Ernest Hemingway – „Bătrânul și marea” Pagina 1 din 4

BĂTRÂNUL ȘI MAREA
de ERNEST HEMINGWAY
Teme/ motive Elemente semnificative din text
Relația omului cu Bătrânul Santiago ilustrează omul neînfrânt, care-și păstrează până la sfârșit
natura/ marea puterea de a lupta cu natura. Autorul notează că: „Omul nu este făcut pentru
înfrângere. Un om poate fi distrus, dar nu învins.” Atunci când marea îl
provoacă, scoțându-i înainte un pește spadă uriaș de aproape șase metri,
bătrânul nu ezită, ci se avântă în lupta asta inegală. Dar nu-și urăște prada,
dimpotrivă o privește cu admirație și compasiune (mai întâi, își face griji
pentru cât de greu îi este marlinului fără mâncare și apoi își pune problema
propriilor nevoi). Lupta aceasta de trei zile cu peștele, cu rechinii și cu
marea ilustrează permanenta lupta a omului cu existența și puterea lui de a
spera mereu indiferent cât de grele sunt condițiile.
Singurătatea Santiago pare un om care și-a încheiat socotelile cu viața: are 84 de ani, nu
deține o familie pe care s-o îngrijească sau care să-i poarte de grijă, este
sărac și ghinionist (de 84 de zile nu a prins niciun pește). Totuși, această
singurătate absolută nu pare să-l înfrângă: „Totul la el era vechi, cu excepția
ochilor lui, și aveau aceeași culoare ca marea și erau veseli și neînvinși”.
Bărbatul își acceptă cu seninătate condiția, nu face parte din categoria
eroilor dilematici care să se considere nedreptățiți, dimpotrivă: pentru a
pune stavilă unei singurătăți apăsătoare vorbește singur pe mare, dar are
grijă să nu se manifeste astfel față de ceilalți pescari ca să nu creadă că a
înnebunit.
Are, totuși, puterea în cele trei zile de luptă cu marlinul să evoce paradisul
conjugal: pe când trăia soția se bucurau împreună de toate și casa le era
îmbelșugată.
Destinul Santiago își acceptă destinul de pescar, chiar dacă familia lui Manolin îl
consideră un „salao” (om ocolit de noroc): „Poate că n-ar fi trebuit să fiu
pescar, îl străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost făcut”. El primește cu
aceeași seninătate: îndepărtata moarte a soției (evocă numai vremurile
fericite când ea trăia), lipsa aventurii din tinerețe (visează mereu leii pe care
i-a văzut cândva jucându-se în Africa, pe plajă, ca niște pisici mari),
îndepărtarea băiatului la decizia părinților sau pierderea marlinului (rechinii
sunt cei care-l înfrâng). Dar cartea este o lecție de autorealizare, de
mulțumire a omului cu ceea ce are sau de măreție a omului în relație cu
universul atotputernic (aici marea).
Prietenia Santiago ajunge la concluzia, în lungile sale reprize de monolog cu voce
tare pe mare, că doar Manolin îl ține în viață, pentru că-i oferă suport
afectiv, îl ajută fizic să-și aducă uneltele acasă, îi aduce momeală proaspătă
și stă de vorbă cu el pe despre baseball sau îi oferă bere, cafea și cina,
prefăcându-se că, într-adevăr, bătrânul are mâncare acasă. La revenire,
Manilin îi înțelege cu adevărat lupta și plânge când îi vede mâinile acestui
bărbat curajos pe care bătrânețea nu-l poate îngenunchea. Și tot el aduce
speranță în sufletul băiatului cu care face planuri dând impresia că
uluitoarea întâlnire cu peștele spadă este unul dintre faptele diverse ale
vieții. Sentimentul de utilitate pe care i-l dă băiatul rezultă din faptul că
subliniază mereu câte are de învățat de la el.
Aventura Santiago se avântă mereu în aventura pe care marea i-o oferă cu
generozitate, poate de aceea și folosește femininul, nu forma de masculin a
mării ca alți pescari care se gândesc la faptul că marea este un rival, un
concurent de la care trebuie să smulgă prada. Astfel, la cei 84 de ani, marea
i-a dat întâlnirea cu giganticul pește sau remediile pentru a se menține
puternic (ouăle de țestoasă sau untura de rechin). În plus, în tinerețe, a ajuns
până pe coastele Africii unde a văzut pe plajă lei jucându-se ca pisicile. Este
un vis care se repetă și evidențiază puterea protagonistului de a accepta
lumea așa cum este.
Ernest Hemingway – „Bătrânul și marea” Pagina 2 din 4

Bătrânul Santiago era un bătrân pescar din Cuba, în vârstă de 84 de ani. A plecat la pescuit în
Gulfstream timp de câteva săptămâni, însoțit fiind de Manolin, un băiat. Dar nu au mai prins nimic și
de aceea părinții băiatului nu l-au mai lăsat să se ducă cu el, îl socoteau ghinionist.
Băiatul s-a mutat la o altă barcă și a avut noroc de la început, dar i-a părut rău pentru bătrân, pentru că
l-a învățat acest meșteșug. De aceea, îl ajuta mereu să-și care lucrurile când se întorcea de pe mare și
chiar i s-ar fi alăturat pe barca lui dacă Santiago nu i-ar fi cerut să rămână unde se afla.
Într-o zi, s-au oprit la Terasă și Manolin i-a luat bătrânului o bere, amintindu-și cum a fost când au
mers prima dată pe barcă, la pescuit. Puștiul i-a promis momeală proaspătă și au pornit spre coliba
bătrânului. Santiago a mințit că are mâncare și băiatul s-a prefăcut că-l crede. Au mai vorbit despre
baseball, despre cumpărarea unui bilet la loterie, dar niciunul nu avea cei doi dolari și jumătate, prețul
biletului. Băiatul a plecat iar bătrânul a adormit.
Manolin a revenit mai târziu cu cina de la Terasă, într-un sufertaș, și cu două sticle de vere din partea
proprietarului. Băiatul s-a gândit că ar trebui să facă rost de alte haine și de încălțăminte, pentru că a
venit luna septembrie, ceea ce însemna că vremea se răcea.
În timp ce mâncau, au vorbit din nou despre baseball. Apoi bătrânul și-a amintit că, pe când era și el
băiat, a mers cu o goeletă spre Africa și a văzut lei pe plajă. Manolin l-a încuraja că este un pescar mai
bun decât ceilalți, apoi i-a cerut să se culce ca să plece odihnit la pescuit.
Bătrânul s-a așezat pe ziarele vechi care acopereau arcurile patului. A pus capul pe pantalonii făcuți
sul (în loc de pernă) și s-a învelit cu pătura. A adormit și a visat, ca de obicei, plaja din Africa și leii
care se jucau pe acolo seara, ca pisicile.
Dis-de-dimineață, bătrânul s-a trezit și a mers la casa puștiului. L-a trezit și au pornit la casa
bătrânului. Au dus la barcă un coș cu colaci de sfoară, harponul și cangea, catargul cu vela strânsă. Au
băut cafeaua la un local pentru pescari, apoi băiatul a adus momeala. Bătrânul avea în barcă drept
provizii numai o sticlă cu apă, nimic de mâncare. Au împins barca în apă și bătrânul a ieșit din port
când era întuneric, odată cu alte bărci de pescari.
Bătrânul a vâslit spre largul oceanului, ascultând sunetul făcut de peștii zburători când țâșneau don apă
și gândindu-se la viața grea a păsărilor. Iubea marea pe care o striga pe numele ei feminin „la mar”, în
vreme ce unii pescari foloseau denumirea masculină „el mar”, considerând marea un concurent sau
chiar un inamic.
Pescarul a ajuns în larg, acolo unde a vrut să-și întindă momelile cu cele patru bețe și s-a lăsat dus de
curent, vâslind încet. A răsărit soarele și apa a început să strălucească atât de tare încât nu o putea privi
în timp ce vâslea. A observat o fregată, o pasăre l-a făcut să înțeleagă că în apă se aflau pești. S-a uitat
atent și a observat un banc de dorade. S-a gândit că acolo se poate afla peștele cel mare pe care dorea
cu pasiune să-l prindă și pe care-l căuta.
A mai văzut în apă și o meduză viu colorată, dar otrăvitoare. Cu asemenea vietăți mortale se hrăneau
broaștele țestoase de mare uriașe pe care otrava nu le afecta în niciun fel. Lui îi plăcea să mănânce ouă
de țestoasă, ca să capete putere, și tot pentru asta bea zilnic câte o ceașcă cu ulei din ficat de rechin.
Într-una din undițe s-a prins un ton de vreo cinci kilograme și bătrânul s-a bucurat foarte mult pentru
că ar fi o momeală foarte bună. S-a deprins să vorbească singur când se afla pe mare, se gândea că
ceilalți ar crede că a înnebunit dacă i-ar cunoaște acest obicei, dar lui vocea îi ținea loc de radio, cum
aveau cei bogați în bărcile lor.
Soarele ardea cu putere când bătrânul a văzut cum unul dintre bețe s-a scufundat. A prins sfoara între
degete și a ținut-o ușor. A simțit peștele care se afla la 200 de metri adâncime a gustat delicat din
momeală, a plecat, a revenit și a gustat din nou. Apoi a mușcat din plin și bătrânul a simțit o
zguduitură puternică, iar sfoara, deodată, atârna foarte greu. A înțeles imediat că peștele a înghiți
cârligul și că atârna foarte greu, semn că era foarte mare.
Ca pescar cu experiență, bătrânul a așteptat ca peștele să înghită bine cârligul, drept care a lăsat sfoara
să se deruleze de pe mosor și și-a asigurat sfoara, legând unul de altul toate mosoarele. În acest fel,
avea trei rezerve de câte 70 și ceva de metri. A încercat să ridice peștele la suprafață, dar nu a putut să-
l miște nici măcar un centimetru.
Peștele a început să înoate spre larg, remorcând barca după el, dar bătrânul a ținut sfoara bine în mâini,
trecând-o peste spinare. După patru ore, peștele încă înota și pescarul încă nu-l văzuse. A întins cu
greu mâna și a luat sticla din care a băut numai puțin. Uscatul nu se mai vedea și erau doar două ore
Ernest Hemingway – „Bătrânul și marea” Pagina 3 din 4

până la apusul soarelui. Bătrânul nu s-a îngrijorat, pentru că se putea orienta la întoarcere după
luminile din Havana.
După ce soarele a apus, s-a făcut frig și bătrânul s-a acoperit cu sacul în care pusese cutia cu momeli și
l-a trecut pe sub sfoară, ca să nu mai simtă atât de tare apăsarea. A spus tare că ar fi vrut să fie și
puștiul cu el, ca să-l ajute și ca să vadă și el. S-a gândit și la peștele prins, la cât de mare și de puternic
ar putea să fie și la câți bani ar scoate din vânzarea lui.
Și-a amintit cu tristețe de ziua în care a prins cu băiatul un marlin femelă iar masculul a sărit să o ajute.
Apoi, când ai tras-o sus, el a sărit peste suprafața apei ca să o zărească în barcă.
Spre dimineață, bătrânul a tăiat sforile celorlalte undițe ca să nu-l încurce în prinderea peștelui celui
mare. A sporit astfel și rezerva de sfoară, dar, în timp ce lucra pe întuneric, peștele s-a smucit înainte și
l-a trântit. S-a ales cu o tăietură sub ochi și s-a întors cu greu la locul lui de la prora. A potrivit sfoara
întinsă de pește astfel încât să-l apese în alt loc și i-a spus peștelui că va sta cu el până la moarte.
S-a luminat de ziuă și peștele nu arăta semne de oboseală. Sfoara încordată pe spinarea bătrânului era
atât de tare încât părea că va plesni. Omul i-a spus tare peștelui că-l iubește și că-l respectă, dar că,
până la urmă, tot îl va ucide.
Peștele s-a smucit brusc, bătrânul s-a prăvălit, dar a dat drumul puțin la sfoară. S-a ridicat și a observat
că palma dreaptă îi sângera. A mutat greutatea sforii pe umărul stâng și și-a spălat mâna în ocean. A
tăiat în fâșii tonul prins cu o zi înainte și l-a mâncat crud și fără sare, pentru că nu a luat sare cu el. Un
cârcel i-a înțepenit stânga, ca o gheară, pe sfoară. În timp ce mânca, a vorbit cu mâna lui și i-a spus că
se hrănește pentru ea, ca să prindă puteri. A pus piciorul drept pe sfoară și și-a eliberat mâna, ca s-o
lase să se descleșteze. Până la urmă a desfăcut-o încetișor.
Bătrânul a observat că sfoara s-a îndreptat ușor în sus și a înțeles că peștele iese la suprafață. Era un
pește cu adevărat măreț, mai lung decât barca. După ce a sărit, s-a scufundat din nou. Pescarul a
început să se roage se s-a jurat că, dacă va prinde peștele, va merge în pelerinaj la Sfânta Fecioară din
Cobre.
Către seară, mâna stângă i s-a descleștat cu totul și a schimbat puțin poziția sforii, căci acum îl durea
rana pe care i-a făcut-o pe spate. Se simțea foarte obosit și a început să se gândească la diferite aspecte
ale vieții: baseball, rechinii care i-ar îngreuna situația dacă ar apărea. Și-a amintit de pariul pus în
tinerețe când și-a încercat forța brațului cu un negru. A început duminică dimineața și abia luni
dimineață el a reușit să-i culce mâna negrului pe masă.
Chiar la apusul soarelui, bătrânul a observat că peștele a mai redus din viteza de înot. I-a părut rău
pentru peștele care nu avea nimic de mâncare, dar tot voia să-l ucidă. S-a gândit la faptul că nu chinul
provocat de cârlig era cel mai mare pentru pește, ci chinul provocat de foame, de somn și, mai ales, de
lupta împotriva a ceva ce nu înțelegea.
Bătrânul s-a gândit și la el, care nu a dormit de când a plecat, dar avea încă mintea limpede. A curățat
dorada, înăuntrul căreia a găsit doi pești zburători. A mâncat dorada și unul dintre pești, a asigurat bine
sfoara cu mâna dreaptă, peste care a așezat mâna dreaptă și a adormit. A visat că dormea în pat și i-a
amorțit mâna fiindcă a pus mâna sub cap, nu pe pernă, apoi a visat leii pe plajă.
După un timp, bătrânul a fost trezit de zvâcnetul sforii, care i-a aruncat pumnul chiar în obraz. Peștele
a început să sară din apă, apoi să înoate cu o viteză incredibilă. Bătrânul desfășura sfoara din timp în
timp pentru ca peștele să nu o rupă. Își simțea mâna rănită și s-a întrebat ce l-a determinat pe acest
pește uriaș să fie atât de hotărât să scape.
Când soarele a răsărit din nou, era a treia zi de când se afla pe mare bătrânul cu barca lui iar peștele a
început să înoate circular spre suprafață, iar bătrânului nu i-a venit să creadă că era atât de mare. După
câteva ore, pescarul a avut sentimentul că va leșina, dar și-a revenit când a simțit peștele trecând pe
sub barcă: un uriaș al mării. A decis să folosească harponul să-i țintească inima. Pentru că se simțea
din ce în ce mai rău, a început să creadă că va muri și el nu numai uriașul pește. I s-au întunecat
privirile și gura îi era uscată de sete, dar n-a lăsat sfoara din mână. În sfârșit, când i-a venit la
îndemână, a aruncat cu forță harponul și a nimerit peștele chiar în inimă. În scurt timp, uriașul pește
era mort, întors cu burta în sus. se vedea coada harponului ieșind din trupul peștelui, odată cu sângele
care se scurgea din inimă.
Ernest Hemingway – „Bătrânul și marea” Pagina 4 din 4

Cu ultimele puteri, bătrânul a legat bine peștele de barca ce era mult mai mică decât uriașul marin.
Barca plutea spre țărm, dusă de curent, iar bătrânul stătea liniștit și își spăla mâinile în apa oceanului,
după ce a mâncat niște creveți și a băut o înghițitură de apă.
Atunci, a apărut primul rechin, un mako, atras de mirosul sângelui răspândit în apă. Bătrânul și-a spus
că a fost prea frumos ca să dureze și a aruncat harponul în capul rechinului. L-a nimerit și l-a ucis, dar
rechinul s-a dus la fundul apei cu harponul în el, după ce mai și mutilase peștele capturat.
Rămas fără harpon, bătrânul a improvizat o armă, legând cuțitul de una dintre vâsle. Se aștepta la alți
rechini. Au apărut doi după doua ore. Cu mâinile îndurerate, bătrânul a apucat vâsla cu cuțitul legat de
ea, l-a ucis pe unul dintre rechini, dar celălalt a făcut prăpăd asupra peștelui legat de ambarcațiune.
Când a ieșit aproape de bord, bătrânul l-a lovit și pe al doilea prădător, l-a ucis, dar un sfert din carnea
peștelui se dusese. I-a părut rău de carnea pierdută, de banii care s-au dus, dar mai ales pentru că nu s-
a terminat încă. Într-adevăr, a apărut și alt rechin, iar bătrânul și-a pierdut arma. Căci cuțitul s-a frânt
în capul rechinului. Și-a dat seama că-i înfrânt, pentru că nu putea învinge rechinii cu ciomagul, dar tot
dorea să lupte.
După apusul soarelui au atacat alți doi rechini, cărora bătrânul le-a împărțit lovituri de ciomag în cap,
dar ei au sfâșiat peștele fără să le pese și au plecat când s-au săturat.
Peștele a fost nimicit pe jumătate, iar bătrânul a spus cu glas tare că au greșit amândoi când au ieșit
prea mult în larg. S-a gândit că și-a nenorocit norocul cu această incursiune prea departe de țărm și că
ar cumpăra puțin noroc, dacă s-ar vinde pe undeva.
Către ora zece a zărit în depărtare luminile orașului reflectate în apă, iar pe la miezul nopții s-a luptat
cu o haită de rechini. A rămas fără ciomag și rechinii nu au plecat până când nu au mâncat tot peștele.
A intrat în port noaptea târziu. A târât barca pe pietrișul plajei și a priponit-o de o stâncă, a scos
catargul și a înfășurat vela pe el. S-a uitat apoi la peștele din care nu au rămas decât capul și scheletul.
A pornit spre colibă și a ajuns cu mare greutate. A băut puțină apă și s-a culcat.
Dimineața, băiatul l-a găsit dormind. Când i-a văzut mâinile, a început să plângă, s-a dus să-i aducă
totuși cafea și a plâns tot drumul. În jurul bărcii, pescarii au măsurat peștele: avea șase metri. Manolin
a dus cafeaua în colibă. Când s-a trezit, bătrânul i-a spus că peștele nu a reușit să-l înfrângă, dar că l-au
învins rechinii. Băiatul a spus că, de acum încolo, va pescui cu el. veneau câteva zile de vreme rea, în
care bătrânul avea timp să se refacă. După aceea, puștiul va învăța multe de la el.
Un grup de turiști au observat în apă scheletul peștelui iar chelnerul le-a spus că era al unui rechin
tiburón. Pe deal, bătrânul a adormit din nou și a visat lei.