PRIMUL AJUTOR IN CAZ DE

ACCIDENTARE

1
 Prevederi generale referitor la acordarea
primului ajutor în caz de accidentare

Art.1. (1) Entitatea trebuie sa doteze toate locurile de munca cu truse cu

materiale sanitare si substante adecvate luarii de masuri urgente,
corespunzatoare unor accidente posibile în procesele tehnologice respective,
dupa caz.
(2) Continutul truselor trebuie sa fie conform reglementarilor emise de
Ministerul Sanatatii pentru riscurile specifice proceselor de munca
desfasurate la locurile respective de munca.
Art.2. Primele îngrijiri medicale ce pot fi acordate victimelor si modul de
solicitare a asistentei medicale trebuie sa fie cunoscute de întregul personal;
toti lucratorii trebuie sa îndeplineasca criteriile de încadrare în categoria
salvatorilor (sa fie instruiti pentru a acorda primul ajutor).
Art.3. În cazul producerii unui accident, interventia imediata a salvatorului
trebuie sa aiba în vedere:
– analizarea situatiei, care sa conduca la identificarea naturii accidentului,
la depistarea eventualelor riscuri care persista si a cailor prin care pot fi
anihilate, pentru a proteja victima si a preveni extinderea accidentului;

2
– protejarea victimei(lor) prin suprimarea sau izolarea riscurilor sau prin
scoaterea victimei de sub actiunea riscului;
– examinarea victimei(lor) – daca sângereaza abundent, raspunde la
întrebari, respira, îi bate inima;
– anuntarea accidentului;
– acordarea primului ajutor;
– supravegherea victimei si asteptarea echipei de specialitate.
Art.4. Primul ajutor se acord. la locul unde se gaseste accidentatul,
actionându-se rapid dupa urmatoarele reguli:
– examinarea exterioara completa a accidentatului, având grija sa nu se
agraveze starea sa prin actiuni bruste si gresite;
– respectarea unei asepsii perfecte;
– acordarea primului ajutor în ordinea gravitatii, în cazul unui accident
colectiv, daca nu sunt suficiente persoane pentru a se ajuta simultan
accidentatii, si anume:
– extrema urgenta – hemoragiile la cap, gât, axil., coapse; hemoragiile
interne; ranitii în zona toracelui; cei cu arsuri mari; cei cu mai multe rani
grave;
– prima urgenta – ranitii care au pierderi de sânge sau membrele
zdrobite;
3
– a doua urgenta – fracturile (de craniu, de coloana vertebrala,
deschise, ranile adânci);
– a treia urgenta– fracturile mici închise; ranile putin adânci.
Art. 5. (1) Accidentatii vor fi transportati cu autosanitara (ambulanta).
(2) Numai victimele cu leziuni usoare, care nu influenteaza functiile
vitale ale organismului, pot fi transportate cu mijloace improvizate.
(3) Numai în conditii exceptionale sau când accidentul s-a produs în
locuri izolate, la mare distanta de statiile de salvare, accidentatii grav
pot fi transportati cu mijloace improvizate.
 (4) Nici un accidentat nu va fi transportat înainte de fi examinat si a
i se acorda primul ajutor. În mod obisnuit, numai cadrele medico-
sanitare de specialitate au dreptul sa dispuna ridicarea si transportul
victimelor de la locul accidentului. Art.6. Persoana care anunta
accidentul serviciilor medicale trebuie sa dea relatii corecte si
suficiente: unde este locul accidentului, ce s-a întâmplat, daca ranitii
sunt blocati,

4
 drumul este accesibil, câte victime sunt, dintre care câte în stare
grava,ce tipuri de leziuni s-au produs, descrierea în special a
leziunilor care pot provoca deces, numele sau si numarul de telefon
de la care suna.
Art.7. La sosirea autosanitarei, cadrele de specialitate preiau cazul.
Art.8. Pâna la sosirea ambulantei, salvatorul(ii), pe lânga manevrele de
prim ajutor, trebuie sa urmareasca semnele vitale ale victimei:
prezenta respiratiei, a pulsului,
starea de constienta ca si efectele primului ajutor acordat:
restabilirea respiratiei si a circulatiei sanguine, oprirea hemoragiilor,
starea pansamentelor, imobilizarea fracturilor, pozitia de siguranta .
Art.9. Salvatorul va acorda primul ajutor în functie de starea victimei:
– daca victima nu vorbeste (este inconstienta), dar respira si are puls,
sunt necesare ; asezarea in pozitie de siguranta; acoperirea
victimei,alarma,supravegherea semnelor vitale, pana la sosirea
ajutoarelor medicale.

5
– daca victima nu raspunde, nu respira, dar are puls: degajarea cailor
respiratorii; manevra Heimlich; respiratie „gura la gura” sau „gura la
nas”;
– daca victima nu raspunde, nu respira, nu are puls, este necesara
reanimarea cardio-respiratorie;
– daca victima sângereaza abundent, se aplica compresie manuala locala;
pansament compresiv; compresie manuala la distanta;
– daca victima prezinta arsuri provocate de:
– foc sau caldura: se face spalare, pentru a se evita întinderea arsurii si
pentru racorire;
– substante chimice: se face spalare abundenta cu apa (nu se încearca
neutralizarea substantei);
– daca victima vorbeste, dar nu poate efectua anumite miscari, se va actiona
ca si cum ar avea o fractura, evitându-se deplasarea sa si respectându-se
toate eventualele deformari la nivelul membrului superior, al celui
inferior, al coloanei vertebrale.

6
2. Accidente generate de curentul electric
Art.12. În ambele situatii, respectiv când accidentatul nu se poate
desprinde de instalatia electrica si când accidentatul s-a desprins de
instalatia electrica, nemaifiind în contact cu aceasta si nici în
imediata ei apropiere, persoana care actioneaza pentru acordarea
primului ajutor trebuie sa constate cu operativitate situatia concreta
a victimei si sa hotarasca modul de actionare, astfel încât sa nu îsi
pericliteze integritatea corporala sau chiar viata, expunându-se
aceluiasi risc.
2.1. Scoaterea accidentatului de sub influenţa curentului electric
Art.13. Daca accidentul s-a produs într-o instalatie cu tensiunea de
lucru sub 1000 V, iar victima este în contact cu instalatia electrica si
se afla la înaltime, se va proceda astfel:– se sprijina accidentatul cu
proptele izolante sau se organizeaza atenuarea caderii prin prinderea
victimei ori prin plasarea pe sol a unor suporturi groase la locul
eventualei caderi – paie, materiale textile, crengi;

7
– se actioneaza pentru întreruperea tensiunii;
– daca întreruperea tensiunii necesita timp mai îndelungat, se scoate
accidentatul de sub tensiune prin utilizarea materialelor sau
echipamentelor
electroizolante aflate la dispozitie;
– se aseaza victima în pozitie de siguranta, pe o parte, pentru a evita
inundarea cailor sale respiratorii si înecarea.
Art.14. În situa.ia unui accident în instalatii cu tensiunea de lucru peste
1000 V, este obligatoriu sa se execute mai întâi manevra de deconectare a
instalatiei. Pentru scoaterea victimei din instalatie se vor folosi mijloacele
disponibile: prin strigat, telefonic, prin radio sau prin mesager etc.
Art.15. Scoaterea accidentatului de sub tensiune este permis. numai în
statiile electrice, unde operatia se va executa de catre personal autorizat, cu
mijloacele de protectie electroizolante adecvate (cizme si manusi de înalta
tensiune, stanga de manevra, corespunzatoare tensiunii nominale a
instalatiei).
Art.16. Daca din cauza arcului electric provocat de accidentat ca urmare a
atingerii instalatiei electrice, acestuia i s-au aprins hainele, fara ca el sa fie
în contact sau în imediata apropiere a instalatiei electrice sub tensiune, se
va actiona pentru stingerea hainelor aprinse prin înabusire. De preferinta,
în timpul acestor interventii accidentatul va fi culcat la pamânt. 8
2.2. Determinarea stării accidentatului
Art.17. Dupa scoaterea accidentatului de sub tensiune si în afara riscului
generat de aceasta, se va determina starea clinica printr-o examinare
rapida:
a) Dac. accidentatul este constient, concomitent cu actiunea de calmare a
victimei, se stabile.te un contact verbal cu aceasta, sub forma de întrebari:
„aseaza-te!”, „respira adânc si regulat!”, „cum s-a întâmplat accidentul?”,
„te supara ceva?”, „ai ameteli?”, „ai greata?”, „ai dificultati în respiratie ,
„te supara inima?”. În timpul dialogului se cauta vizual eventuale semne
exterioare ale starii de rau (culoarea pielii, mai ales culoarea fetei,
transpiratia fetei si a palmelor, prezenta si caracteristicile respiratiei si ale
pulsului). La aparitia acestora, se solicita salvarea.
b) Daca accidentatul este inconstient si nu prezinta vatamari si leziuni
care ar contraindica în mod evident miscarea si deplasarea sa (cadere cu
grave leziuni si vatamari, fracturi, hemoragii), victima va fi asezata într-o
pozitie în care sa poata fi examinata – culcat pe spate pe o suprafata plana
si suficient de rigida, fara a fi miscat inutil, i se desfac hainele la gât, piept
si zona abdominala, se verifica starea respiratiei si existenta pulsului. În
cazul lipsei functiilor vitale, fara a se mai tine seama de eventuale
interdictii de miscare a accidentatului, acestuia i se va face respiratie
artificiala sau reanimare cardio-respiratorie. 9
Art.18. În cazul accidentatilor care si-au pierdut cunostinta, cercetarea
vatamarilor trebuie facuta abia dupa ce s-a constatat starea
satisfacatoare a respiratiei si circulatiei sanguine, iar examinarea trebuie
realizata numai vizual, fara a misca si a dezbraca victima.
Art.19. Dupa constatarea starii victimei, se va decide modul de acordare
a
primului ajutor în functie de tipul vatamarii: arsuri, fracturi, plagi etc.
Art.20. Chiar daca dupa electrocutare, victima nu acuza stiri de rau (nici
macar trecatoare), el trebuie tinut în repaus timp de 0,5÷1 ora, dupa care
va fi supus unei consultatii medicale. Orice electrocutat se transporta la
spital pentru supraveghere medicala.
Art.21. Daca starea de rau persista sau se agraveaza, accidentatul va fi
asezat în pozitie culcat, cu picioarele ridicate. Îmbracamintea trebuie
descheiata si slabita în zona gâtului, a pieptului si abdomenului; se va
asigura transportul la un serviciu medical de urgenta.

10
 3. Stopul respirator
3.1. Faze de intervenţie
Art.22. Respiraţia artificială trebuie să înceapă imediat,
nedepăşindu-se o perioadă mai mare de 4 minute.
Art.23. Executarea respiraţiei artificiale necesită parcurgerea a
5 faze:
– aprecierea capacităţii de răspuns a victimei;
– deschiderea (eliberarea) căilor respiratorii;
– verificarea existenţei respiraţiei;
– ventilarea plămânilor;
– verificarea existenţei pulsului.
Art.24. Pentru aprecierea capacităţii de răspuns a victimei se
scutură uşor umărul şi se întreabă persoana dacă-i este bine.
Dacă felul în care s-a produs accidentul indică eventuale vătămări
ale capului sau gâtului, acestea se imobilizează (se sprijină)
înainte de a solicita răspunsul.
11
 Art.25. Nu se intervine asupra unei persoane aparent inconştientă, până
când starea de inconştienţă nu este confirmată.
Art.26. Pentru eliberarea rapidă a căilor respiratorii se efectuează
manevra de tragere a limbii afară, printr-una din următoarele modalităţi:
a) manevra „cap răsturnat – bărbie ridicată” (fig.1), când se presupune
că nu există vătămări ale gâtului: se pune o mână pe fruntea victimei,
împingând-o înapoi; în acelaşi timp, se pun degetele celeilalte mâini sub
bărbie, pe partea osoasă a mandibulei, şi se ridică; nu se apasă ţesutul
moale de sub bărbie;
b) „împingerea mandibulei fără răsturnarea capului” (fig.2), dacă se
presupune că există răniri ale gâtului: se pun mâinile de ambele părţi ale
capului, imobilizând capul şi gâtul; se apucă bărbia cu degetele 2–4 ale
fiecărei mâini, ridicând-o şi împingând-o uşor înainte (spre torace);
folosind degetele mari, se deschide gura accidentatului.
Art.27. Dacă stopul respirator a fost cauzat de obstrucţia căilor
respiratorii cu un corp străin, se execută urgent manevra Heimlich sau
extragerea manuală. După eliberarea căilor, se va verifica, timp de 3÷5
secunde, existenţa respiraţiei: se pune urechea lângă gura şi nasul victimei
şi se privesc cu atenţie mişcările sus–jos ale toracelui (fig.3).

12
 Fig.1. Căile respiratorii deschise Fig.2. Căile respiratorii
deschise(cap
răsturnat – bărbie ridicată). (împingerea mandibulei fără
rasturnarea capului )

Fig.3. Verificarea existenţei

respiraţiei 13
 Art.28. Ventilarea plămânilor se realizează prin insuflarea de
aer în plămânii victimei, de către salvator, prin gură (metoda
„gură la gură”) sau prin nas (metoda „gură la nas”).

Măsurile de aplicat sunt:

– verificarea deschiderii căilor respiratorii şi a etanşeităţii
dintre gura salvatorului
şi căile respiratorii ale victimei;
– astuparea celorlalte căi respiratorii deschise;
– salvatorul inspiră adânc şi suflă uşor aerul în plămânii
victimei; pentru fiecare respiraţie se acordă 1÷1,5 secunde;
– după fiecare respiraţie, se îndepărtează gura şi se priveşte
toracele victimei, în timp ce se păstrează urechea şi obrazul
lângă faţa sa; dacă nu apar semne de mişcare a aerului, se
repoziţionează capul, se ridică mai mult bărbia, se verifică din
nou etanşeitatea şi se mai încearcă o dată; în caz de nereuşită, se
aplică manevrele de prim ajutor în caz de obstrucţie a căilor
respiratorii.
14
 Art.29. Ventilarea plămânilor se va executa lent, cu o durată de 1÷1,5
secunde de pentru fiecare insuflare, cu o presiune care să realizeze numai
dilatarea toracelui victimei. Frecvenţa ventilării trebuie să fie, pe cât
posibil, cât mai apropiată de respiraţia normală: aproximativ 12 respiraţii
pe minut (o respiraţie întreagă la fiecare 5 secunde).
Art.30. Dacă stomacul accidentatului se umflă în timpul respiraţiei
artificiale, trebuie să se verifice şi să se repoziţioneze căile respiratorii, să se
urmărească mişcările toracelui şi să se evite presiunea excesivă a aerului în
căile respiratorii; se va continua respiraţia artificială; nu se apasă manual
abdomenul victimei.
Art.31. Dacă tensiunea stomacului este atât de mare încât împiedică
umfla-rea corespunzătoare a plămânilor, înainte de a aplica presiunea
abdominală se întoarce victima într-o parte, cu capul în jos. În caz că, odată
cu aerul, este evacuat şi conţinutul stomacului, trebuie să i se şteargă
repede gura, după care se reia respiraţia artificială.
Art. 32. (1) După două respiraţii şi după ce se constată că toracele se
umflă, se verifică existenţa pulsului la artera carotidă. Pentru atingerea
. acesteia, se reperează mai întâi laringele şi se alunecă cu degetele 2–3–4
lateral, spre muşchii gâtului. Dacă nu se sesizează pulsul la una dintre
artere, se va verifica şi la cealaltă (dar nu la ambele artere carotide
simultan).
15
 (2) Dacă într-un interval de 5÷10 secunde nu se decelează pulsul la nici
una dintre carotide, se începe masajul cardiac extern, respectiv reanimarea
cardio-respiratorie, şi se solicită urgent ajutor medical calificat.
(3) Dacă pulsul este prezent, se continuă respiraţia artificială şi se
verifică din nou pulsul după un minut.

3.2. Metode de respiraţie artificială

– Metode directe („gură la gură”, „gură la nas”) –

Art.33. Metodele directe se pot începe imediat ce salvatorul atinge

victima şi îi curăţă gura de eventualele materii care ar putea bloca căile
respiratorii, fără ca să fie nevoie să îi schimbe poziţia. Pe cât posibil,
accidentatul va fi aşezat pe spate, pe o suprafaţă solidă şi dreaptă. Este
interzisă aplicarea metodelor directe în caz de stop respirator apărut în
intoxicaţii cu gaze şi vapori.
Art.34. La executarea respiraţiei artificiale „gură la gură” (fig.4÷7),
salvatorul va proceda astfel:
– se asigură că sunt deschise căile respiratorii ale victimei; dacă aceasta
are proteză dentară, care împiedică fluxul de aer, i se scoate proteza;
16
 – îşi strânge nările între degetul mare şi arătător, inspiră adânc, deschide
gura larg, plasând-o deasupra gurii accidentatului, în condiţiile unei bune
etanşări, şi suflă uşor în gura acestuia;
– după fiecare insuflare, ridică gura de pe faţa victimei, pentru a permite
aerului să iasă şi pentru a privi, asculta şi sesiza circulaţia aerului din gură,
nas şi mişcarea toracelui;
– se continuă, păstrând ritmul de 12 respiraţii pe minut.

Fig.4 Respiratia “gura la gura” Fig.5 Respiratia “gura la gura”

-astuparea nasului cu obrazul -astuparea nasului cu degetele

17
 Fig.6. Respiraţia „gură la gură” Fig.7. Respiraţia „gură la gură”
– insuflarea aerului in plamanii victimii – verificarea mişcărilor toracelui

Art.35. Metoda „gură la nas” se va folosi dacă există vătămări ale gurii sau
când nu este posibilă acoperirea ei completă. Se procedează la fel ca la
metoda „gură la gură”, insuflând aer prin nasul accidentatului. Se
răstoarnă capul spre spate cu o mână, se ridică bărbia cu cealaltă mână,
folosind degetul mare pentru a închide gura victimei şi se aplică două
insuflaţii pentru a permite aerului să iasă prin expiraţie. Dacă aerul intră în
plămâni şi pulsul este prezent, se continuă în acelaşi mod ca la metoda
„gură la gură”.
18
 Art.35. Metoda „gură la nas” se va folosi dacă există vătămări ale gurii
sau când nu este posibilă acoperirea ei completă. Se procedează la fel ca la
metoda „gură la gură”, insuflând aer prin nasul accidentatului. Se
răstoarnă capul spre spate cu o mână, se ridică bărbia cu cealaltă mână,
folosind degetul mare pentru a închide gura victimei şi se aplică două
insuflaţii pentru a permite aerului să iasă prin expiraţie. Dacă aerul intră în
plămâni şi pulsul este prezent, se continuă în acelaşi mod ca la metoda
„gură la gură”.

– Metode indirecte –
(„apăsare pe spate – braţe ridicate”, „apăsare pe piept – braţe ridicate”)

Art.36. În cazul vătămărilor grave ale gurii şi feţei sau al otrăvirii cu gaze
toxice se vor folosi metodele indirecte (manuale) de respiraţie artificială.
Art.37. Metoda „apăsare pe spate –braţe ridicate” (metoda Holger-
Nielsen) nu se execută în cazul persoanelor obeze, al femeilor cu stare de
graviditate avansată sau al accidentaţilor cu răni la gât, spate sau membrele
superioare. Manevrele care trebuie efectuate sunt următoarele (fig.8):

19
 Fig.8. Metoda Holger – Nielsen

– se plasează victima cu faţa în jos, cu fruntea sprijinită pe mâinile aşezate

una peste alta şi cu capul întors cu grijă într-o parte;
– salvatorul se aşează cu un genunchi lângă capul accidentatului şi cu
celălalt picior înainte, pentru a asigura o poziţie stabilă;
– salvatorul pune mâinile pe spatele accidentatului, cu palmele pe aceeaşi
linie cu axila (subsuoara) sa şi degetele răsfirate, păstrând braţele drepte;
ciclul de respiraţie trebuie să dureze aproximativ 5 secunde, pentru a se
asigura o frecvenţă de 12 respiraţii pe minut, şi va avea 4 faze:
– faza de compresie (expiraţia): salvatorul păstrează braţele drepte, se
balansează uşor în faţă, până când braţele sunt verticale, apoi se apasă
cu greutatea corpului pe spatele victimei, doar atât cât să se evacueze
aerul din plămâni; în timpul procedurii numără: 1-1000, 2-1000 ...;
– faza 1 de tranziţie: salvatorul revine în poziţia iniţială, coborând
mâinile peste umerii victimei, prinzând-o de braţe deasupra umerilor şi
continuând numărătoarea:
3-1000...;
– faza de dilatare (inspiraţie): salvatorul execută un balans înapoi,
ridicând şi trăgând de umerii accidentatului până când simte o tensiune;
braţele trebuie să fie drepte, nefiind nevoie ca toracele victimei să se
ridice de la sol; în acest timp se numără: 4-1000, 5-1000;

21
 indicată în cazul accidentaţilor cu răni ale gâtului, spatelui sau membrelor
superioare. Manevrele care trebuie executate sunt (fig.9):
– se aşează victima pe spate, pe o suprafaţă rigidă, cu gâtul întins şi o
pătură rulată sub umeri, îndepărtându-se orice ar putea bloca gâtul sau
gura; mâinile i se pun pe Art.38. Metoda „apăsare pe piept – braţe ridicate”
(metoda Sylvester) se foloseşte pentru persoane obeze, femei în stare
avansată de graviditate sau în alte cazuri care nu permit aşezarea cu faţa în
jos. Metoda nu este piept, paralel, una sub alta;
– salvatorul se aşează în genunchi, de o parte şi de alta a capului
victimei;
– cu braţele drepte, salvatorul apucă pumnii victimei şi le încrucişează
deasupra părţii de jos a sternului (toracelui); ciclul de respiraţie trebuie
executat aşa încât să se asigure o frecvenţă de aproximativ 12 respiraţii pe
minut şi va cuprinde 3 faze:

22
• faza de compresie (expiraţia) – se apucă ferm ambii pumni ai victimei, se
balansează în faţă, apăsându-se cu greutatea corpului pe toracele său,
pentru a-i evacua aerul din plămânii, numărând 1-1000, 1-2000…;
• faza de dilatare (inspiraţia) – salvatorul se balansează înapoi, sprijinindu-
se pe călcâie, întinde braţele victimei în sus şi spre exterior pentru o dilatare
completă, numărând 3-1000, 4-1000…;
• faza de tranziţie – se readuc pumnii victimei pe piept în poziţia iniţială, în
timp ce se numără: 5-1000…;
– păstrând ritmicitatea, se reiau cele trei faze ale ciclului de respiraţie.
Apăsarea se reduce în cazul persoanelor slabe, fragile; trebuie avut în
vedere
permanent riscul fracturării coastelor.

Fig.9. Metoda Sylvester

23
 3.3. Reanimarea cardio-respiratorie (RCR)
Art.39. Pentru reanimarea unei persoane aflată în stop respirator şi
cardiac, se va aplica RCR, realizându-se următoarele şase faze de
intervenţie:
a) aprecierea capacităţii de răspuns a victimei: se bate sau se scutură
uşor umărul victimei, concomitent cu întrebarea „Vă simţiţi bine?”, pentru
a stabili dacă este sau nu conştientă;
b) deschiderea (eliberarea) căilor respiratorii: se deschid căile
respiratorii folosind metoda „răsturnarea capului – ridicarea bărbiei” sau
„împingerea mandibulei fără răsturnarea capului”; se verifică respiraţia;
dacă stopul respirator a fost cauzat de obstrucţia căilor respiratorii, se
efectuează manevra Heimlich sau se extrage manual corpul străin; căile
respiratorii se menţin deschise, o a doua persoană putând ţine capul
victimei înclinat către spate, în timp ce salvatorul efectuează respiraţia
artificială;
c)verificarea existenţei respiraţiei: se urmăreşte orice mişcare de aer pe
o durată de 3÷5 secunde;
d) ventilarea plămânilor: se realizează timp de 1÷1,5 secunde pentru
fiecare insuflare şi cu pauze pentru a permite victimei să expire, astfel
încât să se execute 12 cicluri respiratorii pe minut; când este confirmată
absenţa respiraţiei, se începe cu două respiraţii;
24
 pe durata RCR, respiraţiile ulterioare se coordonează şi cu compresiile
toracelui, într-un raport dependent de numărul de salvatori:
– un salvator – după fiecare secvenţă de 15 compresii se aplică 2
respiraţii într-un raport de 15:2;
– doi salvatori – după fiecare secvenţă de 5 compresii se aplică 1
respiraţie, într-un raport de 5:1.
e) verificarea existenţei pulsului (fig.10): se apasă uşor zona
corespunzătoare cu degetele 2-4, evitându-se compresia arterei, fără grabă,
pentru detectarea chiar şi a unui puls slab şi neregulat; dacă inima bate,
este interzis să se aplice apăsări ale toracelui; verificarea iniţială poate
dura 5÷10 secunde, iar cele ulterioare nu trebuie să depăşească 5 secunde;
dacă pulsul nu se decelează la o arteră carotidă, se verifică şi la cealaltă
(dar nu la ambele artere carotide simultan); apă- sările toracelui se
întrerup dacă se detectează apariţia spontană a pulsului; dacă acesta nu a
reapărut, se continuă respiraţia artificială şi verificarea pulsului la fiecare
câteva minute; verificarea pulsului se va face:–
- după primele două ventilaţii (insuflaţii);
– după primul minut de RCR;
– la câteva minute în timpul RCR;
– de către al doilea salvator, înainte de a prelua RCR;
25
Fig.10. Verificarea existenţei pulsului

26
 – de o a doua echipă de salvatori, înainte de a prelua RCR şi când se
schimbă
poziţiile;
– continuu, pentru a verifica eficienţa compresiilor la RCR executată de
două
echipe de salvatori;
f) masaj cardiac extern (M.C.E., compresia toracelui).
Art.40. Masajul cardiac extern (fig.11÷15) se realizează astfel:
– se aşază victima pe o suprafaţă plană şi tare; i se ridică membrele
inferioare;
– salvatorul îngenunchează pe o parte a victimei, în dreptul umărului
acesteia; mâna cea mai apropiată de picioarele victimei se foloseşte pentru
marcarea zonei de intervenţie; se localizează marginea inferioară a cutiei
toracice a victimei cu degetele arătător şi mijlociu ale mâinii; cu aceste
degete se urmăreşte conturul coastelor până la plexul solar, în locul unde
coastele întâlnesc sternul; se lasă degetul mijlociu în dreptul plexului solar
şi se plasează arătătorul deasupra acestuia, pe terminaţia inferioară a
sternului; se poziţionează cealaltă mână lângă degetul arătător, astfel încât
podul palmei să fie aşezat de-a lungul sternului, cu degetele ridicate
transversal pe piept; mâna folosită pentru marcare se aşază peste cealaltă
cu degetele paralele şi ridicate sau înlănţuite; 27
Fig.11. Masajul cardiac extern (compresia toracelui)

28
 – se aplică presiunea (apăsarea) în jumătatea inferioară a
sternului, pe lungime, exercitând suficientă forţă pentru a
comprima pieptul între 3,8 şi 5,0 cm; este interzis să se aplice
presiuni asupra coastelor şi asupra vârfului sternului;
presiunea se aplică vertical pe stern, numai prin intermediul
podului palmelor, cu umerii poziţionaţi deasupra mâinilor şi
coatele blocate, astfel încât braţele să fie perfect întinse; în
această poziţie, folosind greutatea corpului, se opreşte complet
apăsarea pentru a permite sângelui să inunde inima, dar se
păstrează mâinile în poziţia iniţială, cu contact uşor cu toracele;
– se repetă cele două faze (apăsare şi relaxare) ritmic, aşa
încât durata lor să fie egală; se foloseşte orice metodă mentală
pentru a menţine un ritm constant (de exemplu, numărătoarea
de tipul: şi unu, şi doi, şi trei ş.a.m.d.);
– se fac pauze după 5 sau 15 apăsări pentru ventilarea
plămânilor sau pentru a schimba cu un alt salvator; se
marchează din nou poziţia, folosind aceeaşi tehnică pentru
poziţionarea mâinilor, dacă acestea au fost deplasate pentru
ventilarea plămânilor. 29
Fig. 12. Masajul cardiac extern.
Marcarea zonei de intervenţie.
a – urmărirea conturului coastelor;
b – degetul mijlociu la plexul solar,
c - poziţionarea mâinilor

30
 Fig. 13. Masajul cardiac extern
a – pregătit pentru compresie; b – compresia toracelui.

Fig.14. Reanimarea cardio-respiratorie

Fig.15. Reanimarea cardio-respiratorie – 2 salvatori
31
 4. Obstrucţia căilor respiratorii
Art. 41. (1) Înainte de a stabili manevra de prim ajutor cea mai
indicată, se va evalua dacă schimbul de aer este suficient sau nu.
(2) Tusea forţată, chiar cu şuierături intermediare, indică un bun
schimb de aer. În acest caz, se va supraveghea victima, care va fi
încurajată să tuşească şi i se vor aplica lovituri ferme cu palma pe spate.
Nu se intervine pentru eliberarea căilor respiratorii.
(3) Tusea slabă şi ineficace, respiraţia zgomotoasă şi dificilă şi
cianoza
(învineţirea) sunt semne ale schimbului insuficient de aer.

Fig.16. Semnul înecării prin înghiţire

32
 (4) În cazul obstrucţiei complete a căilor respiratorii, victima este
incapabilă să respire, să tuşească sau să vorbească şi va duce mâinile la
gât (fig.16). Congestia iniţială se va schimba în cianoză, după care
urmează rapid pierderea cunoştinţei.
Art.42. În funcţie de vârsta şi starea fizică a victimei, în cazul obstrucţiei
căilor respiratorii se vor aplica: compresii (apăsări) abdominale (manevra
Heimlich); compresii (apăsări) pe torace; explorarea şi scoaterea cu
degetele din gură a obiectului străin; ventilarea plămânilor.
Se interzice exersarea acestor manevre pe persoane sănătoase; pentru
însuşirea lor se vor folosi manechine
4.1. Compresii abdominale (manevra Heimlich)
Art.43. Dacă victima este în picioare sau aşezată, presiunea se aplică cu
pumnul pe abdomenul superior. Dacă victima este aşezată pe spate,
apăsarea se face cu podul palmelor. Compresiile abdominale nu vor fi
aplicate la persoane obeze sau la femei gravide în ultimele luni de sarcină.
Art.44. Dacă victima este conştientă, în poziţie în picioare sau aşezat,
salvatorul se va plasa în picioare în spatele acesteia şi îi va cuprinde talia
cu mâinile. Se localizează vârful sternului cu degetul mijlociu al unei
mâini şi ombilicul cu degetul mijlociu al celeilalte mâini. Fără a schimba
poziţia, se strânge pumnul şi se răsuceşte astfel încât degetul mare să fie
îndreptat în jos, pe mijlocul abdomenului, între ombilic şi vârful sternului.33
Fig.17. Marcarea zonei pentru compresii abdominale şi poziţionarea pumnului

Fig.19. Compresii abdominale, victima culcată pe spate

34
 Fig.18. Compresii abdominale
a – fixarea pumnului; b – apăsarea abdominală

35
Art.46. O persoană conştientă poate să-şi efectueze singură
apăsări abdominale pentru a elimina prin tuse corpul străin.
Pentru aceasta va strânge pumnul unei mâini şi va plasa degetul
mare pe linia mediană a abdomenului, mai sus de ombilic şi mai
jos de stern. Se prinde pumnul cu cealaltă mână şi se presează cu
forţă şi rapid spre diafragmă. Se repetă până la eliminarea
corpului străin. Pot fi folosite pentru apăsările abdominale
autoadministrate şi spătarul unui scaun tapiţat sau marginea
unei sau mese. 4.2. Compresii (apăsări) pe torace
Art.47. În cazul persoanelor adulte obeze sau în stare avansată a
sarcinii se vor folosi compresiile toracice. Ele pot fi aplicate
numai persoanelor conştiente aşezate în picioare sau, în cazul
pierderii cunoştinţei, culcate pe spate.
Art.48. Dacă victima este conştientă, salvatorul, stând în picioare
în spatele ei, îşi petrece mâinile pe sub braţele acesteia şi îşi
poziţionează pumnul unei mâini, având degetul mare din interior
pe mijlocul sternului victimei. Trebuie evitate vârful sternului şi
coastele. Se prinde pumnul cu cealaltă mână şi se împinge cu
forţă spre spate. Se efectuează apăsări până la eliberarea căilor
36
respiratorii sau până când victima îşi pierde cunoştinţa.
Fig.20. Compresii pe torace Fig.21. Compresii pe torace –
victima în poziţia aşezat la o femeie gravidă

Fig.22. Explorarea şi scoaterea cu degetele a

unui obiect străin din gură

37
 4.4. Ventilarea pulmonară
Art.51. După fiecare manevră de explorare cu degetul pentru scoaterea
corpului străin, se deschid căile respiratorii pentru a ventila plămânii. Dacă
cutia toracică nu se ridică, se efectuează respiraţie artificială. Dacă plămânii
nu se umflă, se continuă primul ajutor pentru a elibera căile respiratorii.
5. Primul ajutor în caz de şoc
Art.52. Până la obţinerea asistenţei medicale, victimei în stare de şoc i se
aplică următoarele măsuri de prevenire a instalării şi evoluţiei şocului:
– se tratează cauzele evidente ale şocului, precum şi sângerarea,
fracturile şi arsurile;
– se linişteşte şi se încurajează victima;
– se controlează pulsul şi tensiunea arterială;
– victima trebuie mişcată cu grijă, pentru a nu-i provoca dureri;
– se dezgoleşte victima în jurul cefei, al pieptului, taliei;
– se previne pierderea căldurii corpului victimei, punând pături sub şi
deasupra ei, dar fără a o supraîncălzi; nu trebuie folosite sticle cu apă
fierbinte, pătură electrică etc., decât la recomandarea medicului; nu i se dă
nimic pe gură unei persoane aflate în stare de inconştienţă sau de şoc sever.
Dacă victima se plânge de sete i se umezesc buzele.

38
Accidentatul se va poziţiona astfel încât să i se asigure confort maxim,
pe cât posibil pe spate (fig.23), cu capul mai jos şi membrele inferioare
ridicate cu 15÷30 cm. Dacă victima are o fractură pelviană, se va
menţine întinsă pe spate, preferabil pe o brancardă. Victimele care au
suferit răniri la torace, care au o boală pulmonară sau care tocmai au
suferit un atac de cord, vor fi aşezate semiculcat, în „capul oaselor”.
Accidentaţii în stare de inconştienţă sau care dau semne de vomă
trebuie plasaţi în poziţie de siguranţă, conform prevederilor capitolului
6, secţiunea 15, din prezentele instrucţiuni.

Fig. 23. Poziţia victimei în caz de şoc (victima conştientă)

 6. Pierderea cunoştinţei
Art.53. În cazul pierderii cunoştinţei, indiferent de stadiul tulburării, singura
acţiune permisă constă în aşezarea victimei în poziţie de siguranţă, pe o
parte, pentru a evita inundarea căilor sale respiratorii şi înecarea.

a) b)

c) d)

Poziţia victimei în caz de şoc (victima conştientă)

Fig. 23. Poziţia victimei în caz de şoc (victima conştientă)

41
Art.54. Dacă pierderea cunoştinţei este însoţită de obstrucţionarea căilor
respiratorii, prima manevră care se va executa este cea de eliberare a lor
şi de asigurare a unei respiraţii corespunzătoare. Pentru aceasta:
– se păstrează căile respiratorii deschise;
– dacă victima nu respiră, se începe imediat respiraţia artificială;
– dacă se observă răniri la faţă sau la maxilare se caută şi se scot
eventualii dinţi rupţi din gura victimei;
– se lărgesc hainele în dreptul gâtului, toracelui şi taliei;
– se stabileşte cauza care a produs pierderea cunoştinţei şi se acordă
primul ajutor în funcţie de cauză;
– se aşează victima în poziţia de siguranţă (de recuperare), dacă leziunile
permit,
şi i se urmăreşte respiraţia;
– se observă gradul de conştienţă şi se reţin (în scris sau mental)
modificările survenite şi momentele respective.
Art.55. Dacă nu este transferată imediat serviciilor medicale, o persoană
care şi-a recăpătat cunoştinţa se predă spre îngrijire altor persoane
calificate.
Art.56. Dacă o victimă inconştientă, dar care respiră, este deja aşezată pe
burtă sau pe o parte, ea nu va mai fi mişcată. Se va avea grijă să se
faciliteze respiraţia şi scurgerea eventualelor vărsături. 42
 6. 6.2. Leşinul (lipotimia) şi sincopa
Art.58. În cazul observării unor simptome care preced leşinul (pierderea
echilibrului, paliditate, transpiraţie) sau al sincopei, măsurile preventive
care se pot lua sunt:
– asigurarea de aer proaspăt prin deschiderea uşilor/ferestrelor;
– slăbirea strânsorii hainelor la gât, piept, talie;
– ridicarea picioarelor la înălţimea de 10–30 cm faţă de sol, dacă persoana
este culcată.

Art.59. Primul ajutor se acordă astfel:

– se verifică dacă victima are căile respiratorii deschise şi respiră;
– se slăbesc hainele la gât, piept şi talie;
– se aşează victima în poziţie de siguranţă (de recuperare);
– se asigură aer proaspăt şi se protejează victima de temperaturi extreme;
– se menţine victima întinsă confortabil încă 10÷15 minute după ce şi-a
recăpătat cunoştinţa.

Art.60. Dacă revenirea din leşin nu este rapidă şi completă se solicită

ajutor medical.
43
 7. Plăgi şi hemoragii
Art.61. Pentru prevenirea infecţiilor în cazul accidentelor care provoacă
plăgi, trusele de prim ajutor vor fi prevăzute cu următoarele materiale:
– comprese sterile, vată, feşi, leucoplast;
– alcool sanitar, tinctură de iod sau metosept;
– apă oxigenată sau tablete de perogen (10 tablete/200 ml apă);
– soluţie de cloramină (4 tablete/1 l apă); soluţie de permanganat de
potasiu
1‰; rivanol 1%; tinctură de iod; apă fiartă 30 minute şi răcită;
– medicamente analgezice: algocalmin, antinevralgic etc..
Fig. 25. Curăţarea şi dezinfectarea plăgii.

44
 – nu se şterge rana cu comprese; se va proceda lin şi blând, fără gesturi
dezordonate şi inutile;
– nu se aplică pe rana proaspătă substanţe grase (alifii sulfamidate sau cu
antibiotice);
– persoana care acordă primul ajutor se va spăla întâi bine pe mâini; la fel
va proceda şi după acordarea primului ajutor, când se va spăla şi pe orice
porţiune care a venit în contact cu sângele rănitului;
– nu trebuie să se tuşească sau să se respire direct deasupra plăgii;
– nu se atinge rana sau partea bandajului care va veni în contact cu
aceasta;
– se acoperă rana cât mai repede cu un pansament steril sau măcar cu
unul care este curat.
Art.63. Acordarea primului ajutor în caz de plagă începe cu
prevenirea suprainfectării, aplicându-se următoarele măsuri, în ordine:
– se curăţă zona cu o comprese sterile, pornind de la marginile plăgii spre
pielea sănătoasă; este interzis să se utilizeze vată;
– se spală pielea din jur utilizând substanţe detergente (săpun lichid,
bromocet, benzină etc.);
– se dezinfectează pielea din jurul plăgii cu sub-stanţe antiseptice (alcool,
tinctură
de iod, rivanol), folosind comprese sterile; se va evita pătrunderea soluţiei
45
în plagă;
 – dacă este cazul, se toarnă apă oxigenată peste plagă, pentru a îndepărta
eventualii corpi străini; numai pentru corpii străini superficiali şi care nu
sunt îndepărtaţi de lichidul turnat, se poate încerca extragerea cu pensete
sterile (eventual sterilizate la flacără) sau cu degetele (unghiile), după o
bună dezinfectare (alcool, tinctură de iod, apă şi săpun); ulterior, rana se
dezinfectează din nou, cu o soluţie de cloramină, permanganat de potasiu,
rivanol sau apă oxigenată;
– dacă rana este situată într-o zonă păroasă, se va realiza, dacă este
posibil, o bărbierire a zonei din jurul plăgii, după care se va dezinfecta din
nou pielea din jurul rănii cu alcool, tinctură de iod etc.;
– se acoperă plaga cu un strat de comprese sterile, se adaugă eventual un
strat de vată, după care se efectuează bandajarea;
Fig.26. Aplicarea pansamentului

46
 – la rănile care sângerează, straturile de comprese şi vată vor fi mai
groase; înainte de bandajare, pe pansamentul aplicat se va pune o fâşie
nederulată, peste care se aplică bandajul cât mai strâns; dacă sângele
îmbibă mai departe pansamentul şi nu se opreşte, se vor aplica măsuri de
oprire a hemoragiei.
Art.64. Este interzisă sutura rănilor de alte persoane decât cadrele
sanitare.
7.1. Contuzii, vânătăi
Art. 65. (1) În cazul contuziilor şi al vânătăilor, se va aplica o compresă
rece sau o pungă cu gheaţă (în reprize de 15 minute), persoana vătămată
va fi culcată şi i se va ridica membrul rănit. Se mai poate turna din când
în când apă rece peste compresă sau aceasta poate fi înlocuită cu o alta.
(2) Compresa rece se poate realiza prin înmuierea unui prosop în apă
rece, stoarcerea lui de excesul de apă şi înfăşurarea în jurul părţii afectate.
(3) Punga cu gheaţă poate fi pregătită astfel: se umple o pungă de plastic
sau de cauciuc cu gheaţă spartă, apoi se scoate aerul din ea şi se închide
bine, ca să nu se scurgă apa. Punga se înveleşte într-un prosop şi se aplică
cu atenţie pe rană, în reprize de 15 minute. Schimbaţi gheaţa dacă e
necesar. Este interzis să se aplice punga cu gheaţă direct pe piele.
47
 7.2. Plăgi minore cu sângerări
Art.66. Plăgile minore cu sângerări mici – juliturile, tăieturile mici şi
zgârieturile minore – vor fi spălate cu apă de la robinet şi săpun, dacă
sunt murdare, după care se şterg cu tifon steril şi se acoperă cu pansament
special preparat sau improvizat.

7.3. Plăgi grave cu sângerare abundent

Art.67. În cazul plăgilor grave cu sângerare abundentă este necesară o
apăsare continuă şi directă. Dacă rana este mai mare şi marginile sunt
desfăcute, acestea se vor apropia marginile înainte de a apăsa. Dacă în
rană nu se găsesc corpuri străine, se acordă primul ajutor după regulile
pentru hemostază.

48
Fig. 27. Primul ajutor în plăgi cu corpi străini înfipţi

49
 7.4. Plăgi cu un corp străin înfipt
Art.68. Dacă plaga prezintă un corp străin înfipt, nu se va modifica poziţia
şi nu se vor scoate obiectele adânc înfipte în rană. Se bandajează rana de
jur împrejurul obiectului, pentru a împiedica deplasarea lui, cu un bandaj
care să preseze pe locul ce înconjoară obiectul, să imobilizeze membrul şi
să împiedice o rănire suplimentară.
Art.69. Dacă obiectul înfipt este mic şi nu iese prea mult din rană:
– se acoperă uşor rana şi obiectul cu pansament, fără a se apăsa pe obiect;
– se face un bandaj circular suficient de mare încât să acopere toată rana;
– se pune bandajul pe pansament astfel încât obiectul să nu fie presat;
– se înfăşoară bandajul cu o faşă îngustă.
Art.70. Dacă obiectul este lung şi a rămas mult afară din rană (fig.28):
– se face un pansament în jurul obiectului pentru a acoperi rana;
– se pun în jurul obiectului comprese pentru a-l împiedica să se mişte;
– se fixează compresele cu un bandaj îngust, fără să se exercite presiune
asupra
obiectului înfipt.
.
50
 7.5. Plăgi prin înţepare
Art.71. Mai ales dacă rana este la torace sau abdomen, plăgile înţepate se
vor trata cu multă atenţie: se controlează sângerarea şi se dă primul
ajutor pentru dezinfectarea şi pansarea rănii; pentru măsurile ulterioare
se solicită intervenţia unui cadru sanitar.

7.6. Plăgi prin strivire

Art.72. Chiar dacă rănitul nu prezintă semne şi simptome de şoc la
scoaterea de la locul accidentului, în caz de plagă prin strivire trebuie
acordat imediat primul ajutor pentru a împiedica instalarea şi agravarea
şocului:
– se protejează victima faţă de alte circumstanţe de accidentare;
– se opreşte sângerarea (sângerările);
– se aplică pungi de gheaţă pe zona rănită;
– se aplică manevrele specifice de prevenire a apariţiei şi instalării şocului.
.
51
 7.7. Plăgile palmei
Art.73. Dacă rana este de-a latul palmei (transversală – fig.29), aceasta se
acoperă cu un pansament gros, se îndoaie degetele peste pansament ca să
se formeze pumnul şi să apese pe rană. Se bandajează mâna închisă cu un
bandaj triunghiular, cu centrul pe interiorul încheieturii pumnului, se
aduc capetele de jur împrejurul dosului mâinii ca să se încrucişeze în
diagonală peste degete şi se leagă în jurul încheieturii. Se ridică şi se
sprijină mâna într-o eşarfă.

Fig.29. Primul ajutor pentru o Fig. 30. Primul ajutor pentru o plagă
transversală a mâinii. plagă longitudinală a mâinii

52
Art.74. Dacă rana este longitudinală (de-a lungul palmei, fig.30), se pune
pansamentul pe aceasta şi se bandajează mâna cu degetele întinse. O faşă
aplicată în jurul mâinii va menţine rana închisă. Se ridică şi se sprijină
mâna cu o eşarfă.

7.8. Plăgile abdomenului

Art.75. Metoda de pansare a unei răni abdominale se alege astfel:
– dacă organele nu sunt ieşite în afară, se aplică un pansament pe rană şi
se bandajează strâns;
– dacă organele ies în afară, nu trebuie încercată reintroducerea lor; se
acoperă rana şi organele ieşite cu un pansament umed mare sau cu un
prosop moale umed şi apoi se bandajează fără a strânge; nu se
administrează nimic bolnavului pe gură; dacă rănitul tuşeşte sau vomită,
se sprijină abdomenul cu bandaje late; se asigură transportul victimei la o
unitate medicală de specialitate.

53
 7.9. Îngrijirea segmentelor amputate
Art.76. Părţile amputate complet sau parţial trebuie conservate, indiferent
de condiţia în care se află, şi duse la spital împreună cu rănitul.
Dacă partea este amputată parţial, se va menţine cât mai aproape posibil
de poziţia anatomică normală, se acoperă zona cu pansamente sterile,
bandajând-o şi sprijinind-o. Se pune o pungă de gheaţă sau o altă
compresă rece impermeabilă pe rană şi peste bandajele ce acoperă rana
Art.77. Pentru a asigura îngrijirea părţii amputate complet, aceasta se
înveleşte într-un pansament curat şi umed şi se pune într-o pungă de
plastic impermeabilă. Punga se sigilează şi se ataşează un bilet cu data şi
ora când s-a făcut aceasta. Dacă nu există posibilitatea de a umezi
pansamentul, se poate folosi un pansament uscat curat. Se pune apoi
totul într-o altă pungă de plastic sau un recipient umplut parţial cu
gheaţă sfărâmată
Art.78. Pentru îngrijirea unui dinte smuls se apuca dintele de coroană
şi nu de rădăcină. Se pune cu grijă dintele în alveolă, dacă este posibil,
sau într÷un pansament umed ori într-un pahar cu apă.
Art.79 Partile amputate nu trebuie curatate si nu se vor folosi
antiseptice.
54
 7.10. Metode de realizare a hemostazei în
hemoragiile externe
Art. 80. (1) În cazul hemoragiilor mici, hemostaza se realizează prin
simpla compresiune, obţinută printr-un pansament corect aplicat.
(2) În hemoragiile mijlocii şi mari, dacă hemostaza spontană nu se
produce, se va acorda primul ajutor sub forma unei hemostaze provizorii.
Hemostaza definitivă se realizează numai de către medic.
Art.81. În funcţie de vasul de sânge afectat, de volumul sângerării şi de
localizare, pentru realizarea hemostazei se pot utiliza: metoda
pansamentului compresiv, compresiunea manuală, compresiunea
circulară a ţesuturilor, compresiunea prin flexie forţată a membrelor.
Art. 82. (1) Metoda pansamentului compresiv se foloseşte în hemoragiile
capilare şi în hemoragiile venoase mici, mai ales când garoul nu poate fi
utilizat, dar nu se aplică dacă în rană se află corpuri străine ascuţite.
(2) Pansamentul compresiv se realizează prin aşezarea unui strat gros de
comprese sterile peste primele comprese cu care se acoperă rana (sau a
unei bucăţi de pânză curată împăturită la dimensiunile rănii), care se
strâng cu un bandaj compresiv.
.
55
 (3) Dacă pansamentul compresiv este folosit la nivelul unui membru,
trebuie urmărită extremitatea acestuia pentru a constata o eventuală
răcire, coloraţie violetă sau dispariţia pulsului, caz în care trebuie slăbită
puţin compresiunea; de asemenea, se recomandă ca membrul rănit să fie
ridicat pentru a favoriza circulaţia venoasă.
Art.83. Compresiunea manuală se realizează numai de salvatori instruiţi,
prin apăsarea arterei afectate pe un plan osos situat între inimă şi arteră.
În funcţie de calibrul vasului şi de profunzimea acestuia, apăsarea se va
face cu o oarecare forţă, cu vârful degetelor, cu unul sau mai multe degete
sau chiar cu pumnul. Punctele de compresiune, în funcţie de arteră şi locul
în care aceasta trebuie comprimată, sunt:
– în hemoragiile frunţii şi ale pielii capului se presează arterele temporale,
situate de ambele părţi ale feţei, înaintea urechii şi deasupra pomeţilor
obrajilor;
– în hemoragiile feţei se va presa, cu degetul, şanţul de pe marginea
maxilarului inferior, de partea leziunii, pe unde trece artera maxilară;
– în hemoragiile mari ale feţei şi gâtului, compresiunea se realizează pe
artera carotidă – pe faţa antero-laterală a gâtului spre baza acestuia; în
adâncime se simte un plan osos, iar în arteră se simte pulsul
.
56
– în hemoragiile umărului şi braţului se apasă artera subclaviculară,
pătrunzând cu degetul mare deasupra claviculei şi comprimând artera pe
arcul osos al primei coaste
-In hemoragiile bratului si cotului – se comprima artera axilara,
patrunzand cu mai multe degete in apropierea axilei, pe fata interioara a
bratului

Fig. 32. Principalele puncte de

compresiune a vaselor pentru hemostaza de scurtă durată

57
 – în hemoragiile antebraţului se comprimă artera humerală, la braţ;
artera trece pe faţa interioară a braţului, având dedesubt planul dur al
osului humerus;
– în hemoragiile mâinii se comprimă cu ambele degete mari arterele
radială şi cubitală, pe faţa anterioară a antebraţului, în dreptul pumnului
(la nivelul locului unde se ia pulsul);
– în hemoragiile membrului inferior se comprimă artera femurală, la
diferite niveluri, în funcţie de localizarea rănii:
– la locul unde se îndoaie coapsa pe abdomen (plica inghinală), se apasă
cu pumnul strâns imediat deasupra zonei inghinale;
– se apasă cu amândouă degetele mari sau cu mai multe pe faţa antero-
interioară a coapsei, având dedesubt osul femur;
– dacă hemoragia este mai jos de genunchi, se comprimă artera care trece
prin gropiţa dinapoia genunchiului (spaţiul popliteu);
– în unele cazuri poate fi comprimată şi artera abdominală, prin apăsarea
cu pumnul în partea de jos a abdomenului.
Fig.33. Compresiuni în zona inferioară a corpului.
a – compresiunea aortei abdominale;
b – compresiunea arterială la rădăcina membrului inferior;
c – compresiunea arterei femurale.
58
Fig.A Fig.B

Fig.C
59
 - În timp ce se realizează hemostaza prin compresiunea manuală a unei
artere, se va pregăti un garou şi oprirea sângelui se va completa prin
metoda
„compresiunea circulară a ţesuturilor”.
-În absenţa unui garou, pentru compresiunea circulară a ţesuturilor se pot
utiliza: un tub, o bandă de cauciuc (80–100 cm lungime) sau o curea,
frânghie, cravată, fâşii textile sau de plastic etc., dar în nici un caz sfoară
sau şnur subţire ori sârmă.
Fig.34. Compresiuni în partea superioară a corpului
a – compresiunea arterei axilare;
b – compresiunea arterei humerale;
c – compresiunea arterelor cubitală şi radială;
d – compresiunea arterială la rădăcina membrului superior.

A B

60
 C D

La aplicarea garoului trebuie să se respecte următoarele reguli:

– garoul trebuie folosit doar în ultimă instanţă sau pe timpul curăţării şi
pansării plăgii, numai în cazul rănirii membrelor, înfăşurându-se la
rădăcina acestora;
-compresiunea se realizează după ce membrul rănit este ridicat în sus

câteva secunde, pentru a se goli de o parte din sângele venos;

– garoul se aplică numai peste un înveliş textil (pânză, vată etc.);
– locul aplicării garoului diferă după tipul hemoragiei: venoasă – garoul
se plasează
distal, sub nivelul plăgii; arterială – garoul se aplică proximal (deasupra
plăgii);
61
– garoul se aplică acolo unde vasul de sânge este mai la suprafaţă şi
trece totodată peste un plan osos: la rădăcina braţelor – la patru
laturi de deget sub axilă, respectiv la rădăcina coapsei – la nivelul
zonei inghinale;
– garoul nu se aplică pe antebraţ sau gambă;
– dacă vasul de sânge este situat mai în profunzime, se va aplica un
rulou textil între piele şi garou; se caută mai întâi locul în care se
simte sub degete pulsul şi se plasează în acest loc ruloul prin
intermediul căruia se va transmite presiunea exercitată de
strânsoarea garoului; apoi se trece garoul o dată sau de două ori în
jurul membrului, întins ca o coardă, strângându-se prin înnodarea
sau răsucirea capetelor sale (eventual utilizându-se un beţişor).
Fig.

35. Aplicarea garoului:

a – hemostază la coapsă cu garou improvizat;

b – hemostază cu garoul de cauciuc prins cu o pensă;
c – hemostaza la braţ cu garou improvizat.

62
A B C

63
 -Dacă garoul nu este din cauciuc, se aplică măsuri suplimentare:
– se face un prim laţ de pânză, strâns la rădăcina membrului;
– în nod se introduce un băţ sau un creion şi se răsuceşte la 1800 pentru
creşterea compresiunii circulare; capătul răsturnat în jos al băţului se
fixează cu un al doilea laţ de pânză.
- Deoarece este interzisă menţinerea garoului mai mult de o oră,
interval în care trebuie să se facă hemostază definitivă, pe un bilet atârnat
de garou se vor nota ora şi minutul aplicării sale. Dacă se depăşeşte
intervalul în timpul transportării victimei spre spital, se slăbeşte uşor
garoul (fără a-l scoate) timp de 1–2 minute la fiecare 15–20 minute, după
care, de fiecare dată, se strânge din nou. Pe timpul slăbirii garoului, se
apasă pansamentul cu palma, comprimând plaga. Desfacerea definitivă a
garoului se face lent, prin decompresiune progresivă, timp de 4–5 minute.
- - În anumite situaţii, se va înlocui garoul cu metoda compresiunii
prin flexie forţată a membrelor, după cum urmează:
– pentru hemoragiile coapsei se aplică un sul de tifon (pânză) în plica
inghinală, după care se îndoaie gamba pe coapsă şi coapsa pe abdomen,
fixând această poziţie cu ajutorul unei fâşii textile (fular, basma);

64
– pentru gambă sau picior se aplică un sul la îndoitura genunchiului, se
flexează
bine gamba pe coapsă şi se fixează poziţia;
– se procedează la fel pentru mână, antebraţ şi braţ, aplicând sulul la
nivelul articulaţiei cotului.

Fig.36. Hemostază prin flexie forţată a membrelor.

a – hemostază prin flexie forţată la hemoragia coapsei;
b – hemostază prin flexie forţată la hemoragia gambei;
c – hemostază prin flexie forţată la hemoragia antebraţului

A B C
65
 - Atunci când accidentatul a pierdut mult sânge, el trebuie culcat
cu capul mai jos decât picioarele. Dacă îi este sete, i se vor da cantităţi
mici şi repetate de băuturi calde, i se vor încălzi mâinile şi picioarele cu
sticle de apă caldă şi i se vor administra calmante. În situaţii extreme – în
iminenţa unui şoc hemoragic, atunci când accidentatul este inconştient,
are pulsul rapid şi slab, respiră superficial şi are o paloare extremă, se
poate aplica câte un garou la toate membrele, după ce acestea au fost
ridicate.

7.11. Sângerări externe cu localizări diverse

- În caz de sângerări la nivelul gingiilor, se pune un pansament
pe alveola dintelui sau pe rana respectivă, suficient de gros pentru a
împiedica muşcarea completă. I se spune victimei să apese pe pansament,
sprijinind bărbia cu mâinile, până se opreşte sângerarea (10–20 minute).
Dacă nu poate fi controlată sângerarea, se apelează la un medic. După ce
sângerarea a încetat, nu se clăteşte gura.
- Pentru sângerările din limbă sau obraz, se va folosi un
pansament steril sau o cârpă, cu care se apasă pe rană cu degetul mare şi
un alt deget.
66
 - Dacă sângerările la nivelul scalpului (pielii păroase a
capului) sunt complicate cu o fractură a craniului sau prin
existenţa unui obiect înfipt, se va evita palparea, apăsarea sau
infectarea rănii. Se curăţă rana de murdărie, se aplică un
pansament gros, steril, destul de mare pentru a depăşi marginile
rănii şi se bandajează strâns. Dacă există şi un obiect înfipt, se
aplică un pansament compresiv în jurul acestuia.
- Dacă sângerările din nas sunt produse prin rănire
indirectă, cum ar fi o fractură a craniului, nu se opreşte curgerea
sângelui.
- În sângerări ale nasului rezultate din alte cauze, se
aşează rănitul în poziţie şezând, cu capul uşor înclinat în faţă şi
este pus să-şi strângă nările între degetul mare şi arătător circa 10
minute, timp în care respiră pe gură. Articolele de îmbrăcăminte
se desfac la gât şi la piept. Se linişteşte victima, pentru a evita
creşterea pulsului şi a sângerării. Victima nu trebuie să îşi sufle
nasul câteva ore după ce sângerarea s-a oprit. Dacă în urma
acestor măsuri, sângerarea nu se opreşte, accidentatul trebuie dus
la spital.

67
 (1) Dacă sângerările din urechi sunt însoţite de o eliminare a unui
lichid gălbui (simptom care indică o fractură craniană), nu trebuie
încercată oprirea curgerii de sânge sau de alte lichide şi nu se acoperă
urechea cu tifon.
(2) Se anunţă imediat medicul şi se aplică un bandaj cervical şi un
pansament steril lejer pe ureche. Rănitul va fi culcat pe partea afectată,
sprijinindu-i-se cu atenţie capul şi gâtul, cu partea superioară a corpului
uşor ridicată. Dacă vomită sau dacă trebuie lăsat singur, va fi aşezat în
poziţia de recuperare pe partea afectată.
Se controlează respiraţia şi circulaţia şi se iau măsurile împotriva
şocului.
În cazul sângerării varicelor, membrul inferior se ridică cât de
mult, până la limita confortului, se aplică un pansament compresiv şi se
fixează pansamentul cu un bandaj, în timp ce membrul e menţinut ridicat
şi sprijinit.
Se scoate şi se desface orice articol de îmbrăcăminte care ar putea
împiedica circulaţia sângelui.
Victima se transportă la spital.

68
 7.12. Sângerări interne
Sângerarea internă poate fi recunoscută astfel:
– sângele curge din ureche sau nas ori poate să apară la un ochi puternic
injectat sau învineţit – răniri la cap;
– se elimină spumă însângerată la tuse – traumatismele toracelui;
– dacă sângele din materialul vomitat este roşu aprins, sângerarea din
stomac este
recentă; dacă este brun şi granulat, sângerarea este mai veche;
– sângerările la nivelul superior al intestinelor dau scaunului o culoare
neagră, iar cele la nivelul inferior – o culoare roşie;
– urina devine roşiatică sau maronie în cazul sângerării rinichilor sau a
vezicii urinare.
Primul ajutor în sângerările interne trebuie să prevină şi să
întârzie instalarea stării de şoc şi să asigure asistenţa medicală de
specialitate cât mai curând. Se aşează rănitul în poziţia culcat, cu
picioarele ridicate la 15÷30 cm, dacă rănile o permit, avertizându-l să nu
se mişte. Dacă este în stare de inconştienţă, trebuie aşezat în poziţia de
recuperare.
69
 Nu se oferă nimic pe gură, se desfac articolele de îmbrăcăminte
strânse în jurul gâtului, pieptului sau taliei, se calmează rănitul
explicându-i importanţa de a se relaxa fizic şi psihic. Rănitul trebuie ţinut
la temperatură confortabilă, protejat de temperaturi extreme şi
transportat de urgenţă la spital, dacă nu poate fi adus medicul la
accidentat.

Este obligatoriu să se noteze datele care l-ar putea interesa pe

medic: mărimea şi calitatea pulsului şi a respiraţiei, temperatura pielii,
simptome cum ar fi voma, urinare necontrolată sau tulburări intestinale,
timpul când au apărut schimbări majore în înfăţişarea sau starea
rănitului.

70