INSTRUCŢIUNI PROPRII

de securitate şi sănătate privind primul ajutor la locul de muncă

Cap. I Obiect

Art. 1 Stabilirea prevederilor minimale şi obligatorii în vederea aplicării reglementărilor de securitate şi

sănătate în muncă, în raport cu particularităţile activităţii, cu sarcina de muncă pe durata programului de
lucru.

Cap. II Scop

Art. 2 Prevenirea accidentelor de muncă, eliminarea riscurilor de accidentare existente în cadrul

activităţilor proprii celor patru elemente componente ale sistemului de muncă: executant, sarcină de
munca, mijloc de producţie, mediu de muncă.

Cap. III Referinţe normative

Art. 3
- Legea Securitatii si Sanatatii in Munca nr.319/2006;
- Norme Metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006;
- Acordarea primului ajutor la locul accidentului – lucrare elaborata de Institutul Naţional de
Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Muncii “Alexandru Darabont”.

Cap. IV Reguli pentru acordarea primului ajutor în condiţii de securitate

Art. 4 Să presupunem că undeva s-a produs un accident. Victima zace fără cunoştintă între viaţă şi
moarte. Până va ajunge la spital, va trece oricum un anumit timp. Oameni inimoşi, gata să sara în ajutor,
se găsesc la locul accidentului. Dar vor şti ei cum să procedeze? De calitatea intervenţiei lor, în aceste
prime minute hotarâtoare, depinde adesea chiar viaţa victimei. Iar calitatea măsurilor de prim ajutor este,
la rândul ei, dependenţa de trei factori:
 de priceperea salvatorului şi de posibilităţile pe care acesta le are la îndemână;
 de conştiinţa cetăţenească a celor aflaţi la locul accidentului;
 de posibilităţile de transport până la prima unitate sanitară;
Iată de ce orice persoană are datoria morală de a cunoaşte măsurile elementare de îngrijire şi folosirea
corectă a unor mijloace minimale care există în trusa de prim ajutor.
PRIMA ÎNDATORIRE: SĂ FIE APRECIATĂ CORECT STAREA VICTIMEI !
Efectul unui accident asupra organismului se poate exprima prin tulburări funcţionale grave, care să
pună în pericol viaţa. Principalele modificări afectează respiraţia, circulaţia sângelui şi tonusul nervos.
Accidentaţii grav sunt, de obicei, fără cunoştinţă. Primul gest al salvatorului va fi să controleze
respiraţia şi circulaţia sângelui. Datoria sa majoră este de a ajuta sau a menţine aceste funcţii vitale.
Controlul respiraţiei se face privind toracele victimei şi observând mişcările respiratorii. Curentul de aer
care intră şi iese prin nas sau prin gură se poate evidenţia cu ajutorul unei coli de hârtie sau cu o oglinda
pusă în faţa gurii (nasului) victimei. Mişcările hârtiei sau aburirea oglinzii arată că respiraţia se menţine,
aerul iese din plămâni. Acelaşi lucru îl poate simţi şi palma salvatorului.
Controlul circulaţiei sângelui se face prin ascultarea inimii şi căutarea pulsului. Ascultarea bătăilor
inimii se va face punând urechea pe toracele accidentatului. Pulsul se ia la nivelul arterei radiale, la
extremitatea inferioară a antebraţului, la baza degetului mare. Când pulsul e slăbit, el poate fi perceput
mai uşor la nivelul carotidei.

1
 Simptomele insuficienţei respiratorii sunt: lipsa mişcărilor respiratorii sau existenţa unor mişcări slabe,
neregulate, greu perceptibile; învineţirea (cianoza) buzelor şi unghiilor; culoarea pământie a pielii
extremităţilor şi a feţei.
Simptomele insuficienţei cardiace sunt: pulsul imperceptibil, extremităţile reci şi livide (mai ales
mâinile şi picioarele); oprirea bătăilor inimii; încetarea sângerarii plăgilor.
Oprirea respiraţiei şi a circulaţiei sunt urmate, la scurt timp, de tulburări ale sistemului nervos central.
Simptomele caracteristice ale acestor tulburări sunt: victima este inconştientă, nu răspunde la întrebări, nu
reacţionează la durere (ciupitul pielii); lipseşte reflexul corneean (atingerea globului ocular nu determină
închiderea pleoapei – lipseşte contracţia pupilei la lumină).
Absenţa mişcărilor respiratorii şi a bătăilor cordului denotă oprirea respiraţiei şi a circulaţiei sângelui.
Drept consecinţă, încetează schimburile gazoase şi irigarea organelor vitale şi a centrilor nervosi. Aceştia
din urma sunt foarte sensibili la lipsa de oxigen, putând suferi alterări grave după 5-10 minute. La această
categorie de accidentaţi, primul ajutor va începe cu măsurile de resuscitare a respiraţiei şi circulaţiei.
Apariţia tulburărilor funcţionale descrise mai sus poate avea loc, treptat, ca urmare a întârzierii acordării
de prim ajutor. Dintre măsurile capabile să prevină apariţia unor astfel de tulburări majore, le menţionam
pe cele menite să oprească hemoragiile, să imobilizeze fracturile, să panseze rănile şi să reducă
intensitatea durerilor. Scoaterea victimei de sub influenţa căldurii sau a frigului excesiv, combaterea fricii
şi a emoţiilor au un rol adjuvant preţios.

Art. 5 Organizarea primului ajutor la locul accidentului

De mare însemnătate pentru soarta victimei este organizarea primului ajutor la locul accidentului. Se
vor lua măsurile necesare pentru crearea unui climat disciplinat, prin combaterea panicii şi a aglomeraţiei
din jurul accidentatului. Concomitent cu acordarea primului ajutor se vor lua măsuri pentru alarmarea
staţiei de salvare sau a unităţii sanitare mai apropiate.
Accidentatul va fi menajat la maximum. Se vor evita gesturile brutale şi mobilizarea excesivă a
victimei. Scoaterea victimei de sub dărâmături sau din autovehiculul avariat se va face cu cea mai mare
blândeţe. Victima va fi degajată prin eliberare metodică, la nevoie cu sacrificarea materialelor care o
acoperă. Este interzisă exercitarea de tracţiuni asupra unor părţi vizibile (membre, cap, veşmânte). În
primul rând vor fi degajate capul, faţa şi toracele, în vederea creării posibilităţii de a institui respiraţia
artificială şi masajul cardiac extern. Coloana vertebrală şi capul se vor lăsa, pe cât posibil, în poziţia
găsită iniţial. în timpul mobilizării victimei se va asigura menţinerea fixă a axului cap-ceafă-torace.
Mobilizarea brutală a accidentatului este cauza principală a declanşării şocului şi a apariţiei unor
complicaţii.
După degajare, victima va fi întinsă, cu blândeţe, pe o patură sau pe nişte haine. Ea va sta pe spate, cu
capul aşezat mai jos decât toracele. În primul rând se va controla dacă victima este sau nu conştientă, dacă
respiră şi dacă sunt prezente bătăile inimii şi pulsul. Va fi controlată şi permeabilitatea căilor respiratorii
şi, dacă este cazul, se va curăţa nasul şi gura de corpii străini (pământ, noroi, moloz), de secreţii şi sânge.
Manevrele de dezbrăcare pentru a se ajunge la răni sunt traumatizante; de aceea, se preferă sacrificarea
veşmintelor, prin tăierea lor cu foarfeca, la nivelul cusăturilor.
Deformările aparente în axul membrelor pot fi revelatoare pentru fracturi. În astfel de cazuri se va
asigura în primul rând imobilizarea fragmentelor, evitând tracţiunile sau îndoirea membrelor, manevre
care pot transforma o fractură închisă într-o fractură deschisă, pot face ca fragmentele osoase, foarte
tăioase, să secţioneze vase de sânge sau nervi. Insistăm asupra pericolului deosebit al imobilizării în cazul
unor traumatisme ale coloanei vertebrale, care expun la răniri ale măduvei.
Rănile deschise ale toracelui, prin care se constată cum iese aerul, vor fi acoperite imediat cu
pansamente compresive fixate cu benzi de leucoplast.
Rănile din care curge sânge vor fi pansate, după ce, în prealabil, s-a facut hemostaza (oprirea scurgerii
sângelui).
Nu vor fi abandonaţi accidentaţii cu semne aparente de deces, care pot fi salvaţi prin aplicarea rapidă a
măsurilor de respiraţie artificială şi de masaj cardiac. Până la sosirea salvării sau a personalului medico-

2
sanitar, accidentaţii grav nu vor fi mişcaţi sau deplasaţi în mod inutil, ci numai atât cât este nevoie pentru
instituirea măsurilor de menţinere a funcţiilor vitale (circulaţia sângelui şi respiraţia).
Salvarea accidentaţilor depinde în mare măsură de primul ajutor acordat la locul accidentului şi pe
timpul transportului.
Măsurile de prim ajutor au drept scop menţinerea victimelor în viaţă şi prevenirea apariţiei unor
complicatii grave. Pericolul principal la care sunt expuşi marii accidentaţi constă în declanşarea şocului şi
în apariţia insuficienţei respiratorii şi a insuficienţei circulatorii.
Metodele de prim ajutor pe care le vom prezenta nu necesită dotări speciale. Ele presupun, însă,
priceperea salvatorului. Aplicarea corectă a acestor măsuri trebuie să se bazeze pe înţelegerea logică a
rostului fiecărui gest de prim ajutor.

Art. 6 Respiraţia artificială

Scop: combaterea lipsei schimburilor gazoase ca urmare a opririi respiraţiei.
Metoda: insuflarea aerului din plămânii salvatorului în plămânii accidentatului prin respiraţia „gură la
gură” sau „gură la nas”. Avantajul acestor metode constă în faptul că nu necesită echipament special sau
manevre obositoare.
Cum se procedează: se culcă accidentatul întins pe spate, cu faţa în sus. Se controlează căile
respiratorii pentru a avea siguranţa că nu sunt blocate de sânge, secreţii, noroi sau alte corpuri străine,
care dacă sunt prezenţi se vor îndepărta. Salvatorul se aşează în genunchi lânga capul victimei. Mâna
stânga, trecută pe sub ceafa accidentatului, împinge în aşa fel încât să se realizeze extensia cefei şi
împingerea capului pe spate. Această manevra asigură eliberarea căilor respiratorii, astupate de limba care
este cazută în faringe la bolnavii care şi-au pierdut cunoştinţa. Aceeaşi eliberare a arborelui respirator se
poate realiza şi prin împingerea înainte a maxilarului inferior (a mandibulei). După această pregătire,
salvatorul va trage cu putere aer în piept, apoi, aplicând buzele sale pe ale accidentatului (ca într-un
sărut), îi va insufla acestuia aer în plămâni. Pentru a impiedica refluarea aerului pe nas, salvatorul va
pensa nările accidentatului, cu două degete ale mâinii drepte. În timpul insuflării se va privi toracele
victimei, care trebuie să se umfle, dovadă a pătrunderii aerului în plămâni. În acest fel se controlează
eficacitatea manevrei. După fiecare insuflaţie, în timp ce salvatorul inspiră din nou, se lasă libere gura şi
nasul victimei. Ieşirea aerului se realizează în mod pasiv, prin elasticitatea toracelui şi a plămânilor, care
îşi reiau poziţia iniţială. Dacă există reţineri, insuflaţia se poate face prin intermediul unei comprese sau al
unei batiste curate puse pe buzele accidentatului. Insuflaţiile trebuie repetate la 4 – 6 secunde, adică cu un
ritm de 10 – 15 insuflaţii pe minut, până când apar mişcările respiratorii spontane.
În cazurile în care victima are gura încleştată, se va asigura insuflaţia prin metoda respiraţiei
„gura la nas”, în care buzele se aplică pe nările accidentatului.
Greşelile cele mai frecvente, de evitat neapărat, constau în insuflarea ineficientă, datorită aşezării
incorecte a capului (lipsa extensiei cefei), în neobservarea blocării căilor respiratorii (lipsa controlului
permeabilităţii căilor) şi în insuflarea insuficient de puternică la accidentaţii cu fracturi de coaste sau cu
leziuni ale organelor interne. În acest caz aplicarea altor metode de respiraţie artificială este periculoasă.

Art. 7 Masajul cardiac extern

Scop: resuscitarea bătăilor cardiace în situaţiile în care inima a încetat să mai bată.
Metoda: exercitarea unor compresiuni ritmice asupra inimii, prin intermediul peretelui toracic.
Cum se procedează: accidentatul este culcat pe spate, pe un plan tare, cu capul mai jos decât trunchiul.
Salvatorul îşi aşează palmele suprapuse, cu precizie, pe locul corespunzător poziţiei inimii în torace, adică
în stânga extremităţii de jos a sternului (osul pieptului). Palmele salvatorului încep să exercite
compresiuni ritmice, care să asigure o turtire cu 3 – 4 cm a toracelui, în ritmul de 60 de apăsări pe minut
(o apăsare la o secundă). În acest fel se imprimă inimii, în mod ritmic, o compresiune şi o decompresiune
care suplinesc contracţia şi decontracţia muşchiului inimii. Prin urmare, se menţine funcţia de aspirare şi
de pompare a sângelui în reţeaua vaselor de sânge. De obicei, la scurt timp de la începerea masajului,
inima îşi reia bătăile automate, spontane. Reluarea bătăilor inimii se manifestă prin reapariţia pulsului şi

3
colorarea tegumentelor şi a mucoaselor. Bătăile inimii se pot auzi din nou la aplicarea urechii pe torace.
Accidentatul redevine conştient, pupilele reacţionează la lumină. Mişcările respiratorii se reiau spontan.
Stopul cardiac este urmat, la un anumit timp, de stopul respirator. În cazurile acestea este necesar să se
execute concomitent respiraţia „gură la gură” şi masajul cardiac extern. Dacă sunt doi salvatori, unul face
respiraţia artificială şi celălalt masajul cardiac extern. Cele două tehnici vor fi alternate ritmic, în aşa fel
ca la patru apăsări pe torace să se faca o insuflaţie de aer. Când acţionează un singur salvator, acesta va
face ritmic patru apăsări pe torace şi o insuflare puternică. Ritmul de o insuflare şi patru compresiuni se
va păstra, folosind timpul necesar compresiunilor pentru aspirarea puternică a aerului în vederea viitoarei
insuflări. Pentru a favoriza aducerea sângelui în mod preferenţial la nivelul inimii şi al creierului, este
bine ca un ajutor să ridice membrele inferioare ale accidentatului.
Manevrele de masaj cardiac şi de respiraţie artificială trebuie să fie executate cu multă perseverenţă.
Victima nu va fi abandonată cu uşurinţa, aceasta însemnând pierderea ultimelor şanse de supravieţuire.
Erorile mai frecvente constau în plasarea defectuoasă a palmelor, în afara zonei în care se află inima, în
nerespectarea frecvenţei şi a ritmului corect. Apăsările brutale pot să producă fracturi costale şi leziuni ale
organelor interne (plămâni, inimă, ficat, splină).
Manevrele pot duce la oboseală, dat fiind ritmul susţinut în care se fac. De aceea, este nevoie să se
aleagă o poziţie cât mai comodă şi cât mai relaxată, care să nu solicite un efort muscular inutil. Pentru a
evita solicitarea suplimentară a musculaturii braţelor, este bine ca apăsarea să se facă numai prin lăsarea
greutăţii corpului pe mâinile aplicate pe torace, printr-un balans uşor al corpului, pe picioare şi palme, din
şolduri. De aceea, tehnica masajului cardiac extern trebuie exersată în prealabil, într-un cadru organizat şi
sub conducerea unei persoane competente.

Art. 8 Acordarea primului ajutor în caz de FRACTURI

Prin fractura se înţelege întreruperea continuităţii unui os ca urmare a unui traumatism mai puternic
(cădere de la înălţime, lovitura, strivire, tamponare, izbire, răsucire, etc. ).
Toate oasele se pot fractura dar cel mai des, fracturile se produc la oasele lungi ale membrelor, la oasele
bazinului şi ale coloanei vertebrale.
Cazurile mai frecvente ale fracturilor sunt urmare a accidentelor de muncă şi de circulaţie şi a
accidentelor sportive.
Majoritatea fracturilor pot fi prevenite prin adoptarea unor deprinderi de securitate în diferite activităţi
profesionale, casnice, sportive, etc.
De asemenea trebuie evitate :
- Suprafeţele accidentate sau încărcate cu diferite obiecte (obstcole): unelte, materiale, cordoane de
racord, cabluri electrice, etc.;
- Pardoselile umede, murdare cu uleiuri, alunecoase;
- Scările iluminate insuficient şi blocate (aglomerate) cu obiecte diferite, fără balustradă, acoperite cu
gheaţă şi /sau zapadă;
- Folosirea scaunelor pentru a atinge locuri înalte, a scărilor defecte, a scărilor neasigurate;
- Neutilizarea balustradelor şi centurilor de siguranţă atunci când se lucrează la înălţime.
Tipuri de fracturi:
Fractura directă se produce la locul de aplicare a forţei respective, deci la locul de acţiune a agentului
agresor (de exemplu: căderea unei greutăţi pe coapsă, gambă, mână; o lovitură aplicată pe coloană,
fractura prin glonţ). Acest tip de fractură afectează în special oasele care nu au toată suprafaţa acoperită
de muşchi ( cubitus, tibie, claviculă).
Fractura indirectă este fractura care se produce la distanţă de locul de aplicare al forţei respective, deci
de locul de acţiune al agentului agresor. Acest tip de fractură se produce prin :
- Flexie - Agentul agresor acţionează asupra unei extremităţi a osului, cealaltă extremitate fiind fixată;
osul se rupe acolo unde curbura este mai mare (de exemplu, fractura de clavicula prin cădere pe umăr,
fractura gâtului femurului prin cădere pe genunchi, etc.);

4
- Răsucire - În această categorie se încadrează accidentele provocate de prinderea hainelor sau
membrelor de o maşină, bandă, agregat, fapt ce duce la ruperea oaselor la distanţă prin fracturi spiroide
(de exemplu fractura coapsei prin rotirea violentă a corpului, în timp ce piciorul este blocat pe sol );
- Tracţiune - Un segment de membru este prins şi atârnă sau este tras de un agregat producându-se şi o
mică rotaţie.
- Presiune - Cele mai frecvente fracturi prin presiune se produc prin căderi de la înălţime: fracturi de
călcâi, genunchi, şold şi coloană vertebrală în cazul căderilor în picioare; fracturi de antebraţ, braţ şi
claviculă în căderi pe palme sau pe cot.
Fracturile mai pot fi :
- Închise, când cel puţin pielea a rămas intactă.
- Deschise, când s-a produs şi o rană prin care focarul de fractură comunică cu exteriorul. Fracturile
deschise sunt mai grave, ele fiind însoţite de hemoragii (uneori foarte importante) şi putând fi complicate
cu infecţii.
Înainte de a proceda la examinarea accidentatului este absolut necesar ca salvatorul să se informeze
asupra genului de agresor, a modului de acţiune al acestuia precum şi asupra căror părţi din organism a
acţionat.
Trebuie suspectată o fractură dacă :
- Traumatismul este produs de o forţă externă puternică;
- S-a auzit o troznitură sau o pocnitură.
Examinarea accidentatului se realizează cu atenţie şi blândeţe pentru a nu provoca leziuni suplimentare.
Membrul accidentat este comparat cu cel valid pentru a determina gradul de deformare.
Îmbrăcămintea trebuie tăiată pentru a permite examinarea zonei traumatizate.
Pot fi prezente unul sau mai multe din următoarele semne şi simptome :
- Durerea şi sensibilitatea dureroasă sunt maxime la locul fracturii, cu ocazia mişcării sau palpării
porţiunii rănite; trebuie avut în vedere faptul că şi o simplă contuzie musculară poate provoca durere.
- Deformarea regiunii traumatizate este un semn de fractură, dar şi hematomul şi luxaţia pot deforma
zona afectată.
- Impotenţa funcţională , pierderea funcţiunii sau imposibilitatea efectuării mişcării părţii rănite este
întotdeauna prezentă ca urmare a durerii şi deformării ( uneori lipsa mişcării este un act de apărare
împotriva durerii ).
- Scurtarea membrului fracturat (prin deplasarea pe verticală a fragmentelor osoase) poate fi un semn
preţios, dar el poate apărea şi în luxaţie.
- Vânătaia (echimoza) apare mai târziu şi uneori la distanţă de locul fracturii şi indică difuzarea sângelui
din focarul de fractură în straturile pielii. Acest semn poate apărea şi după o contuzie simplă.
Semne sigure:
- Mişcarea anormală ivită în afara articulaţiilor indică în mod sigur o fractură. Aceasta însă nu trebuie
să fie căutată de salvator îndoind gamba, coapsa, braţul sau antebraţul victimei. Ea poate fi observată în
timp ce accidentatul se mişcă sau se agită din cauza durerii; cel mult i se cere accidentatului să-şi ridice
membrul în cauză putându-se constata atunci că mişcarea nu se transmite extremităţii acestuia.
- Crepitaţia sau fractura rezultă din frecarea fragmentelor osoase între ele, în timp ce accidentatul
execută o mişcare; este periculos să fie căutată în mod intenţionat deoarece pot fi provocate complicaţii.
Măsuri de prim ajutor în caz de fracturi
Ce nu trebuie făcut :
- NU trebuie să se acţioneze brutal sau să i se impună victimei mişcări inutile;
- Victima NU trebuie ridicată în picioare sau transportată înainte de imobilizarea fracturii, pentru că toate
acestea pot provoca complicaţii.
Ce trebuie făcut :
- Primul ajutor se acordă la locul accidentului, exceptând cazul în care persistă un pericol pentru
salvator sau victimă;
- În caz de fractură deschisă trebuie procedat mai întâi la oprirea hemoragiei şi pansarea rănii;

5
- Ca şi în alte traumatisme este necesară administrarea unui calmant (antinevralgic, algocalmin, etc.)
pentru a diminua durerea;
- Obiectivul principal al primului ajutor este reprezentat de imobilizarea focarului fracturii pentru a
prevenii complicaţiile şi a alina durerea. Imobilizarea se realizează cu ajutorul atelelor confecţionate
special sau improvizate (bastoane, umbrele, bucăţi de scândură sau placaj, cozi de mătură, şipci, paturi,
etc.)

S.E.P.P. IAŞISTING