INSTRUCŢIUNEA

de securitate şi sănătate a muncii pentru

ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR LA LOCUL ACCIDENTULUI
(Extras din manualul de acordare a primul ajutor la locul accidentului – ed. 1999)

1. Prin măsuri de prim-ajutor se înţelege primele îngrijiri urgente care se dau unui
accidentat înainte de sosirea organelor sanitare sau de a fi transportat la un aşezământ
spitalicesc, unde i se va acorda asistenţa medicală calificată.
2. Măsurile de prim ajutor trebuie să fie cunoscute de întreg personalul iar eficacitatea lor
depinde de rapiditatea cu care se aplică, de corecta lor aplicare şi de prezenţa de spirit a
persoanelor din imediata apropiere a accidentatului.
3. În toate cazurile, obligaţia supremă care revine salvatorului este aceea de a preveni
agravarea stării victimei, deoarece acordarea unor îngrijiri necorespunzătoare poate complica şi
chiar compromite intervenţiile ulterioare de specialitate (ale medicului).
4. Cel care acordă primul ajutor nu înlocuieşte medicul dar, prin măsurile pe care le aplică
el trebuie să evite înrăutăţirea stării accidentatului, apariţia altor complicaţii chiar decesul
victimei.
5. Competenţa salvatorului este limitată, dar absolut necesară şi de cele mai multe ori
suficiente. Acţiunea sa se termină atunci când victima este preluată de medicii din unităţile
medicale specializate.
6. ATENŢIE !
7. Dacă nu sunteţi pregătiţi pentru acordarea măsurilor de prim-ajutor şi vă găsiţi în preajma
unui accidentat, nu încercaţi să interveniţi cu orice preţ, pentru că aţi putea agrava situaţia;
chemaţi pe cineva care este pregătit să acorde primul ajutor!
8. Prima obligaţie a fiecărui salvator este aceea de a asigura securitatea victimei (evitarea unei
explozii, electrocutare, strivire etc.), de a elimina orice cauză imediată care ar putea acţiona în
defavoarea ei.
9. Primul ajutor se acordă la locul unde se găseşte accidentatul (victima va fi deplasată de la
locul accidentului numai dacă pericolul de accidentare continuă să existe şi îi agravează starea)
acţionându-se rapid după următoarele reguli:
10.examinarea exterioară completă a accidentatului având grija de a nu agrava starea sa prin
acţiuni bruşte sau greşite;
11.în cazul existenţei mai multor victime se va efectua triajul acestora acordarea primului ajutor
acordându-se în ordinea gravităţii şi anume:
A. extremă urgenţă: accidentaţii cu stop cardio-respirator, hemoragii mari, hemoragiile
organelor interne, plăgi cu hemoragii arteriale unde nu se poate aplica garoul (gât, subsuoară
etc.), traumatisme cranio-cerebrale, arsuri mari, tulburări în respiraţie sau în stare de şoc;
B. urgenţa întâia: accidentaţii cărora li s-a aplicat garoul, cu plăgi abdominale mari, membre
distruse, sunt în stare de inconştienţă;
C. urgenţa a doua: accidentaţii cu traumatisme cranio-cerebrale, de bazin însoţite de fracturi
şi leziuni ale organelor interne (creier, măduva-spinării, organele din abdomen etc.), fracturi
deschise, hemoragii.
D. urgenţa a treia: accidentaţii cu celelalte tipuri de traumatisme (fracturi mici închise, răni
puţin adânci etc).
12.Primul ajutor în caz de răni, hemoragii, fracturi, arsuri, leşin şi electrocutare se acordă după
cum urmează:

A. Stopul respirator şi reanimarea cardio-respiratorie

1. Victima este căzută la sol, cu gura încleştată. Nu se constată mişcări respiratorii, nici la
nivelul toracelui, nici la nivelul abdomenului. Respiraţia artificială trebuie să înceapă imediat
(dacă este lipsit de oxigen o perioadă mai mare de 4 minute creierul poate fi afectat
definitiv).
2. Primele gesturi trebuie să încerce să elibereze căile aeriene respiratorii superioare. Se
deschide larg gura, se trage limba afară, se îndepărtează eventualii corpi străini care se pot
1
 afla în fundul gâtului. Se aplică una dintre metodele directe de respiraţie artificială “gură la
gură” sau “gură la nas” (ele nu se vor utiliza dacă accidentatul a fost intoxicat cu gaze şi
vapori, existând pericolul intoxicării şi a salvatorului).
3. Când executaţi respiraţia artificială “gură la gură” asiguraţi-vă că sunt deschise căile respiratorii
şi apoi:
4. Vă aplecaţi peste accidentat, îi strângeţi nările între degetul mare şi arătător, pentru a
preveni pierderile de aer;
5. Inspiraţi adânc, deschideţi gura larg, plasaţi-o deasupra gurii accidentatului (peste care aţi
aşezat o batistă), realizând o bună etanşare şi suflaţi în gura acestuia.
6. După fiecare insuflare ridicaţi gura de pe faţa accidentatului, pentru a permite aerului să
iasă.
7. Pentru a asigura un ritm de insuflare corespunzător, veţi număra 1, 2 în timpul în care
trageţi aer în piept şi 3,4 în timpul în care îl insuflaţi accidentatului.
8. In cazul în care nu se poate descleşta gura accidentatului sau dacă există vătămări ale gurii,
insuflarea se face pe nasul victimei.
9. Ca metode indirecte sau manuale de alimentare a plămânilor cu aer sunt cele de apăsare
manuală asupra spatelui sau pieptului urmate de extensia braţelor. Pentru o mai bună irigare
a creierului se recomandă ridicarea membrelor inferioare.
10.În cazul stopului cardiac manevra cea mai simplă este masajul cardiac. Bolnavul se întoarce
pe spate. Salvatorul, aşezat în genunchi, pe partea stângă a victimei, apasă cu mâinile
încrucişate la 900, una peste cealaltă, în partea inferioară a sternului, în dreptul coastelor 4 –
6. Apăsarea trebuie să fie puternică, comprimând cutia toracică cu 3 – 4 cm, salvatorul
lăsându-se cu greutatea corpului pe mâinile încrucişate, într-un ritm de aproximativ 50 – 60
apăsări pe minut.
11.Deoarece , de cele mai multe ori, este vorba de combinarea opririi, atât a mişcărilor
respiratorii, cât şi a bătăilor inimii (stop cardio-respirator) manevrele de salvare trebuie
combinate, ele executându-se de 2-3 persoane. La fiecare 6 – 8 apăsări pe stern, făcute de
un salvator cel de-al doilea salvator va face o insuflare de aer în plămânii victimei. Este bine
ca cel de-al treilea salvator să ridice picioarele victimei, pentru a creşte cantitatea de sânge
care va iriga organele cele mai importante.
12.În tot timpul acordării primului ajutor se verifică existenţa pulsului (la încheietura pumnului
sau la baza gâtului) şi reinstalarea ritmului respirator, acţiunea salvatorului continuând până
la sosirea echipei de specialitate.

B. Şocul reprezintă o stare critică de reacţie a organismului uman, caracterizată printr-o irigare
insuficientă a ţesuturilor corpului. El poate să apară în una din următoarele împrejurări: sângerare
severă, arsuri asociate cu pierdere de plasmă sanguină, răniri grave, striviri cu zdrobiri de ţesuturi,
crize cardiace sau respiratorii, rănirea coloanei etc. Semnele şi simptomele care pot fi prezente şi
pot creşte în intensitate când şocul progresează sunt: starea de agitaţie, paloarea sau culoarea
vânătă a pielii în special la nivelul buzelor, tegumentelor, unghiilor şi lobilor urechii, pielea rece şi
umedă, cu transpiraţie abundentă, pulsul din ce în ce mai slab, respiraţia rapidă şi superficială, iar în
stadiile ulterioare, lipsa de aer, sufocarea, greaţa şi vărsăturile.
1. Pentru victimele aflate în stare de şoc, asistenţa medicală trebuie acordată fără întârziere, iar
până la obţinerea ei încercaţi să preveniţi evoluţia şocului astfel:
a) trataţi corect cauzele evidente ale şocului precum sângerarea, fracturile, arsurile;
b) liniştiţi şi încurajaţi victima;
c) controlaţi respiraţia şi circulaţia (pulsul şi tensiunea arterială);
d) mişcaţi victima cu grijă pentru a nu-i provoca dureri;
e) poziţionaţi victima astfel încât să i se asigure confort maxim şi să se prevină
agravarea şocului (poziţia ideală este pe spate, cu capul mai jos şi membrele inferioare ridicate
cu 15 – 30 cm pentru a creşte debitul sângelui spre creier).

C. Leşinul
1. Leşinul este rezultatul unei oxigenări temporar insuficiente a creierului datorită oboselii, unei
stări emoţionale, temperaturi ridicate, degajări de gaze, dureri mari etc.
Primul ajutor constă în:
1. se asigură aer proaspăt, dar fără temperaturi excesive;
2. se aşeză accidentatul în poziţia culcat, picioarele se ridică la înălţimea de 10-30 cm faţă de
sol;
3. se slăbeşte strânsoarea hainelor la gât, piept şi talie;
4. se plesneşte faţa şi corpul cu palma sau cu un prosop ud;
5. se apropie de nări soluţie de amoniac, eter, oţet;
6. dacă revenirea nu este rapidă şi completă este necesar ajutorul medicului.

2
 D. Plăgile (răni, leziuni) sunt orice întrerupere a continuităţii unui ţesut (a tegumentelor,
mucoaselor sau a ţesuturilor mai profunde). Ele sunt însoţite de obicei de sângerări şi pot avea ca
urmare infecţia, prin pătrunderea microbilor în ţesuturi.
1. Acordarea primului ajutor trebuie să înceapă prin prevenirea suprainfectării plăgii protejând-o
de orice contact cu obiecte murdare (mâini, instrumente, materiale de pansat etc.). Se curăţă pielea
din jurul rănii prin spălare cu o compresă sterilă (nu cu vată) utilizând apă fiartă şi răcită, săpun
lichid, bromocet, benzină, apoi se dezinfectează pielea cu substanţe antiseptice (alcool, tinctură de
iod, rivanol, apă oxigenată) respectându-se direcţia dinspre marginea plăgii în afară folosind
comprese sterile şi evitând pătrunderea în plagă pentru că sunt iritante. Pe rană nu se aplică
substanţe grase de tipul alifiilor sulfamidate sau cu antibiotice şi nu se presară prafuri. Se acoperă
rana cu un strat de comprese sterile, se adaugă eventual un strat de vată, după care se efectuează
bandajarea cu tifon.

E. Hemoragiile sunt scurgeri de sânge în afara vaselor sanguine ca urmare a ruperii, tăierii,
înţepării sau zdrobirii acestora.
1. În cazul hemoragiilor arteriale sângele este roşu deschis, ţâşneşte ritmic, odată cu bătăile
inimii, iar în cazul celei venoase sângele este de culoare roşu închis, curge în valuri (în jet continuu)
inundând rana. Pentru oprirea unei hemoragii externe se folosesc următoarele metode:
a) pansamentul compresiv pentru hemoragii mici (dacă în rană nu se află corpuri străine
ascuţite),
b) compresia manuală care se realizează prin apăsare cu vârful degetelor, cu ajutorul
unuia sau a mai multor degete deasupra rănii (la artere) sau sub rană (la vene),
c) aplicarea garoului care se face la rădăcina braţelor sau la rădăcina coapsei; garoul nu
poate fi menţinut mai mult de o oră, de aceea trebuie notate ora şi minutul aplicării sale pe un
bileţel atârnat de garou.
2. Hemoragia internă se manifestă prin dureri localizate cât şi prin stare generală gravă,
impunând transportarea de urgenţă a bolnavului, înfăşurat în pături, la cel mai apropiat spital.

F. Fracturile
1. Fracturile sunt întreruperi ale continuităţii (rupere, zdrobire sau plesnire) unui os, ca urmare
a unui traumatism mai puternic. Ele pot fi închise (pielea şi muşchii sunt nevătămaţi) sau deschise
(însoţite de răni în care apar capetele fracturate ale osului).Nu trebuie să se acţioneze brutal sau să
se impună victimei mişcări inutile Victima nu trebuie ridicată în picioare sau transportată înainte de
imobilizarea fracturii cu ajutorul atelelor confecţionate special sau improvizate. În caz de fractură
deschisă trebuie procedat mai întâi la oprirea hemoragiei şi pansarea rănii. Orice os exteriorizat
trebuie protejat cu feşi de jur împrejur, dar nu trebuie forţat să intre înapoi în rană.

G. Traumatismele articulaţiilor (entorse, luxaţii)

1. În cazul unor căderi sau mişcări necontrolate, care mobilizează capetele oaselor care
formează articulaţia, peste limita normală, se produc entorse articulare, iar în cazuri mai grave
subluxaţii sau luxaţii. Deoarece acestea nu pot fi corect diagnosticate fără un examen radiografic,
este bine ca atunci când un accidentat se plânge de dureri la nivelul unei articulaţii traumatizate
( gleznă, genunchi, şold, cot, umăr etc.) să tratăm leziunea ca pe o fractură, deci să imobilizăm
provizoriu membrul, utilizând unul din procedeele descrise mai înainte şi să trimitem bolnavul la
specialist.

H. Traumatismele cranio-cerebrale
1. Traumatismele cranio-cerebrale sunt reprezentate de efectele contactului violent dintre
agentul vulnerant şi cutia craniană. Manevrele de prim ajutor în aceste traumatisme sunt relativ
simple: dacă există o rană a pielii capului ea trebuie pansată foarte repede, pentru că pielea capului,
fiind foarte bine vascularizată, hemoragia este mare, prelungită, putând agrava starea pacientului
prin instalarea şocului hemoragic. În rest, contribuţia noastră se va limita la manevrarea cu extremă
prudenţă a victimei, evitând, pe cât este posibil mişcarea capului şi trebuie să facem tot ce este
posibil pentru a nu întârzia transportul victimei la spital.

I. Arsurile
1. Arsurile sunt răniri ale pielii sau ale ţesuturilor produse de agenţi termici, chimici, electrici
sau de radiaţii. După profunzimea lor radiaţiile se clasifică astfel:
a) arsuri de gradul întâi – se prezintă sub forma unei înroşiri a pielii, fără băşici sau
plăgi;
b) arsuri de gradul doi – când sunt afectate derma şi epiderma prezentându-se sub
formă de băşici cu conţinut seros şi dureri mari;

3
 c) arsurile de gradul trei – care se prezintă sub forma distrugerii ţesuturilor în
profunzime. pielea prezentând crustă;
d) arsurile de gradul patru – sunt foarte severe, implicând distrugerea tuturor
structurilor, inclusiv a osului (carbonizare).
Primul ajutor în cazul arsurilor constă în:
a) scoaterea hainelor şi a încălţămintei (preferabil prin tăiere) de pe suprafaţa arsă a
corpului; dar fără să îndepărtaţi îmbrăcămintea lipită de zona arsă;
b) aplicarea de comprese sterile (fără a aplica loţiuni, alifii, uleiuri etc.), fără a sparge
băşicile;
c) învelirea accidentatului în cearceafuri curate şi pături, dându-i să bea ceai cald;
d) transportarea de urgenţă la spital.

J. Electrocutarea
1. În toate cazurile de electrocutare rapiditatea în intervenţie este hotărâtoare privind primul
ajutor la locul accidentului, astfel:
a) şansele de salvare sunt de 95% atunci când se intervine în primul minut;
b) şansele de salvare sunt de 50% atunci când se intervine în primele patru minute;
c) şansele de salvare sunt de 15% atunci când se intervine după şase minute.
2. În primul rând trebuie oprită acţiunea curentului electric asupra victimei, scoţându-se de sub
tensiune partea de instalaţie electrică cu care victima se găseşte în contact.
3. Trebuie efectuată imediat respiraţia artificială înainte de sosirea personalului medical.