ARSINTESCU IOANA-KARINA

Profesia de medic mi s-a părut o provocare pe cât de atractivă, pe atât de dificilă. Am

avut experiențe diverse cu lumea medicală, de la întrebările fără răspuns, până la cazurile din
familie sau de la persoanele cunoscute ori apropiate. Discuțiile asupra unor manifestări clinice
m-au atras, dorindu-mi să pot găsi răspunsuri ori explicații, dar, mai ales, să descopăr cauzele
acestora pentru o mai bună prevenție. Mi-am dorit să cunosc remedii, soluții pentru a-i ajuta pe
cei bolnavi. Deci, am ales să devin medic încă din clasa a X-a de liceu, chiar dacă știam că mă
voi implica într-o lume dură, într-o luptă permanentă cu bolile, într-o viață în care voi învăța
mereu.
Unul dintre cele mai puternice motive își are originea în experiența personală, în urma
unor operații complicate. Vizitele ulterioare la medici din diferite centre universitare, cum ar fi
București, Iași, Cluj-Napoca, m-au determinat să stărui în dorința mea de a deveni medic. Mă
aflam în fața unor întrebări fără răspuns. Corpul meu dădea semnale permanente că ceva nu
funcționa chiar cum trebuie, în pofida vârstei la care se aștepta o recuperare rapidă. Tot felul de
analize mi-au complicat viața iar descifrarea lor devenea o adevărată aventură pentru medicii
cărora le prezentam. Îmi spuneam mereu că trebuie să existe o soluție, că voi găsi un medic care
să-mi ofere niște răspunsuri, dar mă loveam mereu de alte versiuni, de alte solicitări de analize,
de alte încercări de tratamente. Așa nu se mai poate! mi-am zis și m-am hotărât! Voi cerceta eu
însămi ce se petrece în corpul meu. Îmi doresc să înțeleg toate procesele, poate sună copilărește,
dar îmi doresc și acum, cu mai multă ardoare chiar, să mă inițiez în tainele corpului omenesc.
Totodată, înțeleg acum, mai mult ca înainte, că lumea corpului omenesc e una infinită, că e
misterioasă, că e bizară și chiar surprinzătoare. Nu încetez să descopăr minunea asta a creației,
care este organismul uman, și sunt tot mai hotărâtă să învăț. E greu, dar nu mi-a spus nimeni că
va fi ușor. Însăși familia mea a acceptat cu destule rezerve dorința mea de a candida la UMF, dar
m-a susținut întotdeauna. Așadar, mi-am canalizat toate forțele, toată capacitatea mea fizică și
intelectuală pentru a învăța, pentru a cerceta și pentru a descoperi cunoștințe care au necesitat
poate secole ori milenii de trudă din partea omenirii.
Sunt mândră că medicina a făcut atât de mulți pași, mai ales în ultimele decenii, că s-au
eradicat atâtea boli mortale și că oamenii pot învăța din mers cum ar trebui să trăiască astfel încât
să evite, pe cât posibil, să se îmbolnăvească, sau mai rău, să fie ei înșiși – prin stilul de viață pe
care îl duc - sursă a unor boli grave. Totodată, aflăm mereu că bolile sunt -și ele- din ce în ce mai
dificil de diagnosticat, din ce în ce mai greu de tratat și din ce în ce mai surprinzătoare. Cred că
este un tribut pe care omenirea îl plătește pentru gradul de dezvoltare la care a ajuns, pentru stilul
de viață, poate dezordonat, pe care îl trăiește, și pentru alte și nebănuite cauze. De aceea, rolul
medicului devine cu atât mai important, cu cât nevoia de răspunsuri crește cu o viteză uneori
mult prea mare. Acesta este un alt aspect al decizie mele de a deveni medic.
Îmi doresc să pot oferi oamenilor remedii pentru suferințele lor, să le pot îndruma pașii în
conștientizarea pericolelor care planează asupra sănătății lor, îmi doresc o lume mai bună, în care
să nu existe suferință, durere, lacrimi. Și dacă îmi va fi dat mie să pot ajuta, nu pot decât să fiu
recunoscătoare pentru acest dar. Dacă eu însămi aș putea ajuta un om să zâmbească, să se simtă
bine în corpul său, să se bucure de viață, cred că nu mi-aș putea dori altceva. Să fac din profesia
asta o misiune a vieții mele, iată visul, dorința și obsesia mea, acum, în anul I, la sfârșitul primei
sesiuni din viața mea de studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași.