INSTRUCŢIUNI PROPRII DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ PRIVIND

PRIMUL AJUTOR LA LOCUL DE MUNCĂ

Cap. I Obiect

Art. 1 Stabilirea prevederilor minimale şi obligatorii în vederea aplicării reglementărilor de

securitate şi sănătate în muncă, în raport cu particularităţile activităţii, cu sarcina de muncă pe durata
programului de lucru.

Cap. II Scop

Art. 2 Prevenirea accidentelor de muncă, eliminarea riscurilor de accidentare existente în cadrul

activităţilor proprii celor patru elemente componente ale sistemului de muncă: executant, sarcină de
muncă, mijloc de producţie, mediu de muncă.

Cap. III Referinţe normative

Art. 3 - Legea Securităţii şi Sănătăţii în Muncă nr.319/2006;

- Norme Metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006;
-Acordarea primului ajutor la locul accidentului – lucrare elaborată de Institutul Naţional de
Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Muncii “Alexandru Darabont”.

Cap. IV Reguli pentru acordarea primului ajutor în condiţii de securitate

Art. 4 Să presupunem că undeva s-a produs un accident. Victima zace fără cunoştintă între viaţă şi
moarte. Până va ajunge la spital, va trece oricum un anumit timp. Oameni inimoşi, gata să sară în ajutor,
se găsesc la locul accidentului. Dar vor şti ei cum să procedeze? De calitatea intervenţiei lor, în aceste
prime minute hotărâtoare, depinde adesea chiar viaţa victimei. Iar calitatea măsurilor de prim ajutor este,
la rândul ei, dependenţa de trei factori:
 de priceperea salvatorului şi de posibilităţile pe care acesta le are la îndemână;
 de conştiinţa cetăţenească a celor aflaţi la locul accidentului;
 de posibilităţile de transport până la prima unitate sanitară;
Iată de ce orice persoană are datoria morală de a cunoaşte măsurile elementare de îngrijire şi folosirea
corectă a unor mijloace minimale care există în trusa de prim ajutor.

PRIMA ÎNDATORIRE: SĂ FIE APRECIATĂ CORECT STAREA VICTIMEI !

Efectul unui accident asupra organismului se poate exprima prin tulburări funcţionale grave, care pun
în pericol viaţa. Principalele modificări afectează respiraţia, circulaţia sângelui şi tonusul nervos.
Accidentaţii grav sunt, de obicei, fără cunoştinţă. Primul gest al salvatorului va fi să controleze
respiraţia şi circulaţia sângelui. Datoria sa majoră este de a ajuta sau a menţine aceste funcţii vitale.
Controlul respiraţiei se face privind toracele victimei şi observând mişcările respiratorii. Curentul de
aer care intră şi iese prin nas sau prin gură se poate evidenţia cu ajutorul unei coli de hârtie sau cu o
oglinda pusă în faţa gurii (nasului) victimei. Mişcările hârtiei sau aburirea oglinzii arată că respiraţia se
menţine, aerul iese din plămâni. Acelaşi lucru îl poate simţi şi palma salvatorului.
Controlul circulaţiei sângelui se face prin ascultarea inimii şi căutarea pulsului. Ascultarea bătăilor
inimii se va face punând urechea pe toracele accidentatului. Pulsul se ia la nivelul arterei radiale, la

1
extremitatea inferioară a antebraţului, la baza degetului mare. Când pulsul e slăbit, el poate fi perceput
mai uşor la nivelul carotidei.
Simptomele insuficienţei respiratorii sunt: lipsa mişcărilor respiratorii sau existenţa unor mişcări
slabe, neregulate, greu perceptibile; învineţirea (cianoza) buzelor şi unghiilor; culoarea pământie a pielii
extremităţilor şi a feţei.
Simptomele insuficienţei cardiace sunt: pulsul imperceptibil, extremităţile reci şi livide (mai ales
mâinile şi picioarele); oprirea bătăilor inimii; încetarea sângerării plăgilor.
Oprirea respiraţiei şi a circulaţiei sunt urmate, la scurt timp, de tulburări ale sistemului nervos central.
Simptomele caracteristice ale acestor tulburări sunt: victima este inconştientă, nu răspunde la întrebări,
nu reacţionează la durere (ciupitul pielii); lipseşte reflexul corneean (atingerea globului ocular nu
determină închiderea pleoapei – lipseşte contracţia pupilei la lumină).
Absenţa mişcărilor respiratorii şi a bătăilor cordului denotă oprirea respiraţiei şi a circulaţiei sângelui.
Drept consecinţă, încetează schimburile gazoase şi irigarea organelor vitale şi a centrilor nervoşi. Aceştia
din urma sunt foarte sensibili la lipsa de oxigen, putând suferi alterări grave după 5-10 minute. La
această categorie de accidentaţi, primul ajutor va începe cu măsurile de resuscitare a respiraţiei şi
circulaţiei.
Apariţia tulburărilor funcţionale descrise mai sus poate avea loc, treptat, ca urmare a întârzierii
acordării de prim ajutor. Dintre măsurile capabile să prevină apariţia unor astfel de tulburări majore, le
menţionam pe cele menite să oprească hemoragiile, să imobilizeze fracturile, să panseze rănile şi să
reducă intensitatea durerilor. Scoaterea victimei de sub influenţa căldurii sau a frigului excesiv,
combaterea fricii şi a emoţiilor au un rol adjuvant preţios.

Art. 5 Organizarea primului ajutor la locul accidentului

De mare însemnătate pentru soarta victimei este organizarea primului ajutor la locul accidentului. Se
vor lua măsurile necesare pentru crearea unui climat disciplinat, prin combaterea panicii şi a
aglomeraţiei din jurul accidentatului. Concomitent cu acordarea primului ajutor se vor lua măsuri pentru
alarmarea staţiei de salvare sau a unităţii sanitare mai apropiate.
Accidentatul va fi menajat la maximum. Se vor evita gesturile brutale şi mobilizarea excesivă a
victimei. Scoaterea victimei de sub dărâmături sau din autovehiculul avariat se va face cu cea mai mare
blândeţe. Victima va fi degajată prin eliberare metodică, la nevoie cu sacrificarea materialelor care o
acoperă. Este interzisă exercitarea de tracţiuni asupra unor părţi vizibile (membre, cap, veşmânte). În
primul rând vor fi degajate capul, faţa şi toracele, în vederea creării posibilităţii de a institui respiraţia
artificială şi masajul cardiac extern. Coloana vertebrală şi capul se vor lăsa, pe cât posibil, în poziţia
găsită iniţial. în timpul mobilizării victimei se va asigura menţinerea fixă a axului cap-ceafă-torace.
Mobilizarea brutală a accidentatului este cauza principală a declanşării şocului şi a apariţiei unor
complicaţii.
După degajare, victima va fi întinsă, cu blândeţe, pe o patură sau pe nişte haine. Ea va sta pe spate, cu
capul aşezat mai jos decât toracele. În primul rând se va controla dacă victima este sau nu conştientă,
dacă respiră şi dacă sunt prezente bătăile inimii şi pulsul. Va fi controlată şi permeabilitatea căilor
respiratorii şi, dacă este cazul, se va curăţa nasul şi gura de corpii străini (pământ, noroi, moloz), de
secreţii şi sânge. Manevrele de dezbrăcare pentru a se ajunge la răni sunt traumatizante; de aceea, se
preferă sacrificarea veşmintelor, prin tăierea lor cu foarfeca, la nivelul cusăturilor.
Deformările aparente în axul membrelor pot fi revelatoare pentru fracturi. În astfel de cazuri se va
asigura în primul rând imobilizarea fragmentelor, evitând tracţiunile sau îndoirea membrelor, manevre
care pot transforma o fractură închisă într-o fractură deschisă, pot face ca fragmentele osoase, foarte
tăioase, să secţioneze vase de sânge sau nervi. Insistăm asupra pericolului deosebit al imobilizării în
cazul unor traumatisme ale coloanei vertebrale, care expun la răniri ale măduvei.
Rănile deschise ale toracelui, prin care se constată cum iese aerul, vor fi acoperite imediat cu
pansamente compresive fixate cu benzi de leucoplast.
Rănile din care curge sânge vor fi pansate, după ce, în prealabil, s-a facut hemostaza (oprirea scurgerii
sângelui).

2
 Nu vor fi abandonaţi accidentaţii cu semne aparente de deces, care pot fi salvaţi prin aplicarea rapidă a
măsurilor de respiraţie artificială şi de masaj cardiac. Până la sosirea salvării sau a personalului medico-
sanitar, accidentaţii grav nu vor fi mişcaţi sau deplasaţi în mod inutil, ci numai atât cât este nevoie pentru
instituirea măsurilor de menţinere a funcţiilor vitale (circulaţia sângelui şi respiraţia).
Salvarea accidentaţilor depinde în mare măsură de primul ajutor acordat la locul accidentului şi pe
timpul transportului.
Măsurile de prim ajutor au drept scop menţinerea victimelor în viaţă şi prevenirea apariţiei unor
complicatii grave. Pericolul principal la care sunt expuşi marii accidentaţi constă în declanşarea şocului
şi în apariţia insuficienţei respiratorii şi a insuficienţei circulatorii.
Metodele de prim ajutor pe care le vom prezenta nu necesită dotări speciale. Ele presupun, însă,
priceperea salvatorului. Aplicarea corectă a acestor măsuri trebuie să se bazeze pe înţelegerea logică a
rostului fiecărui gest de prim ajutor.

Art. 6 Respiraţia artificială

Scop: combaterea lipsei schimburilor gazoase ca urmare a opririi respiraţiei.

Metoda: insuflarea aerului din plămânii salvatorului în plămânii accidentatului prin respiraţia „gură la
gură” sau „gură la nas”. Avantajul acestor metode constă în faptul că nu necesită echipament special sau
manevre obositoare.
Cum se procedează: se culcă accidentatul întins pe spate, cu faţa în sus. Se controlează căile
respiratorii pentru a avea siguranţa că nu sunt blocate de sânge, secreţii, noroi sau alte corpuri străine,
care dacă sunt prezenţi se vor îndepărta. Salvatorul se aşează în genunchi lânga capul victimei. Mâna
stânga, trecută pe sub ceafa accidentatului, împinge în aşa fel încât să se realizeze extensia cefei şi
împingerea capului pe spate. Această manevra asigură eliberarea căilor respiratorii, astupate de limba
care este cazută în faringe la bolnavii care şi-au pierdut cunoştinţa. Aceeaşi eliberare a arborelui
respirator se poate realiza şi prin împingerea înainte a maxilarului inferior (a mandibulei). După această
pregătire, salvatorul va trage cu putere aer în piept, apoi, aplicând buzele sale pe ale accidentatului (ca
într-un sărut), îi va insufla acestuia aer în plămâni. Pentru a impiedica refluarea aerului pe nas, salvatorul
va pensa nările accidentatului, cu două degete ale mâinii drepte. În timpul insuflării se va privi toracele
victimei, care trebuie să se umfle, dovadă a pătrunderii aerului în plămâni. În acest fel se controlează
eficacitatea manevrei. După fiecare insuflaţie, în timp ce salvatorul inspiră din nou, se lasă libere gura şi
nasul victimei. Ieşirea aerului se realizează în mod pasiv, prin elasticitatea toracelui şi a plămânilor, care
îşi reiau poziţia iniţială. Dacă există reţineri, insuflaţia se poate face prin intermediul unei comprese sau
al unei batiste curate puse pe buzele accidentatului. Insuflaţiile trebuie repetate la 4 – 6 secunde, adică cu
un ritm de 10 – 15 insuflaţii pe minut, până când apar mişcările respiratorii spontane.
În cazurile în care victima are gura încleştată, se va asigura insuflaţia prin metoda respiraţiei „gura la
nas”, în care buzele se aplică pe nările accidentatului.
Greşelile cele mai frecvente, de evitat neapărat, constau în insuflarea ineficientă, datorită aşezării
incorecte a capului (lipsa extensiei cefei), în neobservarea blocării căilor respiratorii (lipsa controlului
permeabilităţii căilor) şi în insuflarea insuficient de puternică la accidentaţii cu fracturi de coaste sau cu
leziuni ale organelor interne. În acest caz aplicarea altor metode de respiraţie artificială este periculoasă.

Art. 7 Masajul cardiac extern

Scop: resuscitarea bătăilor cardiace în situaţiile în care inima a încetat să mai bată.
Metoda: exercitarea unor compresiuni ritmice asupra inimii, prin intermediul peretelui toracic.
Cum se procedează: accidentatul este culcat pe spate, pe un plan tare, cu capul mai jos decât
trunchiul. Salvatorul îşi aşează palmele suprapuse, cu precizie, pe locul corespunzător poziţiei inimii în
torace, adică în stânga extremităţii de jos a sternului (osul pieptului). Palmele salvatorului încep să
exercite compresiuni ritmice, care să asigure o turtire cu 3 – 4 cm a toracelui, în ritmul de 60 de apăsări
pe minut (o apăsare la o secundă). În acest fel se imprimă inimii, în mod ritmic, o compresiune şi o
decompresiune care suplinesc contracţia şi decontracţia muşchiului inimii. Prin urmare, se menţine

3
funcţia de aspirare şi de pompare a sângelui în reţeaua vaselor de sânge. De obicei, la scurt timp de la
începerea masajului, inima îşi reia bătăile automate, spontane. Reluarea bătăilor inimii se manifestă prin
reapariţia pulsului şi colorarea tegumentelor şi a mucoaselor. Bătăile inimii se pot auzi din nou la
aplicarea urechii pe torace. Accidentatul redevine conştient, pupilele reacţionează la lumină. Mişcările
respiratorii se reiau spontan.
Stopul cardiac este urmat, la un anumit timp, de stopul respirator. În cazurile acestea este necesar să se
execute concomitent respiraţia „gură la gură” şi masajul cardiac extern. Dacă sunt doi salvatori, unul
face respiraţia artificială şi celălalt masajul cardiac extern. Cele două tehnici vor fi alternate ritmic, în aşa
fel ca la patru apăsări pe torace să se faca o insuflaţie de aer. Când acţionează un singur salvator, acesta
va face ritmic patru apăsări pe torace şi o insuflare puternică. Ritmul de o insuflare şi patru compresiuni
se va păstra, folosind timpul necesar compresiunilor pentru aspirarea puternică a aerului în vederea
viitoarei insuflări. Pentru a favoriza aducerea sângelui în mod preferenţial la nivelul inimii şi al
creierului, este bine ca un ajutor să ridice membrele inferioare ale accidentatului.
Manevrele de masaj cardiac şi de respiraţie artificială trebuie să fie executate cu multă perseverenţă.
Victima nu va fi abandonată cu uşurinţa, aceasta însemnând pierderea ultimelor şanse de
supravieţuire.
Erorile mai frecvente constau în plasarea defectuoasă a palmelor, în afara zonei în care se află inima,
în nerespectarea frecvenţei şi a ritmului corect. Apăsările brutale pot să producă fracturi costale şi leziuni
ale organelor interne (plămâni, inimă, ficat, splină).
Manevrele pot duce la oboseală, dat fiind ritmul susţinut în care se fac. De aceea, este nevoie să se
aleagă o poziţie cât mai comodă şi cât mai relaxată, care să nu solicite un efort muscular inutil. Pentru a
evita solicitarea suplimentară a musculaturii braţelor, este bine ca apăsarea să se facă numai prin lăsarea
greutăţii corpului pe mâinile aplicate pe torace, printr-un balans uşor al corpului, pe picioare şi palme,
din şolduri. De aceea, tehnica masajului cardiac extern trebuie exersată în prealabil, într-un cadru
organizat şi sub conducerea unei persoane competente.

Art. 8 Acordarea primului ajutor în caz de FRACTURI

Prin fractura se înţelege întreruperea continuităţii unui os ca urmare a unui traumatism mai puternic
(cădere de la înălţime, lovitura, strivire, tamponare, izbire, răsucire, etc. ).
Toate oasele se pot fractura dar cel mai des, fracturile se produc la oasele lungi ale membrelor, la
oasele bazinului şi ale coloanei vertebrale.
Cazurile mai frecvente ale fracturilor sunt urmare a accidentelor de muncă şi de circulaţie şi a
accidentelor sportive.
Majoritatea fracturilor pot fi prevenite prin adoptarea unor deprinderi de securitate în diferite activităţi
profesionale, casnice, sportive, etc.
De asemenea trebuie evitate :
- Suprafeţele accidentate sau încărcate cu diferite obiecte (obstcole): unelte, materiale, cordoane de
racord, cabluri electrice, etc.;
- Pardoselile umede, murdare cu uleiuri, alunecoase;
- Scările iluminate insuficient şi blocate (aglomerate) cu obiecte diferite, fără balustradă, acoperite cu
gheaţă şi /sau zapadă;
- Folosirea scaunelor pentru a atinge locuri înalte, a scărilor defecte, a scărilor neasigurate;
- Neutilizarea balustradelor şi centurilor de siguranţă atunci când se lucrează la înălţime.
Tipuri de fracturi:
Fractura directă se produce la locul de aplicare a forţei respective, deci la locul de acţiune a
agentului agresor (de exemplu: căderea unei greutăţi pe coapsă, gambă, mână; o lovitură aplicată pe
coloană, fractura prin glonţ). Acest tip de fractură afectează în special oasele care nu au toată suprafaţa
acoperită de muşchi ( cubitus, tibie, claviculă).
Fractura indirectă este fractura care se produce la distanţă de locul de aplicare al forţei respective,
deci de locul de acţiune al agentului agresor. Acest tip de fractură se produce prin :

4
- Flexie - Agentul agresor acţionează asupra unei extremităţi a osului, cealaltă extremitate fiind fixată;
osul se rupe acolo unde curbura este mai mare (de exemplu, fractura de clavicula prin cădere pe umăr,
fractura gâtului femurului prin cădere pe genunchi, etc.);
- Răsucire - În această categorie se încadrează accidentele provocate de prinderea hainelor sau
membrelor de o maşină, bandă, agregat, fapt ce duce la ruperea oaselor la distanţă prin fracturi spiroide
(de exemplu fractura coapsei prin rotirea violentă a corpului, în timp ce piciorul este blocat pe sol );
- Tracţiune - Un segment de membru este prins şi atârnă sau este tras de un agregat producându-se şi o
mică rotaţie.
- Presiune - Cele mai frecvente fracturi prin presiune se produc prin căderi de la înălţime: fracturi de
călcâi, genunchi, şold şi coloană vertebrală în cazul căderilor în picioare; fracturi de antebraţ, braţ şi
claviculă în căderi pe palme sau pe cot.
Fracturile mai pot fi :
- Închise, când cel puţin pielea a rămas intactă.
- Deschise, când s-a produs şi o rană prin care focarul de fractură comunică cu exteriorul. Fracturile
deschise sunt mai grave, ele fiind însoţite de hemoragii (uneori foarte importante) şi putând fi complicate
cu infecţii.
Înainte de a proceda la examinarea accidentatului este absolut necesar ca salvatorul să se informeze
asupra genului de agresor, a modului de acţiune al acestuia precum şi asupra căror părţi din organism a
acţionat.
Trebuie suspectată o fractură dacă :
- Traumatismul este produs de o forţă externă puternică;
- S-a auzit o troznitură sau o pocnitură.
Examinarea accidentatului se realizează cu atenţie şi blândeţe pentru a nu provoca leziuni
suplimentare.
Membrul accidentat este comparat cu cel valid pentru a determina gradul de deformare.
Îmbrăcămintea trebuie tăiată pentru a permite examinarea zonei traumatizate.
Pot fi prezente unul sau mai multe din următoarele semne şi simptome
- Durerea şi sensibilitatea dureroasă sunt maxime la locul fracturii, cu ocazia mişcării sau palpării
porţiunii rănite; trebuie avut în vedere faptul că şi o simplă contuzie musculară poate provoca durere.
- Deformarea regiunii traumatizate este un semn de fractură, dar şi hematomul şi luxaţia pot deforma
zona afectată.
- Impotenţa funcţională , pierderea funcţiunii sau imposibilitatea efectuării mişcării părţii rănite este
întotdeauna prezentă ca urmare a durerii şi deformării ( uneori lipsa mişcării este un act de apărare
împotriva durerii ).
- Scurtarea membrului fracturat (prin deplasarea pe verticală a fragmentelor osoase) poate fi un semn
preţios, dar el poate apărea şi în luxaţie.
- Vânătaia (echimoza) apare mai târziu şi uneori la distanţă de locul fracturii şi indică difuzarea sângelui
din focarul de fractură în straturile pielii. Acest semn poate apărea şi după o contuzie simplă.
Semne sigure:
- Mişcarea anormală ivită în afara articulaţiilor indică în mod sigur o fractură. Aceasta însă nu trebuie
să fie căutată de salvator îndoind gamba, coapsa, braţul sau antebraţul victimei. Ea poate fi observată în
timp ce accidentatul se mişcă sau se agită din cauza durerii; cel mult i se cere accidentatului să-şi ridice
membrul în cauză putându-se constata atunci că mişcarea nu se transmite extremităţii acestuia.
- Crepitaţia sau fractura rezultă din frecarea fragmentelor osoase între ele, în timp ce accidentatul
execută o mişcare; este periculos să fie căutată în mod intenţionat deoarece pot fi provocate complicaţii.

Măsuri de prim ajutor în caz de fracturi

Ce nu trebuie făcut :

5
- NU trebuie să se acţioneze brutal sau să i se impună victimei mişcări inutile;
- Victima NU trebuie ridicată în picioare sau transportată înainte de imobilizarea fracturii, pentru că toate
acestea pot provoca complicaţii.
Ce trebuie făcut :
- Primul ajutor se acordă la locul accidentului, exceptând cazul în care persistă un pericol pentru
salvator sau victimă;
- În caz de fractură deschisă trebuie procedat mai întâi la oprirea hemoragiei şi pansarea rănii;
- Ca şi în alte traumatisme este necesară administrarea unui calmant (antinevralgic, algocalmin, etc.)
pentru a diminua durerea;
- Obiectivul principal al primului ajutor este reprezentat de imobilizarea focarului fracturii pentru a
prevenii complicaţiile şi a alina durerea. Imobilizarea se realizează cu ajutorul atelelor confecţionate
special sau improvizate (bastoane, umbrele, bucăţi de scândură sau placaj, cozi de mătură, şipci, paturi,
etc.)

Reguli pentru imobilizarea fracturilor

Orice imobilizare trebuie să cuprindă două articulaţii (cea de deasupra şi cea de dedesubtul focarului
de fractură).
La membre, atelele se pun de o parte şi de alta a focarului de fractură.
Atelele se învelesc în vată (sau alte materiale moi) pentru a nu leza pielea, a nu stânjeni circulaţia sau
a nu mări durerea.
Se evită aplicarea atelelor pe locul unde osul vine în contact direct cu pielea.
Acolo unde atela nu se poate mula exact pe regiunea imobilizată, golurile se umplu cu vată.
Transportarea accidentatului la spital urmează după imobilizare. Pâna atunci se va asigura
supravegherea accidentatului luându-se în continuare măsurile necesare pentru prevenirea
şocului: acoperiri cu pleduri sau haine, administrarea de calmante şi de lichide, dacă victima este
conştientă.

Art. 9 Măsuri de prim ajutor în caz de PLĂGI, HEMORAGII

Prin plagă (rană, leziune) se înţelege orice întrerupere a continuităţii unui ţesut. Plaga este însoţită de
obicei de sângerări şi poate avea ca urmare infecţia, prin pătrunderea microbilor în ţesuturi. Plăgile pot fi
clasificate în general, în plăgi închise sau deschise.
Obiectivele principale ale acordării primului ajutor în îngrijirea plăgilor sunt următoarele :
 Combaterea hemoragiei;
 Prevenirea infecţiei;
 Combaterea durerii;
 Prevenirea şi combaterea şocului.
Materialele de prim ajutor necesare :
 Comprese sterile, vată, feşe, leucoplast;
 Alcool sanitar, tinctură de iod sau metosept;
 Apă oxigenată sau tablete de perogen (10 tablete/200ml de apă );
 Soluţie de cloramină (4 tablete/1 l apă )
 Soluţie de permanganat de potasiu;
 Rivanol;
 Tinctură de iod;
 Apă fiartă 30 minute şi răcită;
 Medicamente care combat durerea : algocalmin, antinegralgic, etc.
Toaleta plăgilor - Acordarea primului ajutor trebuie să înceapă prin prevenirea suprainfectării plăgii
protejând-o de orice contact cu obiecte murdare, nesterile (mâini, instrumente, materiale de pansat etc.).
Se va proceda astfel :
- Se curăţă zona cu ajutorul unei comprese sterile pornind de la marginile plăgii spre pielea sănătoasă din

6
jur ( nu se utilizează vată la aceste manevre pentru a nu lăsa scame ce pot stânjeni vindecarea );
- Se spală apoi pielea din jur utilizând substanţe detergente (săpun lichid, bromocet, etc.);
- Se dezinfectează pielea din jurul plăgii cu ajutorul unor substanţe antiseptice (alcool, tinctură de iod
etc.) folosind, de asemenea, comprese sterile. Se evită pătrunderea acestora în plagă pentru că sunt
iritante;
- Pentru îndepărtarea eventualilor corpi străini din plagă, se toarnă pe plagă apa oxigenată, care
antrenează, prin spuma pe care o produce, eventualii corpi străini;
- Dacă rana este într-o zonă piloasă, este important să se efectueze o bărbierire a zonei din jurul plăgii,
după care se va dezinfecta pielea din jurul rănii;
- Se acoperă plaga cu un strat de comprese sterile, se adaugă eventual un strat de vată, după care se
efectuează bandajarea în vederea menţinerii pansamentului;
- În cazul rănilor care sângerează, straturile de comprese şi vată vor fi mai groase; înainte de bandajare,
pe pansamentul aplicat se va pune o faşă nederulată peste care se aplică bandajul cât mai strâns;
- Sutura rănilor este de competenţa exclusivă a cadrelor sanitare.
Hemoragii - sângerarea (hemoragia) constă în scurgerea sângelui din vase în ţesutul înconjurător, în
cavităţi corporale sau în exteriorul corpului. Ţesuturile moi sunt cele predispuse la sângerări ca urmare a
rănirii lor. O altă posibilă complicaţie o constituie pătrunderea de corpi străini (stofă, cioburi, pământ,
praf, aşchii, etc) în plagă.
Clasificarea hemoragiilor se face după vasul de sânge afectat:
- Arterială : sânge roşu deschis, oxigenat, care ţâsneşte ritmic, odată cu bătăile inimii;
- Venoasă : sânge roşu inchis, încărcat cu bioxid de carbon, care curge în valuri inundând rana;
- Capilară : sânge roşu în cantitate mică, care musteşte sau picură; deseori se opreşte de la sine prin
formarea unui cheag.
Oprirea unei hemoragii ( hemostaza ) reprezintă un act de prim ajutor ce trebuie executat, chiar şi
provizoriu, cu cea mai mare urgenţă, până la internarea în spital.
Hemostaza poate fi spontană în cazul hemoragiilor reduse, capilare sau a venelor mici, caz în care
intervin două procese de apărare a organismului. Este vorba despre reducerea calibrului vaselor şi,
respectiv, de coagularea sângelui; rezultatul îl constituie formarea unui cheag care astupă ca un dop
spărtura vasului îngustat.
În hemoragiile mici hemostaza se poate realiza prin simpla compresiune realizată de un pansament
corect aplicat. Hemostaza definitivă se execută de medic.

Atenţie:

- Nu ridicaţi în picioare un accidentat cu hemoragie importantă şi nu-l mişcaţi inutil. Aşezaţi-l cu capul
mai jos decât restul corpului;
- Nu creaţi panică în faţa lui, nu vă speriaţi, liniştiţi-l şi insuflaţi-i încredere;
- Când sângele curge în valuri sau inundă rana nu vă repeziţi să comprimaţi rana cu orice vă vine la
îndemână;
- Dacă aţi aplicat un garou în scopul comprimării ţesuturilor de deasupra rănii trebuie ca pacientul să
ajungă în cel mult o oră pe masa de operaţie;
Pentru oprirea unei hemoragii externe, în funcţie de vasul de sânge afectat, de volumul sângerării şi de
localizare se pot utiliza următoarele metode :
A. Pansamentul compresiv - care se foloseşte în hemoragiile capilare şi în hemoragiile venoase mici,
dar nu se utilizează dacă în rană se află corpuri ascuţite. Pansamentul compresiv se realizează prin
aşezarea unui strat gros de comprese sterile peste primele comprese cu care se acoperă rana. Acest
pansament se aplică în special în situaţii în care garoul nu poate fi utilizat.
B. Compresiunea circulară a ţesuturilor reprezintă compresiunea realizată prin strângerea circulară a
membrului care sângerează, cu ajutorul unui garou, până la oprirea hemoragiei. În absenţa unui garou se
pot utiliza de asemenea : un tub, o bandă de cauciuc sau chiar o curea, frânghie, cravată, fâşii textile sau
de plastic etc. Dar în nici un caz sfoară sau şnur subţire ori sârmă.
Pentru aplicarea garoului se respectă următoarele reguli :

7
- Garou trebuie aplicat în ultimă instanţă sau doar pe timpul curăţirii si pansării plăgii;
- Garoul se utilizează numai în cazul rănirii membrelor;
- Compresiunea se realizează după ce membrul rănit este ridicat în sus câteva secunde pentru a se goli de
o parte din sângele venos;
- Garoul nu se aplică direct pe piele ci peste un înveliş textil (vată, pânză etc.);
- Locul aplicării garoului diferă după tipul hemoragiei : când aceasta este venoasă, sângele curgând de la
periferie spre inimă, garoul se aplică sub nivelul plăgii, când hemoragia este arterială garoul se aplică
deasupra plăgii, sângele curgând de această dată de la centru spre periferie;
- Garoul se înfăşoară la rădăcina membrului, ceea ce duce la compresiunea trunchiurilor vasculare
principale şi la oprirea intrării sângelui arterial în membrul respectiv;
- Garoul nu se aplică la antebraţ sau gambă.
Dacă garoul nu este din cauciuc sunt necesare următoarele măsuri suplimentare:
- Se face un prim laţ de pânză, strâns la rădăcina membrului respectiv;
- În nod se introduce un băţ sau creion şi se răsuceşte la 180 pentru creştere compresiunii circulare;
capătul răsturnat în jos al băţului se fixează cu un al doilea laţ de pânză.
C.Compresiunea prin flexie forţată a membrelor poate înlocui garoul în anumite situaţii :
- Pentru hemoragiile coapsei se aplică un sul de tifon în plica inghinală (la stinghie) după care se îndoaie
gamba pe coapsă şi coapsă şi coapsa pe abdomen fixând aceasta poziţie cu ajutorul unei fâşii textile;
- Pentru gambă sau picior se aplică un sul la îndoitura genunchiului, se flectează bine gamba pe coapsă şi
se fixează poziţia ;
- Se procedează la fel pentru mână, antebraţ şi braţ aplucând sulul la nivelul articulaţiei cotului.

Art. 10 Primul ajutor în caz de ELECTROCUTARE

Fenomenele ce apar în organism ca urmare a trecerii curentului electric definesc conceptul de

electrocutare sau şoc electric. Electrocutarea se manifestă prin vătămări de diferite grade, până la deces.
Consecinţele electrocutării depind de trei factori şi anume :
- Intensitatea curentului electric a cărui limită de suportabilitate a fost stabilită experimental şi care se
consideră nepericuloasă la 10mA în cazul curentului alternativ şi 50 mA în cazul curentului continuu;
- Timpul cât trece curentul prin corp este foarte important mai ales în raport cu intensitatea curentului.
Cu cât timpul este mai scurt, valoarea curentului la care omul reuşeşte să se desprindă este mai mare şi
invers;
- Traseul sau calea străbătută de curentul electric prin corp este de asemenea important,
considerându-se ca foarte periculoase căile : mâna stângă-picior drept (axa inimii) şi mâna dreaptă-
marginea superioară a bazinului.
Efectele curentului electric asupra funcţiilor vitale pot avea urmări imediate sau întârziate.
Urmările imediate se manifestă prin paralizarea funcţiilor respiratorii şi/sau circulatorii, respectiv
apariţia stopului respirator şi/sau a stopului cardiac, ori deces instantaneu prin fibrilaţie ventriculară.
Urmările întârziate ( ore, zile ) se manifestă printr-o slăbire a forţei musculare, amorţeli, chiar în
cazul în care accidentatul se află în stare de repaus; la reluarea activităţii pot apărea tulburări care
influenţează centrul generator de excitaţii al inimii.

Măsuri de prim ajutor în caz de electrocuţie

În practică se întâlnesc două situaţii:
- Accidentatul nu se poate desprinde de instalaţia electrică;
- Accidentatul s-a desprins de instalaţia electrică, nemaifiind în contact cu aceasta şi nici în imediata ei
apropiere.
În ambele cazuri, persoana care acţionează pentru acordarea primului ajutor, trebuie să constate cu
operativitate situaţia concretă a victimei şi să hotărască modul de acţionare, astfel încât să nu-şi
pericliteze integritatea corporală sau chiar viaţa expunându-se aceluiaşi risc.
Prima operaţie este scoaterea accidentatului de sub acţiunea sau influenţa curentului electric.
După scoaterea accidentatului de sub tensiune şi în afara pericolului generat de acesta, se va determina

8
starea clinică a victimei printr-o examinare rapidă, deoarece tot ce urmează să se facă în continuare
depinde de această stare. Acţiunile de prim ajutor sunt diferenţiate, în funcţie de starea accidentatului:
- Dacă accidentatul este conştient : examinarea este uşurată de faptul că se poate stabili contact verbal
cu accidentatul. Acest contact trebuie realizat sub forma întrebărilor despre starea accidentatului,
concomitent cu acţiunea de calmare, de liniştire. În timpul întrebărilor se caută vizual eventualele semne
exterioare ale stării de rău : culoarea pielii, în mod special coloarea feţei ( paloare sau roşeaţă excesivă ),
transpiraţia feţei şi a palmelor, prezenţa şi caracteristicile respiraţiei şi ale pulsului.
- Dacă accidentatul este inconştient : se consideră în stare de inconştienţă acel accidentat căruia îi
lipsesc reflexele de autoapărare şi capacitatea de mişcare automată. Funcţiile vitale de bază- respiraţia,
circulaţia- pot fi satisfăcătoare. Deosebirea stării de inconştienţă faţă de starea de moarte clinică este
foarte dificilă numai prin observare vizuală.
Procedaţi după cum urmează:
- Dacă din circumstanţele producerii accidentului nu rezultă vătămari şi leziuni care ar contraindica într-
un mod evident mişcare şi deplasarea accidentatului (de exemplu cădere cu grave leziuni şi vătămari,
fracturi, hemoragii), aşezaţi accidentatul într-o poziţie care să permită examinarea sa, adică într-o poziţie
culcat pe spate pe o suprafaţă plană şi suficient de rigidă, cu recomandarea de a nu fi mişcat inutil,
deoarece pot exista eventuale vătămări “ascunse”, pentru care mişcarea ar fi contraindicată;
- Desfaceţi hainele la gât, piept şi zona abdominală;
- În cazul lipsei funcţiilor vitale, fără a mai ţine seama de eventualele interdicţii de mişcare a
accidentatului, acestuia i se va face respiraţie artificială sau reanimare cardio-respiratorie.
La accidentele prin electrocutare se pot produce arsuri, fracturi, tulburări de vedere etc.
Chiar dacă în urma electrocutării, accidentatul nu acuză stări de rău (nici chiar trecătoare), el
trebuiem ţinut în repaos timp de 0,5-1 oră, după care trebuie supus unei consultaţii medicale.

Art. 11 Primul ajutor în caz de OTRĂVIRI ACCIDENTALE

Prin otravă se înţelege orice substanţă care prin absorbţia sa în organism provoacă îmbolnăviri sau
moarte.
ANTIDOTUL este o substanţă care acţionează împotriva otrăvirii şi îi anulează efectele.
Otrăvirea accidentală poate surveni în ciuda oricărei precauţii. În caz de otrăvire trebuie avute în
vedere următoarele aspecte:
- Identificarea substanţei otrăvitoare. Căutaţi sticle, tablete, ambalaje sau resturi de material otrăvitor,
chiar şi voma care ar putea fi folosite la identificarea agentului toxic;
- Determinarea cantităţii absorbite. Estimaţi după mărimea ambalajului, după numărul pilulelor sau
după cantitatea de substanţă chimică rămasă, ce cantitate de substanţă otrăvitoare a fost absorbită;
- Determinarea căii de intrare în organism. Primul ajutor va diferi în funcţie de acest lucru.
Administrarea otrăvii se poate face prin înghiţire, inhalare în plămâni, absorbţie prin piele, injectare în
sânge sau orice combinaţie de două sau mai multe metode;
- Determinarea timpului scurs din momentul otrăvirii.
Dacă nu se cunoaşte istoria accidentului, pentru identificarea substanţei şi a căii de intrare în
organism, se observă semnele şi simptomele care pot ajuta la stabilirea căii de intrare. Astfel :
- Otrăvurile ingerate pot da ameţeală, crampe abdominale, vărsături şi alte tulburări gastro-intestinale.
Acestea pot provoca decolorarea buzelor şi a gurii, arsuri sau un miros specific al respiraţiei;
- Otrăvurile inhalate acţionează în primul rând asupra sistemului respirator şi pot afecta de asemenea
sistemul circulator şi pe cel nervos central. Simptomele respiratorii sunt reprezentate de tuse, dureri în
piept şi respiraţie accelerată, dificilă;
- Otrăvurile absorbite prin piele pot produce iritaţii locale ale pielii şi au efect imediat sau întârziat
asupra sistemului nervos central şi în consecinţă şi asupra respiraţiei şi circulaţiei;
- Otrăvurile injectate pot produce iritaţii ale pielii la locul înţepăturii şi au de obicei efecte mult mai
rapide şi mai importante asupra sistemelor nervos central, respirator şi circulator.

Măsuri de prim ajutor în caz de otrăvire accidentală

9
 Acţionaţi cât mai repede ! Nu pierdeţi timpul în cazul în care otrava nu poate fi identificată imediat.
Cereţi ajutor specializat. Dacă acest ajutor nu este disponibil de urgenţă, primul ajutor constă în
eliminarea otrăvii sau reducerea efectelor ei.
În raport cu calea de pătrundere a otrăvii în organism, respectaţi următoarele principii de prim ajutor:
- Otrăvurile înghiţite nu trebuie diluate. Dacă victima este conştientă, puneţi-o să-şi clătească gura,
spălaţi-i şi ştergeţi-i faţa pentru a îndepărta orice rest de otravă / substanţă corosivă;
- Nu provocaţi vărsături decât în cazurile când medicul indică acest lucru. Substanţele corosive produc
mai multe arsuri când sunt vomitate iar produsele petroliere pot fi aspirate în plămâni ducând la
pneumonii chimice grave;
- Otrăvurile inhalate, ca de exemplu, gaze toxice trebuie „curăţate” din plămâni cât mai repede posibil.
Victima trebuie transportată la aer curat, departe de sursa de otrăvire
- Otrăvurile absorbite prin piele, ca de exemplu, substanţe chimice lichide sau pulberile trebuie
îndepărtate spălând zona afectată cu multă apă caldă şi după aceea cu apă şi săpun. Se acordă atenţie
deosebită zonelor ascunse, de exemplu sub unghii şi în păr;
- Otrăvurile injectate trebuie reţinute în zona de injectare. Se menţine victima cât se poate de relaxată, cu
membrul afectat la nivelul inimii, pentru a întârzia absorbţia. Se spală întreaga zonă pentru eliminarea
otrăvii de la suprafaţă.

Art. 12Primul ajutor în caz de muşcături de animale, înţepături de insecte

Muşcătura unui animal provoacă fie o rană punctiformă, fie o distrugere de ţesuturi. Aceste răni
trebuie considerate întotdeauna periculoase deoarece există riscul infectării lor prin saliva animalului.

Turbarea
Este o boală virală mortală atât pentru om cât şi pentru animale. Se poate transmite prin muşcătura
unui animal turbat, prin mânuirea unui animal bolnav sau prin contactul direct cu o rană infectată.
Când se acordă primul ajutor unei victime sau când se mânuieşte un animal viu sau mort trebuie luate
toate măsurile de precauţie împotriva infectării. Se curăţă foarte bine mâinile şi în special atunci când
acestea prezintă tăieturi sau crăpături. Dacă trebuie atins un animal se poartă mănuşi. Dacă animalul
poate fi capturat fără riscuri, el trebuie ţinut pentru examinare. Dacă trebuie ucis, se păstrează intact
capul pentru examinare.
Chiar dacă o persoană a fost infectată cu virusul turbării, boala poate fi împiedicată prin tratament
antirabic.
Scopul primului ajutor este de a reduce cât mai mult posibil contaminarea zonei rănite, a controla
sângerarea şi a obţine ajutor medical. Procedaţi astfel :
- Lăsaţi rana să sângereze, ceea ce o poate curăţa într-o oarecare măsură. Trebuie însă limitată sângerarea
puternică;
- Spălaţi rana cu săpun antiseptic sau detergent şi clătiţi-o cu apă pe cât de fierbinte suportă victima sau
aplicaţi o soluţie de sare;
- Aplicaţi un pansament şi un bandaj şi transportaţi victima la serviciul medical specializat

Înţepături şi muşcături de insecte

La majoritatea persoanelor, o muşcătură / înţepătură de insectă provoacă numai o umflătură dureroasă

însoţită de înroşirea zonei respective şi de senzaţie de mâncărime. La unele persoane înţepăturile de
albină sau viespe provoacă reacţii alergice grave. Urmăriţi daca apar iritaţii şi umflături în jurul ochilor şi
gurii, ameţeli, vărsături, dificultăţi respiratorii. Dacă observaţi astfel de semne nu întârziaţi transportarea
victimei la un serviciu medical.
Acordaţi primul ajutor după cum urmează:
- Aplicaţi pe rană alcool, o soluţie slabă de amoniac sau o pastă de bicarbonat de sodiu şi apă. Evitaţi
folosirea alcoolului şi a amoniacului în zona ochilor.
- Dacă acul a rămas înfipt în piele, îndepărtaţi-l cu atenţie împreună cu sacul de venin ataşat, pentru a nu

1
0
se stoarce accidental otrava în rană.
- Dacă acul se găseşte în gura victimei, clătiţi-i gura cu o soluţie de bicarbonat de sodiu ( o linguriţă la un
pahar cu apă ) sau daţi victimei să sugă o bucată de gheaţă.
- Dacă victima prezintă umflături în cavitatea bucală sau dificultăţi de respiraţie, trebuie urmărită
îndeaproape. Solicitaţi ajutor medical specializat.

Art. 13 Primul ajutor în caz de ARSURI

Arsurile sunt răniri ale pielii sau ale altor ţesuturi produse de agenţi termici, chimici, electrici sau de
radiaţii.
Durerea extremă, suferinţa intensă produse de arsuri precum şi evoluţia acestora trebuie să determine
luarea tuturor măsurilor de precauţie pentru a împiedica producerea accidentală a arsurilor.
În funcţie de agentul care le-a provocat, există patru tipuri majore:
- Termice, produse de foc, contactul cu obiecte fierbinţi sau abur;
- Corosive, cauzate de substanţe chimice foarte active precum acizi şi baze;
- Electrice, produse de curentul electric;
- Prin radiaţie, determinate de expunerea excesivă la soare, raze X sau materiale radioactive.
După profunzimea lor, arsurile pot fi clasificate astfel :
- Arsuri de gradul întâi – limitate la stratul superficial al pielii; pielea este roşie şi ustură. Un exemplu
tipic este arsura solară obişnuită provocată de expunerile prelungite la soare a pielii neantrenate;
- Arsuri de gradul doi – cuprid toată grosimea pielii; pe piele apar başici cu conţinut seros (gălbui) sau
hematic (ser amestecat cu sânge). Pe lângă durerea mare pe care o resimte victima, pericolul principal
constă în infectarea conţinutului veziculelor;
- Arsurile de gradul trei – leziunile depăşesc grosimea pielii, distrugând şi straturile mai profunde:
grăsime, muşchi, vase, nervi, până la os. Durerea este mai mică, deoarece extremităţile nervilor din piele
au fost distruse;
- Arsurile de gradul patru – sunt foarte severe, implicând distrugerea tuturor structurilor inclusiv a
osului (carbonizare).

Măsuri de prim ajutor în caz de arsuri

Scopul primului ajutor este de a preveni şi a combate, pe cât posibil, apariţia unor complicaţii (şocul,
infecţia, probleme respiratorii etc.).
Acţionaţi astfel :
- Stingeţi focul, folosind extinctorul, aruncând peste victimă o pătură sau rostogolind-o la pământ;
- Calmaţi durerile administrând medicamente antialgice (algocalmin, antinevralgic);
- Daţi victimei (conştiente) să bea apă minerală, ceai, sirop pentru compensarea pierderilor de lichide şi
săruri.
În cazul arsurilor termice superficiale:
- Imersiunea imediată a părţii arse în apă rece sau în alcool pentru a uşura durerea. Dacă imersiunea nu
este posibilă, aplicaţi pe zona arsurii îmbrăcăminte curată, umezită în apă rece sau alcool.
- Îndepărtarea imediată a oricărei surse de presiune a zonei arse (inele, brăţări, îmbrăcăminte,
încălţăminte), înainte de apariţia inflamării;
- Acoperirea arsurii cu un pansament curat, lipsit de scame, preferabil steril.
La arsurile termine mai grave solicitaţi ajutorul medicului şi acordaţi numai primul ajutor după cum
urmează :
- Controlaţi respiraţia victimei şi, dacă este necesar, aplicaţi respiraţia artificială;
- Acoperiţi uşor zona arsă cu un pansament curat, preferabil steril şi lipsit de scame;
- Asiguraţi transportarea victimei la spital.
Arsurile produse de substanţe chimice corosive, precum acizii tari sau bazele sunt întotdeauna
serioase deoarece aceste substanţe continuă să ardă cât timp rămân pe piele. Pentru a diminua efectele
lor corosive, îndepărtaţi imediat substanţele chimice. Acţionaţi astfel:
- Inundaţi imediat cu apă rece din abundenţă. Dacă este vorba de substanţe chimice uscate precum varul,

1
1
atunci îndepărtaţi-l rapid prin periere uşoară cu comprese uscate, înainte de inundarea cu apă rece;
- După îndepărtarea prin spălare, continuaţi primul ajutor ca pentru arsura termică;
- Acoperiţi arsura cu un pansament curat şi solicitaţi ajutorul medicului.
Arsurile electrice pot fi mai serioase decât par la prima vedere.Trecând prin corp curentul electric
determină adesea oprirea funcţionării inimii sau a respiraţiei; persoana electrocutată poate fi aruncată
violent, ceea ce duce la fracturi, luxaţii etc. Prima manevră pe care trebuie să o efectueze salvatorul este
scoaterea accidentatului de sub acţiunea curentului electric. Apoi:
- Controlaţi respiraţia şi aplicaţi respiraţia artificială dacă este necesar;
- Controlaţi circulaţia sângelui şi aplicaţi resurcitarea cardio-respiratorie;
- Dacă respiraţia şi circulaţia sunt reluate atunci acordaţi primul ajutor pentru arsuri.

Art. 14 Primul ajutor în caz de EXPUNERE LA FRIG

Expunerea la frig poate produce leziuni locale superficiale sau profunde sau poate cauza o răcire
generală a corpului.
Factorii de care depinde influenţa frigului asupra organismului sunt :
 Temperatura mediului;
 Viteza curenţilor de aer, a vântului;
 Umiditatea;
 Gradul de oboseală;
 Imobilitatea şi ortostatismul prelungit;
 Consumul de alcool;
 Încălţăminte sau îmbrăcăminte prea strâmtă;
 Vârsta şi starea fizică a persoanei;
 Gradul de protecţie asigurat de îmbrăcăminte sau de construcţie (adăpost).
Vătămările produse prin acţiunea frigului nu apar dacă respectaţi următoarele măsuri de prevedere:
- Menţineţi-vă cald
- Păstraţi-vă cât mai uscat
- Limitaţi perioada de timp pe care o petreceţi în frig
- Nu plecaţi singur
- Evitaţi oboseala şi odihniţi-vă din când în când în zone adăpostite şi calde
- Consumaţi produse alimentare cu aport mare de energie şi care se transformă repede în surse de energie
pentru organism
- Evitaţi tutunul şi alcoolul ! Nicotina afectează vasele de sânge. Alcolul dă o falsă impresie de
reâncălzire. Ambele potenţează acţiunea frigului asupra organismului.

Reguli generale de acordare a primului ajutor în caz de expunere la frig

- Adăpostiţi victima, scoţând-o din mediul rece ţi asiguraţi-i căldură şi băuturi calde. Camerele trebuie
încălzite foarte încet, astfel încât să se ajungă la o temperatură interioară de 20-24 grade după 3-4 ore.
- Slăbiţi îmbrăcămintea strânsă, scoateţi încălţămintea strâmtă, mănuşile şi inelele.
- Îndepărtaţi hainele umede şi înlocuiţi-le cu îmbrăcăminte uscată, caldă.
- Protejaţi faţa, mâinile sau picioarele cu materiale calde şi uscate sau folosind ca sursă de căldură
propriul dvs. corp.
- Nu forţaţi victima să se mişte inutil, ceea ce poate cauza trecerea sângelui rece de la extremităţi în
interiorul corpului, reducând în continuare temperatura corpului.dacă este necesar, bandajaţi zonele
îngheţate sau băşicate asigurându-vă că bandajele nu sunt strânse foarte tare.
- Nu frecaţi zona îngheţată deoarece celulele ţesutului îngheţat conţin cristale de gheaţă care pot tăia şi
distruge acel ţesut.
- Obţineţi asistenţă medicală cât mai urgent posibil.

Art. 15 Primul ajutor în caz de EXPUNERE LA CALDURA

1
2
 Se consideră că temperatura medie normală a corpului este de 37 C. O persoană sănătoasă poate să-şi
menţină această temperatură conservându-şi căldura într-un mediu rece şi disipând căldură într-un mediu
cald.Expunerea prelungită la căldură excesivă poate cauza una sau mai multe din îmbolnăvirile
următoare:
Crampe calorice sunt crampele musculare dureroase care se manifestă de obicei la picioare şi la
muşchii abdominali. Cele mai frecvente semne sunt transpiraţia abundentă şi crampele musculare
localizate la extremităţi şi abdomen.Ca reguli de prim ajutor:
- Scoateţi victima din ambianţa termică caldă şi asiguraţi-i odihna într-un loc răcoros;
- Daţi victimei conştiente să bea apă uşor sărată;
- Dacă spasmele persistă, după 10 minute poate fi dat al doilea pahar;
- Dacă spasmele nu au dipărut, nu mai oferiţi apă. Starea peroanei poate fi mult mai gravă şi este nevoie
de asistenţă medicală.
Colapsul caloric este epuizarea datorată căldurii şi apare atunci când transpiraţia excesivă determină o
pierdere mare de apă şi săruri şi atunci când condiţiile climatice împiedică disiparea căldurii corpului
prin evaporarea transpiraţiei. Victima poate prezenta toate sau câteva din următoarele semne şi simptome
: temperatura corpului uşor crescută, puls slab şi rapid, piele palidă, rece şi lipicioasă, respiraţie rapidă şi
superficială, vedere înceţoşată, ameţeli şi dureri de cap până la pierderea cunoştiinţei, crampe ale
extremităţilor şi abdomenului, senzaţie de greaţă şi vomă.Ca reguli de prim ajutor:
 Culcaţi persoana într-un loc răcoros, cu picioarele mai sus decât nivelul corpului;
 Slăbiţi îmbrăcămintea la gât şi talie, scoateţi hainele de prisos;
 Daţi victimei conştiente să bea cât poate apă sărată;
 Supravegheaţi respiraţia;
 Transportaţi victima pentru asistenţă medicală.

Şocul caloric reprezintă o expunere prelungită într-o ambianţă foarte caldă. Şocul caloric apare ca
rezultatt al prestării unei activităţi cu efort fizic mare la temperaturi foarte ridicate. Victima poate
prezenta următoarele semne şi simptome : temperatura corpului ridicată, puls rapid şi foarte slab,
respiraţie zgomotoasă, piele roşie, fierbinte, uscată sau umedă, convulsii musculare, stare de greaţă şi
vomă, dureri de cap, ameţeli, agitaţie, evoluţie către o stare de inconştienţă şi comă.Ca reguli de prim
ajutor:
 Duceţi persoana într-un loc răcoros şi umbrit;
 Scoateţi orice îmbrăcăminte de prisos;
 Puneţi persoana într-o baie rece;
 Controlaţi temperatura corpului după ce aceasta a scăzut;
 Supravegheaţi respiraţia;
 Transportaţi persoana pentru asistenţă medicală, cu o ambulanţă răcoroasă

1
3