Universitatea Politehnică Timișoara Facultatea de Construcții

Departamentul Hidrotehnică

Master OSH Anul II

Student:VOICU CIPRIAN

RISC ŞI SIGURANŢA ÎN CONSTRUCŢII HIDROTEHNICE

Definiție; Evaluare; Factori de risc; Metode de abordare; Risc normat vs.

acceptat

O primă utilitate a cuantificării riscului se regăseşte la încadrarea barajelor şi construcţiilor

hidrotehnice în categorii de importanţă în funcţie de mărimea riscului asociat. În funcţie de
categoria de importanţă (sau de categoria şi clasa de importanţă aşa cum coexistă ele în
România) se stabilesc exigenţele de performanţă impuse unei anumite lucrări (debite de calcul şi de
verificare, coeficienţi de siguranţă, nivelul excitaţiei seismice, organizarea supravegherii în
exploatare, condiţiile pentru obţinerea avizului sau autorizaţiei de exploatare în condiţii de siguranţă
etc.). Exigenţele de performanţă, reflectate în norme tehnice şi reglementări, sunt într- un proces
continuu de perfecţionare, ţinând seama de progresele domeniului dar şi de creşterea exigenţelor
societăţii. Pentru barajele sau construcţiile hidrotehnice aflate în curs de proiectare sau de realizare,

1
încadrarea în exigenţe de performanţă diferenţiate în funcţie de categoria de importanţă este
unanim acceptată.Costurile suplimentare cerute de un grad de siguranţă sporit impus de o
categorie de importanţă superioară precum şi de normele tehnice revizuite sunt, în general,
modeste faţă de costul total de investiţie.
Exigenţele de performanţă normate în cazul lucrărilor existente au crescut continuu în timp şi
în egală măsură schimbările din bazin au creat accentuarea solicitărilor extreme (spre exemplu regimul
apelor mari). Costurile necesare pentru a creşte gradul de siguranţă a unui baraj existent până la
nivelul impus de noile reglementări şi de amplificarea solicitărilor extreme sunt adesea foarte mari.
Pentru deţinătorii de baraje aceste costuri nu sunt aducătoare de beneficii directe. Alocarea
fondurilor pentru creşterea siguranţei este adesea dificilă și ca urmare deţinătorii sau administratorii de
baraje consideră că abordarea siguranţei lucrărilor existente prin prisma noilor reglementări privind
siguranţa este arbitrară şi prea acoperitoare.
Astfel, deși exploatarea unei lucrări existente a confirmat capacitatea acesteia de a face
faţă solicitărilor, eliminând o parte din incertitudinile care stau la baza severităţii normelor de

2
proiectare, pe de altă parte siguranţa impusă de noile norme conduce la riscuri mult mai mici faţă de
riscurile pe care societatea le tolerează din partea altor activităţi economice purtătoare de risc
(industria chimică, energia nucleară etc.). Ca urmare, gradul minim de siguranţă impus unei
lucrări trebuie să corespundă unui anumit nivel al riscului considerat tolerabil (acceptat) de
societate la un anumit moment al dezvoltării acesteia. Abordarea siguranţei structurale ca parte
componentă a riscului asigură o determinare corectă a nivelului de siguranţă cerut lucrărilor
existente şi constituie o a doua utilitate a cuantificării riscului. Analiza şi evaluarea riscului permite
aprecierea siguranţei diferenţiat pentru fiecare lucrare în parte, în funcție de toate particularităţile
acesteia şi evidenţiază sau nu necesităţile unor intervenţii structurale sau nonstructurale care să aducă
lucrarea la un nivel de risc acceptat sau tolerat de societate.
Abordarea siguranţei barajelor pe baza analizelor de risc este sustinuta de urmatoarele
argumente:
- societatea civilă pretinde din ce în ce mai mult să cunoască riscurile asociate marilor
proiecte, mai ales că acestea sunt riscuri impuse populaţiei şi nu acceptate voluntar de aceasta.
Cerinţele formulate pentru marile amenajări hidrotehnice sunt similare cu cele utilizate astăzi
curent pentru autorizarea şi reautorizarea centralelor nucleare sau a complexelor industriale
chimice. Cuantificarea şi prezentarea deschisă a riscului serveşte şi ca argument în conflictele cu
oponenţii construcţiei de baraje, care în ultima vreme şi-au focalizat argumentele pe problema
siguranţei constatând că găsesc astfel mai mult ecou în rândul populaţiei decât prin expunerea
problemelor de mediu;
- diferenţele mari între deţinătorii de baraje sub aspectul calificării şi mai ales al atenţiei pe
care o consacră problemei “ de siguranţă” impune o abordare unitară şi riguroasă care trebuie să
reflecte în formă cantitativă informaţiile suplimentare obţinute în exploatare privitoare la condiţiile
naturale şi comportarea barajului, depistarea unor mecanisme de rupere care nu au fost
identificate la proiectare, schimbarea condiţiilor din zona aval etc.;
- reorganizările din domeniul energetic care au loc în multe ţări printre care şi în România
conduc la schimbarea deţinătorilor de baraje şi în special la apariţia operatorilor privaţi. În condiţiile
unor pieţe concurenţiale, accentul se pune pe obţinerea de beneficii şi recuperarea investiţiilor, ceea
ce conduce inerent la reducerea priorităţii cheltuielilor pentru siguranţă. Cuantificarea explicită
a riscului permite intervenţia autorităţilor care obligă deţinătorii să se încadreze în nivelul de risc
socialmente acceptat. Aprecierea siguranţei prin aplicarea rutinieră a

3
normelor tehnice şi a standardelor conduce la un formalism periculos. Ceea ce ar trebui să fie un
proces de fond, care trebuie individualizat pentru fiecare construcţie în parte, ţinând seama de
condiţiile ei specifice, poate deveni o activitate birocratică, fără suport fizic.
Tendinţa generală de reconsiderare a evaluării siguranţei utilizând analizele de risc are
suportul declarat sau implicit a celor mai mulţi practicieni cu experienţă ai domeniului care:
- utilizează într-o formă sau alta acest instrument în deciziile pe care le iau;
- utilizează indirect acest instrument la clasificarea construcţiilor în categorii de importanţă;
- utilizează explicit abordarea probabilistă atunci când stabilesc debitele de calcul şi de
verificare şi respectiv intensitatea solicitărilor seismice.
Analiza şi evaluarea riscului cuprind simultan: analiza calitativă a elementelor riscului:
mecanisme de rupere, categorii de consecinţe ale ruperii, măsuri de diminuare a consecinţelor,
cuantificarea celor doi factori care intervin în definirea riscului: probabilităţile de rupere şi
consecinţele ruperii, exprimate separat ca pierderi de vieţi omeneşti şi respectiv ca pagube
materiale. Mecanismele care conduc la rupere, denumite uzual mecanisme de rupere, sunt
punctul de plecare atât pentru investigarea cauzelor, cât şi pentru depistarea secvenţelor care
conduc la ruperea efectivă. Din acest motiv, identificarea mecanismelor de rupere constituie
etapa cea mai importantă dar şi cea mai dificilă în analiza riscului. Fiecare baraj sau construcţie din
frontul de retenţie este un prototip plasat într-un mediu propriu, specific din punctul de vedere al
morfologiei, geologiei, hidrogeologiei şi geotehncii și ca urmare, este greu de stabilit a priori
mecanismele lui de rupere, prin simpla referire la date statistice sau prin asimilări forţate cu
lucrări aparent similare. La declanşarea unui mecanism de rupere se poate ajunge si prin unul
sau mai multe moduri de cedare, independente sau potenţate reciproc. Spre exemplu: modul de
cedare fisurare hidraulică combinat cu modul de cedare depăşirea gradientului critic de antrenare
creează un mecanism de rupere prin eroziune internă; modul de cedare nivelul apei din lac
depăşeşte cota coronamentului, combinat cu viteza de curgere pe parament depăşeşte viteza critică
de antrenare creează un mecanism de rupere prin eroziune externă în cazul deversării peste
coronament. Cedarea înseamnă o pierdere a funcţiilor pentru care lucrarea a fost concepută şi
realizată, respectiv, în cazul barajelor cedarea poate fi exprimată prin lipsa capacităţii de tranzitare
a viiturilor, prin pierderea capacităţii de a prelua împingerea apei datorită depăşirii eforturilor capabile,
prin lipsa stabilităţii locale sau generale a corpului barajului etc. Modul de cedare este o
modalitate ipotetică prin care lucrarea ajunge la cedare.