Partea a IV-a: PRIMUL AJUTOR

ÎN CAZ DE ACCIDENTARE

1
 4.1. PREVEDERI GENERALE

Art. 2215. (1) Unitatea trebuie să doteze toate locurile de muncă cu truse conţinând
materiale sanitare şi substanţe adecvate luării de măsuri urgente, corespunzătoare unor
accidente posibile în procesele tehnologice respective, după caz.
(2) Conţinutul truselor trebuie să fie conform reglementărilor emise de
Ministerul Sănătăţii şi Familiei pentru riscurile specifice proceselor de muncă desfăşurate la
locurile respective de muncă.

Art. 2216. Primele îngrijiri medicale ce pot fi acordate victimelor şi modul de solicitare a
asistenţei medicale trebuie să fie cunoscute de întregul personal; toţi lucrătorii trebuie să
îndeplinească criteriile de încadrare în categoria salvatorilor (să fie instruiţi pentru a
acorda primul ajutor).

Art. 2217. În cazul producerii unui accident, intervenţia imediată a salvatorului trebuie să
aibă în vedere:
- analizarea situaţiei, care să conducă la identificarea naturii accidentului, la
depistarea eventualelor riscuri care persistă şi a căilor prin care pot fi
anihilate, pentru a proteja victima şi a preveni extinderea accidentului;
- protejarea victimei (victimelor prin suprimarea sau izolarea riscurilor sau
prin scoaterea victimei de sub acţiunea riscului respectiv;
- examinarea victimei (victimelor) – dacă sângerează abundent, răspunde la
întrebări, respiră, îi bate inima;
- anunţarea accidentului;
- acordarea primului ajutor;
- supravegherea victimei (victimelor) şi aşteptarea echipei de specialitate.

Art. 2218. Primul ajutor se acordă la locul unde se găseşte accidentatul, acţionându-se rapid
după următoarele reguli:
- examinarea exterioară completă a accidentatului, având grijă să nu se
agraveze starea sa prin acţiuni bruşte şi greşite;
- respectarea unei asepsii perfecte;
- acordarea primului ajutor în ordinea gravităţii, în cazul unui accident
colectiv, dacă nu sunt suficiente persoane pentru a se ajuta simultan
accidentaţii, şi anume:
- extrema urgenţă – hemoragiile la cap, gât, axilă, coapse; hemoragiile
interne; răniţii în zona toracelui; cei cu arsuri mari; cei cu mai multe
răni grave;
- prima urgenţă – răniţii care au pierderi de sânge sau membrele
2
 zdrobite;
- a doua urgenţă – fracturile (de craniu, de coloană vertebrală, deschise,
rănile adânci);
- a treia urgenţă – fracturile mici închise; rănile puţin adânci etc.

Art. 2219. (1) Accidentaţii vor fi transportaţi cu autosanitara (ambulanţa).

(2) Numai victimele cu leziuni uşoare, care nu influenţează funcţiile vitale ale
organismului, pot fi transportate cu mijloace improvizate.
(3) Numai în condiţii excepţionale sau când accidentul s-a produs în locuri
izolate, la mare distanţă de staţiile de salvare, accidentaţii grav pot fi transportaţi cu
mijloace improvizate.
(4) Nici un accidentat nu va fi transportat înainte de fi adus în starea de a
suporta în bune condiţii transportul, adică înainte de a fi examinat şi a i se acorda primul
ajutor. În mod obişnuit, numai cadrele medico-sanitare de specialitate au dreptul să
dispună ridicarea şi transportul victimelor de la locul accidentului.

Art. 2220. Persoana care anunţă accidentul serviciilor medicale trebuie să dea relaţii
corecte şi suficiente: unde este locul accidentului, ce s-a întâmplat, dacă răniţii sunt
blocaţi, dacă drumul este accesibil, câte victime sunt, dintre care câte în stare gravă, ce
tipuri de leziuni s-au produs, descrierea în special a leziunilor care pot provoca deces,
numele său şi numărul de telefon de la care sună.

Art. 2221. Odată cu sosirea autosanitarei, cadrele de specialitate preiau cazul.

Art. 2222. Până la sosirea ambulanţei, salvatorul (salvatorii), pe lângă manevrele de prim
ajutor, trebuie să urmărească semnele vitale ale victimei: prezenţa respiraţiei, a pulsului,
starea de conştienţă, precum şi efectele primului ajutor acordat: restabilirea respiraţiei şi a
circulaţiei sanguine, oprirea hemoragiilor, starea pansamentelor, imobilizarea fracturilor,
poziţia de siguranţă etc.
Art. 2223. Acţiunile salvatorului pentru acordarea primului ajutor depind de starea victimei:
- dacă victima nu vorbeşte (este inconştientă), dar respiră şi îi bate inima
(are puls) sunt necesare: aşezarea în poziţia de siguranţă; acoperirea
victimei, alarma; supravegherea semnelor vitale, până la sosirea
ajutoarelor medicale;
- dacă victima nu răspunde, nu respiră, dar are puls, sunt necesare:
degajarea căilor respiratorii; manevra Heimlich; respiraţie „gură la gură”
sau „gură la nas”;
- dacă victima nu răspunde, nu respiră, nu are puls, este necesară
reanimarea cardio-respiratorie;
3
 - dacă victima sângerează abundent, se aplică: compresie manuală locală;
pansament compresiv; compresie manuală la distanţă;
- dacă victima prezintă arsuri provocate de:
- foc sau căldură: se face spălare pentru a evita întinderea arsurii şi
pentru răcorire;
- substanţe chimice: se face spălare abundentă cu apă (nu se încearcă
neutralizarea substanţei);
- dacă victima vorbeşte, dar nu poate efectua anumite mişcări, se va
acţiona ca şi cum ar avea o fractură, evitându-se deplasarea sa şi
respectându-se toate eventualele deformări la nivelul membrului
superior, al celui inferior, al coloanei vertebrale.

Art. 2224. Persoanele care au suferit traumatisme grave nu trebuie deplasate înainte de
sosirea unei persoane calificate, în afara cazurilor în care este absolut necesar ca să fie
scoase dintr-o poziţie sau situaţie periculoasă, care ar putea agrava vătămărea.

Art. 2225. Momentele cele mai importante ale transportului (scoaterea victimei de la locul
accidentului, ridicarea ei de la sol, transportul ei, aşezarea în pat) trebuie executate în
mod diferenţiat, în funcţie de circumstanţele în care s-a produs accidentul, de gravitatea şi
tipul leziunilor provocate, cât şi de numărul salvatorilor prezenţi.

4.2. MĂSURI DE PRIM AJUTOR

4.2.1. Accidente generate de curentul electric

Art. 2226. În ambele situaţii, respectiv când accidentatul nu se poate desprinde de

instalaţia electrică şi când accidentatul s-a desprins de instalaţia electrică, nemaifiind în
contact cu aceasta şi nici în imediata ei apropiere, persoana care acţionează pentru
acordarea primului ajutor trebuie să constate cu operativitate situaţia concretă a victimei şi
să hotărască modul de acţionare, astfel încât să nu-şi pericliteze integritatea corporală
sau chiar viaţa, expunându-se aceluiaşi risc.

– Scoaterea accidentatului de sub influenţa curentului electric –

Art. 2227. În cazul în care accidentul s-a produs într-o instalaţie cu tensiunea de lucru sub
1000 V, iar victima este în contact cu instalaţia electrică şi se află la înălţime, se va
proceda astfel:

4
 - se sprijină accidentatul cu proptele izolante sau se organizează atenuarea
căderii prin prinderea victimei ori prin plasarea pe sol a unor suporturi
groase la locul eventualei căderi – paie, materiale textile, crengi;
- se acţionează pentru întreruperea tensiunii;
- dacă întreruperea tensiunii necesită timp mai îndelungat, se scoate
accidentatul de sub tensiune prin utilizarea oricăror materiale sau
echipamente electroizolante aflate la dispoziţie.

Art. 2228. În situaţia unui accident în instalaţii cu tensiunea de lucru peste 1000 V, unde
însăşi apropierea de accidentat poate prezenta un pericol pentru salvator, este obligatoriu
să se execute mai întâi manevra de deconectare a instalaţiei. Pentru scoaterea victimei
din instalaţie se vor folosi orice mijloace disponibile: prin strigăt, telefonic, prin radio sau
prin mesager etc.

Art. 2229. Scoaterea accidentatului de sub tensiune este permisă numai în staţiile
electrice, unde operaţia se va executa de către personal autorizat, care va utiliza mijloacele
de protecţie electroizolante adecvate (cizme şi mănuşi de înaltă tensiune, ştanga de
manevră, corespunzătoare tensiunii nominale a instalaţii).
Art. 2230. Dacă din cauza arcului electric provocat de accidentat ca urmare a atingerii
instalaţiei electrice, acestuia i s-au aprins hainele, fără ca el să fie în contact sau în
imediata apropiere a instalaţiei electrice sub tensiune, se va acţiona pentru stingerea
hainelor aprinse prin înăbuşire. De preferinţă, în timpul acestor intervenţii accidentatul va fi
culcat la pământ.

– Determinarea stării accidentatului –

Art. 2231. După scoaterea accidentatului de sub tensiune şi în afara pericolului generat de
aceasta, se va determina starea clinică a victimei printr-o examinare rapidă:
a. Dacă accidentatul este conştient, concomitent cu acţiunea de calmare a
accidentatului, se stabileşte un contact verbal cu acesta, sub formă de
întrebări: „aşază-te”, „respiră adânc şi regulat”, „cum s-a întâmplat
accidentul?”, „te supără ceva”, „ai ameţeli?”, „ai greaţă?”, „ai dificultăţi în
respiraţie?”, „te supără inima?”. În timpul întrebărilor se caută vizual
eventuale semne exterioare ale stării de rău (culoarea pielii, în mod special
culoarea feţei, transpiraţia feţei şi a palmelor, prezenţa şi caracteristicile
respiraţiei şi ale pulsului). La apariţia acestora, se solicită salvarea.
b. Dacă accidentatul este inconştient, iar în urma producerii accidentului nu
rezultă vătămări şi leziuni care ar contraindica în mod evident mişcarea şi
deplasarea acestuia (cădere cu grave leziuni şi vătămări, fracturi,
5
 hemoragii), accidentatul va fi aşezat într-o poziţie care să permită
examinarea sa – culcat pe spate pe o suprafaţă plană şi suficient de
rigidă, fără a fi mişcat inutil, i se desfac hainele la gât, piept şi zona
abdominală, se verifică starea respiraţiei şi existenţa pulsului. În cazul
lipsei funcţiilor vitale, fără a se mai ţine seama de eventuale interdicţii de
mişcare a accidentatului, acestuia i se va face respiraţie artificială sau
reanimare cardio-respiratorie.

Art. 2232. În cazul accidentaţilor care şi-au pierdut cunoştinţa, cercetarea vătămărilor
trebuie făcută abia după ce s-a constatat starea satisfăcătoare a respiraţiei şi circulaţiei
sanguine, iar examinarea trebuie realizată numai vizual, fără a mişca şi a dezbrăca victima.
Art. 2233. După constatarea stării accidentatului, se va decide modul de acordare a
primului ajutor în funcţie de tipul vătămării: arsuri, fracturi, plăgi etc.

Art. 2234. Chiar dacă în urma electrocutării, accidentatul nu acuză stări de rău (nici măcar
trecătoare), el trebuie ţinut în repaus timp de 0,5 – 1 oră, după care trebuie supus unei
consultaţii medicale.

Art. 2235. Dacă starea de rău persistă sau se agravează, accidentatul va fi aşezat în
poziţie culcat, cu picioarele ridicate. Îmbrăcămintea trebuie descheiată şi slăbită în zona
gâtului, pieptului şi abdomenului; şi se va asigura transportul la un serviciu medical de urgenţă.

Art. 2236. Orice electrocutat va fi transportat la spital pentru supraveghere medicală,

deoarece tulburările de ritm cardiac pot surveni ulterior.

4.2.2. Stopul respirator

– Faze de intervenţie –

Art. 2237. Respiraţia artificială trebuie să înceapă imediat, nedepăşindu-se o perioadă mai
mare de 4 minute.

Art. 2238. Executarea respiraţiei artificiale necesită parcurgerea a 5 faze principale:

6
 - aprecierea capacităţii de răspuns a victimei;
- deschiderea (eliberarea) căilor respiratorii;
- verificarea existenţei respiraţiei;
- ventilarea plămânilor;
- verificarea existenţei pulsului.

Art. 2239. Pentru aprecierea capacităţii de răspuns a victimei se scutură uşor umărul şi se
întreabă persoana dacă-i este bine. Dacă felul în care s-a produs accidentul indică
eventuale vătămări ale capului sau gâtului, acestea se imobilizează (se sprijină) înainte de
a solicita răspunsul.

Art. 2240. Nu se intervine asupra unei persoane aparent inconştientă, până când starea
de inconştienţă nu este confirmată.

Art. 2241. Pentru eliberarea rapidă a căilor respiratorii se efectuează manevra de tragere
a limbii afară, printr-una din următoarele modalităţi:
a. manevra „cap răsturnat – bărbie ridicată”, când se presupune că nu
există vătămări ale gâtului: se pune o mână pe fruntea accidentatului,
împingând-o înapoi; în acelaşi timp, se pun degetele celeilalte mâini sub
bărbie, pe partea osoasă a mandibulei, şi se ridică; nu se apasă ţesutul
moale de sub bărbie pentru a nu provoca blocarea căilor respiratorii;
b. „împingerea mandibulei fără răsturnarea capului”, dacă se presupune că
există răniri ale gâtului: se pun mâinile de ambele părţi ale capului,
imobilizând capul şi gâtul; se apucă bărbia cu degetele 2–4 ale fiecărei
mâini, ridicând-o şi împingând-o uşor înainte (spre torace); folosind degetele
mari, se deschide gura accidentatului.

Art. 2242. Dacă stopul respirator a fost cauzat de obstrucţia căilor respiratorii printr-un
corp străin, pentru eliberarea acestora trebuie să se execute urgent urgentă manevra
Heimlich sau extragerea manuală.

Art. 2243. După eliberarea căilor respiratorii, se va verifica, timp de 3 – 5 secunde,

existenţa respiraţiei: se pune urechea lângă gura şi nasul victimei şi se privesc cu atenţie
mişcările sus – jos ale toracelui.

Art. 2244. Ventilarea plămânilor se va realiza prin insuflarea de aer, de către salvator, în
plămânii victimei, prin gură (metoda „gură la gură”) sau prin nas (metoda „gură la nas”).
Măsurile care trebuie respectate pentru aceasta sunt:

7
 - verificarea bunei deschideri a căilor respiratorii şi a etanşeităţii dintre
gura salvatorului şi căile respiratorii ale accidentatului;
- astuparea oricărei alte căi respiratorii deschise;
- salvatorul inspiră adânc şi suflă uşor aerul în plămânii accidentatului;
pentru fiecare respiraţie se acordă 1 – 1,5 secunde;
- după fiecare respiraţie, se îndepărtează gura şi se priveşte toracele victimei,
în timp ce se păstrează urechea şi obrazul lângă faţa sa; dacă nu apar
semne de mişcare a aerului, se repoziţionează capul, se ridică mai mult
bărbia, se verifică din nou etanşeitatea şi se mai încearcă o dată; în caz
de nereuşită, se aplică manevrele de prim ajutor în caz de obstrucţie a
căilor respiratorii (subcapitolul 4.2.3 din prezentele instrucţiuni).

Art. 2245. Ventilarea plămânilor se va executa lent, cu o durată de 1 – 1,5 secunde pentru
fiecare insuflare, cu o presiune care să realizeze numai dilatarea toracelui victimei. Frecvenţa
ventilării trebuie să fie, pe cât posibil, cât mai apropiată de respiraţia normală: aproximativ
12 respiraţii pe minut (o respiraţie întreagă la fiecare 5 secunde).

Art. 2246. Dacă stomacul accidentatului se umflă în timpul respiraţiei artificiale, trebuie să se
verifice şi să se repoziţioneze căile respiratorii, să se urmărească mişcările toracelui şi să se
evite presiunea excesivă a aerului în căile respiratorii; se va continua respiraţia artificială;
nu se apasă manual abdomenul victimei.

Art. 2247. Dacă tensiunea stomacului este atât de mare încât împiedică umflarea
corespunzătoare a plămânilor, înainte de a aplica presiunea abdominală se întoarce
victima într-o parte, cu capul în jos. În caz că, odată cu aerul, este evacuat şi conţinutul
stomacului, trebuie să i se şteargă repede gura, după care se reia respiraţia artificială.

Art. 2248. (1) După două respiraţii şi după ce se constată că toracele se umflă, se
verifică existenţa pulsului la artera carotidă. Pentru atingerea acesteia, se reperează mai
întâi laringele şi se alunecă cu degetele 2–3–4 lateral, spre muşchii gâtului. Dacă nu se
sesizează pulsul la una dintre artere, se va verifica şi la cealaltă.
(2) Dacă într-un interval de 5 – 10 secunde nu se decelează pulsul la nici
una dintre carotide, se începe masajul cardiac extern, respectiv reanimarea cardio-respiratorie, şi
se solicită urgent ajutor medical calificat.
(3) Dacă pulsul este prezent, se continuă respiraţia artificială şi se verifică
din nou pulsul după un minut.

– Metode de respiraţie artificială –

8
 Metode directe („gură la gură”, „gură la nas”)

Art. 2249. Metodele directe se pot începe imediat ce salvatorul atinge victima şi îi curăţă
gura de eventualele materii care ar putea bloca căile respiratorii, fără ca să fie nevoie să îi
schimbe poziţia. Pe cât posibil, accidentatul va fi aşezat pe spate, pe o suprafaţă solidă şi
dreaptă. Este interzisă aplicarea metodelor directe în caz de stop respirator apărut în
intoxcaţii cu gaze şi vapori.

Art. 2250. La executarea respiraţiei artificiale „gură la gură”, salvatorul va proceda astfel:
- se asigură că sunt deschise căile respiratorii ale victimei; dacă aceasta are
proteză dentară, care împiedică fluxul de aer, i se scoate proteza;
- îşi strânge nările între degetul mare şi arătător, inspiră adânc, deschide
gura larg, plasând-o deasupra gurii accidentatului, în condiţiile unei bune
etanşări, şi suflă uşor în gura acestuia;
- după fiecare insuflare, ridică gura de pe faţa accidentatului, pentru a
permite aerului să iasă şi pentru a privi, asculta şi sesiza circulaţia aerului
din gură, nas şi mişcarea toracelui;
- se continuă, păstrând ritmul de 12 respiraţii pe minut.

Art. 2251. Metoda „gură la nas” se va fi folosi în cazurile în care există vătămări ale gurii
sau când nu este posibilă acoperirea ei completă. Se procedează la fel ca la metoda „gură
la gură”, insuflând aer prin nasul accidentatului. Se răstoarnă capul spre spate cu o mână,
se ridică bărbia cu cealaltă mână, folosind degetul mare pentru a închide gura victimei şi
se aplică două insuflaţii pentru a permite aerului să iasă prin expiraţie. Dacă aerul intră în
plămâni şi pulsul este prezent, se continuă în acelaşi mod ca la metoda „gură la gură”.

Metode indirecte („apăsare pe spate – braţe ridicate”,

„apăsare pe piept – braţe ridicate”)

Art. 2252. În cazul vătămărilor grave ale gurii şi feţei sau al otrăvirii cu gaze toxice se vor
folosi metodele indirecte (manuale) de respiraţie artificială.
Art. 2253. Metoda „apăsare pe spate – braţe ridicate” (metoda Holger-Nielsen) nu se
execută în cazul persoanelor obeze, al femeilor cu stare de graviditate avansată sau al
accidentaţilor cu răni la gât, spate sau membrele superioare. Manevrele care trebuie
efectuate sunt următoarele:
- se plasează accidentatul cu faţa în jos, cu fruntea sprijinită pe mâinile
aşezate una peste alta şi cu capul întors cu grijă într-o parte;
- salvatorul se aşază cu un genunchi lângă capul accidentatului şi cu
celălalt picior înainte, pentru a asigura o poziţie stabilă;
9
 - salvatorul pune mâinile pe spatele accidentatului, cu palmele pe aceeaşi
linie cu axila (subsuoara) sa şi degetele răsfirate, păstrând braţele drepte;
ciclul de respiraţie trebuie să dureze aproximativ 5 secunde, pentru a se
asigura o frecvenţă de 12 respiraţii pe minut, şi va avea 4 faze:
- faza de compresie (expiraţia): salvatorul păstrează braţele drepte, se
balansează uşor în faţă, până când braţele sunt verticale, apoi se
apasă cu greutatea corpului pe spatele accidentatului, doar atât cât
să se evacueze aerul din plămâni; în timpul procedurii numără: 1-
1000, 2-1000 ...;
- faza 1 de tranziţie: salvatorul revine în poziţia iniţială, coborând
mâinile peste umerii accidentatului, prinzându-l de braţe deasupra
umerilor şi continuând numărătoarea: 3-1000...;
- faza de dilatare (inspiraţie): salvatorul execută un balans înapoi,
ridicând şi trăgând de umerii accidentatului până când simte o tensiune;
braţele trebuie să fie drepte, nefiind nevoie ca toracele victimei să se
ridice de la sol; în acest timp se numără: 4-1000, 5-1000;
- faza 2 de tranziţie: mâinile se duc înapoi pe spatele victimei, cu palmele pe
aceeaşi linie cu subsuorile pentru a reîncepe faza de compresie.

Art. 2254. Metoda „apăsare pe piept – braţe ridicate” (metoda Sylvester) se va folosi
pentru persoane obeze, femei în stare avansată de graviditate sau în alte cazuri care nu
permit aşezarea cu faţa în jos. Metoda nu este indicată în cazul accidentaţilor cu răni ale
gâtului, spatelui sau membrelor superioare. Manevrele care trebuie executate sunt:
- se aşază accidentatul pe spate, pe o suprafaţă rigidă, cu gâtul întins şi cu
o pătură rulată sub umeri, îndepărtându-se orice ar putea bloca gâtul sau
gura; mâinile i se pun pe piept, paralel, una sub alta;
- salvatorul se aşază în genunchi, de o parte şi de alta a capului victimei;
- cu braţele drepte, salvatorul apucă pumnii victimei şi le încrucişează
deasupra părţii de jos a sternului (toracelui); ciclul de respiraţie trebuie
executat astfel încât să se asigure o frecvenţă de aproximativ 12 respiraţii
pe minut şi va cuprinde 3 faze:
- faza de compresie (expiraţia) – se apucă ferm ambii pumni ai victimei,
se balansează în faţă, apăsându-se cu greutatea corpului pe toracele
său, pentru a-i evacua aerul din plămânii, numărând 1-1000, 1-2000…;
- faza de dilatare (inspiraţia) – salvatorul se balansează înapoi,
sprijinindu-se pe călcâie, întinde braţele accidentatului în sus şi spre
exterior pentru o dilatare completă, numărând 3-1000, 4-1000…;
- faza de tranziţie – se readuc pumnii victimei pe piept în poziţia iniţială
în timp ce se numără: 5-1000…;
10
 - păstrând ritmicitatea, se reiau cele trei faze ale ciclului de respiraţie.
Apăsarea trebuie redusă în cazul persoanelor slabe, fragile, şi trebuie avut
în vedere permanent riscul fracturării coastelor.

– Reanimarea cardio-respiratorie (RCR) –

Art. 2255. Pentru reanimarea unei persoane aflată în stop respirator şi cardiac, se va
aplica RCR, realizându-se următoarele şase faze de intervenţie:
a. aprecierea capacităţii de răspuns a victimei: se bate sau se scutură uşor
umărul victimei, concomitent cu întrebarea „Vă simţiţi bine?”, pentru a
determina dacă persoana este conştientă sau nu; gestul trebuie făcut cu
grijă, deoarece există riscul unei răniri la cap sau gât;
b. deschiderea (eliberarea) căilor respiratorii: se deschid căile respiratorii
folosind una dintre metodele „răsturnarea capului – ridicarea bărbiei” sau
„împingerea mandibulei fără răsturnarea capului”; se verifică respiraţia, care
poate reveni spontan; dacă stopul respirator a fost cauzat de obstrucţia
căilor respiratorii, se efectuează manevra Heimlich sau se extrage
manual corpul străin; în timpul RCR se menţin deschise căile respiratorii,
o a doua persoană putând ţine capul victimei înclinat către spate, în timp
ce salvatorul efectuează respiraţia artificială;
c. verificarea existenţei respiraţiei: se urmăreşte orice mişcare de aer pe o
durată de 3 – 5 secunde;
d. ventilarea plămânilor: se realizează încet, timp de 1 – 1,5 secunde pentru
fiecare insuflare şi cu pauze pentru a permite victimei să expire, astfel
încât să se execute 12 cicluri respiratorii pe minut; când este confirmată
absenţa respiraţiei, se începe cu două respiraţii. pe durata RCR,
respiraţiile ulterioare se coordonează şi cu compresiile toracelui, într-un
raport dependent de numărul de salvatori:
- un salvator – după fiecare secvenţă de 15 compresii se aplică 2
respiraţii într-un raport de 15:2;
- doi salvatori – după fiecare secvenţă de 5 compresii se aplică 1
respiraţie, într-un raport de 5:1.
e. verificarea existenţei pulsului: se apasă uşor zona corespunzătoare cu
degetele 2-4, evitându-se compresia arterei, fără grabă, pentru detectarea
chiar şi a unui puls slab şi neregulat; în cazul în care inima bate, este
interzis să se aplice apăsări ale toracelui; verificarea iniţială poate dura 5
– 10 secunde, iar cele ulterioare nu trebuie să depăşească 5 secunde; dacă
pulsul nu se decelează la o arteră carotidă, se verifică şi la cealaltă (dar nu
la ambele artere carotide simultan); apăsările toracelui se întrerup în cazul în
11
 care se detectează apariţia spontană a pulsului; dacă acesta nu a
reapărut, se continuă respiraţia artificială şi verificarea pulsului la fiecare
câteva minute; verificarea pulsului se va face:
- după primele două ventilaţii (insuflaţii);
- după primul minut de RCR;
- la câteva minute în timpul RCR;
- de către al doilea salvator, înainte de a prelua RCR;
- de către o a doua echipă de salvatori, înainte de a prelua RCR şi
când se schimbă poziţiile;
- în mod continuu, pentru a verifica eficienţa compresiilor în timpul RCR
executată de două echipe de salvatori;
f. executarea masajului cardiac extern (M.C.E., compresia toracelui),
conform prevederilor art. 2084 din prezentele instrucţiuni.

Art. 2256. Pentru realizarea masajului cardiac extern, se procedează astfel:

- se aşază victima pe o suprafaţă plană şi tare se i se ridică membrele
inferioare;
- salvatorul îngenunchează pe o parte a victimei, în dreptul umărului
acesteia; mâna cea mai apropiată de picioarele victimei se foloseşte
pentru marcarea zonei de intervenţie; pentru plasarea corectă a mâinilor pe
jumătatea inferioară a sternului se procedează astfel: se localizează
marginea inferioară a cutiei toracice a victimei cu degetele arătător şi
mijlociu ale mâinii; cu aceste degete se urmăreşte conturul coastelor
până la plexul solar, în locul unde coastele întâlnesc sternul; se lasă
degetul mijlociu în dreptul plexului solar şi se plasează arătătorul deasupra
acestuia, pe terminaţia inferioară a sternului; se poziţionează cealaltă
mână lângă degetul arătător, astfel încât podul palmei să fie aşezat de-a
lungul sternului, cu degetele ridicate transversal pe piept; mâna folosită
pentru marcare se aşază peste cealaltă cu degetele paralele şi ridicate
sau înlănţuite, pentru a împiedica aplicarea presiunii asupra coastelor;
- se aplică presiunea (apăsarea) în jumătatea inferioară a sternului, pe
lungime, exercitând suficientă forţă pentru a comprima pieptul între 3,8 şi
5,0 cm; este interzis să se aplice presiuni asupra coastelor şi asupra
vârfului sternului; presiunea se aplică vertical pe stern, numai prin
intermediul podului palmelor, cu umerii poziţionaţi deasupra mâinilor şi
coatele blocate, astfel încât braţele să fie perfect întinse; în această
poziţie, folosind greutatea corpului, se opreşte complet apăsarea pentru
a permite sângelui să inunde inima, dar se păstrează mâinile în poziţia

12
 iniţială, cu contact uşor cu toracele;
- se repetă cele două faze (apăsare şi relaxare) ritmic, astfel încât durata
lor să fie egală; se foloseşte orice metodă mentală pentru a menţine un
ritm constant (de exemplu, numărătoarea de tipul: şi unu, şi doi, şi trei
ş.a.m.d., care corespunde unui ritm de 80 – 100 apăsări pe minut); se fac
pauze după 5 sau 15 apăsări pentru ventilarea plămânilor sau pentru a
schimba cu un alt salvator; se marchează din nou poziţia, folosind aceeaşi
tehnică pentru poziţionarea mâinilor, dacă acestea au fost deplasate
pentru ventilarea plămânilor.
4.2.3. Obstrucţia căilor respiratorii

Art. 2257. (1) Înainte de a stabili manevra de prim ajutor cea mai indicată, se va evalua
dacă schimbul de aer este suficient sau nu.
(2) Tusea forţată, chiar cu şuierături intermediare, indică un bun schimb de
aer. În acest caz, se va supraveghea victima, care va fi încurajată să tuşească şi i se vor
aplica lovituri ferme cu palma pe spate. Nu se intervine pentru eliberarea căilor
respiratorii.
(3) Tusea slabă şi ineficace, respiraţia zgomotoasă şi dificilă şi cianoza
(învineţirea) sunt semne ale schimbului insuficient de aer.
(4) În cazul obstrucţiei complete a căilor respiratorii, victima va fi incapabilă
să respire, să tuşească sau să vorbească şi va duce mâinile la gât. Congestia iniţială se va
schimba în cianoză, după care urmează rapid pierderea cunoştinţei.

Art. 2258. În funcţie de vârsta şi starea fizică a victimei, în cazul obstrucţiei căilor
respiratorii se va aplica una dintre următoarele manevre:
- compresii (apăsări) abdominale (manevra Heimlich);
- compresii (apăsări) pe torace;
- explorarea şi scoaterea cu degetele a obiectului străin din gură;
- ventilarea plămânilor.
Se interzice exersarea acestor manevre pe persoane sănătoase; pentru
însuşirea lor se vor folosi manechine.

– Compresii abdominale (manevra Heimlich) –

Art. 2259. Dacă victima este în picioare sau aşezată, presiunea se aplică cu pumnul pe
abdomenul superior. Dacă victima este aşezată pe spate, apăsarea se face cu podul
palmelor. Compresiile abdominale nu vor fi aplicate la persoane obeze sau la femei
gravide în ultimele luni de sarcină.

13
Art. 2260. Dacă victima este conştientă, în poziţie în picioare sau aşezat, salvatorul se va
plasa în picioare în spatele acesteia şi îi va cuprinde talia cu mâinile. Se localizează vârful
sternului cu degetul mijlociu al unei mâini şi ombilicul cu degetul mijlociu al celeilalte
mâini. Fără a schimba poziţia, se strânge pumnul şi se răsuceşte astfel încât degetul mare
să fie îndreptat în jos, pe mijlocul abdomenului, între ombilic şi vârful sternului. Se acoperă
pumnul cu cealaltă mână şi se apasă rapid, cu forţă, pentru a disloca obstrucţia. Se
efectuează apăsări abdominale până la evacuarea obstacolului sau până ce victima îşi
pierde cunoştinţa.

Art. 2261. Atunci când victima este inconştientă, aşezată pe spate, salvatorul va
îngenunchea deasupra sa, cu genunchii situaţi de o parte şi de alta a corpului acesteia,
astfel încât podul palmelor să atingă comod zona abdominală a victimei. Localizează
vârful sternului victimei cu degetul mijlociu al uneia din mâini şi buricul cu degetul mijlociu
al celeilalte mâini. Fără a schimba poziţia, aşază mâna de la stern astfel încât podul
palmei să cadă chiar deasupra ombilicului. Plasează cealaltă mână deasupra, păstrând
degetele paralele cu linia mediană a corpului. Degetele se menţin ridicate sau strânse; se
apasă deasupra rapid, într-o serie de şase până la zece apăsări distincte, cu intenţia
dislocării obstacolului. Fiecare din seriile de 6 – 10 apăsări este urmată de încercări de
ventilare a plămânilor; apăsările se întrerup dacă se obţine eliberarea căilor respiratorii.

Art. 2262. O persoană conştientă poate să-şi efectueze singură apăsări abdominale
pentru a elimina prin tuse corpul străin. Pentru aceasta va strânge pumnul unei mâini şi va
plasa degetul mare pe linia mediană a abdomenului, mai sus de ombilic şi mai jos de
stern. Se prinde pumnul cu cealaltă mână şi se presează cu forţă şi rapid spre diafragmă.
Se repetă până la eliminarea corpului străin. Pot fi folosite pentru apăsările abdominale
autoadministrate şi spătarul unui scaun tapiţat sau marginea unei sau mese.

– Compresii (apăsări) pe torace –

Art. 2263. În cazul persoanelor adulte obeze sau în stare avansată a sarcinii se vor folosi
compresiile toracice. Ele pot fi aplicate numai persoanelor conştiente aşezate în picioare
sau, în cazul pierderii cunoştinţei, culcate pe spate.

Art. 2264. Dacă victima este conştientă, salvatorul, stând în picioare în spatele acesteia,
trebuie să îşi petreacă mâinile pe sub braţele accidentatului şi să poziţioneze pumnul unei
mâini, având degetul mare din interior pe mijlocul sternului acestuia. Trebuie evitate cu
grijă vârful sternului şi coastele. Se prinde pumnul cu cealaltă mână şi se împinge cu forţă
spre spate. Se efectuează apăsări până la eliberarea căilor respiratorii sau până când
victima îşi pierde cunoştinţa.
14
Art. 2265. Dacă victima este inconştientă, se plasează culcată cu faţa în sus, pe o
suprafaţă tare şi plană, cu braţele situate lateral. Salvatorul îngenunchează aproape de
pieptul victimei şi identifică jumătatea inferioară a sternului în acelaşi mod ca la RCR. Se
aplică o serie de şase până la zece apăsări pe torace, lent şi distinct, presând sternul cu
3,8 – 5 cm. Fiecare serie de 6 – 10 apăsări pe torace va fi urmată de explorări în gura
victimei şi încercări de ventilare a plămânilor.

– Explorarea şi scoaterea cu degetele a obiectului străin din gură –

Art. 2266. În vederea explorării şi a scoterii cu degetele a obiectului, manevrele care

trebuie efectuate sunt următoarele:
- salvatorul îşi plasează degetul mare al mâinii în gura victimei pentru a-i ţine
limba, ţinându-i în acelaşi timp, cu celelalte degete ale aceleiaşi mâini,
bărbia;
- ţinând ferm bărbia şi limba, salvatorul trage mandibula, deschizând mai
mult gura victimei (ridicare limbă – mandibulă); dacă este eliberat corpul
străin, se extrage din gura victimei cu degetul arătător al celeilalte mâini.

– Ventilarea pulmonară –

Art. 2267. După fiecare manevră de exploarare cu degetul pentru scoaterea corpului
străin, se deschid căile respiratorii pentru a ventila plămânii. Dacă cutia toracică nu se
ridică, se efectuează respiraţie artificială. Dacă plămânii nu se umflă, se continuă primul
ajutor pentru a elibera căile respiratorii.

4.2.4. Primul ajutor în caz de şoc

Art. 2268. Până la obţinerea asistenţei medicale, victimelor în stare de şoc li se vor aplica
următoarele măsuri de prevenire a instalării şi evoluţiei şocului:
- se tratează cauzele evidente de şoc, precum şi sângerarea, fracturile şi
arsurile;
- se linişteşte şi se încurajează victima;
- se controlează pulsul şi tensiunea arterială;
- victima trebuie mişcată cu grijă, pentru a nu-i provoca dureri;
- se dezgoleşte victima în jurul cefei, pieptului, taliei;
- se previne pierderea căldurii corpului victimei, punând pături sub şi
deasupra ei, dar fără a o supraîncălzi; nu trebuie folosite sticle cu apă
fierbinte, pătură electrică etc., decât la recomandarea medicului; nu i se
15
 dă nimic pe gură unei persoane aflate în stare de inconştienţă sau de şoc
sever. Dacă victima se plânge de sete i se umezesc buzele.
Accidentatul se va poziţiona astfel încât să i se asigure confort maxim, pe
cât posibil pe spate, cu capul mai jos şi membrele inferioare ridicate cu 15 – 30 cm. Dacă
accidentatul are o fractură pelviană, va fi menţinut întins pe spate, preferabil pe o
brancardă. Victimele care au suferit răniri la torace, care au o boală pulmonară sau care
tocmai au suferit un atac de cord, vor fi aşezate semiculcat, în „capul oaselor”. Victimele
care sunt în stare de inconştienţă sau care dau semne de vomă trebuie plasate în poziţie
de siguranţă, conform prevederilor subcapitolul 4.2.5 din prezentele instrucţiuni.

4.2.5. Pierderea cunoştinţei

Art. 2269. În cazul pierderii cunoştinţei, indiferent de stadiul tulburării, singura modalitate de
acţiune permisă constă în aşezarea victimei în poziţie de siguranţă, pe o parte, pentru a
evita inundarea căilor sale respiratorii şi înecarea.

Art. 2270. Dacă pierderea cunoştinţei este însoţită de obstrucţionarea căilor respiratorii, prima
manevră care trebuie să se execute este cea de eliberare a lor şi de asigurare a unei
respiraţii corespunzătoare. Pentru aceasta:
- se păstrează căile respiratorii deschise;
- dacă victima nu respiră, se începe imediat respiraţia artificială;
- dacă se observă răniri la faţă sau la maxilare se caută şi se scot eventualii
dinţi rupţi din gura victimei;
- se lărgesc hainele în dreptul gâtului, toracelui şi taliei;
- se stabileşte cauza care a produs pierderea cunoştinţei şi se acordă
primul ajutor în funcţie de cauză;
- se aşază victima în poziţia de siguranţă (de recuperare), dacă leziunile
permit, şi i se urmăreşte respiraţia;
- se observă gradul de conştienţă şi se reţin (în scris sau mental) modificările
survenite şi momentele respective.

Art. 2271. Este interzis să se administreze ceva pe cale orală unei persoane inconştiente.

Art. 2272. Dacă nu este transferată imediat serviciilor medicale, o persoană care şi-a
recăpătat cunoştinţa trebuie predată spre îngrijire altor persoane calificate.

Art. 2273. Dacă o victimă inconştientă, dar care respiră, este deja aşezată pe burtă sau pe
o parte, ea nu va mai fi mişcată. Se va avea grijă să se faciliteze respiraţia şi scurgerea
eventualelor vărsături.
16
 – Poziţia de siguranţă (de recuperare) –

Art. 2274. Pentru a aşeza un accidentat care se găseşte pe spate în poziţia de siguranţă se
va proceda astfel:
- se îngenunchează pe o parte a victimei, cu faţa spre aceasta şi se aduce
piciorul opus al victimei către salvator, încrucişând picioarele la nivelul
gleznelor;
- se aşază braţul victimei dinspre salvator întins de-a lungul corpului, cât
mai aproape de corp; se aşază celălalt braţ transversal pe piept;
- salvatorul îngenunchează aproape de victimă, aşază o mână sub capul
acesteia pentru a-l sprijini şi apucă hainele sau centura victimei pe partea
opusă;
- victima este rostogolită de către salvator dintr-o singură mişcare, lină dar
fermă, susţinând cu o mână umerii şi cu cealaltă bazinul, aşa încât
acestea să fie deplasate în acelaşi timp; se aduc pieptul şi abdomenul
victimei în sprijin pe coapsele salvatorului;
- salvatorul se retrage şi îndoaie genunchiul piciorului de deasupra al
victimei, pentru a preveni rostogolirea acesteia în faţă; se aşază capul
victimei pentru a preveni căderea în faţă şi aşa încât acesta să fie într-o
poziţie extinsă (spre spate), pentru menţinerea căilor respiratorii deschise;
- se îndoaie braţul victimei, cel mai apropiat de salvator, pentru a sprijini
partea superioară a corpului; se poziţionează celălalt braţ al victimei,
confortabil, de-a lungul corpului sau întins în faţa sa, pentru a preveni
rostogolirea spre spate;
- se deschide gura victimei, orientând-o spre sol;
- se controlează permanent existenţa respiraţiei.

– Leşinul (lipotimia) şi sincopa –

Art. 2275. În cazul observării unor simptome care preced leşinul (pierderea echilibrului,
paliditate, transpiraţie) sau al sincopei, măsurile preventive care se pot lua sunt: asigurarea
de aer proaspăt prin deschiderea uşilor/ferestrelor, slăbirea strânsorii hainelor la gât, piept,
talie şi ridicarea picioarelor la înălţimea de 10 – 30 cm faţă de sol, dacă persoana este culcată.

Art. 2276. Primul ajutor se acordă astfel:

- se verifică dacă victima are căile respiratorii deschise şi dacă respiră;
- se slăbesc hainele la gât, piept şi talie;
- se aşază victima în poziţie de siguranţă (de recuperare);
17
 - se asigură aer proaspăt şi se protejează victima de temperaturi extreme;
- se menţine victima întinsă confortabil încă 10 – 15 minute după ce şi-a
recăpătat cunoştinţa.

Art. 2277. Dacă revenirea din leşin nu este rapidă şi completă se solicită ajutor medical.

4.2.6. Plăgi şi hemoragii

Art. 2278. Pentru prevenirea infecţiilor în cazul accidentelor care provoacă plăgi, trusele
de prim ajutor vor fi prevăzute cu următoarele materiale:
- comprese sterile, vată, feşi, leucoplast;
- alcool sanitar, tinctură de iod sau metosept;
- apă oxigenată sau tablete de perogen (10 tablete/200 ml apă);
- soluţie de cloramină (4 tablete/1 l apă); soluţie de permanganat de
potasiu 1‰; rivanol 1%; tinctură de iod; apă fiartă 30 minute şi răcită;
- medicamente analgezice: algocalmin, antinevralgic etc.

Art. 2279. Pentru a nu agrava rana, la acordarea primului ajutor în caz de plagă se vor
respecta următoarele:
- nu se va pansa rana cu alte materiale decât cele din trusa medicală;
- nu se va neglija o hemoragie importantă, pierzându-se timpul cu pregătirea
materialelor pentru pansat; dacă sângele ţâşneşte din plagă sau se
scurge într-o cantitate apreciabilă, primul ajutor se va adresa hemoragiei;
- corpii străini care nu pot fi înlăturaţi cu apă oxigenată se vor lăsa pe loc;
- se va proceda astfel încât să nu se accentueze durerea victimei;
- nu se vor turna pe plagă substanţe antiseptice iritante (alcool, tinctură de
iod);
- nu se şterge rana cu comprese; se va proceda lin şi blând, fără gesturi
dezordonate şi inutile;
- nu se aplică pe rana proaspătă substanţe grase (alifii sulfamidate sau cu
antibiotice);
- persoana care acordă primul ajutor se va spăla întâi bine pe mâini; la fel
va proceda şi după acordarea primului ajutor, când se va spăla şi pe
orice porţiune care a venit în contact cu sângele rănitului;
- nu trebuie să se tuşească sau să se respire direct deasupra plăgii;
- nu se atinge rana sau partea bandajului care va veni în contact cu rana;
- se acoperă rana cât mai repede cu un pansament steril sau măcar cu
unul care este curat.

18
Art. 2280. Acordarea primului ajutor în caz de plagă trebuie să înceapă cu prevenirea
suprainfectării, aplicându-se următoarele măsuri, în ordinea menţionată:
- se curăţă zona cu ajutorul unei comprese sterile, pornind de la marginile
plăgii spre pielea sănătoasă; este interzis să se utilizeze vată;
- se spală pielea din jur utilizând substanţe detergente (săpun lichid,
bromocet, benzină etc.);
- se dezinfectează pielea din jurul plăgii cu ajutorul unor substanţe
antiseptice (alcool, tinctură de iod, rivanol), folosind comprese sterile şi
evitându-se pătrunderea soluţiei în plagă;
- dacă este cazul, se toarnă apă oxigenată peste plagă, pentru a îndepărta
eventualii corpi străini; numai pentru corpii străini superficiali şi care nu
sunt îndepărtaţi de lichidul turnat, este permisă încercarea de a-i extrage cu
pensete sterile (eventual sterilizate la flacără) sau cu degetele (unghiile),
după o bună dezinfectare (alcool, tinctură de iod, apă şi săpun); ulterior, rana
se dezinfectează din nou, cu o soluţie de cloramină, permanganat de
potasiu, rivanol sau apă oxigenată;
- dacă rana este situată într-o zonă păroasă, se va realiza, dacă este
posibil, o bărbierire a zonei din jurul plăgii, după care se va dezinfecta din
nou pielea din jurul rănii cu alcool, tinctură de iod etc.;
- se acoperă plaga cu un strat de comprese sterile, se adaugă eventual un
strat de vată, după care se efectuează bandajarea;
- în cazul rănilor care sângerează, straturile de comprese şi vată vor fi mai
groase; înainte de bandajare, pe pansamentul aplicat se va pune o fâşie
nederulată, peste care se aplică bandajul cât mai strâns; dacă sângele
îmbibă mai departe pansamentul şi nu se opreşte, se vor aplica măsuri
de oprire a hemoragiei.

Art. 2281. Este interzisă sutura rănilor de alte persoane decât cadrele sanitare.

– Contuzii, vânătăi –

Art. 2282. (1) În cazul contuziilor şi al vânătăilor, se va aplica o compresă rece sau o
pungă cu gheaţă (în reprize de 15 minute), persoana vătămată va fi culcată şi i se va
ridica membrul rănit. Se mai poate turna din când în când apă rece peste compresă sau
aceasta poate fi înlocuită cu o alta.
(2) Compresa rece se poate realiza prin înmuierea unui prosop în apă rece,
stoarcerea lui de excesul de apă şi înfăşurarea lui în jurul părţii afectate.

19
 (3) Punga cu gheaţă poate fi pregătită astfel: se umple o pungă de plastic
sau de cauciuc cu gheaţă spartă, apoi se scoate aerul din ea şi se închide bine, ca să nu
se scurgă apa. Punga se înveleşte într-un prosop şi se aplică cu atenţie pe rană, în
reprize de 15 minute. Schimbaţi gheaţa dacă e necesar. Este interzis să se aplice punga
cu gheaţă direct pe piele.

– Plăgi minore cu sângerări –

Art. 2283. Plăgile minore cu sângerări mici – juliturile, tăieturile mici şi zgârieturile minore –
vor fi spălate cu apă de la robinet şi săpun, dacă sunt murdare, după care se şterg cu tifon
steril şi se acoperă cu pansament special preparat sau improvizat.

– Plăgi grave cu sângerare abundentă –

Art. 2284. În cazul plăgilor grave cu sângerare abundentă este necesară o apăsare
continuă şi directă. Dacă rana este mai mare şi marginile sunt desfăcute, se vor apropia
marginile sale înainte de a apăsa. Dacă în rană nu se găsesc corpuri străine, se dă primul
ajutor după regulile precizate în prezentele instrucţiuni pentru hemostază.

– Plăgi cu un corp străin înfipt –

Art. 2285. Dacă plagă prezintă un corp străin înfipt, este interzis să se modifice poziţia şi
să se scoată obiectele adânc înfipte în rană. Se bandajează rana de jur împrejurul
obiectului, pentru a împiedica deplasarea lui, cu un bandaj care să preseze pe locul ce
înconjoară obiectul, să imobilizeze membrul şi să împiedice o rănire suplimentară.

Art. 2286. Dacă obiectul înfipt este mic şi nu iese prea mult din rană:
- se acoperă uşor rana şi obiectul cu pansament, fără a se apăsa pe obiect;
- se face un bandaj circular destul de mare, care să acopere toată rana;
- se pune bandajul pe pansament astfel încât obiectul să nu fie presat;
- se înfăşoară bandajul cu o faşă îngustă.

Art. 2287. Dacă obiectul este lung şi a rămas prea mult afară din rană:
- se face un pansament în jurul obiectului pentru a acoperi rana;
- se pun în jurul obiectului comprese pentru a-l împiedica să se mişte;
- se fixează compresele cu un bandaj îngust, având grijă să nu se exercite
presiune asupra obiectului înfipt.

– Plăgi prin înţepare –

20
Art. 2288. Mai ales dacă rana este la torace sau abdomen, plăgile înţepate se vor trata cu
multă atenţie: se controlează sângerarea şi se dă primul ajutor pentru dezinfectarea şi
pansarea rănii, solicitându-se pentru măsurile ulterioare intervenţia unui cadru sanitar.

– Plăgi prin strivire –

Art. 2289. Chiar dacă rănitul nu prezintă semne şi simptome de şoc la scoaterea de la
locul accidentului, în caz de plagă prin strivire trebuie acordat imediat primul ajutor pentru
a împiedica instalarea şi agravarea şocului:
- se protejează victima faţă de alte circumstanţe posibile de accidentare;
- se opreşte sângerarea (sângerările);
- se aplică pungi de gheaţă pe zona rănită;
- se aplică manevrele specifice de prevenire a apariţiei şi instalării şocului.

– Plăgile palmei –

Art. 2290. Dacă rana este de-a latul palmei (transversală), aceasta se acoperă cu un
pansament gros, se îndoaie degetele peste pansament ca să se formeze pumnul şi să
apese pe rană. Se bandajează mâna închisă cu un bandaj triunghiular, cu centrul pe
interiorul încheieturii pumnului, se aduc capetele de jur împrejurul dosului mâinii ca să se
încrucişeze în diagonală peste degete şi se leagă în jurul încheieturii. Se ridică şi se
sprijină mâna într-o eşarfă.

Art. 2291. Dacă rana este longitudinală (de-a lungul palmei), se pune pansamentul pe
aceasta şi se bandajează mâna cu degetele întinse. O faşă aplicată în jurul mâinii va
menţine rana închisă. Se ridică şi se sprijină mâna cu o eşarfă.

– Plăgile abdomenului –

Art. 2292. Metoda de pansare a unei răni abdominale se alege astfel:

- dacă organele nu sunt ieşite în afară, se aplică un pansament pe rană şi
se bandajează strâns;
- dacă organele ies în afară, nu trebuie încercată reintroducerea lor; se
acoperă rana şi organele ieşite cu un pansament umed mare sau cu un
prosop moale umed şi apoi se bandajează fără a strânge; nu se dă nimic
bolnavului pe gură; dacă rănitul tuşeşte sau vomită, se sprijină
abdomenul cu bandaje late; se asigură transportul accidentatului la o
unitate medicală de specialitate.
21
 – Îngrijirea segmentelor amputate –

Art. 2293. Părţile amputate complet sau parţial trebuie conservate, indiferent de condiţia în
care se află, şi duse la spital împreună cu rănitul.

Art. 2294. În situaţia unei părţi amputate parţial, se menţine partea amputată cât mai
aproape posibil de poziţia anatomică normală, se acoperă zona cu pansamente sterile,
bandajând-o şi sprijinind-o. Se pune o pungă de gheaţă sau o altă compresă rece
impermeabilă pe rană şi peste bandajele ce acoperă rana.

Art. 2295. Pentru a asigura îngrijirea părţii amputate complet, aceasta se înveleşte într-un
pansament curat şi umed şi se pune într-o pungă de plastic impermeabilă. Punga se
sigilează şi se ataşază un bilet cu data şi ora când s-a făcut aceasta. Dacă nu există
posibilitatea de a umezi pansamentul, se poate folosi un pansament uscat curat. Se pune
apoi totul într-o altă pungă de plastic sau un recipient umplut parţial cu gheaţă sfărâmată.

Art. 2296. Pentru îngrijirea unui dinte smuls se apucă dintele de coroană şi nu de
rădăcină. Se pune cu grijă dintele în alveolă, dacă este posibil, sau într-un pansament
umed ori într-un pahar cu apă.

Art. 2297. Părţile amputate nu trebuie curăţate şi nu se vor folosi antiseptice.

– Metode de realizare a hemostazei în hemoragiile externe –

Art. 2298. (1) În cazul hemoragiilor mici, hemostaza se va realiza prin simpla
compresiune, obţinută printr-un pansament corect aplicat.
(2) Atunci când, în hemoragiile mijlocii şi mari, hemostaza spontană nu se
produce, se va acorda primul ajutor sub forma unei hemostaze provizorii. Hemostaza
definitivă se realizează numai de către medic.

Art. 2299. În funcţie de vasul de sânge afectat, de volumul sângerării şi de localizare,

pentru realizarea hemostazei se pot utiliza: metoda pansamentului compresiv, compresiunea
manuală, compresiunea circulară a ţesuturilor, compresiunea prin flexie forţată a membrelor.

22
Art. 2300. (1) Metoda pansamentului compresiv se foloseşte în hemoragiile capilare şi
în hemoragiile venoase mici, în special în situaţii în care garoul nu poate fi utilizat, dar nu se
aplică dacă în rană se află corpuri străine ascuţite.
(2) Pansamentul compresiv se realizează prin aşezarea unui strat gros de
comprese sterile peste primele comprese cu care se acoperă rana (sau a unei bucăţi de
pânză curată împăturită la dimensiunile rănii), care apoi se strâng cu un bandaj compresiv.
(3) Dacă pansamentul compresiv este folosit la nivelul unui membru, trebuie
urmărită extremitatea acestuia pentru a constata o eventuală răcire, coloraţie violetă sau
dispariţia pulsului, caz în care trebuie slăbită puţin compresiunea; de asemenea, se
recomandă ca membrul rănit să fie ridicat pentru a favoriza circulaţia venoasă.

Art. 2301. Compresiunea manuală se realizează numai de către salvatori instruiţi, prin
apăsarea arterei afectate pe un plan osos situat între inimă şi arteră. În funcţie de calibrul
vasului şi de profunzimea acestuia, apăsarea se va face cu o oarecare forţă, cu vârful
degetelor, cu ajutorul unuia sau mai multor degete sau chiar al pumnului.
Punctele de compresiune, în funcţie de arteră şi locul în care aceasta trebuie
comprimată, sunt:
- în hemoragiile frunţii şi ale pielii capului se presează arterele temporale,
situate de ambele părţi ale feţei, înaintea urechii şi deasupra pomeţilor
obrajilor;
- în hemoragiile feţei se va presa, cu degetul, şanţul de pe marginea
maxilarului inferior, de partea leziunii, pe unde trece artera maxilară;
- în hemoragiile mari ale feţei şi gâtului, compresiunea se realizează pe
artera carotidă – pe faţa antero-laterală a gâtului spre baza acestuia; în
adâncime se simte un plan osos, iar în arteră se simte pulsul;
- în hemoragiile umărului şi braţului se apasă artera subclaviculară,
pătrunzând cu degetul mare deasupra claviculei şi comprimând artera pe
arcul osos al primei coaste;
- în hemoragiile braţului şi cotului – se comprimă artera axilară, pătrunzând
cu mai multe degete în apropierea axilei, pe faţa interioară a braţului;
- în hemoragiile antebraţului se comprimă artera humerală, la braţ; artera
trece pe faţa interioară a braţului, având dedesubt planul dur al osului
humerus;
- în hemoragiile mâinii se comprimă cu ambele degete mari arterele radială şi
cubitală, pe faţa anterioară a antebraţului, în dreptul pumnului (la nivelul
locului unde se ia pulsul);
- în hemoragiile membrului inferior se comprimă artera femurală, la diferite
niveluri, în funcţie de localizarea rănii:

23
 - la locul unde se îndoaie coapsa pe abdomen (plica inghinală), se
apasă cu pumnul strâns imediat deasupra zonei inghinale;
- se apasă cu amândouă degetele mari sau cu mai multe pe faţa
antero-interioară a coapsei, având dedesubt osul femur;
- dacă hemoragia este mai jos de genunchi, se comprimă artera care
trece prin gropiţa dinapoia genunchiului (spaţiul popliteu);
- în anumite cazuri poate fi comprimată şi artera abdominală, prin
apăsarea cu pumnul în partea de jos a abdomenului.

Art. 2302. În timp ce se realizează hemostaza prin compresiunea manuală a unei artere,
se va pregăti un garou şi oprirea sângelui se va completa prin metoda „compresiunea circulară
a ţesuturilor”.

Art. 2303. În absenţa unui garou, pentru compresiunea circulară a ţesuturilor se pot utiliza:
un tub, o bandă de cauciuc (80 – 100 cm lungime) sau o curea, frânghie, cravată, fâşii textile
sau de plastic etc., dar în nici un caz sfoară sau şnur subţire ori sârmă.
Art. 2304. La aplicarea garoului trebuie să se respecte următoarele reguli:
- garoul trebuie folosit doar în ultimă instanţă sau pe timpul curăţării şi
pansării plăgii, numai în cazul rănirii membrelor, înfăşurându-se la rădăcina
acestora;
- compresiunea se realizează după ce membrul rănit este ridicat în sus
câteva secunde, pentru a se goli de o parte din sângele venos;
- garoul se aplică numai peste un înveliş textil (pânză, vată etc.);
- locul aplicării garoului diferă după tipul hemoragiei: când aceasta este
venoasă, garoul se plasează distal, sub nivelul plăgii; când hemoragia
este arterială, garoul se aplică proximal (deasupra plăgii);
- garoul se aplică acolo unde vasul de sânge este mai la suprafaţă şi trece
totodată peste un plan osos:
- la rădăcina braţelor – la patru laturi de deget sub axilă;
- la rădăcina coapsei – la nivelul zonei inghinale;
- garoul nu se aplică pe antebraţ sau gambă;
- dacă vasul de sânge este situat mai în profunzime, se va aplica un rulou
textil între piele şi garou; se caută mai întâi locul în care se simte sub
degete pulsul şi se plasează în acest loc ruloul prin intermediul căruia se
va transmite presiunea exercitată de strânsoarea garoului; apoi se trece
garoul o dată sau de două ori în jurul membrului, de fiecare dată întins ca
o coardă, strângându-se prin înnodarea sau răsucirea capetelor sale
(eventual utilizându-se un beţişor).

24
Art. 2305. Dacă garoul nu este din cauciuc, se aplică următoarele măsuri suplimentare:
- se face un prim laţ de pânză, strâns la rădăcina membrului respectiv;
- în nod se introduce un băţ sau un creion şi se răsuceşte la 180 0 pentru
creşterea compresiunii circulare; capătul răsturnat în jos al băţului se
fixează cu un al doilea laţ de pânză.

Art. 2306. Este interzisă menţinerea garoului mai mult de o oră, interval de timp în care
trebuie să se facă hemostază definitivă. Pentru respectarea acestei interdicţii, se vor nota
ora şi minutul aplicării sale pe un bileţel atârnat de garou. Dacă acest timp se depăşeşte
în timpul transportării victimei spre spital, se slăbeşte uşor garoul (fără a-l scoate) timp de
1 – 2 minute la un interval de 15 – 20 minute, după care, de fiecare dată, se strânge din
nou; pe timpul slăbirii sale se apasă pansamentul cu palma, comprimând plaga.
Desfacerea definitivă a garoului se face lent, prin decompresiune progresivă, timp de 4 –
5 minute.

Art. 2307. În anumite situaţii, se va înlocui garoul cu metoda compresiunii prin flexie forţată
a membrelor, după cum urmează:
- pentru hemoragiile coapsei se aplică un sul de tifon (pânză) în plica
inghinală, după care se îndoaie gamba pe coapsă şi coapsa pe abdomen,
fixând această poziţie cu ajutorul unei fâşii textile (fular, basma);
- pentru gambă sau picior se aplică un sul la îndoitura genunchiului, se
flexează bine gamba pe coapsă şi se fixează poziţia;
- se procedează la fel pentru mână, antebraţ şi braţ, aplicând sulul la
nivelul articulaţiei cotului.

Art. 2308. Atunci când accidentatul a pierdut mult sânge, el trebuie culcat cu capul mai jos
decât picioarele. Dacă îi este sete, i se vor da cantităţi mici şi repetate de băuturi calde, i
se vor încălzi mâinile şi picioarele cu sticle de apă caldă şi i se vor administra calmante. În
situaţii extreme – în iminenţa unui şoc hemoragic, atunci când accidentatul este
inconştient, are pulsul rapid şi slab, respiră superficial şi are o paloare extremă, se poate
aplica câte un garou la toate membrele, după ce acestea au fost ridicate.

– Sângerări externe cu localizări diverse –

Art. 2309. În caz de sângerări la nivelul gingiilor, se pune un pansament pe alveola dintelui
sau pe rana respectivă, destul de gros pentru a împiedica muşcarea completă. I se spune
victimei să apese pe pansament, sprijinind bărbia cu mâinile, până se opreşte sângerarea
(în mod normal 10 – 20 minute). Dacă nu poate fi controlată sângerarea, se apelează la
un medic. După ce sângerarea a încetat, nu se clăteşte gura.
25
Art. 2310. Pentru sângerările din limbă sau obraz, se va folosi un pansament steril sau o
cârpă, cu care se apasă pe rană cu degetul mare şi un alt deget.

Art. 2311. La acordarea primului ajutor în caz de sângerări la nivelul scalpului (pielii
păroase a capului), dacă sunt complicate cu o fractură a craniului sau prin existenţa unui
obiect înfipt, se va evita palparea, apăsarea sau infectarea rănii. Se curăţă rana de
murdărie, se aplică un pansament gros, steril, destul de mare pentru a depăşi marginile
rănii şi se bandajează strâns. Dacă există şi un obiect înfipt, se aplică un pansament
compresiv în jurul acestuia.

Art. 2312. Dacă sângerările din nas sunt produse prin rănire indirectă, cum ar fi o fractură
a craniului, nu se opreşte curgerea sângelui.

Art. 2313. În sângerări ale nasului rezultate din alte cauze, primul ajutor se acordă
aşezând rănitul în poziţie şezând, cu capul uşor înclinat în faţă şi punându-l pe acesta să-
şi strângă nările între degetul mare şi arătător aproximativ 10 minute, timp în care respiră
pe gură. Articolele de îmbrăcăminte se desfac la gât şi la piept. Se linişteşte victima,
pentru a evita creşterea pulsului şi a sângerării. Victima nu trebuie să îşi sufle nasul
câteva ore după ce sângerarea s-a oprit. Dacă în urma acestor măsuri, sângerarea nu se
opreşte, accidentatul se duce la spital.

Art. 2314. (1) Dacă sângerările din urechi sunt însoţite şi de o eliminare a unui lichid
gălbui (simptom care indică o fractură craniană), nu trebuie încercată oprirea curgerii de
sânge sau de alte lichide şi nu se acoperă urechea cu tifon.
(2) Se anunţă imediat medicul şi se acordă primul ajutor prin aplicarea unui
bandaj cervical şi a unui pansament steril lejer pe ureche. Rănitul se culcă pe partea
afectată, sprijinind cu atenţie capul şi gâtul, cu partea superioară a corpului uşor ridicată.
Dacă vomită sau dacă trebuie lăsat singur, va fi aşezat în poziţia de recuperare pe partea
afectată. Se controlează respiraţia şi circulaţia şi se iau măsurile împotriva şocului.

Art. 2315. În cazul sângerării varicelor, membrul inferior se ridică cât de mult până la limita
confortului, se aplică un pansament compresiv şi se fixează pansamentul cu un bandaj, în
timp ce membrul e menţinut ridicat şi sprijinit. Se scoate şi se desface orice articol de
îmbrăcăminte care ar putea împiedica circulaţia sângelui. Victima se transportă la spital.

– Sângerări interne –

Art. 2316. Sângerarea internă poate fi recunoscută astfel:

26
 - sângele curge din ureche sau nas ori poate apărea la un ochi puternic
injectat sau învineţit – răniri la cap;
- se elimină spumă însângerată la tuse – traumatismele toracelui;
- se observă sânge în materialul vomitat: sânge roşu aprins dacă sângerarea
din stomac este recentă, brun şi granulat, dacă este mai veche;
- sângerările la nivelul superior al intestinelor dau scaunului o culoare
neagră, iar cele la nivelul inferior – o culoare roşie;
- urina devine roşiatică sau maronie în cazul sângerării rinichilor sau a
vezicii urinare.

Art. 2317. Primul ajutor în sângerările interne trebuie să prevină şi să întârzie instalarea stării
de şoc şi să asigure asistenţa medicală de specialitate cât mai curând. Se aşază rănitul în
poziţia culcat, cu picioarele ridicate la 15 – 30 cm, dacă rănile o permit, avertizându-l să nu se
mişte. Dacă este în stare de inconştienţă, trebuie aşezat în poziţia de recuperare.

Art. 2318. Nu se oferă nimic pe gură, se desfac articolele de îmbrăcăminte strânse în jurul
gâtului, pieptului sau taliei, se calmează rănitul explicându-i importanţa de a se relaxa fizic şi
psihic. Rănitul trebuie ţinut la temperatură confortabilă, protejat de temperaturi extreme şi
transportat de urgenţă la spital, dacă nu poate fi adus medicul la accidentat.

Art. 2319. Este obligatoriu să se noteze datele care l-ar putea interesa pe medic: mărimea
şi calitatea pulsului şi a respiraţiei, temperatura pielii, simptome cum ar fi voma, urinare
necontrolată sau tulburări intestinale, timpul când au apărut schimbări majore în
înfăţişarea sau starea rănitului.

4.2.7. Fracturi

– Reguli generale –

Art. 2320. În caz de fracturi, nu se acţionează brutal şi nu i se impun victimei mişcări

inutile. Ea nu trebuie ridicată în picioare sau transportată înainte de imobilizarea fracturii.
Art. 2321. În caz de fractură deschisă, trebuie procedat mai întâi la oprirea hemoragiei şi la
pansarea rănilor. Orice os exteriorizat trebuie protejat cu feşi de jur împrejur, dar nu
trebuie forţat să intre înapoi în rană. Se va administra un calmant (antinevralgic,
algocalmin etc.).

Art. 2322. Acţiunile de prim ajutor trebuie să urmărească imobilizarea focarului fracturii, cu
ajutorul atelelor confecţionate special sau improvizate (bastoane, umbrele, bucăţi de
scândură sau placaj, cozi de mătură, şipci, paturi etc.).
27
Art. 2323. La imobilizarea fracturii trebuie să se respecte următoarele reguli:
- orice imobilizare trebuie să cuprindă două articulaţii: cea de deasupra şi
cea de dedesubtul focarului de fractură (proximal şi distal);
- la membre, atelele se pun de o parte şi de alta a focarului de fractură
(sau membrul se aşază într-o gutieră specială);
- atelele se învelesc în vată (sau alte materiale moi) pentru a nu leza
pielea, a nu stânjeni circulaţia sau a nu mări durerea;
- se evită aplicarea atelelor pe locul unde osul vine în contact direct cu
pielea (faţa antero-internă a gambei, de exemplu);
- acolo unde atela nu se poate mula exact pe regiunea imobilizată, golurile se
umplu cu vată;
- se trage apoi o faşă, la început circulară, apoi şerpuitoare, în jurul atelelor şi
al membrului fracturat, obţinându-se astfel o imobilizare provizorie
(imobilizarea de durată, în aparat gipsat, se face la un serviciu medical
de specialitate); trebuie să se aibă în vedere că faşa prea strânsă
stânjeneşte circulaţia sângelui şi accentuează durerea, iar faşa prea
largă este egală cu lipsa imobilizării;
- orice accentuare a durerii indică agravarea situaţiei şi necesită controlarea
poziţiei membrelor, a bandajelor şi nodurilor şi a circulaţiei sângelui la
extremităţi; nodurile de la materialul utilizat pentru fixarea atelelor vor fi
făcute peste atelă şi nu pe zona descoperită;
- cel puţin două persoane trebuie să conlucreze la efectuarea imobilizării: una
ridică membrul fracturat cu o mână, în timp ce cu palma cealaltă sprijină
locul fracturii, iar a doua persoană aplică atelele şi trage faşa.
Art. 2324. După imobilizare, victima va fi transportată la spital, asigurându-se până la
destinaţie supravegherea accidentatului şi măsurile necesare pentru prevenirea şocului:
acoperire cu pleduri sau haine, administrarea de calmante şi de lichide, dacă victima este
conştientă.

– Reducerea fracturii –

Art. 2325. Reducerea fracturii prin tracţiunea membrului accidentat trebuie executată de
doi salvatori: unul ridică membrul deasupra fracturii (proximal), iar celălalt trage cu grijă,
dar ferm, în josul fracturii, divergent faţă de primul şi în axul membrului respectiv. La
aplicarea tracţiunii trebuie luate următoarele precauţii:
- în cazul traumatismelor umerilor, coatelor, încheieturilor mâinii sau
genunchilor nu trebuie încercată îndreptarea articulaţiilor;

28
 - se aplică o tracţiune suficientă numai pentru a alinia membrul şi a elibera
compresia musculară şi a extremităţilor osului fracturat asupra nervilor şi
muşchilor; pentru a realinia membrul poate fi necesară o tracţiune mai
mare, dar fără a forţa; dacă există rezistenţă sau durere accentuată, se
întrerupe tracţiunea şi se imobilizează în poziţia diformităţii existente;
- se menţine tracţiunea până când membrul este complet imobilizat;
- se efectuează manevra de axare a membrului fracturat numai dacă se
constată deformarea evidentă a membrului; nu este obligatorie, dar este
bine să se facă în primele minute după accident, pentru că în această
perioadă victima are o scurtă perioadă de „anestezie naturală”;
- se notează că s-a aplicat tracţiune şi se informează serviciul medical –
verbal sau printr-o notă scrisă, introdusă în îmbrăcămintea victimei.

Art. 2326. Dacă fractura este la nivelul braţului, se îndoaie cotul la 900: primul salvator trage în
ax apucând de antebraţ, în porţiunea sa superioară, imediat sub plica cotului, iar al doilea
salvator apucă de braţ cu mâinile împreunate ca o chingă în axilă şi trage în sens contrar.

Art. 2327. Dacă fractura este la nivelul antebraţului, se îndoaie încet cotul victimei la 90 0:
primul salvator trage în ax de degetul mare al mâinii, iar al doilea trage tot în ax, în sens
contrar, apucând de porţiunea inferioară a braţului, imediat deasupra plicii cotului.
Art. 2328. Dacă este fracturat femurul (coapsa) se menţine genunchiul victimei întins şi se
trage în ax, primul salvator apucând de picior cu mâinile sprijinite de gleznă şi de călcâi,
iar al doilea salvator trăgând în sens contrar de rădăcina coapsei, cu mâinile împreunate
în chingă sau cu ajutorul unui cearşaf introdus între coapse.

Art. 2329. Dacă este fracturată gamba sau glezna, se ridică membrul inferior, îndoindu-l la
nivelul genunchiului, şi se trage în ax: un salvator apucă de laba piciorului, iar cel de al
doilea salvator trage în sens contrar, apucând de genunchi.

Art. 2330. Când deformarea se află la nivelul degetelor, al mâinii sau al labei piciorului, se
trage într-un sens de vârfurile degetelor corespunzătoare regiunii deformate, fixând cu
putere, cu cealaltă mână, pumnul sau glezna victimei, după cum este vorba de membrul
superior sau de membrul inferior.

– Utilizarea feşilor şi a bandajelor la imobilizarea fracturilor –

Art. 2331. Bandajele utilizate pentru imobilizarea fracturilor trebuie trecute pe sub victimă,
folosind scobiturile naturale ale corpului uman situate la ceafă, mijloc (talie), genunchi şi
glezne. Bandajele trebuie să fie destul de largi pentru a sprijini ferm dar fără a crea
29
disconfort, destul de strânse pentru a preveni mişcarea segmentelor osoase şi înnodate
pe partea nerănită sau peste atelă, pentru a micşora disconfortul şi a asigura situarea
părţii mai late a bandajului pe partea rănită. Dacă sunt rănite ambele picioare, nodurile se
fac pe linia mediană. Bandajele nu trebuie să frâneze circulaţia sângelui sau să producă
durere.

Art. 2332. Părţile imobilizate se controlează la intervale de 15 minute, pentru a fi siguri că

bandajele n-au devenit prea strânse prin umflarea zonelor înconjurătoare. Răcirea sau
modificarea culorii la extremităţi sunt indicaţii de circulaţie defectuoasă a sângelui,
impunând ajustarea bandajelor şi a feşilor.

Art. 2333. Între părţile corpului care sunt bandajate împreună trebuie să se introducă o
faşă moale, pentru a preveni frecarea şi disconfortul.

– Proceduri specifice de prim ajutor în diverse fracturi –

Art. 2334. În cazul fracturii de claviculă, salvatorul va sprijini şi imobiliza umărul astfel:
- se sprijină braţul pe partea rănită într-un bandaj tubular Saint John,
pentru a-i transfera greutatea pe partea nerănită;
- se asigură braţul sprijinit pe corp cu un bandaj peste cel tubular, începând cu
punctul median al cotului şi legându-l pe partea opusă a corpului.

Art. 2335. Pentru a acorda primul ajutor în cazul omoplatului fracturat:

- se sprijină braţul pe partea rănită într-un bandaj tubular Saint John,
pentru a-i transfera greutatea pe partea nerănită;
- se sprijină suplimentar braţul pe piept, asigurându-l cu un bandaj lat,
plasat peste cel tubular.

Art. 2336. La fracturile humerusului, dacă articulaţiile nu sunt implicate:

- se aşază antebraţul pe coastele inferioare şi deasupra abdomenului;
- se plasează o faşă moale între piept şi braţ;
- se susţine antebraţul printr-o eşarfă petrecută după gât;
- se asigură poziţia braţului la piept prin bandaje deasupra şi sub fractură
(proximal şi distal);
- se controlează circulaţia sângelui.

Art. 2337. Pentru fracturile de humerus se pot folosi la imobilizare şi atele, astfel:
- se fixează o atelă în axilă, care va depăşi linia cotului;
30
 - cea de a doua atelă se fixează pe partea externă, depăşind linia umărului şi
a cotului;
- se solidarizează cele două atele, cu ajutorul a două feşi amplasate spre
extremităţi;
- se susţine braţul împreună cu antebraţul îndoit la 90 0, cu ajutorul unei
eşarfe, petrecută după gât, sau prin fixarea de torace folosind 2 – 3 feşi ori
o bucată de pânză.

Art. 2338. În cazul fracturilor localizate la partea distală (în apropiere de cot), care se
manifestă prin tumefiere accentuată a cotului, se va folosi, dacă este posibil, o atelă de
sârmă, care poate fi modelată în unghi drept la nivelul cotului.

Art. 2339. Pentru o fractură care include cotul:

- se sprijină articulaţia într-o poziţie confortabilă, folosindu-se un bandaj
între gât şi articulaţia pumnului (eşarfă guler + manşetă);
- se plasează o faşă moale între braţ şi corp;
- se imobilizează întregul braţ de corp prin bandaje late, unul deasupra şi
altul sub cot, legate pe partea opusă;
- se controlează frecvent pulsul radial şi, dacă acesta este slab, se ajustează
bandajele şi se repoziţionează braţul; dacă pulsul nu se simte, trebuie
chemat urgent medicul.

Art. 2340. Pentru fracturile de radius şi/sau cubitus se va proceda astfel:

- se linişteşte victima, i se sprijină antebraţul şi încheietura mâinii printr-o
tracţiune uşoară, se plasează în cea mai confortabilă poziţie şi cu palma
în jos;
- se imobilizează antebraţul şi încheietura mâinii pe o atelă cu faşă,
plasată pe partea palmară a antebraţului şi întinsă de la cot până la baza
degetelor;
- se asigură atela la braţ prin bandaje înguste, unul mai sus (proximal) şi
altul mai jos (distal) de fractură;
- se plasează antebraţul cu atelă pe piept, cu mâna uşor mai ridicată şi se
sprijină cu o eşarfă petrecută după gât;
- se controlează circulaţia sanguină.

Art. 2341. Fracturile localizate la încheietura mâinii se vor imobiliza fără tracţiune, pe o
atelă cu faşă, care trebuie mulată pe forma încheiturii şi a mâinii. De preferinţă, se vor
utiliza atele din sârmă. Dacă acest lucru nu este posibil, se vor folosi suficiente feşi pe o
atelă rigidă, pentru a aşeza încheietura deformată a mâinii într-o poziţie confortabilă. Se
31
asigură capetele atelei la cot şi mână şi se aplică un bandaj îngust mai sus de fractură. Se
evită orice bandaj care ar putea presa fractura. Se sprijină braţul cu atelă într-o eşarfă
petrecută după gât, avându-se grijă să se asigure pentru degete o poziţie uşor ridicată. Se
controlează circulaţia sanguină la degete: pielea să fie de aspect normal, degetele să
rămână calde şi să se poată mişca.

Art. 2342. (1) Dacă ajutorul medical se poate acorda la scurt timp după producerea
accidentului, atunci pentru fracturile mai simple ale mâinilor se va realiza numai manevra de
sprijinire.
(2) În cazul fracturilor la mâini mai serioase sau atunci când până la
acordarea ajutorului de specialitate urmează să treacă mai mult timp, se va proceda astfel:
- se înfaşă mâna în poziţie funcţională, cu o rolă de pânză sau alt material
moale;
- dacă degetele sunt zdrobite, se plasează un pansament moale între ele;
- se imobilizează mâna cu o atelă de-a lungul părţii palmare a mâinii,
întinsă de la mijlocul antebraţului până la vârful degetelor (sau se
introduce mâna într-o pernuţă şi se asigură cu bandaje);
- se sprijină braţul cu eşarfă petrecută în jurul gâtului.

Art. 2343. Manevrele de prim ajutor în cazul unei fracturi de bazin se aleg astfel:
- dacă ajutorul medical poate fi acordat rapid:
- se aşază victima în cea mai confortabilă poziţie, de obicei pe spate, cu
genunchii drepţi; la dorinţa accidentatului, pot să i se sprijine
genunchii lateral, cu o pătură sau o pernă;
- i se înfaşă gleznele şi apoi labele picioarelor împreună, cu un bandaj de
forma cifrei 8;
- se sprijină ambele laturi ale pelvisului cu greutăţi învelite în material textil;
- dacă transportarea victimei este de durată mai lungă sau mai dificilă:
- se plasează o faşă moale între picioare;
- se aplică un bandaj în 8 în jurul gleznelor şi al labelor picioarelor;
- se aplică două bandaje late, suprapuse pe jumătate, în jurul pelvisului; se
leagă uşor sau se fixează bandajul cu un ac de siguranţă, pe partea
nerănită, şi se sprijină în ambele părţi ale bazinului saci cu nisip sau
alte greutăţi, pentru a-l imobiliza;
- se aplică un bandaj lat în jurul genunchilor;
- se plasează victima pe o scândură spinală lungă, cu feşi, folosind
manevra de rostogolire.
Art. 2344. Pentru fracturile de femur, primul ajutor se acordă după cum urmează:

32
 - dacă ajutorul medical poate fi acordat rapid, se va proceda doar la liniştirea
victimei şi la sprijinirea membrului inferior până la sosirea medicului;
- dacă victima poate fi mişcată, iar transportul la serviciul de sănătate este
de scurtă durată:
- se linişteşte accidentatul şi i se sprijină piciorul, trăgând cu grijă dar
ferm de laba piciorului, păstrând vârfurile labelor şi rotulele îndreptate în
sus şi menţinând tracţiunea până la imobilizarea completă;
- se plasează feşi sau o pătură rulată între picioare şi se aduce piciorul
sănătos lângă cel rănit;
- se asigură poziţia alăturată a picioarelor cu cinci bandaje late, primul
de forma cifrei 8, la glezne, apoi mai sus şi mai jos de fractură,
următorul la genunchi şi unul la gambe;
- dacă victima trebuie să fie mişcată, iar transportul la instituţia medicală
este lung şi dificil:
- în timpul tracţiunii şi sprijinirii piciorului rănit, se aplică şapte bandaje
late sub corp şi sub ambele picioare; se utilizează bandaje înguste
numai deasupra şi sub fractură şi la labele picioarelor; la o victimă
corpolentă, se folosesc bandaje late şi la labele picioarelor;
- se slăbesc bandajele sub corp şi la şale, la genunchi şi la glezne şi se
plasează în poziţia respectivă, alunecându-le în sus şi în jos, după
cerinţă;
- se pun feşi între picioare, genunchi şi glezne;
- se plasează o atelă înfăşată pe latura rănită a corpului, de la axilă
până la laba piciorului;
- se asigură atela cu bandaje din partea superioară a corpului până la
picioare, în succesiunea următoare:
- la piept (torace) mai jos de axilă;
- la pelvis (bazin) în linie cu şoldul;
- la glezne şi labe, de forma cifrei 8, pentru a include atela;
- la coapse, mai sus şi mai jos de fractură;
- la genunchi;
- la gambe;
- se aşază victima pe o targă.
Art. 2345. Pentru fracturi în zona genunchiului:
- se sprijină piciorul rănit, realiniindu-se cu grijă, numai în măsura în care
nu se accentuează astfel durerea; nu se practică tracţiunea;

33
 - se imobilizează piciorul pe o atelă suficient de lungă pentru a se întinde
de la bazin până dincolo de călcâi, cu înfăşare sub scobiturile naturale la
genunchi şi gleznă;
- se asigură atela cu bandaje de forma cifrei 8 în jurul şoldurilor şi la
capătul superior al atelei şi un bandaj lat în jurul gambei şi al atelei;
- se sprijină membrul cu atela într-o poziţie uşor ridicată;
- se controlează circulaţia sângelui în laba piciorului.

Art. 2346. (1) Fracturile de tibie şi peroneu se vor imobiliza astfel:

- dacă ajutorul medical se va acorda în scurt timp sau transportarea va fi
lină, se realizează imobilizarea folosind piciorul valid ca atelă;
- dacă distanţa este mare sau transportarea victimei la spital presupune
teren accidentat, se va aşeza o atelă între picioare şi una pe partea
externă a piciorului;
- dacă localizarea accidentului impune transportarea în picioare sau pe
locul din spate al unui autoturism, victima va trebui să îşi folosească
piciorul valid şi se va proceda astfel:
- se linişteşte victima şi i se sprijină piciorul, aplicându-se şi menţinându-se
tracţiunea până la imobilizarea completă;
- se plasează 5 bandaje sub picior, utilizându-se scobiturile naturale de
la genunchi şi gleznă; se lărgesc bandajele în poziţia de la coapsă,
genunchi şi gleznă şi se strâng bandajele mai sus şi mai jos de locul
fracturii;
- se plasează feşi de-a lungul piciorului, pentru a umple golurile
naturale de la genunchi şi gleznă;
- se asigură atelele pe ambele laturi ale piciorului cu bandaje la coapsă
şi gleznă, în vecinătatea genunchiului, precum şi mai sus şi mai jos
de fractură.
(2) Dacă piciorul valid este utilizat ca atelă, se poziţionează la început
bandajele sub piciorul rănit, iar apoi se plasează faşa de-a lungul piciorului. Se aduce
piciorul valid lângă cel rănit şi se înfaşă ambele picioare împreună, în ordinea următoare:
- un bandaj îngust la glezne, de forma cifrei 8;
- un bandaj lat la coapse;
- bandaje înguste deasupra şi sub fractură.
Pot fi folosite şi alte bandaje, pentru sprijin suplimentar, sau poate fi omis un
bandaj, dacă acesta presează fractura.

Art. 2347. În cazul unui traumatism al gleznei:

- se imobilizează glezna cu o pernă sau cu o pătură mică bine fixată;
34
 - se pune o compresă rece sau o pungă cu gheaţă;
- încălţămintea poate fi lăsată, ca ajutor la imobilizarea gleznei, dar se vor
slăbi şireturile;
- dacă rănile necesită pansamente, încălţămintea se îndepărtează.

Art. 2348. Pentru fracturile labei piciorului se va acţiona astfel:

- dacă sunt prezente răni, se îndepărtează încălţămintea;
- dacă nu există răni, se lasă încălţămintea pe picior pentru a ajuta la
imobilizare, dar se slăbesc şireturile;
- se imobilizează laba piciorului folosind o atelă înfăşată, o pernă mică, o
pătură strânsă în jurul labei sau chiar încălţămintea, asigurată cu bandaje;
- se asigură atela sau încălţămintea cu un bandaj în forma cifrei 8: se
plasează centrul unui bandaj lat pe talpă, se traversează scobitura
piciorului şi se poartă capetele prin spatele gleznei, după care se trec
peste scobitura labei şi înapoi pe sub talpa ghetei; se leagă capetele
peste atelă sau peste talpa ghetei;
- se ridică laba piciorului la 15 – 30 cm şi se sprijină într-o poziţie
confortabilă;
- se transportă victima la spital pe targă.

Art. 2349. În cazul fracturării unui deget de la picior se procedează la alăturarea degetului
în cauză de cel vecin (după ce s-a introdus o compresă între ele); degetele se fixează cu
o bucată dublă de leucoplast.

Art. 2350. În cazul oricărei fracturi de membru trebuie să se verifice:

- existenţa pulsului distal de fractură;
- coloraţia şi temperatura pielii;
- sensibilitatea cutanată.
Modificarea acestor parametri reprezintă semne de gravitate.

4.2.8. Traumatismele toracelui

Art. 2351. În cazul traumatismelor toracelui, se va acorda prioritate asigurării unei respiraţii
bune, astfel că se va proceda după cum urmează:
- se menţin căile respiratorii libere şi, dacă este cazul, se efectuează
respiraţie artificială;
- se aşază rănitul în poziţie semişezând, înclinându-l spre partea rănită.

35
Art. 2352. Victima trebuie să primească îngrijire medicală de urgenţă; se va acorda numai
primul ajutor necesar pentru un transport în siguranţă.

Art. 2353. Dacă s-a produs un traumatism penetrant, se aplică următoarele măsuri:
- se împiedică accesul aerului în cavitatea toracică prin aplicarea unei
bucăţi de plastic, prinsă cu leucoplast în trei părţi;
- dacă există vreun obiect înfipt, nu trebuie extras; se pune doar pansament
în jurul său;
- se sprijină braţul de partea rănită cu o eşarfă şi se aşază rănitul în poziţia
indicată.

Art. 2354. La traumatismele produse de explozii, se va proceda astfel:

- se aşază rănitul într-o poziţie cât mai confortabilă, semişezând, cu capul
şi umerii ridicaţi şi sprijiniţi;
- se supraveghează respiraţia;
- se aplică măsurile de încetinire a evoluţiei şocului;
- se transportă rănitul cât mai rapid la spital.

Art. 2355. În fracturile de coaste închise, accidentatul se va transporta în poziţie şezând.

Art. 2356. În cazul unei fracturi de coaste deschisă, se pansează mai întâi rana, se sprijină
braţul cu o eşarfă şi se transportă rănitul în poziţie semişezând, înclinat spre partea rănită.

Art. 2357. Dacă s-a produs o fractură multiplă a coastelor:

- se fixează zona rănită prin aşezarea braţului victimei peste rană şi
prinderea lui de piept cu o faşă lată; se pot folosi drept atelă: un obiect
mai tare; o pernă fixată cu leucoplast; feşi;
- se aşază rănitul în poziţie semişezând, înclinat către partea rănită;
- se transportă victima la spital pe targă.

Art. 2358. La fracturile de stern, manevrele de prim ajutor care trebuie aplicate sunt:
- se desfac obiectele de îmbrăcăminte la gât, piept sau talie;
- se acordă ajutorul împotriva instalării şocului;
- se aduce asistenţă medicală de specialitate.
Dacă victima trebuie transportată, se va utiliza o targă.

4.2.9. Traumatismele capului şi ale coloanei vertebrale

Art. 2359. În cazul fracturilor calotei craniene sau aflate la baza craniului:
36
 - se imobilizează şi se sprijină capul şi gâtul, pentru a împiedica orice
mişcare, punând mâinile pe ambele părţi ale capului;
- se stabileşte receptivitatea victimei, se verifică respiraţia şi se asigură
eliberarea căilor respiratorii;
- se aplică metoda împingerii maxilarului fără a înclina capul şi se începe
respiraţia artificială, dacă este cazul;
- se aplică un manşon cervical;
- se stabileşte gradul de conştienţă;
- dacă există scurgere de sânge sau de fluid din ureche, se aplică un
pansament steril şi se fixează uşor, pentru a permite lichidului să se scurgă;
- se protejează zonele de depresie, umflăturile, cucuiele sau plăgile
craniului, acolo unde sunt posibile fracturi craniene, cu pansamente groase,
compresibile şi moi; nu se vor aplica presiuni asupra locului fracturii;
- se avertizează victima să nu îşi sufle nasul, dacă prin nas se scurge
sânge sau lichid; nu trebuie obstrucţionată mai ales scurgerea sângelui,
astfel încât se va ţine doar un pansament la nas;
- nu se lasă victima nesupravegheată şi i se asigură transportul de urgenţă
la un punct de acordare a ajutorului medical specializat.

Art. 2360. În cazul fracturilor oaselor feţei şi maxilarelor:

- se menţin deschise căile respiratorii şi se verifică să nu fie vreo obstrucţie în
gură; se îndepărtează dinţii scoşi sau proteza din gura victimei şi se
menţine o cale de drenare a sângelui şi salivei, folosindu-se un deget
pentru a ţine calea respiratorie deschisă, dacă faţa a fost lezată grav;
- se controlează sângerarea;
- se sprijină maxilarul traumatizat cu un tampon moale, fixat în poziţie cu
mâna, nu printr-un bandaj;
- se plasează victima în poziţie şezând, cu capul mult înainte, şi se
transportă în această poziţie; dacă victima este inconştientă, se aşază în
poziţie de recuperare şi i se ţine maxilarul mult înainte; dacă accidentatul
vomită, salvatorul trebuie să îi sprijine cu palma sa maxilarul şi să îi
întoarcă capul spre partea nevătămată;
- în timpul transportului cu targa, salvatorul trebuie să se asigure că există
o bună drenare a gurii şi nasului victimei.

Art. 2361. În cazul comoţiei cerebrale şi al presiunii intracraniene se aplică aceleaşi

manevre de prim ajutor ca în cazul pierderii cunoştinţei. Dacă s-a produs o comoţie
cerebrală, se vor urmări cu grijă semnele care indică instalarea presiunii intracraniene:
starea de inconştienţă; spasme ale membrelor sau chiar convulsii în stadiile iniţiale;
37
respiraţie neregulată şi zgomotoasă şi încetinirea pulsului; creşterea temperaturii corpului şi
înroşirea feţei; dimensiuni inegale ale pupilelor ochilor (una sau ambele pupile pot fi
dilatate şi nu răspund la stimuli luminoşi); stare de slăbiciune, mişcări dezordonate.
Aceste semne vor fi notate şi comunicate medicului.

Art. 2362. Acordarea primului ajutor unei persoane suspectate de traumatism al coloanei
cervicale va consta în imobilizarea şi sprijinirea capului şi a gâtului:
- când victima este culcată, i se imobilizează capul şi gâtul în poziţia în
care au fost găsite, dacă nu este nevoie să i se realinieze capul pentru a
degaja căile respiratorii; în acest din urmă caz, se trage uşor capul în
timp ce este aliniat; imobilizarea se poate realiza cu ajutorul a două
prosoape, pături rulate sau perne: se pune câte una dintre ele pe fiecare
parte a capului şi se fixează cu bandaje de o placă aflată în spatele
coloanei vertebrale (scândură spinală scurtă);
- la o victimă în poziţie şezând, capul, gâtul şi partea superioară a corpului
trebuie imobilizate ca o unitate, înainte ca accidentatul să fie mişcat:
- se sprijină capul şi se aplică un manşon cervical, care poate fi realizat
din bandaje triunghiulare: se întinde bandajul pe o suprafaţă plană; se
pune un material tare la distanţa de o treime de la vârf, paralel cu
baza triunghiului; materialul de umplutură poate fi constituit din bandaje
împăturite, câteva eşarfe împăturite sau altă bucată de material care
să formeze o pernuţă adecvată; se aduce vârful bandajului
triunghiular către bază, astfel încât să acopere umplutura; se rulează
împreună umplutura şi bandajul către baza triunghiului, formând un
fular (manşon) de cca. 8 – 10 cm diametru, lăsându-se capetele de
legare în jurul gâtului;
- în timp ce se sprijină în continuare capul şi gâtul, se plasează centrul
manşonului improvizat sub bărbie şi se înfăşoară capetele în jurul
gâtului, în direcţii opuse, după care se înnoadă în faţă, pe manşon;
- sprijinirea capului şi a gâtului se menţine până când acestea pot fi
imobilizate pe o placă ataşată în spate: se glisează uşor o placă din
lemn sau alt material rigid (scândura spinală scurtă) în spatele
victimei, mişcând cât mai puţin capul, gâtul şi spatele acesteia; se
fixează capul şi corpul accidentatului cu curele prevăzute special
pentru acest scop sau cu bandaje improvizate.

Art. 2363. (1) În cazul traumatismelor coloanei vertebrale în zona toracică şi/sau
lombară, dacă ajutorul medical se poate acorda foarte rapid, nu se va proceda decât la
manevrele necesare pentru a împiedica mişcarea corpului şi instalarea şocului. De
38
asemenea, se avertizează victima să nu se mişte şi se acoperă, pentru a o încălzi şi
pentru a încetini evoluţia stării de şoc.
(2) Imobilizarea se va realiza de către două persoane, instruite de salvator, care
vor proceda astfel:
- o persoană va sprijini capul şi gâtul accidentatului îngenunchind în
partea capului şi ţinându-l uşor cu mâinile sale puse pe ambele părţi
ale capului victimei; această persoană va menţine alinierea capului şi
va împiedica mişcarea acestuia în lateral sau căderea în faţă; ea
trebuie să supravegheze respiraţia şi să anunţe imediat dacă apar
probleme; căile respiratorii trebuie menţinute deschise şi, dacă este
necesar, trebuie făcută respiraţie artificială; dacă victima este aşezată
pe spate, poate fi necesar să i se degaje căile respiratorii de mucoase
sau fluide cu ajutorul unei pompiţe;
- cea de a doua persoană va sprijini gleznele şi picioarele pentru a
împiedica mişcarea picioarelor şi a trunchiului: va îngenunchea la
picioarele victimei şi va pune o mână sub gleznele acesteia pentru a
le susţine; cu cealaltă mână va prinde gleznele pe deasupra lor;
această persoană va menţine alinierea corpului şi va împiedica rotirea
acestuia.

Art. 2364. (1) Dacă ajutorul medical nu este disponibil imediat sau dacă victima cu
fractură de coloană vertebrală în zona toracică şi/sau lombară trebuie mutată,
transportarea sa se va face cu minimum patru persoane, astfel:
- se foloseşte scândura spinală sau se improvizează o placă pentru pus la
spatele victimei, dintr-o uşă sau din orice alt obiect tare, destul de lung şi
de lat, dar nu excesiv de mare, pentru a nu împiedica trecerea;
- se umple cu materiale moi spaţiul liber dintre picioare şi toate golurile de-
a lungul coloanei vertebrale (sub gât, la talie, genunchi şi glezne);
- se aplică bandaje pentru a imobiliza încheieturile la şold, genunchi,
picioare, glezne şi laba piciorului şi pentru a fixa victima de placă.
(2) După ce s-au efectuat toate pregătirile pentru transport, se execută
imobilizarea victimei: se asigură sprijinirea capului şi a picioarelor în timp ce se aplică un
manşon cervical şi se pun pernuţe din material moale între picioare, genunchi şi glezne;
se aplică bandaje late în jurul coapselor, genunchilor şi picioarelor, pentru a imobiliza
încheieturile. Toate bandajele trebuie trecute neforţat pe sub victimă, fără a i se mişca
corpul. Ori de câte ori este posibil, se vor folosi scobiturile naturale ale corpului. În final, se
fixează cu blândeţe încheieturile mâinilor peste pieptul victimei şi se aşază pe placă,
folosind manevra de rostogolire.

39
Art. 2365. Pentru aplicarea manevrei de rostogolire se va proceda astfel:
- se pune placa de-a lungul victimei, după ce aceasta a fost imobilizată,
avându-se grijă ca pernuţele să corespundă golurilor corpului (la gât,
talie, genunchi şi încheieturi) şi să nu creeze presiuni asupra zonelor
fracturate;
- două persoane, la capul şi la picioarele victimei, vor menţine tracţiunea
corpului pe tot parcursul procedurii şi vor mobiliza capul şi picioarele
victimei numai simultan şi la unison cu rotirea corpului; persoana aflată la
cap trebuie să fie deosebit de atentă să nu cadă capul către înainte;
- una sau mai multe persoane se vor aşeza de-a lungul victimei, alături de
placă, în dreptul bazinului şi al membrelor inferioare; ele trebuie să
ajungă să apuce hainele peste corpul victimei;
- o altă persoană va controla placa şi o va aşeza astfel încât victima să
poată fi rostogolită peste ea; de asemenea, va executa ultima aranjare a
pernuţelor înainte ca victima să fie rostogolită înapoi pe placă şi va ajuta
la glisarea accidentatului pe centrul plăcii;
- salvatorul se va aşeza în dreptul umerilor, astfel încât să poată controla
întreaga echipă şi să acorde o atenţie deosebită gâtului şi părţii superioare
a spatelui;
- când toată lumea este pregătită, salvatorul comandă echipei să întoarcă
uşor victima pe o parte, asigurându-se că placa este în poziţie corectă;
- se acoperă rănitul cu o pătură, care se fixează de placă folosindu-se
bandaje sau curele; se imobilizează şi capul pe placă, pentru a împiedica
mişcarea sa în timpul transportului;
- se controlează permanent respiraţia.

4.2.10. Traumatismele muşchilor, ligamentelor şi ale articulaţiilor

Art. 2366. Primul ajutor în caz de întinderi musculare se va limita la următoarele manevre:
- se aşază victime în cea mai confortabilă poziţie;
- se aplică comprese reci, de exemplu pungi cu gheaţă, în secvenţe de 15
minute aplicare pe locul respectiv şi 15 minute pauză .

Art. 2367. Entorsele trebuie tratate ca şi cum ar fi fracturi:

- se aplică bandaje uşor compresive;
- se slăbesc bandajele dacă circulaţia sângelui este jenată sub bandaj sau
dacă aceasta cauzează dureri;
- se imobilizează şi se ridică articulaţia vătămată, dacă este posibil;

40
 - se aplică pungi cu gheaţă pe articulaţie (în secvenţe de 15 minute
aplicare, 15 minute pauză).

Art. 2368. Până la un diagnostic al specialistului, luxaţiile se consideră ca fiind fracturi,

astfel încât nu trebuie făcută nici o tentativă de aducere a oaselor şi a articulaţiei în poziţia
lor normală. Se vor aplica următoarele manevre:
- se imobilizează şi se sprijină articulaţia în poziţia cea mai confortabilă; se
faolosesc pernuţe şi o eşarfă pentru a sprijini adecvat membrul respectiv;
- se aplică pungi cu gheaţă (15 minute aplicare, 15 minute pauză);
- se verifică circulaţia sanguină controlând pulsul şi urmărind modificările
de temperatură şi culoare la extremităţi; dacă apar probleme circulatorii,
se solicită asistenţă medicală de urgenţă.

4.2.11. Traumatismele ochilor

Art. 2369. Este interzis să se încerce îndepărtarea particulelor din ochi atunci când
particula este pe cornee, este încastrată sau s-a lipit de globul ocular sau nu poate fi
văzută, deşi ochiul este umflat şi dureros.

Art. 2370. În cazul prezenţei unor corpi străini în ochi trebuie să se procedeze astfel:
- se avertizează persoana să nu îşi frece ochiul;
- persoana care acordă primul ajutor se spală bine pe mâini;
- se închid pleoapele victimei şi se acoperă ochiul afectat cu un tampon
pentru ochi sau cu tifon; se prelungeşte acoperirea până la frunte şi
obraz;
- se fixează bandajul cu benzi adezive;
- se solicită asistenţă medicală de specialitate.
Art. 2371. Pentru scoaterea unei particule de sub pleoapa superioară, salvatorul îi va cere
victimei să tragă pleoapa superioară în jos peste pleoapa inferioară; genele pleoapei
inferioare pot să disloce particula şi el o scoate afară.

Art. 2372. Dacă pentru a localiza şi a îndepărta particula aflată sub pleoape este necesară
expunerea suprafeţei interioare a pleoapei superioare, se va proceda astfel:
- se aşază rănitul astfel încât faţa sa să fie foarte bine luminată, i se
imobilizează capul şi este rugat să privească în jos;
- se pune o baghetă (băţ de chibrit curat şi neted) la baza pleoapei
superioare şi se apasă uşor pleoapa către înapoi;
- se apucă pleoapa superioară între degetul mare şi index; se ridică
pleoapa de pe ochi, în sus şi peste baghetă şi se rulează către spate;
41
 - dacă particula poate fi văzută pe pleoapă, se îndepărtează cu colţul
umezit al unei batiste sau al unui pansament curat;
- dacă după îndepărtarea particulei durerea persistă, trebuie să se solicite
asistenţă medicală de specialitate.

Art. 2373. Pentru îndepărtarea unei particule de sub pleoapa inferioară:

- se aşază persoana cu faţa spre lumină;
- salvatorul se poziţionează în faţa ei, îi trage uşor pleoapa inferioară către în
jos şi depărtat de globul ocular, în timp ce rănitul mişcă ochiul în sus;
- se îndepărtează particula cu colţul umezit al unei batiste sau al unui
pansament curat.

Art. 2374. Pentru îndepărtarea unei particule de pe globul ocular:

- se trece un fascicul de lumină peste ochi, dar nu drept în ochi;
- dacă particula este liberă şi nu se află pe cornee, se îndepărtează cu
colţul umezit al unei batiste curate sau al unui pansament.

Art. 2375. Corpii străini care se încastrează în ochi sau în ţesutul moale de lângă ochi
trebuie îndepărtaţi numai de către medic. Primul ajutor va consta în următoarele:
- se aşază victima în poziţie orizontală şi i se sprijină capul;
- se pune un tampon în jurul obiectului încastrat, se acoperă cu un cornet
de hârtie pentru a împiedica mişcarea ochiului şi se ţine astfel încât
obiectul încastrat să nu fie presat;
- se transportă persoana la unitatea specializată cu o targă.

Art. 2376. În cazul ulceraţiilor şi al loviturilor, se interzice presarea globului ocular. În toate
cazurile, se va proceda astfel:
- se culcă rănitul şi i se sprijină capul;
- i se închide pleoapa şi se acoperă ochiul cu un tampon de tifon, fixându-l
uşor cu un bandaj sau cu bandă adezivă;
- se imobilizează capul;
- se solicită asistenţă medicală sau se transportă victima pe o targă la
serviciul specializat.

Art. 2377. Dacă accidentul constă în enuclearea globului ocular din orbită (ieşirea globului
ocular din orbită), se interzice manevra de repunere a ochiului în poziţie. Se acoperă uşor
ochiul victimei cu un pansament umezit şi cu un con protector. Se aşază rănitul cu faţa în
jos pe o targă, cu capul imobilizat, şi se transportă la o unitate specializată.

42
Art. 2378. Dacă la locul accidentului nu există aparatură pentru tratarea arsurilor chimice,
se vor efectua următoarele manevre de prim ajutor:
- se plasează victima în poziţie aşezat sau culcată, cu capul înclinat către
spate şi întors uşor spre partea lezată;
- se acoperă ochiul nelezat;
- se spală ochiul vătămat cu apă călduţă sau rece; pentru aceasta este
necesar să se forţeze uşor depărtarea pleoapelor; dacă nu există apă, se
poate folosi lapte;
- se ţine capul rănitului sub jetul de apă curgând uşor;
- după spălare, se acoperă ochiul lezat cu un pansament şi se solicită
imediat asistenţă medicală.
Dacă ambii ochi sunt lezaţi, se acoperă cel vătămat mai grav. Numai în
cazuri extreme se acoperă ambii ochi, explicându-i-se în acelaşi timp victimei ce se
întâmplă.

Art. 2379. În cazul arsurile oculare de natură termică trebuie să se acopere pleoapele cu
un pansament rece şi umed şi să se transporte rănitul pentru a i se acorda asistenţă
medicală de specialitate.

Art. 2380. Dacă leziunea oculară se datorează efectului radiaţiilor electromagnetice

(radiaţie solară directă sau reflectată, flacăra de sudură, radiaţii infraroşii şi laser), iar
victima se plânge de senzaţie de arsură, trebuie să i se acopere ochii cu tampoane
groase şi umede, fixate pe locul respectiv, şi să fie transportată de urgenţă la o unitate
medicală specializată.

4.2.12. Arsuri

– Arsuri termice –

Art. 2381. Primul ajutor în arsurile superficiale constă în imersiunea imediată a părţii arse
în apă rece sau alcool. Dacă imersiunea nu este posibilă, se aplică pe zona lezată
îmbrăcăminte curată, umezită în apă rece sau în alcool. De asemenea, se îndepărtează
imediat orice sursă de presiune a zonei arse (inele, brăţări, îmbrăcăminte sau încălţăminte) şi
se acoperă arsura cu un pansament curat, lipsit de scame, preferabil steril.

Art. 2382. Nu se aplică loţiuni, alifii sau pansamente murdare şi nu trebuie folosite uleiuri,
pământ, bălegar, cerneală, albastru de metilen etc. Nu se sparg băşicile.

Art. 2383. Nu se respiră, nu se tuşeşte peste arsuri şi nu se pipăie zona arsă.

43
Art. 2384. Nu se îndepărtează îmbrăcămintea lipită de zona arsă.

Art. 2385. În cazul arsurilor mai serioase, se solicită ajutorul medicului şi se acordă primul
ajutor prin: controlarea respiraţiei victimei (aplicându-se respiraţia artificială, dacă este
necesar), acoperirea uşoară a zonei arse cu un pansament curat, preferabil steril şi lipsit
de scame, aplicarea tratamentului pentru şoc şi asigurarea transportării victimei la spital.

– Arsuri chimice –

Art. 2386. În cazul arsurilor produse de substanţele chimice corosive, precum acizii tari
sau bazele, se inundă cu apă rece din abundenţă zona arsă. Se continuă inundarea zonei
arse şi în timpul îndepărtării îmbrăcămintei, până la spălarea (îndepărtarea) completă a
substanţelor chimice. Dacă leziunea a fost produsă de substanţe chimice uscate, precum
varul, înainte de inundarea cu apă rece, acestea se îndepărtează rapid, prin periere
uşoară cu comprese uscate.

Art. 2387. (1) După îndepărtarea prin spălare a substanţelor chimice se continuă primul
ajutor ca pentru arsura termică. Se acoperă arsura cu un pansament curat şi se solicită
ajutorul medicului.
(2) Nu se utilizează agenţi chimici neutralizanţi precum oţet, sifon, alcool,
fără avizul medicului.

– Arsuri electrice –

Art. 2388. În cazul arsurilor electrice, prima manevră ce trebuie executată este scoaterea
accidentatului de sub acţiunea curentului electric.

Art. 2389. Se controlează respiraţia şi se aplică respiraţia artificială, dacă este necesar. Se
controlează circulaţia sângelui şi se aplică resuscitarea cardio-respiratorie, dacă pulsul nu
este sesizabil.

Art. 2390. După ce respiraţia şi circulaţia sunt reluate, se acordă primul ajutor pentru
arsuri, acoperindu-le cu un pansament uscat şi curat. Se imobilizează eventualele fracturi şi
luxaţii şi se solicită ajutorul medicului.

– Arsuri cauzate de radiaţii –

Art. 2391. La arsurile provocate de radiaţii se acoperă zona afectată cu un prosop umed,
44
utilizând o soluţie de 10 g de sare la un litru de apă (o lingură la un litru de apă). Pot fi
folosite, de asemenea, unguentele şi cremele comerciale pentru arsuri solare. Dacă
băşicile sunt sparte, victima trebuie să primească asistenţă medicală de specialitate.
4.2.13. Accidente prin expunere la temperaturi extreme

– Accidente termice prin expunere la căldură –

Art. 2392. Dacă în urma expunerii la căldură, victima prezintă simptomele specifice
crampelor calorice – transpiraţie abundentă şi crampe musculare localizate la extremităţi şi
abdomen – se vor aplica următoarele manevre:
- se scoate victima din ambianţa termică caldă şi i se asigură odihna
într-un loc răcoros;
- i se dă accidentatului să bea apă uşor sărată (un pahar de 250 ml de
soluţie salină de 0,5%: o linguriţă sare la 1 l apă);
- dacă spasmele persistă, după 10 minute poate fi dat al doliea pahar;
- dacă nici aşa nu dispar spasmele, se solicită ajutor medical calificat.

Art. 2393. În cazul colapsului caloric, sesizabil prin simptome ca: temperatura corpului
uşor crescută, puls slab şi rapid, piele palidă, rece şi lipicioasă, respiraţie rapidă şi
superficială, vedere înceţoşată, ameţeli şi dureri de cap până la pierderea cunoştinţei,
crampe ale extremităţilor şi abdomenului, senzaţie de greaţă şi vomă, se va proceda
astfel:
- se culcă victima într-un loc răcoros, cu picioarele mai sus decât nivelul
corpului;
- se slăbeşte îmbrăcămintea la gât şi talie şi se scot hainele de prisos;
- i se dă victimei să bea cât poate apă sărată (soluţie salină 0,5%);
- dacă accidentatul este inconştient, se aşază în poziţie de recuperare;
- se supraveghează respiraţia;
- se transportă victima pentru a primi asistenţă medicală.

Art. 2394. Atunci când victima prezintă următoarele simptome, specifice şocului caloric:
temperatura corpului ridicată, ajungând la 42 0 C sau chiar 440 C, puls rapid şi foarte slab,
respiraţie zgomotoasă, piele roşie, fierbinte, uscată sau umedă, convulsii musculare, stare
de greaţă şi vomă, dureri de cap, ameţeli, agitaţie, evoluţie către o stare de inconştienţă şi
comă, trebuie să se procedeze astfel:
- se transportă victima într-un loc răcoros şi umbrit;
- i se scoate orice îmbrăcăminte de prisos;

45
 - se pune persoana într-o baie rece sau se şterge cu un burete cu apă
rece, în special sub braţ, pe gât, cap şi zona pelviană; se poate realiza şi
acoperirea victimei cu cearceafuri ude, îndreptând către ea un ventilator;
- atunci când temperatura a scăzut, se aşază victima în poziţie de siguranţă;
- se controlează temperatura corporală;
- se supraveghează respiraţia;
- se transportă victima pentru a primi asistenţă medicală, într-o ambulanţă
răcoroasă.

Art. 2395. Dacă în urma expunerii la radiaţia solară, victima manifestă simptome specifice
insolaţiei – dureri de cap, ameţeli, dureri în regiunea inimii, nevoia de a urina, piele
fierbinte şi roşie, ceafă rigidă, senzaţie de înfundare a urechilor, puls rar şi moleşeală sau
accelerarea respiraţiei şi a pulsului (insolaţie gravă), maxilare încleştate, leşin – se vor lua
imediat următoarele măsuri:
- se scoate victima de sub influenţa radiaţiei solare şi se aşază la umbră,
în poziţie culcat sau semişezând, cu capul ceva mai sus, descheiat la
gât, fără cravată, dezbrăcat de haine strânse, cordoane, centuri etc.; în
forma cu puls rapid şi respiraţie accelrată, capul trebuie aşezat la nivelul
corpului;
- se aplică pe cap pungi cu gheaţă sau comprese reci;
- se administrează băuturi dulci ca ceai, cafea, sucuri de fructe.

– Accidente prin expunere la frig –

Art. 2396. Indiferent de tipul de accident datorat expunerii la frig, trebuie să se respecte
următoarele reguli de acordare a primului ajutor:
- se adăposteşte victima, scoţând-o din mediul rece şi asigurându-i-se
căldură; camerele trebuie încălzite foarte încet, astfel încât să ajungă la o
temperatură interioară de circa 20 – 240 C numai după 3 – 4 ore;
- se slăbeşte îmbrăcămintea strânsă, se scot încălţămintea strâmtă,
mănuşile şi inelele;
- se îndepărtează hainele umede şi se înlocuiesc cu îmbrăcăminte uscată,
caldă;
- se protejează faţa, mâinile sau picioarele cu materiale calde şi uscate
sau folosind ca sursă de căldură chiar corpul salvatorului;
- nu se aplică direct pe zona îngheţată o sursă de căldură şi nici zăpadă
sau apă rece;
- nu se forţează victima să se mişte inutil;
- nu se agravează leziunea, manevrele trebuie aplicate cu grijă;
46
 - dacă este necesar, se bandajează zonele îngheţate sau băşicate, cu
condiţia ca bandajele să nu fie strânse foarte tare;
- nu se freacă zona îngheţată;
- când situaţia o permite, se poate folosi apă caldă la o temperatură de 400 C;
- trebuie acordată asistenţă medicală cât mai repede.

Art. 2397. Atunci când victima manifestă simptome de hipotermie – puls şi respiraţie
normală, aspect şi comportament caracterizat prin tremurături şi vorbire uşor incoerentă,
în hipotermia uşoară, puls slab şi rar, respiraţie slabă şi superficială, lipsă de coordonare a
mişcărilor, tremurături violente, dezechilibru, senzaţie de greutate în membre, furnicături,
amorţeală, stare de confuzie şi somnolenţă, în hipotermia moderată (temperatura corpului
scade sub 370 C), puls foarte slab, neregulat, chiar absent, respiraţie slabă sau absentă,
pierderea cunoştinţei, comă, în hipotermia avansată (temperatura corpului sub 27 0 C), în
afara măsurilor precizate la art. 2396 din prezentele instrucţiuni, se mai recomandă:
- dacă victima este conştientă, să i se ofere băuturi calde şi dulci;
- dacă nu există nici un semn de existenţă a respiraţiei, se execută
respiraţie artificială prin metode directe şi se ventilează plămânii într-un
ritm adecvat vârstei victimei; se verifică pulsul la carotidă timp de până la
2 minute;
- dacă, după respiraţia artificială, pulsul nu poate fi detectat, oricât de slab, se
trece la reanimarea cardio-respiratorie, cu condiţia ca aceasta să poată fi
asigurată până când victima este încredinţată asistenţei medicale.

Art. 2398. Degerăturile superficiale vor fi tratate astfel:

- se reîncălzesc zonele degradate prin presarea continuă şi fermă cu o
mână caldă, respirare asupra părţii degerate, plasarea zonei respective în
contact cu o zonă caldă a corpului salvatorului (abdomen, axilă);
- se fricţionează cu cea mai mare grijă zonele degerate, utilizând alcool
sau o mănuşă (mâneca hainei) până ce pielea se înroşeşte şi se
încălzeşte, dar numai dacă s-a păstrat sensibilitatea cutanată;
- se tratează şi se pansează flictenele ca la celelalte tipuri de plăgi şi arsuri.

Art. 2399. Pentru degerăturile profunde se vor lua măsuri de acordare imediată a
asistenţei medicale. Dacă sunt afectate picioarele, victima va fi transportată cu targa.

4.2.14. Otrăviri accidentale

(accidente prin absorbţia în organism a unor substanţe care pot provoca
îmbolnăvirea sau moartea)

47
Art. 2400. În caz de otrăvire accidentală, primele măsuri care trebuie adoptate sunt:
- identificarea substanţei otrăvitoare;
- estimarea cantităţii absorbite;
- determinarea căii de intrare în organism;
- determinarea timpului scurs din momentul otrăvirii.

Art. 2401. Simptomele după care se poate stabili calea de pătrundere în organism a
substanţei otrăvitoare sunt următoarele:
- otrăvurile ingerate: ameţeală, crampe abdominale, vărsături şi alte tulburări
gastro-intestinale, eventual decolorarea buzelor şi a gurii, arsuri sau
miros specific respiraţiei;
- otrăvurile inhalate: tuse, dureri în piept, respiraţie accelerată sau dificilă,
stări de confuzie, dureri de cap, leşin, pierderea cunoştinţei, stop cardiac
şi respirator;
- otrăvurile absorbite prin piele: iritaţii locale ale pielii, dereglarea funcţionării
sistemului nervos central, afectarea respiraţiei şi a circulaţiei sanguine;
- otrăvurile injectate: iritaţii ale pielii în locul înţepăturii, cu aceleaşi efecte
ca la cele absorbite prin piele, dar manifestate mult mai rapid.

Art. 2402. Indiferent de natura substanţei şi de modul în care s-a produs otrăvirea, trebuie
acţionat cât mai repede, acordându-se ajutor specializat. Dacă acesta nu este disponibil
de urgenţă, primul ajutor constă în eliminarea otrăvii sau reducerea efectelor ei.
Art. 2403. În raport cu calea de pătrundere a substanţei în organism, se vor respecta
următoarele reguli de prim ajutor:
- otrăvurile înghiţite nu trebuie diluate; dacă victima este conştientă, trebuie
pusă să-şi clătească gura, i se spală şi i se şterge faţa pentru a îndepărta
orice urmă de substanţă, mai ales în cazul celor corosive; nu se
provoacă vărsături decât în cazul în care medicul indică acest lucru,
situaţie în care se administrează substanţe adecvate (vărsăturile provocate
mecanic nu sunt, de regulă, eficace);
- în cazul otrăvurilor inhalate (de ex., substanţele toxice), victima trebuie
transportată cât mai urgent la aer curat, departe de sursa de intoxicare;
dacă nu respiră, i se va aplica respiraţie artificială prin metode indirecte;
- otrăvurile absorbite prin piele, cum ar fi substanţele chimice lichide sau
pulberile, trebuie îndepărtate spălând zona afectată cu multă apă caldă şi
după aceea cu apă şi săpun; se acordă o atenţie deosebită zonelor
ascunse (sub unghii, în păr);

48
 - otrăvurile injectate trebuie reţinute în zona de injectare; se menţine
victima cât se poate de relaxată, cu membrul afectat la nivelul inimii; se
spală întreaga zonă.
În timpul transportului la spital sau al aşteptării acestuia:
- trebuie urmărită respiraţia şi, dacă este necesar, se efectuează respiraţie
„gură la gură”; dacă în gură sau în jurul acesteia se găsesc reziduuri
otrăvitoare sau corosive, se foloseşte o metodă de respiraţie artificială
alternativă; nu se aplică respiraţia „gură la gură” în caz de intoxicaţii cu
gaze şi vapori;
- victima trebuie să fie aşezată în poziţia de recuperare;
- dacă victima are convulsii, se iau măsuri de prevenire a rănirii acesteia;
- se acordă primul ajutor în caz de şoc.

4.2.15. Muşcături de animale, înţepături şi muşcături de insecte

Art. 2404. Dacă accidentul s-a produs ca urmare a muşcăturii unui animal, existând riscul
instalării turbării, se va proceda astfel:
- se lasă rana să sângereze, dar nu exagerat;
- se spală rana cu săpun antiseptic sau detergent şi se clăteşte cu apă pe
cât de fierbinte suportă victima sau se aplică o soluţie salină;
- se aplică un pansament şi un bandaj şi se transportă victima la un
serviciu medical specializat.

Art. 2405. În cazul unei muşcături de şarpe veninos:

- se aşază victima într-o poziţie confortabilă şi se sprijină membrul afectat;
- se calmează victima;
- se aplică un garou deasupra muşcăturii; din 15 în 15 minute, se ridică
garoul tot mai sus, cu câţiva centimetri, până aproape de rădăcina
membrului;
- se aplică local gheaţă, pe zona plăgii;
- se poate aspira toxina din plagă prin sugere, cu condiţia ca persoana
care dă primul ajutor să nu aibă răni pe buze sau pe mucoasa bucală; se
poate folosi o ventuză;
- se încălzeşte victima cu pături, sticle cu apă caldă, pernă electrică etc. şi
i se dau băuturi îndulcite şi sărate;
- se transportă victima de urgenţă la un serviciu medical specializat.

49
Art. 2406. Dacă o persoană este înţepată/muşcată de insecte şi prezintă ca simptome iritaţii
şi umflături în jurul ochilor şi al gurii, ameţeli, vărsături, dificultăţi respiratorii, va fi
transportată de urgenţă la un serviciu medical. Primul ajutor va consta în următoarele:
- se aplică pe rană alcool, o soluţie slabă de amoniac sau o pastă de
dicarbonat de sodiu şi apă; se va evita folosirea alcoolului şi a amoniacului
în zona ochilor;
- dacă acul a rămas înfipt în piele, se îndepărtează cu atenţie, împreună
cu sacul de venin ataşat;
- dacă acul se găseşte în gura victimei, trebuie să i se clătească gura cu o
soluţie de dicarbonat de sodiu (o linguriţă la un pahar cu apă) sau i se dă
să sugă o bucată de gheaţă.

Art. 2407. În cazul în care pe victimă s-a fixat o lipitoare, aceasta se va îndepărta prin
presărarea cu sare, atingerea cu un ac înroşit în foc, un chibrit aprins, o ţigară, ungerea cu
petrol, terebentină sau ulei. După îndepărtare, se spală zona afectată cu o soluţie de
dicarbonat de sodiu sau amoniac.
4.2.16. Accidente acvatice

Art. 2408. În cazul unei persoane înecate/care se îneacă, se va proceda urgent la:
- aruncarea unui obiect plutitor către persoana care se îneacă – o anvelopă
de cauciuc, o vestă de salvare sau se poate folosi chiar o vâslă, pentru a
sprijini victima;
- se trage persoana la mal cu o frânghie sau un cablu;
- se vâsleşte spre persoana care se îneacă, folosindu-se orice obiect
plutitor disponibil: o barcă, o scândură de surfing etc.
Înotatul spre victimă pentru a o scoate din apă este permis numai persoanelor
care ştiu să înoate şi sunt bine antrenate.

Art. 2409. Procedurile de prim ajutor pentru persoanele înecate sunt următoarele:
- se curăţă căile respiratorii de orice material străin vizibil şi, dacă respiraţia
nu se reia spontan, se începe imediat respiraţia artificială prin metode
directe;
- dacă accidentul a survenit în timpul scufundării, navigaţiei etc., se tratează
victima ca şi cum ar avea o leziune a măduvei spinării: se întoarce cu
foarte mare grijă cu faţa în sus, fără să i se răsucească coloana
vertebrală; capul şi ceafa i se sprijină în cursul asigurării dispozitivului
plutitor (scândură spinală lungă);
- respiraţia artificială se începe şi se menţine din momentul în care victima
este scoasă din apă şi până la obţinerea ajutorului medical;
50
 - îndată ce victima este aşezată pe o suprafaţă plană, i se controlează
circulaţia sanguină, prin palparea pulsului la nivelul arterei carotide; dacă
nu există puls, se efectuează reanimarea cardio-respiratorie;
- se aplică măsurile specifice primului ajutor în caz de hipotermie;
- pentru a scoate apa din stomacul victimei, salvatorul trebuie să îşi
introducă ambele mâini sub stomacul acesteia, victima fiind culcată pe
burtă şi cu capul răsucit în lateral, şi să o ridice.

Art. 2410. Dacă accidentul se datorează decompresiunii în condiţii necorespunzătoare şi se

constată instalarea simptomelor specifice – oboseală marcată, tulburări de echilibru, ameţeli,
vâjâituri în urechi, dureri violente abdominale, greţuri, vărsături, colaps, tulburări oculare
(forma medie, semnele apărând în câteva minute până la 10 – 15 ore de la
decompresiune) sau senzaţie de amorţeală a membrelor inferioare, slăbiciune, paralizii,
tulburări ale urechii interne, tulburări osoase, articulare, embolii, colaps (forma gravă, care
se instalează la câteva minute de la decompresiune), primul ajutor trebuie realizat prin
recomprimarea imediată a victimei la o presiune de cel puţin 3/4 din cea iniţială, timp de
20 minute la 2 ore, în funcţie de evoluţia simptomelor. Salvatorul va avea doar rolul de a
supraveghea victima timp de minimum 12 ore de la decompresiune, semnalând imediat
orice semne de boală.

Art. 2411. (1) Dacă nu se poate evalua leziunea apărută în urma scufundării, se va
urmări apariţia următoarelor semne, care indică faptul că scufundătorul este suferind:
- piele pătată şi iritată;
- spumă sanguinolentă sau sânge la gură şi nas;
- dureri musculare şi articulare;
- dureri severe de dinţi;
- dificultăţi de respiraţie;
- ameţeală, vărsături, incapacitate de a vorbi şi a vedea;
- paralizie, stare de inconştienţă.
(2) Dacă se constată cel puţin unul din aceste simptome, se calmează victima,
se acordă primul ajutor pentru asfixie, pentru şoc şi se solicită ajutor medical specializat.
(3) Partenerii de scufundare, echipamentul de scufundare şi rezervoarele de
aer trebuie să însoţească victima la spital.

4.2.17. Pansamente şi bandaje

Art. 2412. Un pansament trebuie să fie:

- steril sau cât mai curat posibil;
- foarte absorbant şi poros;
51
 - compresibil, gros şi moale, în special pentru sângerări puternice;
- neaderent şi fără scame.

Art. 2413. În acordarea primului ajutor se vor folosi următoarele tipuri de pansamente:
- pansamente adezive: din tifon, sterile, cu bandă adezivă;
- pansamente din tifon (comprese), de regulă sterile;
- pansamente compresive: sterile, din tifon sau alt material absorbant
(pernuţă de tifon plină cu vată), având ataşată o rolă de faşă;
- pansamente „improvizate”: obţinute din material fără scame, steril sau
curat, de preferinţă alb; pot fi făcute din prosoape, cearceafuri, feţe de
pernă, şerveţele de hârtie, batiste, cămaşă sau rochie, rupte în fâşii, sau
orice alt material absorbant curat (de exemplu, hârtie igienică); dacă este
posibil, materialele textile vor fi sterilizate prin fierbere în apă timp de 20
– 30 minute, după care se storc cu o lingură care a fost şi ea fiartă; la
acoperirea rănii, vor fi manevrate ţinându-se de colţuri, fără a atinge
suprafeţele de contact cu plaga; ambalajele de plastic sau folia de
aluminiu pot fi folosite pentru realizarea unui pansament etanş la aer în
cazul rănilor profunde ale toracelui.

Art. 2414. La realizarea manevrei de pansare, persoana care acordă primul ajutor trebuie
să se respecte următoarele reguli:
- înainte de pansare, să oprească hemoragia;
- înainte de pansare, să se spele bine pe mâini şi, dacă este posibil, să se
dezinfecteze cu spirt, tinctură de iod, apă oxigenată, soluţii de rivanol
1‰, bromocet 1%, apă de colonie, benzină, ţuică tare etc.;
- să nu atingă şi să nu sufle peste partea de pansament care va veni în
contact direct cu rana;
- să folosească pentru pansare cel mai curat material posibil;
- dacă sunt disponibile, să folosească o pensă şi un foarfece sterilizate
prin fierbere sau la flacără;
- să acopere complet rana şi să întindă marginile pansamentului dincolo
de limitele rănii;
- înainte de pansare, să aplice bumbac absorbant, vată, faşă neaderentă sau
alt material peste compresele de tifon;
- să nu îndepărteze de pe rană pansamentul deja făcut; dacă sângele a
trecut prin pansament, se acoperă cu pansamente suplimentare, vată
sau alte materiale, fixate cât mai bine;
- când sângerarea nu se opreşte şi pansamentul se îmbibă de sânge, să
aplice şi alte măsuri de oprire a hemoragiei;
52
 - să fixeze pansamentul cu bandă adezivă (leucoplast) sau bandaje;
- dacă pansamentul a fost făcut în condiţii nesterile, să avertizeze unitatea
medicală care preia rănitul.

Art. 2415. În vederea realizării pansării, se va proceda astfel:

- dacă plaga nu este prea întinsă:
- se ia un pachet de pansament de mărime corespunzătoare şi se
deschide;
- se apucă pansamentul de partea externă şi se aplică pe plagă, având
grijă ca suprafaţa de contact cu plaga să nu fie atinsă cu mâinile sau
cu un obiect oarecare;
- se înfăşoară peste rană faşa cusută de pansament şi se leagă
capătul ei, după ce a fost sfâşiat în două, pe o lungime adecvată; de
asemenea, se poate introduce capătul feşii sub pansament, în partea
opusă rănii;
- dacă plaga este întinsă şi nu poate fi acoperită cu un pansament:
- se pun peste plagă comprese sterile de tifon, fără a atinge cu mâna
partea ce vine în contact cu rana;
- se aşază deasupra un strat de vată;
- se face un bandaj improvizat, dar solid.

Art. 2416. La folosirea bandajelor trebuie să se respecte următoarele reguli:

- se aplică bandajul suficient de strâns pentru a fi siguri că strângerea este
controlată sau că imobilizarea este bine realizată;
- din când în când se va verifica dacă sângele continuă să circule distal
faţă de bandaj;
- nu se folosesc feşile ca umplutură sau ca pansamente pentru răni, dacă
sunt disponibile alte materiale;
- bandajarea se realizează cu atenţie, pentru a nu provoca victimei dureri
şi mişcări inutile.

Art. 2417. Pentru realizarea, la bandaje şi eşarfe, a unui nod lat, se va proceda astfel:
- se iau capetele unui bandaj, fiecare în câte o mână;
- se petrece capătul din mâna dreaptă peste capătul din mâna stângă şi
apoi pe dedesubtul acestuia, formându-se astfel o jumătate de nod;
- se petrece apoi capătul aflat în mâna stângă peste cel din mâna dreaptă şi
se trece pe sub acesta;

53
 - se obţin două bucle întrepătrunse care pot fi strânse fie trăgând de bucle,
fie de numai de capete.
Capetele nodului trebuie aşezate astfel încât să nu producă disconfort prin
apăsare pe piele sau os şi să nu existe posibilitatea de a se agăţa sau de a fi trase
accidental atunci când victima este deplasată.

Art. 2418. Pentru bandajarea sub forma cifrei 8 se va proceda astfel:

- se aşază sub gleznă (glezne) mijlocul unui bandaj triunghiular îngust sau
lat, eventual peste un pansament sau o atelă;
- se aduc capetele în jurul gleznelor, se încrucişează deasupra picioarelor şi
se trec capetele sub labele picioarelor;
- se leagă capetele sau se repetă bandajarea în 8 în direcţie opusă,
legarea făcându-se la punctul de plecare.

Art. 2419. La aplicarea eşarfei pentru braţ trebuie să se procedeze astfel:

- se sprijină antebraţul membrului rănit, transversal peste piept, cu mâna
mai sus decât nivelul cotului;
- se aşază un bandaj triunghiular neîmpăturit între antebraţ şi piept, cu
vârful către cot şi depăşindu-l pe acesta;
- se aduce capătul superior peste umărul victimei pe partea nerănită şi
ocolind ceafa, până în dreptul părţii afectate;
- continuând sprijinirea antebraţului, se aduce capătul inferior al bandajului pe
sub mână şi antebraţ şi se leagă cu celălalt capăt deasupra claviculei;
- se aduce vârful în faţa cotului şi se fixează cu ajutorul unui ac de siguranţă ori
se răsuceşte vârful în „coadă de peşte” şi se bagă în interiorul eşarfei;
- se aşază baza bandajului în dreptul încheieturii degetului mic, cu mâna
astfel poziţionată încât unghiile să rămână vizibile şi să poată fi observate.

Art. 2420. Pentru a realiza o eşarfă tubulară (tip Saint John) se procedează astfel:
- se sprijină antebraţul (de pe partea rănită) în diagonală peste piept, cu
degetele arătând către umărul opus;
- peste antebraţ şi mână se plasează un bandaj triunghiular neîmpăturit, al
cărui vârf depăşeşte cotul, cu capătul superior deasupra umărului de pe
partea nerănită şi cu baza în linie cu corpul pe aceeaşi parte;
- în timp ce se sprijină antebraţul, se strecoară baza triunghiulară pe sub
mână, antebraţ şi cot şi se aduce capătul inferior în diagonală prin spate
şi peste umărul de pe partea nerănită;
- se aşază braţul la înălţimea potrivită, legându-se capetele deasupra
claviculei;
54
 - se introduce vârful între antebraţ şi bandaj şi se fixează cu un ac de
siguranţă sau se răsuceşte în „coadă de porc” şi se introduce în bandaj.

Art. 2421. Eşarfa „guler + manşetă” se realizează astfel:

- se aşază mijlocul unui bandaj triunghiular îngust pe antebraţ, lăsând
capetele să cadă de o parte şi de alta, unul în apropierea încheieturii
mâinii şi celălalt în apropierea cotului, formându-se astfel o diagonală
lungă;
- se aduce un capăt în jurul antebraţului şi se trece pe sub mijloc, pentru a
forma o buclă în jurul braţului;
- se aduce celălalt capăt în jurul antebraţului în direcţia opusă şi se trece
pe sub mijloc pentru a forma o altă buclă;
- se aduc cele două capete deasupra, pentru a forma o manşetă lejeră în
jurul încheieturii mâinii, astfel încât aceasta să fie sprijinită confortabil;
- se aduc capetele în jurul gâtului victimei şi se leagă deasupra claviculei de pe
partea rănită;
- dacă este necesară o lungime mai mare a bandajului, se leagă capătul
unui alt bandaj triunghiular îngust de un capăt al primului şi se aduce în
jurul gâtului;
- se leagă celelalte două capete, astfel încât braţul să fie aşezat la
înălţimea dorită.

Art. 2422. Eşarfele improvizate se pot realiza în mai multe moduri:

- plasând mâna în interiorul unei haine închise cu nasturi;
- susţinând membrul lezat cu o curea, cravată sau alt articol vestimentar
similar petrecut în jurul gâtului victimei;
- prinzând cu un ac mâneca hainei sau a cămăşii de reverul hainei,
respectiv de pieptul cămăşii;
- introducând poalele hainei peste membrul rănit şi prinzându-le cu un ac
de haină.

Art. 2423. La bandajarea cu ajutorul bandajelor triunghiulare, se va proceda diferenţiat, în

funcţie de partea corpului vizată:
a. cap:
- persoana care acordă primul ajutor se aşază în spatele victimei;
- foloseşte un bandaj triunghiular neîmpăturit, cu un tiv îngust, pe care îl
obţine prin împăturire de-a lungul bazei;
- plasează centrul bazei pe mijlocul frunţii victimei deasupra sprâncenelor şi îi
aduce vârful peste cap, acoperind astfel pansamentul de-a lungul cefei;
55
 - aduce capetele înspre spate, încrucişându-le peste vârf, înconjurând
capul şi legându-le pe frunte, cât mai jos;
- ţine capul victimei cu o mână în timp ce ajustează bandajul; îi împătureşte
vârful şi îl prinde cu un ac de siguranţă;
b. articulaţiile cotului şi ale genunchiului:
- se foloseşte un bandaj triunghiular neîmpăturit, cu un tiv îngust, obţinut prin
împăturirea de-a lungul bazei;
- se plasează centrul bazei pe antebraţ, respectiv pe tibie, imediat sub
rotulă;
- se aşază vârful spre în sus şi se acoperă pansamentul;
- se înconjoară membrul cu capetele, încrucişându-le în faţa cotului sau în
spatele genunchiului;
- se leagă pe partea superioară a membrului;
- se ajustează bandajul trăgând în sus de vârf şi apoi îndoindu-se către în
jos şi se fixează cu un ac de siguranţă;
c. mână sau picior:
- se aşază un bandaj triunghiular pe o suprafaţă plană, cu vârful în direcţie
opusă victimei;
- se aşază mâna sau piciorul pe bandaj, cu degetele către vârf, lăsând
suficient bandaj la încheietura respectivă pentru a o putea cuprinde;
- se aduce vârful în sus peste mână sau picior, se aşază pe încheietura
mâinii sau puţin deasupra gleznei;
- se aduc capetele în sus şi în jurul încheieturii respective, încrucişându-le
peste vârf de câte ori este nevoie, pentru a folosi tot bandajul înainte de
a-l lega;
- se trage de vârf pentru ajustarea bandajului, după care se îndoaie către
în jos şi se fixează cu un ac de siguranţă.

Art. 2424. Pentru realizarea bandajelor din feşi se va proceda astfel:

- persoana care acordă ajutorul se aşază cu faţa spre accidentat;
- se aplică faşa începând din regiunea cu diametrul mic şi continuând spre
regiunea cu diametrul mai mare;
- se ţine sulul ce se desfăşoară în mâna dreaptă, iar cu mâna stângă se
fixează capătul feşii; faşa se trage întotdeauna de la stânga spre dreapta
dacă salvatorul este dreptaci (stângacii vor proceda invers);
- prima tură se aplică de la câteva laturi de deget sub rană, pe o zonă
sănătoasă de piele, următoarele petrecându-se astfel încât fiecare tură
să acopere 1/3 – 1/2 din tura de faşă precedentă.

56
 Bandajarea cu faşă începe întotdeauna cu un prim tur circular şi se termină
tot cu tur circular. Capătul circular al feşii se fixează cu un ac de siguranţă, se lipeşte cu
leucoplast de restul bandajului sau se despică faşa cu foarfecele, obţinându-se două
benzi care se petrec în sens contrar, în jurul degetului, braţului sau corpului şi se înnoadă
între ele. Nodul (fixarea, în general) trebuie făcut în regiunea cu diametrul cel mai mare
(unde se află punctul de sprijin al bandajului) şi niciodată în dreptul rănii.

Art. 2425. Modalitatea de folosire a feşii se alege în funcţie de regiunea lezată:

- circular: pentru regiunile de formă cilindrică – cap, gât, torace, pumn;
turele se suprapun;
- spiral: pentru regiunile de forma unui trunchi de con – braţ, antebraţ,
deget, coapsă, gambă; înfăşurarea este şerpuitoare; o tură de faşă
acoperă 1/3 din lăţimea turei precedente;
- în forma cifrei 8: pentru bandajarea încheieturilor, dar se poate folosi şi
pentru cap şi torace; după tura circulară, faşa este condusă pieziş,
deasupra încheieturii, unde se face a doua tură circulară şi revine pieziş
peste încheietură, încrucişând prima diagonală; turele se trag alternativ,
înaintea şi înapoia încheieturii; înfăşarea se termină deasupra articulaţiei
care serveşte ca punct de sprijin;
- în evantai: pentru încheietura genunchiului sau a cotului; turele de faşă
sunt oblice deasupra şi dedesubtul articulaţiei şi circulare în dreptul
articulaţiei şi se întâlnesc într-un punct;
- praştia: se foloseşte pentru a menţine pansamentul nasului; o faşă lată
de 5 – 6 cm şi lungă de 40 – 50 cm este despicată la ambele capete; la
mijloc, faşa rămâne nedespicată pe o lungime de cca. 6 cm, porţiune
care se aplică pe nas; cele patru capete se petrec, două câte două, pe
deasupra şi pe dedesubtul urechilor şi se înnoadă la ceafă;
- căpăstru: serveşte la menţinerea pansamentului bărbiei sau al buzei; se
pregăteşte ca şi praştia şi se leagă pe creştetul capului;
- în T: se cos 1 – 2 fâşii de tifon pe o faşă în unghi drept; se foloseşte la
rănile situate în regiunea bazinului, perineului, anusului, organelor genitale;
- în formă de nod: se aplică pentru rănile localizate la tâmplă, cu hemoragie
puternică; se ia o faşă cu două capete şi se pune mijlocul pe una din
tâmple; se trec capetele spre tâmpla opusă, unde se încrucişează sub
formă de nod; de aici, unul din capete se trece peste creştet, celălalt pe
sub bărbie şi se încrucişează pe prima tâmplă, de unde sunt duse iar pe
tâmpla opusă etc.; fiecare tură acoperă pe cea anterioară pe jumătate
din lăţimea sa; bandajarea se termină printr-o tură circulară peste frunte
şi ceafă.
57
Art. 2426. În lipsa feşilor, se mai pot folosi: pânza dreptunghiulară – pentru bandajarea
toracelui sau a abdomenului (se petrece în jurul toracelui, se fixează cu ace de siguranţă,
apoi se confecţionează şi două bretele care se petrec peste umeri); basmaua, pătrată sau
triunghiulară – pentru fixarea pansamentelor sau pentru imobilizarea unui membru.

58