist
— o clădire neagră și masivă de pe Bund —agitând pancarte și
lozinci, ca în orice altă manifestație de pe suprafața pământului.
Claxonând fără oprire, Mercedes-ul reuși în cele din urmă să-și
croiască drum, salutat cu respect de . cei doi polițiști în exercițiul
funcțiunii, care recunoscusem mașina domnului Wong.
Aimé își înăbuși un suspin. Manifestația fusese o ocazie unică
de-a scăpa din mâna „gazdelor". Acum, însă, èra prea târziu. In
orice caz, chiar de-ar fi reușit să țâșnească afară, urlând după
ajutor, cine știe dacă polițiștii nu l-ar fi silit să suie din nou
în.mașină?
In capătul nordic al Bund-ului, chiar lângă parcul Huang-pu,
șoferul coti la dreapta, fără a se sinchisi de bicicletele care-l
înconjurau din toate părțile. Uriașa poartă blindată care îngrădea
accesul spre proprietatea soților Wong se deschise singură și
mașină porni pe aleea principală acoperită cu pietriș alb. In
oglinda retrovizoare, Aimé văzu cum canaturile porții reveneau
încet la loc, îhchizându-se cu un pocnet surd, care-i strecură
fiori de gheață pe șira spinării.
Nu întrezărea nici o cale de-a scăpa de aici.
Capitolul 15
— M-am gândit câ, înainte de-a te întoarce la Paris, ti-ar face
plăcere sâ cunoști o fatâ de prin partea locului...
Boris încremeni în pragul apartamentului locuit de Isabelle. Pe
podea se afla o chinezoaicâ micuță, care stătea cu picioarele
încrucișate, privindu-l cu un surâs temător. Lui Boris i se păru
că are în fața ochilor o miniatură de porțelan, sculptată de un
artist genial, în ciuda părului pieptănat în coc, care îi dădea un
aer matur, fata nu putea avea mai mult de șaisprezece ani.
Chimonoul alb, cu model țesut în fir trandafiriu; era petrecut
cuminte parte peste parte, acoperindu-i sânii de-abia înmuguriți.
— Numele ei e Floare-de-Lumină, spuse Isabelle, lipindu-se de
trupul lui Boris. Drăguț, nu? Azi-dimineață
i-am vorbit de tine și, cum pânâ acum n-a cunoscut nici un
european...' »
Boris deschise gura, vrând sâ-i explice J Isabellei că nu bătuse
drumul până la ea ca să-și ^7 facă de cap, pentru că se
confrunta cu o groază W de probleme, dar ghicindu-i obiecțiile,
Isabelle > i-o luă înainte, nelăsându-i timp să vorbească.
Ingenunche în spatele micuței chinezoaice 5 și-i dezlegă repede
șnurul chimonoului, dezvelindu i trupul. Floare-de-Lumină
chicoti încântată, iar Boris simți un nod în gât.
Fata era, într-adevăr, de o perfecțiune neînchipuită: sâni
feciorelnici dar fără cusur, coapse grațioase, pântece ușor
bombat — ca într-o pânză de Ingres sau de Botticelli. Cum nu-și
schimbase poziția, tânărul putea să-i vadă sexul trandafiriu, abia
ascuns de cârlionți la fel de negri ca și pletele.
In ciuda bunelor sale irttenții, Boris nu rămase nepăsător în
fața unei asemenea priveliști. Curând, pantalonul începu să-l
strângă. Isabelle șopti câteva cuvinte în chinezele, care-o făcură
pe Floare-de- Lumină să pufnească în râs, apoi se apropie de
Boris.
— Ce i-ai spus? întrebă francezul.
Isabelle îngenunche în dreptul lui.
— Că va avea plăcerea să cunoască cel mai grozav bărbat din
viața ei.
Boris dădu săd răspundă, dar când Isabelle își puse
amândouă mâinile pe pantalonul lui, decise să-și amâfie
obiecțiile pe mai târziu.
J Isabelle îi desfăcu șlifrulz eliberându-i sexul.
# Floare-de-Lumină scoase o exclamație admirativă, după care
se ridică de la locul ei, apropiindu-se
g în patru labe, cu ochii la Boris, și rosti o frază pe un ton
interogativ.
W — Zice c-ar fi în culmea fericirii dacă i-ăi permite să-ți
sărute sceptrùl de jad imperial, F traduse Isabelle.
— înțeleg,... suspină Boris. Mă și întreb dacă ar fi politicos din
partea mea să'refuz așa o rugăminte... i
Oricum, era prea târziu să protesteze. Floare-de- Lumină își
strecurase palma între coapsele musculoase ale bărbatului,
mângăindu-i testiculel.e catifelate și tremurând de dorință.
Deschise buzele și prinse vârful sexului lui.Boris, alintându-l cu
vârful limbii.
— Are tehnică, nu glumă! remarcă Isabelle cu tonul detașat al
unei cunoscătoare.
Cu sau fără tehnica, Boris se simțea în al nouălea, cer.
Atingerea buzelor chinezoaicei îi crea o plăcere fără seamăn.
Brusc, ea îi dădu drumul și tânărul scoase uri mormăit
nemulțumit. Cu obrazul "îmbujorat și ochii sclipitori, Floare-de-
Lumină se întoarse către Isabelle, murmurând câteva cuvinte în
chinezește.
— Te roagă să-i fii oaspete în mica ei peșteră, traduse Isabelle.
Adică...
— OK, OK! înțeleg și eu ce vrea să spună.
În orice caz, gesturile gingașei Floare-de-Lumină erau destul
de sugestive ca Boris să nu mai aibă nevoie de traducere. Fata se
așeză în patru labe, cambrându-și șoldurile perfect arcuite, apoi,
întor- cându-și capul spre Boris, se adresă din nou în chinezește
Isabellei:
— Zice ca preferă poziția asta, ca să riu-i vezi > chipul, li este
rnult prea rușine... >
Tânărul se abținu cu greu să nu pufnească în râs. Dacă
Floare-de-Lumină se rușina de ce era pe punctul să facă, atunci
și el se putea socoti călugăr budistf
Ingenunche în spatele chinezoaicei, la înălțimea sexului ei
primitor. Fata Tresări, simțind atingerea lui pe șolduri. In aceeași
clipă, dégetele Isabellei îi conduseră bărbăția ceva mai sus, spre
rozeta trandafirie a anusului.
— li cunosc bine gusturile, explică ea, prinzând privirea
nedumerită a lui Boris. Acolo îi face mai multă plăcere.
— Dar am s-o rănesc! protestă el, destul de puțin convins.
Isabelle schiță un surâs ciudat.
— De unde știi că nu dorește tocmai asta?
Ça și cum i-ar fi confirmat spusele, Floare-de- Lumină își îndoi
coatele, ridicându-și șoldurile și mai mult. Cu tâmplele bubùind,
Bpris nu mai șovăi și, apucând-o de mijloc, se împinse în ea cu
blândețe. După o scurtă rezistență, țesuturile delicate se dădură
la o parte, făcându-i loc să intre.
f Floore-de-Luminâ scoase un țipot de durere,
a azvârlindu-și capul pe spate. Boris se opri, gata
sâ se retragă. Dar ea se sprijini mai bine în J mâini și se
deschise toată să-l primească.
Ê Senzația era înnebunitoare. Cuprins de > dorință pentru
fetișcana care-i oferea cu atâta generozitate calea cea mai intimă
a trupului său, F o pătrunse fără a mai sta pe gânduri.
Se eliberă năvalnic în trupul delicat al chinezoaicei, în același
timp cu țipetele ei scurte și ascuțite ca un chițăit de șoricel.
îndată ce termină, fata se grăbi să intre în baie, fără a mai
arunca vreo privire spre bărbatul care o posedase.
Boris se prăbuși, epuizat lângă Isabelle.
— Așa faci cu toți prietenii tăi?
— Numai cu cei care știu să-roi trezească simțurile.
Tânărul se ridică într-o rână, uitându-se fix în ochii ei. Din
păcate, după acest scurt răgaz de plăcere, revenea la realitate cu
repeziciunea mareei în jurul mănăstirii Mont-Saint- Michel XXIX.
— Eu venisem să te văd pentru cu totul altceva...
Isabelle se întunecă la față. '
— Mi-am închipuit... Hai, spune!
— E cam greu să-ți explic. într-un cuvânt, am certitudinea că
Wong e vinovatul, sunt hotărât să merg până la capăt și-aș vrea

XXIX Mont-Soint-Michel -celebrâ mânâstire din nordul Bretaniei, pe jârmul Mârii Nordului, (n.t.)
să mă ajuți s-ajung până la el.
Isabelle își strecură degetele prin pârul său ondulat. B
— Tare încăpățânat mai ești! încăpățânat și > nebun! Pe ce
limbă să-ți spun că n-ai nici o șansă să-i vii de hac? Ș i... Ah, cine
dracu' o mai fi? >
Sări’în picioare să ridice receptorul tele- > fonului, al cărui
zbârnâit îi făcuse să tresară pe amândoi. După două-trei vorbe în
chineză, îi întinse lui Boris receptorul, cu o privire
înspăimântată.
— Pe tine te caută... gâfâi ea. E domnul Wong...
Boris duse receptorul la ureche, încercând să-și domolească
bătăile inimii. Simți cum i se strânge stomacul ca de-o presimțire
funestă. Recuoscu din prima clipă glasul bătrânului, mai mieros
ca de obicei:
. — Domnul Corentin? Sper că n-am sunat prea
devreme. Am fost informat că domnișoara Fournier primește
vizita.unei prietene. O problemă de... suflet...
'Am considerat că se cuvine să vă las timp suficient ca să vă
cunoașteți îndeaproape. Am făcut.bine?
Boris răsuflă adânc. întrucât Wong își îngăduise să-l ia peste
picior, se hotărî să nu mai umble pe ocolite.
— Ascultă-mă, domnule Wong, și fii atent ce-am să-ți spun.
Am aflat tot. ce voiam să știu despre dumneata și afacerile
necurate pe care le învârti, închipuie-ți că am făcut rost chiar și
de dovezi...
Bătrânul râse scurt și lipsit de veselie.
* — Știu, știu... Tocmai asta îmi spuneâ și domnul
Brichot, acum câteva minute...
J Boris avu senzația că cineva îi turnase
> plumb topit în stomac.
— Ce caută inspectorul Brichot în casa J dumitale?
< — Păi... Să zicem că m-am slujit de argumente.
> suficient de convingătoare ca să-l determin să-mi accepte
invitația. Să ne înțelegem bine, e vorba * de-o invitație pe durată
limitată...
Boris își încleștă sălbatic pumnii. Cu alte cuvinte, _ Aimé era
prizonier. Mai exact, ostatic.
— Ce vrei de la mine? întrebă el, cu glas stăpânit.
— Domnule Corentin, din cauza dumitale și-a colegului mi-am
pierdut nepotul pe care-l iubeam ca pe-un fiu. Știu că
răzbunarea nu domolește suferința, dar crede-mă că nu mi-aș
mai afla niciodată liniștea dac-aș rămâne cu brațele încrucișate...
— Așadar...? -
— Iți plac jocurile, domnule Corentin?
— Nu prea.
— In schimb, eu sunt nebun după ele, ca majoritatea
chinezilor, de altfel. Mă tem că vor trebui să-ți placă și dumitale...
Tăcu o clipă, apoi își duse gândul până la capăt.
— ...dacă-i vorba să ai o șansă cât de mică de a-ți regăsi
prietenul în viață. Acum ascultă-mă dumneata. Știu că ai aflat
destul de multe despre grădina mea și cele nouă cercuri ale ei. In
momentul de față, domnul Brichot se află închis în cel de-al
nouălea și ultimul cerc... ca și compatrioata dumitale,
domnișoara Cécile Leclerc.
Este ora 11 fix. Peste trei ore, la două fix, poarta blindata se va
deschide să te primească. Sihgur > și fără arme... • .
Boris duse receptorul la urechea cealaltă, ^7 constatând că
era leoarcă de •sudoare.
— Și-apoi? >
— Și-apoi, ai la dispoziție exact șaizeci de minute ca să deschizi
cele nouă porți până 5 la ultimul cerc. Dacă reușești, vei putea
părăsi Shanghai-ul în deplină siguranță, împreună cu domni-
șoara Leclerc și omn- Brichot.
, — Iar dacă dau greș? itrebă Boris, deși cunoștea
dinainte răspunsul.
— Cei doi prizonieri vor fi uciși, ca și dumneata, dacă ai apucat
să pui piciorul în grădină. Trebuie să adaug, domnule Corentin,
că ești liber să refuzi propunerea. In acest caz, vei pleca
neîntârziat spre Europa. Dar aș fi dezamăgit dacă ai alege
această cale...
— De ce tot circul ăsta, Wong? De ce nu ne omori pe toți, ca să
termini povestea? Dacă accept și câștig, e limpede că întotdeauna
îți voi sta ca un spin în coastă... . Boris avu senzația că
vocea/domnului Wong tremura ușor. -
' — Donjnule Corentin, în prezent eu nu mai știu ce-i teama...
Nu mi-a mai rămas nimeni drag pe lume, prin urmare nici nu mă
sperie nimic. In plus, ți-am spus că sunt un jucător pasionat.
Ș tiu că ești un tip curajos, inteligent și viclean. îmi place să cred
același lucru și despre mine. Prin urmare... să câștige cel mai
bun. Miza pare a fi destul de interesantă, nu-i așa? f Amândoi
tâcurâ câteva clipe, apoi Boris trase > aer în piept și zise:
< — Pe curând, domnule Wong.
J Fără a mai aștepta răspunsul, puse recep> torul în furca și
se întoarse către Isabelle, care-l B fixa cu o privire îngrozita,
strângând-o în brațe pe Floare-de-Lumină.
v — Doar nu vrei sâ te duci! protestă ea când Boris îi povesti
despre ce e vorba.
Tânărul ridică din umeri în semn de neputință.
— N-am de ales. E singura șansă de a-l salva pe Aimé.. ,
— Dar nu înțelegi? izbucni Isabelle. Chiar dacă vei câștiga
jocul ăsta idiot, bătrânul tot o să vă omoare. Nu vrea decât să se
distreze încă o dată pe socoteala voastră. Cuvântul de onoare n-
are aceeași valoare la asiatici ca la noi.
Boris surâse liniștit.
— Știu. însă mai știu că dacă-mi părăsesc prietenul la
ananghie, fără a face nimic ca să-l salvez, nu voi mai îndrăzni în
viața mea să mă uit în oglindă. O chestie care m-ar deranja
teribil, pentru că mă bărbieresc în fiecare zi.
Isabelle o lăsă din brațe pe Floare-de-Lumihă, care se uita de
la unul la altul, încercând să priceapă ce se întâmplase...Se
repezi spre Boris, agățându-se de gâtul lui cu amândouă mâinile,
și-și lipi trupul gol de-al lui, cu fruntea ascunsă la pieptul
bărbatului.
— Tare ești prost! articulă ea printre suspine. Tare ești prost,
dar te iubesc atât de mult!
Capitolul 16
Boris își privi ceasul de mâna. Ora 13.57. Ridica ochii spre cele
două camere care supravegheau intrarea pe proprietatea soților
Wong. Fără îndoială, deja se știa că sosise. Dar, pentru a
respecta regulile stabilite de bătrân, era convins că poarta nu se
va deschide decât la două fix. ........ . ...
Începând din acel moment, dispunea de exact o oră pentru g
dejuca toate capcanele întinse de Wong. Ce fel de capcane? N-
avea nici cea mai mică idee, însă dacă dădea greș, Cécile Leclerc
și Aimé Brichot își vor găsi moartea. Probabil, odată cu el.
Surâse fără voie celor două tinere chinezoaice care-și vedeau
de drumul lor, după ce-l atinseseră în treacăt. Una din ele
întoarse capul, făcându-i sugestiv cu ochiul. într-adevăr,
moravurile în China erau pe cale să se schimbe.
f Tresări, auzind un clinchet metalic. Masiva > poartă blindată
se deschise larg în fața lui. ly Rămase nemișcat câteva clipe,
privind grădina
ce părea pustie. De-acum totul depindea de el.
< Păși hotărât înăuntru și poarta se închise B încet în urma sa,
despărțindu-l de lumea din B afară. începea ceasul cel mai lung
din viața lui.
Domnul Wong îl luă ușor de braț pe Aimé Brichot,
conducându-l în cea de a doua încăpere a micului pavilion aflat
exact în centrul celui de-al nouălea cerc: locul din care, cu
excepția proprietarilor, nici o făptură nu ieșise vie.
De câteva ore, Brichot avea senzația că trăiește un coșmar. Tot
ce văzuse în ultimele două cercuri întrecea imaginația cea mai
bolnavă. Marchizul de Sade fusese un copil nevinovat pe lângă
domnul Wong ș'i cele 1 20 de zile ale Sodomei —cum își
intitulase, în glumă, odioasa-i îndeletnicire. '
În cel de-al optulea cerc se aflau patru adolescenți chinezi,'de
ambele sexe, crucificați cu capul în jos.
— Apropie-te și privește-i bine, îl îndemnase domnul Wong, cu
voce mângâietoare. Vei vedea că noi nu recurgem la trucaje.
Brichot era gata-gata să leșine. într-aedyăr, soții Wong nu
recurgeau la trucaje: cei patru nenorociți chiar fuseseră
răstigniți, cu piroane bătute în palme și mai sus de glezne. Mtiște
mari și negre bâzâiau,
adunându-se deasupra sângelui închegat în jurul cuielor. Toți
patru erau aproape lipsiți de W cunoștință și gemeau cu voce
stinsă. ,
Anaîs Wong.se apropie de unul din băieți, numai.piele și os.
Cu ochii ieșiți din orbite, începu să-l masturbeze și, spre
stupefacția lui Aimé, W sexul nefericitului tânăr intră încet în
erecție!
— La vârsta asta ai resurse nebănuite! " comentă Ànaïs, fără
să se tulbure. Dar de ei ne vom ocupa mai târziu. Hai, vino, mai
ai de văzut o mulțime de lucruri.
Bietul Aimé ar fi dat orice pe lume, numai să uite acea
„mulțime de lucruri" cât mai repede. Intr-un țarc aflat între două
eleștee mihiaturale, acoperitc-cu flori de lotus, zăcea o
chinezoaică foarte tânără, înlănțuită de un scăunel ca cele pe
care se potcovesc caii. Acrul răcoros îi înviora pielea lipsita de
culoare.
La un semn al domnului Wong, un bărbat în zdrențe dezlegă
măgarul care păștea în celălalt capăt al țarcului, aducându-l spre
fata imobilizată cu sexul în sus. Aimé văzu cu oroare cum
animalul intră într-o erecție formidabilă.
Fata scoase un urlet inuman. Măgarul o încăJc- case, cu
răgete înnebunite, câteva minute mai tîrziu, clîrr vintrele fetei nu
mai rămăsese deept un tefei însângerat.
—. Sunteți niște monștri... nebuni de legat.., bolborosi Aimé,
rezemându-se de trunchiul unui cedru ca să nu-și piardă
cunoștința.
— Haide-haide, domnule Brichot! îl dojeni domnul Wong. De
ce ne insulți? De ce te încăpățânezi să j respingi ceea ce nu
înțelegi? Dumneata nu simți g câta poezie se degajă din
contrastul între suferința B atroce și priveliștea de paradis a
grădinii? Cât j despre împerecherea femeii cu un animal, despre
< asta se pomenește și în B-iblie, nu? Ba chiar și-n B Roma
antică era o practică frecventă. De-ajuns, B însă! Văd că nu ești
pregătit să descoperi f cercurile. De altfel, acum vom pătrunde în
cel de-al nouălea...
Aici, în cea de-a doua încăpere a pavilionului în care tocmai
intraseră, se găsea Cécile Leclerc. Și ea fusese crucificată, însă
doar prin legare de mâini și de picioare. Capul îi atârna jalnic pe
umăr, iar obrazuL abia i se zărea de sub părul căzut în
dezordine. Tot trupul îi era brăzdat de vânătăi și dungi
însângerate.
Domnul Wong privi la ceas și surâse grațios către Aimé.
— Prietenul dumitale, Coreniin, tocmai a pătruns pe
proprietatea mea. Dacă într-o oră nu ajunge aici, domnișoara
Leclerc va fi lăsată la cheremul măgarului, cât despre
dumneata...
Brichot n-avea nevoie de alte explicații. Nu prea credea în
telepatie, totuși, în sinea lui, se rugă îngrozit:
„Boris, băiete, fugi cât încă mai e timp! Nu te vârî în viesparul
ăsta!"
Boris se opri în față porții primului cerc, cercetând atent cele
zece cifre ale codului numeric. Nu se dusese
degeaba la. Isabelle Fournier. Fata îi explicase unde se găsea
intrarea în grădina supliciilor, > ajutându-l să câștige minute
prețioase. j
Dar, mai ales, își amintise că toate "codurile ^7 sau, în' orice
caz, cele ale cercurilor în care > pătrunsese —constau din șase
cifre, ceea ce restrân- > gea destul*de mult aria posibilităților.
Oricum, mai rămâneau de explorat câteva sute de mii.. *
— Să chibzuim puțin! murmură Boris. Dacă Wong m-a
provocat la acest joc, e pentru că știe că am o șansă să ajung la
capăt — fie ea cât de mică. Prin urmare, codurile se referă,
probabil, la lucruri pe care le-am aflat despre el sau pe care ar
trebui să le cunosc.
Ceva mai încolo, pe pajiștea din jurul casei, o pasăre țipă,
luându-și zborul, după care ateriză câțiva - metri mai departe.
Cufundat în gânduri, Boris nu-i dădu nici o atenție.
— Poate date de naștere și alte chestii de-astea... continuă el
să vorbească de.unul singur. Totuși, nu prea-mi vine a crede.
Mult prea simplu pentru o minte ca a lui! Trebuie să fie ceva mai
intim, mai caracteristic. Ceva în legătură cu activitatea sau cu
gusturile lui... Ceva...
Se opri, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Ișk amintise
brusc de ce-i spusese la telefon Badolini: „Wong a declarat
ziariștilor că-l admiră grozav pe Orson Welles și că soția lui
seamănă cu Rita Hayworth." Poate greșea, dar merita să facă
încercarea.
Hotărî să înceapă cu numele actriței, presupunând că fiecare
literă din alfabet corespundea unei cifre.
j . — Numai că aici nu-s decât zece cifre, iar
alfabetul are douăzeci și șase de litere... bombăni 1 el. Afară de
cazul când.:. Afără de cazul când trebuie pornit de fiecare dată
de la zero... De la < zero sau de Io unu?
W își privi ceasul, oftând adânc. Deja trecuseră șapte minute.
Trebuia să facă ceva.«Hotărî să * înceapă de la unu. înlocuind
primele șase litere ale numelui Hayworth, apăsă cifrele: 8-1-5-55-
8. Fără rezultat.
Acum urma să încerce pornind de la zero. Apăsă 7-0-4-4-4-7.
Degeaba. Călcase cu stângul.
— Vai, Boris, dar tâmpit mai ești!
Bineînțeles, nu exista nici un motiv ca să omită prenumele, cu
atât mai mult cu cât Rita plus Hayworth reprezentau de două ori
șase litere. Prin urmare, trebuia să apese cifrele corespunzătoare
pentru „Rita Ha", adică 8-9-0-1 -8-1.
În aceeași clipă, trase un chiot de bucurie. Cu un clinchet
ușor, poarta blindată se dăduse de perete. Răsuflă adânc și
pătrunse în primul cerc.
Inspectorul Qiao împinse deoparte farfuria cu aripioare de pui
umplute,.de care nici măcar nu se atinsese. Văzându-I atât de
abătut, soția sa — supusă și tăcută ca orice nevastă chinezoaică
— preferă' să se retragă în bucătărie. -
Qiao trăia senzația îngrozitoare că de viața sa era gata-gata să
se aleagă praful. Exact ca în > copilărie, când construia trenulețe
din piesele de. domino. Acum, prin forța împrejurărilor, cineva ^7
dăduse un bobârnac primei piese șiîoate celelalte se năruiau,
una câte una.
Se sculă de la masă și, contrar obiceiului, își mai turnă un
pahar de coniac. întotdeauna " se ferea să bea prea mult. Dar, de
data asta, nu mai avea nici o importanță.
Ratase tot. încă de la început. Abia acum înțelegea. Din cauza
acestui Boris Corentin. îl ura din adâncul sufletului pe francez,
care-l făcuse să-și distrugă viața, dar, în același timp, nu se
putea împiedica să nu-l admire. Tânărul inspector era un om
cinstit, curajos, dispus să sfideze pericolul și moartea, gata să
înfrunte cerul și pământul în încercarea de a-și salva prietenul.
De altfel, nici nu-i ceruse mare lucru luLQiao. Doar să-i
asigure spatele în caz că Wong nu-și va respecta cuvântul dat.
Iar el, Qiao, refuzase. Refuzase, pentru că-i era frică. Se temea de
domnul Wong. Se temea pentru soția și copilul său, care*abia
intrase la școală. Dar, mai presus de orice, trebuia să recunoască
sincer că se temea de sine însuși. Mai cu seamă după ce văzuse
ce pățise comisarul Chang.
Așadar, îi spusese un „nu" hotărât lui Boris Corentin. Refuzase
să-l ajute. îl lăsase să plece singur la întâlnirea cu domnul Wong.
Qiao își turnă din nou coniac, golind paharul dintr-o singură
înghițitură. Buzele i se crispară într-un f rictus amar. încâ din
capul locului jucase teatru, Ê dându-se drept un polițist integru
și competent, 1 aflat în serviciul țârii sale. Dar el era un nimeni.
Un pion neînsemnat, manipulat în slujba unor K interese care-
l depășeau.
* La început se simțise foarte mândru ca fusese desemnat sâ-i
însoțească pe cei doi francezi în
* misiune oficiala la Shanghai. Ba chiar îi mărturisise și
tăcutei sale soții cât se socotea de onorat.
Acum descoperea câ, de fapt, nimeni nu dorise ca Brichot și
Coréntin sâ-l regâseascâ pe nepotul lui Wong,<iici sâ dea de
urma celor patru fete dispărute. Tocmai de asta îi fuseserâ
încredințați lui. Pentru câ toți îl considerau un mediocru,
incapabil de exces de zel.
• Asta și era.
Se ridicâ și se duse sâ deschidâ sertarul bufetului din lemn
lăcuit, unde-și ținea arma din dotare. Ș tia ce-i râmâne de fâcut.
Ajungea sâ-și lipeascâ țeava de tâmplâ și sâ apese pe trâgaci. Un
simplu gest și totul s-ar fi terminat.
. în aceeași clipâ, îi veni în gând chipul bucâlat și zâmbitor al
fiulüi sâu. Instinctiv, coborî brațul cu arma. Oare avea dreptul
sâ-și ia viața? Nu cumva copilul va purta pânâ la sfârșitul zilelor
povara amintirii unui tatâ care preferase șâ se sinucidâ din
lașitate?
Buzele palide ale inspectorului schițarâ un surâs lipsit de
veselie. Gâsise soluția problemei. în situația lui
existau mai multe cai de-a merge la o moarte sigura. Trebuia,
însâ, s-o aleagă pe cea mai puțin rușinoasă.
Își puse arma în toc și ieși din casă, uitând să-și salute soția,
care-l urmărea de la fereastră cu ochi umezi de neliniște.
Pătrunderea în cel de-al doilea cerc fusese o joacă de copil.
Boris apăsase cifrele corespunzătoare celorlalte litere din numele
Hayworth, mai precis „yworth", ceea ce însemna: 5-5-5-8-0-8.
Fără să arunce măcar o privire asupra minunatei grădini din
jurul său, se îndreptă spre zidul celui de-al treilea cerc, hotărât
să urmeze aceeași logică de gândire: dacă domul Wong își socotea
soția o a doua Rita Hayworth, de ce n-ar fi gândit despre sine ca
fiind dublul lui Orson Welles?
 Rămase nemișcat câteva clipe, privind nedumerit cifrele
codului numeric. Prenpmele cineastului nu avea decât cinci
litere. Dacă adăuga inițiala numelui de familie, la următoarea
poartă ar fi ieșit o literă în minus.
— Poate că trebuie repetată una din literele prenumelui.
Probabil prima sau ultima.
Hotărî să încerce „Orson O" și apăsă 5-89-5-4-5. O secundă
mai târziu, poarta se deschise. De partea cealaltă a zidului,
sprijinite de trunchiul uscat al unui
f cedru, se găseau trei chinezoaice. Goale și g înlănțuite ca cele
trei Grații, priveau zâmbind spre Boris. _
7
Chiar în fața lui Aimé Brichot se afla un fel r de scândură lată,
făcută din mai multe bucăți îmbinate prin balamale ruginite și
având lungimea unui corp omenesc. Scândura era așezată pe
două capre de lemn, iar lângă ea se vedeau o găleată mare cu
apă și câteva prosoape împăturite cu grijă.
Aimé simți că-i năvălește tot sângele în creier. Nu-i trebui prea
mult ca să-și dea seama la ce slujea instalația. Pe chipul victimei
se așeza un prosop, peste care se turna apă până când omul
murea sufocat. Un sistem de tortură economic și eficace, deosebit
de apreciat în Vietnamul de Nord și dé Sud, pe timpul războiului.
.
Ceva mai încolo, se zărea 0 măsuță cu așchii de bambus
aranjate într-o ordine desăvârșitaT'alături de câteva ciocănele.
Astea erau pentru vârât sub unghii. Aimé preferă să nu se mai
uite în altă parte și-și fixă atenția asupra chipului aproape
binevoitor al domnului Wong. -
— Știi la ce servește instrumentul de colo? întrebă bătrânul,
arătând spre scândura articulată din bucăți.
— Nu și, sincer să fiu, nici nu țin să aflu! răspunse Aimé,
simțind un nod în gât ’
— Păcat, e extrem de interesant. E vorba de un aparat cât se
poate de simplu, dar nespus de > ingenios, explică Wong pe un
ton profesional. j Omul e legat de scândură cu niște curele, apoi,
grație balamalelor, bucățelele de lemn pot fi răsucite în * diverse
moduri, care de care mai ciudat... K
Aimé rămase cu ochii țintă la instalația I infernală, capabilă să
zdrobească oasele unul câte unul. Partea de jos era prevăzută cu
două șipci,. care puteau sfărâma tibiile printr-o simplă apăsare.
Alte anexe, plasate cu mare precizie la înălțimea coapselor și
pieptului, ërau menite să rupă coastele, spărgând cutia toracică.
‘
Anaîs se opri lângă Brichot, punându-i cu blândețe mâna pe
piept. Inspectorul tresări ca mușcat de șarpe.
— Oasele bazinului cedează primele, îi spuse ea, cu un surâs
încântat.

De cum dădură cu ochii de Boris, cele trei Grații îl

înconjurară, învăluindu-l cu priviri languroase. Una dintre ele
îngenunche, începând să-i descheie pantalonii, în timp ce
celelalte două se frecau de el fără rușine, ca două maimuțe
tinere.
Boris le dădu la o parte cu blândețe, dar ferm. Ce-i drept, erau
încântătoare, dar el avea cu totul altceva de făcut. Fetele nu mai
insistară, ci dispărură alergând f în pavilionul pe jumătate
ascuns între sălcii plângătoare. Boris nu-și putu stăpâni un
zâmbet.
Daca domnul Wong credea câ-l va întârzia din drum cu astfel
de trucuri facile, se înșela amarnic.
> Ajuns în fața porții celui de-al patrulea W cerc, nu mai
pierdu nici o clipa. începuse sâ înțeleagă modul de-a gândi al
domnului Wong. ' Codul nu putea fi decât „ Welles". Apâsâ, deci,
cifrele 5-5-2-2-5-9 și poarta se deschise. în aceeași clipa, regreta
din suflet câ nu râmâsese în compania
celor trei Grații.
La câțiva pași de el așteptau doi bârbați în pantaloni de jogging
și goi pânâ la brâu, amândoi în poziție de luptâ.
 Domnul Wong dâdu un ordin scurt. îndatâ, doi gemeni obezi,
pe care Brichot nu-i remarcase pânâ atunci, îl înșfâcarâ de brațe
și, punându-i piedicâ, îl trântirâ pe masa de torturâ. câteva
secunde mai târziu, curelele îi strângeau încheieturile,
imobilizându-l pe scândura cu balamale. Una dintre legâturi,
petrecutâ peste gât și fixatâ în câte douâ gâuri de-o parte și de
alta a capului, risca sâ-l sugrüme la cea mai micâ mișcare.
Frații Tang întoarserâ scândura pe-o parte, apoi, așezându-se
fiecare la câte un capât, se proptirâ zdravân în picioare și
începurâ s-o râsuceascâ, îndoind trupul fui Brichot spre spate,
ca pe un resort..
fn prima clipa, Aimé nu simți decât o crampă în mușchii
abdominali. Dar imediat îl B săgeta o durere ascuțită în coloana
vertebrală, J ca și cum i-ar fi ars-o cineva cu fierul roșu, urmată
W de senzația că pântecele stătea gata să-i ples- » nească și
intestinele se vor revărsa afară. Frații g Tang mai învârtiră
scândura puțin, strivindu-i I vertebrele coloanei.
Îl fulgeră o durere insuportabilă.
Continuă să urle încă multă vreme după ce masa fusese
readusă în poziția inițială. Avea impresia că spatele îi era frânt în
două.
Anaîs se aplecă deasupra lui, privindu-l aproape cu tandrețe.
-,
— Ș ti i, domnule Brichot, băieții noștri încă nu și-au arătat
întreaga forță. Asta n-a fost decât încălzirea... Ca în competițiile
sportive...
Se uită la ceasuF de mână marca „Breitling" și adăugă:
— Prietenul dumitale Corentin a pierdut deja douăzeci și patru
de minute. Dacă nu ajunge aici în jumătate de oră, vei avea
ocazia să constați ce se poate face cu masa de tortură.

Boris se proțăpi bine pe picioare. Ceva îi spunea că cei doi

luptători se pregăteau să atace.
 f Singura lor greșeală fu aceea de a-și
subestima adversarul și de-a nu se năpusti asupra lui
amândoi odată. Fulgerător, unul dintre ei
g țâșni prin aer, cu ambele picioare înainte.
Dar Boris se dovedi mai iute în mișcări.
Răsucindu-se pe piciorul stâng, își îndoi corpul " pe spate,
exact atât cât să evite lovitura. în
aceeași secundă, își repezi brațul stâng cu toată puterea în
față.
Lovitura dată cu muchia palmei frânse traheea chinezului,
care se prăbuși la pământ ca secerat, horcăind îngrozitor.
Dar și Boris fu cât pe ce să-și piardă echilibrul. Cel de-al doilea
adversar îi sări în cârcă, încolăcindu-l cu picioarele în jurul
coapselor, în intenția vădită de a-l sugruma. .
Boris șe scutură, vrând să-și arunce din spinare atacatorul,
dar nu reuși să-l clintească. Pe jumătate sufocat, simți cum încep
să-l lase puterile.
Dintr-o dată, privirea îi căzu pe zidul de care tocmai trecuse.
Cu un efort supraomenesc, o luă la -fugă, străbătând cei zece
metri până acolo.
În ultima clipă, se răsuci pe picioare și, dezechilibrat de viteza
cu care alergase, se izbi cu spatele de zid. Numai că între el și
piatră exista chinezul, care-și zdrobi capul de perete-, alunecând
fără viață în iarbă.
Boris râmase nemișcat câteva momente, atât cât sâ-și vinâ în
fire, masându-și gâtul învinețit. Cu pași încâ nesiguri, se îndreptâ
spre J poarta celui de-al cincilea cerc.
Fiecare secundă era prețioasă. >
În fața digit-codului trăi o clipâ de descurajare. < Încercase
douâ sau trei combinații pornind de la numele lui Orson Welles,
dar fârâ rezultat. La ? fel se întâmplase cu Amberson și
Cetățeanul KaneXXX.
Însemna câ trebuia sâ găsească altceva, o altă cale de acces în

XXX Alte douâ filme celebre ale lui Orson Welles, (n.a.)
grădina supliciilor.
— Grădina supliciilor! exclamă el. Sigur câ da! Ăsta trebuie sâ
fie... ' '
Domnul Wong, mare iubitor de literatură, cunoștea fârâ
îndoială cartea lui Octave Mirbeau. Merita sâ facă încercarea.
Absolut la întâmplare, Boris hotărî sâ înceapă cu prenumele,
apâsând cifrele corespunzătoare: 5-3-0-1-2-5. .
Poarta se deschise.
Tânărul înaintâ prudent, cu toate simțurile la pândă. Se părea,
însă, câ acest cerc nu-i’rezerva nici o surpriză neplăcută. începu
să alerge către zidul celui de-al șaselea cerc.
Ora trei fără douăzeci.
Apăsă cu înfrigurare cifrele corespunzătoare primelor șase
litere ale numelui „Mirbeau": 3-9-8-2-5-1.

2M
Michel Dricar
Ș i aceasta poartă se dădu de perete.
Boris tocmai se pregătea s-o ia din nou la fugă, când în urechi
îi răsună un răget cumplit, r Se opri, înlemnit. în fața lui se afla
un enorm tigru de Bengal, care îl fixa cu ochii lui galbeni și
strălucitori.
Brichot o văzu pe Anaïs ieșind din încăpere. O clipă, nutri
speranța <ă va fi lăsat în pace. Dar de cum se închise ușa în
urma ei, domnul Wong se apropie, urmat de două umbre, frații
Tqng> cu chipurile complet lipsite de expresie. ,
-r- Dacă n-ai nimic împotrivă, murmură bătrânul mângâindu-
și bărbuța, ca să ne mai omorâm timpul, hai să trecem la alt soi
de exerciții...
Făcu semn gemenilor, care apucară scândura ca pe o targă,
începând s-o răsucească în lung, de parcă ar fi stors o rufă.
De astă dată, durerea îl luă prin surprindere, prea difuză
pentru a putea fi localizată cu precizie. Viscerele, zdrobite și
deplasate de la locul lor, îl apăsau pe articulații. Coloana
vertebrală, supusă unei tensiuni anormale, îi strivea nervii. în
fața ochilor îi jucau fulgere albe. Apucă să-l mai audă pe domnul
Wong strigând:
„La Ba! La Ba!"XXXI, apoi mintea i $e încețoșa și-și pierdu
cunoștința.
\
Boris râmase la fel de nemișcat ca statuetele > din piatra și jad
care ornau această parte a grădinii. I
Era prea târziu să facă stânga-împrejur.
Tigrul porni încet în direcția lui.
Când ajunse la numai câțiva centimetri depărtare, Boris
închise ochii, așteptându-se din clipă în clipă să fie sfâșiat. *
Simți botul enorm și umed urcând pe picior până la genunchi,
amușinându-l ca un câine. Găsi în el curajul să deschidă ochii.
. Satisfăcut fără doar și poate de inspecție, tigrul se îndepărtă
alene, trântindu-se la umbră unui castan uriaș.
Boris rămase nemișcat încă vreo câteva minute, cu inima
bătând să-i spargă pieptul.
Chestia cu tigrul domesticit fusese, după părerea lui, cea mai
grozavă găselniță de până acum a domnului Wong. Mergând cât
mai liniștit, se îndreptă spre zidul care-l despărțea de cel de-al
șaptelea cerc.
Ajuns aici, scoase o exclamație de surpriză. Poarta era
deschisă.

XXXI Ajunge! Ajunge! (n.a.)

 J îngrijorat de această ciudățenie, Boris păși g înăuntru și, în
loc de-a pătrunde într-.o nouă 1 porțiune a grădinii, se trezi într-
tiri coridor întu-, f necos, cu o lungime de vreo zece metri.
t La capătul lui se găsea o sală cufundată în W întuneric. Se
opri în loc, neștiind încotro s-apuce. — Domnule Corentin, sunt
fericită c-ați
' ajuns până aici. Ș tiam că ne vom reîntâlni.
Boris tresări, recunoscând glasul înnebunitor al Anaîsei Wong,
care părea Să vină de pretutindeni și de nicăieri. .
In aceeași clipă so aprinseră toate luminile și înțelese unde se
găsea: într-un labirint de oglinzi, identic cu cel din ultima Scenă
a filmului „Doamna din Shanghai".
În fața lui, în spate, la stânga, la dreapta, peste tot în același
timp, reflectată la nesfârșit, avea imaginea Anaîsei Wong, care-l
privea, surâzând, îmbrăcată într-o rochie albă ca zăpada, mulată
pe corp.
Cu gesturi lente, chinezoaica își dezgoli umerii, fără să-și ia
ochii de la Boris. Cu toată situația disperată în care șe afla,
tânărul nu-și putu stăpâni tulburarea în prezența acestei
superbe femei, multiplicată la infinit, care începuse să se
dezbrace cu mișcări languroase, în vreme ce el nu știa nici măcar
unde o putea găsi cu adevărat.
Anaîs își descheie rochia, care i se prelinse la picioare, lăsând-
o complet goală, oglindită în toate pozițiile.
Boris văzu imaginile apropiindu-se de el toate în același timp.
Deodată, înainte ca Boris >
să-și dea seama de unde se ivise, femeia îl
Îmbrățișă, lipindu-și trupulde al lui.
— In sfârșit, te-am regăsit... murmură ea.
Ești un tigru. Un adevărat tigru, așa cum îmi >
place mie să fie un bărbat. Renunță la cara- ghiosul ăsta de
prieten și la nenorocita de Cécile " Leclerc. Rămâi aici, cu mine.
Vei ajunge bogat și puternic. Domnul Wong are nevoie de oameni
ca tine... Și eu, la fel.
 Boris o apucă brutal de încheieturile mâinilor, desprinzându-
se din îmbrățișare. •
— Unde-i poarta următoare? întrebă el scurt, cu un calm
desăvârșit.
Anaîs scoase un mârâit de furie. Boris văzu toate imaginile
dispărând în același timp. Dar se așteptase la așa ceva, astfel
încât se năpusti pe urmele adevăratei Anaîs, cea în carne și oase.
,
Traseul labirinfului era cât se poate de simplu și tânărului nu-i
treibuiră mai mult de câteva minute ca să găsească ușa. Mai era
nevoie să ghicească și de astă dată codul corect.
Ora trei fără zece' -,
După universul lui Orson Welles și cel al lui Octave Mirbeau,
care putea fi cheia ultimelor trei cercuri? Brusc, în mintea lui se
făcu lumină.
Cercurile... Infernul... Divina Commedia.. .
— Dante! exclamă el. Dante și Beatrix! Sigur! După Orson și
Rita, Dante și Beatrix!
f Numele poetului italian nu avea decât cinci f litere. Boris se
hotărî sâ încerce același sistem ca în cazul numelui „Orson",
dublând prima J litera. Apasă tastele corespunzătoare secvenței I
„Dante D": 4-1-4-0-5-4.
> Poarta se deschise și Boris avu o senzație de leșin.
Chiar în'fata lui, pe zidul din fund, zărise patru tineri chinezi
răstigniți cu capul în jos. Toți îl fixau cu ochii larg deschiși,
scoțând gemete de durere.
Boris se repezi să-i elibereze din chingi, dar, după trei păși, se
opri brusc, strângând din pumni.
Era cea mai cumplită capcană din câte-i întinsese domnul
Wong. Avea de ales între a elibera sau nu victimele. în primul
caz, n-ar mai fi ajuns la timp ca să-i salveze pe Aimé și Cécile,
abandonându-i cu lașitate unei sorti înspăimântătoare.
Fierbând de furie, Boris se sili să-și întoarcă privirea și se
repezi spre ultima poartă. z
 Ora trei fără un minut.
Își apropie degetele tremurătoare de digit-cod. Dacă se înșelase
^i codul nu era „Beatrix"(fără X), totul ar fi fost pierdut. '
Calculă în grabă cifrele corespunzătoare și apăsă cu disperare
2-5-1-0-8-9, simțind căi se scurge tot sângele din vine. "
Poarta se deschise.
Era ora trei fix.
z Intr-o fracțiune de secundă, creierul lui înregistra tot ce se
afla în jur. Cécile, răstignită și > ea, cu trupul acoperit de răni
îngrozitoare. 1
Aimé, aparent fără cunoștință, legat de o scândură ciudată.
Chiar. în fața sa se găsea domnul Wong, așezat pe un fel de
tron oriental, iar lângă el, în picioare, Anaîs, care-l fixa cu o
privire arzătoare " și încărcată de ură.
— Felicitări, domnule Corentin... murmură bătrânul. Ești
foarte'tare. Ca să fiu sincer, nu mi-am închipuit că vei reuși. Dar,
te rog, intra!
Boris îl măsură din creștet până în tălpi.
— Gata cu trăncănebla, Wong. Dezleagă-i imediat pe
domnișoara Leclerc și pe domnul Brichot. Și lasă-ne să plecăm. Ai
pierdut, domnule Wong.
Bătrânul oftă adânc, cu un aer profund îndurerat.
— Din păcate, mă tem că nu-mi voi putea ține cuvântul —
amănunt ridicol, pe care occidentalii pun mult prea mare preț.
îmi pare rău că te dezamăgesc, domnule Corentin, dar mă văd
silit să vă lichidez pe toți trei.
Anaîs își dădu capul pe spate, izbucnind într-un râs dement.
— Imbecilulue! șuieră ea. Cum ți-ai putut imagina că vă vom
da drumul să plecați? De tine am de gând să mă ocup chiar eu!
Crede-mă, moartea ta va fi foarte, foarte lentă...
Boris își încordă toți mușchii, pregătindu-se de atac. însă
domnul Wong schiță un gest de lehamite.
J — Lasă prostiile, domnule Corentin! Mai
> bine aruncă o privire în dreapta dumitale.
 Boris îi urmă îndemnul, descoperindui pe frații Tang, cu două
mitraliere Kalașnikov
> îndreptate asupra sa.
W O fracțiune de secundă îl fulgeră gândul să se repeadă
asupra lor. Mai bine ciuruitde gloanțe * decât să moară în
éhinuri prelungite la nesfârșit. Prefera să se sfârșească totul
chiar în clipa aceea.
Dar, tocmai când se pregătea să se năpustească spre cei doi
chinezi, ușa din spate se deschise aproape fără zgomot.
Instinctiv, se trânti pe burtă. In același moment, în urechi îi
răsunară două detunături, urmate de țipătul ascuțit al Anaîsei.
Se rostogoli la pământ, încercând să vadă*ce se petrecuse. .
Cei doi frați Tang zăceau prăbușiți unul peste altul: unul cu o
gaură sângerândă în piept, mare cât o farfurie, celălalt cu
jumătate de țeastă sfărâmată.
In prag stătea inspectorul Qiao, cu revolverul Magnum încă
fumegând.
Domnul Wong nu schiță nici o mișcare, de parcă cele
întâmplate n-ar fi avut nici o legătură cu el. Anaîs se lipise de
perete, gâfâind de furie.
Qiao se apropie de bătrân, cu arma ațintită asupra lui.
— Domnule Wong, vorbi cu glas ușor tremurat, în numele legii,
sunteți arestat.
Bătrânul chinez ridică încet privirea către inspector, cu o
umbră de surâs:
---- Mai întâi, spune-mi cum ai ajuns > până aici...
Qiao se înclină ușor. »
— Cel mâi greu a fost să-i conving pe g servitorii
dumneavoastră să-mi deschidă poarta I principală. In rest, n-am
făcut decât să-l urmăresc pe domnul Corentin cu binoclul în
mână, ca să observ codurile cu care-a reușit să treacă de celelalte
intrări.
— Nu-i rău! îl lăudă Wong. Dar chiar îți închipui că poți să m-
arestezi, inspectore Qiao? Și, presupunând c-ai fi suficient de
nebun ca s-o faci, știi ce te-așteaptă după aceea?
Qiao surâse cu tristețe.
---- Evident că știu. Veți reuși să găsiți vreo zece martori, dintre
cei mai onorabili cetățeni ai Shanghai-ului, care să jure că-s
nebun și că, în ziua când v-am arestat, ei se aflau în vizită la
dumneavoastră. Prin urmare, toate poveștile despre prizonieri și
torturi n-ar fi decât scorneli ale minții mele bolnave.
Domnul Wong surâse și mai mult.
— Și mai apoi? Știi ce se va întâmpla mai apoi? Qiao își coborî
țeava armei.
— Peste o lună sau un an, cadavrul meu va fi pescuit în fluviul
Huangpu. "
UJ
J — Și-dtunci, inspectare Qiao? Sâ fihn rezo- nobili! sunt gata
sâ închid ochii și sâ-ți trec cu vederea aceastâ izbucnire
prosteasca. întoarce-te g acasâ și nu-ți mai fâ probleme.
Domnul Wong vru sâ se ridice, dar Qiao
își aținti din nou arma înspre el. Boris profitase f de râgaz ca
sa-i dezlege pe Cécile și Aimé.
Acesta se strâduia sâ-și vinâ în fire, cu chipul schimonosit de
durere.
— Tot ce spuneți dumneavoastrâ e cât se poate de adevârat,
domnule Wong... murmurâ Qiao cu glas obosit. Ș i totuși, am sâ
vâ arestez. Chiar de-ar fi sâ plâtesc scump pentru îndrâzneala
mea.
— Pe urmâ, nu uita un lucru, domnule Wong, interveni Boris,
apropiindu-se de ei. Eu și Aimé suntem de fațâ, iar mârturia
noastrâ în calitate de inspectori de poliție'cântârește cel puțin cât
cuvântul prietenilor dumitale. Iți reamintesc câ ne aflâm aici în
misiune oficialâ, cu aprobarea guvernului chinez. Plecând din
casa dumitale, mâ voi duce direct la consulatul francez, care va
atenționa autoritâțile competente din Shanghai sau, la nevoie,
chiar din Pekin. Nu cred câ dispui de mijloace pentru a corupe
întreaga Chinâ, domnule Wong!
 Bâtrânul se sâltâ de pe tron, deschizând gura sâ-i râspundâ,
apoi, brusc, së așezâ din nou. Obrazul
Îi atârna, iar privirea i se stinsese ca o lumânare arsă pânâ la
capăt. B
Nu mai era decât un bătrân obosit și ^y indiferent la toate cele
din jur. %
— Faceți cum vreți... șopti el. >
In clipa aceea, un urlet furios sfâșie tăcerea. t înțelegând că
atotputernicul ei soț renunțase să I mai lupte, Anaîs se năpusti
spre ușă. Dar acolo o întâmpinară cei patru polițiști în uniformă
pe care Qiao reușise să-i care după el, lăsându-i să creadă că era
vorba de o misiune de rutină. De-abia ajunși la destinație
primiseră indicații concrete asupra a ce urmau să facă, și anume
să aresteze persoanele care încercau să fugă, oricine ar fi fost
acestea.
Boris puse o mână pe umărul lui Qiao.
— Vă mulțumesc. Ați făcut o treabă bună. Fără
dumneavoastră nu știu cum am fi scos-o la capăt.
Qiao ridică ochii spre el, cu o privire intensă și gravă.
— Eu trebuie să vă mulțumesc, domnule Corentin, zise
chinezul, aproape fără să-și dezlipească buzele. Exemplul
dumneavoastră m-a ajutat să-mi recapăt ceva ce pierdusem cu
multă vreme în urmă...
— Ce anume? întrebă Boris, încruntându-și sprâncenele,
nedumerit.
Într-un târziu, Qiao reuși să zâmbească. își puse palma pe
brațul lui Boris, strângându-l cu putere.
— Nimic altceva decât simțul onoarefi.
 Cu brațele încărcate de pachete multicolore, Aimé Brichot se
împiedică, gata-gata să se întindă cât era de lung în holul mare
al aeroportului Hongqiao. După toate aparențele, în celé opt zile
de când francezii se aflau la Shanghai, lucrările nu avansaseră
nici măcar cu un milimetru.
Se întoarse către Boris, care venea în urma lor, cărând ambele
valize.
— Avionul pleacă peste o oră. Ce zici, avem timp să îmbucăm
ceva?
Boris surâse, fără să-i răspundă. Se bucura că Aimé se
refăcuse complet după suferințele îndurate pe masa de tortură.
Oricum, petrecuse două zile încheiate la Spitalul Poporului, sub
supravegherea medicilor.
In acest timp, Boris își bătuse la mașină raportul, precum și
inevitabilele interogatorii > luate de politia chineză. Doi
funcționari superiori - veniseră special tocmai de la Pekin, ca să
clarifice afacerea la cererea expresă o primarului din >
Shanghai. Strâns cu ușa de consulul francez, a
acesta nu avusese încotro, trebuind să ia măsuri împotriva
domnului Wong.
 Cât despre Cécile Leclerc, care era șocată și traumatizată —
din fericire, fără urmări grave — ea fusese repatriată încă de-a
doua zi, cu un avion sanitar.
Aimé își depuse toate pachetele în fata vameșului * uluit. în
ciuda recentelor salé peripeții, inspectorul francez găsise timp și
putere să cumpere cadouri pentru întreaga familie. Boris se
mulțumise cu o brățară de aur pentru Ghislaine.
Funcționarul de la vamă tocmai se pregătea -să deschidă
primul pachet — spre disperarea lui Aimé, care fusese foarte
încântat de ambalajele chinezești — când un ordin scurt îl sili să
facă un pas înapoi. Boris puse jos valizele și întinse mâna,
zâmbind:
— Frumos din partea dumneavoastră c-ați venit să vă luați
rămas-bun, comisare Qiao!
Avansarea omologului lor chinez avusese loc chiar în ajun,
fiind anunțată cu mare pompă de însuși primarul orașului
Shanghai. Qiao se grăbi să strângă mâna francezului.
f — îmi pare râu câ trebuie sâ plecați, f domnule Corentin.
— Ș tiți, la noi, în Franța, când ești prieten I cu cineva, îi spui
pe nume...
Qiao zâmbi cu gura la urechi.
> — Cu mare plâcere, Boris... și Aimé! Sper
> câ voi avea ocazia sâ vâ reîntâlnesc în China...
Boris'ridicâ din umeri, în semn de ignoranțâ.
— Cine știe? în orice caz, chiar de-ar fi sâ nu ne mai vedem
niciodatâ, îmi voi aminti de tine întotdeauna... îți doresc o viațâ
lungă și fericită...
Cu ochii umezi de emoție, Qiao îl strânse brusc la pieptul sâu.
~.
— Chiar este fericită, datorită vouă. Voi m-ați ajutat sâ mâ
trezesc din letargie. în sfârșit, sunt liber și mâ simt un om
adevărat, cât despre viață lungâ, asta nu mai știu...
Îl îmbrâțișâ și pe Aimé, luându-și încă o dată râmas-bun, dupâ
care se răsuci brusc pe câlcâie și, strâbâtând holul cu pași mari,
se pierdu în furnicarul de oameni și biciclete.
— Dupâ părerea ta, ce-a vrut sâ spună? întrebă Aimé, în timp
ce se îndreptau spre poarta de îmbarcare a cursei Shanghai-
Pekin.
Boris schiță o grimasă.
— Prietenul nostru Qiao e un om cu capul pe umeri și știe câ,
deși în închisoare, Wong rămâne
atotputernic. Ca sâ nu mai vorbim de triada K14, care nu cred
sâ fie prea încântatâ de isprava bravului inspector... J
— Te bate gândul câ se vor râzbuna pe Qiao? W
— Mâtemcâda... - W
— Bine, dar asta-i o mare porcârie! Ar trebui > fâcut ceva, ce
dracu' ! I
— Nu te enerva, Mémé! îl potoli Boris, cu o privire seninâ. Qiao
și-a asumat riscul în deplinâ cunoștințâ de cauzâ. Ë foarte
împâcat cu sine însuși și âsta-i lucrul cel mai important...
Aimé îl fixâ cu ochii mari de uimire.
— Vrei sâ spui câ, de când ești în China, ai devenit un
înțelept? Mergi pe urmele lui Confucius?
' Boris își alungâ brusc gândurile, izbucnind în râs.
— Si ce vezi râu în asta, bâtrâne? Ascultâ, dacâ nu te superi,
tu ia-o înainte. Eu am de schimbat douâ vorbe cu cineva.
Intrigat, Aimé întoarse capul câtre dreapta și recunoscu pârul
roșcovan al Isabellei Fournier, care-i țintuia cu o privire tristâ.
Oftâ adânc și-l lăsâ pe Boris între patru ochi cu ea. Tânârul o luâ
în brațe și fata își ascunse obrazul la pieptul lui.
— Așadar, te-ai hotârât? Te-ai gândit bine?
Dupâ anchetâ își petrecuse fiecare noapte în compania
Isabellei. Nu se plictisiserâ deloc unul de altul. Dimpotrivâ. în
fiecare searâ, Boris îi pusese aceeași întrebare.
f Isabelle se lipi și mai strâns de trupul lui.
— Lângâ un bărbat ca tine sunt convinsă că totul e posibil și
că mi-aș putea lua viată de la
f început...
 Boris îi prinse obrazul în palme, silind-o
> să-l privească drept în față. Ochii ei verzi înotau _ • în
lacrimi.
— Hai, Isabelle... murmură el cu tandrețe. Intoarce-te cu noi la
Paris. încă nu-i târziu să-ți iei bilet...
Repetă întrebarea, dar și de astă dată ea clătină din cap.
— Nu, Boris. Eu rămân aici. Am prins rădăcini în China. Ș tiu
bine că nu m-aș mai putea adapta la stilul de viață european.
Acum sunt shanghai-ană, înțelegi cum vine asta?
Boris o sărută ușor în colțul buzelor. Da, înțelegea. Ș i, la urma
urmei, poate că Isabelle avea dreptate.
— Trebuie să plec... îngăimă ea. Dă-mi drumul... Imediat,
altfel nu voi mai găsi curajul să mă despart de tine...
Boris o eliberă din îmbrățișare. Cu ochii în ochii lui, Isabelle se
trase înapoi un pas, apoi încă unul, și încă unul...
Brusc, ca și când s-ar fi smuls dintr-o dată de sub puterea
magică a bărbatului, se întoarse și o luă la fugă, fără a mai privi
în urmă. Dispăru curând, înghițită de crașul tentacular, cu
cincisprezece milioane de locuitori.
Cu bărbia în piept, Boris.se îndreptă spre poarta de îmbarcare,
unde stewardesa chine- zoaică îi adresă un surâs radios. J
— Domnul Corentin? Grăbiți-vă, acuși decolează avionul. Voi
avea plăcerea să mă > ocup de dumneavoastră până la Pekin... >
Boris o urmări cu privirea, fascinat de felul în care își legăna
șoldurile frumos arcuite. ? Buna-dispozitie îi reveni ca prin
farmec. Schiță un zâmbet crud, de fiară hămesită.
Intr-adevăr, pentru un carnivor ca el, o astfel de pradă — un
metru șaizeci înălțime, cu piele netedă și catifelată — era o
bucățică pe cinste, la care n-ar fi renunțat nici în ruptul capului!
Sfârșit