See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/277009433

PROBLEME PRIVIND DURABILITATEA BETOANELOR PROVOCATE DE

PROCESELE CHIMICE

Conference Paper · January 2009

DOI: 10.13140/RG.2.1.1070.4807

CITATIONS READS

0 1,318

3 authors:

Gavrilă Muntean Radu Muntean

Universitatea Transilvania Brasov Universitatea Transilvania Brasov
18 PUBLICATIONS   6 CITATIONS    45 PUBLICATIONS   33 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Traian Onet

38 PUBLICATIONS   98 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Bond-slip modelling in nonlinear finite element analysis software View project

BIMHealthy - HOUSING AS A STRATEGY FOR HEALTH PROMOTION FROM AN INTERSECTORAL AND MULTI-DISCIPLINARY APPROACH View project

All content following this page was uploaded by Radu Muntean on 21 May 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 PROBLEME PRIVIND DURABILITATEA BETOANELOR
PROVOCATE DE PROCESELE CHIMICE

Gavrilă MUNTEAN1 , Radu MUNTEAN1 , Traian ONET2

1)
Universitatea Transilvania Braşov, Braşov, radu.m@unitbv.ro
2)
Universitatea Tehnică Cluj Napoca, Cluj Napoca

Abstract: The paper presents a number of issues related to durability of concrete in relation to
environmental factors. In particular, there are described several aspects of the alkali-aggregate
reaction.
Keywords: alkali-aggregate, concrete, durability

1. INTRODUCERE
Performanţele unei construcţii, în general, reprezintă expresia cantitativă a exigenţelor
utilizatorului. Aceste exigenţe se referă la: stabilitate, securitate la foc, securitate în
exploatare, etanşeitate, higrotermie, ambianţă atmosferică, acustică, confort vizual, tactil şi
antropodinamic (limitarea acceleraţiilor, sau a vibraţiilor etc), igienă, adaptarea spaţiilor la
utilizare, durabilitate (conservarea performanţelor pe timpul duratei de viaţă a construcţiei) şi
economie.
Problemele de durabilitate au constituit dintotdeauna preocupări ale tuturor celor ce
sunt chemaţi sa contribuie la realizarea de construcţii astfel incat acestea sa sufere degradări
cat mai reduse.
In ultimul timp, aceste preocupări pe plan naţional si internaţional pentru stabilirea
cauzelor şi naturii proceselor de degradare a structurilor din beton armat, precum şi pentru
adoptarea unor strategii privind tratarea acestor situaţii sunt din ce în ce mai numeroase.
Atenţia specialiştilor este focalizată asupra descrierii inginereşti a proceselor de
deteriorare, elaborându-se în acest scop modele mai mult sau mai puţin simplificate ale
cauzelor şi mecanismelor de deteriorare şi ale factorilor care le guvernează, astfel încît prin
sintetizarea cunoştinţelor fundamentale şi a experienţei privitoare la durabilitatea betonului să
se poată elabora reguli şi recomandări cu privire la proiectare, execuţie şi întreţinere.
Astăzi este agreata ideea că, dată fiind natura complexă a efectelor mediului ambiant
asupra structurilor de beton, precum şi răspunsul specific al acestora, asigurarea
performanţelor unei construcţii necesită deopotrivă:
- îmbunătăţirea caracteristicilor materialelor,
- proiectarea (de arhitectură şi de rezistenţă) corespunzătoare,
- execuţia îngrijită, măsuri de inspecţie si întreţinere permanenta,
- prevenirea riscurilor de deteriorare.
Interacţiunea dintre factorii principali care condiţionează durabilitatea unei structuri
din beton armat este prezentata in schema din fig.1.
Trebuie subliniat faptul că factorii referitori la calitatea execuţiei care au cea mai mare
influenţă asupra durabilităţii structurilor din beton sunt:
-compactarea corespunzătoare,
- tratarea ulterioară a betonului, îndeosebi pentru stratul de la suprafaţa elementelor
care este în contact direct cu mediul ambiant, şi care trebuie să protejeze armătura înglobată.
Aceşti factori condiţionează permeabilitatea betonului şi dependent de aceasta
mecanismele de transport al căldurii, umezelii şi substanţelor chimice.
Structurile din beton se proiectează şi se realizează cu scopul de a satisface un set de
cerinţe funcţionale (performanţe) de-a lungul unei anumite perioade de timp, fără a necesita
costuri neprevăzute de întreţinere şi reparare.
 DURABILITATE
PROIECTARE STRUCTURALA MATERIALE EXECUTIE CONSERVARE
-forma -beton -calitate -umezeala
-alcatuire -armatura -caldura

NATURA SI DISTRIBUTIA PORILOR

MECANISME DE TRANSPORT

DETERIORAREA DETERIORAREA
BETONULUI ARMATURII

FIZICA
CHIMICA COROZIUNE
BIOLOGICA

PERFORMANTE
REZISTENTA RIGIDITATATE CONDITII DE
SUPRAFATA

SIGURANTA FUNCTIONALITATE ASPECT

Fig.1. Interacţiunea dintre factorii principali care condiţionează durabilitatea

Această perioadă de timp, reprezentând durata de viaţă anticipată, sau durata de

serviciu proiectată a structurii, se asigură printr-o calitate iniţială bună. Atunci când
degradarea observată este mai accentuată decât cea preconizată, apare necesitatea unor
intervenţii, aşa cum se observă în fig.2.
 Fig.2. Durata de serviciu in raport cu caracteristicile de performanta si cicluri de reparaţii

Reparaţiile timpurii sunt mai economice şi mai uşor de executat decât cele care
intervin după o severă alterare.
O intervenţie asupra unei construcţii se poate materializa(de la caz la caz) pe
considerente tehnico-economice, in următoarele variante:
• stoparea cât mai timpurie a acţiunii dăunătoare;
• repararea elementului degradat;
• modificarea funcţiunii unei părţi sau a întregii structuri degradate;
• legături suplimentare între componentele construcţiei în vederea sporirii
redundanţei;
• înlocuirea elementului avariat;
• demolarea.
Analiza criteriilor tehnice, economice, sociale şi istorice oferă în fiecare caz specific
posibilitatea de alegere a celei mai bune soluţii.
Degradarea sau cedarea unei structuri nesatisfăcătoare poate fi divizat în patru faze
(A...D), aşa cum se vede în fig.3.
Rezultă in mod evident necesitatea realizării unei structuri de bună calitate, pentru a
exclude sau a diminua intervenţiile, precum şi utilitatea unei bune întreţineri şi a unor
remedieri executate la timpul oportun.
Cauzele care produc deteriorarea construcţiilor de beton armat sunt:
• exploatarea necorespunzătoare a structurii: suprasarcinile, impactul, oboseala;
• procesele fizice: fisurarea betonului, îngheţul şi agenţii degivranţi,
• procesele chimice: atacul chimic al betonului sub acţiunea acizilor şi a
bazelor (alcaliilor);
• procesele biologice;
• coroziunea armăturii.
 Fig.3. Costul lipsei de calitate la construcţiile din beton

Procesele de deteriorare a construcţiilor din beton armat sunt foarte complexe datorită
relaţiei dintre concepţia structurală adoptată, condiţiile climatice de expunere, compoziţia
betonului şi calitatea proceselor de execuţie, cât şi datorită acţiunii concomitente si
complementare a agenţilor distructivi (de exemplu, acţiunea îngheţului în prezenţa agenţilor
chimici). Măsurile care trebuie luate împotriva deteriorării premature a betonului armat se
referă, prin urmare, la aspectele de proiectare, procesele de execuţie, condiţiile de exploatare
şi tehnicile de protecţie.
Constructorii care executa lucrări de beton sunt confruntaţi în prezent cu rezolvarea
unor categorii de probleme referitoare la durabilitate, şi anume:
• găsirea unor măsuri de asigurare a duratei de serviciu satisfăcătoare structurilor
existente, ameninţate de deteriorări premature;
• încorporarea în noile structuri a cunoştinţelor, experienţei şi rezultatelor cercetării
ştiinţifice, cu scopul asigurării performanţelor pe care le implică durabilitatea.

2. FENOMENELE SI MECANISMELE DE TRANSPORT ÎN BETON

Fenomenele de transport în beton se refera la transportul:
-gazelor,
-apei,
-agenţilor dizolvaţi
Aceste fenomene reprezintă procesele de bază in ceea ce priveşte durabilitatea si
depind de:
-mecanismele de legătură,
-structura porilor,
-condiţiile de mediu (microclimat)
-mecanismul de transport, aşa cum se vede schematic în fig.4.
 Fig.4. Fenomene de transport in beton

Procesele de transport ale apei în beton sunt condiţionate, la rândul lor, de porozitate
(tipul, mărimea şi distribuţia porilor). Tipul şi rata proceselor de degradare a betonului (fizice,
chimice şi biologice)şi a armăturii(coroziunea) determină principalele performanţe ale
structurii: rezistenţa, rigiditatea şi condiţiile de suprafaţă care se reflectă la rândul lor în
siguranţă, funcţionalitate şi respectiv în aspect (aparenţă).
Structura porilor şi umplerea lor cu apă determină permeabilitatea betonului, care
controlează la rândul ei penetrarea în masa acestuia a gazelor şi a substanţelor dizolvate în
apă. Rata proceselor de transport depinde considerabil de mecanismul de transport (difuzie,
sucţiune capilară, penetrare cauzată de presiunea hidraulică).
Pentru caracterizarea structurii porilor relativ la transportul substanţelor în materialele
de construcţie poroase (cum este şi betonul), prezintă interes doi parametri:
-porozitatea relevantă şi
-distribuţia porilor după dimensiuni.
Porozitatea relevantă se referă la porii care sunt interconectaţi, astfel ca transportul
lichidelor şi gazelor şi/sau schimbul substanţelor dizolvate este posibil. In acelaşi timp,
porozitatea relevantă corespunde conţinutului maxim reversibil de apă, care la pasta de ciment
reprezintă 20...30%.
Distribuţia porilor după dimensiuni influenţează îndeosebi tipul şi rata mecanismelor
de transport şi fenomenele de legătură în raport cu apa. Clasificarea porilor în raport cu
originea şi dimensiunile lor este ilustrata în fig.5.
Se poate afirma că rezistenţa betonului la influente chimice şi fizice este considerabil
redusă prin sporirea cantităţii de pori capilari.
 raza
porilor
[m]
-1
10
-2
10 pori de compactare
-3
10

relevanti pentru
aer macropori

durabilitate
-4
10
-5
10
10
-6 pori capilari
-7
pori capilari
10
-8
10 micropori
-9
10 pori din
-10
10 geluri
Fig.5. Clasificarea porilor din piatra de ciment

Intre pori şi apa există o interacţiune care defineşte aşa-zisele fenomene de legătură
(sau de suprafaţă) menţionate în fig.5. Explicaţia se găseşte in faptul că suprafaţa unui solid
(de exemplu, pereţii porilor) dezvolta un surplus de energie, datorită lipsei componentelor de
legătură la moleculele adiacente.
Această aşa-zisă energie de suprafaţă face ca moleculele de vapori de apă din porii
pastei de ciment să fie adsorbite pe pereţii porilor, formând un film de apă a cărui grosime
depinde de umiditatea din pori. Întrucât raportul dintre aria suprafeţei şi volumul porilor
creşte cu scăderea razei porilor, cantitatea de apă adsorbită va creşte şi ea până la o anumită
valoare limită a razei porilor, la care porii vor fi complet umpluţi cu apă.
Acest proces este denumit condensare capilară şi depinde de diametrul porilor şi de
umiditatea aerului din pori, care în condiţii normale este proporţională cu umiditatea mediului
ambiant.
Datorită procentului mare de pori din geluri, cu dimensiuni foarte reduse (fig.5.),
betonul conţine o cantitate mare de apă, chiar şi în cazul unei umidităţi relative reduse a
aerului din mediul înconjurător. Sporirea umidităţii mediului face ca porii cu dimensiuni mai
mari să fie umpluţi cu apă, reducându-se astfel spaţiul disponibil pentru difuzia gazelor. în
consecinţă, betonul saturat cu apă devine practic impermeabil la difuzia gazelor (bunăoară
C02, 02 etc).
Interacţiunea dintre beton şi mediul ambiant pune în evidenţă diferite mecanisme de
transport în funcţie de condiţiile ambientale, după cum urmează:
- în cazul în care mediul ambiant este aerul umed, penetrarea în beton a vaporilor de
apă, a gazelor şi a agenţilor dizolvaţi se face prin difuzie. Forţa motrice a procesului de
difuzie o reprezintă diferenţa de concentraţie (de exemplu de H20, C02, 02, Cl, etc.) între două
puncte din structura unui material poros. Tendinţa naturală de echilibrare a diferenţelor de
concentraţie induce, aşadar, procesul de difuzie;
- in cazul in care mediul ambiant este ploaia (sau apa din stropire), transportul apei în
beton se face prin atât prin difuzie cat şi prin sucţiune capilară. Fenomenul de sucţiune
capilară este cauzat de energia de suprafaţă la care s-a făcut referire mai sus. Inaltimea la
care se ridica apa in capilarele verticale este determinata de echilibrul dintre forţele de
legătura care exista pe pereţii porilor si greutatea coloanei de apa din porii capilari. Datorita
suctiunii capilare, saturarea betonului se atinge foarte repede. In continuare are loc fenomenul
de difuziune a agenţilor dizolvaţi in apa.
 - in cazul in care mediul este apa masiva (cazul imersării) atunci o cantitate mare de
apa va fi transportata prin beton. Intensitatea fenomenului de transport depinde de
posibilitatea de evaporare a apei la suprafaţa betonului expus aerului, de suctiunea capilara si
de presiunea hidraulica. Apa transporta si agenţi dizolvaţi (carbonaţi, cloruri, sulfaţi, etc.). In
zona de evaporare a apei din beton, aceşti agenţi se acumulează treptat si cristalizează,
producând fenomene de eflorescenta si procese de expansiune, urmate de crăparea si cojirea
suprafeţei elementului.

3. PROCESELE CHIMICE DE DETERIORARE A BETONULUI

Durabilitatea structurilor din beton este adesea determinată de rata cu care betonul este
descompus în urma reacţiilor chimice. Toate aceste reacţii necesită ca substanţele agresive
(ioni sau molecule), transportate din mediul ambiant la suprafaţa sau în interiorul betonului
prin intermediul apei (lichidă sau vapori) să ajungă în contact cu substanţe reactive. Întrucât,
în mod normal, rata de transport a substanţelor agresive în beton este redusă, efectul dăunător
al reacţiilor chimice devine evident numai după mai mulţi ani. Creşterea temperaturii
accelerează însă atacul chimic asupra betonului, deoarece sporeşte mobilitatea ionilor şi a
moleculelor de substanţe agresive.
In funcţie de tipul reacţiei chimice, accesibilitatea substanţelor reactive din beton este
determinată de permeabilitatea betonului încă sănătos sau de stratul de pasivizare al
produşilor de reacţie.
Reacţiile chimice care pot conduce la diminuarea calităţii betonului sunt:
a) reacţiile acizilor, sărurilor de amoniu, sărurilor de magneziu şi a apei fără duritate
cu piatra de ciment;
b) reacţiile sulfaţilor cu aluminaţii din beton;
c) reacţiile bazelor (alcaliilor) cu agregatele reactive din beton.
Prima categorie de reacţii este o transformare a compuşilor de calciu (hidroxidul de
calciu, hidrosilicatul de calciu şi hidroaluminatul de calciu) în săruri de calciu uşor solubile,
iar în cazul apei fara duritate, o dizolvare a compuşilor de calciu. In consecinţă, piatra de
ciment se distruge strat după strat, până la fărâmiţarea completă.
A doua categorie de reacţii, care în prezenţa unei cantităţi suficiente de apă, dă produşi
cu mărire de volum, ceea ce produce un fenomen de expansiune a betonului, generator de
fisuri cu traseu neregulat, care permit în continuare accesul mai uşor al substanţelor agresive,
până la dezintegrarea completă. Parametrii care influenţează expansiunea sunt:
- condiţiile de expunere, respectiv severitatea atacului, determinată de cantitatea de
substanţe agresive;
- accesiblitatea, respectiv permeabilitatea betonului, apreciată în practică prin valoarea
raportului apă/ciment sau prin calitatea betonului;
- susceptibilitatea betonului, determinată de tipul de ciment (cimenturile cu un
conţinut de C3A de maximum 3%, ca şi cimenturile cu adaosuri asigură o rezistenţă sporită la
acţiunea sulfaţilor);
- cantitatea de apă disponibilă.
A treia categorie de reacţii denumit in continuare reacţii alcalii-agregate are un
mecanism asemănător cu cel al atacului sulfaţilor.
Parametrii principali care influenţează atacul alcalii-silice sunt:
- reactivitatea agregatelor, care se bazează pe prezenţa silicei amorfe sau parţial
cristalizate;
- cantitatea şi dimensiunile granulelor substanţei reactive;
- concentraţia în alcalii a apei din pori (cantitatea internă de substanţe
agresive);
- tipul cimentului;
 - condiţiile de expunere (cantitatea externă de substanţe agresive);
- cantitatea de apă disponibilă.

4. REACŢIA DINTRE ALCALII SI AGREGAT

Cu cca. 50 de ani in urma au fost descoperite o serie de reacţii chimice care se produc
între agregat şi pasta de ciment înconjurătoare. Cea mai frecventă este reacţia dintre
constituenţii activi ai silicei din agregat si alcaliile din ciment.
Formele reactive ale silicei sunt: opalul (amorf, donia (criptocristalină) şi tridimitul
(cristalin).
Aceste forme de silice se găsesc în următoarele roci : cherturi cu opal sau calcedonie,
calcare si riolite şi tufuri riolitice, dacite şi tufuri dacitice, andezite şi tufuri andezitice, fillite.
In cazul în care cimentul este bogat în alcalii, acestea trec foarte repede în soluţie sub
formă de hidroxizi şi reacţionează cu componenţii activi menţionaţi, dând geluri cu
proprietatea de a se umfla foarte mult în contact cu apa. In acest fel se ajunge la expansiunea
betonului.
Alte roci care reacţionează de asemenea cu alcalii din ciment sunt şisturile calcaroase
cu conţinut ridicat în oxid de magneziu şi calcarele dolomitice.
Agregatele conţinând silice (bioxid de siliciu) sunt atacate de soluţiile alcaline (de
sodiu şi potasiu), ducând la formarea de geluri alcalino-silicatice. Acestea conduc la o
expansiune distructivă in prezenţa unei cantităţi suficiente de apă. Distrugerea betonului
începe prin formarea unor fisuri fine de suprafaţă cu traseu neregulat, urmate de fisuri
interioare paralele cu suprafaţa (la plăci) şi/sau fisuri paralele cu traiectoriile eforturilor de
compresiune (la stâlpi). Intre alte manifestări secundare se pot menţiona exfolierile locale.
Reacţia începe cu atacul asupra mineralelor silicei din agregat de către hidroxizii
alcalini derivaţi din alcaliile (Na20, K20) aflate în ciment. Ca rezultat se formează un gel de
silicat alcalin având loc alterarea marginilor particulelor de agregat. Acest gel are o capacitate
de umflare practic „nelimitată", absorbind apa şi, în consecinţă, mărindu-şi volumul. Cum
gelul format este înglobat în pasta de ciment ce îl înconjură, se creează o presiune internă care
poate duce la expansiune, fisurarea şi dezintegrarea pastei de ciment.
Astfel expansiunea pare să fie datorată presiunii hidraulice de osmoză, dar ea poate fi
cauzată şi de presiunea de umflare a produşilor inca solizi ai reacţiei alcalii-silice. Din acest
motiv se considera ca expansiunea particulelor tari de agregat este extrem de periculoasă
pentru beton. Unele dintre gelurile relativ moi sunt spălate ulterior de apă si depuse în fisurile
deja formate datorită umflării agregatului.
S-a stabilit experimental ca expansiunea determinata de reacţia dintre alcalii si agregat
poate fi redusa sau evitata adăugând la amestecul de beton silice reactiva sub forma de praf
fin. Acest paradox aparent este explicat de A.M. Neville in cartea ,,Proprietăţile betoanelor’’
prin mai multe argumente intre care acela ca un adaos de material silicios fin divizat la
particulele grosiere reactive existente va diminua expansiunea chiar in condiţiile in care
reacţia cu alcalii nu va fi împiedicata complet.
Pentru evitare distrugerilor provocate de incompatibilitatea anumitor agregate cu
cimentul sunt necesare următoarele masuri:
- agregatele trebuie să provină din roci stabile, adică nealterabile la aer, apă sau
îngheţ.
- interzicerea folosirii agregatelor provenite din roci feldspatice sau şistoase.
- agregatele trebuie să fie inerte şi să nu conducă la efecte dăunătoare asupra
liantului folosit la prepararea betonului sau mortarului.
O atenţie deosebită trebuie acordată agregatelor care conţin elemente reactive cu
alcaliile din ciment şi sunt destinate betoanelor şi mortarelor ce sunt permanent în contact cu
umiditatea sau conţin elemente alterabile la aer, apă sau îngheţ.
 La un baraj din S.U.A, după mai bine de 4 ani de funcţionare în bune condiţii, s-a
constatat că betonul din corpul lui se umflă, ceea ce a provocat crăparea betonului în
parament. Prin aceste crăpături a apărut o masă gelatinoasă, formată din cca. 80% bioxid de
siliciu hidratat, iar restul în majoritate din alcalii. In urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că
avea componenţi bogaţi în bioxid de siliciu activ. Aceştia au fost: opalul, filintul şi
calcedonia.

5. CONCLUZII
Din cele prezentate se pot desprinde câteva concluzii, astfel:
- transportul combinat de căldura, umezeală şi substanţe chimice, atât în masa
betonului, cit şi prin schimb cu mediul ambiant (microclimatul), şi parametrii care
condiţionează acest mecanism de transport constituie elemente principale ale durabilităţii.
- reacţia care va avea loc cu un anumit tip de agregat poate fi prevăzută, dar este
imposibil, în general, să estimăm efectele dăunătoare cunoscând numai cantităţile de
materiale care reacţionează. De exemplu, reactivitatea reală a agregatului depinde de
dimensiunile particulelor şi de porozitate, deoarece acestea dau suprafaţa pe care are loc
reacţia.

BIBLIOGRAFIE
1. A.M. Neville –Proprietatile betonului –Ed. Tehnica Bucuresti, 1979;
2. Traian Onet -Durabilitatea betonului armat-Ed. Tehnica Bucuresti, 1994;
3. Sebastian Tologea-Probleme privind patologia constructiilor-Ed. Tehnica 1975;

View publication stats