F.M.

Dostoievski, Bednie liudi

© 2014 by Editura POLIROM, pentru traducerea în limba română

www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53

ISBN ePub: 978-973-46-4874-0

ISBN PDF: 978-973-46-4875-7
ISBN print: 978-973-46-4684-5

Coperta: Carmen Parii

Pe copertă: Klavdi Lebedev, Părinţi vizitîndu-şi fiul, 1894

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată
exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice
altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială,
multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele
de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu
posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea
sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără
permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire
la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu
legile în vigoare.
 Lectura eco - un supererou al lumii moderne!

Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro

F.M. DOSTOIEVSKI (1821-1881) este unul dintre cei mai importanţi
scriitori ai lumii, operele sale avînd o influenţă profundă asupra
întregii literaturi a secolului XX şi bucurîndu-se şi astăzi de aceeaşi
largă apreciere în rîndul cititorilor. La Editura Polirom au apărut:
Scrieri politice (1999), Idiotul (2000, 2007, 2011), Nopţi albe şi alte
microromane (2002), Jucătorul şi alte microromane (2003), Demonii
(2003, 2007, 2012), Jurnal de scriitor (2006, 2008), Însemnări din
subterană şi alte microromane (2007, 2012), Crimă şi pedeapsă
(2011), Fraţii Karamazov (2011) şi Adolescentul (2011).
 Nota traducătorului

Intrarea în literatură a primului roman semnat de F.M. Dostoievski

prefigurează unele dintre scenele cele mai pline de har din romanele
lui de maturitate. Doi debutanţi, nesiguri de poziţia lor în literatura în
care voiau să-şi vadă înscris numele – D.V. Grigorovici şi N.A.
Nekrasov – citesc, într-o noapte albă de la sfîrşitul lui mai 1845, un
manuscris înmînat de autorul lui spre lectură celui dintîi, fost coleg la
Institutul de Inginerie. Noaptea întreagă, cei doi tineri scriitori citesc
manuscrisul intitulat, semnificativ, Oameni sărmani şi definit de
autorul lui, generic, roman. Terminînd lectura, cuprinşi de un
copleşitor entuziasm, prozatorul D.V. Grigorovici şi poetul N.A.
Nekrasov aleargă într-un suflet la criticul Belinski şi, fără să ia seama
la ora prea matinală, îi înmînează acestuia manuscrisul „noului
Gogol“ descoperit de ei. Reticent la început, aşa cum îi stă bine unui
critic matur, Belinski citeşte manuscrisul şi confirmă, cu acelaşi
entuziasm, valoarea autorului necunoscut pe care vrea să-l
cunoască neîntîrziat. Scena cu cei patru protagonişti din casa lui
Belinski ni se pare memorabilă nu doar prin entuziasmul curat trăit
de doi scriitori la ivirea altui scriitor, nu doar prin generozitatea şi
firescul cu care cel mai mare critic al vremii îl primeşte la el pe un
debutant de douăzeci şi patru de ani, inculcîndu-i desăvîrşita
încredere în viitorul lui scriitoricesc strălucit. Scena respectivă ni se
pare demnă de interes şi prin sugestia de exemplaritate a atmosferei
intelectuale în care îşi face intrarea un geniu ce are a urma îndemnul
de a fi la înălţimea acestui adevărat botez întru spirit pe care l-a
primit de la trei confraţi.
 Şi debutantul a confirmat previziunile celor care l-au descoperit,
îmbogăţind literatura rusă şi universală, după publicarea în 1846 a
romanului său de debut, cu o suită de microromane şi romane de
mare întindere devenite emblematice pentru creaţia literară, şi nu
numai literară, a lumii: Umiliţi şi obidiţi (1861), Amintiri din casa
morţilor (1862), Jucătorul (1866), Crimă şi pedeapsă (1866), Idiotul
(1868-1869), Demonii (1871-1872), Adolescentul (1875), Fraţii
Karamazov (1879-1880-1881).
Toate aceste capodopere se regăsesc, într-un fel sau altul, în
micul roman de debut Oameni sărmani. În primul rînd, odată cu
această scriere, Fiodor Mihailovici Dostoievski îşi exprima, mai mult
sau mai puţin polemic, intenţia de a trata marea temă a literaturii
ruse privitoare la „omul mărunt/sărman“ nu din perspectiva
exterioară a naratorului, ci dinăuntru. O opţiune ce valorifică darul lui
de a privi şi a vedea cu adevărat în cuvinte, gesturi, detalii dintre
cele mai neînsemnate expresia unui întreg univers interior populat
cu gînduri, senzaţii, presimţiri, sentimente ce configurează o imagine
extrem de dinamică şi de bogată a omului.
Aceeaşi schimbare de perspectivă impune discursului romanesc
o tonalitate vibrantă şi „personalizată“, generată de limbajul
„interiorului“ de gîndire şi de trăire, o tonalitate care, suprapusă pe
cîteva porţiuni de relatare obiectivă şi pe o mare mobilitate a
„distanţei“, anunţă deja vestita „difonie“ şi „polifonie“ a narativului
dostoievskian de mai tîrziu. În vibraţia fonică a scrisorilor şi a micilor
naraţiuni propuse de cele două personaje ale romanului distingem
clar tonalitatea idealismului mîşkinian, imprevizibilul limbajului omului
paradoxal, protestul şi interogaţia timidă a omului „umilit şi obidit“,
fulgerul de luciditate şi de demnitate orgolioasă a „omului mîndru“
etc. Toate aceste variaţii tonale se succed cu rapiditate în Oameni
sărmani, învecinîndu-se în fraze ce par să nu aibă sfîrşit şi, uneori,
nici logică. Desele semne de pauză concretizate prin punct şi virgulă
pun în dificultate pe traducătorul care trebuie să găsească cumpăna
între respectul pentru „dezordinea“ frastică dostoievskiană, fără
îndoială semnificativă pentru profilul şi trăirea personajelor, şi nevoia
de a-i oferi cititorului un text care să nu ridice prea multe probleme
de înţelegere la lectură.
Dar lucrul cel mai important este că, în acest prim roman,
întrezărim cutremurul conştiinţei marelui romancier rus în faţa
suferinţei umane, încrederea lui în puterea iubirii, solidarităţii şi
suferinţei de a suscita umanitatea din om, de a aprinde în el lumina
binelui şi a frumosului.
Livia Cotorcea
„Eh, ce ţi-e şi cu băsnuitorii ăştia! De ce-ar scrie
ei ceva folositor, plăcut, întremător, cînd pot să
sape adînc şi să scoată la iveală toate mizeriile
ascunse! Eu, de exemplu, le-aş interzice să
scrie! Ce-nseamnă asta: citeşti… şi, fără să
vrei, cazi pe gînduri, cîte prostii nu-ţi trec prin
cap; zău, nu le-aş da voie să scrie; uite-aşa, le-
aş interzice asta categoric.“
Prinţul V.F. Odoievski1
 8 aprilie

Nepreţuita mea Varvara Alexeevna!

Ieri am fost fericit, foarte, peste măsură de fericit. M-ai ascultat

măcar o dată-n viaţă, îndărătnico. Mă trezesc aseară pe la opt (ştii,
măicuţă, îmi place să dorm un ceas-două după ce vin de la serviciu),
caut o lumînare, îmi pregătesc hîrtiile, îmi ascut pana şi, ridicînd
ochii fără să vreau – simt că-mi sare inima din piept! Ai înţeles, se
vede, ce-mi doream, ce voia inima mea! Observ că un colţ de
perdea la fereastra ta e prins de ghiveciul cu căneluţe exact cum ţi-
am dat eu de înţeles: mi s-a mai părut că am zărit în fugă la geam şi
feţişoara ta, că mă priveai şi tu din camera ta, că te gîndeai şi tu la
mine. Şi cît mi-a părut de rău, porumbiţa mea, că nu ţi-am văzut clar
chipul frumos! Era un timp cînd vedeam şi eu ca lumea, măiculiţă.
Bătrîneţea nu-i o bucurie, draga mea! Uite, şi acum parcă totul îmi
joacă în faţa ochilor; seara n-apuci să lucrezi puţin, să scrii cîte ceva,
că imediat dimineaţa ai ochii roşii; ce mai, ţi-e şi ruşine să te vadă
cineva. Dar, în închipuirea mea, îngeraşul meu, a şi strălucit
zîmbetul tău, zîmbetul tău bun de salut; iar sufletul meu s-a simţit ca
atunci cînd te-am sărutat, Varenka – ţi-aminteşti, îngerul meu? Ştii,
scumpa mea, am avut chiar impresia că mă mustrai cu degeţelul.
Nu-i aşa, ştrengăriţo? Neapărat să-mi scrii despre asta mai cu de-
amănuntul în scrisoarea ta.
Ei, şi cum e cu invenţia noastră cu perdeaua, Varenka? Nu-i aşa
că-i foarte drăguţă? Lucrez, mă culc, mă trezesc, ştiu că şi tu te
gîndeşti la mine, că-ţi aminteşti de mine, că eşti veselă şi sănătoasă.
Dacă laşi perdeaua jos, înseamnă: la revedere, Makar Alexeevici, e
timpul să dormim! Cînd o ridici, înseamnă: bună dimineaţa, Makar
Alexeevici, cum aţi dormit sau: cum vă simţiţi, Makar Alexeevici? Cît
despre mine, slavă Domnului, sunt sănătoasă şi mi-e bine! Vezi,
sufleţelule, ce bine am ticluit-o; nici de scrisori nu e nevoie! Bună
treabă, nu-i aşa? Şi chiar eu am inventat totul! Îţi place cum mă
descurc în treburi din astea, Varvara Alexeevna?
Te anunţ, măicuţă Varvara Alexeevna, că, împotriva tuturor
aşteptărilor, noaptea aceasta am dormit normal, lucru de care sunt
foarte mulţumit; deşi în loc nou, după mutare, niciodată nu pot dormi;
e ceva ce nu merge! Şi m-am trezit astăzi vioi ca un piţigoi – totul îmi
place, sunt vesel! Am deschis fereastra; soarele străluceşte, păsările
ciripesc, aerul e plin de miresmele primăverii, întreaga natură plină
de viaţă – ei, şi celelalte, toate, sunt în armonie; totul e cum trebuie,
primăvăratic. Am şi fantazat astăzi destul de frumos, şi toate visele
mele sunt despre tine, Varenka. Te-am comparat cu o pasăre a
cerului, mîngîiere pentru oameni, podoabă a naturii. M-am gîndit,
Varenka, că şi noi, oamenii, care trăim în griji şi zbucium, trebuie să
invidiem fericirea nevinovată şi fără de griji a păsărilor cerului – şi am
avut alte asemenea gînduri, adică am tot făcut comparaţii din astea
extravagante. Am şi o cărticică, Varenka, în care găseşti acelaşi
lucru, descris foarte amănunţit. Iar eu scriu, măicuţă, tocmai pentru
că mă prind diferite fantezii. Uite, e primăvară acum, iar gîndurile
sunt şi ele plăcute, clare, nostime, şi visele-mi sunt gingaşe; totul e
în roz. De aceea am şi scris toate acestea; şi vezi, am luat totul dintr-
o cărticică. Autorul are acolo aceeaşi dorinţă, şi scrie în versuri –
„De ce nu-s o pasăre, vultur de ce nu-s!“2
Şi-aşa mai departe. Mai sunt acolo şi alte asemenea idei, dar
lasă-le-ncolo! Mai bine spune-mi unde mergeai în dimineaţa asta,
Varvara Alexeevna? Eu nici nu eram gata să plec la serviciu, dar tu,
întocmai ca o păsăruică a primăverii, deja îţi luai zborul din cameră
şi treceai prin curte veselă nevoie mare. Ce bine m-am simţit
privindu-te! Ah, Varenka, Varenka! Să nu mai fii tristă; cu lacrimi nu
alungi necazul; asta o ştiu eu prea bine, măicuţă, o ştiu din propria
experienţă. Acum eşti atît de liniştită, ba ţi-ai revenit un pic şi cu
sănătatea. Spune-mi, ce face Fedora ta? Ah, ce femeie bună! Să-mi
scrii, Varenka, cum vă-mpăcaţi voi acolo acum şi dacă eşti mulţumită
de toate. Ce mai, Fedora mai bombăne ea, dar nu te uita tu la asta,
Varenka. Las-o în voia Domnului! E aşa de bună!
Ţi-am scris deja despre Tereza noastră – e şi ea o femeie bună şi
devotată. Şi ce griji mi-am mai făcut pentru scrisorile noastre! Mă
gîndeam: oare cum o să ajungă ele de la unul la celălalt? Şi uite că
Dumnezeu ne-a trimis-o pe Tereza, spre fericirea noastră. E o
femeie bună, smerită şi scumpă la vorbă. Dar gazda noastră e lipsită
de milă de-a binelea. O potopeşte cu treburi ca pe-o cîrpă.
În ce văgăună am nimerit, Varvara Alexeevna! Ce locuinţă!
Înainte trăiam singur ca un cuc, doar ştii şi tu cum: modest şi în
tăcere; în camera mea se auzea şi musca zburînd. Dar aici e zarvă
mare, scandal, toţi răcnesc! Nici nu ştii ce rînduieli sunt aici.
Închipuie-ţi un coridor lung, complet întunecos şi murdar. În partea
dreaptă e un perete fără ferestre, iar în partea stîngă se-nşiră o uşă
după alta, ca la hotel, uite-aşa stau în rînd. Iar aceste locuinţe,
fiecare de cîte o cameră, sunt date cu chirie; într-o cameră stau şi
cîte doi sau trei oameni. De ordine ce să mai vorbim – Arca lui Noe!
Dar, pare-se, sunt toţi oameni buni, culţi, învăţaţi. E aici un funcţionar
(lucrează undeva, pe la o redacţie), un om citit: vorbeşte şi despre
Homer, şi despre Brambeus3, şi despre diferiţi alţi scriitori, despre
toate ştie să vorbească – deştept om! Mai stau aici doi ofiţeri şi joacă
tot timpul cărţi. Mai e şi unul din marină şi un profesor englez. Ia stai,
am să te binedispun, maică; am să ţi-i descriu la modul satiric în
scrisoarea următoare, adică am să ţi-i prezint pe fiecare cum este,
cu toate detaliile. Gazda noastră-i o bătrînică foarte mică şi
murdară – ziua-ntreagă stă în papuci şi în halat şi strigă la Tereza.
Eu locuiesc în bucătărie sau, mai corect, uite cum stau lucrurile: aici,
lîngă bucătărie, există o cameră (trebuie să-ţi spun că bucătăria
noastră este curată, luminoasă, foarte frumoasă), o cămăruţă, un
colţişor atît de modest… adică, mai bine zis, bucătăria este mare,
are trei ferestre, aşa că paralel cu un perete s-a ridicat un perete
despărţitor pentru mine şi aşa s-a mai obţinut o cameră,
neînregistrată ca atare; totul e spaţios, comod, am şi fereastră, şi
toate cele – într-un cuvînt, totul e cum trebuie. Ei, uite, ăsta-i
colţişorul meu. Măicuţă, să nu crezi că-n tot ce spun ar fi ceva
deosebit şi că ar avea un sens ascuns; că, uite, ar fi vorba de o
bucătărie! – adică, eu locuiesc chiar în bucătărie, după un perete
despărţitor, dar asta n-are nici o importanţă; stau cumva izolat de
toţi, trăiesc în linişte. Mi-am adus aici un pat, o masă, o comodă,
cîteva scaune, am agăţat o icoană. E adevărat că există locuinţe mai
răsărite – poate chiar cu mult mai bune, dar confortul e principalul;
doar am făcut asta pentru confort, să nu crezi că din alte motive.
Fereastra dumitale e chiar în faţă, de partea cealaltă a curţii; iar
curtea-i îngustă, te văd în treacăt şi-atunci sunt mai vesel, amărîtul
de mine; şi-apoi, e şi mai ieftin. Aici, la noi, locuinţa cea mai proastă,
cu tot cu masă, costă treizeci şi cinci de ruble. Nu-mi permit! Iar
locuinţa mea mă costă şapte ruble de hîrtie4, şi masa cinci rublişoare
de argint: aşa că dau douăzeci şi patru de ruble şi cincizeci de
copeici, pe cînd înainte plăteam fix treizeci, lipsindu-mă de multe:
beam ceai arareori, dar acum mi-a rămas şi de ceai, şi de zahăr. Ştii,
draga mea, e ruşinos să nu bei ceai; aici toată lumea e cu stare, aşa
că mă jenez. Din cauza străinilor, uite, beau şi ceai, Varenka, aşa, de
obraz, de bonton; dacă ar fi după mine, nu mi-ar păsa, eu nu sunt
pretenţios. Ia să vedem: ceva bani de buzunar îmi trebuie – nişte
cizmuliţe şi ceva îmbrăcăminte –, cît crezi că-mi mai rămîne? Ăsta-i
tot salariul meu. Dar nu mă plîng, sunt mulţumit. Mi-ajunge. De ani
buni nu-mi trebuie mai mult; uneori iau şi cîte o primă. Ei, rămîi cu
bine, îngeraşul meu. Am cumpărat nişte ghivece cu muşcate şi cu
căneluţe – n-am dat mult. Poate ţi-ar plăcea şi o rezedă? Este şi
rezedă, scrie-mi doar; dar vezi să-mi scrii totul, foarte amănunţit. Să
nu-ţi faci cine ştie ce gînduri şi să nu ţi se pară curios că am închiriat
aşa o cameră. Zău, doar confortul a contat, numai el m-a ispitit. Doar
strîng bani, măicuţă, pun cîte ceva deoparte: am ceva bănuţi. Nu te
uita că sunt un bătrînel atît de pricăjit, că, pe cît se pare, şi o aripă
de muscă mă poate pune la pămînt. Nu, măicuţă, eu sunt isteţ din
fire şi am un caracter cum se cuvine unui om cu suflet tare şi liniştit.
Rămîi cu bine, îngeraşule! M-am lungit cu scrisul cam pe vreo două
coli şi e timpul să merg la serviciu. Îţi sărut degeţelele, măicuţă, şi
rămîn
A dumitale slugă preaplecată şi credincios prieten,
Makar Devuşkin

P.S.: Un lucru doar te rog: răspunde-mi, îngeraşul meu, cu cît mai

multe detalii. La prezenta, Varenka, alătur un funt de bomboane; să
le mănînci sănătoasă, să nu-ţi faci griji pentru mine şi nu fi supărată.
Încă o dată, la revedere, măicuţă.

8 aprilie

Mult stimate domnule Makar Alexeevici!

Ştiţi că, totuşi, ar trebui să mă supăr pe dumneavoastră? Vă jur,

bunule Makar Alexeevici, că mi-e greu să vă accept darurile. Ştiu cît
vă costă, la ce lipsuri vă supuneţi şi că renunţaţi la tot ce vi-e mai
necesar. De cîte ori v-am spus că nu-mi trebuie nimic, absolut nimic;
că nu sunt în măsură să vă răsplătesc nici măcar pentru binele cu
care m-aţi copleşit pînă acum. La ce-mi trebuie ghivecele? Ei,
căneluţele mai treacă-meargă, dar muşcata de ce-aţi mai luat-o? E
de-ajuns să scap un cuvinţel, cum a fost cu muşcata asta, de
exemplu, că vă şi repeziţi la cumpărat; nu-i aşa că-i scumpă? Ce
minuni de flori are! Purpurii, ca nişte cruciuliţe. Unde aţi găsit o
muşcată atît de frumoasă? Am aşezat-o la mijlocul geamului, în locul
cel mai bun; pe podea am să pun o băncuţă, iar pe ea voi mai aşeza
nişte flori; stai să prind şi eu ceva cheag! Fedora nu mai poate de
bucurie; în camera noastră e ca în rai – curat şi luminos! Ei, dar
bomboanele de ce le-aţi trimis? E adevărat, mi-am dat seama după
scrisoare că ceva nu-i în regulă cu dumneavoastră – am găsit acolo
şi raiul, şi primăvara, şi parfumuri, şi păsări ciripesc. Ce să fie asta,
m-am gîndit, n-or fi şi nişte versuri pe aici? Să spun drept, doar
versurile mai lipseau din scrisoarea dumneavoastră, Makar
Alexeevici! Că altfel, găseşti de toate în ea – şi simţiri delicate, şi
visuri roz! La perdea nici nu m-am gîndit; cred că s-a prins ea
singură cînd am mutat ghivecele; uite că v-am zis-o!
Ah, Makar Alexeevici! Orice aţi spune, oricum v-aţi calcula
veniturile ca să mă înşelaţi, să-mi arătaţi că le folosiţi numai pentru
dumneavoastră, tot nu puteţi ascunde nimic de mine, nu-mi rămîne
nimic necunoscut. E clar că renunţaţi la strictul necesar din cauza
mea. De exemplu, cum v-a trecut prin cap să închiriaţi asemenea
locuinţă? Sunteţi deranjat acolo, nu aveţi linişte, e strîmt, incomod.
Vă place singurătatea, şi uite cîte sunt în preajma dumneavoastră! Şi
aţi fi putut trăi mult mai bine cu salariul pe care-l luaţi. Fedora îmi
spune că înainte trăiaţi mult mai bine. Ce, v-aţi petrecut toată viaţa
aşa, în singurătate, în lipsuri, fără bucurii, fără un cuvînt bun,
închiriind un colţ de la nişte oameni străini? Ah, bunule prieten, ce
rău îmi pare de dumneavoastră! Cruţaţi-vă măcar sănătatea, Makar
Alexeevici! Îmi spuneţi că vă slăbeşte vederea, dar atunci nu mai
scrieţi la lumînare, de ce scrieţi? Cred că şefii dumneavoastră ştiu cît
sunteţi de conştiincios.
Vă rog încă o dată să nu mai cheltuiţi atîta pentru mine. Ştiu că
mă iubiţi, dar nu sunteţi un om bogat… Astăzi şi eu m-am trezit plină
de veselie. Mi-era atît de bine; Fedora trebăluia deja de mult timp şi
mi-a găsit şi mie de lucru. M-am bucurat nespus; am coborît doar să
cumpăr nişte mătase şi m-am apucat de treabă. Toată dimineaţa mi-
am simţit sufletul uşor şi-am fost atît de veselă! Acum, din nou, m-au
năpădit gîndurile negre, sunt tristă; inima mi-e chinuită.
Ah, ce-o să fie cu mine, ce soartă mă aşteaptă! Greu e că nu
ştiu, că nu am un viitor, că nu pot nici măcar să-mi închipui ce va fi
cu mine. Mi-e şi frică să privesc înapoi. Acolo e atîta nenorocire, că
inima mi se rupe cînd îmi amintesc. Nu-i voi uita niciodată pe
oamenii răi care m-au nenorocit!
Se-ntunecă. E timpul să-mi reiau lucrul. Aş fi vrut să vă scriu eu
multe, dar nu am timp, lucrul trebuie terminat. Trebuie să mă
grăbesc. Sigur, scrisoarea e ceva bun; mai scap de urît. Dar de ce
nu treceţi pe la noi? De ce, Makar Alexeevici? Doar acum stăm
aproape şi, uneori, se pare că aveţi şi dumneavoastră ceva timp
liber. Treceţi, vă rog! Am văzut-o pe Tereza dumneavoastră. Pare atît
de bolnavă; mi-a fost milă de ea; i-am dat douăzeci de copeici. A! Să
nu uit: neapărat să-mi scrieţi cu de-amănuntul cum o mai duceţi? Ce
fel de oameni sunt vecinii dumneavoastră, vă-mpăcaţi cu ei? Vreau
foarte mult să ştiu asta. Fiţi atent, scrieţi-mi neapărat! Astăzi am să
prind colţul perdelei dinadins. Culcaţi-vă mai devreme; ieri am văzut
lumină la dumneavoastră pînă la miezul nopţii. Rămîneţi cu bine.
Astăzi tînjesc, mă plictisesc şi sunt tristă! Aşa e ziua asta! La
revedere.
A dumneavoastră,
Varvara Dobroselova

8 aprilie

Preabuna mea doamnă Varvara Alexeevna!

Da, măicuţă, da, draga mea, ce ziulică mi-a fost dat să trăiesc,
amărîtul de mine! Da, aţi rîs de bătrînul de mine, Varvara Alexeevna!
Dar sunt vinovat, sunt vinovat cu totul! Să nu mai fac pe amorezul şi
să nu mai bat apropouri la bătrîneţe, cînd mai am trei fire de păr în
cap… Şi-am să-ţi mai spun, măiculiţă: uneori omul e foarte ciudat,
foarte. Şi, Doamne!, ce nu începe el să îndruge, cum se lasă purtat
de val uneori! Şi ce iese din asta, ce mai urmează? Nu urmează
nimicuţa, ba iese una ca aceea de să te cruceşti! Măicuţă, eu nu mă
supăr, dar mi-e ruşine să-mi amintesc de toate pe care ţi le-am scris
aşa, fraze pompoase şi complet prosteşte. Şi astăzi am plecat la
slujbă fudul nevoie mare; aveam o lumină în inimă. Fără nici un
motiv, sufletul meu era în sărbătoare; jubilam! Şi m-am apucat de
hîrtii cu mare zel – şi ce crezi că s-a-ntîmplat apoi! Apoi, numai ce
am privit în jur, că totul mi s-a arătat ca înainte – şi cenuşiu, şi
întunecos. Aceleaşi pete de cerneală, aceleaşi mese şi hîrtii şi eu
însumi neschimbat – aşa că de ce a trebuit să zbor pe Pegas? Şi de
ce toate acestea? Pentru că soarele s-a arătat puţin şi cerul s-a făcut
de azur! Oare de asta să fi fost? Şi ce-i cu atîtea miresme cînd în
curtea noastră se petrec multe pe sub ferestre! Cred că din prostie
mi s-au părut toate. Doar omului i se mai întîmplă uneori să se
rătăcească în propriile simţiri şi s-o ia razna. În asta nu văd altă
cauză decît focul prostesc al inimii. N-am venit acasă, am umblat
fără ţintă şi nici una, nici alta, capul a-nceput să mă doară; să
spunem că una a tras-o pe cealaltă (cred că m-a luat curentul la
spinare). M-am bucurat că a venit primăvara, prostul proştilor ce
sunt, şi am plecat de-acasă subţire îmbrăcat. Draga mea, ai înţeles
greşit sentimentele mele! Ai interpretat efuziunea lor în alt sens. O
bucurie părintească m-a însufleţit, o bucurie curat părintească,
Varvara Alexeevna; căci ţin locul tatălui dumitale, biată orfană; spun
asta din tot sufletul, ca o rudă ce-ţi sunt. Căci, orice s-ar spune, îţi
sunt totuşi rudă îndepărtată şi, deşi cum se spune în popor, de a
şaptea spiţă, totuşi îţi sunt rudă, ba acum ruda cea mai apropiată şi
tutore; căci acolo unde aveai dreptul să te aştepţi la apărare şi
ocrotire n-ai găsit decît trădare şi umilinţe. Cît priveşte poezia, îţi
spun, măicuţă, că nu-i cuviincios pentru mine ca, la bătrîneţe, să mă
apuc să compun versuri. Versurile sunt o prostie! Pentru ele, acum şi
copiii sunt bătuţi cu vărguţa în şcoli… Cam aşa stau lucrurile, draga
mea.
Ce-mi tot scrii, Varvara Alexeevna, despre comodităţi, linişte şi
alte celea? Măicuţă, eu nu sunt capricios şi nici pretenţios, niciodată
n-am trăit mai bine ca acum; de ce m-aş apuca să fac mofturi acum,
la bătrîneţe? Sătul sunt, îmbrăcat şi încălţat sunt; ce-aş mai putea
pretinde! Doar nu sunt din neam de conţi! Tatăl meu nu era nobil şi
toată familia lui a cîştigat mai puţin ca mine. Nu sunt un răsfăţat! Dar,
dacă tot ne-am pornit să spunem adevărul, în vechea mea locuinţă
totul era cu mult mai bine; mă simţeam mai în largul meu, măicuţă.
Sigur, şi locuinţa de acum e bună, ba chiar, într-o anumită privinţă, e
mai veselă şi, dacă vrei, mai originală; nu mă pot plînge, dar tot îmi
pare rău de locuinţa cea veche. Noi, bătrînii, adică oamenii mai în
vîrstă, ne ataşăm de lucrurile vechi ca de nişte fiinţe apropiate.
Locuinţa aceea era, cum ştii, micuţă, pereţii erau… ce să mai
vorbim! – erau pereţi ca toţi pereţii, nu-i vorba de ei, dar amintirea
tuturor lucrurilor trecute mă umple de melancolie… Straniu lucru – e
greu, dar amintirile îmi fac bine. Chiar şi lucrurile rele care uneori mă
supărau parcă se curăţă şi apar în mintea mea cu un chip atrăgător.
Trăiam liniştiţi, Varenka; eu şi gazda mea, bătrîna, răposata. Uite,
acum îmi amintesc şi de bătrînica mea cu melancolie! A fost o
femeie bună şi nu-mi lua mult pentru locuinţă. Împletea din cîrpe, cu
nişte andrele lungi, tot felul de cuverturi; asta făcea tot timpul.
Lumina o plăteam împreună, căci lucram la aceeaşi masă. Avea o
nepoţică, Maşa – mi-o amintesc de cînd era mică –, trebuie să aibă
acum vreo treisprezece anişori. Era o năzdrăvană veselă care ne
binedispunea; trăiam aşa, toţi trei. Se-ntîmpla ca în serile lungi de
iarnă să ne aşezăm în jurul mesei aceleia rotunde, să bem un ceiuţ
şi apoi să ne apucăm de lucru. Şi, pentru ca Maşa să nu se
plictisească şi să nu facă năzbîtii, ea începea să-i spună poveşti. Şi
ce poveşti mai spunea! Că nu numai un copil putea să le-asculte, ci
şi un om cu minte, în toată firea. Păi, uite! Chiar eu îmi aprindeam o
pipă şi începeam să ascult, de uitam şi de lucru. Iar copilul,
năzdrăvana noastră, cădea pe gînduri; îşi sprijinea obrăjorul ei
îmbujorat în mînuţă, îşi deschidea guriţa frumuşică şi, cînd povestea
era un pic mai înspăimîntătoare, se tot trăgea spre bătrînică. Nouă
ne plăcea s-o privim; nici nu observam cînd se termina lumînarea,
cînd afară se pornea aprig viscolul şi vîntul spulbera zăpada. Ne era
bine, Varenka; şi uite-aşa am stat noi împreună aproape douăzeci de
ani. Dar ce tot îndrug eu aicea! Poate că matale, măicuţă, nu-ţi plac
lucrurile astea şi nici mie nu mi-e prea uşor să mi le amintesc, mai
ales acum; amurgeşte. Tereza tot trebăluieşte nu ştiu la ce; mă
doare capul, mă cam ţine un pic şi spinarea, iar gîndurile mi-s aşa de
stranii, de parcă şi ele m-ar durea; astăzi sunt trist, Varenka! Dar ce-
mi scrii tu, draga mea? Cum să vin eu pe la voi? Draga mea, ce-or
spune oamenii de asta? Doar va trebui să traversez curtea, o să
observe şi o să-şi pună tot felul de întrebări – se vor porni bîrfele, vor
răstălmăci lucrurile. Nu, îngeraşule, mai bine te văd mîine la
vecernie; e mai înţelept şi nu ne face rău nici unuia din noi. Nu-mi
căuta pricină, măicuţă, că am scris aşa o scrisoare; recitind-o, mi-am
dat seama cît e de dezlînată. Varenka, sunt un om bătrîn, ignorant;
în tinereţe n-am învăţat, iar acum nu-mi intră nimic în cap dacă m-
apuc să învăţ. Recunosc, măicuţă, că nu-s meşter la descrieri şi ştiu,
fără să-mi arate cineva sau să rîdă de mine, că, dacă vreau să scriu
ceva mai amănunţit, apoi nu fac decît să spun o sumedenie de
nimicuri. Te-am zărit astăzi la geam, am văzut cum ai tras storurile.
La revedere, la revedere, Dumnezeu să te apere! Rămas-bun,
Varvara Alexeevna.
Prietenul dumitale devotat,
Makar Devuşkin

P.S.: Draga mea, acum nu mai scriu nici un fel de satire. Sunt
prea bătrîn, măicuţă, Varvara Alexeevna, ca să mai mîrîi! Or rîde de
mine şi, cum spune proverbul rusesc: cică, cine sapă groapa altuia…
singur cade în ea.

9 aprilie

Mult stimate Makar Alexeevici!

Cum de nu vă e ruşine, prietene şi binefăcătorule, Makar

Alexeevici, să vă întristaţi şi să fiţi aşa de capricios? Doar nu v-aţi
supărat! Ah, mi se întîmplă des să fiu neatentă, dar n-am crezut că-
mi veţi lua cuvintele drept o glumă răutăcioasă. Credeţi-mă că n-am
să-ndrăznesc niciodată să glumesc pe seama vîrstei şi a caracterului
dumneavoastră. Toate s-au întîmplat din cauza neseriozităţii mele,
ba mai mult, din cauză că mă plictisesc şi, de plictiseală, ce nu face
omul? Am crezut că şi dumneavoastră aţi vrut să vă amuzaţi în
scrisoarea trimisă. M-am întristat îngrozitor cînd am văzut că sunteţi
nemulţumit de mine. Nu, bunul meu prieten şi binefăcător, greşiţi
dacă mă bănuiţi de lipsă de sensibilitate şi de nerecunoştinţă. Ştiu să
apreciez cu inima tot ce aţi făcut pentru mine, apărîndu-mă de
oameni răi, de persecuţiile şi invidia lor. În veci mă voi ruga lui
Dumnezeu pentru dumneavoastră şi, dacă rugăciunea mea ajunge
acolo sus şi cerul mi-o ascultă, fericirea se va pogorî asupra
dumneavoastră.
Astăzi nu mă simt bine deloc. Mă ia cînd cu frig, cînd cu cald.
Fedora e foarte neliniştită din cauza mea. Degeaba aveţi reţineri să
veniţi la noi, Makar Alexeevici. Ce treabă au alţii cu asta! Ne
cunoaştem şi cu asta, basta! Vă las cu bine, Makar Alxeevici. Nu mai
am despre ce scrie acum, dar nici nu mă ţin puterile: sunt foarte
bolnavă. Vă rog încă o dată să nu vă supăraţi pe mine şi să fiţi
încredinţat de respectul şi afecţiunea pe care are onoarea să vi le
poarte
cea mai devotată şi mai supusă îndatorată dumneavoastră,
Varvara Dobroselova

12 aprilie

Preabuna mea doamnă Varvara Alexeevna!

Ah, măicuţă, ce se întîmplă cu dumneata? Mereu mă bagi în

sperieţi. În fiecare scrisoare îţi scriu să te păzeşti, să te-mbraci bine,
să nu ieşi pe vreme rea, să fii foarte atentă în toate, dar dumneata,
îngeraşul meu, nu mă asculţi deloc. Ah, porumbiţa mea, parcă ai fi
un copil! Doar ştii că eşti firavă ca un fir de pai, eşti slăbuţă, ştiu prea
bine asta. E de-ajuns să bată un vînticel, că imediat boleşti. Trebuie
să ai grijă, să te gîndeşti la tine, să eviţi pericolele ca să nu-ţi aduci
prietenii la disperare şi tristeţe.
Vrei, măicuţă, să afli amănunte despre traiul meu şi despre toate
cîte mă-nconjoară. Mă grăbesc să-ţi îndeplinesc dorinţa cu bucurie,
draga mea. S-o iau cu începutul, măicuţă: aşa va fi mai pe-nţeles. În
primul rînd, în casa noastră, scările de la intrare sunt foarte
onorabile; în special scara principală e curată, luminoasă, largă,
toată din fier şi mahon. În schimb, de scara de serviciu nu mă-ntreba
nimic: e în spirală, alunecoasă, murdară, are treptele rupte. Iar
pereţii sunt atît de unsuroşi, că ţi se lipesc mîinile cînd te sprijini de
ei. Pe fiecare palier zac lăzi, scaune şi dulapuri rupte, sunt atîrnate
cîrpe, geamurile-s sparte; se mai află acolo ligheane cu tot felul de
murdării, cu noroi, cu gunoi, cu coji de ouă şi cu băşici de peşte;
pute de-ţi mută nasul… într-un cuvînt, nu e bine.
Ţi-am prezentat deja poziţia camerelor; nimic de zis, ce-i drept, e
bine gîndită, dar cumva te sufoci în ele, adică nu vreau să spun că-n
ele miroase urît, dar, nu ştiu cum s-o spun, stăruie în el un miros de
ceva stricat, înţepător-dulceag. Prima impresie este neplăcută, dar
nu-i nimic; e de-ajuns să rămîi două-trei minute la noi că trece şi nici
nu-ţi dai seama cînd scapi de această impresie, pentru că tu însuţi
începi să miroşi urît; îţi miroase îmbrăcămintea, îţi miros mîinile, ce
mai, totul începe să miroasă, aşa că te obişnuieşti. Cintezoii mor
aici, la noi. Marinarul nostru îşi cumpără deja a cincea pasăre – cum
să zic, păsările nu pot trăi în aerul de aici. Avem o bucătărie mare,
spaţioasă, luminoasă. E drept că dimineaţa, cînd se frige peşte sau
carne de vită, e cam plină de miros de prăjit, ba se mai şi varsă apă
peste tot, în schimb seara e ca-n rai. În bucătărie la noi totdeauna
stă întinsă pe frînghie lenjerie veche; şi cum camera mea nu-i
departe, adică aproape că-i lipită de bucătărie, mirosul rufelor mă
deranjează puţin; dar nu-i nimic: ajungi să te obişnuieşti pînă la
urmă.
De dimineaţă devreme, Varenka, la noi începe vînzoleala; se
trezesc, umblă, tropăie – se scoală toţi cei care trebuie să meargă la
slujbă sau cu treburi proprii; toţi încep să-şi ia ceaiul. Aici, de regulă,
trebuie să folosim samovarele gazdei şi, pentru că sunt puţine, stăm
la rînd; dacă cineva nu respectă rîndul cu ceainicul lui, să te ţii
scandal. Aşa am păţit-o eu la început şi… dar ce să mai vorbim! Aici,
la rînd, am făcut cunoştinţă cu toţi. Marinarul a fost primul pe care l-
am cunoscut; e un om deschis, mi-a povestit totul: despre tatăl şi
despre mama lui, despre surioara lui căsătorită cu un asesor din
Tula şi despre oraşul Kronstadt. Mi-a promis protecţia lui şi m-a
invitat imediat la ceai. L-am găsit în camera unde, de obicei, se
joacă cărţi. Acolo am fost servit cu ceai şi invitat insistent să joc
jocuri de noroc cu ei. Nu ştiu dacă au rîs sau nu de mine cînd am
refuzat, dar ştiu că au jucat toată noaptea şi, cînd am intrat la ei
dimineaţa, mai jucau încă. Cretă, cărţi şi un fum în toată camera să-l
tai cu cuţitul. N-am vrut să joc, aşa că imediat mi s-a spus că
vorbesc despre filozofie. Apoi nimeni n-a mai vorbit cu mine, iar pe
mine, ca să fiu sincer, asta m-a bucurat. Acum nu mai trec pe acolo;
se joacă cu patimă, cu mare patimă! Se adună oamenii seara şi la
funcţionarul în domeniul literaturii. La el, însă, e bine, cuviincios,
decent şi-o atmosferă plină de delicateţe: totul e de mare rafinament.
Şi, Varenka, ţi-o spun în treacăt, gazda noastră e o femeie tare
ticăloasă, o adevărată scorpie. Ai văzut-o pe Tereza, e o mînă de
om. Slabă, ca un pui amărît care-şi dă sufletul. În toată casa sunt
doar doi servitori: Tereza şi Faldoni, sluga gazdei. Nu ştiu, poate mai
are alt nume, dar răspunde numai la ăsta; toţi îi zic aşa. E un tip
roşcat, oribil, chior, cîrn, bădăran: se ceartă mereu cu Tereza, mai să
se ia la bătaie. În general vorbind, nu mi-e foarte bine aici… Nu se-
ntîmplă ca toţi să doarmă noaptea şi să facă linişte – niciodată n-ai
să vezi asta. Veşnic pe undeva cîţiva inşi sunt treji şi joacă, iar
uneori se-ntîmplă nişte lucruri că ţi-e şi ruşine să le povesteşti. Acum
parcă m-am mai obişnuit puţin; dar mă mir cum de se acomodează
familiştii cu Sodoma aceasta. O familie săracă stă cu chirie la gazda
noastră, dar camera ei nu este alături de celelalte camere, ci
separată, într-un colţ. Cuminţi oameni! Nimeni nu aude nimic din
camera lor. Locuiesc toţi într-o singură odaie, despărţită prin
paravane. El este funcţionar pe undeva, dat afară din slujbă acum
şapte ani din nu ştiu ce cauză. Îl cheamă Gorşkov; e un individ micuţ
şi cărunt; poartă haine atît de uzate şi de murdare, că-ţi vine greu
să-l priveşti; o duce mult mai rău ca mine. Un om jalnic, istovit (ne-
ntîlnim cîteodată pe coridor); îi tremură genunchii, de boală sau
Dumnezeu ştie de ce; e timid, se teme de toţi, merge ferit; şi eu sunt
timid, dar el mă întrece. Familia lui se compune din soţie şi trei copii.
Cel mai mare, un băiat, e leit tatăl lui, la fel de sfrijit. Se vede că soţia
a fost cîndva foarte frumoasă, dar acum, biata de ea, a nimerit în
pleava aceasta jalnică. Am auzit că îi sunt datori gazdei, iar ea nu se
poartă deloc frumos cu ei. Am mai auzit că Gorşkov are nişte
necazuri din cauza cărora şi-a pierdut şi slujba… nu ştiu, e vorba de
un proces, e dat în judecată, e urmărit, nu-ţi pot spune exact. Sunt
săraci lipiţi pămîntului – Dumnezeu cu ei! În camera lor e totdeauna
linişte şi pace de parcă n-ar sta nimeni acolo. Nici copiii nu se aud.
Şi n-ai să vezi vreodată să fie veseli, să se joace şi ei, ceea ce e
semn rău. Într-o seară s-a-ntîmplat să trec pe lîngă uşa lor; ca
niciodată, în casă se făcuse linişte; am auzit un hohot de plîns, apoi
şoapte, apoi din nou plîns, de parcă boceau, dar o făceau atît de
încet, atît de jalnic, că mi s-a rupt inima; şi, apoi, întreaga noapte
gîndul la aceşti nefericiţi nu m-a părăsit, aşa că n-am apucat să
dorm cum trebuie.
 Rămîi cu bine, Varenka, nepreţuită, micuţă prietenă! Ţi-am relatat
totul cum am putut. Astăzi, toată ziua m-am tot gîndit la tine. Draga
mea, mi se rupe inima din cauza ta. Căci, sufleţelul meu, ştiu că nu
ai un palton gros. Ce te faci cu primăverile astea din Sankt-
Petersburg, cu vînturile şi lapoviţele lor – ele sunt adevărata mea
moarte, Varenka! E un amestec de curenţi de aer, să te ferească
Domnul! Şi să nu ai pretenţii, sufleţelule, de la scrisul meu, n-am
condei, Varenka, n-am condei neam. Măcar de-aş avea ! Scriu ce-mi
vine în minte ca să te înveselesc un pic. Dacă aş fi studiat cumva,
alta ar fi fost situaţia; dar ce educaţie aş fi putut primi eu? Nici măcar
de doi bani.
Prietenul tău credincios şi constant,
Makar Devuşkin

25 aprilie

Stimate domnule Makar Alexeevici!

Astăzi am întîlnit-o pe verişoara mea, Saşa! O, grozăvie! Şi viaţa

ei se duce de rîpă, sărmana! Am auzit, tot de la alţii, că Ana
Fiodorovna se tot interesează de mine. Se pare că nu va conteni
niciodată să mă urmărească. Spune că vrea să mă ierte, să uite tot
trecutul şi că neapărat îmi va face o vizită. Mai spune că nu-mi
sunteţi nici un fel de rudă, că ea îmi este rudă apropiată, că
dumneavoastră n-aveţi nici un drept să interveniţi în relaţiile noastre
de familie şi că e ruşinos şi indecent să trăiesc din mila
dumneavoastră şi să fiu întreţinută de dumneavoastră…, că am uitat
de bunătatea ei, că ea nu ne-a lăsat, pe mine şi pe mama, să murim
de foame, că ne-a dat să mîncăm şi să bem, că a ieşit în pierdere cu
noi mai mult de doi ani şi jumătate şi că, pe deasupra, ne-a iertat şi
de datorie. Nici pe mama n-a vrut s-o cruţe! Dacă ar şti, biata mama,
cum s-au purtat ei cu mine! Dumnezeu vede! Anna Fiodorovna
spune că, din cauza prostiei mele, n-am ştiut să-mi păstrez fericirea,
că ea însăşi m-a călăuzit spre fericire, că nu e vinovată cu nimic şi
că eu n-am ştiut sau poate n-am vrut să-mi apăr onoarea. Dar cine
să fie vinovat în asta, Doamne Dumnezeule! Ea spune că domnul
Bîkov are perfectă dreptate şi că nu se poate căsători cu oricine
care… dar ce să mai vorbim! E crud să auzi un aşa neadevăr, Makar
Alexeevici! Nu ştiu ce se întîmplă acum cu mine. Tremur, plîng,
hohotesc; v-am scris această scrisoare în două ore. Credeam că
măcar îşi va recunoaşte vina faţă de mine; dar uite ce face acum!
Pentru Dumnezeu, nu vă tulburaţi, prietene, singurul meu
binefăcător! Fedora exagerează cu totul: nu sunt bolnavă. Am răcit
doar puţin ieri, cînd m-am dus în Volkovo la mama ca să-i fac o
slujbă. De ce n-aţi mers împreună cu mine, v-am rugat atît de mult.
Ah, biata, biata mea mamă, dacă te-ai ridica din mormînt, dacă ai şti,
dacă ai vedea ce mi-au făcut!
V.D.

20 mai

Scumpa mea Varenka!

Îţi trimit cîţiva struguri, sufleţelule; se spune că sunt buni pentru

convalescenţi, ba şi doctorii îi recomandă pentru astîmpărarea setei,
deci îi trimit doar pentru sete. Zilele trecute ai vrut chifle, măicuţă,
uite că ţi le trimit acum. Ai poftă de mîncare, sufleţelule? – asta e
important. Dar, slavă Domnului, totul a trecut şi nefericirile noastre
vor trece şi ele. Să-i fim recunoscători Celui de Sus! Iar cît priveşte
cărţile, deocamdată nu pot face rost de ele de nicăieri. Se spune că
există aici o carte bună, scrisă într-un stil foarte înalt; se spune că e
bună, eu n-am citit-o, dar e foarte lăudată de cei de aici. Am cerut-o
pentru mine şi mi-au promis să mi-o dea. Dar tu ai s-o citeşti oare?
Îmi eşti o adevărată mofturoasă în privinţa asta; e greu să-ţi
găsească omul ceva pe gustul tău, te cunosc eu, scumpa mea;
probabil vrei doar poezie, oftaturi şi amoraşi – ce să fac, îţi fac rost şi
de versuri; există aici şi un caiet scris de mînă.
Cît despre mine, o duc bine, măicuţă, te rog, nu-ţi face griji din
cauza mea. Iar ce ţi-a spus Fedora despre mine e o prostie; spune-i
că a minţit, neapărat să-i spui asta bîrfitoarei! …Nici pomeneală să-
mi fi vîndut uniforma cea nouă. Spune şi tu, pentru ce aveam s-o mi-
o vînd? Uite, am auzit că voi fi premiat cu patruzeci de ruble în
argint, aşa că de ce să vînd uniforma? Măicuţă, nu-ţi face griji;
Fedora le născoceşte, vorbeşte aiurea. O s-o scoatem noi la capăt,
porumbiţa mea! Doar tu, îngeraşule, fă-te bine, pentru Dumnezeu,
înzdrăveneşte-te, nu-l supăra pe un om bătrîn. Şi cine ţi-a spus că
am slăbit? E o minciună, o altă minciună! Sunt sănătos şi m-am
îngrăşat aşa de tare, că mi se face mie ruşine de mine; sunt sătul şi
mulţumit peste poate; de te-ai face tu bine! Ei, rămîi cu bine,
îngeraşule; îţi sărut toate degeţelele şi rămîn
al tău veşnic şi devotat prieten,
Makar Devuşkin

P.S.: Ah, sufleţelule, ce te-ai apucat din nou să-mi scrii? Ce

năzdrăvănii mai sunt şi astea! Cum să vin pe la voi aşa de des,
măicuţă, cum? te întreb eu. Doar dacă aş profita de întunericul
nopţii; dar uite că nici nopţi aproape că nu mai avem, aşa e
anotimpul ăsta. Îngeraşul meu, şi-aşa aproape că nu m-am dezlipit
de tine în timpul bolii tale, cît erai inconştientă; şi singur nu ştiu cum
de le-am făcut pe toate; apoi am încetat să mai vin pentru că au
început să fie curioşi şi să pună întrebări. Şi fără asta pe-aici s-au
pornit bîrfele. Îmi pun speranţa în Tereza, ea nu trăncăneşte; totuşi,
ia gîndeşte-te, măicuţă, ce-o să se-ntîmple cînd or afla cu toţii
despre noi? Ce-or să creadă şi ce-or să spună atunci? De aceea,
întăreşte-ţi inima, măicuţă, şi aşteaptă pînă te faci bine; apoi o să ne
dăm un rendez-vous undeva, în afara casei.

1 iunie

Mult stimate Makar Alexeevici!

Vreau atît de mult să vă ofer ceva plăcut şi cuviincios pentru

toate grijile şi oboseala dumneavoastră, pentru toată iubirea
dumneavoastră faţă de mine, încît, în sfîrşit, m-am hotărît să
scotocesc prin comoda mea şi să-mi găsesc caietul pe care vi-l trimit
acum. Am început să scriu în el în perioada fericită a vieţii mele! M-
aţi întrebat adesea, curios lucru, despre viaţa mea de dinainte,
despre mama, despre Pokrovskoe, despre timpul cînd am stat la
Anna Fiodorovna, în sfîrşit, despre necazurile mele nu prea
îndepărtate şi aţi vrut cu atîta nerăbdare să citiţi caietul ăsta în care
mi-a trecut prin cap, nu ştiu de ce, să notez nişte momente din viaţa
mea, încît nu preget să vă fac o mare plăcere trimiţîndu-vi-l. Nu ştiu
de ce mă-ntristează să recitesc toate acestea. Mi se pare că sunt de
două ori mai bătrînă faţă de momentul în care am scris ultimul rînd
din aceste însemnări. Totul a fost scris în perioade diferite. Rămîneţi
cu bine, Makar Alexeevici! Sunt indispusă acum şi mă chinuie
insomnii frecvente. Foarte grea mi-e însănătoşirea!
V.D.

I
 Aveam doar paisprezece ani cînd a murit tăicuţul. Copilăria a fost
cea mai fericită perioadă a vieţii mele. Ea n-a început aici, ci departe
de locurile astea, în provincie, într-un loc uitat de lume. Tata era
administratorul moşiei imense a prinţului P. din gubernia T. Trăiam
într-unul dintre satele prinţului, liniştiţi, în pace şi fericire… Eram o
micuţă tare zburdalnică; nu făceam altceva decît să alerg pe cîmpii,
prin crînguri, prin livadă şi nimeni n-avea grija mea. Tăicuţul era
mereu prins cu treburi, măicuţa îngrijea de gospodărie; nu-mi
dădeau nici un fel de lecţii şi eu eram tare bucuroasă de asta. Dis-
de-dimineaţă dădeam fuga fie la iaz, fie în crîng sau la secerători
sau la culegători, şi nu-mi păsa că soarele ardea, că nu ştiam cît mă
îndepărtam de sat, zgîrîiată de tufişuri, rupîndu-mi rochiţa; după
asta, acasă mă certau, dar nu-mi păsa.
Şi mi se pare că aş fi fost fericită, dacă n-aş fi plecat niciodată din
sat şi aş fi trăit mereu în acelaşi loc. Însă, copil fiind, a trebuit să
părăsesc locurile natale. Aveam doar doisprezece ani cînd ne-am
mutat la Petersburg. Ah, cum îmi amintesc pregătirile noastre triste!
Cum mai plîngeam cînd mă despărţeam de toate cele care-mi erau
aşa de dragi. Mi-aminesc că am sărit de gîtul tatei şi l-am implorat cu
lacrimi în ochi să mai rămînem măcar puţin în sat. Tata a strigat la
mine, mama a-nceput să plîngă; spunea că aşa trebuie, că afacerile
cereau asta. Bătrînul prinţ P. murise. Moştenitorii l-au concediat pe
tata. Tata avea ceva bani investiţi în afacerile unor persoane din
Petersburg. Sperînd să-şi pună la punct situaţia, a crezut necesară
prezenţa lui personală acolo. Toate astea le-am aflat apoi de la
mama. Ne-am stabilit în Peterburgskaia Storona şi am trăit acolo
pînă la moartea tatălui meu.
Ce greu mi-a fost să mă obişnuiesc cu noua viaţă! Am sosit la
Petersburg toamna. Cînd am părăsit satul, ziua era atît de
luminoasă, de caldă, de strălucitoare; muncile la cîmp se
terminaseră; pe arii se ridicau clăi uriaşe de grîne şi se-mbulzeau
stoluri gureşe de păsări; acolo era totul luminos şi vesel, dar aici, la
sosirea noastră în oraş, era ploaie, căzuse bruma de toamnă, era
timp urît, noroi şi o mulţime de figuri noi, necunoscute, deloc
primitoare, nemulţumite, furioase! Cum-necum, ne-am aranjat. Îmi
amintesc cum toţi din casă se agitau, umblau de colo-colo,
înjghebau noua gospodărie. Tata nu stătea deloc pe acasă, mama n-
avea nici o clipă de linişte – de mine uitaseră cu totul. M-am trezit
tristă în noua noastră locuinţă după prima noapte. Ferestrele noastre
dădeau spre un zid galben. Pe stradă era veşnic noroi. Trecătorii
erau rari, iar cei pe care-i vedeam erau bine înfofoliţi, le era tuturor
atît de frig.
În casă la noi, zile la rînd, domnea plictiseala şi tristeţea. Aproape
că nu aveam rude sau cunoştinţe apropiate. Tata era certat cu Anna
Fiodorovna. (El îi datora nu ştiu cît.) Adesea veneau la noi cu treburi
nişte oameni. De regulă, se certau, strigau, făceau mare tărăboi.
După fiecare vizită, tata era foarte nemulţumit şi supărat; umbla ore
întregi din colţ în colţ, mohorît, fără să spună nimănui un cuvînt. În
acele momente, măicuţa nici nu îndrăznea să-i vorbească; tăcea. Eu
mă refugiam undeva, într-un colţişor, cu o carte în mînă – tăcută,
cuminte, nici nu cutezam să mă mişc.
După trei luni de la sosirea noastră în Petersburg, m-au dat la
pension. Ce tristă m-am simţit la început între oameni străini! Totul
era neprietenos, rece – profesoarele strigau, fetele mă luau în rîs, iar
eu eram cît se poate de sălbatică. Totul era strict, plin de reguli! Ore
fixe, masa comună, profesori plicticoşi – la-nceput, toate astea mă
copleşeau, mă chinuiau. Nu puteam să dorm. Cîteodată plîngeam
noaptea întreagă, nopţile acelea lungi, reci şi monotone. Seara, cu
toţii repetam sau învăţam lecţiile; eu stau în faţa unui dicţionar sau a
unui manual de conversaţie, nu-ndrăznesc să mă mişc şi mă
gîndesc la casa noastră, la tăicuţul, la măicuţa, la bătrîna mea doică,
la poveştile ei… ah, şi ce tristeţe mă apucă! Mă gîndesc cu plăcere
la cel mai neînsemnat lucru din casă. Mă gîndesc şi mă tot gîndesc:
ce bine ar fi să fiu acum acasă! Aş sta în camera noastră micuţă sau
în jurul samovarului, cu ai mei; ar fi aşa de cald, de bine şi de
familiar. Cum aş mai îmbrăţişa-o acum pe mama, strîns, strîns, din
toată, toată inima! Te gîndeşti şi te tot gîndeşti şi-ncepi să plîngi în
tăcere de tristeţe, îţi înghiţi lacrimile şi nu-ţi intră nimic în cap. Oricît
ai învăţa lecţia pentru a doua zi, îi visezi tot pe profesor, pe madame,
pe fete; toată noaptea îţi spui lecţiile în somn, dar a doua zi nu mai
ştii nimic. Te pun în genunchi, îţi dau un singur fel de mîncare. Sunt
aşa de tristă, de deprimată. La-nceput, toate fetele rîdeau de mine,
mă şicanau, mă-ncurcau cînd spuneam lecţia, mă pişcau cînd
mergeam încolonate la prînz sau să luăm ceaiul, mă reclamau
supraveghetoarei pentru fleacuri. În schimb, ce bucurie cînd dădaca
vine după mine sîmbăta seara. O îmbrăţişez beată de bucurie pe
bătrînica mea. Ea mă îmbracă, mă-nfofoleşte, pe drum abia ţine
pasul cu mine, iar eu vorbesc, vorbesc fără-ncetare, îi tot povestesc
cîte şi mai cîte. Ajung acasă veselă, fericită, îi îmbrăţişez strîns-
strîns pe ai mei de parcă am fi fost despărţiţi zece ani. Şi-ncep
bîrfele, discuţiile, poveştile; îi salut pe toţi, rîd, hohotesc, alerg, sar în
sus. Cu tata se pornesc discuţii serioase despre ştiinţe, despre
profesorii noştri, despre limba franceză, despre gramatica lui
Lhomond5 – suntem cu toţii aşa de veseli, de mulţumiţi. Şi acum mi
se umple inima de bucurie cînd îmi amintesc aceste clipe. Mă
străduiam din plin să-nvăţ şi să-l mulţumesc pe tata. Vedeam că a
dat totul pentru mine, că o scotea la capăt Dumnezeu ştie cum. Cu
fiecare zi se înnegura tot mai mult, era tot mai nemulţumit şi mai
supărat; i se schimbase complet şi caracterul; afacerile nu mergeau,
iar datoriile se tot adunau. Mama se temea să plîngă, nu spunea o
vorbă ca să nu-l supere pe tata; devenise bolnăvicioasă – slăbea
continuu şi tuşea urît. Eu veneam de la pension şi-i găseam pe toţi
cu feţele triste, triste; mama plînge pe furiş, tata e supărat. Încep
reproşurile, certurile. Tata se-apucă să spună că nu-i aduc nici o
bucurie, nici o mîngîiere, că, din cauza mea, au renunţat la tot, iar eu
încă nu vorbesc franceza; într-un cuvînt, toate eşecurile, toate
nenorocirile, totul, totul se pune în seama mea şi a mamei. Dar cum
putea s-o chinuie aşa pe biata mea mamă? Mi se rupea inima
uitîndu-mă la ea: avea obrajii traşi, ochii înfundaţi în orbite, faţa
căpătase culoarea de tuberculoasă. Eu o încasam mai mult decît
toţi. Totdeauna începea de la fleacuri ca să ajungă numai Dumnezeu
ştie unde; adesea nici măcar nu înţelegeam despre ce este vorba.
Cîte nu-mi reproşa! Şi limba franceză, şi faptul că sunt o mare
proastă, şi că directoarea pensionului nostru e o femeie proastă,
neglijentă; că nu se îngrijeşte de morala noastră; că el nu-şi poate
găsi o slujbă, că gramatica lui Lhomond e slabă, că aceea a lui
Zapolski6 e mult mai bună; că s-au aruncat bani de pomană pe
mine, că sunt insensibilă, de piatră – într-un cuvînt, biata de mine,
mă străduiam din toate puterile, memorînd conversaţii şi expresii,
dar eram vinovată de toate, eram răspunzătoare pentru orice! Şi nu
că tata nu m-ar fi iubit: ne era devotat trup şi suflet mie şi mamei.
Dar ce să-i faci, caracterul lui era de aşa natură.
Grijile, mîhnirile, eşecurile îl măcinau pe tata: a devenit bănuitor,
rău; adesea, cădea în disperare, a început să-şi neglijeze sănătatea,
a răcit şi, brusc, s-a-mbolnăvit grav; a zăcut scurtă vreme şi s-a
sfîrşit atît de neaşteptat, atît de rapid, că, din cauza loviturii, nu ne-
am revenit cîteva zile. Mama părea că încremenise; începusem chiar
să mă tem pentru judecata ei. Imediat ce a murit tata, creditorii au
apărut ca din pămînt, cete, cete. Le-am dat tot ce aveam. Am vîndut
şi căsuţa din Peterburgskaia Storona, cumpărată de tata la jumătate
de an după ce ne mutaserăm la Petersburg. Nu ştiu cum s-au
rezolvat toate celelalte, dar am rămas fără un acoperiş deasupra
capului, fără un adăpost, fără hrană. Mama era epuizată de boală,
nu eram în stare să ne întreţinem, n-aveam din ce trăi, ne aştepta
pieirea. Pe atunci abia împlinisem paisprezece ani. Tocmai în zilele
acelea ne-a făcut o vizită Anna Fiodorovna. Ne tot spunea că e
moşiereasă şi că, nu ştiu cum, ne înrudeam cu ea, dar foarte de
departe. Cît a trăit tata, nici n-a călcat în casa noastră. Şi-a făcut
apariţia cu lacrimi în ochi şi spunînd că este întru totul alături de noi;
ne-a compătimit pentru pierderea suferită, pentru situaţia noastră
jalnică, adăugînd că tata era singurul vinovat: că a trăit cum nu-i
permiteau mijloacele lui materiale, că a ţintit prea sus şi că prea a
avut încredere în propriile forţe. Şi-a exprimat dorinţa de a avea
relaţii mai strînse cu noi, pe scurt, ne-a propus să uităm supărările
dintre noi; cînd mama a declarat că n-a avut niciodată nimic
împotriva ei, a lăcrimat, a luat-o la biserică şi a plătit pentru o slujbă
de pomenire pentru dragul de el (aşa s-a exprimat ea în legătură cu
tata). După asta s-a-mpăcat solemn cu mama.
După multe aluzii şi asigurări, Anna Fiodorovna ne-a prezentat în
culori clare situaţia noastră vrednică de plîns, lipsa oricărui sprijin,
deznădejdea, neputinţa noastră şi ne-a invitat, cum s-a exprimat ea,
să ne adăpostim în casa ei. Mama i-a mulţumit, dar mult timp nu s-a
decis; însă, pentru că nu aveam nici o ieşire şi nu puteam să găsim
alt aranjament, în final a anunţat-o pe Anna Fiodorovna că-i
acceptăm propunerea cu recunoştinţă. Îmi amintesc şi acum
dimineaţa aceea în care ne-am mutat din Peterburgskaia Storona în
Vasilievski Ostrov. Era o dimineaţă de toamnă, clară, uscată,
geroasă. Mama plîngea, iar eu eram îngrozitor de tristă; simţeam că
mi se sfîşie pieptul, că sufletul mi-e apăsat de o tristeţe inexplicabilă,
îngrozitoare… A fost o perioadă grea…………………..
………………………………………………………………………………
……………

II

La-nceput, cînd noi, adică eu şi cu mama, încă nu ne

obişnuiserăm cu locul cel nou, era deprimant şi nefamiliar în casa
Annei Fiodorovna. Anna Fiodorovna locuia în casa ei, în cartierul de
pe Linia şase. În casă erau cinci camere curate. În trei dintre ele
stăteau Anna Fiodorovna şi verişoara mea, Saşa, pe care o creştea
de mică, un copil orfan, fără mamă şi fără tată. În altă cameră
stăteam noi, iar în ultima, alături de noi, locuia un student sărac,
Pokrovski, chiriaşul Annei Fiodorovna. Anna Fiodorovna trăia foarte
bine, mai bine decît ai fi putut bănui; dar averea ei era o taină, cum
tainice erau pentru noi şi îndeletnicirile ei. Era mereu pe drumuri,
ocupată, pleca de cîteva ori pe zi cu trăsura sau pe jos; dar ce făcea
ea, de ce era aşa de ocupată şi pentru ce-şi făcea griji n-am putut
înţelege nicicum. Avea o mulţime de cunoscuţi, din cei mai feluriţi.
Veneau mereu musafiri la ea, Dumnezeu ştie ce fel de oameni,
totdeauna cu treburi şi pe fugă. Mama mă ducea mereu în camera
noastră imediat ce se auzea clopoţelul la uşă. Anna Fiodorovna se
supăra foarte tare pe mama din cauza asta, spunînd mereu că
suntem prea mîndre, prea mîndre pentru condiţia noastră şi că
măcar dacă am avea de ce să fim aşa de mîndre; ore întregi nu-i
tăcea gura. Pe atunci nu înţelegeam aceste reproşuri despre
mîndrie; la fel, abia acum am aflat sau, în orice caz, acum îmi dau
seama de ce mama se codea să stea la Anna Fiodorovna. Anna
Fiodorovna era o femeie rea; ne-a chinuit fără încetare. Pînă astăzi a
rămas pentru mine o taină de ce ne-a invitat să stăm în casa ei. La-
nceput s-a purtat cu noi destul de bine, apoi însă, cînd a văzut că
suntem cu totul la mila ei şi că nu mai avem încotro s-o apucăm, şi-a
dat în vileag pe deplin adevăratul ei caracter. Mai tîrziu a devenit
foarte amabilă cu mine, chiar exagerat de amabilă, aproape
linguşitoare, dar la-nceput am suferit şi eu la fel ca mama. Veşnic ne
făcea reproşuri; veşnic ne amintea de binefacerea ei. Străinilor ne
recomanda ca pe rudele ei sărace, o văduvă şi o orfană fără sprijin
cărora, din milă, din dragoste creştinească, le-a oferit adăpost. La
masă, se uita la fiecare bucăţică pe care o luam, iar dacă nu
mîncam, din nou se punea cu gura pe noi; adică, ne e silă; să nu vă
fie cu bănat, vă servim cu ce avem, măcar de-am avea noi mai bun.
Pe tata îl boscorodea fără încetare; spunea că a vrut să fie mai cu
moţ ca alţii, dar a ieşit rău, şi-a lăsat soţia şi fiica în voia soartei şi,
de n-ar fi fost rubedenia lor generoasă, cu suflet de creştin milostiv,
Dumnezeu ştie dacă nu ar fi pierit şi ele în stradă de foame. Dar ce
nu spunea ea! Vorbele ei nu mă amărau cît mă dezgustau. Mama
plîngea fără-ncetare, sănătatea ei se şubrezea din zi în zi; se vedea
că se topeşte din picioare, dar lucram amîndouă din zori şi pînă-n
noapte; am făcut rost de nişte comenzi, coseam, lucru care nu-i
plăcea deloc Annei Fiodorovna; spunea mereu că în casa ei nu-i
casă de modă. Dar trebuia să ne-mbrăcăm, trebuia să punem bani
deoparte pentru cheltuieli neprevăzute; trebuia să avem banii noştri.
Adunam bani pentru orice eventualitate, sperînd că, în timp, vom
putea să ne mutăm în altă parte. Dar mama şi-a risipit muncind şi
ultimele rămăşiţe de sănătate: slăbea pe zi ce trece. Ca un vierme,
boala îi rodea viaţa şi o ducea mai aproape de groapă. Eu vedeam
totul, simţeam totul, sufeream pentru toate, căci toate se petreceau
sub ochii mei.
Zilele treceau şi fiecare din ele era asemenea celeilalte. Trăiam
izolate, de parcă nu eram la oraş. Încet-încet, Anna Fiodorovna s-a
potolit şi ea, devenind pe deplin conştientă de puterea ei. Nimeni,
niciodată nu se gîndise s-o contrazică cu ceva. Camera noastră era
separată de partea unde stătea ea printr-un coridor, iar lîngă noi,
cum am mai spus, locuia Pokrovski. El o învăţa pe Saşa franceză şi
germană, istorie, geografie – adică toate ştiinţele, cum spunea Anna
Fiodorovna –, motiv pentru care primea cameră şi masă. Saşa era o
fetiţă foarte isteaţă, deşi foarte zburdalnică şi neastîmpărată; pe
atunci avea vreo treisprezece ani. Anna Fiodorovna i-a spus mamei
că n-ar fi rău să încep să învăţ şi eu, pentru că nu-mi terminasem
învăţătura la pension. Mama şi-a dat acordul cu bucurie, aşa că am
învăţat un an întreg cu Pokrovski, împreună cu Saşa.
Pokrovski era un tînăr foarte, foarte sărac; sănătatea nu-i
permitea să meargă regulat la cursuri, dar aşa, din obişnuinţă, toţi îi
spuneau studentul. Trăia modest şi atît de tăcut, că nici nu-l auzeam
din camera noastră. Avea un aspect ciudat; mergea stîngaci, saluta
stîngaci, vorbea atît de straniu, încît la început nu mă puteam uita la
el fără să izbucnesc în rîs. Saşa făcea obrăznicii fără încetare,
îndeosebi atunci cînd Pokrovski ne preda. Pe deasupra, era şi foarte
irascibil, se supăra continuu, îşi ieşea din fire pentru orice fleac,
striga la noi, se plîngea de noi şi adesea, fără să termine lecţia,
dispărea supărat în camera lui. Stătea închis în odaie zile întregi, cu
cărţile în faţă. Avea multe cărţi, toate scumpe şi rare. Mai preda încă
într-un loc, lua şi de-acolo nişte bani, dar cum îi primea, mergea să-
şi cumpere cărţi.
Cu timpul, l-am cunoscut mai bine, mai de aproape. Era omul cel
mai generos şi mai demn, cel mai bun dintre toţi oamenii pe care îmi
fusese dat să-i întîlnesc. Mama îl respecta enorm. Apoi şi pentru
mine a devenit cel mai bun prieten – bineînţeles, cu excepţia mamei.
La-nceput, deşi eram mare de-acum, făceam năzbîtii împreună
cu Saşa şi se-ntîmpla că, ore întregi, ticluiam amîndouă cum să-l
enervăm şi să-l scoatem din fire. Era tare comic cînd se supăra, iar
pe noi asta ne distra la culme. (Mi-e şi ruşine cînd îmi aduc aminte.)
Într-un rînd, l-am enervat atît de tare, că i-au dat lacrimile şi am auzit
clar cum şoptea: „Ce copii răi“. Brusc, m-am tulburat; mi s-a făcut
ruşine, mi-era milă de el. Ţin minte că m-am înroşit toată şi că,
aproape cu lacrimi în ochi, l-am rugat să se liniştească şi să nu fie
jignit de poznele noastre prosteşti, dar el a închis cartea, a lăsat
lecţia neterminată şi a plecat în camera lui. Ziua întreagă m-am
ascuns plină de căinţă. Gîndul că noi, copiii, l-am făcut să plîngă cu
cruzimile noastre era insuportabil. Se pare că noi chiar îi aşteptam
lacrimile. Cred că le doream, pentru că reuşiserăm să-l facem să-şi
piardă şi ultima rămăşiţă de răbdare; cred că îl sileam pe bietul şi
nefericitul de el să nu-şi uite soarta nemiloasă! N-am dormit toată
noaptea de supărare, mă chinuiau tristeţea, căinţa. Se spune că
regretul uşurează sufletul, dar din contră. Nu ştiu cum, la amarul
meu s-a adăugat şi orgoliul. Nu voiam să mă considere un copil.
Aveam pe atunci deja cincisprezece ani.
Din ziua aceea, am început să-mi pun la lucru imaginaţia, urzind
mii de planuri cum să-l fac pe Pokrovski să-şi schimbe neîntîrziat
părerea despre mine. Dar, cîteodată, eram sfioasă şi timidă; în
situaţia mea de atunci, nu mă puteam decide la nimic şi mă limitam
doar la vise (şi numai Dumnezeu ştie ce vise!). Am renunţat să mai
fac obrăznicii împreună cu Saşa; el nu s-a mai supărat pe noi; dar
pentru orgoliul meu asta era prea puţin.
Acum am să spun cîteva cuvinte despre omul cel mai straniu,
mai curios şi mai jalnic dintre oamenii pe care s-a-ntîmplat să-i
întîlnesc vreodată. Vorbesc despre el tocmai în momentul acesta al
însemnărilor mele pentru că pînă atunci aproape că nu-i dădusem
nici o atenţie; într-atît tot ce avea legătură cu Pokrovski a-nceput să-
mi stîrnească interesul!
 La noi în casă apărea cînd şi cînd un bătrînel murdar, prost
îmbrăcat, puţintel la trup, cărunt, stîngaci, neîndemînatic, într-un
cuvînt, un om peste poate de straniu. La o primă privire, lăsa
impresia că se ruşinează de ceva, că are conştiinţa încărcată. De
aceea, parcă mereu se chircea, se strîmba; avea nişte apucături şi
grimase că puteai crede, fără a greşi, că nu e-n toate minţile. Se-
ntîmpla să vină pe la noi, să rămînă pe hol lîngă uşile de sticlă şi să
nu îndrăznească să intre. Dacă treceam pe acolo eu sau Saşa ori
careva dintre slugile pe care le ştia mai îngăduitoare cu el, ne făcea
un semn cu mîna, ne chema la el, schimba feţe-feţe, şi doar atunci
cînd dădeai din cap spre el sau îl chemai – o dovadă că în casă nu
este nici un străin şi că poate intra cînd vrea el –, bătrînul deschidea
uşa încetişor, zîmbea plin de bucurie, îşi freca mîinile mulţumit şi se-
ndrepta pe vîrful picioarelor direct spre camera lui Pokrovski. Acesta
era tatăl lui.
Ulterior, am aflat în amănunt întreaga istorie a acestui biet bătrîn.
Cîndva lucrase şi el pe undeva, dar, nefiind deloc capabil, ocupase
la slujbă poziţia cea mai de jos, cea mai neînsemnată. Cînd i-a murit
prima soţie (mama studentului Pokrovski), s-a gîndit să se
căsătorească a doua oară şi a luat de nevastă o mic-burgheză. Cu
noua soţie, totul în casă s-a-ntors cu fundul în sus; nimeni nu putea
trăi de răul ei; i-a luat pe toţi în primire. Studentul Pokrovski era încă
un copil pe atunci, avea cam zece ani. Mama vitregă îl ura. Dar
micuţului Pokrovski i-a surîs destinul. Moşierul Bîkov, care-l
cunoştea pe funcţionarul Pokrovski şi-l protejase cîndva, l-a luat pe
copil sub oblăduirea lui şi l-a dat la o şcoală. Se interesa de el pentru
că o cunoştea pe răposata lui mamă care, fată fiind, fusese protejată
de Anna Fiodorovna şi dată de soţie după funcţionarul Pokrovski.
Domnul Bîkov, prieten şi cunoştinţă apropiată a Annei Fiodorovna,
mînat de generozitate, i-a dat miresei cinci mii de ruble zestre. Unde
au ajuns banii aceştia, nimeni nu ştie. Aşa mi-a povestit mie tot Anna
Fiodorovna; studentului Pokrovski însă nu-i plăcea să vorbească
niciodată despre treburile lui de familie. Se spune că mama lui era
foarte frumoasă şi mi se pare straniu că s-a căsătorit atît de
nepotrivit, cu un om atît de neînsemnat… A murit de tînără, cam la
patru ani după căsătorie.
După ce a terminat şcoala elementară, tînărul Pokrovski a intrat
la un liceu şi apoi la universitate. Domnul Bîkov, care venea foarte
des la Petersburg, nu l-a lăsat nici acum de izbelişte. Din cauza
sănătăţii lui şubrede, Pokrovski nu şi-a putut continua cursurile la
universitate. Domnul Bîkov i-a făcut cunoştinţă cu Anna Fiodorovna,
i l-a recomandat personal şi astfel tînărul Pokrovski a fost primit în
întreţinere, cu condiţia s-o înveţe pe Saşa tot ce este necesar.
Bătrînul Pokrovski, amărît din cauza cruzimii soţiei sale, a căzut
pradă celui mai rău viciu, fiind mai totdeauna beat. Soţia lui îl bătea,
îl trimitea să stea la bucătărie şi l-a adus într-aşa o stare, că s-a
obişnuit cu bătăile şi cu samavolniciile fără să se plîngă. Nu era un
om chiar bătrîn, dar, din cauza relelor obiceiuri, aproape că-şi ieşise
din minţi. Singurul semn al unor sentimente umane nobile era iubirea
lui neţărmurită pentru fiul său. Se spunea că tînărul Pokrovski
semăna leit cu răposata lui mamă. Oare nu amintirea bunei, fostei lui
soţii născuse în inima bătrînului pierdut o asemenea dragoste
nemărginită pentru el? Bătrînul nici nu era în stare să vorbească
despre altceva decît despre fiul său pe care, în mod constant, îl
vizita de două ori pe săptămînă. Nu îndrăznea să vină mai des
pentru că tînărul Pokrovski nu putea suporta vizitele tatălui său.
Dintre toate defectele lui, desigur, pe primul loc se afla lipsa de
respect pentru tatăl său. Dar lasă că şi bătrînul era uneori fiinţa cea
mai imposibilă din lume. În primul rînd, era îngrozitor de curios, în al
doilea rînd, cu discuţiile şi întrebările lui cele mai lipsite de logică şi
de noimă îl împiedica pe fiul său să lucreze şi, în fine, cîteodată
apărea şi beat. Fiul îl dezbăra încet-încet pe bătrîn de vicii, de
curiozitate şi de pălăvrăgeala continuă, ajungînd ca, într-un sfîrşit,
acesta să-l asculte ca pe un oracol şi să nu îndrăznească să
deschidă gura fără acordul lui.
Bietul bătrîn nu putea să nu se minuneze şi să se bucure de
Petenka al lui (aşa îşi alinta el fiul). Cînd venea la el în vizită,
aproape mereu avea o figură preocupată, timidă şi, probabil pentru
că nu ştia cum va fi primit de fiul său, mult timp nu se hotăra să intre,
iar dacă se-ntîmpla să fiu eu prin preajmă, vreo douăzeci de minute
mă bombarda cu întrebări – cum e cu Petenka? E sănătos, în ce
stare de spirit se găseşte, lucrează la ceva important? Ce face,
concret? Scrie sau meditează la ceva? Cînd simţea că l-am încurajat
şi l-am liniştit destul, bătrînul se decidea în sfîrşit să intre şi,
deschizînd încetişor-încetişor uşa, îşi băga întîi capul, apoi, dacă
vedea că fiul nu se supără şi-i face semn din cap, intra cu grijă în
cameră, îşi scotea mantăluţa, pălăria, veşnic boţită, cu găuri şi cu
borurile rupte, punea totul în cuier fără zgomot, apoi se aşeza
precaut pe un scaun şi, neluîndu-şi ochii de la fiul său, îi urmărea
fiecare gest în dorinţa de a ghici starea lui Petenka. Dacă fiul era
uşor indispus şi bătrînul observa asta, se ridica imediat de la locul
lui, explicîndu-i că „am trecut, vezi tu, doar pentru un minut. Am mers
mult, eram pe aproape şi am intrat la tine să-mi mai trag sufletul“.
După care, fără un cuvînt, supus, îşi lua măntăluţa, pălăria,
deschidea din nou încetişor uşa şi pleca zîmbind forţat ca să nu-şi
trădeze amărăciunea din suflet şi să n-o arate fiului său.
Dar cînd se-ntîmpla ca fiul să-şi întîmpine bine tatăl, bătrînul nu-
şi mai încăpea în piele de bucurie. Pe faţa, în purtarea, în mişcările
lui strălucea bucuria. Dacă fiul începea să vorbească cu el, bătrînul
se ridica uşor de pe scaun şi-i răspundea încet, supus, aproape cu
adoraţie, străduindu-se să folosească expresiile cele mai alese,
adică cele mai comice. Dar nu avea darul cuvîntului: mereu se
pierdea, şi sfios din fire, nu ştia unde să-şi pună mîinile şi unde să se
ascundă, iar după asta, mult timp şoptea pentru sine răspunsul, de
parcă voia să se corecteze. Dacă reuşea să răspundă bine, bătrînul
se transfigura, îşi potrivea jiletca, cravata, iar redingota lui dobîndea
o demnitate de sine stătătoare. Se-ntîmpla că prindea un asemenea
curaj, iar îndrăzneala lui îşi întindea într-atît aripile, că se ridica
uşurel de pe scaun, se apropia de rafturile cu cărţi, lua cîte una,
citind chiar acolo din ea, indiferent ce carte era aceea. Toate acestea
le făcea sub chipul unei indiferenţe şi stăpîniri de sine false, de parcă
mereu ar fi dispus de cărţile fiului său în felul acesta, de parcă
iubirea fiului său n-ar fi fost un lucru rar. Dar mi s-a întîmplat o dată
să văd cum s-a speriat bietul de el cînd Pokrovski l-a rugat să nu
atingă cărţile. S-a fîstîcit, în grabă, a pus cartea invers, apoi a vrut să
se corecteze, a întors-o şi a pus-o cu cotorul înăuntru, a zîmbit şi s-a
înroşit, nemaiştiind cum să-şi răscumpere nelegiuirea.
Cu sfaturile sale, Pokrovski l-a dezobişnuit treptat de năravurile
proaste şi imediat ce l-a văzut de trei ori la rînd treaz, la prima lui
vizită după asta i-a dat, la despărţire, o monedă de douăzeci şi cinci
de copeici, o jumătate de rublă sau chiar mai mult. Uneori îi cumpăra
cizme, cravată sau jiletcă. În lucrurile acestea noi bătrînul era mîndru
ca un cocoş. Uneori trecea şi pe la noi. Mie şi Saşei ne aducea
cocoşei de turtă dulce, mere şi stătea cu noi la vorbă despre
Petenka. Ne ruga să învăţăm cu sîrguinţă, să fim ascultătoare, ne
spunea că Petenka e un fiu bun, un fiu exemplar, că, în plus, e foarte
învăţat. În acelaşi timp, ne făcea cu ochiul stîng, se strîmba atît de
nostim, că nu ne puteam stăpîni să nu rîdem şi rîdeam de el în
hohote. Mămica îl iubea foarte mult. Dar bătrînul o ura pe Anna
Fiodorovna, deşi în faţa ei nici nu crîcnea.
 Curînd, n-am mai învăţat cu Pokrovski. Mă considera, ca şi
înainte, un copil, o fetiţă zburdalnică asemenea Saşei. Mă durea
mult asta, pentru că încercam din toate puterile să fac uitată
comportarea mea anterioară. Dar nu mi se dădea nici o atenţie.
Acest lucru mă irita din ce în ce mai mult. Nu vorbeam aproape
niciodată cu Pokrovski în afara orelor de lecţii, dar nici nu i-aş fi putut
vorbi. Mă-nroşeam, mă fîstîceam şi apoi plîngeam de ciudă undeva,
într-un colţişor.
Nu ştiu cum s-ar fi sfîrşit toate acestea, dacă nu ne-ar fi apropiat
o împrejurare stranie. Într-o seară, cînd mama se afla la Anna
Fiodorovna, am intrat pe furiş în camera lui Pokrovski. Ştiam că nu
este acasă şi, nu pot să-mi explic de ce, mi-a venit ideea să intru în
odaia lui. Pînă atunci nu mai fusesem la el, deşi locuiam alături de
mai mult de un an. De această dată, inima îmi bătea atît de tare, atît
de tare, să-mi sară din piept şi nu alta. Priveam în jur foarte
curioasă. Camera lui Pokrovski era foarte sărăcăcios mobilată şi
domnea o mare dezordine în ea. Pe perete stăteau înşirate cinci
rafturi lungi cu cărţi. Pe masă şi pe scaune zăceau risipite hîrtii. Cărţi
şi hîrtii! Mi-a venit un gînd straniu şi un sentiment neplăcut de ciudă
a pus stăpînire pe mine. Mi se părea că lui nu-i pasă de prietenia, de
inima mea iubitoare. El era un învăţat, iar eu eram o proastă, nu
ştiam nimic, nu citisem nimic, nici o carte… Atunci am privit cu
invidie la rafturile lungi care se-ndoiau sub cărţi. M-a cuprins ciuda,
tristeţea, o curioasă turbare. Voiam şi m-am hotărît pe loc să-i citesc
cît se poate de repede cărţile toate, absolut toate cărţile. Nu ştiu,
poate credeam că, învăţînd tot ce ştia el, voi deveni mai demnă de
prietenia lui. M-am aruncat spre primul raft; fără să mă gîndesc sau
să ezit, am luat în mînă un volum la nimereală, o carte veche, şi
înroşindu-mă, apoi pălind, tremurînd de emoţie şi de spaimă, am dus
la mine în cameră cartea furată, hotărîtă s-o citesc noaptea, după ce
adoarme mama.
Dar ce ciudă mi-a fost cînd, ajunsă în camera noastră şi
deschizînd grăbită cartea, am văzut că e un volum în limba latină,
vechi, mucezit şi mîncat de viermi. M-am întors imediat şi tocmai mă
pregăteam să pun cartea pe raft cînd am auzit zgomot în coridor şi
nişte paşi care se apropiau. M-am grăbit, dar blestemata de carte
fusese aşa de îndesată, încît, atunci cînd am scos-o, toate celelalte
cărţi şi-au găsit singure locul şi s-au înghesuit una în alta, aşa că
fosta lor tovarăşă nu mai avea loc. N-aveam putere să vîr cartea la
locul ei. Am început să împing în cărţi cît am putut de tare şi cuiul
ruginit pe care se ţinea raftul şi care parcă aştepta dinadins
momentul acesta ca să se rupă a cedat. Un capăt al raftului s-a
prăbuşit fulgerător. Cărţile s-au risipit pe podea cu zgomot. Uşa s-a
deschis şi Pokrovski a intrat în cameră.
Trebuie să vă spun că nu putea suporta să-i încalce cineva
domeniul. Vai de cel care-i atingea cărţile! Vă-nchipuiţi groaza mea
cînd cărţile, mici, mari, de toate formatele, mărimile şi grosimile au
căzut de pe raft, au zburat care încotro, sărind sub masă, sub
scaune, prin toată camera. Am vrut să fug, dar era prea tîrziu. „S-a
sfîrşit cu mine, s-a sfîrşit, gîndeam eu! Sunt pierdută, distrusă! Mă
alint, fac năzbîtii ca un copil de zece ani; sunt o proastă! Sunt o mare
idioată!“ Pokrovski s-a supărat îngrozitor. „Ei, asta mai lipsea! a ţipat
el. Cum de nu vi-e ruşine să faceţi asemenea prostii!… Oare cînd o
să vă potoliţi?“ Şi se apucă să culeagă cărţile. Eu mă plecasem să-l
ajut. „Nu-i nevoie, nu-i nevoie, a început el să strige. Mai bine era
dacă nu intraţi acolo unde nu sunteţi invitată“. Dar, deja potolit
oarecum de mişcările mele supuse, continua să bombăne ceva mai
potolit, cu un ton profesoral, folosindu-se de dreptul lui anterior de
dascăl. „Ei, oare cînd o să vă vină mintea la cap, cînd o să vă
potoliţi? Uitaţi-vă la dumneavoastră, nu mai sunteţi un copil, nu mai
sunteţi o fetiţă, aveţi deja cincisprezece ani!“ Şi atunci, probabil ca să
verifice dacă e adevărat că nu mai sunt mică, m-a privit şi a roşit din
cap pînă-n picioare. Eu nu înţelegeam; stăteam în faţa lui şi-l
priveam cu ochii mari, mirată. El s-a ridicat puţin, s-a apropiat
încurcat de mine, s-a fîstîcit îngrozitor, a dat să spună ceva; cred că
îşi cerea scuze că abia atunci observase că sunt o fată atît de mare.
În sfîrşit, am înţeles şi eu. Nu-mi amintesc ce-am simţit atunci; m-am
pierdut cu firea, m-am fîstîcit, am roşit şi mai abitir decît Pokrovski,
după care mi-am acoperit faţa cu mîinile şi am zbughit-o afară din
cameră.
Nu ştiam ce-mi rămînea de făcut, unde să mă ascund de ruşine.
Era de-ajuns că mă găsise în camera lui! Trei zile la rînd nu l-am
putut privi. Mă-nroşeam de-mi dădeau lacrimile. Gînduri dintre cele
mai ciudate, mai caraghioase se-nvîrteau în capul meu. Unul dintre
ele, cel mai insistent, mă îmboldea să merg la el, să-i explic, să-i
mărturisesc tot, să-i povestesc sincer totul şi să-l încredinţez că nu
am procedat ca o fată prostuţă, că am avut intenţii bune. Mă
hotărîsem deja să merg la el, dar, har Domnului, n-am avut curajul s-
o fac. Îmi imaginez ce-ar fi ieşit! Şi acum mă mustră conştiinţa cînd
îmi amintesc de toate acestea.
Nu după mult timp, mama s-a îmbolnăvit foarte grav. De două
zile deja nu mai părăsea patul, iar a treia noapte a făcut febră şi
delira. Nu dormisem o noapte întreagă avînd grijă de mama: stăteam
lîngă patul ei, îi aduceam să bea şi-i dădeam medicamentele la orele
stabilite. A doua noapte, eram stoarsă de puteri. Cînd şi cînd mă fura
somnul, nu mai vedeam în faţa ochilor, capul mi se învîrtea şi eram
gata în orice moment să pic jos de oboseală, dar gemetele slabe ale
mamei mă trezeau; tresăream, mă trezeam o clipă, pentru ca apoi
somnul să mă biruie din nou. Mă chinuiam. Nu mai ştiu cum – şi nu-
mi pot aduce aminte exact –, dar un vis îngrozitor, o vedenie
cumplită a pus stăpînire pe capul meu confuz într-o clipă de luptă
istovitoare a somnului cu veghea. M-am trezit înspăimîntată. În
cameră era întuneric, candela se stingea, fîşii de lumină ba inundau
toată camera, ba licăreau slab pe pereţi, ba dispăreau cu totul. Nu
ştiu de ce mi s-a făcut frică, m-a apucat groaza; închipuirea îmi
fusese tulburată de un vis îngrozitor; tristeţea îmi copleşise inima…
Am sărit de pe scaun şi am strigat fără voie, cuprinsă de un
sentiment chinuitor, îngrozitor de apăsător. Atunci s-a deschis uşa şi
Pokrovski a intrat în camera noastră.
Mi-amintesc doar că mi-am revenit în braţele lui. M-a pus cu grijă
în fotoliu, mi-a dat un pahar cu apă şi m-a luat la întrebări. Nu ştiu ce
i-am răspuns. „Sunteţi bolnavă, şi dumneavoastră sunteţi foarte
bolnavă, mi-a spus el luîndu-mă de mînă, aveţi febră, vă distrugeţi,
nu aveţi grijă de propria sănătate; liniştiţi-vă, mergeţi şi vă culcaţi,
dormiţi. Vă trezesc eu peste două ore, odihniţi-vă puţin… Culcaţi-vă,
culcaţi-vă!“, a continuat el, nelăsîndu-mă să scot o vorbă de protest.
Oboseala mă storsese de ultimele puteri; ochii mi se închideau de
slăbiciune. M-am întins pe fotoliu decisă să dorm o jumătate de oră,
dar am dormit pînă dimineaţă. Pokrovski m-a trezit doar atunci cînd
a venit vremea să-i dau mamei medicamentul.
A doua zi, cînd, după ce mă odihnisem puţin, mă pregăteam să
mă instalez în fotoliu lîngă patul mamei, ferm hotărîtă ca de data
aceasta să nu mai adorm, la ora unsprezece Pokrovski a bătut în
uşa camerei noastre. Am deschis. „Vi-e urît să staţi singură, mi-a
spus el, v-am adus o carte; luaţi-o, o să vă mai alunge urâtul“. Am
luat-o; nu-mi amintesc ce carte era, nu cred că m-am uitat în ea, deşi
n-am dormit deloc noaptea aceea. O stranie agitaţie interioară nu mă
lăsa să dorm; nu puteam sta locului; m-am ridicat de cîteva ori din
fotoliu şi m-am învîrtit prin cameră. O mulţumire interioară îmi
cuprinsese întreaga fiinţă. Eram atît de bucuroasă că Pokrovski îmi
dăduse atenţie. Mă mîndream cu grija şi neliniştea lui pentru mine.
M-am gîndit şi am visat cu ochii deschişi toată noaptea. Pokrovski n-
a mai trecut, iar eu ştiam că nu va veni, ghicind deja cum va fi seara
următoare.
Seara următoare, cînd deja toţi ai casei se culcaseră, Pokrovski a
deschis uşa şi a început să discute cu mine stînd în pragul camerei
sale. Nu-mi amintesc nici un cuvînt din cele pe care ni le-am spus
atunci; ţin minte doar că mi-era ruşine, eram agitată şi supărată pe
mine însămi, aşteptînd cu nerăbdare sfîrşitul discuţiei, deşi o doream
din tot sufletul, visasem la ea întreaga zi şi-mi pregătisem întrebările
şi răspunsurile… Seara aceea a consfinţit începutul prieteniei
noastre. Pe toată durata bolii mamei, în fiecare noapte, petreceam
cîteva ceasuri împreună. Încet-încet mi-am învins sfiiciunea, deşi,
după fiecare discuţie a noastră, tot aveam de ce să fiu supărată pe
mine. Dar mă convingeam, cu o bucurie secretă şi cu o mulţumire
plină de mîndrie, că pentru mine uita de cărţile lui afurisite. Din
întîmplare, în glumă, a venit vorba de căderea lor de pe raft. A fost o
clipă ciudată în care m-am arătat prea sinceră şi naivă; o înflăcărare,
un entuziasm straniu m-au cuprins şi i-am mărturisit tot… Că voiam
să-nvăţ, să ştiu cîte ceva, că mi-era ciudă că mă socotea încă o
fetiţă, un copil… Repet, eram într-o stare de spirit foarte stranie;
inima mi se muiase, în ochi aveam lacrimi; n-am ascuns nimic, am
povestit totul, totul – despre prietenia pe care o simţeam faţă de el,
despre dorinţa mea de a-l iubi, de a fi cu inima alături de el, de a-l
alina şi a-l linişti. El mă privea cumva straniu, încurcat, mirat, fără să
spună un cuvînt. Brusc m-am îngrozit, m-am întristat şi m-a copleşit
o mare durere. Mi se părea că nu mă înţelege, că, poate, rîde de
mine. Am izbucnit în plîns ca un copil, plîngeam în hohote, fără să
mă pot stăpîni; parcă aveam o criză. El mi-a luat mîinile, mi le-a
sărutat, le-a dus la pieptul său, vorbind şi consolîndu-mă; era adînc
mişcat; nu-mi amintesc ce mi-a spus, dar eu plîngeam şi rîdeam,
apoi iar izbucneam în plâns, mă-nroşeam şi, de bucurie, nu puteam
articula o vorbă ca lumea. Dar, cu toată emoţia mea, am observat că
Pokrovski era încurcat şi tulburat. Părea buimăcit de atracţia mea
pentru el, de entuziasmul meu, de prietenia mea atît de neaşteptată,
de fierbinte şi de înflăcărată. Poate că la început a fost doar curios;
apoi nehotărîrea lui a dispărut şi a acceptat ataşamentul meu faţă de
el, cuvintele mele, atenţia mea cu acelaşi sentiment deschis şi
neprefăcut ca acela care mă stăpînea pe mine, răspunzînd cu
aceeaşi atenţie, cu aceeaşi prietenie şi afecţiune ca un prieten
sincer, ca un frate. Căldura mi-a cuprins inima, mă simţeam atît de
bine!… Nu mă ascundeam şi nu mă feream deloc; el vedea toate
acestea şi se ataşa de mine tot mai mult cu fiecare zi.
Şi despre cîte n-am vorbit noi în ceasurile acelea chinuitoare, dar
dulci ale întîlnirilor noastre nocturne, la lumina pîlpîitoare a candelei
şi atît de aproape de patul mamei mele bolnave? Despre toate cîte
ne veneau în cap, ne apăsau sufletele şi cereau să fie exprimate, iar
noi aproape că eram fericiţi… Ah, a fost un timp şi de tristeţi, şi de
bucurii, de toate la un loc, iar eu îmi amintesc acum de el şi cu
tristeţe, şi cu bucurie. Amintirile, fie că sunt triste sau vesele,
totdeauna ne chinuiesc; în orice caz, aşa mi se-ntîmplă mie; dar şi
chinul acesta este dulce. Şi, cînd inimii îi este greu, cînd simte că o
doare şi că o apasă ceva, atunci amintirile o înviorează şi o
împrospătează precum picăturile de rouă într-o seară umedă, după o
zi de arşiţă, împrospătează şi aduc la viaţă o biată floare moleşită,
pîrjolită de căldura zilei.
Mama se făcea bine, dar eu continuam să stau la patul ei nopţile.
Adesea, Pokrovski îmi dădea cărţi; eu citeam, la-nceput ca să nu
adorm, apoi cu mai multă atenţie şi, în fine, cu nesaţ; ochilor mei li
se arătau tot felul de lucruri noi, necunoscute pînă atunci. Noi
gînduri, noi impresii au năvălit deodată, într-un şuvoi puternic,
inundîndu-mi inima. Şi cu cît mai multe emoţii, tulburare şi trudă mi-
au adus noile impresii, cu atît acestea îmi erau mai dragi, cu atît mai
dulce îmi zguduiau ele sufletul. Brusc şi toate odată mi-au invadat
inima nedîndu-i răgaz de odihnă. Un haos ciudat începuse să pună
stăpînire pe întreaga mea fiinţă. Dar acest asalt asupra sufletului
meu nu putea şi nu era în stare să mă dezintegreze definitiv. Eram
prea visătoare şi asta m-a salvat.
Cînd boala mamei a contenit, întrevederile şi discuţiile noastre
nocturne îndelungi au încetat şi ele; reuşeam doar cîteodată să
schimbăm cîte o vorbă, banală şi lipsită de sens, dar mie îmi plăcea
să dau tuturor lucrurilor un sens, o valoare aparte, subînţeleasă.
Viaţa mi-era plină, eram fericită, liniştită, fericită în tăcere. Aşa s-au
scurs cîteva săptămîni…
Într-o zi a trecut pe la noi bătrînul Pokrovski. A stat mult timp la
palavre cu noi, era neobişnuit de vesel, de vioi şi de vorbăreţ; rîdea,
glumea în stilul lui şi, într-un sfîrşit, ne-a dezvăluit secretul veseliei
lui: ne-a spus că exact peste o săptămînă va fi ziua de naştere a lui
Petenka şi că atunci neapărat îşi va vizita fiul; că va îmbrăca o jiletcă
nouă şi că soţia a promis să-i cumpere nişte cizme noi. Într-un
cuvînt, bătrînul era în culmea fericirii şi trăncănea cîte-n lună şi-n
stele.
Ziua lui de naştere! Această zi de naştere nu-mi dădea pace nici
zi, nici noapte. Am decis să-i amintesc lui Pokrovski de prietenia
mea şi să-i dăruiesc ceva. Dar ce? În final, m-am hotărît să-i fac
cadou nişte cărţi. Ştiam că vrea să aibă operele complete ale lui
Puşkin, ultima ediţie, şi am decis să i-o cumpăr. Aveam banii mei de
buzunar, cam vreo treizeci de ruble cîştigate cu lucrul de mînă.
Pusesem deoparte aceşti bani pentru o rochie nouă. Imediat am
trimis-o pe bucătăreasa noastră, bătrîna Matriona, să afle cam cît ar
costa o ediţie completă Puşkin. Ghinion! Preţul pe unsprezece cărţi,
adăugînd la asta şi banii pentru împachetat, era pe puţin şaizeci de
ruble. De unde să iau eu atîţia bani? M-am gîndit şi m-am tot gîndit,
dar nu vedeam nici o soluţie. Nu voiam să cer de la mama. Desigur,
mama mi-ar fi dat negreşit; dar atunci ar fi ştiut de darul meu toţi din
casă; în plus, cadoul ar fi fost luat drept un gest de mulţumire, de
răsplată pentru întregul an de eforturi ale lui Pokrovski. Eu aş fi dorit
să-i dăruiesc cărţile din partea mea, fără să ştie nimeni. Iar pentru cît
se trudise cu mine doream să-i rămîn veşnic îndatorată, fără nici un
fel de răsplată în afara prieteniei mele. În sfîrşit, am găsit cum să ies
din impas.
Am aflat că la anticariate, în Gostinîi Dvor, se pot cumpăra cărţi
puţin folosite şi uneori aproape noi la jumătate de preţ, dacă te
tîrguieşti. Mi-am propus să mă duc neapărat la Gostinîi Dvor. Aşa
am şi făcut; a doua zi, s-a-ntîmplat să avem treabă în oraş şi eu, şi
Anna Fiodorovna. Mama nu se simţea prea bine, Anna Fiodorovna
n-a mai avut chef să meargă exact la ţanc, aşa că toate
cumpărăturile au rămas în seama mea şi am plecat de acasă
împreună cu Matriona.
Din fericire, am găsit foarte repede un Puşkin, şi încă legat foarte
frumos. Am început să mă tîrguiesc. Iniţial, mi s-a cerut mai mult
decît la librărie; dar apoi, nu fără trudă, după ce de cîteva ori m-am
făcut că renunţ, l-am obligat pe vînzător să scadă preţul şi să-şi
reducă pretenţiile la doar zece ruble de argint. Cu cîtă poftă mă
tîrguiam!… Biata Matriona nu înţelegea ce-i cu mine şi de ce m-am
hotărît să cumpăr atîtea cărţi. Dar, ghinion! Capitalul meu era cu totul
treizeci de ruble de hîrtie, iar negustorul nu voia deloc să lase din
preţ. Pînă la urmă m-am apucat să-l rog, să-l implor şi, într-un final, l-
am convins. S-a învoit să mai scadă, dar doar două ruble şi jumătate
şi s-a jurat că şi această reducere o face numai de dragul meu,
pentru că sunt o domnişorică atît de frumoasă şi că pentru nimeni
altcineva n-ar fi cedat. Îmi lipseau două ruble şi jumătate! Îmi venea
să plîng de ciudă. Dar o întîmplare neaşteptată m-a ajutat în necazul
meu.
Nu departe de mine, la o altă masă cu cărţi, l-am văzut pe
bătrînul Pokrovski. În jurul lui se strînseseră patru sau cinci
buchinişti; îl zăpăciseră complet de cap, îl trăgeau cu toţii de mînecă.
Fiecare îi propunea propria marfă; şi ce nu i se propunea, şi ce n-ar
fi cumpărat el! Bietul bătrîn stătea între ei ca un nefericit care nu ştie
ce să aleagă din ceea ce i se oferă. M-am apropiat de el şi l-am
întrebat ce face acolo. Bătrînul s-a bucurat grozav să mă vadă; mă
iubea la nebunie, poate nu mai puţin decît pe Petenka. „Ce să fac,
cumpăr cărţi, Varvara Alexeevna, a răspuns el, îi cumpăr cărţi lui
Petenka. O să fie ziua lui de naştere curînd, iar lui îi plac cărţile, aşa
că uite, cumpăr cărţi pentru el…“ Bătrînul se exprima el comic
mereu, dar acum, pe deasupra, era şi într-o confuzie îngrozitoare.
Punea mîna doar pe cărţile care costau o rublă, două ruble, trei ruble
de argint; la cărţile mari nici nu visa, se uita doar la ele cu nesaţ,
întorcea cîteva foi cu degetele, le cîntărea în mînă şi apoi le punea la
loc. „Nu, nu, e scump, spunea el ca pentru sine, dar uite, poate ceva
de aici“ – şi imediat a început să aleagă nişte cărţulii mici, culegeri
de cîntece, almanahuri; toate astea erau foarte ieftine. „Dar de ce-i
cumpăraţi aşa ceva, l-am întrebat eu, sunt nişte fleacuri.“ „Ah, nu,
mi-a răspuns el, uitaţi-vă numai ce cărţulii frumoase sunt aici; foarte,
foarte bune cărţi!“ A prelungit ultimele cuvinte atît de jalnic, încît mi
s-a părut că-i gata să să-l podidească plînsul de ciudă, că de ce
cărţile bune sunt scumpe, că acuşi-acuşi va pica o lacrimă pe obrajii
lui palizi, pe nasul lui roşu. L-am întrebat dacă are bani. „Uite, atîta –
şi bietul de el a scos toţi banii lui înfăşuraţi într-o hîrtie de ziar
soioasă –, uite o rublă şi jumătate, două grivne şi douăzeci de
copeici de aramă.“ L-am tîrît imediat spre buchinistul meu. „Uitaţi,
unsprezece cărţi costă doar treizeci şi două de ruble şi cincizeci de
copeici; eu am treizeci, mai puneţi dumneavoastră două ruble şi
jumătate şi putem cumpăra toate cărţile acestea şi să i le dăruim
împreună.“ Bătrînul aproape că şi-a ieşit din minţi de bucurie, şi-a
scos toţi banii din buzunar şi buchinistul l-a încărcat cu toată
cumpărătura noastră. Bătrînelul meu a-nceput să-şi îndese cărţi în
toate buzunarele, a pus cîteva la subţioară, pe altele le-a luat în mîini
şi aşa le-a dus pe toate la el, după ce şi-a dat cuvîntul că va aduce
cărţile la mine a doua zi, fără să ştie nimeni.
A doua zi i-a făcut o vizită fiului său, a stat la el, ca de obicei,
cam o oră, apoi a trecut şi pe la noi şi s-a aşezat lîngă mine cu o
figură secretoasă, foarte comică. La-nceput, zîmbind şi frecîndu-şi
mîinile mulţumit nevoie mare că e în posesia unei taine ca aceasta,
m-a anunţat că toate cărţile au fost aduse în secret la noi şi că stau
într-un colţişor la bucătărie, sub supravegherea Matrionei. Apoi
discuţia a trecut firesc la sărbătoarea mult aşteptată; după asta,
bătrînul a-nceput să vorbească despre cum îi vom da noi darul şi, cu
cît se adîncea în subiect, cu cît vorbea mai mult despre asta, cu atît
mai mult înţelegeam că are ceva pe suflet despre care nu poate, nu
îndrăzneşte, se teme chiar să vorbească. Eu aşteptam şi tăceam.
Dar bucuria tainică, mulţumirea secretă că deja puteam să-i citesc
uşor gesturile stranii, grimasele şi făcutul cu ochiul stîng treptat au
dispărut. Din clipă în clipă devenea tot mai neliniştit şi mai trist; în
sfîrşit, n-a mai rezistat şi a spus:
— Ascultaţi, a început el sfios, cu jumătate de gură, ascultaţi,
Varvara Alexeevna… Ştiţi ceva, Varvara Alexeevna?… Bătrînul era
extrem de încurcat. Haideţi să facem aşa: cum vine ziua lui de
naştere, luaţi zece cărţi şi dăruiţi-i-le singură, adică în numele
dumneavoastră, doar din partea dumneavoastră; eu o iau pe cea de-
a unsprezecea şi i-o dăruiesc din partea mea, adică numai de la
mine. Aşa, vedeţi dumneavoastră, veţi avea şi dumneavoastră ceva
de dăruit, şi voi avea şi eu; amîndoi vom putea face cîte un dar. În
momentul acela, bătrînul s-a fîstîcit şi a tăcut. L-am privit; aştepta
plin de timiditate hotărîrea mea. „Dar de ce nu vreţi să-i facem darul
împreună, Zahar Petrovici?“ „De-aia, Varvara Alexeevna, aşa… eu,
doar ştiţi…“ Într-un cuvînt, bătrînul s-a tulburat, a roşit, s-a-ncurcat în
propriile cuvinte şi n-a putut merge mai departe.
— Vedeţi, mi-a explicat el într-un sfîrşit. Eu, Varvara Alexeevna,
mă cam prostesc uneori… adică, vreau să spun că aproape
totdeauna şi în toate mă prostesc… ştiu că asta nu-i frumos… adică,
ştiţi, uneori e atît de frig afară, ba mai intervin şi tot felul de neplăceri
sau mă apucă aşa o tristeţe sau se-ntîmplă ceva rău, şi-atunci nu
mă mai abţin, mă mai alin şi eu, beau uneori prea mult. Lui Petruşa
nu-i place deloc asta. El, vedeţi dumneavoastră, Varvara Alexeevna,
se supără, mă ceartă şi-mi face morală în toate felurile. Aşa că aş
vrea să-i dovedesc acum, cu cadoul meu, că o să mă îndrept şi am
să încep să mă port cum trebuie. Că, uite, am putut să adun bani să-
i cumpăr o carte, i-am adunat multă vreme, pentru că aproape
niciodată n-am avut alţi bani în afară de cei pe care mi-i dădea
Petruşa. El ştie asta. Prin urmare, va vedea pe ce îmi dau banii şi va
afla că fac asta numai pentru el.
Mi s-a făcut îngrozitor de milă de bătrîn. N-am stat mult pe
gînduri. Bătrînul mă privea plin de nelinişte. „Ascultaţi, Zahar
Petrovici, am spus eu, dăruiţi-i dumneavoastră tot!“ „Cum tot? Adică
toate cărţile?…“ „Sigur că da, toate cărţile!“ „Totul din partea mea?“
„Da. Din partea dumneavoastră.“ „Doar din partea mea? Adică în
numele meu?“ „Da, în numele dumneavoastră…“ Mi se părea că îi
explicam foarte clar, dar bătrînului i-a luat ceva timp să înţeleagă.
 — Ei, da, a spus el gînditor, da, va fi foarte bine, chiar extrem de
bine, dar cu dumneavoastră cum rămîne, Varvara Alexeevna? „Ei,
eu n-am să-i dăruiesc nimic.“ „Cum asta! a început să strige bătrînul,
parcă înfricoşat, n-o să-i dăruiţi nimic lui Petenka, nu vreţi să-i daţi
nimic?“ Bătrînul se speriase; în clipa aceea părea că e gata să
renunţe la propunerea lui ca să am şi eu ce-i dărui fiului său. Ce bun
era acest bătrîn! L-am convins că aş fi bucuroasă să-i dăruiesc şi eu
ceva, dar nu vreau să-i stric plăcerea. „Dacă fiul dumneavoastră va fi
mulţumit, am adăugat eu, şi dumneavoastră veţi fi bucuros, atunci şi
eu mă voi bucura, pentru că, în secret, în inima mea, voi simţi că în
realitate şi eu i-am dăruit.“ Cu asta, bătrînul s-a liniştit pe deplin. A
mai rămas la noi două ore, dar n-a putut sta locului nici o clipă: se tot
scula, se agita, vocifera, glumea cu Saşa, mă săruta pe furiş, mă
pişca de mînă şi se strîmba încetişor la Anna Fiodorovna. Într-un
sfîrşit, Anna Fiodorovna l-a gonit din casă. Ce mai, de bucurie,
bătrînul era mai confuz ca niciodată.
În ziua solemnă, a apărut la unsprezece fix, direct de la biserică,
într-o redingotă cîrpită cu mare grijă, cu o nouă jiletcă şi cu cizme
noi. În ambele mîini ducea cîte un pachet de cărţi. Noi eram cu toţii
în salonul Annei Fiodorovna şi ne beam cafeaua (era duminică).
Pare-mi-se că bătrînul a început să spună că Puşkin a fost un foarte
bun poet; apoi s-a încurcat, a făcut o pauză şi a trecut direct la
subiect, că trebuie să ne purtăm bine şi că, dacă omul nu se poartă
bine, înseamnă că se strică; că înclinaţiile rele îl distrug pe om şi-l
duc la pierzanie; a înşirat chiar cîteva exemple de oameni care n-au
ştiut să se abţină şi a tras concluzia că, de ceva timp, el şi-a revenit
şi că acum se comportă exemplar. Că şi înainte simţea că fiul lui are
dreptate să-i facă morală, că şi-a dat seama de asta demult şi că, în
inima lui, era întru totul de acord, dar că acum a-nceput să se abţină
de-adevăratelea. Drept dovadă, îi dăruieşte cărţi luate pe banii
strînşi de el îndelung.
Eu nu-mi puteam stăpîni rîsul şi lacrimile ascultîndu-l pe bietul
bătrîn; cum mai ştia el să mintă cînd nevoia i-o cerea! Cărţile au fost
duse în camera lui Pokrovski şi puse pe un raft. Pokrovski a intuit
imediat adevărul. Bătrînul a fost invitat la masă. Am fost cu toţii atît
de veseli în ziua aceea. După masă am jucat pedepse, apoi cărţi;
Saşa era în mare formă, iar eu nu rămîneam mai prejos. Pokrovski
era atent cu mine şi căuta un prilej de a-mi vorbi între patru ochi, dar
eu n-am vrut. Era cea mai frumoasă zi din toţi cei patru ani ai vieţii
mele petrecute acolo.
Acum însă vin la rînd amintiri grele, triste; începe povestea zilelor
mele negre. Iată de ce poate peniţa mea începe să se mişte mai
încet, parcă refuzînd să mai scrie. Iată de ce am fixat în memoria
mea cele mai mici amănunte ale sărmanei mele existenţe în zilele
fericite ale vieţii. Aceste zile au fost atît de scurte; le-a înlocuit
amarul, o amărăciune întunecată, care Dumnezeu ştie cînd se va
sfîrşi.
Nefericirile mele au început cu boala şi moartea lui Pokrovski.
S-a îmbolnăvit la două luni după întîmplările descrise de mine
aici. În aceste două luni, s-a zbătut neobosit să găsească o slujbă,
deoarece pînă atunci nu avusese o situaţie clară. Ca toţi tuberculoşii,
pînă-n ultimul moment al vieţii, nu s-a despărţit de speranţa că va
avea o viaţă lungă. S-a găsit pentru el, undeva, un loc de profesor;
dar nu-i plăcea această meserie. Să lucreze undeva la stat nu putea
din cauza sănătăţii. În plus, ar fi trebuit să aştepte mult timp primul
lui salariu. Într-un cuvînt, Pokrovski credea că ghinionul îl pîndea la
tot pasul; lucru care l-a afectat. Sănătatea i s-a zdruncinat, dar el nu
lua seama la asta. A venit toamna. Ieşea în fiecare zi în mantaua lui
subţire ca să rezolve nu ştiu ce treburi, să se roage în stînga şi-n
dreapta să dobîndească o slujbă undeva, ceea ce-l măcina pe
dinăuntru; se uda la picioare, stătea în ploaie, aşa că n-a trecut mult
şi a căzut la pat, de unde nu s-a mai ridicat… A murit în toiul
toamnei, la sfîrşitul lui octombrie.
Pe toată durata bolii, aproape că n-am ieşit din camera lui, l-am
îngrijit şi l-am ajutat în toate. Adesea n-am dormit nopţi la rînd.
Rareori era conştient, mai tot timpul delira, vorbea de toate cele:
despre serviciul lui, despre cărţi, despre mine, despre tatăl lui… şi,
cu acest prilej, am aflat multe lucruri pe care nu le ştiam şi nici măcar
nu le bănuiam. În primele zile ale bolii lui, toţi ai noştri se uitau la
mine în mod ciudat; Anna Fiodorovna clătina din cap. Dar eu îi
priveam pe toţi drept în ochi şi nimeni – cel puţin mama precis – nu
m-au mai judecat pentru atenţia pe care i-o dădeam lui Pokroski.
Uneori Pokrovski mă recunoştea, dar asta se-ntîmpla rar. Mai tot
timpul era inconştient. Alteori, nopţi la rînd, discuta cu cineva
îndelung, folosind cuvinte neclare, confuze, iar vocea lui răguşită
răsuna stins, ca dintr-un mormînt, în camera lui micuţă; atunci mă
cuprindea spaima. Îndeosebi în ultima noapte a fost ca posedat;
suferea cumplit, era îngrozitor de chinuit; gemetele lui îmi rupeau
sufletul. Toţi ai casei erau speriaţi. Anna Fiodorovna se tot ruga ca
Dumnezeu să-l ia mai repede. Au chemat un doctor. Acesta a spus
că bolnavul va muri sigur spre dimineaţă.
Bătrînul Pokrovski a petrecut noaptea întreagă pe coridor, la uşa
camerei fiului său; i-au aşternut acolo o rogojină. Intra tot timpul în
cameră; nu te puteai uita la el. Era atît de distrus de durere, încît
părea că nu mai înţelege şi nu mai simte nimic. Capul îi tremura de
spaimă. Dîrdîia din tot trupul, dar îşi şoptea ceva, discuta ceva cu
sine. Mi se părea că-şi va pierde minţile de durere.
În zori, epuizat de atîta durere, bătrînul a adormit ca mort pe
rogojina lui. Pe la ora opt, fiul a început să se stingă şi eu l-am trezit
pe tată. Pokrovski era pe deplin conştient şi şi-a luat rămas-bun de
la noi toţi. Ce straniu! Eu nu puteam plînge, dar inima mi se sfîşia în
bucăţi.
Cel mai mult m-au chinuit şi m-au îndurerat ultimele lui clipe. A
cerut ceva mult, mult timp cu limba lui ţeapănă, dar eu nu puteam
înţelege nimic din ce spunea. Mi se rupea inima de durere! O oră
întreagă s-a zbuciumat, era trist nu ştiu din ce cauză, se străduia să-
mi arate ceva cu mîinile lui care se răceau, apoi s-a apucat din nou
să mă roage ceva cu un glas răguşit, stins; dar cuvintele lui se
auzeau ca nişte sunete fără legătură şi eu, din nou, nu înţelegeam
nimic. I-am adus în faţa lui pe toţi cei din casă, i-am dat să bea; dar
el tot clătina trist din cap. Într-un sfîrşit am înţeles ce voia. Îmi cerea
să ridic draperia şi să deschid obloanele. Probabil, voia să vadă
pentru ultima dată ziua, lumina lui Dumnezeu, soarele. Am tras
draperia, dar ziua care începea era tristă, dezolantă ca biata viaţă a
muribundului. Nu era soare. Norii acopereau cerul ca un giulgiu; era
o zi ploioasă, mohorîtă, tristă. O ploaie măruntă se cernea pe
geamuri, spălîndu-le cu şiroaie reci de apă murdară; era ceaţă şi
întuneric. În cameră abia-abia se strecurau razele unei zile palide
care se luptau din greu cu lumina tremurîndă a candelei aprinse în
faţa icoanei. Muribundul m-a privit trist, trist, dînd din cap. Peste o
clipă, s-a stins.
De înmormîntare s-a-ngrijit chiar Anna Fiodorovna. Am cumpărat
un sicriu, cel mai simplu, şi am găsit un birjar care venea acasă. Ca
să se asigure că-şi va acoperi datoriile, Anna Fiodorovna a luat toate
cărţile şi toate lucrurile mortului. Bătrînul s-a certat cu ea, a făcut
scandal, a luat cîteva cărţi, cîte a reuşit; şi-a umplut cu ele toate
buzunarele, a pus cîteva în pălărie şi pe unde a mai putut, le-a purtat
aşa trei zile şi nu s-a despărţit de ele nici atunci cînd a trebuit să
meargă la biserică. Toate zilele acelea parcă a fost cu minţile duse,
făcîndu-şi de lucru pe lîngă sicriu cu o grijă stranie: ba aranja
cununiţa mortului, ba aprindea şi schimba lumînările. Era evident că
nu-şi putea fixa gîndurile la nimic. N-au fost la biserică, la slujbă, nici
mama, nici Anna Fiodorovna. Mama era bolnavă, iar Anna
Fiodorovna, care se pregătise să vină şi ea, s-a certat cu bătrînul
Pokrovski şi a rămas acasă. Eram doar eu şi bătrînul. În timpul
slujbei, m-a cuprins spaima, ca o presimţire a viitorului. Abia m-am
ţinut pe picioare în biserică. În sfîrşit, sicriul a fost închis, l-au bătut în
cuie, l-au pus într-o căruţă şi l-au dus. L-am însoţit doar pînă la
capătul străzii. Vizitiul a pornit-o la trap. Bătrînul fugea în urma lui,
plîngînd în hohote; plînsetul lui tremura şi se frîngea din cauza
goanei. Bietul de el, şi-a pierdut pălăria, dar nu s-a oprit ca s-o ridice
de jos. Capul îi era ud de ploaie, s-a pornit vîntul; lapoviţa îi înţepa
faţa. Însă bătrînul nu părea să simtă vremea rea şi, plîngînd, alerga
dintr-o parte a căruţei în alta. Poalele redingotei lui vechi se zbăteau
în vînt ca nişte aripi. Din toate buzunarele i se iţeau cărţi; avea în
mîini o carte foarte mare pe care o ţinea strîns. Trecătorii îşi scoteau
căciulile şi-şi făceau semnul crucii. Unii se opreau şi se uitau
minunîndu-se la bietul bătrîn. Cărţile cădeau pe rînd din buzunare în
noroi. Oamenii îl opreau, îi arătau că le-a pierdut; el le ridica şi apoi o
lua din nou la goană după sicriu. În capătul străzii i s-a alăturat să
conducă sicriul o bătrînică cerşetoare. Apoi căruţa a dat colţul şi a
dispărut din vedere. Am plecat acasă. M-am aruncat la pieptul
mamei doborîte de tristeţe. O strîngeam în braţe cu putere, o
sărutam şi plîngeam cu sughiţuri, lipindu-mă speriată de ea de parcă
aş fi vrut să-l reţin în îmbrăţişările mele pe ultimul meu prieten şi să
nu-l dau morţii. Dar moartea o pîndea deja şi pe biata mea mamă.
…………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
………………
 11 iunie

Cît vă sunt de recunoscătoare pentru plimbarea de ieri în insule,

Makar Alexeevici! Ce proaspăt e totul, ce bine e acolo, cîtă verdeaţă!
Iar eu nu mai văzusem de mult verdeaţa; cînd eram bolnavă, mi se
părea că trebuie să mor şi că voi muri negreşit; gîndiţi-vă ce-am
putut simţi eu ieri, ce-am trăit! Nu vă supăraţi pe mine că ieri am fost
atît de tristă; mă simţeam foarte bine şi uşoară, dar nu ştiu de ce în
cele mai senine clipe ale mele mă cuprinde tristeţea. Şi nu luaţi în
seamă că am plîns; singură nu ştiu de ce tot plîng. Simt totul dureros
de acut; impresiile mele sunt bolnăvicioase. Cerul fără nori, palid,
apusul de soare, liniştea serii, pe toate acestea – nu ştiu de ce –
eram predispusă să le percep chinuitor, greu, aşa că inima s-a
revărsat de preaplinul ei şi sufletul a fost însetat de lacrimi. Dar de
ce vă scriu eu toate acestea? Totul i se arată inimii mele cu greu, iar
să povestesc e şi mai greu. Dar poate că dumneavoastră mă veţi
înţelege. Tristeţea mă apasă, dar în acelaşi timp îmi vine şi să rîd.
Ce bun sunteţi, Makar Alexeevici! Ieri m-aţi privit în ochi ca să citiţi în
ei ce simt şi aţi fost încîntat de admiraţia mea. Un tufiş cît de mic, o
alee, un fir de apă, la toate eraţi atent; stăteaţi înaintea mea bucuros
şi priveaţi în ochii mei de parcă-mi arătaţi propriile domenii. Iar asta
dovedeşte că aveţi o inimă bună, Makar Alexeevici. Pentru asta vă şi
iubesc. Rămîneţi cu bine. Astăzi sunt bolnavă din nou; ieri m-am
udat la picioare, aşa că acum bolim amîndoi. Nu mă uitaţi, treceţi
mai des pe la mine.
A dumneavoastră,
V.D.

12 iunie

Scumpa mea Varvara Alexeevna!

 Am crezut, măicuţă, că o să-mi vorbeşti despre toate cele de ieri
în versuri frumoase, dar nu a ieşit decît o pagină simplă. Spun asta
pentru că, deşi mi-ai scris puţin, doar o foaie de hîrtie, ai făcut-o cu
tandreţe şi cu o rară frumuseţe. Şi natura, şi diferite tablouri
cîmpeneşti, şi tot ce ai spus despre sentimente, într-un cuvînt, toate
au fost descrise minunat. Eu însă nu am talent. Chiar de-aş scrie şi
zece pagini, nu iese nimic, nu descriu nimic. Am încercat. Îmi scrii,
draga mea, că sunt un om bun, fără răutate în inimă, incapabil să fac
rău aproapelui, un om care înţelege bunătatea lui Dumnezeu
revărsată în natură, în sfîrşit, îmi aduci tot felul de laude. Totul este
adevărat, măicuţă, totul este perfect adevărat; sunt chiar aşa cum
spui, ştiu şi eu asta; cum citesc ce scrii, fără voie mi se înduioşează
inima, dar apoi îmi vin tot felul de gînduri apăsătoare. Ascultă-mă,
măicuţă, o să-ţi povestesc ceva, draga mea.
O să-ncep cu faptul că aveam doar şaptesprezece ani cînd am
început să lucrez şi uite acuşi se-mplinesc treizeci de cînd slujesc.
Ei, nimic de zis, am rupt eu destule uniforme; m-am maturizat, am
devenit mai deştept, am văzut destui oameni; am trăit, pot spune că
am trăit pe lume; într-un rînd, au vrut chiar să mă propună să
primesc o medalie. Poate că nu crezi, dar îţi spun adevărul adevărat.
Dar ce să-i faci, măicuţă, s-au găsit atunci oameni răi! Şi îţi spun,
scumpa mea, că deşi sunt un om neînsemnat, un om simplu, am o
inimă cum nu găseşti alta. Şi ştii, Varenka, ce mi-a făcut omul acela
rău? Mi-e şi ruşine să spun ce-a făcut; te-ntrebi de ce a făcut-o?
Pur şi simplu, pentru că eu sunt un om blajin, pentru că sunt prea
liniştit şi bun la suflet! Nu le semănam, aşa că s-au pus pe capul
meu. La-nceput mi s-a spus: „dumneavoastră, Makar Alexeevici,
una, alta“, apoi au continuat cu „ce să mai discutăm, mai mult ca
sigur e vina lui Makar Alexeevici“. Iar acum au constatat că „asta
sigur a făcut-o Makar Alexeevici!“. Uite, măicuţă, cum s-a ajuns aici;
toate se pun în seama lui Makar Alexeevici; n-au ştiut decît să-l facă
pe Makar Alexeevici de pomină în tot departamentul nostru. Şi nu s-
au mulţumit că m-au făcut de pomină şi am ajuns de ocară, s-au
legat şi de cizmele, de uniforma, de figura mea; nu le convine nimic,
totul trebuie schimbat! Şi asta se repetă de mult timp, în fiecare zi
lăsată de la Dumnezeu. M-am obişnuit, pentru că eu mă obişnuiesc
cu toate, pentru că sunt un om cuminte, pentru că sunt un om
neînsemnat; şi totuşi, de ce toate acestea? I-am făcut eu vreun rău
cuiva? I-am luat eu indemnizaţia cuiva? Am vorbit eu de rău pe
cineva în faţa superiorilor? Am cerut eu să fiu recompensat? Am
calomniat cumva? E un păcat să te şi gîndeşti la asta, măicuţă! N-
am făcut nimic din toate acestea. Spune şi tu, draga mea, sunt eu în
stare de intrigi şi de orgolii? Atunci, de ce năpastele astea peste
mine, Doamne iartă-mă? Doar tu mă vezi a fi un om destoinic, şi
doar eşti cu mult mai bună decît ei toţi la un loc, măicuţă. Căci care
este cea mai mare calitate de cetăţean? Într-o discuţie particulară,
Evstafi Ivanovici mi-a spus zilele acestea că cea mai mare calitate a
unui cetăţean este să ştie să facă bani. Vorbea în glumă (ştiu că
glumea), dar am învăţat că nu trebuie să-i fii nimănui povară, iar eu
nu sunt povară pentru nimeni! Îmi cîştig singur bucăţica mea de
pîine; e adevărat, e o bucată de pîine simplă, uneori şi veche, dar
cîştigată din munca mea, cinstit şi ireproşabil. Ce să-i faci! Ştiu şi
singur că nu fac mare lucru cu copiatul meu, totuşi mă mîndresc cu
asta: muncesc, muncesc în sudoarea frunţii. Şi ce-i cu asta că sunt
un copist? Ce, e un păcat să copiezi? „Vezi, nu e decît un copist!“ „E
un şoarece de conţopist care stă şi copiază!“ Şi ce-i necinstit în
asta? Scrisul e clar, frumos, ţi-e drag să-l priveşti, iar Excelenţa Sa e
mulţumit, copiez pentru el cele mai importante hîrtii. E drept, n-am
stil, ştiu singur că nu am blestematul ăsta de stil; de aceea nici n-am
înaintat în slujbă şi tot de aceea, draga mea, îţi scriu simplu, fără
pretenţii, aşa cum îmi dictează inima… Ştiu şi eu bine asta; dar,
dacă toţi s-ar apuca să scrie, atunci cine ar mai copia? Asta-i
întrebarea pe care-o pun şi te rog să răspunzi la ea, măicuţă. Acum
ştiu bine că sunt necesar, că e nevoie de mine şi că nu sunt motive
să fiu tulburat de asemenea prostii. Poftim, sunt un şoarece, dacă tot
au găsit ei asemănarea asta! Dar şoarecele ăsta e necesar, aduce
folos; pe şoarecele acesta se pune bază, şoarecelui ăstuia i se dă o
primă, uite cum e şoarecele ăsta! Dar destul despre subiectul
acesta, scumpa mea; doar nu despre asta voiam să vorbesc, dar ce
vrei, m-am aprins puţin. Totuşi, e plăcut ca din timp în timp să-ţi dai
tu însuţi dreptate. Rămîi cu bine, draga mea, puişorul meu, alinarea
mea! Am să trec pe la tine, neapărat voi trece, îţi fac o vizită,
sufleţelul meu. Să nu te plictiseşti pînă atunci. Îţi aduc o carte. La
revedere, Varenka.
Din toată inima,
Makar Devuşkin

20 iunie

Dragă domnule Makar Alexeevici!

Vă scriu în pripă, mă grăbesc, trebuie să termin lucrul la timp.

Uitaţi despre ce este vorba: putem face o achiziţie convenabilă.
Fedora spune că nişte cunoscuţi de-ai ei vînd multe lucruri, foarte
ieftin: o uniformă complet nouă, lenjerie de corp, o jiletcă, o şapcă.
Ar fi bine să le cumpăraţi. Acum nu mai sunteţi aşa strîmtorat, aveţi
nişte bani, chiar dumneavoastră spuneţi că aveţi. Ajunge, nu vă mai
zgîrciţi, vă rog, doar aveţi nevoie de toate acestea. Uitaţi-vă numai în
ce lucruri vechi umblaţi îmbrăcat. E o ruşine! Toate sunt peticite. Nu
aveţi nimic nou; ştiu eu foarte bine, deşi mă încredinţaţi mereu că
aveţi. Dumnezeu ştie cum de vă descurcaţi cu toate. Ascultaţi-mă,
cumpăraţi lucrurile acelea, vă rog. Faceţi asta pentru mine; dacă mă
iubiţi, cumpăraţi-le.
Mi-aţi trimis lenjerie în dar; fiţi atent, Makar Alexeevici, o să daţi
faliment. Ce, e de glumă cît aţi cheltuit pentru mine – aţi dat o groază
de bani! Ah, ce vă mai place să aruncaţi cu banii! Nu aveam nevoie
de asta, totul e de prisos; ştiu, sunt convinsă că mă iubiţi, aşa că nu
trebuie să-mi dovediţi asta cu daruri; iar mie mi-e greu să primesc
ceva de la dumneavoastră, ştiu cît vă costă toate. O dată pentru
totdeauna – încetaţi; auziţi? Vă rog, vă implor. Îmi cereţi să vă trimit
continuarea însemnărilor mele; vreţi să le duc pînă la capăt. Nu ştiu
cum am putut scrie şi ce am scris deja! Nu am putere să vorbesc
acum despre trecutul meu; şi nici nu doresc să mă gîndesc la el; mi-
e frică de aceste amintiri. Să vorbesc despre biata mea măicuţă care
şi-a lăsat nefericitul copil pradă acestor monştri mi-e cel mai greu.
Îmi sîngerează inima numai cînd mi-aduc aminte. Toate sunt încă atît
de proaspete; n-am reuşit să-mi vin în fire, necum să mă liniştesc,
deşi a trecut mai mult de un an de atunci. Dar dumneavoastră ştiţi
tot.
V-am spus ceva despre gîndurile de acum ale Annei Fiodorovna;
mă învinuieşte pe mine de nerecunoştinţă şi respinge orice acuzaţie
cu privire la complicitatea ei cu domnul Bîkov! Mă cheamă la ea; îmi
spune că nu sunt o bună creştină, că am apucat-o pe căi greşite. Îmi
spune că, dacă mă întorc la ea, e gata să aranjeze lucrurile cu
domnul Bîkov şi să-l facă să-şi ispăşească vina faţă de mine. Spune
că domnul Bîkov vrea să-mi dea zestre. Dumnezeu cu ei! Mie mi-e
bine aici cu dumneavoastră, la buna mea Fedora care, cu dragostea
ei pentru mine, îmi aminteşte de răposata mea doică.
Dumneavoastră, deşi îmi sunteţi rudă îndepărtată, mă apăraţi cu
numele dumneavoastră. Iar pe ei nu-i recunosc, îi voi da uitării, dacă
voi putea. Ce-or mai vrea de la mine! Fedora îmi spune că toate
astea-s nişte vorbe acolo, că în sfîrşit m-au lăsat în pace. Unde nu
dă Dumnezeu!
V.D.

21 iunie

Scumpa mea, puişorul meu!

Vreau să-ţi scriu, dar nu ştiu cu ce să încep. Ce ciudat e,

măicuţă, că acum trăim aşa amîndoi. Spun asta pentru că niciodată
nu mi-am dus zilele în aşa bucurie. Parcă m-ar fi binecuvîntat
Dumnezeu cu căsuţa şi cu familia mea! Fetiţa mea, frumoasa mea!
Ce-mi tot scrii despre cele patru cămăşuţe pe care ţi le-am trimis.
Doar aveai nevoie de ele – am aflat asta de la Fedora. Măicuţă, e o
adevărată fericire să-ţi fac o bucurie; e plăcerea mea, lasă-mă,
măicuţă; nu mă certa şi nu-mi face morală. Niciodată n-am trăit asta,
măicuţă. Mă simt parcă acum aş fi ieşit în lume. În primul rînd,
trăiesc pentru noi doi, pentru că tu stai foarte aproape de mine şi eşti
mîngîierea mea; în al doilea rînd, astăzi m-a invitat la ceai un locatar,
vecinul meu, Rotaziaev, funcţionarul acela la care se ţin serile de
literatură. Astăzi va fi adunare; se va citi literatură. Uite cum îmi
merge acum, măicuţă, uite! Ei, rămas-bun. Am scris toate acestea
fără nici un scop, ci doar ca să-ţi fac cunoscută bucuria mea. Mi-ai
transmis prin Tereza, sufleţelule, că ai nevoie de mătase colorată
pentru cusut; îţi cumpăr, măicuţă, îţi cumpăr, îţi iau şi mătase. Mîine
voi avea plăcerea să-ţi îndeplinesc dorinţa pe de-a-ntregul. Ştiu şi de
unde să cumpăr. Iar acum rămîn
 al tău prieten sincer,
Makar Devuşkin

22 iunie

Dragă doamnă Varvara Alexeevna!

Te anunţ, scumpa mea, că în locuinţa noastră s-a întîmplat ceva

foarte trist, cu totul demn de milă! Astăzi, la ora cinci dimineaţa, lui
Gorşkov i-a murit unul dintre micuţi. Numai că nu ştiu din ce cauză, o
fi fost bolnav de scarlatină, Dumnezeu ştie! Am trecut pe la
Gorşkovi. Vai, maică, ce sărăcie la ei! Şi ce haos! Dar nu-i de mirare:
toată familia stă într-o singură cameră, despărţită doar de nişte
paravane, cum cere buna cuviinţă. Şi sicriul mic, deşi simplu, e
destul de frumuşel; au luat unul de-a gata; băieţelul avea vreo nouă
anişori şi se spune că promitea. Ce tristeţe să-i vezi, Varenka! Mama
nu plînge, dar e atît de tristă, biata de ea. Poate că le e mai bine că
au scăpat de unul; mai au doi copii, un prunc de ţîţă şi o fetiţă de
şase ani şi ceva. Dar ce bucurie poţi avea cînd vezi că un copil, ba
încă copilul tău, suferă şi nu ai cum să-l ajuţi! Tatăl, într-o redingotă
veche, stă pe un scaun stricat. Îi curg lacrimile pe obraji, dar poate
că nu de durere, ci aşa, din obişnuinţă, îi lăcrimează ochii. E aşa de
ciudat! Se înroşeşte cînd începi să vorbeşti cu el, se pierde şi nu ştie
ce să răspundă. Fetiţa cea mică, fiica, stă sprijinită de sicriu şi e atît
de tristă, de palidă, de îngîndurată, biata de ea! Ştii, măicuţă
Varenka, nu-mi place cînd un copil e îngîndurat; nu-mi place să mă
uit la el! O păpuşă din cîrpe zace pe jos, nu se joacă cu ea; ţine un
deget la buze, stă aşa şi nu se mişcă. Gazda i-a dat o bomboană; a
luat-o, dar n-a mîncat-o. E trist, Varenka, nu-i aşa?
Makar Devuşkin
 25 iunie

Mult stimate Makar Alexeevici! Vă înapoiez cartea. E o carte de

nimic! Nu trebuie nici măcar luată în mînă. De unde v-aţi făcut rost
de aşa o comoară? Pe lîngă glume, vă plac şi asemenea cărţi,
Makar Alexeevici? Mi s-a promis zilele acestea ceva de citit. O să vă
dau şi dumneavoastră, dacă vreţi. Iar acum, la revedere. Pe cuvînt,
n-am timp să scriu mai mult.
V.D.

25 iunie

Dragă Varenka! Trebuie să-ţi spun că n-am citit cărticica asta,

măicuţă. E drept, m-am uitat puţin prin ea şi am văzut că e scrisă
pentru rîs, ca să-i distreze pe oameni; şi mi s-a părut că e veselă,
într-adevăr; m-am gîndit, îi va plăcea şi Varenkăi; aşa că am luat-o şi
ţi-am trimis-o.
Uite, mi-a promis Rataziaev să-mi dea să citesc ceva cu adevărat
literar, atunci să vezi cărţi, măicuţă. Rataziaev se pricepe, e as în
asta; el însuşi scrie, ah, ce mai scrie! Are un condei îndrăzneţ, are şi
stil cît vrei; adică, oricărui cuvînt, celui mai neînsemnat cuvînt,
cuvîntului celui mai obişnuit şi mai banal, cum i-aş spune eu lui
Faldoni sau Terezei, el îi dă sens. Mă duc şi la serile lui. Fumăm
tutun, iar el ne citeşte, citeşte vreo cinci ore, iar noi ascultăm. O
adevărată adunare, şi ce literatură! O minune, flori şi iar flori; din
fiecare pagină poţi face un buchet! E un om sociabil, bun, blînd. Eu
nu sunt nimic faţă de el! E un om cu reputaţie, dar eu cine sunt? Pur
şi simplu nu exist; dar e amabil şi cu mine. Îi mai copiez cîte ceva.
Să nu crezi, Varenka, că ar fi în joc o prefăcătorie, că e amabil cu
mine tocmai pentru că îi copiez manuscrisele. Să nu crezi bîrfelor,
măicuţă, să nu crezi în vorbele rele! Nu, fac asta pentru că aşa vreau
eu, pentru că vreau să-i fac plăcere, iar dacă el e bun cu mine, asta
o face pentru că-i place lui. Înţeleg delicateţea unui gest, măicuţă. E
un om bun, foarte bun şi un scriitor fără seamăn.
Bun lucru e literatura, Varenka, foarte bun; asta am aflat-o de la
ei acum trei zile. Un lucru profund. Întăreşte inimile oamenilor, te
învaţă – şi cîte lucruri diferite nu se scriu despre asta prin cărţi. Şi e
foarte bine scris! Literatura e un tablou, adică, într-un fel, e un tablou
şi o oglindă; o expresie a pasiunii, o critică subtilă, o morală şi un
document. Astea toate le-am învăţat de la ei. Îţi spun cinstit, măicuţă,
stai între ei, îi asculţi (fumezi ca şi ei pipă) şi, cum încep să se ia la
întrecere şi să discute despre diferite lucruri, pur şi simplu, eu spun
pas, măicuţă; în asta, noi amîndoi pur şi simplu trebuie să spunem
pas. În chestiunile astea sunt prostul proştilor, mi-e ruşine de mine,
aşa că toată seara nu fac altceva decît să încerc să plasez măcar un
cuvinţel, dar uite că parcă înadins nu găsesc nici măcar acest
cuvinţel! Şi regret, Varenka, că nu sunt şi eu ca ei, că, aşa cum
spune o vorbă, am crescut mare, dar minte ioc. Şi ce fac eu în timpul
liber? Dorm, prostul de mine, cînd, în loc să dorm fără nici un folos,
aş putea să mă ocup cu lucruri plăcute; de exemplu, să mă aşez şi
să scriu: e folositor şi pentru tine, faci un bine şi altora. Păi cum,
măicuţă, uită-te doar cum sunt plătiţi ei, Doamne iartă-mă! Să-l luăm,
de exemplu, pe Rataziaev – cît ia el! Ce-l costă pe el să scrie o
pagină? În unele zile, scrie şi cîte cinci pagini, şi se spune că ia cîte
trei sute de ruble pe pagină. Scrie acolo o mică anecdotă sau ceva
senzaţional, îţi cere cinci sute; ai, n-ai, poţi să crăpi, dar trebuie să-i
dai! Ba chiar altădată pune şi mia în buzunar! Cum îţi place, Varvara
Alexeevna? Ce să mai spun! Are şi un caieţel cu versuri, poezii nu
aşa de mari – şapte mii, măicuţă, şapte mii cere pe ele, ia gîndeşte-
te. Asta-i o adevărată avere imobilă, un fel de bancă de credit!
Spune că i se dau cinci mii, dar el nu acceptă. Eu îl aduc la realitate,
îi spun – luaţi, taică, cele cinci mii de la ei şi daţi-i naibii – doar sunt
cinci mii! Nu, spune el, o să-mi dea şapte, bandiţii. E şiret omul!
Păi cum, măicuţă, dacă tot vorbim despre asta, o să-ţi fac o copie
dintr-un loc din Patimi italiene. Aşa se numeşte o scriere de-a lui.
Uite, citeşte, Varenka, şi judecă singură.
„…Vladimir tresări şi patimile clocotiră sălbatic în el, sîngele i se
aprinse…
— Contesă, strigă el, contesă! Oare ştiţi cît de îngrozitoare este
această pasiune, ce nemăsurată e nebunia asta? Nu, visele nu m-au
minţit! Iubesc, iubesc cu ardoare, la nebunie, sălbatic! Tot sîngele
soţului tău nu va stinge elanul nebun, clocotitor al inimii mele! Nişte
piedici oarecare nu pot opri focul de iad, atotdistrugător ce-mi
străbate pieptul istovit. O, Zinaida, Zinaida!…
— Vladimir! şopti contesa pierdută, lăsîndu-şi capul pe umărul
lui…
— Zinaida! strigă Smelski plin de încîntare. Din pieptul lui ieşi un
oftat. Focul izbucni cu flacără strălucitoare pe altarul iubirii şi
străpunse pieptul nefericiţilor.
— Vladimir! şoptea contesa în extaz. Pieptul ei se ridica, obrajii i
se îmbujorau, ochii îi ardeau…
A avut loc o nouă nuntă, grozavă nuntă!. ……………………..
………………………………………………………………………………
……………
Peste o jumătate de oră, bătrînul conte intră în budoarul soţiei
sale.
— Ce spui, sufleţelule, oare să cerem să se pună samovarul
pentru oaspetele nostru drag? spuse el, mîngîindu-şi soţia pe obraz“.
Şi după toate astea te-ntreb, măicuţă, ce părere ai? E adevărat
că e cam uşuratic, nu pot să neg asta, dar e bine. Ce mai, ce-i bun e
bun! Şi permite-mi să-ţi mai copiez un fragment mic din povestirea
„Ermak şi Zuleika“.
„— Mă iubeşti, Zuleika? O, mai spune o dată, mai spune-o!
— Te iubesc, Ermak, şopti Zuleika.
— Ceruri şi pămînturi, vă mulţumesc! Sunt fericit!… Mi-aţi oferit
tot, tot ce dorea sufletul meu neliniştit din anii tinereţii. Aşadar, uite
unde m-ai adus, steaua mea călăuzitoare; uite de ce m-ai adus aici,
dincolo de Centura de Piatră! Am s-o arăt lumii întregi pe Zuleika
mea, iar oamenii, monştri furioşi, nu vor cuteza să mă învinuiască!
O, dacă ar înţelege ei suferinţele tainice ale sufletului ei, dacă ar fi în
stare să vadă un întreg poem într-o singură lacrimă a Zuleikăi mele!
O, lasă-mă să-ţi şterg cu sărutări această lăcrimioară, lasă-mă să-ţi
sorb această lacrimă cerească… îngerule!
— Ermak, îi spuse Zuleika, lumea e rea, oamenii sunt nedrepţi!
Ne vor urmări, ne vor judeca, scumpul meu Ermak! Ce va face o fată
sărmană, crescută în zăpezile Siberiei, în iurta tatălui ei, în lumea
voastră rece, îngheţată, fără suflet şi trufaşă? Oamenii nu mă vor
înţelege, iubitul meu, dragul meu!
— Atunci peste capetele lor se va ridica sabia căzăcească şi va
şuiera! strigă Ermak, rotindu-şi sălbatic ochii“.
Să vezi, Varenka, ce face Ermak cînd află că Zuleika lui a fost
spintecată. În absenţa lui Ermak, profitînd de întunericul nopţii,
bătrînul orb Kucium s-a furişat în cortul acestuia şi şi-a spintecat
propria fiică, dorind astfel să-i dea o lovitură de graţie lui Ermak,
care-i luase sceptrul şi coroana.
„— Ce-mi place să ascut fierul pe piatră! strigă Ermak într-o furie
sălbatică, frecîndu-şi hangerul de piatra şamanului. Am nevoie de
sîngele lor, de sîngele lor! Trebuie să ascut, să ascut, să ascut!!!“
Şi după toate acestea, neputînd să trăiască fără Zuleika lui,
Ermak se aruncă în Irtîş şi aşa se termină totul.
 Şi uite încă un mic fragment de descriere comică, scris pentru a
provoca hazul:
„Îl ştiţi pe Ivan Prokofievici Jioltopuz? E cel care l-a muşcat de
picior pe Prokofi Ivanovici. Ivan Prokofievici e un om cu caracter
dificil, dar cu calităţi rare; din contra, lui Prokofi Ivanovici îi place
foarte mult ridichea cu miere. Uite, pe cînd avea o legătură cu
Pelagheia Antonovna… Dar voi o ştiţi pe Pelagheia Antonovna? E
chiar aceea care-şi îmbracă mereu fusta pe dos“7.
Să te prăpădeşti de rîs, Varenka, să mori de rîs! Ne tăvăleam pe
jos de rîs cînd ne citea asta. Aşa e el, Domnul să-l aibă-n pază! Dar,
măicuţă, deşi e puţin tras de păr şi parcă prea jucăuş, totul e
nevinovat, fără nici un fel de îndemn la revoltă sau de idei liberale.
Trebuie să spun, măicuţă, că Rataziaev e un om foarte educat şi de
aceea un scriitor admirabil, nu ca alţii.
Uite, uneori îţi vine în cap cîte o idee… ce-ar fi să scriu şi eu cîte
ceva, ce s-ar întîmpla? Să spunem, de exemplu, că brusc, nitam-
nisam, ar apărea o carte cu titlul Stihuri de Makar Devuşkin! Ce-aţi
gîndi şi ce-aţi zice atunci? Iar eu îmi spun în sinea mea, măicuţă, că
de-ar fi să-mi apară o carte, categoric n-aş mai îndrăzni să apar pe
Nevski. Oare cum ar fi, dacă fiecare ar spune că, uite, trece scriitorul
şi poetul Devuşkin, că, uite, ăsta-i chiar Devuşkin acela! Ei, ce m-aş
face eu atunci cu cizmele mele? V-o spun aşa, în treacăt, măicuţă,
cizmele mele sunt mai mereu peticite şi, la drept vorbind, pingelele
îmi cad uneori cînd mi-e lumea mai dragă. Ei, ce s-ar întîmpla cînd
toţi ar afla că scriitorul Devuşkin are cizme peticite! Ce-ar spune,
sufleţelule, o contessa-ducessa dacă ar afla despre asta? Dar poate
că ea nici n-ar observa; căci, după cum îmi închipui, pe contese nu
le preocupă cizmele, şi încă cizmele unui funcţionar (pentru că există
cizme şi cizme), dar i s-ar povesti totul, prietenii mei m-ar trăda. Să-l
luăm pe Rataziaev, care m-ar trăda primul; o frecventează pe
contesa V.; spune că o vizitează, aşa, pur şi simplu. Spune că
sufletul ei iubeşte literatura, că e o damă din alea. O adevărată
năpîrcă, Rataziaev ăsta!
Dar destul despre subiectul acesta; scriu toate astea, îngerul
meu, ca să-mi dau importanţă, ca să te distrez. Rămîi cu bine,
scumpa mea! Ţi-am îndrugat multe, dar am făcut-o numai pentru că
astăzi sunt în cea mai bună dispoziţie. Am luat masa astăzi cu toţii la
Rataziaev şi (sunt nişte nebunatici, măicuţă!) aşa s-a lansat discuţia
despre idila aceasta… Ce să-ţi mai zic! Vezi doar, Varenka, să nu
gîndeşti ceva urît despre mine. Asta-i doar aşa. Am să aduc nişte
cărţi, neapărat aduc… Pe la noi circulă o scriere de-a lui Paul de
Kock8, dar n-o să ţi-o aduc… Nu, nu! Paul de Kock nu e potrivit
pentru tine. Se spune despre el, măicuţă, că a stîrnit mînia nobilă a
tuturor criticilor din Petersburg. Îţi trimit un funt de bomboane, le-am
cumpărat special pentru tine. Mănîncă-le, sufleţelule, şi aminteşte-ţi
de mine la fiecare bomboană. Ai grijă, nu le sparge în dinţi, suge-le,
căci altfel o să te doară dinţişorii. Nu-ţi plac şi fructele confiate? Dă-
mi de ştire. Rămîi cu bine, la revedere. Hristos fie cu tine, scumpa
mea. Iar eu rămîn pentru totdeauna
prietenul tău cel mai credincios,
Makar Devuşkin

27 iunie

Dragă domnule Makar Alexeevici!

Fedora îmi spune că, dacă vreau, unii oameni ar fi interesaţi de

situaţia mea şi cu plăcere mi-ar găsi un loc într-o casă ca
guvernantă. Ce crezi, prietene, să mă duc sau nu? Desigur, atunci
nu v-aş mai fi o povară, iar locul se pare că e convenabil; pe de altă
parte, însă, e cam trist să merg într-o casă necunoscută. E vorba de
nişte moşieri. O să afle totul despre mine, o să-nceapă să mă-
ntrebe, să fie curioşi – ce-o să le spun eu atunci? Şi-apoi, sunt aşa o
sălbatică, o retrasă; îmi place să rămîn într-un loc dacă am stat mai
mult timp. Parcă-i mai bine acolo unde te obişnuieşti: chiar de trăieşti
rău, tot e mai bine. Şi-apoi, ar trebui să plec de aici; şi Dumnezeu
ştie ce-o trebui să fac; poate că pur şi simplu mă vor pune să
dădăcesc copiii. Şi ce oameni or fi cei la care mă duc că în doi ani
schimbă deja a treia guvernantă: Makar Alexeevici, pentru
Dumnezeu, sfătuiţi-mă, să merg sau să nu merg? De ce nu treceţi
niciodată pe la mine din proprie iniţiativă? Vă arătaţi doar din an în
Paşti. Aproape că nu ne vedem decît duminica la slujbă. Ce ursuz
mai sunteţi! Exact ca mine! Doar vă sunt un fel de rudă. Nu mă iubiţi,
Makar Alexeevici; cîteodată mi-e foarte urît singură. Uneori,
îndeosebi cînd se lasă seara, stau singură-singurică. Fedora pleacă
nu ştiu pe unde. Stau, mă gîndesc şi iar mă gîndesc, mi-amintesc
trecutul, cele bune ca şi cele triste, toate trec prin faţa ochilor, răsar
ca dintr-o ceaţă. Apar chipuri cunoscute (încep să le văd de parcă ar
fi reale) – cel mai des o văd pe măicuţa… Şi ce vise am! Simt că
sănătatea mi s-a zdruncinat; sunt atît de slabă; uite, şi astăzi, cînd
m-am ridicat din pat, mi s-a făcut rău; peste toate, am o tuse atît de
urîtă! Simt, ştiu că voi muri curînd. Cine o să mă îngroape? Cine o
să meargă în urma sicriului meu? Cine o să mă jelească? Şi poate
că va trebui să mor într-un loc străin, într-o casă străină, într-un colţ
străin!… Dumnezeule, ce trist e să trăieşti, Makar Alexeevici!… De
ce mă tot răsfăţaţi, prietene, cu bomboane? Chiar nu ştiu, de unde
luaţi atîţia bani? Ah, prietene, păstraţi banii, pentru Dumnezeu,
păstraţi-i. Fedora vinde tapiseria pe care am cusut-o; ne dau cinci
sute de ruble în bancnote. E foarte bine; credeam că vom lua mai
puţin. Am să-i dau Fedorei trei ruble, mie îmi cos o rochiţă mai
groasă, ceva simplu. Dumneavoastră vă fac o jiletcă, o fac chiar eu,
am să aleg un material bun.
Fedora mi-a făcut rost de o carte, Povestirile lui Belkin9, pe care
v-o trimit, dacă vreţi s-o citiţi şi dumneavoastră. Dar vă rog, n-o
murdăriţi şi n-o ţineţi mult, nu e cartea mea; e o scriere de Puşkin.
Acum doi ani, am citit aceste povestiri împreună cu măicuţa, m-ar
întrista atît de mult să le recitesc. Dacă aveţi vreo carte, trimiteţi-mi,
dar să nu fie ceva de la Rataziaev. Sigur vă va da o scriere de-a lui,
dacă a apucat să publice ceva. Cum de vă plac scrierile lui, Makar
Alexeevici? Sunt aşa nişte prostii… Ei, rămîneţi cu bine! M-am luat
cam mult cu vorba! Cînd m-apucă tristeţea, sunt bucuroasă să
pălăvrăgesc indiferent despre ce. E ca un medicament: imediat mi-e
mai bine, îndeosebi atunci cînd spun tot ce am pe suflet. Rămîneţi
cu bine şi iertaţi-mă, prietene!
A dumneavoastră,
V.D.

28 iunie

Măicuţă Varvara Alexeevna!

Ajunge cu atîta tristeţe! Cum de nu ţi-e ruşine! Ei, ajunge,

îngeraşule; cum de-ţi vin în minte asemenea gînduri? Nu eşti
bolnavă, sufleţelule, nu eşti bolnavă deloc, înfloreşti, zău că
înfloreşti, eşti doar puţin palidă, încolo înfloreşti. Şi ce-i cu visele şi
cu vedeniile astea? Ruşine, puişorule, ajunge. De ce dorm eu bine?
De ce mie nu mi se întîmplă nimic? Uită-te la mine, măicuţă. Trăiesc
bine, dorm liniştit, sunt sănătos, voinic, mai mare dragul. Ajunge,
ajunge, sufleţelule, ruşine. Revino-ţi. Doar ştiu ce-ţi poate căpşorul,
măicuţă – cum i se năzare ceva, cum se pune pe visare şi te
întristezi. De dragul meu, încetează, sufleţelule. Să te duci la alţii?
Niciodată! Nu şi nu şi nu! Şi ce-i cu gîndurile astea, ce ţi-a venit? Ba
încă să pleci şi departe! Nu, măicuţă, nu permit eu una ca asta, îmi
adun toate forţele împotriva unei asemenea intenţii. Îmi vînd vechea
mea redingotă şi umblu numai în cămaşă pe stradă, numai să nu
duci lipsă de nimic. Nu, Varenka, nu; te ştiu eu! Asta-i o nebunie,
nebunie curată! Dar adevărul este că-n toate Fedora-i singura
vinovată: se vede că ea, femeie proastă ce e, ţi-a băgat în cap toate
astea. Dar ce, oare nu ştii încă totul despre ea, sufleţelule? E o
femeie proastă, gîlcevitoare, arţăgoasă; l-a dus la groapă şi pe soţul
ei, răposatul. Sau te-a supărat cu ceva? Nu, nu, măicuţă, pentru
nimic în lume! Şi cu mine ce-o să se-ntîmple atunci, ce-am să mă fac
eu? Nu, Varenka, sufleţelule, scoate-ţi asta din cap. Ce-ţi lipseşte la
noi? Eşti bucuria ochilor noştri şi doar şi tu ne iubeşti, aşa că trăieşte
liniştită aici, coase sau citeşte sau, uite, să nu coşi – e totuna ce faci,
dar rămîi cu noi. Judecă şi singură, ce-o să se-ntîmple cu toate
atunci?… Îţi fac rost de cărţi, apoi, uite, ne ducem să ne plimbăm din
nou pe undeva. Dar încetează cu astea, măicuţă, încetează, fii fată
cuminte şi nu face din ţînţar armăsar! Vin la tine, vin foarte curînd,
dar permite-mi s-o spun direct şi sincer: nu e bine, sufleţelule, nu e
bine deloc! Desigur, sunt un om fără carte, ştiu şi singur asta, ştiu că
am învăţat ca vai de lume, dar nu despre asta vreau să vorbesc, nu
despre mine-i vorba, dar vreau să-l apăr pe Rataziaev, orice-ai zice
tu. Îmi este prieten, de aceea îl şi apăr. Scrie bine, chiar foarte,
foarte bine. Nu sunt de acord cu tine, cu nici un chip nu pot fi de
acord. Scrisul lui e colorat, ritmat, cu figuri, sunt acolo idei multe; e
foarte bine! Poate că l-ai citit fără tragere de inimă, Varenka; sau n-ai
fost în apele tale cînd l-ai citit sau poate că te-ai supărat pe Fedora
pentru ceva sau ceva nu ţi-a ieşit cum trebuie. Nu, citeşte-l cu suflet,
citeşte mai bine, citeşte-l cînd eşti bine dispusă şi veselă, cînd ai o
stare sufletească bună; de exemplu, citeşte cînd ai o bomboană în
gură – uite cînd să-l citeşti. Nu-ncape discuţie (cine-ar putea pune
asta la îndoială), există scriitori mai buni decît Rataziaev, există chiar
scriitori remarcabili, dar şi ei sunt buni, e bun şi Rataziaev; ei scriu
bine, scrie şi el bine. El este un om deosebit, scrie şi el cînd îi vine
cheful, şi bine face că mai scrie. Ei, rămîi cu bine, măicuţă; nu mai
am timp să scriu, trebuie să mă grăbesc, am nişte treburi. Ai grijă,
măicuţă, scumpa mea nepreţuită, linişteşte-te, Dumnezeu fie cu tine,
iar eu rămîn
al tău prieten credincios,
Makar Devuşkin

P.S.: Mulţumesc pentru carte, draga mea, o să-l citesc şi pe

Puşkin; astăzi, mai spre seară, trec neapărat pe la tine.

1 iulie

Dragul meu Makar Alexeevici!

Nu, dragul meu, nu mi-e dat să trăiesc între voi. M-am gîndit bine
şi am constatat că fac foarte rău renunţînd la un loc atît de
convenabil. Acolo voi avea măcar prima mea bucăţică de pîine; mă
voi strădui, voi cîştiga bunăvoinţa unor oameni străini, voi încerca
chiar să-mi schimb caracterul dacă va fi nevoie. Desigur, e dureros şi
e greu să trăieşti între străini, să fii la mila altora, să te ascunzi şi să
te prefaci, dar Dumnezeu mă va ajuta. Doar n-o să rămîn mereu o
sălbatică. Am mai avut eu momente din astea. Mi-amintesc, s-a-
ntîmplat pe cînd eram încă mică şi mergeam la pension. Se-ntîmpla
că întreaga duminică, acasă, făceam ştrengării, săream, uneori chiar
mă certa mama din cauza asta, şi nu conta, totul era bine, sufletul
mi-era luminos. Dar de cum venea seara, mă năpădea o tristeţe de
moarte; la nouă trebuia să merg la pension, acolo unde totul mi-era
străin, rece, sever, cu profesoare atît de indispuse lunea; sufletul mi
se strîngea, voiam să plîng; mă retrăgeam într-un colţişor şi
plîngeam, singură-singurică, îmi ascundeam lacrimile ca să nu se
spună despre mine că-s o leneşă; dar eu nu plîngeam pentru că
trebuia să învăţ. Şi ce credeţi? M-am obişnuit şi apoi, cînd am
părăsit pensionul, am plîns din nou, despărţindu-mă de prietene. Nu
fac bine că stau pe capul vostru, al amîndurora. Gîndul ăsta mă
chinuie. Vă spun sincer toate acestea, pentru că m-am obişnuit să
fiu deschisă cu dumneavoastră. Credeţi că nu văd cum Fedora se
scoală în fiecare zi dimineaţa devreme şi începe să spele, cum
lucrează pînă noaptea tîrziu, iar oasele ei bătrîne ar avea nevoie de
odihnă? Oare nu văd că vă cheltuiţi ultimii bani pentru mine, că
puneţi deoparte fiecare copeică şi o cheltuiţi pe mine? Nu-i corect în
situaţia dumneavoastră, prietene! Îmi scrieţi că veţi vinde ultimul
lucruşor şi nu mă veţi lăsa în nevoie. Vă cred, prietene, cred în inima
dumneavoastră bună, dar asta o spuneţi acum. Acum v-au picat
nişte bani, aţi primit o primă, dar apoi, ce va fi apoi? Ştiţi prea bine –
sunt bolnavă mai tot timpul; nu pot lucra ca dumneavoastră, deşi aş
dori din inimă s-o fac, şi-apoi nu am totdeauna de lucru. Ce-mi
rămîne? Să mă topesc de tristeţe, uitîndu-mă la voi amîndoi, oamenii
dragi inimii mele? Cu ce v-aş putea fi eu de folos cît de cît? Şi de ce
aveţi voi atîta nevoie de mine, prietene? Ce bine v-am făcut eu? M-
am ataşat doar de voi cu tot sufletul, vă iubesc mult, tare mult, din
toată inima, ştiu să iubesc şi pot iubi, dar – amărîtă soartă am! – atît,
nu pot să vă fac un bine, să vă răsplătesc pentru binele vostru. Nu
mă mai reţineţi; gîndiţi-vă şi spuneţi-mi ultima dumneavostră părere.
În aşteptare, rămîn
a dumneavoastră iubitoare,
V.D.
 1 iulie

Toane, Varenka, toane şi iar toane! Dacă te-aş lăsa, cine ştie ce
ţi-ar mai trece prin căpşorul acela al tău. Nici aşa nu-i bine, nici aşa
nu-i bine! Acum văd eu că totul e o prostie. Ce-ţi lipseşte aici la noi,
măicuţă, ia spune-mi! Eşti iubită, tu ne iubeşti pe noi, toţi suntem
mulţumiţi şi fericiţi – ce vrei mai mult? Şi ce-ai să faci între oameni
străini? Nu-i aşa că nu ştii ce-i ăla om străin? Dacă mă întrebi, îţi
spun eu ce-i ăla om străin. Ştiu asta, măicuţă, ştiu prea bine; mi s-a-
ntîmplat să mănînc pîinea omului străin. E rău, Varenka, e rău, atît
de rău, că n-o să-ţi cruţe inima, o să ţi-o distrugă cu reproşuri, cu o
privire rea sau cu o vorbă haină. Aici la noi e cald, e bine, stai ca-ntr-
un cuibuşor. Şi o să ne laşi cumva de izbelişte. Căci ce-o să ne
facem fără tine; ce-am să mă fac eu atunci, om bătrîn? Oare n-avem
noi nevoie de tine? Nu eşti de folos? Cum nu eşti de folos? Nu,
măicuţă, gîndeşte-te singură, cum nu eşti de folos? Mie îmi eşti
foarte de folos, Varenka. Ai o influenţă mare, binefăcătoare. Uite,
acum mă gîndesc la tine şi sunt vesel. Pot să-ţi scriu o scrisoare şi
să-mi pun acolo toate sentimentele, şi totdeodată să primesc un
răspuns amănunţit de la tine. Ţi-am luat un dulăpior pentru haine, ţi-
am făcut şi o pălăriuţă; dacă-mi dai un comision, rezolv neîntîrziat…
Nu, cum adică nu eşti de folos? Şi ce-am să mă fac eu singur, la
bătrîneţe, la ce-am să mai fiu eu bun? Poate că nici nu te-ai gîndit la
asta, Varenka; ei, tocmai la asta gîndeşte-te – ce se va face el fără
mine? M-am obişnuit cu tine, draga mea. Care-mi va fi sfîrşitul? M-
arunc în Neva şi pun capăt la toate. Asta se va întîmpla, Varenka;
fără tine, ce mi-ar mai rămîne de făcut? Ah, sufleţelule, Varenka! Se
vede că vrei să fiu dus de un birjar la cimitirul Volkovo, vrei ca o
bătrînă cerşetoare în zdrenţe să-mi însoţească şi mie sicriul, să mă
acopere cu pămîntul acela nisipos, să plece apoi şi să mă lase
singur. Păcat, păcat, măicuţă! Îţi trimit înapoi cartea, draga mea
Varenka, şi dacă vrei să-mi ştii părerea despre ea, scumpa mea, am
să-ţi spun că în viaţa mea nu mi s-a întîmplat să citesc ceva atît de
bun. Chiar mă-ntreb, măicuţă, cum de am putut trăi pînă acum ca un
nătărău, Doamne iartă-mă? Ce-am făcut pînă acum? Din ce pădure
am ieşit? Nu ştiu nimic, măicuţă, absolut nimic! Sunt un ignorant!
Uite, Varenka, ţi-o spun deschis, sunt un om ignorant; am citit puţin,
foarte puţin, aproape nimic: am citit Tabloul omului10, o scriere
inteligentă, am mai citit Băiatul care cîntă felurite cîntece la clopoţei11
şi Cocorii lui Ibicus12 – asta-i tot, altceva nimic, niciodată n-am citit
alte cărţi. Am citit acum în cartea de la tine „Căpitanul de poştă“;
uite, am să-ţi spun, măicuţă: se-ntîmplă să trăieşti şi să nu ştii că sub
nasul tău se află o carte în care toată viaţa ta e expusă ca-n vitrină.
Şi ceea ce nici n-ai bănuit înainte, cum începi să citeşti aici, începi
să-ţi aminteşti încetul cu-ncetul, cauţi, descifrezi. În sfîrşit, iată pentru
ce am îndrăgit eu cartea ta: uneori citeşti o carte – oricare ar fi ea –
şi să-ţi crape capul nu alta, dar tot n-o înţelegi, aşa e de complicată.
De exemplu, eu – eu sunt nerod, nerod din născare şi nu pot citi
scrieri prea complicate; dar cartea asta o citeşti şi ai impresia că ai
scris-o tu însuţi; te simţi de parcă ţi s-ar lua inima, cum o fi, cum n-o
fi ea, şi li s-ar arăta oamenilor şi pe faţă, şi pe dos, şi s-ar descrie
totul cu de-amănuntul – asta e părerea mea! Dar şi ce simplu-i totul,
Dumnezeule; ce mai! Şi eu aş fi scris la fel; şi de ce n-aş fi scris?
Doar şi eu simt acelaşi lucru, exact ca în carte, şi eu m-am aflat
uneori în aceleaşi situaţii ca, de exemplu, acest Samson Vîrin13,
bietul de el. Şi cîţi de-alde Samson Vîrin nu sunt printre noi, la fel de
necăjiţi şi amărîţi! Şi ce bine e descris totul! Aproape că m-au podidit
lacrimile, măicuţă, cînd am citit că a devenit un beţiv, păcătosul de
el, că şi-a pierdut minţile, că s-a nenorocit şi doarme ziua întreagă
sub un cojoc de oaie, că-şi îneacă amarul în punci, că plînge jalnic,
ştergîndu-şi ochii cu pulpana murdară cînd îşi aminteşte de oaia lui
rătăcită, de fiica lui, Duniaşa! Ce mai, e totul atît de natural! Citeşte;
e firesc! Plin de viaţă! Am văzut chiar eu aşa ceva – toate astea se-
ntîmplă lîngă mine; uită-te numai la Tereza, ce să mai căutăm în altă
parte! Uite-l şi pe bietul nostru funcţionar – el poate fi acel Samson
Vîrin, doar că îl cheamă Gorşkov. E un lucru des întîlnit, măicuţă, ni
se poate întîmpla şi nouă. Şi contele care stă pe Nevski sau pe chei,
şi el poate fi Vîrin, chiar dacă pare să fie altfel, pentru că la el totul
se-ntîmplă într-un mod aparte, în alt ton, dar şi el e la fel; cu toţi se
poate întîmpla asta, şi cu mine se poate întîmpla. Uite-aşa, măicuţă,
iar tu încă mai vrei să pleci de la noi; şi pe mine mă poate atinge
păcatul, Varenka. Poţi să ne distrugi şi pe mine, şi pe tine, draga
mea. Ah, scumpa mea, alungă-ţi din minte toate gîndurile astea de
libertate şi nu mă da pierzaniei degeaba. Spune, puişorul mei firav,
căruia nu i-au crescut încă penele, cum vrei să te hrăneşti, să te
salvezi de la pieire, să te aperi de răi! Ajunge, Varenka, revino-ţi; nu
pleca urechea la sfaturi şi îndemnuri prosteşti, mai citeşte o dată
cartea ta, citeşte-o cu atenţie, o să-ţi fie de folos.
I-am vorbit despre „Căpitanul de poştă“ lui Rataziaev. Mi-a spus
că e ceva depăşit, că acum au tot apărut cărţi cu ilustraţii şi descrieri
felurite; ca să spun drept, n-am prea priceput ce vrea el să spună. A
conchis că Puşkin e bun, că a proslăvit Sfînta Rusie şi multe mi-a
mai spus despre el. Da, foarte bine mi-a vorbit, Varenka, foarte bine;
citeşte cartea încă o dată, cu atenţie, urmează-mi sfaturile şi fă-mă
fericit pe mine, bătrînul, fiind ascultătoare. Atunci chiar Dumnezeu te
va răsplăti, scumpa mea, neapărat te va răsplăti.
Prietenul tău credincios,
Makar Devuşkin

6 iulie
 Dragă domnule Makar Alexeevici!

Fedora mi-a adus astăzi cincisprezece ruble de argint. Ce

bucuroasă a fost, biata de ea, cînd i-am dat trei ruble! Vă scriu în
grabă. Vă croiesc acum jiletca – ce minune de material, galben cu
floricele. Vă trimit o carte; în ea sunt felurite povestiri; am citit şi eu
cîteva; citiţi-o pe aceea cu titlul „Mantaua“14. Mă invitaţi să merg la
teatru cu dumneavoastră; n-o să fie prea scump? Poate doar să
mergem undeva, la galerie. N-am fost de foarte mult timp la teatru,
nici nu-mi mai amintesc de cînd. Dar, iarăşi, mă tem, nu e scumpă
distracţia asta? Fedora clatină din cap. Îmi spune că aţi început să
trăiţi peste posibilităţile dumneavostră; dar şi eu văd asta; cît aţi
cheltuit numai cu mine! Aveţi grijă, dragă prietene, să nu intraţi la
necaz. Fedora şi-aşa mi-a vorbit de unele zvonuri – că v-aţi certat cu
gazda dumneavoastră din cauză că nu i-aţi plătit; mă tem foarte tare
pentru dumneavoastră. Mă ocup acum de o treabă neînsemnată –
schimb panglicile la pălărie.
V.D.

P.S.: Ştiţi ce, dacă mergem la teatru, o să-mi pun pălăriuţa nouă
şi pe umeri o mantilă neagră. E bine aşa?

7 iulie

Stimată doamnă Varvara Alexeevna!

…Continui cele scrise ieri. Da, măicuţă, cîndva şi pe mine m-a

pălit nebunia. M-am îndrăgostit de o actriţă, pînă peste urechi m-am
îndrăgostit, şi asta n-ar fi nimic; dar cel mai curios este că de fapt
aproape nici n-o cunoşteam; ba şi la teatru am fost doar o singură
dată, şi cu toate acestea m-am îndrăgostit. Pe-atunci locuiam în
cameră cu vreo cinci tineri. M-am luat cu ei, fără să vreau m-am luat
cu ei, deşi totdeauna păstrez o anumită distanţă faţă de alţii. Ei, şi ca
să nu rămîn mai prejos, le ţineam isonul în toate. Ei m-au bătut la
cap cu această actriţă! În fiecare seară, de cum începea spectacolul,
întreaga companie – pentru cele necesare niciodată nu găsea un
sfanţ – pleca la teatru, la galerie, şi-acolo cu toţii băteau de zor din
palme şi-o chemau la rampă pe actriţa respectivă – pur şi simplu
erau nişte apucaţi! Iar după asta nici să dormi nu te lăsau; noaptea
întreagă tot despre ea discutau, fiecare numind-o Glaşa sa, toţi fiind
îndrăgostiţi de ea, toţi cu aceiaşi gărgăuni în cap. M-au molipsit şi pe
mine, naivul; pe-atunci eram tare tinerel. Singur nu ştiu cum m-am
trezit împreună cu ei la galerie, în rîndul al patrulea. N-am văzut
decît un colţ de cortină, dar am auzit tot. E adevărat, actriţa avea o
voce plăcută – sonoră, de privighetoare, dulce! Ne-am rupt palmele
tot aplaudînd şi-am strigat continuu, mai să ne dea afară, ba pe unul
dintre noi chiar l-au scos din sală. Cînd mă-ntorceam acasă,
mergeam ca beat! În buzunar nu aveam decît o rublă, iar pînă la
salariu mai erau încă zece zile încheiate. Şi ce crezi, măicuţă? A
doua zi, înainte de a mă duce la slujbă, am trecut pe la un franţuz
care ţinea o parfumerie; am cumpărat de la el, de toţi banii, nişte
parfum şi un săpun parfumat – habar n-aveam ce mă apucase de-
am cumpărat toate lucrurile acelea! Şi nu m-am mai întors acasă la
prînz, m-am tot plimbat pe sub geamurile ei. Stătea pe Nevski, la
etajul patru. Am venit acasă, m-am odihnit cam un ceas şi am plecat
din nou pe Nevski ca măcar să trec pe sub ferestrele ei. Vreo lună şi
jumătate am tot umblat aşa, făcîndu-i curte; una-două luam nişte
trăsuri elegante şi tot dădeam tîrcoale pe lîngă ferestrele ei: m-am
ruinat complet, am făcut datorii, dar apoi am încetat s-o iubesc: m-
am plictisit! Uite, deci, ce-i în stare să facă o actriţă oarecare dintr-un
om la locul lui, măiculiţă! Dar eram tînăr, eram tare tînăr pe atunci!…
 M.D.

8 iulie

Stimata mea doamnă Varvara Alexeevna!

Mă grăbesc să-ţi înapoiez cartea pe care mi-ai trimis-o pe 6 ale

lunii acesteia şi totodată mă grăbesc să ne explicăm în această
scrisoare. E rău, e rău, măicuţă, că m-ai pus într-aşa o situaţie. Să-
mi fie permis, măicuţă: orice se-ntîmplă cu soarta omului e dat de la
Domnul. Unuia îi este dat să umble cu epoleţi de general, altuia să
fie consilier titular15; unuia să comande, altuia să se supună fără
crîcnire şi să asculte plin de spaimă. Toate sunt stabilite după
capacităţile omului; unul e capabil de ceva, altul de altceva, iar
capacităţile sunt date chiar de Dumnezeu. Sunt în slujbă de aproape
treizeci de ani; slujesc ireproşabil, nu umblu băut, niciodată n-am
provocat vreun incident. În calitate de cetăţean care are o conştiinţă,
consider că am defecte, dar şi calităţi. Sunt respectat de şefi şi
însuşi Excelenţa Sa e mulţumit de mine; şi, deşi pînă în prezent nu
mi-a arătat semne de apreciere deosebită, ştiu că şeful meu este
mulţumit. Am ajuns să-ncărunţesc în slujbă; nu ştiu să am vreun
păcat deosebit. Desigur, cine nu păcătuieşte în lucrurile mici?
Oricine e cu păcat, chiar şi tu, măicuţă! Dar niciodată nu mi s-au
putut imputa mari abateri şi greşeli, n-am încălcat dispoziţiile şi
liniştea publică, nu s-a întîmplat aşa ceva; era vorba chiar să
primesc o medalie – ce să mai spun! Toate astea ar trebui să le ştii,
măicuţă, dar şi el ar fi trebuit să ştie; dacă tot s-a apucat să descrie,
ar fi trebuit să ştie totul. Nu, nu m-am aşteptat la asta de la tine,
măicuţă: nu, Varenka! Tocmai de la tine nu mă aşteptam la asta.
 Cum! După toate astea, nu-i chip să trăieşti în pace, în colţişorul
tău – oricare ar fi acela –, să trăieşti fără să tulburi apele, cum spune
un proverb, fără să faci ceva rău altuia, să fii cu frică de Dumnezeu,
dar şi de conştiinţa proprie; să trăieşti fără să se lege nici alţii de tine,
fără să se strecoare în vizuina ta şi să se uite –, vezi Doamne, cum
trăieşti tu, dacă ai, de exemplu, jiletcă frumoasă, dacă se vede atît
cît trebuie din hainele tale de dedesubt; dacă ai cizme, cu ce sunt
ele pingelite; ce mănînci, ce bei, ce copiezi? Şi ce-i priveşte pe unii,
măicuţă, că pînă şi eu, dacă e trotuarul mai rău, merg pe vîrful
picioarelor ca să-mi păzesc cizmele! De ce să scrii despre altul că,
uite, uneori e în nevoie, că nu bea ceai? De parcă toţi ar trebui
musai să bea ceai! Ce, eu mă uit în gura altora să văd ce fel de
mîncare mestecă ei? Pe cine am jignit eu aşa de tare? Nu, măicuţă,
de ce să-i jigneşti pe alţii cînd ei nici măcar nu te ating cu o vorbă!
Ei, iată un exemplu, Varvara Alexeevna, uite: slujeşti, slujeşti cu
rîvnă, cu inimă – ce mai! – şi şefii te respectă (cum o fi, cum n-o fi,
dar te respectă), şi nitam-nisam, chiar sub nasul tău, fără un motiv
anume, cineva te face de baftă cu un pamflet. Sigur, e adevărat,
uneori îţi iei ceva nou, nu dormi de bucurie şi te-ncalţi cu cizmele noi
cu nesfîrşită plăcere – ce-i drept, am simţit şi eu asta, pentru că e
plăcut să-ţi vezi piciorul într-o cizmă fină, elegantă; e descris veridic!
Şi totuşi sunt uimit de-a-binelea că Fiodor Fiodorovici a dat drumul în
lume la aşa o carte şi nu s-a apărat. E adevărat că e încă un
demnitar tînăr şi-i place să strige uneori; dar de ce să nu strige? Şi
de ce să nu bruftuiască dacă trebuie să-l bruftuiască pe semenul
nostru? Ei, să presupunem că mustră aşa, ca să-şi dea importanţă –
să mustre şi pentru asta; trebuie să-i înveţe minte pe alţii, trebuie să-
i înfricoşeze; pentru că, între noi fie vorba, Varenka, semenul nostru
nu face nimic fără frică, fiecare vrea să fie încadrat undeva ca,
pasămite, să poată spune că lucrează aici sau acolo, dar cînd vine
vorba de treabă, o face de mîntuială. Şi, întrucît există cinuri diferite
şi fiecare cin cere o mustrare pe măsură, e normal că, după toate
acestea, şi tonul mustrărilor e diferit – asta-i în ordinea lucrurilor! Că
doar, măicuţă, şi lumea se ţine pe faptul că fiecare ridicăm tonul unul
în faţa altuia, că fiecare îl mustră pe celălalt. Fără măsura asta de
siguranţă, nici lumea n-ar sta în picioare şi n-ar exista nici ordine. Mă
mir, pur şi simplu, că Fiodor Fiodorovici a lăsat să treacă aşa o
jignire fără să-i acorde atenţie!
Şi de ce să scrii asemenea lucruri? Cine are nevoie de asta? Ce,
oare din cauza asta un cititor îmi va face mie o manta? Nu cumva
îmi va cumpăra şi nişte cizme noi? Nu, Varenka, va citi şi va vrea o
continuare. Uneori te ascunzi, te ascunzi, te piteşti pe unde
nimereşti, uneori te temi şi să-ţi scoţi nasul – nu importă unde te
ascunzi, pentru că te temi să nu fii judecat, pentru că din toate cîte
sunt pe lume ţi-or face un pamflet şi toată viaţa ta publică şi privată
va intra în literatură, totul va fi tipărit, citit, batjocorit, judecat! Şi-
atunci nici pe stradă nu te poţi arăta; doar totul e arătat de aşa
manieră, că-l recunoşti acum pe om chiar după mers. Ei, şi bine-ar fi
dacă, în final, s-ar corecta măcar un pic, s-ar corecta măcar ceva, s-
ar pune, de exemplu, punct după toate astea, după ce s-a spus cum
i se presară hîrtiuţe pe cap; s-ar spune că, pasămite, cu toate cele
scrise, respectivul este un om bun, un bun cetăţean, că n-a meritat
un asemenea comportament din partea colegilor săi, că i-a ascultat
pe cei mai în vîrstă (aici ar putea da un exemplu, că n-a dorit răul
nimănui, că a crezut în Dumnezeu şi a murit), dacă vrea neapărat ca
el să moară plîns de mulţi. Dar cel mai bine ar fi să nu-l lase să
moară pe bietul de el, ci să facă astfel încît mantaua lui să fie găsită,
încît generalul acela, aflînd amănunte despre calităţile slujbaşului,
să-l recheme la cancelarie, să-l avanseze în funcţie şi să-i dea un
salariu bun, astfel încît, în final, vedeţi dumneavoastră, să se-ntîmple
aşa: răul să fie pedepsit, iar binele să învingă şi colegii lui de
cancelarie să nu rămînă cu nimic. Eu, de pildă, aşa aş proceda; dar
aşa cum se scrie acolo, ce-i aşa deosebit la el, ce-i bun la el? Nu e
decît un exemplu oarecare din existenţa cotidiană, vulgară. Şi cum
de ţi-a trecut prin minte să-mi trimiţi aşa o carte, scumpa mea. E o
carte rău intenţionată, Varenka; totul e pur şi simplu neverosimil,
pentru că nici nu se poate întîmpla să existe un asemenea
funcţionar. După aşa ceva, trebuie depusă plîngere, Varenka, o
plîngere oficială.
Sluga ta preaplecată,
Makar Devuşkin

27 iulie

Stimate domnule Makar Devuşkin!

Ultimele întîmplări şi scrisori de la dumneavoastră m-au speriat,

m-au şocat şi m-au nedumerit, iar povestirile Fedorei mi-au explicat
totul. De ce-a trebuit să disperaţi în halul ăsta şi să cădeţi în aşa o
prăpastie cum aţi căzut dumneavoastră, Makar Alexeevici?
Explicaţiile dumneavoastră nu m-au mulţumit deloc. Vedeţi, am avut
dreptate cînd am insistat să accept locul acela convenabil care mi se
propunea. Pe deasupra, şi ultima mea aventură mă sperie serios.
Îmi spuneţi că dragostea pe care mi-o purtaţi v-a făcut să vă
ascundeţi de mine. Mi-am dat seama că vă datorez multe. Mă
asiguraţi că cheltuiţi pentru mine doar banii economisiţi, care, cum
spuneaţi, pentru orice eventualitate stau la casa de depuneri, dar
acum, cînd am aflat că n-aţi avut nici un fel de bani, că, auzind
întîmplător de situaţia mea disperată şi fiind mişcat de ea, aţi hotărît
să vă cheltuiţi salariul după ce l-aţi luat în avans, că v-aţi vîndut
hainele cînd am fost bolnavă – acum, descoperind toate acestea,
sunt pusă într-o situaţie atît de chinuitoare, că nici măcar nu ştiu cum
să le privesc şi ce să gîndesc despre ele. Ah! Makar Alexeevici! Ar fi
trebuit să vă opriţi la primele gesturi de binefacere pe care vi le-a
dictat compasiunea şi iubirea de rudă, iar nu să tocaţi apoi banii pe
lucruri inutile. Aţi trădat prietenia noastră, Makar Alexeevici, pentru
că n-aţi fost sincer cu mine, iar acum, cînd văd că ultimii
dumneavoastră bani s-au dus pe haine, pe bomboane, pe plimbări,
teatru şi cărţi, pentru toate acestea plătesc scump şi regret
superficialitatea mea de neiertat (căci am primit totul fără să mă
gîndesc la dumneavoastră); şi toate cele prin care aţi vrut să-mi
faceţi plăcere se transformă acum în durere, lăsînd în urmă păreri de
rău inutile. V-am observat tristeţea din ultimul timp şi, deşi mă
aşteptam cu îngrijorare la ceva, nici prin minte nu mi-a trecut că e
vorba de ceea ce s-a întîmplat acum! Cum aţi putut cădea într-atît,
Makar Alexeevici! Ce-o să gîndească acum despre dumneavoastră,
ce-o să spună despre dumneavoastră cei care vă cunosc?
Dumneavoastră, pe care eu şi toţi ceilalţi vă respectam pentru
bunătatea inimii, pentru modestia şi mintea dumneavoastră clară, aţi
căzut dintr-odată într-un viciu atît de dezgustător despre care
altădată n-aţi dat nici un semn că l-aţi avea. Ce-a fost în sufletul meu
cînd Fedora mi-a povestit că v-au găsit pe stradă beat şi v-au adus
acasă cu poliţia! Am înlemnit de mirare, deşi mă aşteptam la ceva
neobişnuit, pentru că aţi dispărut patru zile. V-aţi gîndit oare, Makar
Alexeevici, ce vor spune şefii dumneavoastră cînd vor afla cauza
adevărată a absenţei dumneavoastră? Spuneţi că toţi rîd de
dumneavoastră; că toţi ştiu de legătura noastră şi că, rîzînd de
dumneavoastră, vecinii pomenesc şi numele meu. Nu daţi atenţie la
asta, Makar Alexeevici, şi, pentru Dumnezeu, liniştiţi-vă. Mă mai
înspăimîntă întîmplarea cu ofiţerii ăştia; am auzit ceva vag despre
ea. Explicaţi-mi ce înseamnă asta! Îmi scrieţi că v-aţi temut să vă
confesaţi, că v-aţi temut să nu-mi pierdeţi prietenia cu mărturisirea
aceasta, că eraţi disperat, neştiind cum să mă ajutaţi în timpul bolii,
că aţi vîndut tot ca să am tot ce-mi trebuie şi să nu merg la spital, că
v-aţi îndatorat peste poate, că aveţi neplăceri cu gazda în fiecare zi,
dar, ascunzînd toate astea de mine, aţi ales calea cea mai rea. Abia
acum am aflat totul. V-aţi codit să mă faceţi să recunosc că am fost
cauza situaţiei dumneavoastră nefericite, iar acum mi-aţi produs o
amărăciune de două ori mai mare cu purtarea dumneavoastră. Toate
astea m-au şocat, Makar Alexeevici. Ah, prietene! Nefericirea e o
boală molipsitoare. Nefericiţii şi săracii trebuie să se ferească unii de
alţii ca să nu se molipsească şi mai tare. V-am adus nişte nenorociri
pe care înainte nu le-aţi cunoscut în viaţa dumneavoastră modestă.
Toate astea mă chinuie, mă ucid.
Scrieţi-mi acum totul cinstit, ce vi s-a întîmplat şi cum de v-aţi
decis la aşa o faptă. Liniştiţi-mă, dacă se poate. Nu orgoliul mă face
să scriu acum despre liniştea mea, ci prietenia şi iubirea mea pentru
dumneavoastră care nu pot fi şterse cu nimic din inima mea.
Rămîneţi cu bine. Aştept răspunsul dumneavoastră cu nerăbdare.
M-aţi judecat greşit, Makar Alexeevici.
A dumneavoastră iubitoare din toată inima,
Varvara Dobroselova

28 iulie

Nepreţuita mea Varvara Alexeevna!

Acum cînd toate s-au sfîrşit şi încet-încet au intrat pe făgaşul lor

normal, uite ce-am să-ţi spun eu, măicuţă: îţi faci griji pentru ceea ce
crede lumea despre mine, dar mă grăbesc să te încredinţez, Varvara
Alexeevna, că ambiţia mea e mai presus de toate astea. Drept
urmare, vorbindu-ţi de toate nefericirile şi dezordinile din viaţa mea,
te anunţ că nimeni dintre superiorii mei încă nu ştie nimic şi nici nu
va şti, aşa că mă voi bucura de respectul lor în continuare. De un
lucru mă tem însă: mă tem de bîrfe. Aici, acasă, gazda a făcut
scandal, dar acum cînd din cele zece ruble de la tine i-am plătit o
parte de datorie, se mulţumeşte doar să bombăne şi atît. Cît despre
ceilalţi, nu contează; atîta vreme cît nu le-am cerut bani împrumut,
nu-mi pasă. Şi, în încheierea explicaţiilor mele, îţi spun, măicuţă, că
pun mai presus de orice pe lume respectul tău pentru mine, care-mi
alină necazurile acestea trecătoare. Slavă Domnului că prima
lovitură şi primele neplăceri au trecut şi că ai privit lucrurile în aşa fel
că nu m-ai socotit un prieten necredincios şi un egoist, că n-ai crezut
că am insistat să fii aici cu mine şi că te-am înşelat numai pentru că
n-am fost în stare să mă despart de tine şi pentru că te-am iubit ca
pe îngerul meu. M-am apucat acum de slujbă cu îndîrjire şi am
început să-mi fac datoria bine. Evstafi Ivanovici n-a spus măcar o
vorbă cînd am trecut pe lîngă el ieri. Nu-ţi ascund, măicuţă, că mă
ucid datoriile şi starea proastă a garderobei mele, dar asta nu-i nimic
şi te rog şi pe tine, nu dispera. Îmi trimiţi încă cincizeci de copeici,
Varenka; ei bine, aceste cincizeci de copeici mi-au sfîşiat inima.
Deci, uite cum stau lucrurile acum, uite ce se-ntîmplă! Adică nu eu,
bătrînul cel prost, îl ajut pe îngerul meu, ci tu mă ajuţi pe mine, biata
mea orfană! Bine că Fedora a făcut rost de bani. Deocamdată, eu n-
am nici o şansă să primesc ceva, măicuţă, dar cum apare vreo
speranţă de ceva, îţi scriu totul cu de-amănuntul. Dar bîrfele, bîrfele
nu-mi dau pace. Rămîi cu bine, îngeraşul meu. Îţi sărut mînuţa şi te
implor să te faci bine. Nu scriu mai mult pentru că mă grăbesc la
slujbă, vreau ca prin străduinţă şi tenacitate să-mi spăl toate
păcatele şi greşelile la serviciu; las pe mîine povestirea despre toate
întîmplările şi aventurile cu ofiţerii.
Al tău iubitor şi respectuos
Makar Devuşkin

28 iulie

Eh, Varenka, Varenka! Uite tocmai acum greşeala e a ta şi asta

trebuie să-ţi rămînă pe conştiinţă. Cu scrisorica ta m-ai scos definitiv
din minţi, m-ai îngrijorat şi doar acum, cînd m-am mai liniştit şi am
privit în adîncul inimii mele, am văzut că am avut dreptate, perfectă
dreptate. Nu vorbesc acum de patima mea (s-o ia naiba, măicuţă!),
ci de faptul că te iubesc şi că nu e înţelept deloc să te iubesc, nu e
bine. Tu, măicuţă, nu ştii nimic; dar, dacă măcar ai fi ştiut de ce s-au
întîmplat toate acestea, de ce trebuie să te iubesc, n-ai mai fi spus
ce-ai spus. Vorbeşti numai de lucruri cuminţi, dar sunt sigur că în
inima ta altceva este.
Măicuţă, singur nu ştiu şi nu-mi aduc bine aminte ce mi s-a
întîmplat cu ofiţerii. Trebuie să-ţi mărturisesc, îngeraşul meu, că pînă
în acel moment am fost într-o stare de confuzie îngrozitoare.
Închipuie-ţi că o lună întreagă, ca să spun aşa, am atîrnat de-un fir
de păr. Starea mea era din cale afară de jalnică. M-am ascuns de
tine şi de cei de acasă, dar gazda a făcut scandal şi mare tămbălău.
Şi n-ar fi fost nimic dacă muierea asta de nimic făcea scandal, dar
una e să-mi fie mie ruşine şi alta e că, Dumnezeu ştie cum, a aflat
de legătura noastră şi a strigat în gura mare atîtea despre noi, că am
încremenit, ba mi-am acoperit şi urechile. Chestiunea este că alţii nu
şi-au acoperit urechile, ci, dimpotrivă, şi le-au ciulit. Nici acum,
măicuţă, nu ştiu unde să mă ascund!…
 Şi uite, îngeraşul meu, toată avalanşa asta de nenorociri m-a
doborît la pămînt. Deodată, am auzit lucruri stranii de la Fedora, că
la voi în casă a apărut un ins infam şi te-a ofensat cu o propunere
ruşinoasă; că te-a jignit, te-a jignit profund, îmi dau seama cînd mă
uit la mine, măicuţă, căci şi eu m-am simţit profund jignit. Atunci,
îngeraşul meu, am înnebunit, m-am pierdut şi am decăzut cu totul.
Varenka, am luat-o la fugă într-o nebunie nemaivăzută, voiam să mă
duc la el, desfrînatul; nu ştiam ce voi face, pentru că eu nu vreau să
te supere cineva, îngeraşul meu! Ce mai, a fost trist! Iar în ziua
aceea era ploaie, noroi, o tristeţe îngrozitoare!… Voiam deja să mă-
ntorc… Atunci am şi căzut în păcat, măicuţă. L-am întîlnit pe Emelia,
pe Emelian Ilici, un funcţionar, adică un fost funcţionar care acum nu
mai este funcţionar, pentru că a fost dat afară de la noi. Nu ştiu ce
face, cum se descurcă; şi uite, am pornit-o împreună. Atunci – dar
cum, Varenka, oare te bucuri să citeşti despre nenorocirile
prietenului tău, despre nefericirea, istoriile şi păţaniile în care a
intrat? A treia zi, seara, Emelia m-a îmboldit şi aşa am pornit-o spre
el, spre ofiţerul acela. Îi luasem adresa de la portarul nostru. Fiindcă
veni vorba, măicuţă, de mult pusesem ochii pe viteazul ăsta; l-am
urmărit încă de atunci cînd locuia în casa noastră. Acum văd că am
comis o necuviinţă, pentru că nu eram eu cel de totdeauna atunci
cînd m-au anunţat la el. Eu, Varenka, nu-mi amintesc nimic, ca să
spun drept; ţin minte doar că la el erau foarte mulţi ofiţeri sau
vedeam eu dublu – Dumnezeu ştie. Nu-mi amintesc nici ce-am spus,
în nobila mea indignare. Ei, şi atunci m-au alungat, atunci m-au
aruncat pe scări, adică nu m-au aruncat propriu-zis, ci m-au împins.
Doar ştii, Varenka, cum m-am întors; asta-i tot. Desigur, asta m-a
umilit tare şi mîndria mea a suferit, dar nimeni altcineva nu ştie,
nimeni în afară de tine; înseamnă că, în acest caz, totu-i ca şi cum n-
ar fi fost. Nu crezi, Varenka? Ce ştiu cu adevărat este că anul trecut
Aksenti Osipovici a atentat la fel la demnitatea lui Piotr Petrovici, dar
în secret; a făcut asta în secret. L-a convocat în camera portarului,
am văzut asta printr-o crăpătură, şi acolo i-a plătit-o cum se cuvine,
doar că într-un mod elegant, pentru că nimeni n-a văzut asta în afară
de mine; iar eu, ca mormîntul; adică, vreau să spun că n-am suflat o
vorbă nimănui. Ei, şi după asta, Piotr Petrovici şi Aksenti Osipovici
au tăcut. Piotr Petrovici, ştii, e om cu ambiţie şi n-a spus nimănui,
aşa că acum amîndoi se salută şi-şi strîng mîna. Nu discut, Varenka,
nu îndrăznesc să te contrazic; am decăzut grav şi, ceea ce-i mai
îngrozitor, mi-am pierdut respectul de sine, dar asta, probabil, mi-a
fost sortit, acesta mi-e destinul – şi, cum ştii, de ce ţi-e scris nu
scapi. Ei, iată şi explicaţia amănunţită a nefericirilor şi necazurilor
mele, Varenka, iată tot ce s-a întîmplat atunci, deşi nu e de citit. Sunt
puţin bolnav, măicuţă, şi toată voioşia sentimentelor mi s-a stins. Cu
asta, asigurîndu-te de afecţiunea, iubirea şi respectul meu pentru
tine, rămîn, stimata mea doamnă Varvara Alexeevna,
sluga ta preaplecată,
Makar Devuşkin

29 iulie

Stimate domnule Makar Alexeevici!

V-am citit ambele scrisori şi am simţit că mi se rupe inima!

Ascultaţi, dragul meu prieten: dumneavoastră sau treceţi sub tăcere
ceva şi mi-aţi scris doar despre o parte din toate neplăcerile
dumneavoastră sau… aşa-i, Makar Alexeevici, din scrisorile
dumneavoastră răzbate o serioasă tulburare…Veniţi la mine, pentru
Dumnezeu, veniţi astăzi; şi, ascultaţi, veniţi direct la noi ca să luaţi
masa. Nu mai ştiu cum o duceţi acolo şi cum v-aţi aranjat cu gazda
dumneavoastră. Nu scrieţi nimic despre asta şi parcă treceţi sub
tăcere acest lucru cu bună ştiinţă. La revedere, prietene dragă;
treceţi neapărat pe la noi astăzi: şi mai bine aţi face dacă aţi veni
mereu să luaţi masa la noi. Fedora găteşte foarte bine. Rămîneţi
sănătos.
A dumneavoastră,
Varvara Dobroselova

1 august

Măicuţă Varvara Alexeevna!

Te bucuri, măicuţă, că Domnul ţi-a dat ocazia să răsplăteşti, la

rîndul tău, binele cu bine şi să-mi mulţumeşti. Cred în asta, Varenka,
cred şi în bunătatea de înger a inimioarei tale şi – n-o spun ca
reproş – nu mă mai certa ca atunci că am devenit risipitor la
bătrîneţe. Ei, am păcătuit şi eu, ce să-i faci! – dacă vrei neapărat ca
în asta să vezi un păcat; numai că mult mă mai costă să aud aşa
ceva de la tine! Dar nu te supăra pe mine c-o spun; în sufletul meu,
măicuţă, totul a amuţit. Am simţit asta şi înainte, dar acum o simt
parcă mai mult ca niciodată. Omul sărac, bietul de el, e pretenţios; el
se uită altfel şi la lumea lui Dumnezeu, priveşte chiorîş la fiecare
trecător, îşi roteşte privirea cu timiditate, trage cu urechea la orice
cuvînt – chipurile, nu cumva se vorbeşte ceva despre el? Că, vezi
Doamne, de ce e el aşa de amărît? Ce simte el? Că, de pildă, cum
arată el din partea asta şi cum arată din cealaltă? Şi ştie oricine,
Varenka, că omul sărac arată mai rău ca o zdreanţă şi nu poate
primi respect de niciunde, orice s-ar scrie despre el! Orice-ar scrie
mîzgălitorii ăştia, omul sărac va rămîne cum a fost. Şi de ce va fi
totul ca înainte? Păi, uite, pentru că la omul sărac totul e altfel, totul
trebuie să fie pe dos; el n-are nimic sfînt, n-are nici urmă de ambiţie!
Uite, Emelia spunea mai zilele trecute că undeva s-a făcut pentru el
o listă de subscripţie; aşa că pentru orice copeică a fost nevoie de
aprobare oficială. Au crezut că-i dau degeaba copeicile lor, dar nu-i
aşa: ei au plătit doar pentru că li s-a înfăţişat un om sărman. Acum,
măicuţă, şi binefacerile se fac într-un mod curios… sau poate că
totdeauna s-au făcut aşa, cine mai ştie! Sau oamenii nu ştiu cum să
facă o faptă bună, sau sunt meşteri în asta – una din două. Poate că
tu nu ştiai, aşa că, uite, acum ştii! Poate la altele nu ne pricepem noi,
dar asta o ştim! Şi de ce omul sărman ştie toate astea şi gîndeşte
aşa! De ce? Ei, din experienţă! Pentru că, de exemplu, ştie că există
cîte un domn care merge undeva la un restaurant şi vorbeşte de
unul singur: că, uite, pasămite, ce va mînca astăzi sărăntocul de
funcţionar? Eu voi mînca sauté-papillottes, dar el poate că va mînca
caşă fără unt. Şi ce treabă are el că eu voi mînca caşa fără unt?
Există asemenea oameni, Varenka, oameni care numai la asta se
gîndesc. Şi merg pamfletarii aceştia fără ruşine şi se uită dacă pe
piatră pui tot piciorul sau doar vîrful piciorului; şi observă că, uite,
unui funcţionar dintr-un departament oarecare, unui consilier titular îi
ies degetele afară din cizmă, e rupt în coate – şi apoi toate astea le
descriu ei acolo la ei şi mai şi publică mizeria asta… Dar care-i
problema că sunt rupt în coate? Să-mi ierţi, Varenka, intervenţia
grosolană, dar îţi spun că, în această privinţă, omul sărman e tot atît
de ruşinos ca şi voi fetele, ca să dau un exemplu. Doar voi nu vă
dezbrăcaţi în faţa tuturor, iertată fie-mi comparaţia; la fel, nici omului
sărman nu-i place să tragă alţii cu ochiul în vizuina lui, să-l
chestioneze în privinţa relaţiilor de familie – uite-aşa. Şi atunci de ce
să nu fi fost jignit şi eu, Varenka, dacă se simţeau jigniţi duşmanii
mei, care atentau la cinstea şi onoarea unui om cinstit!
 Şi la birou am stat astăzi ca un urs, ca o vrabie zgribulită, că de
ruşine aproape că-mi luaseră obrajii foc. Mi-a fost ruşine, Varenka!
Dar e firesc să te ruşinezi atunci cînd ţi se iţesc coatele din haină şi
nasturii îţi atîrnă de aţe. Şi, uite, parcă-nadins tocmai asta mi se
întîmpla mie! Fără să vrei te descurajezi. Ce mai!… Însuşi Stepan
Karlovici a-nceput azi să vorbească cu mine în chestiuni de serviciu;
a vorbit el ce-a vorbit şi, parcă în treacăt, a adăugat: „Eh, şi
dumneata, Makar Alexeevici!“. Şi n-a terminat ce-avea de spus, dar
eu am priceput imediat şi m-am înroşit că pînă şi chelia mi s-a-
mpurpurat toată. De fapt, asta nu-nseamnă nimic, dar tot sunt
neliniştit, mă pune serios pe gînduri. Oare n-or fi auzit ceva!
Ferească Dumnezeu să fi auzit ceva! Recunosc, am o bănuială, îl
bănuiesc tare mult pe unul de aici. Doar ce mare lucru ar fi asta
pentru nişte ticăloşi! Te vînd imediat! Pentru ei, viaţa ta cinstită nu
face nici cît o ceapă degerată – nu au nimic sfînt.
Acum ştiu a cui faptă e asta: a lui Rataziaev. El cunoaşte pe
cineva din departamentul nostru şi, probabil, printre altele, i-a relatat
totul, ba încă a mai şi adăugat de la el; sau o fi povestit în
departamentul lui şi a răsuflat în departamentul nostru. Iar în casa
noastră toţi ştiu totul pînă în cele mai mici amănunte şi arată cu
degetul spre geamul tău; da, ştiu că aşa fac. Şi cînd am venit ieri să
iau masa la voi, toţi s-au arătat la geam, iar gazda a spus că, uite,
chipurile, s-au găsit sacul şi petecul, iar pe tine te-a numit cu un
cuvînt ruşinos. Dar asta nu-i nimic pe lîngă intenţia ticăloasă a lui
Rataziaev de a ne introduce pe amîndoi în literatură şi de a ne
descrie într-o satiră tăioasă; chiar el a spus asta, iar unii oameni de
bine mi-au relatat. Nu mă pot gîndi la nimic, măicuţă, şi nici nu pot
lua vreo hotărîre. Nimic de zis, l-am mîniat pe bunul Dumnezeu,
îngeraşul meu! Ai vrut, măicuţă, să-mi trimiţi nu ştiu ce carte, să-mi
mai treacă de plictiseală. Dă-o-ncolo de carte, măicuţă! Ce-i o carte?
E invenţie curată! Şi romanul e o prostie, e scris tot pentru proşti,
aşa, ca să-l citească oamenii trîndavi; crede-mă, măicuţă, crede în
experienţa mea de-atîţia ani. Şi ce-i cu asta că încep să vorbească
despre un oarecare Shakespeare, că, vezi Doamne, există
Shakespeare în literatură – doar şi Shakespeare e o prostie, toate
sunt prostie curată şi totul e scris pentru a calomnia!
Al tău,
Makar Devuşkin

2 august

Stimate domnule Makar Alexeevici!

Nu vă faceţi nici un fel de griji; dă Dumnezeu şi s-or aranja toate.

Fedora a făcut rost de lucru mult şi pentru mine, şi pentru ea, şi,
foarte bucuroase, ne-am pus amîndouă pe treabă; poate că vom
reuşi să dregem situaţia. Ea bănuieşte că toate neplăcerile mele din
urmă nu sunt străine de Anna Fiodorovna; dar acum mi-e totuna.
Astăzi, nu ştiu de ce, sunt neobişnuit de veselă. Vreţi să împrumutaţi
bani; să vă apere Dumnezeu! După asta n-o să mai scăpaţi de
necazuri cînd va trebui să-i daţi înapoi. Mai bine staţi mai aproape de
noi, veniţi mai des şi nu ţineţi cont de gazda dumneavoastră. În ceea
ce-i priveşte pe ceilalţi duşmani şi răuvoitori, sunt convinsă că vă
necăjiţi în zadar, Makar Alexeevici! Fiţi atent, doar v-am spus ultima
dată că aveţi un scris foarte inegal. Ei, la revedere, rămîneţi cu bine.
Vă aştept neapărat la mine.
A dumneavoastră,
V.D.

3 august
 Îngeraşul meu Varvara Alexeevna!

Mă grăbesc să-ţi comunic, luminiţa vieţii mele, că am oarece

speranţe. Dă-mi voie, fetiţa mea, îmi scrii, îngerul meu, să nu fac
împrumuturi? Scumpa mea, nu se poate fără ele; nici eu n-o duc
prea bine, dar dacă, ferească sfîntul, ţi se-ntîmplă şi ţie ceva rău!
Doar eşti slăbuţă. De aceea îţi şi scriu, pentru că e absolut necesar
să iau un împrumut. Ei, şi am să continui să fac asta.
Îţi spun, Varvara Alexeevna, că la birou stau alături de Emelian
Ivanovici. Nu Emelian acela pe care-l ştii. Acesta, la fel ca mine, este
consilier titular şi amîndoi suntem slujbaşi vechi, aproape cei mai în
vîrstă din tot departamentul. Are un suflet bun, generos, dar e un om
tăcut şi seamănă cu un urs. În schimb, e harnic, are un condei – un
scris pur englezesc şi, dacă e să spun tot adevărul, nu scrie mai rău
ca mine, e un om destoinic! Niciodată nu ne-am apropiat prea tare,
ne-am menţinut mereu la relaţiile obişnuite: bună ziua, la revedere;
dar, dacă vreodată am nevoie de un cuţitaş şi se-ntîmplă să-i cer –
adică, daţi-mi, Emilian Ivanovici, un cuţitaş –, asta se-ntîmplă ca
între colegi. Astăzi, însă, mi-a spus: „Makar Alexeevici, de ce sunteţi
aşa de gînditor?“. Văd că omul îmi vrea binele şi m-am destăinuit –
uite, aşa şi aşa, Emelian Ivanovici, adică nu i-am spus tot, Doamne
fereşte, niciodată nu voi spune tot, pentru că nu pot s-o fac, dar
ceva-ceva tot i-am dezvăluit eu: că, uite, sunt strîmtorat şi aşa mai
departe. „Ar trebui, tăicuţule, să împrumutaţi ceva – îmi spune
Emelian Ivanovici; uite, măcar de la Piotr Petrovici să luaţi cu
împrumut, dă cu dobîndă, am împrumutat şi eu; şi ia un procent
decent, neîmpovărător.“ Ei, Varenka, mi-a tresărit inima în piept. M-
am gîndit şi m-am tot gîndit: să-i dea Domnul gîndul cel bun lui Piotr
Petrovici, binefăcătorul, şi să mă ajute şi pe mine cu un împrumut.
Am şi calculat: uite, i-aş plăti şi gazdei, te-aş ajuta şi pe tine şi m-aş
pune şi eu complet pe picioare, că aşa cum e acum, mai mare
ruşinea: mi-e greu şi să stau la slujbă, nemernicii ăia se pun pe rîs
mereu, Dumnezeu să-i ierte! Ba şi Excelenţa Sa trece cîteodată pe
lîngă masa noastră; ferească Domnul să arunce vreo privire spre
mine şi să observe că sunt îmbrăcat necuviincios! Şi doar Excelenţa
Sa ţine la mare preţ ordinea şi curăţenia. Poate că nu va zice nimic,
dar eu am să mor de ruşine – asta o să se-ntîmple. Cu toate acestea
în minte, făcîndu-mi curaj şi ascunzîndu-mi ruşinea în buzunarul
meu găurit, am pornit-o spre Piotr Petrovici plin de speranţe şi mai
mult mort decît viu de-atîta aşteptare. Tii, şi ce crezi, Varenka, am
dat-o-n bară! Era ocupat, vorbea cu Fedosei Ivanovici. M-am
apropiat de el dintr-o parte, l-am tras de mînecă, aşa, adică, Piotr
Petrovici, Piotr Petrovici! El s-a întors, iar eu am continuat: că, adică,
uite-aşa şi pe dincolo, am nevoie de treizeci de ruble ş.a.m.d. La-
nceput nu m-a înţeles, dar apoi, cînd i-am explicat tot, a-nceput să
rîdă şi apoi nimic, a tăcut. Eu – din nou îi adresez rugămintea. Iar el
mie – Aveţi garanţie? Şi şi-a băgat nasul în hîrtie, scrie şi nu se uită
la mine. Eu am cam încremenit. Nu, îi spun, Piotr Petrovici, nu am
garanţie, şi-i explic că imediat ce primesc salariul, îi dau banii înapoi,
neapărat îi înapoiez, voi considera asta prima mea datorie. În acel
moment l-a chemat cineva; eu l-am aşteptat, el s-a întors şi a-nceput
să-şi ascută pana fără să-mi dea nici o atenţie. Iar eu o ţineam pe-a
mea – că, uite, Piotr Petrovici, oare nu s-ar putea?… El tace şi parcă
nu aude nimic; am stat ce-am stat, apoi mi-am zis, ia să-ncerc ultima
dată, şi l-am tras de mînecă. Să fi spus măcar ceva, dar şi-a ascuţit
mai departe pana şi a-nceput să scrie. Aşa că am plecat. Vezi,
măicuţă, or fi ei toţi oameni destoinici, dar sunt tare mîndri, mîndri de
tot – nu-s pe măsura mea! Cum să mă ridic eu la înălţimea lor,
Varenka! De aceea ţi-am şi scris toate astea. Iar Emelian Ivanovici a-
nceput să rîdă şi a clătinat din cap, dar m-a încurajat, bunul de el.
Emelian Ivanovici e un om de toată isprava. Mi-a promis să mă
recomande unui om; acest om, Varenka, stă pe Vîborgskaia şi dă cu
dobîndă, e unul de rangul al XIV-lea. Emelian Ivanovici spune că
respectivul îmi va împrumuta negreşit; mîine, îngeraşul meu, mă duc
acolo – ce spui? Ce crezi? Dacă nu-mprumut, va fi nenorocire!
Gazda mea aproape că mă dă afară din casă şi nu acceptă să-mi
dea masa. Dar şi cizmele mele sunt ca vai de ele, măicuţă, n-am nici
nasturi la haină… Dar cîte nu-mi lipsesc! Şi dacă vreunul dintre
superiorii mei o să observe aşa o necuviinţă? Nenorocire, Varenka,
nenorocire, pur şi simplu e nenorocire!
Makar Devuşkin

4 august

Scumpul meu Makar Alexeevici!

Pentru Dumnezeu, Makar Alexeevici, împrumutaţi cît puteţi de

repede nişte bani; nu v-aş fi cerut ajutorul pentru nimic în lume în
împrejurările de faţă, dar dacă aţi şti care este situaţia mea! Nu mai
putem rămîne nici o clipă în locuinţa aceasta. Am avut neplăcerile
cele mai îngrozitoare; dacă aţi şti ce tulburată şi ce agitată sunt
acuma! Închipuiţi-vă, dragă prietene: în dimineaţa aceasta vine la noi
un om necunoscut, în vîrstă, aproape un bătrîn, încărcat de medalii.
Am fost uimită, neînţelegînd ce caută el la noi. Fedora plecase
tocmai atunci la prăvălie… El a început să mă întrebe cum trăiesc şi
ce fac şi, fără să aştepte vreun răspuns, mi-a comunicat că este
unchiul acelui ofiţer; că e foarte supărat pe nepot pentru
comportarea lui urîtă şi pentru că ne-a făcut de pomină în stînga şi-n
dreapta; a spus că nepotul lui e un băieţandru şi un fluşturatic şi că e
dispus să mă ia sub aripa lui; m-a sfătuit să nu plec urechea la
vorbele tinerilor, a adăugat că el mă compătimeşte ca un tată, că are
pentru mine sentimente paterne şi că e gata să mă ajute întru totul.
Eu m-am înroşit toată, nici n-am ştiut ce să cred, dar nu m-am grăbit
să-i mulţumesc. M-a prins de mînă cu forţa, m-a bătut uşor cu
degetele pe obraji, mi-a spus că sunt foarte frumoasă şi că e extrem
de mulţumit că am gropiţe în obraji (Dumnezeu ştie ce tot vorbea!)
şi, în sfîrşit, a vrut să mă sărute, spunînd că este deja bătrîn (era atît
de scîrbos!). Atunci a intrat Fedora. El s-a pierdut puţin, dar a-nceput
să spună din nou că mă respectă pentru modestia şi purtarea mea
virtuoasă şi că vrea foarte mult să nu mă simt străină faţă de el. Apoi
a chemat-o la o parte pe Fedora şi a vrut să-i dea nişte bani după ce
i-a făcut o propunere stranie. Se-nţelege că Fedora n-a luat. În
sfîrşit, s-a pregătit să plece, m-a asigurat încă o dată de toate
sentimentele lui, a spus că va mai veni la mine şi-mi va aduce nişte
cercei (părea şi el era foarte încurcat); m-a sfătuit să schimb locuinţa
şi mi-a recomandat o casă splendidă pe care a pus el ochii şi care
pe mine nu mă va costa nimic; mi-a spus că m-a îndrăgit foarte mult
pentru că sunt o fată cinstită şi cu scaun la cap, m-a sfătuit să mă
păzesc de tineretul desfrînat şi, în sfîrşit, a declarat că o cunoaşte pe
Anna Fiodorovna şi că Anna Fiodorovna l-a însărcinat să-mi spună
că îmi va face şi ea o vizită. Atunci am înţeles tot. Nu mai ştiu ce s-a-
ntîmplat cu mine; pentru prima dată în viaţă eram pusă în aşa o
situaţie; mi-am ieşit din fire; l-am făcut de ocară. Fedora mi-a ţinut
isonul şi mai că nu l-am dat pe uşă afară. Am hotărît că toată
tărăşenia asta i se datorează Annei Fiodorovna; alfel, cum ar fi ştiu
el de noi?
Acum vin la dumneavoastră, Makar Alexeevici, şi vă rog să mă
ajutaţi. Nu mă lăsaţi, pentru Dumnezeu, într-o situaţie ca aceasta!
Împrumutaţi, vă rog, o sumă cît de mică; faceţi rost de bani, noi nu
avem bani ca să ne putem muta, iar a rămîne aici mai departe e
absolut imposibil; şi Fedora spune la fel. Ne-ar trebui măcar
douăzeci şi cinci de ruble; o să vă înapoiez eu banii aceştia, o să-i
cîştig; Fedora o să-mi mai facă rost de lucru zilele acestea, aşa că,
dacă vă sperie dobînzile mari, nu vă uitaţi la ele şi acceptaţi orice. O
să vă dau tot ce am, dar, pentru Dumnezeu, nu mă lăsaţi fără sprijin.
Mi-e foarte greu să vă deranjez acum cînd sunteţi într-o situaţie aşa
de grea, dar speranţa mea este numai în dumneavoastră! Rămîneţi
cu bine, Makar Alexeevici, gîndiţi-vă la mine şi să dea Domnul să
reuşiţi!
V.D.

4 august

Scumpa mea Varvara Alexeevna!

Iată, tocmai aceste lovituri neaşteptate mă zdruncină din temelii!

Uite, tocmai asemenea nenorociri îngrozitoare îmi ucid fiinţa! Şi, pe
deasupra, această adunătură de diverşi linge-blide şi bătrînei
nedemni de tine, îngeraşul meu, vrea să te bage în boală, ba şi pe
mine aceşti linge-blide vor să mă termine. Şi-o să mă termine, jur c-o
să mă dea gata! Uite, şi acum sunt în stare mai curînd să mor decît
să nu te ajut! Să nu te ajut ar fi moarte pentru mine, curată moarte;
dar, Varenka, dacă te ajut, atunci îţi vei lua zborul ca pasărea din
cuib pe care bufniţele astea, aceste păsări de pradă se pregătesc s-
o sfîşie cu ciocul. Asta mă chinuie, măicuţă. Dar şi tu, Varenka, ce
crudă eşti! Cum vine asta? Eşti chinuită, eşti jignită, puiuţul meu,
suferi şi totuşi te necăjeşti că trebuie să mă deranjezi, ba mai şi
promiţi să lucrezi, mai exact să-ţi distrugi sănătatea şubredă ca să-
mi plăteşti mie la timp. Varenka, dar gîndeşte-te ce spui! De ce să
coşi, de ce să munceşti, să-ţi chinui tu bietul căpşor cu griji, să-ţi
strici ochişorii cei frumoşi şi să-ţi distrugi sănătatea? Ah, Varenka,
Varenka, vezi tu, porumbiţa mea, eu nu-s bun de nimic, ştiu şi singur
că nu-s bun de nimic, dar am să fac astfel încît să fiu bun la ceva!
Am să trec peste toate, am să-mi iau de lucru acasă, am să copiez
diferite hîrtii de la nişte literaţi, mă duc la ei, mă duc chiar eu la ei,
mă înham la treabă; pentru că ei, măicuţă, caută nişte copişti buni şi
eu ştiu că au nevoie de asta, dar pe tine nu te las să te istoveşti; nu
te las să mergi pînă la capăt cu intenţia asta dezastruoasă. Eu,
îngeraşul meu, am să mă împrumut, mai curînd mor decît să nu mă
împrumut. Şi-mi scrii, scumpa mea, să nu mă sperii dacă dobînda e
mare – nu mă sperii, măicuţă, acum nu mă mai sperii eu de ceva
aşa de neînsemnat. Măicuţă, am să cer patruzeci de ruble de hîrtie;
nu e mult, Varenka, ce zici? Mi se pot da oare patruzeci de ruble din
primul foc? Adică, vreau să spun, mă crezi în stare să inspir
încredere de la prima privire? Chipul meu lasă o impresie bună cînd
te uiţi la mine? Gîndeşte-te, îngeraşule, pot eu oare să impresionez
pe cineva? Care e părerea ta? Ştii, m-apucă aşa o spaimă, că mi se
face rău! Din cele patruzeci de ruble, douăzeci şi cinci le las pentru
tine, Varenka, două ruble îi dau gazdei, iar restul va fi pentru
cheltuielile mele. Vezi, gazdei ar trebui să-i dau mai mult, aşa s-ar
cădea; dar imaginează-ţi întreaga situaţie, măicuţă, ia în considerare
toate nevoile mele şi-o să vezi că nu pot să-i dau mai mult de-atît,
deci nici să nu mai vorbim despre asta, nici măcar să nu ne amintim.
De o rublă de argint îmi iau cizme; nici nu ştiu dacă mîine am să fiu
în stare să merg la birou cu cele vechi. Aş avea nevoie şi de o
eşarfă, pentru că cealaltă în curînd împlineşte un an; dar cum mi-ai
promis că, din şorţul tău vechi, o să-mi croieşti nu doar o eşarfă, ci şi
un plastron, nu mai pun la socoteală eşarfa. Aşadar, cizme şi eşarfă
am. Acum nasturii, draga mea prietenă! Trebuie să fii de acord că nu
se poate fără nasturi, micuţa mea; şi cred că deja o jumătate din
nasturii din faţă de la haină mi-au căzut! Tremur cînd mă gîndesc că
Excelenţa Sa poate observa această dezordine şi să-mi spună – dar
ce să-mi mai spună! Eu, măicuţă, nici n-am să pot auzi ce-o să-mi
spună, căci voi muri pe loc, mor doar la gîndul că se poate întîmpla
asta! Oh, măicuţă! Uite, din toate cheltuielile necesare mai rămîn trei
ruble; astea vor fi pentru nevoile zilnice şi pentru jumătate de funt de
tabac; pentru că, îngeraşul meu, nu pot trăi fără tabac şi asta este a
noua zi în care n-am pus pipa în gură. Să spun drept, mi-aş fi
cumpărat eu tabac şi nu ţi-aş fi zis nimic de asta, dar mi-e ruşine.
Doar eşti în necaz, te lipseşti de tot ce-ţi este necesar, iar eu mă
desfăt aici cu tot felul de plăceri; uite, de asta îţi şi spun toate
acestea ca să nu mă mustre conştiinţa. Îţi mărturisesc sincer,
Varenka, mă zbat într-o sărăcie lucie, adică niciodată n-am mai
trecut prin aşa ceva. Gazda mă dispreţuieşte, nimeni nu mă mai
respectă; am datorii şi trăiesc în lipsurile cele mai groaznice; iar la
birou, acolo unde nici înainte n-o duceam prea bine cu colegii
funcţionari, acum, măicuţă, ce să mai spun. Ascund totul, mă ascund
şi eu, mă feresc de toţi. Doar ţie am tăria să mă destăinui… Ei, cum
să nu-mi dea! Varenka, e mai bine nici să nu ne gîndim la asta şi să
nu ne chinuim dinainte sufletul cu astfel de închipuiri. De aceea şi
scriu despre toate acestea ca să te previn, ca să nu te gîndeşti la
asta şi să nu te chinui zadarnic. Ah, Dumnezeule, ce-o să se-ntîmple
cu tine atunci! E adevărat că atunci nu te-ai mai muta din locuinţa
asta şi astfel voi fi cu tine – dar nu, dacă se-ntîmplă aşa, nici nu mă
mai întorc, o să mor undeva, să nu mă mai găsească nimeni. Uite că
m-am luat cu scrisul, dar trebuie să mă bărbieresc; e mai plăcut aşa,
iar o înfăţişare plăcută are totdeauna de cîştigat. Ei, să dea
Dumnezeu! Fac o rugăciune şi-o pornesc la drum!
M. Devuşkin
 5 august

Scumpul meu Makar Alexeevici!

Măcar dumneavoastră să nu disperaţi! Şi-aşa avem destule

necazuri. Vă trimit treizeci de copeici de argint, nu pot mai mult.
Cumpăraţi-vă strictul necesar ca să răzbiţi cumva pînă mîine. Noi nu
mai avem aproape nimic, iar mîine nu ştiu ce-o să ne facem. E
groaznic, Makar Alexeevici! Totuşi nu fiţi trist; n-aţi reuşit, n-avem ce
face! Fedora spune că încă nu-i mare nenorocire, că putem rămîne
un timp şi în locuinţa asta, că şi dacă ne-am muta, nu le-ar lua mult
timp să ne găsească oriunde, numai să-şi pună-n cap. Dar parcă nu-
i bine să rămînem acum aici. Dacă n-aş fi aşa de mîhnită, v-aş mai
scrie cîte ceva.
Ce caracter ciudat aveţi, Makar Alexeevici! Puneţi prea mult la
inimă totul; din cauza asta, veţi fi totdeauna omul cel mai nefericit.
Citesc cu atenţie toate scrisorile dumneavoastră şi văd că, de fiecare
dată, vă chinuiţi şi vă faceţi griji din cauza mea cum n-aţi făcut-o
niciodată pentru dumneavoastră. Desigur, toţi vor spune că aveţi
inima bună, dar eu vă spun că ea e prea bună. Vă dau un sfat
prietenesc, Makar Alexeevici. Vă sunt recunoscătoare, foarte
recunoscătoare pentru tot ce-aţi făcut pentru mine, sunt conştientă
de asta; gîndiţi-vă numai cum mă simt eu cînd văd că şi acum, după
toate necazurile dumneavoastră pe care, fără voia mea, le-am
cauzat, chiar şi acum trăiţi doar pentru bucuriile mele, pentru
necazurile, pentru sentimentele mele! Dacă puneţi la inimă
supărările altora şi suferiţi atît de tare pentru ei, cu adevărat aveţi de
ce să fiţi cel mai nefericit om. Astăzi, cînd aţi venit la mine după
slujbă, m-am speriat cînd v-am văzut. Eraţi atît de palid, de speriat şi
disperat: eraţi pierdut, şi asta pentru că vă temeaţi să-mi vorbiţi de
nereuşita dumneavoastră, vă temeaţi să nu mă necăjiţi, să nu mă
speriaţi, dar cum aţi văzut că aproape că am izbucnit în rîs, vi s-a
luat o piatră de pe inimă. Makar Alexeevici! Nu vă întristaţi, nu
disperaţi, veniţi-vă în fire – vă rog, vă implor. Veţi vedea că totul va fi
bine, toate se vor schimba în bine; o să vă amărîţi viaţa dacă tot o să
puneţi la suflet necazul altuia. La revedere, dragă prietene; vă
implor, nu vă faceţi prea multe griji pentru mine.
V.D.

5 august

Comoara mea Varenka!

Prea bine, îngeraşul meu, prea bine! Consideri că nu-i nici o

nenorocire că n-am făcut rost de bani. Atunci e bine, sunt liniştit şi
fericit datorită ţie. Sunt chiar bucuros că nu mă părăseşti pe mine,
bătrînul, şi că rămîi în locuinţa asta. Ca să spun drept, şi inima mi s-
a umplut de bucurie cînd am văzut că, în scrisorica ta, ai scris atît de
frumos despre mine şi mi-ai lăudat aşa sentimentele. N-o spun din
mîndrie, ci pentru că văd cum mă iubeşti şi cît eşti de neliniştită
pentru inima mea. Ei bine, de ce să vorbim atîta despre inima mea
acum! Inima îşi are legile ei; dar uite că îmi porunceşti, măicuţă, să
nu fiu lipsit de curaj. Dar, îngerul meu, şi eu spun că nu fac nimic
dacă n-am curaj; cu toate astea, spune şi tu, măicuţă, cu ce cizme
mă duc eu mîine la serviciu! Asta-i problema, măicuţă; şi un gînd ca
acesta îl poate ucide pe un om, îl poate ucide. Esenţialul, sufletul
meu, este că nu pentru mine sunt mîhnit, că nu sufăr pentru mine;
mie mi-e totuna, aş merge şi pe geruri năpraznice fără manta şi fără
cizme, aş suporta şi aş îndura tot fără să crîcnesc; sunt un om
simplu, neînsemnat, dar ce va spune lumea? Ce vor cleveti duşmanii
mei, toate gurile astea rele, dacă voi merge fără manta? Doar pentru
oameni umblu în manta, ba şi cizmele le port tot de dragul lor. Da,
măicuţă, sufleţelul meu, cizmele îmi trebuiesc pentru a-mi susţine
cinstea şi bunul nume; cu cizme găurite, se pierd amîndouă – ai
încredere, măicuţă, în experienţa mea de mulţi ani, ai încredere;
ascultă-mă pe mine, om bătrîn care cunosc lumea şi oamenii,
ascultă-mă pe mine, iar nu pe nişte scîrţa-scîrţa şi mîzgălitori.
Dar nu ţi-am povestit încă amănunţit cum s-au petrecut de fapt
lucrurile astăzi, ce mi-a fost dat să pătimesc. Şi am pătimit aşa de
multe, am trăit aşa un chin sufletesc într-o singură dimineaţă, cum
nu-i este dat altuia să trăiască într-un an. Uite cum a fost: am pornit-
o dimineaţa devreme ca să-l găsesc pe om acasă şi să ajung la timp
şi la slujbă. Era aşa o ploaie şi-o zloată! Scumpa mea, m-am înfofolit
în manta, am mers şi-am tot mers, gîndindu-mă: „Doamne, iartă-mi
greşelile şi fă să mi se îndeplinească dorinţele!“. Am trecut pe lîngă
biserica…, mi-am făcut cruce, m-am căit pentru toate păcatele mele,
însă mi-am amintit că nu-s demn să vorbesc cu bunul Dumnezeu. M-
am cufundat în gîndurile mele şi n-am vrut să mă uit la nimic; şi-aşa,
fără să ştiu pe unde calc, am mers mai departe. Străzile erau pustii,
iar puţinii trecători erau atît de preocupaţi şi roşi de griji, dar nu-i de
mirare: cine porneşte să se plimbe atît de devreme şi pe aşa un
timp! M-am întîlnit cu o echipă de lucrători murdari; au dat peste
mine, mojicii! M-a prins teama, m-a cuprins tristeţea şi, drept să
spun, nu mai voiam să mă gîndesc la bani – fie ce-o fi! Chiar lîngă
podul Voskresenski mi s-a desprins talpa, nici nu mai ştiu pe ce
păşeam. Şi m-am mai întîlnit şi cu Ermolaev, secretar la noi, care s-a
oprit, a luat poziţia de drepţi şi nu m-a scăpat din ochi, de parcă mi-
ar fi cerut de-o vodcă; eh, frate, m-am gîndit eu, ce vodcă, de-asta
ne arde acum! Am obosit îngrozitor, m-am oprit, m-am odihnit puţin
şi am pornit-o mai departe. M-am uitat în jur, doar-doar mi-oi opri
gîndurile pe ceva care să mă binedispună, să mă încurajeze, dar nu,
nu mi-am putut opri gîndurile pe nimic, ba mă mai şi umplusem de
noroi aşa de tare, că mi s-a făcut ruşine de mine. În sfîrşit, am zărit
eu ceva mai departe o casă de lemn, galbenă, cu mezanin, ceva ca
o terasă – ei, îmi spun, asta trebuie să fie, aşa mi-a descris-o şi
Emelian Ivanovici, e casa lui Markov. (Markov este, măicuţă, cel care
dă cu împrumut.) Cînd am dat cu ochii de ea, m-am zăpăcit complet;
deşi ştiam că e casa lui Markov, l-am întrebat şi pe un poliţist – a cui,
zic eu, e casa aceasta, frate? Poliţistul, un mojic şi jumătate, abia
vorbeşte, de parcă ar fi supărat pe cineva, strecoară cuvintele printre
dinţi – asta, zice, e casa lui Markov. Poliţaii ăştia sunt toţi nişte
nesimţiţi – dar ce-mi pasă mie de poliţai? Uite însă că mi-a lăsat o
impresie neplăcută, urîtă, într-un cuvînt, una o cheamă pe alta; din
toate alegi ce se potriveşte cu situaţia ta, şi asta se-ntîmplă mereu.
De trei ori am trecut prin faţa casei şi, cu cît mergeam mai mult, cu
atît mai rău mă simţeam – nu, mă gîndeam eu, n-o să-mi dea, pentru
nimic în lume n-o să-mi dea! Sunt un necunoscut, situaţia mea e
delicată şi n-am nici figură care să inspire încredere – ei, îmi zic,
cum o vrea soarta; hai, să nu-mi pară rău apoi, doar nu mă mănîncă
nimeni dacă încerc, şi am deschis portiţa încetişor. Cînd, ce să vezi,
altă belea pe capul meu: s-a repezit la mine o căţeluşă din curte, o
potaie murdară; s-a pornit pe lătrat ca nebuna! Uite, asemenea
întîmplări mărunte şi de nimic totdeauna îl scot pe om din fire,
măicuţă, îl umplu de teamă şi-l lipsesc de toată hotărîrea cu care s-a
înarmat; aşa că am intrat în casă cu inima cît un purice, am intrat şi,
ghinion, în întuneric n-am observat ce era pe prag, aşa că m-am
împiedicat de o femeie, iar femeia aceea care turna lapte dintr-o cofă
în nişte ulcioare a vărsat tot laptele. Imediat s-a pus pe urlat şi pe
ocărît, cică, unde te bagi, taică, ce vrei? Şi-apoi s-a pornit să
drăcuie. Eu, măicuţă, îţi spun toate astea pentru că mereu mi s-au
întîmplat asemenea lucruri cînd aveam treburi de felul acesta; cred
că aşa mi-e scris: mereu mă-mpiedic de ceva. A scos nasul, cînd a
auzit zgomotul, şi stăpîna casei, o ciuhonă16 urîtă şi bătrînă, iar eu –
direct spre ea –, aici, zic, locuieşte Markov? Nu, zice ea; apoi a stat
şi m-a măsurat de sus pînă jos. „Dar ce treabă aveţi cu el?“ Eu m-
apuc şi-i explic, aşa şi pe dincolo, Emelian Ivanovici şi toate
celelalte, îi spun, am o trebuşoară cu el. Bătrîna şi-a strigat fata –
fata s-a arătat, o fetişcană desculţă – „Cheamă-l pe tata, e sus la
chiriaşi, poftiţi“. Am intrat. O cameră ca toate camerele, pe pereţi
atîrnă tablouri, toate nişte portrete de generali; e şi un divan, o masă
rotundă, o rezeda, nişte căneluţe. Stau eu şi mă gîndesc, oare să n-
o şterg, mi-ajunge, oare să nu plec cît mai pot? Vezi, măicuţă, am
vrut s-o iau la sănătoasa! Mai bine vin mîine, m-am gîndit eu; va fi şi
timp mai frumos, am să mă liniştesc, căci, uite, azi s-a vărsat şi
laptele, şi generalii mă privesc atît de supăraţi… Mă şi îndreptam
spre uşă cînd a intrat el – un om cărunt, cu ochi şireţi, într-un halat
soios, încins cu o frînghie. M-a întrebat ce şi cum, iar eu: uite aşa,
aşa, zic, Emelian Ivanovici – vreo patruzeci de ruble am nevoie, dar
n-am dus vorba pînă la capăt. Am văzut după ochii lui că am pierdut.
„Nu, zice el, ca să spun drept, nu am bani; dar aveţi vreo garanţie,
ceva?“ Am început să-i explic că nu am nici o garanţie, l-am pomenit
iar pe Emelian Ivanovici, am să vă explic pe scurt la ce-mi trebuie.
După ce-a ascultat tot – nu, spune, ce Emelian Ivanovici! Nu am
bani. Ei, îmi zic eu, aşa, tocmai aşa; am ştiut că aşa se va-ntîmpla,
am presimţit – ce mai, pur şi simplu, Varenka, mai bine era de se
deschidea pămîntul sub picioarele mele; m-a luat cu frig, picioarele
mi-au înţepenit, am simţit cum mă furnică pe şira spinării. Mă uit la
el, se uită şi el la mine şi parcă-mi spune ce mai stai, du-te, omule,
n-ai ce face aici – în alte situaţii, de mi s-ar fi întîmplat aşa ceva, aş fi
renunţat. „Ce vreţi, la ce vă trebuie banii?“ (Uite ce m-a întrebat el,
măicuţă!) Eu am dat să deschid gura ca să nu stau acolo degeaba,
dar el n-a mai catadicsit să asculte – nu, zice, nu am bani, v-aş fi dat
cu plăcere, zice. Eu îi tot repetam şi-i repetam – zic, îi iau pentru
puţin timp, vi-i dau înapoi la termen, zic, ba chiar înainte de termen,
iar dobînda poate fi oricare, jur că o să-i dau. Măicuţă, în momentul
acela mi-am amintit de tine, de toate nefericirile şi nevoile tale, mi-a
venit în minte moneda ta de cincizeci de copeici – nu, îmi spune el,
ce dobîndă, mie-mi trebuie o garanţie! Dar nu am bani, pentru
Dumnezeu, n-am bani; v-aş fi dat cu plăcere, zice, s-a jurat şi pe
Dumnezeu, tîlharul!
Ei, şi-atunci, draga mea, nici nu mai ştiu cum am plecat, cum am
străbătut Vîborgskaia, cum am nimerit pe podul Voskresenski; eram
cumplit de obosit, îngheţat bocnă, tremuram tot şi am ajuns la birou
abia la ora zece. Am vrut să mă curăţ de noroi, dar Sneghiriov,
paznicul, a spus că nu se poate, că stric peria, iar peria, boierule, e a
statului. Uite-i cum mă tratează, măicuţă, se vede că pentru aceşti
domni eu nu fac nici cît un preş de care-ţi ştergi picioarele. Ştii ce mă
ucide, Varenka? Nu banii mă ucid pe mine, ci toate grijile astea ale
vieţii, şoaptele, zîmbetele, glumiţele astea pe seama mea. Excelenţa
Sa ar putea oricînd să mă admonesteze – oh, măicuţă, s-au dus
vremurile mele bune! Astăzi ţi-am recitit toate scrisorile; sunt trist,
măicuţă! Rămîi cu bine, scumpa mea, Dumnezeu fie cu tine!
M. Devuşkin

P.S.: Amar de mine, Varenka, am vrut să-ţi fac o descriere pe

jumătate în glumă, dar se vede că gluma nu-mi reuşeşte. Am vrut să
te mai înveselesc. Am să trec pe la tine, măicuţă, neapărat trec, vin
mîine.

11 august
 Varvara Alexeevna, scumpa mea, măicuţă! Sunt pierdut, suntem
pierduţi amîndoi, amîndoi laolaltă, fără întoarcere. Reputaţia mea,
cinstea mea – toate s-au dus pe apa sîmbetei! Sunt distrus şi tu eşti
distrusă, măicuţă, şi tu împreună cu mine, fără scăpare! Şi numai eu,
eu te-am dus la pieire! Sunt prigonit, măicuţă, sunt dispreţuit şi luat
în rîs, iar gazda pur şi simplu a-nceput să mă ocărască; a strigat, a
strigat astăzi la mine, m-a bruftuit, m-a tot bruftuit, m-a făcut cu ou şi
cu oţet. Iar seara, la Rataziaev, cineva a-nceput să citească o ciornă
de scrisoare pe care ţi-am scris-o, dar am scăpat-o din buzunar fără
să ştiu. Măiculiţa mea, ce s-au mai distrat! Şi-au bătut joc de noi, au
rîs în hohote şi-au tot rîs, trădătorii! Am trecut pe la ei şi l-am prins
pe perfidul Rataziaev; i-am spus că e un trădător! Iar Rataziaev mi-a
răspuns că eu sunt un trădător, că mă ţin de cuceriri; îmi spune, v-aţi
ascuns de noi, sunteţi un adevărat Lovelace17; iar acum toţi îmi spun
Lovelace, de parcă aşa m-ar chema! Ascultă, îngeraşul meu,
ascultă, – acum ei ştiu totul, sunt la curent cu toate, ştiu şi despre
tine, scumpa mea, ştiu şi despre ce nici n-ai visat, despre tot! Păi
cum! Şi Faldoni li s-a alăturat, şi el e de partea lor; astăzi l-am trimis
la măcelărie să-mi aducă ceva de acolo; nu se duce şi gata, are
treabă, zice. Dar asta-i obligaţia ta, îi spun. „Nu, îmi spune, nu sunt
obligat, doar nu-i daţi bani stăpînei, aşa că nu sunt obligat faţă de
dumneavoastră.“ N-am putut suporta asemenea jignire din partea lui,
un mujic mitocan, şi l-am făcut prost; iar el mie – „Cine zice ăla e“.
Am crezut că mi-a spus mojicia asta la beţie şi i-am zis: „Vezi că eşti
beat, mujicule!“. La care el: „Ce, mi-aţi adus cumva dumneavoastră
de băut? De parcă dumneavoastră aveţi pe ce să vă ameţiţi; cerşiţi
cîte o grivnă de la una, o ştim noi“. Şi a adăugat: „Eh, zice, şi te mai
numeşti nobil!“. Uite, măicuţă, uite pînă unde au ajuns lucrurile! Mi-e
ruşine să trăiesc, Varenka! Sunt un proscris, mă simt mai rău ca un
vagabond oarecare fără acte. Cumplite necazuri! Sunt pierdut, pur şi
simplu sunt pierdut – definitiv pierdut.
M.D.

13 august

Preastimate Makar Alexeevici!

Ne pasc tot felul de necazuri. Necaz după necaz peste noi şi nici
eu nu ştiu ce să mai fac! Nu ştiu ce va fi cu noi, din partea mea,
slabă nădejde; astăzi mi-am ars mîna stîngă cu fierul de călcat; l-am
scăpat din neatenţie, m-am lovit şi m-am şi ars totodată. Nu pot lucra
deloc, iar Fedora e bolnavă de trei zile. Sunt îngrozitor de neliniştită.
Vă trimit treizeci de copeici de argint, aceştia sunt aproape ultimii
noştri bani, iar eu, Dumnezeu mi-e martor, tare aş vrea să vă ajut
acum cînd sunteţi la ananghie. Mi-e ciudă pînă la lacrimi! Rămîneţi
cu bine, dragă prietene! Ar fi o mare mîngîiere pentru mine dacă aţi
trece astăzi pe la noi.
V.D.

14 august

Makar Alexeevici! Ce-i cu dumneavoastră? Probabil nu vă temeţi

de Dumnezeu! Pur şi simplu mă scoateţi din minţi. Nu vă e ruşine!
Vă distrugeţi singur, gîndiţi-vă măcar la propria reputaţie! Sunteţi un
om cinstit, nobil, de onoare – o să afle toţi ce faceţi! Ar trebui să
muriţi de ruşine! Sau nu vă pare rău de părul dumneavoastră alb?
Nu vă e frică de Dumnezeu! Fedora mi-a spus că n-o să vă mai ajute
în veci, ba nici eu n-o să vă mai dau bani. Unde m-aţi adus, Makar
Alexeevici! Probabil credeţi că nu-mi pasă că vă purtaţi aşa de urît;
nu ştiţi ce pătimesc din cauza dumneavoastră! Nici nu mai pot să
trec pe scara noastră: toţi se uită la mine, m-arată cu degetul şi spun
lucruri îngrozitoare; spun aşa, direct, că mă ţin cu un beţiv. Gîndiţi-vă
cum e să aud aşa ceva! Cînd vă aduc acasă, toţi locatarii vă arată cu
dispreţ: „Uite, zic ei, l-au adus pe funcţionarul ăla“. Iar mie mi-e
ruşine pentru dumneavoastră de nu mai pot. Vă jur că mă mut de
aici. Mă duc undeva ca fată în casă, ca spălătoreasă, dar aici nu mai
rămîn. V-am scris să treceţi pe la mine, dar n-aţi trecut. Cred că
lacrimile şi rugăminţile mele n-au nici un preţ pentru dumneavoastră,
Makar Alexeevici! Şi cum aţi făcut rost de bani? Pentru numele lui
Dumnezeu, aveţi grijă de dumneavoastră. O să pieriţi, o să vă
prăpădiţi aiurea! Şi ce batjocură, şi ce ruşine. Gazda nici măcar nu v-
a lăsat ieri să intraţi, aţi înnoptat în antreu: ştiu tot. Dacă aţi şti ce
greu mi-a fost cînd am aflat toate astea. Veniţi la mine şi o să vă
simţiţi bine: vom citi, ne vom aminti vremurile de altădată, Fedora ne
va povesti despre pelerinajele ei religioase. De dragul meu, scumpul
meu, nu vă distrugeţi şi nu mă duceţi şi pe mine la dezastru. Doar eu
numai pentru dumneavoastră trăiesc, pentru dumneavoastră rămîn
aici. Potoliţi-vă acum! Fiţi om nobil, fiţi tare în faţa nenorocirilor;
amintiţi-vă că sărăcia nu-i un păcat. Şi ce atîta disperare, toate sunt
trecătoare! Poate dă Domnul şi ne revenim, aveţi grijă şi ţineţi-vă
tare. Vă trimit o monedă de două grivne, cumpăraţi-vă tabac sau tot
ce doriţi, dar, pentru Dumnezeu, nu-i cheltuiţi pe lucruri rele. Treceţi
pe la noi, neapărat treceţi. Poate că vă veţi ruşina ca şi înainte, dar
să nu vă fie ruşine: e o ruşine nelalocul ei. Doar căinţa sinceră să vă-
nsoţească. Nădăjduiţi în Dumnezeu. El va aranja totul mai bine.
V.D.

19 august
 Varvara Alexeevna, măicuţă!

Mi-e ruşine, draga mea, Varvara Alexeevna, mi-e foarte ruşine.

Dar cu ce-am păcătuit aşa de tare, măicuţă? De ce să nu-mi bucur
inima? Uite, nu mă mai gîndesc la talpă, pentru că talpa-i o prostie şi
rămîne mereu doar o talpă ticăloasă şi murdară. Ba şi cizmele-s o
porcărie! Doar şi înţelepţii greci mergeau fără cizme, şi-atunci ce tot
se preocupă oamenii de un obiect atît de nedemn? Atunci de ce să
fiu eu dispreţuit, de ce să fiu jignit? Eh, măicuţă, măicuţă, ţi-ai şi găsit
ce să-mi scrii! Iar Fedorei spune-i că-i o femeie de nimic, nesuferită,
certăreaţă şi, pe deasupra, şi proastă, cumplit de proastă! În ce
priveşte părul meu alb, aici greşeşti, draga mea, pentru că nu sunt
chiar aşa de bătrîn cum îţi închipui. Emelian te salută. Îmi scrii că ai
fost disperată şi că ai plîns; dar şi eu am fost disperat şi am plîns. În
încheiere, îţi doresc să fii sănătoasă şi voioasă aşa cum şi eu sunt
sănătos şi voios, şi rămîn, îngeraşul meu, al tău prieten,
Makar Devuşkin

21 august

Stimată doamnă şi dragă prietenă Varvara Alexeevna!

Simt că sunt vinovat, că m-am făcut vinovat în faţa ta, dar nu-i de
nici un folos că eu simt toate astea, măicuţă, orice ai spune. Am
simţit asta şi înainte de greşeala mea, dar, uite, mi-am pierdut
curajul, m-am lăsat pradă deznădejdii deşi îmi dădeam seama de
păcatul meu. Măicuţă, nu sunt rău şi nici nu am inima de piatră;
pentru a-ţi sfîşia sufletul, porumbiţa mea, e nevoie să fii nici mai
mult, nici mai puţin decît un tigru sîngeros, iar eu sunt blînd ca un
mieluşel şi, după cum ştii, nu am chemare spre cruzime; prin
urmare, îngeraşul meu, nu sunt cu totul vinovat de fapta mea rea,
aşa cum nu sunt vinovate nici inima şi nici gîndurile mele; dar, uite,
nici nu ştiu cui îi aparţine vina. Ce treabă-ncurcată, măicuţă! Mi-ai
trimis treizeci de copeici de argint, apoi două grivne; m-a durut inima
uitîndu-mă la bieţii tăi bănişori. Ţi-ai ars mîna, curînd o să faci
foamea, iar tu îmi scrii să-mi cumpăr tabac. Vai, ce mă fac? Nu
cumva ca un tîlhar, fără pic de conştiinţă, te jefuiesc pe tine, o
orfană! Atunci mi-am pierdut voinţa, măicuţă, adică, mai întîi, simţind
că nu-s bun de nimic, că nu-s mai presus de talpa cizmei mele, am
socotit că e necuviincios să consider că aş însemna ceva, ba am
început să mă văd ca pe ceva ruşinos şi, într-o oarecare privinţă,
abject. Ei, şi pentru că mi-am pierdut respectul de sine şi am început
să-mi neg calităţile şi meritele, m-am pierdut, m-am prăbuşit! Soarta
a vrut aşa şi nu sunt eu vinovat de asta. La-nceput am ieşit să iau
puţin aer. Şi-atunci toate parcă s-au potrivit: şi vremea părea una de
lacrimi, era frig şi ploaie, ei, şi s-a nimerit pe-acolo şi Emelia.
Varenka, el şi-a amanetat tot ce-a avut şi banii i s-au dus; cînd l-am
întîlnit eu, nu mai pusese nimic în gură şi voia să amaneteze ceva ce
nu se poate amaneta pentru că nici nu există asemenea case de
amanet. Ei, şi ce crezi, Varenka, am cedat mai mult din compasiune
pentru acest seamăn al meu decît pentru propria plăcere. Deci, uite
cum am căzut în păcatul ăsta, măicuţă! Să vezi ce-am mai plîns
amîndoi! Cum ne-am amintit de tine. El este un om foarte bun, prea
bun şi extrem de sensibil. Eu, măicuţă, cred următoarele; toate
acestea mi se întîmplă pentru că şi eu pun totul la suflet. Ştiu ce-ţi
datorez, porumbiţa mea! Cunoscîndu-te, am ajuns să mă cunosc
mai bine şi pe mine şi am început să te iubesc; pînă la tine,
îngeraşul meu, am fost singur şi parcă am dormit în loc să trăiesc.
Duşmanii mei spuneau că şi figura mea e respingătoare şi le era silă
de mine, aşa că şi mie a-nceput să-mi fie silă de mine; spuneau că
sunt prost, am crezut şi eu că sunt prost cu adevărat, dar de cum mi-
ai apărut în cale, mi-ai luminat toată viaţa mea întunecată, mi s-au
luminat şi inima, şi sufletul, mi-am dobîndit liniştea sufletească şi am
aflat că nu sunt cu nimic mai prejos ca alţii; că, deşi nu strălucesc cu
nimic, nu am stil şi nici educaţie, totuşi sunt un om, sunt un om prin
inimă şi gîndire. Ei, dar acum, simţind eu că soarta mă oropseşte, că
mă umileşte, mi-am călcat în picioare propria demnitate, eu, cel
încercat de nenorociri, şi m-am pierdut. Şi acum că ştii totul,
măicuţă, te rog cu lacrimi în ochi să nu mai aduci vorba despre
întîmplarea asta; căci mi se rupe inima, mă amărăsc şi mi-e greu.
Îţi trimit, măicuţă, respectul meu
şi rămîn al tău credincios,
Makar Devuşkin

3 septembrie

N-am terminat scrisoarea precedentă, Makar Alexeevici, pentru

că mi-a fost greu să scriu. Uneori, am momente cînd mă bucur să fiu
singură, să jelesc singură, fără cineva alături, şi aceste clipe încep
să fie din ce în ce mai dese. În amintirile mele există ceva atît de
neînţeles pentru mine, ceva care mă preocupă atît de mult, atît de
puternic, că mi se-ntîmplă să stau ceasuri întregi indiferentă la toate
cele din jur, să uit tot, tot prezentul. Şi nu există în viaţa mea de
acum senzaţie plăcută, grea sau tristă care să nu-mi aducă în minte
ceva asemănător din trecutul meu, cel mai adesea din copilăria mea,
copilăria mea de aur! Dar totdeauna mi-e greu după asemenea
momente. Cred că îmi pierd forţele, visarea mă istoveşte, iar
sănătatea mea, şi fără asta, se-nrăutăţeşte pe zi ce trece.
Dar astăzi, dimineaţa aceasta proaspătă, senină şi strălucitoare,
cum puţine se pot vedea aici toamna, m-a înviorat şi am întîmpinat-o
cu bucurie. Aşadar, deja este toamnă! Cum îmi mai plăcea mie
toamna la ţară! Eram un copil, dar simţeam multe încă de pe atunci.
Serile de toamnă îmi plăceau mai mult decît dimineţile. Ţin minte că
la doi paşi de casa noastră, sub un deal, era un iaz. Acest iaz –
parcă-l văd şi-acum în faţa ochilor –, acest iaz era atît de întins, de
clar, de curat, ca un cristal! Dacă seara era liniştită, iazul era
nemişcat; în copacii care creşteau pe malurile lui nu se agita nici o
frunză, apa rămînea lucie ca o oglindă. Ce prospeţime! Ce răcoare!
Cade roua pe iarbă, în izbele de pe mal se-aprind lumini, vitele se-
ntorc de la păscut – atunci eu mă furişez încetişor din casă ca să mă
uit la iaz şi nu mă mai satur să-l privesc. Pescarii ard cîte o legătură
de vreascuri, iar lumina se răsfrînge departe-departe pe apă. Cerul e
de un albastru rece, iar pe marginea lui ard nişte dungi roşii, de foc,
iar aceste dungi pier încet-încet; iese luna; aerul e atît de sonor, cîte
o păsăruică speriată îşi ia zborul, stuful foşneşte în bătaia unui
vînticel, vreun peşte plescăie în apă, se distinge pînă şi cel mai mic
zgomot. Pe apa sinilie se ridică un abur uşor, subţire şi transparent.
Depărtările se-ntunecă; totul pare că se pierde în ceaţă, iar în
preajmă toate se conturează atît de clar, de parcă ar fi sculptate cu
dalta – o barcă, malul, insulele; un butoi aruncat de cineva sau uitat
chiar la mal se leagănă încet pe apă, o ramură de răchită cu frunzele
îngălbenite se-agaţă de stuf, un pescăruş întîrziat îşi ia zborul, ba
scufundîndu-se în apă, ba ridicîndu-se din nou şi pierzîndu-se în
ceaţă. Priveam şi ascultam cu atenţie – mi-era fabulos de bine! Şi
eram încă un copil, o fetiţă!…
Îmi plăcea aşa de mult toamna – toamna tîrzie, cînd deja s-au
cules cîmpurile, se sfîrşesc toate muncile, cînd în izbe încep
şezătorile, cînd aşteaptă cu toţii iarna! Atunci totul se face mai
mohorît, cerul se acoperă de nori, frunzele galbene aştern cărări la
marginea pădurii desfrunzite, iar pădurea se face albastră, apoi
neagră – îndeosebi seara, cînd se lasă o ceaţă umedă şi copacii
licăresc ca nişte giganţi, ca nişte arătări fără chip, înfricoşătoare…
Dacă întîrzii cumva la plimbare, dacă rămîi în urma altora şi mergi
singură, grăbeşti pasul – ţi-e teamă! Tremuri ca o frunză; uite, îţi
spui, acuşi o să-şi scoată capul un duh îngrozitor din scorbura
aceasta; iar vîntul trece prin pădure, şuieră, hăuleşte, începe să urle
atît de jalnic, rupe o mulţime de frunze de pe crengile ofilite, le
răsuceşte în aer; după ele, cu ţipete pătrunzătoare, ţîşnesc păsările
şi se adună în stoluri lungi, largi şi lărmuitoare, iar cerul se face
negru de ele ca şi toate cele dimprejur. Ţi se face frică şi-atunci
parcă auzi pe cineva, un glas care parcă şopteşte: „Fugi, fugi, copilă,
nu întîrzia, curînd aici va fi îngrozitor, fugi, copilă!“. Inima ţi-e
străpunsă de groază, iar tu fugi şi fugi de abia mai poţi respira.
Ajungi acasă gîfîind; acasă e gălăgie, e veselie; nouă, tuturor
copiilor, ni se dă de lucru: să dezghiocăm mazăre sau să curăţăm
mac. Lemnele umede trosnesc în sobă; mama priveşte cu drag cum
noi muncim voioşi; bătrîna dădacă Uliana povesteşte despre
timpurile de demult sau spune basme înspăimîntătoare cu vrăjitori şi
morţi. Noi, copiii, ne strîngem unul în altul, iar cei mari zîmbesc. Dar
deodată amuţim cu toţii… Şşt! Bum! Parcă ar bate în uşă cineva. Nu
e nimic; se-aude vîrtelniţa bătrînei Frolovna; ce rîs se mai porneşte!
Apoi, noaptea, nu dormim de groază; avem nişte vise atît de pline de
spaime. Te trezeşti, dar nu-ndrăzneşti să te mişti şi tremuri sub
plapumă pînă la răsăritul soarelui. Dimineaţa te scoli proaspătă ca o
floricică. Te uiţi pe geam: gerul a prins tot cîmpul; chiciura fină de
toamnă atîrnă de crengile golaşe; lacul s-a acoperit cu o peliculă de
gheaţă subţire ca o coală de hîrtie; păsările vesele strigă. Soarele
luminează totul, iar razele lui strălucitoare străbat ca prin sticlă
gheaţa subţire. Ce lumină, ce strălucire, ce voioşie! În sobă
trosneşte focul din nou; ne aşezăm cu toţii în jurul samovarului şi-n
geam priveşte cîinele nostru negru, Polkan, care a-ngheţat de frig
noaptea şi acum dă prietenos din coadă. Prin dreptul ferestrei, într-o
căruţă trasă de un căluţ vioi, trece un ţărănuş spre pădure, după
lemne. Toţi sunt atît de mulţumiţi, atît de veseli!… Ah, ce copilărie de
aur am avut!…
Şi uite acum, furată de amintirile mele, am plîns ca un copil. Mi-
am amintit totul atît de viu, atît de limpede mi s-a înfăţişat tot trecutul,
iar prezentul e atît de neclar, atît de întunecat!… Cum se va sfîrşi
asta, cum se vor sfîrşi toate acestea? Ştiţi ceva, am o premoniţie,
cred că voi muri în toamna aceasta. Sunt foarte, foarte bolnavă. Mă
gîndesc adesea că voi muri, dar parcă n-aş vrea să mor, n-aş vrea
să fiu pusă în pămîntul de aici. Poate că voi cădea din nou la pat ca
atunci, primăvara, că nici acum nu mi-am revenit pe de-a-ntregul. Şi
acum mi-e foarte greu. Astăzi Fedora a plecat nu ştiu unde pentru
toată ziua, iar eu stau singură. Şi, de la un timp, mă tem să rămîn
singură; mi se tot pare că în cameră cu mine mai este cineva, că
acest cineva vorbeşte cu mine; asta se-ntîmplă îndeosebi cînd mă
pierd într-o reverie şi mă trezesc brusc din gînduri, şi-atunci mi se
face îngrozitor de teamă. Iată de ce v-am scris o scrisoare atît de
lungă; cînd scriu, îmi trece. Rămîneţi cu bine; termin scrisoarea,
pentru că nu mai am hîrtie şi timp. Din banii pe care mi i-aţi dat
pentru rochie şi pentru pălăriuţă mi-a mai rămas numai o rublă de
argint. Dumneavoastră i-aţi dat gazdei două ruble de argint; e foarte
bine, un timp o să tacă.
Puneţi-vă îmbrăcămintea în ordine cumva. La revedere; am
obosit aşa de tare; nu înţeleg de ce sunt atît de slăbită, cel mai uşor
efort mă istoveşte. Dacă găsesc de lucru, oare cum am să lucrez în
starea asta? Uite, tocmai gîndul ăsta mă ucide.
V.D.
 5 septembrie

Scumpa mea Varenka!

Îngeraşul meu, prin cîte-am trecut astăzi! În primul rînd, m-a

durut capul toată ziua. Ca să iau aer, am ieşit să mă plimb puţin pe
Fontanka. Era o seară atît de întunecată şi de umedă. La ora şase
deja amurgeşte – aşa-i acum! Nu ploua, dar era o ceaţă de ziceai că
plouă. Pe cer treceau în şiruri lungi norii. Era multă lume pe chei, tot
lume cu feţe atît de îngrozitoare, că te lua jalea: mujici beţi, ciuhone
cîrne, în cizme şi cu capul descoperit, meseriaşi, birjari, funcţionari
cu treburi, băieţandri, un ucenic de lăcătuş într-un halat vărgat, băut,
ofilit, cu faţa parcă scăldată în ulei rînced, cu un lacăt în mînă; un
soldat lăsat la vatră, înalt cît o prăjină – uite ce public era pe-acolo.
Probabil era ora la care nici nu putea fi alt public. Pe canalul
Fontanka bărcile sunt aşa de multe, că nici nu-nţelegi cum de pot să
încapă atîtea. Pe poduri stau femei cu turtă dulce jilavă şi cu mere
stricate, şi toate-s atît de murdare şi de ude. E dezolant să te plimbi
pe Fontanka! Granit umed sub picioare, pe laturi case înalte,
întunecate, afumate; sub picioare, ceaţă, deasupra capului, ceaţă.
Aşa de tristă, aşa de posomorîtă a fost seara de astăzi.
Cînd am intrat pe Gorohovaia, s-a-ntunecat de-a binelea şi au
început să aprindă felinarele. N-am fost cam de multişor pe
Gorohovaia, n-am avut timp. Zgomotoasă stradă! Ce prăvălii, ce
magazine bogate; totul străluceşte şi scînteiază, materialele, florile
din vitrine, diferite pălăriuţe cu panglici. Ai crede că totul e aranjat
aşa, de frumuseţe, dar nu: există oameni care cumpără toate
acestea şi le dăruiesc soţiilor lor. Bogată stradă! Pe Gorohovaia stau
foarte mulţi brutari nemţi; probabil că sunt oameni foarte înstăriţi.
Cîte trăsuri trec în fiece minut; cum de rezistă caldarîmul sub toate!
Sunt echipaje elegante, cu geamurile ca cristalul; înăuntru, catifea şi
mătase; lacheii nobililor au epoleţi şi săbii. Am aruncat o privire în
trăsurile alea, acolo erau doamne atît de decoltate, probabil prinţese
şi contese. E adevărat, era ora la care toţi se grăbeau la baluri sau la
adunări. E curios să vezi de aproape o prinţesă şi în general o
doamnă din înalta societate; probabil că e foarte plăcut; eu n-am
văzut niciodată, poate doar aşa ca acum, privind în trăsură. Mi-am
amintit de tine atunci. Ah, sufleţelul meu, draga mea! Cum îmi
amintesc de tine, cum mă doare inima! De ce, Varenka, eşti atît de
nefericită? Îngeraşule, cu ce eşti tu mai prejos decît ele toate? Tu
eşti bună, minunată, cultivată: de ce oare se-ntîmplă totdeauna că
un om bun se zbate în sărăcie, iar la altul trage fericirea de la sine?
Ştiu, îmi dau seama, măicuţă, că nu e bine să gîndesc aşa, că asta
aduce a liber-cugetător; dar sincer vorbind, la drept vorbind, de ce
unuia destinul i-a prezis fericirea încă din burta mamei, în timp ce
altul e aruncat în lume direct de la casa de copii? Şi se mai întîmplă
că fericirea îi este dată adesea celui prost. Cică, tu, prostule, caută
în sacii cu bani ai bunicilor, bea, mănîncă, veseleşte-te, iar tu, ălălalt,
linge-te doar pe bot, tu, frate, doar atît meriţi! E păcat, măicuţă, e
păcat să gîndeşti aşa, dar fără voie, în aceste situaţii, păcatul ţi se
strecoară în suflet. Ar trebui să mergi şi tu într-o trăsură de-astea,
draga mea, frumuseţea mea. Generalii ar tînji după o privire
binevoitoare de-a ta, nu de-alde noi; să mergi şi tu nu în rochiţe de
pînză vechi, ci să te-mbraci în aur şi mătase. Să nu fii slăbuţă,
istovită ca acum, ci să fii albă ca zahărul, proaspătă, rumenă,
plinuţă. Atunci aş fi fericit doar să te privesc de pe stradă prin
geamurile luminate puternic, să-ţi zăresc măcar umbra; doar la
gîndul că acolo ţi-e bine şi eşti veselă, vrăbiuţa mea cea frumoasă,
aş fi şi eu mai vesel. Pe cînd aşa? Nu-i de-ajuns că oameni răi te-au
nenorocit, dar te mai jigneşte orice gunoi, orice beţivan. Pentru că
stă ţeapăn în fracul lui, pentru că un neruşinat te priveşte printr-un
lornion de aur, toate îi merg bine, trebuie să-i asculţi jignirile şi să nu
reacţionezi! Dar, ajunge, porumbeilor! Şi de ce se-ntîmplă toate
acestea? Ei, pentru că tu eşti o orfană, pentru că eşti fără apărare,
pentru că nu ai un prieten influent care să-ţi fie sprijin de nădejde. Şi
ce specimene, ce fel de oameni sunt ăştia care nu se dau în lături să
obidească o orfană? Ăştia sunt nişte scursuri, iar nu oameni, nişte
scursuri; li se pare că sunt oameni, dar în realitate nu e aşa, sunt
convins de asta. Uită-te la ei! După mine, scumpa mea, flaşnetarul
pe care l-am întîlnit pe Gorohovaia merită mai mult respect decît ei.
Chiar dacă umblă şi se chinuie ziua întreagă şi aşteaptă un gologan
amărît, bun de nimic, ca să se poată hrăni, el îşi este singur stăpîn,
îşi cîştigă singur pîinea. El nu vrea să ceară de pomană; în schimb,
munceşte ca să le facă plăcere oamenilor, ca un mecanism –
chipurile, uite, aduc bucurie cum pot. E un cerşetor, e adevărat, e şi
el un cerşetor, dar un cerşetor nobil; se istoveşte, îngheaţă de frig,
dar munceşte, deşi o face în felul lui, totuşi munceşte. Şi există mulţi
oameni cinstiţi, măicuţă, care, deşi cîştigă puţin după măsura şi
folosul muncii lor, nu se-nclină în faţa nimănui, nu cerşesc o bucată
de pîine de la nimeni. Uite, şi eu sunt ca acest flaşnetar, adică nu
chiar ca el, dar în sensul nobleţei, al atitudinii nobile, la fel ca el
trudesc pe măsura puterilor mele, cum pot şi eu. Mai mult nu-mi poţi
pretinde; unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.
Am început să vorbesc despre flaşnetar, măicuţă, pentru că
astăzi mi-a fost dat să-mi simt sărăcia îndoit. M-am oprit să-l privesc
pe flaşnetar. Aveam nişte gînduri negre în cap şi, ca să le risipesc,
m-am oprit să-l ascult. Mai erau acolo nişte vizitii, o fată şi o fetiţă
mică, murdară toată. Flaşnetarul cînta sub fereastra cuiva. Mă uit la
un copil, un băiat de vreo zece ani; ar fi el frumuşel, dar are un
aspect bolnăvicios, e slab de tot, poartă doar o cămaşă şi ceva
deasupra ei, e aproape desculţ; cască gura şi ascultă muzica – ce
vrei, vîrsta copilăriei! Se uită la un neamţ care a pus nişte păpuşi să
danseze şi nu simte că mîinile şi picioarele i-au îngheţat bocnă,
tremură tot şi-şi roade marginea mînecii. Observ că are în mîini o
hîrtie. A trecut un domn şi i-a aruncat flaşnetarului o monedă mică;
moneda a picat exact în cutia cu o grădiniţă în care e înfăţişat un
francez care dansează cu nişte dame. Imediat ce s-a auzit moneda
căzînd, băiatul a tresărit, a privit timid împrejur şi probabil a crezut că
eu am dat banii. S-a apropiat în fugă de mine: mînuţele îi tremură,
glăsciorul îi tremură, îmi întinde hîrtia şi spune: scrie acolo! Am
desfăcut hîrtia – aceeaşi poveste: binefăcătorii mei, mama unor copii
moare, trei copii mor de foame, ajutaţi-ne, iar pentru că eu am să
mor, pentru că nu i-aţi uitat pe puişorii mei, pe lumea cealaltă n-am
să vă uit, binefăcătorilor. Ce să mai spui; situaţia era clară, un caz de
viaţă şi de moarte, dar ce să le dau eu? Ei, şi nu i-am dat nimic. Dar
ce milă mi-a fost! Bietul băiat, vînăt de frig, poate că şi flămînd, nu
minte, nu, nu minte; ştiu bine asta. Dar ce-i rău e că aceste mame
denaturate nu-şi apără copiii, îi trimit pe jumătate goi cu biletele
astea pe un asemenea frig. Poate că ea, femeie proastă, nu are
caracter; dar poate nici nu are cine să se zbată pentru ea, aşa că
zace acolo, poate că, într-adevăr, este bolnavă. Ar putea să se
adreseze unde trebuie; dar poate că nu boala o îndeamnă, poate că
pur şi simplu e o escroacă şi-l trimite înadins pe copilul flămînd şi
costeliv ca să înşele oamenii. Dar ce învaţă bietul băiat umblînd cu
astfel de bilete? Doar inima i se înăspreşte; umblă, aleargă, cere.
Oamenii trec şi n-au timp de el. Au inimi de piatră, îi spun cuvinte
crude. „La o parte! Cară-te! Pune-ţi pofta-n cui!“ – iată ce aude el de
la toţi, şi inima lui de copil se înăspreşte, şi tremură degeaba în frig
bietul băiat, speriat ca un puiuţ care cade dintr-un cuib distrus. Îi
îngheaţă mîinile şi picioarele, i se taie respiraţia. Te uiţi, iată că şi
tuşeşte; nu mai este mult şi boala i se va strecura în piept ca un
şarpe viclean şi, după puţin timp, moartea îl va aştepta undeva într-
un colţ murdar şi nu va avea nici o scăpare, nici un ajutor – şi asta îi
va fi toată viaţa! Uite cum poate arăta viaţa! Oh, Varenka, e chinuitor
să auzi „În numele lui Hristos“ şi să treci mai departe, să nu dai
nimic, să spui: „Să-ţi ajute Dumnezeu!“. Alte rugi sunt cum sunt. (Şi
rugile diferă-ntre ele, măicuţă.) Cîte una e lungă, lălăită, obişnuită,
învăţată, e pur şi simplu rugă de cerşetor; unuia care cere astfel de
pomană nu-ţi pare atît de rău să nu-i dai, e un cerşetor cu state
îndelungate, e cerşetor de meserie, s-a obişnuit; îţi spui că o să se
descurce, că ştie cum să se descurce. Dar alte cereri de pomană
sunt neobişnuite, grosolane, înspăimîntătoare – uite, cum s-a-
ntîmplat astăzi cînd am luat biletul de la băiat şi unul care stătea
lîngă gard şi nu cerea la toţi mi-a spus: „Dă-mi boierule, dă-mi un
bănuţ, pentru numele lui Hristos!“ – cu un glas atît de răguşit şi de
şuierător, că am tresărit cuprins de groază, dar nu i-am dat bănuţul:
nu aveam. Şi se mai întîmplă că oamenilor bogaţi nu le place ca
săracii să se jeluiască de soarta lor rea – cică îi deranjează, îi sîcîie!
Păi, sărăcia e totdeauna sîcîitoare – vrei să dormi, dar te deranjează
gemetele lor de oameni flămînzi!
Recunosc, draga mea, că m-am apucat să-ţi descriu toate
acestea ca să-mi uşurez inima şi mai ales ca să-ţi dau un exemplu
de stil frumos în care pot să scriu. Pentru că probabil tu, măicuţă, ai
înţeles că de ceva timp stilul meu se formează. Dar acum m-a prins
aşa o tristeţe, că eu însumi am început să fiu sensibil la propriile
gînduri şi, deşi ştiu, măicuţă, că nu fac nimic cu această sensibilitate,
totuşi, într-un fel, mi se pare că am şi eu dreptatea mea. Adevărat
este, draga mea, că uneori te distrugi pe tine fără nici o pricină, nu
dai doi bani pe tine şi te pui mai prejos de o zdreanţă. Şi, dacă e să
folosim o comparaţie, poate că acest lucru se întîmplă pentru că eu
însumi sunt speriat şi hărţuit ca şi acest biet băiat care mi-a cerut de
pomană. Acum am să-ţi spun o alegorie, măicuţă; uite, ascultă aici:
se întîmplă, scumpa mea, ca dimineaţa devreme, cînd mă grăbesc
la slujbă, să privesc oraşul cum se trezeşte, se deşteaptă, fumegă,
fierbe, lărmuieşte – uneori, în faţa unei asemenea privelişti te faci
mic de parcă cineva ţi-ar trage un bobîrnac peste nasul tău cel
curios, şi-atunci dai din mînă şi, încetişor, o iei înainte pe drumul tău!
Acum să privim atent ce se-ntîmplă în aceste case negre, afumate,
mari, impunătoare, să pătrundem în ele şi să vedem dacă am avut
dreptate să mă consider aşa şi, fără noimă, să fiu cuprins de o sfială
lipsită de demnitate. Reţine, Varenka, vorbesc la figurat, iar nu la
modul propriu. Ei, ia să vedem noi ce se-ntîmplă în casele acestea?
Undeva, într-un colţ întunecat, într-o vizuină igrasioasă care, de
nevoie, trece drept locuinţă, s-a trezit un meşter cizmar după ce, în
somn, ca să dăm un exemplu, i s-au arătat toată noaptea numai
cizmele pe care, cu o zi înainte, le-a croit greşit, de parcă aşa o
mizerie ar trebui să viseze omul! Tii, dar el este doar un meseriaş, un
cizmar: i se poate ierta că se gîndeşte la un singur lucru. Are acasă
copii care ţipă şi o soţie flămîndă; şi nu doar cizmarii se trezesc
uneori aşa, draga mea. N-ar fi nimic şi nici n-ar merita să se scrie
despre asta, dar uite ce se mai petrece aici, măicuţă: chiar în
aceeaşi casă, cu un etaj mai sus sau mai jos, în camere aurite, e
posibil ca unei persoane foarte bogate să îi apară în vis tot nişte
cizme, dar nişte cizme de altă calitate şi fason, totuşi nişte cizme;
căci în sensul pe care-l am eu în vedere aici, măicuţă, noi toţi
suntem puţin cizmari. Şi asta n-ar fi nimic, dar rău este că nu există
nimeni lîngă acest bogătan, nu există un om care să-i şoptească la
ureche: „Ajunge, nu te mai tot gîndi la asta, nu te mai gîndi doar la
tine, nu mai trăi doar pentru tine; tu, i-ar zice acel cineva, nu eşti
cizmar, ai copii sănătoşi şi nevasta nu-ţi cere de mîncare; priveşte în
jur, ar trebui să vezi acolo un obiect mai demn de grija ta decît
aceste cizme!“. Iată ce-am vrut să-ţi spun eu indirect, Varenka.
Poate că e un gînd prea liber, draga mea, dar uneori acest gînd
există, vine şi se arată din adîncul inimii la lumină, îmbrăcat într-un
cuvînt fierbinte. Iată de ce nu trebuie să mă consider un nimic,
speriindu-mă de fulgere şi de tunete! Închei, măicuţă, spunîndu-ţi că
poate crezi că ce spun eu e o calomnie sau că, uite, m-a pălit
handraua sau că am copiat toate astea dintr-o carte. Nu, măicuţă, te-
nşeli, nu-i asta: mie nu-mi place calomnia, nu m-a pălit nici o handra
şi nici n-am scos cele scrise aici din vreo carte, uite-aşa!
Am venit acasă abătut, m-am aşezat la masă, mi-am încălzit
ceainicul şi m-am pregătit să beau un pahar-două de ceai. Deodată
văd cum intră la mine Gorşkov, vecinul nostru sărac. Observasem
încă de dimineaţă că se tot învîrteşte pe lîngă locatari, ba a vrut să
se apropie şi de mine. O spun în treacăt, măicuţă, că viaţa lor e cu
mult mai rea decît a mea. Cum altfel! Soţie, copii! Aşa că, dacă aş fi
fost eu în locul lui Gorşkov, nu ştiu ce m-aş fi făcut! Deci, intră
Gorşkov al meu, se-nclină, ca-ntotdeauna o lacrimă îi atîrnă de
gene, îşi tîrşîie picioarele, dar nu poate scoate o vorbă. Îl poftesc să
şadă pe scaun, pe unul rupt, e adevărat, căci nu am altul. Îi ofer un
ceai. El se scuză, se scuză îndelung şi, în sfîrşit, acceptă un pahar.
Vrea să-l bea fără zahăr, începe din nou cu scuzele cînd am vrut să-l
conving că trebuie să ia zahăr; după ce m-a tot refuzat, într-un sfîrşit
şi-a pus în pahar bucăţica cea mai mică de zahăr şi a-nceput să mă
încredinţeze că ceaiul e foarte dulce. Eh, cum îl aduce sărăcia pe
om la umilinţă! „Ei, ce este, tăicuţă?“ i-am spus eu. „Aşa şi pe
dincolo, zice, binefăcătorul meu, Makar Alexeevici, fie-vă milă întru
Domnul, ajutaţi o familie nefericită; am copii şi nevastă, n-avem ce
mînca; închipuie-ţi ce e-n sufletul meu, zice, ca tată!“ Am vrut să
spun ceva, dar el m-a întrerupt: „Eu, zice, mă tem de toţi cei de aici,
Makar Alexeevici, adică nu că mă tem, dar, ştiţi, mi-e ruşine; toţi sunt
oameni mîndri şi aroganţi. Eu, zice, nu v-aş fi deranjat pe
dumneavoastră, tăicuţă şi binefăcătorul meu; ştiu că aţi avut şi
dumneavoastră neplăceri, ştiu că nu-mi puteţi da mult, dar daţi-mi cu
împrumut ceva, cît de puţin; am îndrăznit să vă rog, zice, pentru că
vă ştiu cu inima bună; ştiu că aţi fost în nevoi chiar dumneavoastră şi
că şi acum aveţi necazuri şi că tocmai de aceea inima
dumneavoastră cunoaşte mila faţă de semeni“. A încheiat spunînd:
„Iertaţi-mi îndrăzneala şi necuviinţa mea, Makar Alexeevici“. Eu îi
răspund că aş fi bucuros din inimă să-i dau ceva, dar că nu am
nimic, absolut nimic. „Tăicuţule, Makar Alexeevici, îmi spune el, nu
cer mult, dar vezi că (aici s-a-nroşit tot) am soţie, zice, copii, sunt
flămînzi, măcar o grivnă, acolo“. Ei, şi în momentul acela mi s-a rupt
inima. Ce mai, o duc mai rău decît mine! Şi-mi rămăseseră doar
douăzeci de copeici pe care contam a doua zi şi pe care voiam să le
cheltuiesc pentru nevoi urgente. „Nu, scumpul meu, nu pot; uite-aşa,
şi-aşa“, îi zic. „Tăicuţule, Makar Alexeevici, cît vreţi dumneavoastră,
măcar zece copeicuţe“. Ei, şi atunci am scos din sertar şi i-am dat
cele douăzeci de copeici ale mele, măicuţă – am făcut o faptă bună!
Eh, sărăcie, sărăcie! Am mai stat la vorbă: dar cum, tăicuţule, îl
întreb, cum de aţi ajuns în aşa nişte nevoi şi cum de, la aşa lipsuri,
aţi mai şi închiriat o cameră cu cinci ruble de argint? Mi-a explicat că,
acum o jumătate de an, a închiriat camera şi a plătit-o anticipat pe
trei luni; că apoi situaţia s-a înrăutăţit astfel că nu mai ştie încotro s-o
apuce, bietul de el. Se aştepta ca procesul lui să se fi terminat deja.
Iar procesul lui e foarte neplăcut. Auzi, Varenka, trebuie să apară în
faţa judecătorului pentru o tărăşenie. E în proces cu un negustor
care a fraudat visteria statului; au descoperit înşelătoria, l-au trimis în
judecată pe negustor, iar acesta l-a implicat în tîlhăria lui şi pe
Gorşkov, care s-a întîmplat să fie de faţă. Dar adevărul este că
Gorşkov se face vinovat doar de neatenţie şi de neglijenţă faţă de
interesele statului. Procesul durează de ani întregi şi, pe parcurs, au
apărut tot felul de piedici dinaintea lui Gorşkov. „Nu sunt vinovat de
necinstea care mi se pune în seamă, mi-a zis Gorşkov, nu sunt
vinovat absolut deloc, nu sunt vinovat de înşelăciune şi de jaf.“ Acest
proces i-a afectat onoarea; a fost dat afară din slujbă şi, deşi nu s-a
constatat că e vinovat în mod capital, cum nu a fost nici reabilitat pe
deplin, nu poate primi de la negustor suma mare de bani care i se
cuvine şi pe care acesta i-o contestă în instanţă. Eu îl cred, dar
tribunalul nu-l crede pe cuvînt; pricina lui e de aşa natură că toate
sunt legate şi că apar tot felul de chichiţe care nici într-o sută de ani
nu se pot descîlci. Abia ce se desfac puţin, că negustorul găseşte
încă o chichiţă şi încă una. Sunt din tot sufletul alături de Gorşkov,
draga mea, sufăr alături de el, e un om fără slujbă; nu este primit
nicăieri, pentru că nu este considerat de încredere; tot ce-au avut s-a
dus pe hrană; procesul e încurcat, iar între timp trebuie să trăiască;
unde mai pui că, nici una, nici alta, complet nepotrivit cu situaţia lor, li
s-a mai născut şi un copil – cheltuieli în plus; li s-a îmbolnăvit fiul –
alte cheltuieli, a murit – alte cheltuieli. Soţia lui este bolnavă, are şi el
o boală veche: într-un cuvînt, a suferit, a suferit ca un cîine. Dar, zice
el, zilele acestea aşteaptă o decizie favorabilă în proces, în această
privinţă n-ar mai exista acum nici o îndoială. Mi-e milă, mi-e milă, mi-
e foarte milă de el, măicuţă! L-am consolat. E un om dezorientat,
speriat; caută ocrotire, aşa că l-am consolat. Ei, rămîi cu bine,
măicuţă, Hristos să te apere, fii sănătoasă. Porumbiţa mea! Cum îmi
amintesc de tine, parcă îmi pun leac pe sufletul meu bolnav şi, deşi
sufăr pentru tine, şi suferinţa asta îmi face bine.
Al tău prieten adevărat,
Makar Devuşkin

9 septembrie
 Măicuţă Varvara Alexeevna!

Îţi scriu deşi aproape că nu mai ştiu de mine. Sunt zguduit de o

întîmplare extraordinară. Mi se învîrteşte capul. Simt că toate în jurul
meu se-nvîrtesc. Ah, draga mea, ce-am să-ţi povestesc eu acuma!
N-a prevăzut asta nimeni. Nu, nu pot să spun că eu n-am presimţit
ceva, am presimţit totul. Îmi spunea mie inima ceva. Mi s-a arătat în
vis chiar zilele acestea ceva prevestitor.
Uite ce s-a-ntîmplat! Povestesc cum îmi vine, aşa cum îi dictează
Dumnezeu sufletului meu. M-am dus astăzi la serviciu. Ajung acolo,
mă aşez, scriu. Şi trebuie să ştii, măicuţă, că am scris şi ieri. Aşadar,
ieri s-a apropiat de mine Timofei Ivanovici şi mi-a spus că, uite, zice,
o hîrtie urgentă. Copiaţi-o, zice, Makar Alexeevici, cît mai curat, rapid
şi cu grijă: astăzi o dau la semnat. Trebuie să-ţi spun, îngeraşul meu,
că ieri nu eram deloc în apele mele, nu voiam să văd nimic în faţa
ochilor; mă apucase aşa o tristeţe şi-un urît! Parcă-mi îngheţase
inima, sufletul era întunecat; nu te-aveam decît pe tine în minte,
draga de tine. Şi uite, m-am apucat să copiez; am copiat curat,
frumos, doar că nu ştiu cum să-ţi spun mai bine, dracul mi-a zăpăcit
mintea sau totul a fost prevăzut de destinul meu tainic ori pur şi
simplu aşa trebuia să se-ntîmple – am sărit un rînd întreg, aşa că
reieşea Dumnezeu ştie ce alt sens, dar ce spun eu, nimic nu mai
avea nici un sens. S-a întîrziat cu hîrtia respectivă ieri şi i-au dat-o la
semnat Excelenţei Sale abia astăzi. Ca şi cum nimic nu s-ar fi
întîmplat, vin astăzi la ora obişnuită şi mă aşez alături de Emelian
Ivanovici. Trebuie să-ţi spun, scumpo, că, în ultima vreme, am
devenit de două ori mai sfios şi mai ruşinos. De la un timp, nu m-am
mai uitat la nimeni. E de-ajuns să scîrţîie scaunul cuiva, că mă pierd
complet cu firea. Aşa şi astăzi, m-am făcut mic, umil; stau strîns ca
un arici, motiv pentru care Akim Akimovici (un scandalagiu cum nu
se mai află) a spus ca să audă toţi: de ce, zice, Makar Alexeevici,
staţi aşa u-u-u? Şi a făcut o asemenea strîmbătură, că toţi cei de
lîngă el şi de lîngă mine s-au prăpădit de rîs, desigur, pe socoteala
mea. Şi dă-i, şi dă-i! Eu mi-am acoperit urechile şi am închis ochii;
stau şi nu fac nici o mişcare. Aşa mi-e obiceiul; mă vor lăsa în pace
mai repede. Deodată aud gălăgie, agitaţie, fugă – nu cumva mă-
nşală urechile? Sunt chemat, cineva îl strigă pe Devuşkin. Mi-a sărit
inima din piept, dar nu ştiu de ce m-am speriat; ştiu doar că m-am
speriat ca niciodată în viaţă. M-am lipit de scaun ca şi cum nu s-ar fi
întîmplat nimic, ca şi cum n-ar fi fost vorba de mine. Dar s-au pornit
din nou şi iată-i mai aproape, tot mai aproape. Apoi chiar la urechea
mea: Devuşkin! Devuşkin!… Unde e Devuşkin? Ridic ochii: în faţa
mea stă Evstafi Ivanovici şi-mi spune: „Makar Alexeevici, la
Excelenţa Sa, rapid! Aţi făcut ceva în neregulă cu hîrtia!“. Numai atît
a spus, dar şi asta-i de-ajuns, nu-i aşa, măicuţă, că-i de-ajuns? Eu
am încremenit, am îngheţat, m-am pierdut; mă duc, o pornesc mai
mult mort decît viu. Mă conduc printr-o cameră, apoi prin alta, apoi
prin a treia cameră, pînă la cabinet – intru! O relatare exactă despre
ce-am gîndit eu în momentele acelea nu-ţi pot oferi. Mă uit, în faţa
mea – Excelenţa Sa, iar în jurul lui toată lumea. Se pare că n-am
făcut plecăciunea de rigoare, am uitat. Eram atît de panicat, că îmi
tremurau mîinile şi picioarele. Şi aveau de ce, măicuţă. În primul
rînd, de ruşine; am privit în dreapta mea într-o oglindă… şi să-mi ies
din minţi la ce-am văzut acolo. Iar în al doilea rînd, totdeauna am
făcut în aşa fel încît să trec neobservat. Aşa că mă-ndoiesc că
Excelenţa Sa ştia de existenţa mea; poate să fi auzit aşa, în treacăt,
că în departamentul lui există unul Devuşkin, dar niciodată n-am
avut treabă cu el mai îndeaproape.
A început mînios: „Cum se poate, domnule! Ce păziţi acolo?
Trebuia să terminaţi o hîrtie urgentă la timp, iar dumneavoastră aţi
stricat-o. Cum de v-aţi permis?“ – şi imediat Excelenţa Sa s-a întors
către Evstafi Ivanovici. Aud doar cum ajung la mine cuvintele:
„Neglijenţă! Lipsă de atenţie! Îmi provocaţi neplăceri!“. Deschisesem
gura să zic ceva. Voiam să cer iertare, dar nu puteam, să fug – n-am
avut curajul şi atunci… atunci, măicuţă, s-a-ntîmplat ceva că şi acum
abia pot ţine condeiul în mînă de ruşine. Un nasture – naiba să-l
ia! –, un nasture care atîrna de un fir de aţă s-a desprins deodată (se
vede că-l atinsesem fără să vreau), a căzut, a-nceput să salte
zornăind de colo-colo şi s-a rostogolit direct, da, blestematul, direct
la picioarele Excelenţei Sale, şi asta într-o tăcere generală! Iată cum
a arătat toată scuza mea, toată explicaţia, tot răspunsul meu, tot ce
mă pregăteam să spun Excelenţei Sale! Consecinţele au fost teribile!
Excelenţa Sa şi-a îndreptat imediat atenţia asupra figurii mele şi a
ţinutei mele. Imediat mi-am amintit ce zărisem în oglindă: m-am
grăbit să prind nasturele! Ce prostie pe capul meu! M-am aplecat,
am vrut să apuc nasturele, dar acesta se rostogoleşte, se tot
învîrteşte şi nu pot să pun mîna pe el; într-un cuvînt, am dat dovadă
de mare îndemînare, ce să zic. Atunci am simţit că mă părăsesc şi
ultimele puteri, că totul, totul este pierdut! S-a zis cu întreaga
reputaţie, nu mai aveam scăpare! Şi, pe deasupra, în amîndouă
urechile începe să-mi răsune şi glasul Terezei, şi cel al lui Faldoni. În
sfîrşit, am pus mîna pe nasture, m-am ridicat, am luat poziţia de
drepţi, dar prostul tot prost; măcar de-aş fi rămas aşa liniştit, cu
mîinile pe vipuşcă! Dar nu: am început să pun nasturele pe firele de
aţă rupte, de parcă aşa l-aş fi putut prinde la loc; ba mai şi zîmbeam,
chiar zîmbeam. Excelenţa Sa se întorsese într-o parte, dar apoi m-a
privit din nou – aud cum îi spune lui Evstafi Ivanovici: „Cum se poate
una ca asta?… Uitaţi-vă cum arată!… Cine e?… Ce-i cu el?…“ Ah,
draga mea, ce să mai spui – „Cine e? Ce-i cu el?“ M-am făcut de
baftă! Aud cum Evstafi Ivanovici spune: „Nu face nimic rău, nu iese
cu nimic în evidenţă, deşi are o comportare exemplară, un salariu
suficient, după funcţie…“. „Ei, ajutaţi-l cumva, îi spune Excelenţa Sa.
Să i se dea ceva anticipat…“ „Dar a primit, a primit, uitaţi pentru cît
timp a luat deja salariul. E adevărat, are nişte necazuri, dar are o
comportare bună şi nu face probleme, niciodată nu face probleme“.
Eu, îngerul meu, ardeam de ruşine, în focul iadului ardeam! Eram la
pămînt! „Atunci, spune Excelenţa Sa tare, să copieze din nou, rapid;
Devuşkin, veniţi aici, copiaţi iar hîrtia fără greşeli; şi, ascultaţi…“ Aici,
Excelenţa Sa s-a-ntors către ceilalţi, a dat diferite ordine şi au plecat
cu toţii. Imediat ce s-au depărtat ceilalţi, Excelenţa Sa a scos rapid
portofelul şi din el o hîrtie de o sută de ruble. „Uitaţi, a spus el, atîta
pot, luaţi-o cum vreţi…“ – şi mi-a pus hîrtia în mînă. Eu, îngerul meu,
am tresărit, tot sufletul mi s-a cutremurat; nu ştiu ce-a fost cu mine;
am vrut să-i iau mîna. Dar el s-a-nroşit tot, dragul de el, şi uite, nu
mă abat nici un pic de la adevăr, scumpa mea: a luat mîna mea
nedemnă şi mi-a strîns-o, a luat-o şi a strîns-o de parcă aş fi fost
egalul lui, de parcă i-ar fi strîns-o unui general. „Mergeţi, zice, am
făcut ce-am putut… Nu mai faceţi greşeli, pe-asta o trec cu
vederea.“
Acum, măicuţă, uite cum am hotărît: te rog pe tine şi pe Fedora –
şi, dacă aş fi avut copii, le-aş fi cerut şi lor, să vă rugaţi la Domnul,
adică: „Poate pentru tatăl vostru nu v-aţi fi rugat aşa, dar pentru
Excelenţa Sa rugaţi-vă în fiecare zi şi noapte!“ Şi mai spun, măicuţă,
şi o spun solemn – ascultă-mă cu atenţie, măicuţă – jur că, deşi îmi
venea să mor de durerea din suflet în zilele aprige ale nenorocului
nostru, cînd vedeam toate nefericirile tale, ale mele, umilirea şi
neputinţa mea, jur că nu atît cele o sută de ruble mi-s scumpe, cît
faptul că Excelenţa Sa m-a onorat să-mi strîngă mîna asta nedemnă,
mie – un nimic, un beţiv! Cu asta m-a făcut să-mi vin în fire. Prin
acest gest mi-a readus spiritul la viaţă, mi-a făcut viaţa mai dulce
pentru totdeauna şi sunt ferm convins că, oricît aş păcătui în faţa
Celui de Sus, rugăciunea mea pentru fericirea şi bunăstarea
Excelenţei Sale va ajunge la tronul Său!…
Măicuţă! Acum sufletul mi-e copleşit, sunt îngrozitor de agitat!
Inima îmi bate să-mi sară din piept. Iar eu parcă am slăbit cu totul. Îţi
trimit patruzeci şi cinci de ruble în hîrtie, douăzeci de ruble îi dau
gazdei şi las pentru mine treizeci şi cinci: de douăzeci de ruble îmi
refac hainele, iar cincisprezece rămîn pentru cheltuielile curente. Şi
abia acum simt cum toate impresiile de dimineaţă mi-au zdruncinat
întreaga fiinţă. Am să mă culc puţin. Sunt liniştit, foarte liniştit. Doar
sufletul parcă suferă şi aud cum acolo, în străfundurile lui, ceva
tremură, tresare, se mişcă. Am să vin la tine; acum sunt ameţit de
toate aceste trăiri… Dumnezeu vede tot, măicuţă, porumbiţa mea
nepreţuită!
Al tău prieten destoinic,
Makar Devuşkin

10 septembrie

Stimatul meu Makar Alexeevici!

Sunt nespus de bucuroasă pentru întîmplarea fericită şi ştiu să

apreciez fapta bună a şefului dumneavoastră, dragă prietene.
Aşadar, acum vă puteţi odihni după atîta amărăciune! Dar nu mai
cheltuiţi din nou banii pe nimicuri. Trăiţi linştit, cît se poate de modest
şi, începînd din ziua aceasta, încercaţi să puneţi deoparte cît de
puţin pentru ca nefericirile să nu vă ia pe nepregătite. Pentru
Dumnezeu, nu vă faceţi griji pentru noi. Eu şi cu Fedora ne vom
descurca cumva. De ce ne-aţi trimis atîţia bani, Makar Alexeevici?
Nu aveam nevoie deloc de ei. Suntem mulţumite cu ce avem. E
adevărat, curînd ne vor trebui bani ca să ne mutăm din locuinţa
aceasta, dar Fedora speră să primească de la cineva o datorie mai
veche. Opresc, totuşi, douăzeci de ruble pentru necesităţile curente.
Restul vi-i trimit îndărăt. Aveţi grijă de bani, Makar Alexeevici.
Rămîneţi cu bine. Să trăiţi liniştit de-acuma, fiţi sănătos şi vesel. V-aş
scrie mai mult, dar mă simt îngrozitor de obosită; ieri nu m-am sculat
deloc din pat. Bine aţi făcut că aţi promis să treceţi. Veniţi pe la mine,
vă rog, Makar Alexeevici.
V.D.

11 septembrie

Draga mea Varvara Alexeevna!

Te implor, scumpa mea, nu mă părăsi acum, acum cînd sunt

complet fericit şi mulţumit de toate. Porumbiţa mea! N-o asculta pe
Fedora, am să fac tot ce vrei tu; purtîndu-mă bine din respect pentru
Excelenţa Sa, mă voi comporta cu toţi frumos şi cuviincios; ne vom
scrie din nou unul altuia scrisori fericite, ne vom încredinţa unul altuia
gîndurile, bucuriile, grijile, dacă vor fi griji; vom trăi în armonie şi
fericiţi. Ne vom ocupa de literatură… Îngeraşul meu! Totul s-a
schimbat în destinul meu, şi s-a schimbat spre bine. Gazda a devenit
mult mai amabilă cu mine, Tereza şi-a băgat minţile-n cap, chiar şi
Faldoni se mişcă mai sprinten. Cu Rataziaev m-am împăcat. Fericit
fiind, am mers eu însumi la el. El, măicuţă, e cu adevărat un om de
treabă şi tot ce s-a spus rău despre el a fost scorneală curată. Am
descoperit acum că toate acestea au fost calomnii murdare. Nici prin
cap nu i-a dat să ne descrie pe noi: mi-a spus asta chiar el. Mi-a citit
o nouă scriere. Şi faptul că el m-a numit atunci Lovelace nu-i ceva
de rău, ăsta nu-i un nume necuviincios; mi-a explicat tot. Cuvîntul e
luat dintr-o limbă străină şi înseamnă băiat abil, şi, dacă e s-o
spunem mai frumos, mai literar, înseamnă un tip de care trebuie să
ţii seamă. Asta-i! Şi nu ce cred alţii. A fost o glumă nevinovată,
îngeraşul meu. Eu, ca un ignorant ce sunt, m-am supărat. Dar acum
i-am prezentat scuzele mele. Şi vremea e atît de frumoasă astăzi,
Varenka, e splendidă. E adevărat că dimineaţă a căzut o ploaie
măruntă, parcă cineva cernea prin sită. Nu-i nimic! În schimb, aerul
s-a făcut ceva mai proaspăt. M-am dus să-mi cumpăr cizme şi mi-
am luat unele nemaipomenite. M-am plimbat pe Nevski. Am citit
revista Pciolka18. Da! Dar uit să-ţi spun tocmai lucrurile mai
importante.
Aşadar:
În dimineaţa aceasta am vorbit cu Emelian Ivanovici şi cu Aksenti
Mihailovici despre Excelenţa Sa. Da, Varenka, el nu s-a purtat atît de
milostiv numai cu mine. Nu mi-a făcut bine numai mie, e cunoscut de
toată lumea pentru bunătatea inimii lui. Din mai multe locuri i se aduc
laude şi se varsă lacrimi de recunoştinţă pentru el. A crescut o
orfană. I-a făcut un rost: a căsătorit-o cu un om cunoscut, cu un
funcţionar care lucra la Excelenţa Sa, avînd îndatoriri speciale. L-a
angajat pe fiul unei văduve în nu ştiu ce cancelarie şi a făcut multe
alte fapte bune. Măicuţă, m-am simţit obligat să-mi aduc şi eu obolul,
am povestit tuturor despre gestul Excelenţei Sale fără să ascund
nimic. Am lăsat deoparte orice ruşine. Ce ruşine, ce mîndrie, cînd e
vorba de aşa ceva! Şi-aşa, cu glas tare, am slăvit faptele Excelenţei
Sale! Am vorbit cu entuziasm, cu patos am vorbit şi nu m-am înroşit,
dimpotrivă, eram mîndru că aveam ocazia să povestesc aşa ceva.
Am povestit despre toate (doar despre tine, din prudenţă, n-am spus
nimic, măicuţă), şi despre gazda mea, şi despre Faldoni, şi despre
Rataziaev, şi despre cizme, şi despre Markov – am povestit tot, tot.
Cîte unii au izbucnit în rîs, ba drept să spun, mai toţi au izbucnit în
rîs. Probabil au găsit ceva comic în figura mea sau era din cauza
cizmelor mele – da, mai mult ca sigur a cizmelor mele. Că doar nu
din rea intenţie. Ce mai, pentru că sunt tineri sau pentru că sunt
oameni bogaţi, dar cu gînduri rele nu şi-ar fi putut rîde ei de discursul
meu. Adică pe seama Excelenţei Sale n-ar fi putut nicicum să facă
asta. Nu-i aşa, Varenka?
Nici acum nu-mi pot veni în fire, măicuţă. Toate aceste întîmplări
parcă m-au smintit! Aveţi lemne? Vezi să nu răceşti, Varenka; una-
două poţi răci. Oh, măicuţă, mă ucizi cu gîndurile tale triste. Mă rog
la bunul Dumnezeu, mă rog mult pentru tine, măicuţă! De pildă, ai
ciorăpei de lînă sau ceva îmbrăcăminte mai groasă? Ai grijă,
porumbiţa mea. Dacă ai nevoie de ceva, pentru Dumnezeu, nu-l
supăra pe un om bătrîn. Dacă-ţi lipseşte ceva, apelează imediat la
mine. Acum s-au dus vremurile grele. Nu-ţi face griji pentru mine.
Viitorul e atît de luminos, de frumos!
Dar ce vremuri triste au fost, Varenka! Eh, ce să mai vorbim, au
trecut! Vor trece anii şi vom regreta chiar şi timpurile acestea. Mi-
amintesc de tinereţea mea. Nu se compară! Uneori n-aveam nici
măcar o copeică. Era frig, mi-era foame, dar eram vesel şi asta mi-
ajungea. Dimineaţa treceam pe Nevski, vedeam cîte o feţişoară
nostimă şi eram fericit o zi întreagă. Frumoase, minunate vremuri au
fost, măicuţă! E frumos să trăieşti pe lume, Varenka! Îndeosebi la
Petersburg. Ieri, cu lacrimi în ochi, m-am rugat în faţa bunului
Dumnezeu să-mi ierte toate păcatele din aceste vremuri triste:
cîrtirea, gîndurile prea libere, patima aceea. În rugăciunea mea te-
am pomenit şi pe tine cu duioşie. Numai tu, îngeraşule, m-ai întărit,
m-ai alinat, mi-ai dat sfaturi şi îndemnuri bune. Asta nu pot s-o uit
niciodată, măicuţă. Porumbiţa mea, astăzi ţi-am sărutat toate
scrisorelele! Ei, rămîi cu bine, măicuţă. Se spune că pe-aici, pe
aproape, vinde cineva nişte haine. Mă duc să văd şi eu. La revedere,
îngeraşule! Rămîi cu bine!
Din tot sufletul, al tău devotat,
Makar Devuşkin

15 septembrie

Dragă domnule Makar Alexeevici!

Sunt îngrozitor de tulburată. Ascultaţi ce mi s-a întîmplat. Presimt

ceva rău. Uitaţi, judecaţi şi singur, nepreţuite prieten: domnul Bîkov
este la Petersburg. Fedora s-a-ntîlnit cu el. Trecea pe lîngă Fedora,
a poruncit să se oprească trăsura, s-a apropiat de ea şi a-nceput să
o întrebe unde stă. La-nceput, ea nu i-a spus. Apoi el i-a zis, rîzînd,
că ştie foarte bine cine stă la ea. (Se vede că Anna Fiodorovna i-a
povestit tot.). Atunci, Fedora n-a mai răbdat şi acolo, în stradă, a-
nceput să-i facă reproşuri, să-l ocărască, i-a spus că e un om imoral,
că e cauza tuturor nefericirilor mele. El i-a răspuns că, atunci cînd n-
ai nici un sfanţ, sigur eşti nefericit. Fedora i-a spus că aş putea să
mă întreţin lucrînd, aş putea să mă căsătoresc, dacă nu să caut pe
undeva un loc unde să lucrez, dar că fericirea mea e pierdută pe
veci, că, pe deasupra, sunt bolnavă şi că voi muri curînd. Atunci el a
zis că sunt prea tînără, că-mi stă capul la toate celea şi că virtuţile
noastre s-au cam dus (astea sunt cuvintele lui). Eu şi cu Fedora
credeam că nu ştie unde este locuinţa noastră cînd, brusc, ieri,
imediat ce am ieşit la cumpărături în Gostinîi Dvor, el a apărut la noi
în cameră; cred că n-a vrut să mă găsească acasă. A chestionat-o
îndelung pe Fedora despre viaţa noastră; şi-a aruncat ochii peste tot;
s-a uitat la lucrul meu de pe gherghef şi, în sfîrşit, a întrebat: „Cine-i
funcţionarul cu care vă cunoaşteţi?“. Chiar atunci treceaţi
dumneavoastră prin curte; Fedora a arătat spre dumneavoastră; el
s-a uitat şi a pufnit în rîs; Fedora l-a rugat să plece, i-a spus că şi
aşa eu nu mă simt bine din cauza necazurilor care nu-mi dau pace şi
că nu-mi va face deloc plăcere să-l văd la noi. El a rămas tăcut un
timp; apoi a spus că a trecut aşa, fiindcă nu avea nimic de făcut, şi a
vrut să-i dea Fedorei douăzeci şi cinci de ruble; aceasta, se-nţelege,
nu le-a luat. Oare ce-nseamnă asta? De ce-a venit pe la noi? Nu pot
să-nţeleg de unde ştie toate cele despre noi! Mă pierd în
presupuneri. Fedora spune că Axinia, nora ei care vine pe la noi, o
cunoaşte pe spălătoreasa Nastasia, iar vărul Nastasiei este paznic la
departamentul unde slujeşte un cunoscut al nepotului Annei
Fiodorovna – oare nu aşa să fi circulat bîrfa? Dar e foarte posibil ca
Fedora să greşească; nu mai ştim ce să credem. Nu cumva o să
vină iar pe la noi? Numai gîndul la asta mă îngrozeşte! Cînd Fedora
mi-a povestit ieri toate astea, m-am speriat atît de tare, de mă mir că
n-am leşinat de spaimă. Ce mai vor de la mine? Nu mai vreau să
ştiu de ei! Ce treabă au ei cu nefericita de mine! Ah, ce frică mi-e
acum: nu mă gîndesc la altceva decît că în orice moment o să apară
Bîkov. Ce-o să se-ntîmple cu mine! Ce-mi mai rezervă soarta?
Pentru Dumnezeu, treceţi pe la mine, Makar Alexeevici, chiar acum.
Treceţi, pentru numele lui Dumnezeu, veniţi încoace.
V.D.

18 septembrie

Măicuţă Varvara Alexeevna!

Astăzi s-a-ntîmplat la noi în casă ceva nemaivăzut de trist,

inexplicabil şi neaşteptat. Bietul nostru Gorşkov (trebuie să vă spun
asta, măicuţă) a fost reabilitat complet. Hotărîrea judecătorească s-a
pronunţat mai demult, dar astăzi s-a prezentat ca să i se comunice
rezoluţia definitivă. Procesul s-a terminat extrem de fericit pentru el.
Toate învinuirile care i s-au adus pentru neglijenţă şi imprudenţă,
totul a fost respins. S-a decis ca negustorul să-i plătească o sumă
mare de bani, aşa că şi situaţia lui s-a îmbunătăţit simţitor, cinstea lui
a rămas nepătată şi totul s-a ameliorat – într-un cuvînt, dorinţa lui s-a
îndeplinit cu asupra de măsură. Astăzi a venit acasă la ora trei. Arăta
foarte rău, era palid ca o coală de hîrtie, buzele îi tremurau, dar el
zîmbea – şi-a îmbrăţişat soţia, copiii. Noi ne-am dus cu toţii la el ca
să-l felicităm. A fost foarte mişcat de gestul nostru, se-nclina în toate
părţile, ne-a strîns mîinile fiecăruia dintre noi de cîteva ori. Mi s-a
părut chiar că s-a înălţat puţin, că se ţinea mai drept, că nu mai avea
nici lacrima obişnuită în ochi. Era aşa de emoţionat, bietul de el. N-a
putut sta locului nici măcar două minute; punea mîna pe cîte un
lucru, apoi îl lăsa jos, zîmbea fără-ntrerupere şi se-nclina, se aşeza,
se ridica, se aşeza din nou, spunea Dumnezeu ştie ce, zicea:
„Cinstea mea, cinstea, numele meu, copiii mei!“. Şi cum o spunea!
A-nceput chiar să plîngă. Şi dintre noi cei mai mulţi am vărsat
lacrimi. Rataziaev, probabil vrînd să-l încurajeze, a spus: „Ce-i
cinstea, tăicuţule, cînd n-ai ce mînca; banii, tată, banii sunt
principalul; uite pentru ce să-i mulţumeşti Domnului!“ – şi l-a bătut pe
umăr. Mi s-a părut că Gorşkov s-a simţit jignit, adică nu şi-a exprimat
nemulţumirea direct, dar s-a uitat un pic straniu la Rataziaev şi i-a
dat mîna la o parte de pe umărul lui. Înainte de asta n-ar fi făcut aşa
ceva, măicuţă! Dar ce vrei, sunt caractere şi caractere. Uite, eu, de
exemplu, la aşa bucurie nu m-aş fi arătat trufaş; draga mea, uneori
faci şi o plecăciune în plus, te şi umileşti, nu pentru alt motiv, ci din
preaplinul bunătăţii sufleteşti şi din prea marea slăbiciune a inimii…
Dar nu despre mine e vorba acum! „Da, zice el, şi banii sunt buni;
slavă Domnului, slavă Domnului!…“ – şi apoi, tot timpul cît am stat la
el, a repetat: „Slavă Domnului, slavă Domnului!“… Soţia lui a
comandat un prînz mai acătării şi mai bogat. Le-a gătit chiar gazda
noastră. Într-un fel, gazda noastră e o femeie bună. Dar pînă să fie
gata masa, Gorşkov n-a putut sta locului. A trecut pe la toţi prin
camere, fie că era chemat sau nu. Intra pur şi simplu, zîmbea, se
aşeza pe un scaun, spunea ceva, iar uneori nu spunea nimic şi
pleca. În odaie la marinar chiar a luat cărţile în mînă; l-au aşezat la
masă să joace a patra mînă. A jucat ce-a jucat, a comis o greşeală
elementară în joc, a făcut trei-patru mîini şi a renunţat. „Nu, zice el,
am jucat numai aşa, numai aşa“ – şi a plecat de acolo. Pe mine m-a
întîlnit pe coridor, m-a apucat de ambele mîini, m-a privit drept în
ochi, dar într-un mod ciudat; mi-a strîns mîinile şi s-a îndepărtat
zîmbind continuu, dar cumva forţat, straniu, ca zîmbetul unui mort.
Soţia lui a plîns de bucurie; la ei acasă era veselie şi o atmosferă
sărbătorească. Au luat prînzul repede. După masă i-a spus soţiei:
„Ascultă, sufleţelule, eu am să mă-ntind puţin“ – şi s-a pus în pat. A
chemat-o pe fiica lui la el, i-a pus mîna pe cap şi a mîngîiat-o
îndelung. Apoi s-a-ntors iar spre soţie: „Dar ce-i cu Petenka, zice,
ce-i cu Petea al nostru?…“ Soţia şi-a făcut cruce şi i-a răspuns că
băiatul a murit. „Da, da, ştiu, ştiu tot. Petenka este acum în împărăţia
cerurilor.“ Soţia şi-a dat seama că el nu mai ştie de sine, că
întîmplarea l-a zguduit complet şi i-a spus: „Sufleţelule, ar trebui să
dormi puţin“. „Da, bine, acuma… imediat“ – şi-atunci s-a-ntors cu
spatele, a stat aşa puţin, apoi s-a răsucit din nou, a vrut să spună
ceva. Soţia n-a auzit bine şi l-a întrebat: „Ce este, dragul meu?“. Dar
el n-a răspuns nimic. Ea a aşteptat puţin, ei, şi-a zis, a adormit, şi s-a
dus pentru o oră la gazdă. După un ceas, a revenit – s-a uitat, soţul
nu s-a trezit, doarme încă, nemişcat. A crezut că doarme adînc, s-a
aşezat şi a-nceput să lucreze. Zice că a lucrat cam o jumătate de oră
şi se cufundase aşa de tare în gînduri, că nici măcar nu-şi mai
aminteşte la ce se gîndea, zice doar că a uitat de soţul ei. Dar
deodată a tresărit din cauza unei senzaţii stranii: liniştea de mormînt
din cameră a şocat-o înainte de toate. S-a uitat spre pat şi a văzut că
soţul stă în aceeaşi poziţie. S-a apropiat de el, a tras plapuma, s-a
uitat, dar el era deja rece – murise, măicuţă, Gorşkov murise. A murit
aşa, subit, ca lovit de trăsnet! Dar de ce-a murit, Dumnezeu ştie.
Varenka, lucrul acesta m-a şocat atît de tare, că nu-mi pot reveni nici
acum. Nu-mi vine a crede că omul poate muri atît de uşor. Ce
ghinionist, bietul Gorşkov! Ah, soarta, ce soartă a avut! Soţia e în
lacrimi, e atît de speriată. Fetiţa s-a pitit undeva într-un colţ. La ei
acolo e mare balamuc acum; va veni cineva de la medicina legală…
nu pot să-ţi spun exact. Mi-e milă, ah, ce milă mi-e! E trist să te
gîndeşti că, într-adevăr, nu ştii ce-aduce nici ziua, nici ceasul…
Dispari uite-aşa, din senin…
Al tău,
Makar Devuşkin

19 septembrie

Dragă doamnă Varvara Alexeevna!

Mă grăbesc să te anunţ, draga mea, că Rataziaev mi-a găsit de

lucru la un scriitor. A venit cineva la el şi i-a adus un manuscris
foarte gros – slavă Domnului, am mult de lucru. Doar că e scris atît
de neciteţ, că nici nu ştiu cum să mă apuc de treabă; au nevoie de o
copie cît se poate de repede. Scrie acolo nişte lucruri că nu înţeleg
nimic… Ne-am învoit pentru patruzeci de copeici pe foaie. Îţi scriu
toate astea, draga mea, ca să ştii că vom avea bani în plus. Ei, iar
acum rămîi cu bine, măicuţă. M-apuc imediat de treabă.
 Al tău prieten credincios,
Makar Devuşkin

23 septembrie

Scumpul meu prieten Makar Alexeevici!

Sunt deja trei zile de cînd nu v-am mai scris nimic, prietene, dar
am avut multe-multe griji şi emoţii.
Acum trei zile a fost pe la mine Bîkov. Eram singură acasă,
Fedora plecase undeva. I-am deschis şi aşa m-am speriat cînd l-am
văzut, că nu m-am putut mişca din loc. Am simţit că m-am făcut
palidă la faţă. A intrat rîzînd zgomotos, aşa cum i-e obiceiul, a luat
un scaun şi s-a aşezat. Eu nu mi-am putut reveni mult timp; în sfîrşit,
m-am aşezat şi eu într-un colţ, la gherghef. Curînd a-ncetat să mai
rîdă. Se pare că figura mea l-a uimit. Am slăbit atît de mult în ultimul
timp, obrajii mi s-au tras, ochii mi s-au dus în fundul capului, sunt
albă ca hîrtia… Cu siguranţă că cine nu m-a mai văzut de un an cu
greu mă mai poate recunoaşte acum. M-a privit fix multă vreme, apoi
s-a-nveselit din nou. A spus nu ştiu ce; nu mi-amintesc ce i-am
răspuns şi el a izbucnit din nou în rîs. A stat la mine o oră încheiată;
a discutat mult cu mine, m-a-ntrebat tot felul de lucruri. În sfîrşit,
înainte de plecare, mi-a luat mîna şi mi-a spus (vă redau cuvînt cu
cuvînt): „Varvara Alexeevna! Între noi fie vorba, ruda
dumneavoastră, cunoştinţa mea apropiată şi prietena mea, Anna
Fiodorovna, e o mare ticăloasă. (Aici a numit-o cu un cuvînt foarte
ruşinos.) A abătut-o de pe calea cea dreaptă pe verişoara
dumneavoastră, iar pe dumneavoastră v-a distrus. Drept e, m-am
dovedit şi eu un ticălos, dar ce să-i faci, aşa e viaţa“. Aici a-nceput
să rîdă din toată inima. Apoi a zis că el nu-i meşter la vorbe
frumoase şi că important este să avem o explicaţie şi că datoria lui
de om de onoare îi dictează să nu tacă şi, ca atare, m-a anunţat că
trece la subiect în puţine cuvinte. Atunci mi-a declarat că-mi cere
mîna, că socoteşte de datoria lui să-mi redea cinstea, că este bogat,
că mă va duce după nuntă în satul lui din stepă, că acolo vrea să
vîneze iepuri; că nu va mai veni niciodată la Petersburg, pentru că
aici e urît, pentru că aici, la Petersburg, are, cum s-a exprimat el, o
puşlama de nepot pe care s-a jurat să-l dezmoştenească şi că
tocmai din cauza aceasta, adică din dorinţa de a avea urmaşi
legitimi, îmi cere mîna, că asta e principala cauză a cererii în
căsătorie. Apoi a adăugat că eu trăiesc în foarte mare sărăcie, că
nu-i de mirare că sunt bolnavă trăind în aşa o cocioabă; mi-a prezis
moarte sigură dacă mai rămîn aici chiar şi o lună; a spus că la
Petersburg locuinţele sunt proaste şi, în sfîrşit, m-a-ntrebat dacă am
nevoie de ceva.
Am fost atît de şocată de cererea lui, că nu ştiu de ce am început
să plîng. El a luat lacrimile mele drept un semn de recunoştinţă şi mi-
a spus că a fost încredinţat mereu că sunt o fată bună, sensibilă şi
cultivată, dar că nu s-a hotărît la acest pas decît după ce a aflat
amănunţit cum e comportarea mea de acum. Atunci a-ntrebat de
dumneavoastră, a spus că a auzit de peste tot că sunteţi un om de
onoare, că, din partea lui, nu vrea să vă fie dator şi a-ntrebat, vor fi
oare suficiente cinci sute de ruble pentru tot ce-aţi făcut pentru
mine? Cînd i-am explicat că ce-aţi făcut dumneavoastră pentru mine
nu poate fi plătit cu toate bogăţiile lumii, el mi-a răspuns că astea-s
prostii, romane, că sunt încă tînără şi-mi place să citesc poezii, că
romanele le strică pe fetele tinere, iar cărţile corup moralitatea, că el
nu poate suporta nici o carte; m-a sfătuit ca întîi să ajung la vîrsta lui
şi-apoi să vorbesc despre oameni. „Atunci, a adăugat el, o să
cunoaşteţi cu adevărat oamenii.“ Apoi mi-a spus să mă gîndesc bine
la propunerea lui, că nu-i va fi deloc pe plac dacă voi face un pas atît
de important fără să mă gîndesc; a mai adăugat că graba şi
pasiunea duc la pierzanie tinereţea lipsită de experienţă, dar că
doreşte foarte mult să-i dau un răspuns favorabil, că, în sfîrşit, în caz
contrar, va fi obligat să se căsătorească la Moscova cu o
negustoreasă, pentru că, zice el, a jurat să-l dezmoştenească pe
ticălosul de nepot. Cu toate protestele mele, a lăsat pe ghergheful
meu cinci sute de ruble, pentru bomboane, cum s-a exprimat el; a
spus că în sat o să mă îngraş ca o blinie, că voi trăi în casa lui ca
găina la moară, că acum are foarte multe treburi, că a alergat ziua-
ntreagă în toate părţile şi că a tras doar o fugă pe la mine într-o clipă
de răgaz. Spunînd aceasta, a plecat. M-am gîndit mult, am învîrtit
propunerea pe toate părţile, m-am tot frămîntat şi, prietene, în sfîrşit,
m-am decis. Dragă prietene, mă voi căsători cu el, trebuie să accept
propunerea lui. Dacă e cineva care mă poate scoate din ruşinea
mea, care să-mi redea onoarea, care să mă scape în viitor de
sărăcie, de lipsuri şi de nenorociri, atunci numai el este acela. Ce pot
eu aştepta de la viitor, ce mai pot eu cere destinului? Fedora spune
că nu trebuie să dau cu piciorul fericirii; zic: ce numeşti tu fericire în
situaţia asta? În orice caz, nu văd altă cale pentru mine, nepreţuitul
meu prieten. Ce să fac? Am muncit de mi-am stricat complet
sănătatea, iar să lucrez permanent nu pot. Să mă angajez la străini?
M-aş topi de supărare, şi-apoi eu nu pot fi de folos nimănui. Sunt
bolnăvicioasă din naştere şi, de aceea, voi fi totdeauna o povară
pentru alţii. Desigur, nici acum nu merg în rai, dar ce să fac, prietene,
ce să fac? Am de ales?
Nu v-am cerut sfatul. Am vrut să hotărăsc singură. Hotărîrea
despre care tocmai aţi citit acum e definitivă şi am să i-o comunic
neîntîrziat şi lui Bîkov, care şi aşa mă presează să-i dau răspunsul
definitiv. Mi-a spus că treburile nu aşteaptă, că e obligat să plece şi
că nu-şi amînă el plecarea pentru nişte fleacuri. Numai Dumnezeu
ştie dacă voi fi fericită sau nu, soarta mea e în puterea Lui sfîntă şi
necunoscută, dar m-am hotărît. Se spune că Bîkov e un om bun; mă
va respecta; poate că şi eu îl voi respecta. Ce putem aştepta mai
mult de la căsătoria noastră?
Vă ţin la curent cu toate, Makar Alexeevici. Sunt convinsă că-mi
înţelegeţi pe deplin deznădejdea. Să nu mă abateţi de la intenţia
mea. Încercările dumneavoastră vor fi zadarnice. Cîntăriţi în inima
dumneavoastră tot ce m-a obligat să procedez aşa. La-nceput m-am
zbuciumat foarte mult, dar acum sunt mai liniştită. Ce mă aşteaptă
nu ştiu. Ce-o fi o fi, cum o vrea Dumnezeu!…
A venit Bîkov; las scrisoarea neterminată. Aş fi vrut să vă spun
mai multe. Bîkov e deja la uşă!
V.D.

23 septembrie

Măicuţă Varvara Alexeevna!

Mă grăbesc să-ţi răspund, măicuţă; mă grăbesc să-ţi spun,

măicuţă, că sunt uimit. Toate astea parcă nu sunt ce-ar trebui… Ieri
l-am înmormîntat pe Gorşkov. Da, aşa este, aşa este, Varenka;
Bîkov a procedat ca un cavaler; numai că, vezi, draga mea, ai şi fost
de acord. Desigur, în toate e voia Domnului; aşa este, asta trebuia
să fie neapărat aşa, adică aici trebuie să fie voia lui Dumnezeu, fără
discuţie; şi voia tatălui ceresc este, desigur, bună şi de necercetat, şi
destinul de asemenea, iar ele sunt totuna. Fedora este şi ea alături
de tine. Fără-ndoială, acum vei fi fericită, măicuţă, vei avea de toate,
porumbiţa mea, scumpa mea, frumoasa mea, îngeraşul meu – doar
că, vezi tu, Varenka, de ce atîta zor? Da, treburi… domnul Bîkov are
treburi. Desigur, cine n-are treburi, se-ntîmplă să aibă şi el… L-am
văzut pe cînd pleca de la tine. E un bărbat bine, impozant; chiar
foarte impozant. Doar că toate astea parcă nu-s cum trebuie,
chestiunea nu-i că el e un bărbat bine, dar eu în momentul acesta nu
mai ştiu de mine. Cum o să ne mai scriem noi scrisori de-acum
înainte? Cum am să rămîn eu aici singur? Îngeraşul meu, cîntăresc
totul, cîntăresc totul, aşa cum mi-ai scris, cîntăresc totul în inima
mea, cauzele toate. Am terminat de copiat a douăzecea pagină şi
uite ce surprize mă aşteaptă! Măicuţă, o să pleci, aşa că vei avea
nevoie de cumpărături felurite, cizmuliţe, rochii, iar eu cunosc un
magazin pe Gorohovaia; ţi-aminteşti cum ţi-am descris magazinele
de pe Gorohovaia. Dar nu! Cum asta, măicuţă, ce te-a găsit! Doar nu
poţi să pleci acum, e imposibil, complet imposibil. Doar ai de făcut
cumpărături serioase, şi-apoi trebuie să iei şi o trăsură. Pe lîngă
asta, şi timpul e urît; uită-te numai, plouă cu găleata, o ploaie din aia
care te udă pînă la piele, şi-apoi… apoi, o să-ţi fie frig, îngeraşul
meu, inima o să-ţi îngheţe! Uite, te temi de oameni străini şi totuşi
pleci cu un străin. Dar eu al cui rămîn aici? Şi Fedora spune că te
aşteaptă o mare fericire… Dar ea e o femeie netrebnică şi vrea să
mă piardă. Te duci astăzi la vecernie, măicuţă? Aş veni să te văd. Şi
e adevărat, perfect adevărat, măicuţă, că eşti o fată cultivată, cinstită
şi sensibilă, dar el n-are decît să se însoare cu negustoreasa! Ce
zici, măicuţă? N-are decît să se însoare cu negustoreasa! Varenka
mea, vin la tine pentru o oră cum se-ntunecă. Acum se-ntunecă
devreme, aşa că am să trec. Măicuţă, astăzi vin neapărat la tine
pentru o oră. Uite, acum îl aştepţi pe Bîkov, dar imediat ce pleacă el,
eu… Aşteaptă-mă, măicuţă, am să vin…
Makar Devuşkin

27 septembrie
 Dragul meu prieten Makar Alexeevici!

Domnul Bîkov mi-a spus că trebuie să am neapărat trei duzini de

cămăşi din olandă. Aşa că trebuie să caut cît se poate de repede
nişte lenjerese să-mi facă două duzini, iar timp avem foarte puţin la
dispoziţie. Domnul Bîkov se supără, spune că e prea multă agitaţie
pentru cîrpele astea. Nunta este peste cinci zile, iar a doua zi după
nuntă plecăm. Domnul Bîkov se grăbeşte, zice că nu trebuie să
pierdem mult timp cu fleacurile. Sunt sleită de-atîtea griji şi abia stau
în picioare. Am o groază de treburi, nu le-aş mai fi avut. Şi încă: nu
ne ajung dantelele şi blondurile19, aşa că trebuie cumpărate, pentru
că domnul Bîkov spune că nu vrea ca soţia lui să umble îmbrăcată
ca o bucătăreasă şi că trebuie „să le dau peste nas tuturor
moşiereselor“. Aşa spune el. Aşa că uite, Makar Alexeevici, mergeţi,
vă rog, la madam Şifon pe Gorohovaia şi rugaţi-o ca, mai întîi, să ne
trimită nişte lenjerese, apoi să fie amabilă să vină şi ea. Astăzi sunt
bolnavă. În noua noastră locuinţă e atît de frig şi domneşte o
debandadă îngrozitoare. Mătuşa domnului Bîkov abia suflă de
bătrînă ce e. Mă tem să nu moară pînă plecăm noi, dar domnul
Bîkov spune că n-are nimic, îşi revine ea. În casă lipsesc foarte
multe. Domnul Bîkov nu stă cu noi, iar slugile dispar cu toatele
Dumnezeu ştie unde. Aşa că doar Fedora ne slujeşte: iar valetul
domnului Bîkov, care răspunde de tot, de vreo trei zile a dispărut şi
el. Domnul Bîkov trece în fiecare dimineaţă şi-şi iese din fire; chiar
ieri l-a bătut pe administratorul casei, motiv pentru care a avut
probleme cu poliţia… N-am avut prin cine să vă trimit scrisoarea. O
trimit prin poştă. Ah! Aproape c-am uitat lucrul cel mai important.
Spuneţi-i lui madam Şifon să schimbe neapărat blondurile, să
folosească modelul de ieri şi să vină ea însăşi să-mi arate ce-a ales.
Şi mai spuneţi-i că m-am răzgîndit în privinţa bluziţei: aceasta trebuie
cusută cu tighel mărunt. Şi mai e ceva: monogramele pe batiste să
fie brodate în relief; auziţi? În relief, iar nu plat. Ţineţi minte, în relief!
Şi încă ceva, aproape că uitam! Spuneţi-le, pentru Dumnezeu, ca
frunzuliţele de pe pelerină să iasă bogate, codiţele să fie
cordonnet20, gulerul să fie garnisit cu dantelă sau cu o falbala21 lată.
Vă rog, spuneţi-i, Makar Alexeevici.
A dumneavoastră,
V.D.

P.S.: Mi-e atît de ruşine că vă deranjez cu toate cererile mele. E a

treia zi de cînd tot alergaţi. Dar ce să facem! Aici în casă nu există
nici un fel de ordine, iar eu sunt bolnavă. Aşa că nu vă supăraţi pe
mine, Makar Alexeevici. Ce tristeţe! Ah, oare ce-o să se-aleagă de
mine, prietene, dragul meu, bunul meu Makar Alexeevici! Mă şi tem
să privesc spre viitorul meu. Presimt eu cîte ceva, parcă aş trăi într-
un vîrtej.

P.S.: Pentru Dumnezeu, dragă prietene, nu uitaţi nimic din ceea

ce v-am rugat acum. Mă tot tem să nu greşiţi. Ţineţi minte, în relief,
iar nu plat.
V.D.

27 septembrie

Dragă doamnă Varvara Alexeevna!

Am îndeplinit toate comisioanele tale cu sfinţenie. Madam Şifon

spune că s-a gîndit deja să brodeze în relief, că e mai elegant aşa;
eu nu ştiu, nu înţeleg prea bine despre ce-i vorba. Şi ai mai scris
ceva de falbala, mi-a spus ea ceva şi de asta. Doar că eu, măicuţă,
am uitat ce-a zis. Ţin minte doar că a vorbit foarte mult; ce femeie
imposibilă! Ce-o mai fi şi asta? Dar o să-ţi spună ea singură. Cît
despre mine, măicuţă, sunt istovit de tot. Astăzi nici măcar la serviciu
nu m-am dus. Dar, scumpa mea, degeaba eşti disperată. Pentru
liniştea ta sunt gata să bat toate magazinele. Îmi scrii că te temi să
priveşti spre viitor. Dar astăzi, la ora şapte, vei şti totul. Madam Şifon
vine ea însăşi la tine. Aşa că nu dispera; speră, măicuţă; poate că
totul merge spre bine – uite-aşa. Doar că falbala asta blestemată nu-
mi iese din minte – ce-o mai fi şi cu falbala asta! Aş veni pe la tine,
îngeraşul meu, aş trage o fugă neapărat; şi aşa m-am apropiat de
uşa casei voastre de două ori. Dar, ce te faci cu Bîkov ăsta, adică
vreau să spun că domnul Bîkov e iute la mînie, aşa că… Ei, ce să
mai vorbim!
Makar Devuşkin

28 septembrie

Dragă domnule Makar Alexeevici!

Pentru Dumnezeu, daţi chiar acum o fugă la bijutier. Spuneţi-i că

nu trebuie să facă cerceii cu perle şi smaralde. Domnul Bîkov zice că
e prea scump, că preţul e pipărat. Se supără; spune că şi aşa i s-au
golit buzunarele şi că pur şi simplu îl jefuim, iar ieri a spus că, dacă
ştia dinainte ce cheltuieli îl aşteaptă, nu s-ar mai fi băgat. Zice că
imediat ce ne cunună, plecăm, că nu vor fi invitaţi şi să nu-mi fac
iluzii c-o să mă fîţîi şi-o să dansez, că mai e pînă la sărbători. Aşa a
spus! Dar Dumnezeu ştie că toate astea nu-mi trebuie! Chiar domnul
Bîkov a comandat totul. Eu nici măcar nu îndrăznesc să-i spun ceva:
e prea aprig. Ce-o să mă fac!
V.D.
 28 septembrie

Scumpa mea Varvara Alexeevna!

Eu zic – adică bijutierul zice – că totul e-n regulă; dar la început

am vrut să spun că m-am îmbolnăvit şi nu mă pot ridica din pat. Uite,
acum cînd sunt atîtea treburi, cînd e nevoie de mine, m-a pălit şi pe
mine răceala, lua-o-ar naiba! Îţi mai spun că, de parcă n-aş fi avut
destule ghinioane, şi Excelenţa Sa a fost sever, s-a supărat tare pe
Emelian Ivanovici, a strigat la el, iar săracul de el s-a amărît de tot.
Voiam să te pun la curent cu toate. Şi-am mai vrut să-ţi scriu ceva,
dar mă tem să nu te deranjez. Doar eu, măicuţă, sunt un om prost,
simplu, scriu ce-mi vine în minte, aşa că, cine ştie, tu… – ei, asta-i
tot!
Al tău,
Makar Devuşkin

29 septembrie

Varvara Alexeevna, draga mea!

Am văzut-o astăzi pe Fedora, porumbiţa mea. Ea zice că mîine

vă cununaţi, iar poimîine plecaţi şi că domnul Bîkov deja tocmeşte
caii. Despre Excelenţa Sa ţi-am spus deja totul, măicuţă. A mai
rămas să-ţi spun: am verificat nota de plată de la magazinul de pe
Gorohovaia; totul este corect, dar e foarte scump. Dar de ce se
supără pe tine domnul Bîkov? Ei, fii fericită, măicuţă! Sunt bucuros,
da, sunt bucuros dacă şi tu eşti fericită. Aş veni la biserică, măicuţă,
dar nu pot, mă dor şalele. Reiau subiectul legat de scrisori: cine o să
ne mai aducă acum scrisorile, măicuţă? Da! Ai copleşit-o cu
binefaceri pe Fedora, scumpa mea! Ai făcut bine, draga mea, ai
făcut foarte bine. Frumos gest! Şi pentru fiecare gest frumos
Dumnezeu te va răsplăti. Faptele bune nu rămîn fără răsplată, mai
devreme sau mai tîrziu bunătatea e încununată cu cununa dreptăţii
dumnezeieşti. Măicuţă! Ţi-aş scrie mai mult, aş scrie în fiecare ceas,
în fiecare clipă, aş tot scrie! A rămas la mine cartea ta, Povestirile lui
Belkin, măicuţă, nu mi-o lua, dă-mi-o mie, puiule. Şi asta nu pentru
că aş vrea aşa de mult s-o citesc. Dar ştii şi singură, măicuţă, că
vine iarna; serile vor fi lungi, va fi trist, iar eu aş vrea să am ce citi
măcar. Eu, măicuţă, mă mut din locuinţa mea în fosta ta locuinţă pe
care o închiriez de la Fedora. N-am să mă mai despart niciodată de
această femeie cinstită; în plus, e atît de harnică. Ieri m-am uitat cu
atenţie prin locuinţa ta pustie. Ghergheful tău cu lucrul început de
tine a rămas acolo unde era, neatins: zace acolo, în colţ. M-am uitat
atent şi la lucrul tău. Am mai văzut şi nişte petice. Ai folosit o
scrisoare de-a mea ca să înfăşori nişte aţă. În măsuţă am găsit o
foaie de hîrtie pe care era scris: „Stimate domnule Makar Alexeevici,
mă grăbesc“ – şi nimic altceva. Se vede că te-a întrerupt cineva în
momentul cel mai interesant. În colţ, după paravan, stă pătuţul tău…
Porumbiţa mea!!! Ei, la revedere, la revedere; pentru numele lui
Dumnezeu, răspunde ceva, cît mai repede, la scrisorica asta a mea.
Makar Devuşkin

30 septembrie

Nepreţuitul meu prieten Makar Alexeevici!

S-a terminat! Zarurile au fost aruncate; nu ştiu ce-o să mă

aştepte, dar eu mă supun voinţei Domnului. Mîine plecăm. Îmi iau
rămas-bun de la dumneavoastră pentru ultima oară, nepreţuitul meu
prieten, binefăcătorul meu, dragul meu! Nu fiţi trist din cauza mea,
binecuvîntarea Domnului să se pogoare asupra dumneavoastră! Îmi
voi aminti de dumneavoastră adesea şi vă voi pomeni în rugăciunile
mele. S-a sfîrşit şi această perioadă a vieţii! Din amintirile trecutului
duc prea puţine bucurii în noua mea viaţă; cu atît mai preţioasă este
amintirea dumneavoastră, cu atît mai scump veţi fi pentru inima
mea. Dumneavoastră, unicul meu prieten; numai dumneavoastră m-
aţi iubit aici. Doar am văzut totul, am ştiut cum m-aţi iubit! Eraţi fericit
cu un singur zîmbet de-al meu, cu un singur rînd din scrisorile mele.
Acum trebuie să mă uitaţi! Cum rămîneţi singur aici! Cine-o să aibă
grijă de dumneavoastră, unicul, nepreţuitul, bunul meu prieten! Vă
las cartea, ghergheful, scrisoarea începută; cînd vă vor cădea ochii
pe aceste rînduri neterminate, continuaţi cu gîndul tot ce aţi vrea să
auziţi sau să citiţi, tot ce v-aş fi scris eu; şi ce nu v-aş fi scris eu
acum! Amintiţi-vă de biata dumneavoastră Varenka, care v-a iubit
atît de mult. Toate scrisorile dumneavoastră au rămas în comodă la
Fedora, în sertarul de sus. Îmi scrieţi că sunteţi bolnav, iar domnul
Bîkov nu mă lasă să ies nicăieri astăzi. Vă voi scrie, prietene, promit,
dar Dumnezeu ştie ce se mai poate întîmpla. Aşadar, ne luăm
rămas-bun pentru totdeauna, prietene, scumpul meu, dragul meu,
pentru totdeauna!… Oh, cum v-aş mai fi îmbrăţişat! Rămas-bun,
prietene, rămas-bun, rămîneţi cu bine. Fiţi fericit, fiţi sănătos. Veşnic
mă voi ruga pentru dumneavoastră. O! Ce tristă sunt, ce greu mi-e
sufletul. Domnul Bîkov mă cheamă. A dumneavoastră pe veci
iubitoare,
V.

P.S.: Sufletul mi-e atît de plin, atît de plin de lacrimi acum.

Lacrimile mă-năbuşă, mă sfîşie. Rămîneţi cu bine. Doamne! Ce
tristă sunt!
Să n-o uitaţi, să n-o uitaţi pe biata dumneavoastră Varenka!
 ***

Măicuţă, Varenka, porumbiţa mea, nepreţuita mea! Te duc de-

aici, pleci! Mai bine-mi smulgeau inima din piept decît să mi te ia! De
ce faci asta! Plîngi şi totuşi pleci? Acum am primit de la tine o
scrisorică udă de lacrimi. Poate nu vrei să pleci; poate te iau cu forţa,
poate ţi-e milă de mine, poate că mă iubeşti! Cum vine asta, cu cine
vei sta de azi înainte? Acolo ţi se va întrista inimioara, îi va fi rău şi
frig. Dorul o s-o sece, tristeţea o s-o sfîşie. O să mori acolo, o să te
bage în pămînt; n-o să aibă nici măcar cine să te plîngă! Domnul
Bîkov o să vîneze iepurii lui… Ah, măicuţă, măicuţă! La ce te-ai
încumetat, cum de te-ai putut hotărî să faci asta? Ce-ai făcut, ce-ai
făcut, ce-ai făcut cu tine! O să te bage în mormînt; o să te chinuie,
îngeraşule. Doar eşti ca un fulg, eşti aşa de firavă, măicuţă! Şi eu
unde-am fost în acest timp? Ce-am păzit eu, prostul de mine! Am
stat şi m-am uitat cum copilul face ce îl taie capul, m-am uitat cum
pur şi simplu pe copil îl doare capul! Şi totul e evident – dar nu,
prostul de mine nu mă gîndeam la nimic, nu vedeam nimic, de
parcă, bune sau rele, lucrurile nu mă priveau şi pe mine; ba am mai
şi alergat după falbala!… Ah, o să mă ridic din pat, Varenka; poate
că mîine mă fac sănătos şi mă ridic din pat!… Măicuţă, m-arunc sub
roţile trăsurii mai degrabă decît să te las să pleci! Dar nu, ce-
nseamnă toate astea? Cu ce drept se-ntîmplă toate astea? Plec cu
tine, am să fug după trăsura voastră cît o să mă ţină puterile, pînă-mi
dau sufletul. Tu măcar ştii unde te duci, măicuţă? Poate că nici nu
ştii, întreabă-mă pe mine! Acolo-i stepă, scumpa mea, acolo-i stepă,
stepă goală, goală ca palma mea! Acolo femeile sunt fără suflet, iar
mujicii nişte bădărani, nişte beţivi. Acum acolo au căzut deja frunzele
din copaci, plouă, e frig – iar tu te duci! Ei, domnul Bîkov are ce face
acolo: el se ocupă de iepuri, dar tu ce vei face? Vrei să fii
moşiereasă, măicuţă? Dar, îngeraşul meu! Uită-te măcar la tine, arăţi
tu a moşiereasă?… Cum de se-ntîmplă toate astea, Varenka! Cui
am să-i mai scriu eu scrisori? Cui am să-i mai spun eu măicuţă, pe
cine voi mai dezmierda eu cu numele acesta drag mie? Unde am să
te mai găsesc eu, îngeraşul meu? Mor, Varenka, mor negreşit; inima
mea nu va putea suporta aşa o nefericire! Te-am iubit ca pe lumina
ochilor mei, te-am iubit ca pe-o fiică, am iubit totul în tine, măicuţă,
draga mea! Am trăit doar pentru tine! Am muncit, am copiat hîrtii, am
umblat, m-am plimbat, am pus pe hîrtie impresiile mele sub formă de
scrisori prieteneşti, şi totul pentru că tu, măicuţă, stăteai aici, vizavi,
aşa aproape de mine. Tu poate că n-ai ştiut asta, dar totul a fost
exact aşa! Ascultă, măicuţă, gîndeşte-te, porumbiţa mea micuţă,
cum se face că ai plecat de aici? Draga mea, nu poţi pleca, nu se
poate; pur şi simplu, nu se poate! Uite, plouă, iar tu, care eşti atît de
slăbuţă, vei răci. Trăsura voastră o să fie plină de apă; precis o să fie
plină de apă. Imediat ce veţi ieşi dincolo de barieră, se va rupe;
dinadins se va rupe. Doar aici, la Petersburg, se fac nişte trăsuri
foarte şubrede! Îi ştiu ei pe toţi caretaşii ăştia; ei ştiu doar de fason,
nu pot să înjghebe decît o jucărioară, acolo, şubredă! Jur că o fac
şubredă! Eu, măicuţă, mă arunc în genunchi în faţa domnului Bîkov;
am să-i explic, am să-i explic tot! Şi tu, măicuţă, să-i explici; să-i
explici ca să priceapă! Spune-i că rămîi şi că nu poţi pleca!… Ah, de
ce nu s-a însurat el la Moscova cu negustoreasa aia? N-avea decît
să se însoare acolo cu ea! Pentru el negustoreasa e mai bună, i se
potriveşte mult mai bine; ştiu eu ce zic! Iar pe tine te-aş fi ţinut aici.
Căci ce-i el pentru tine, măicuţă, acest Bîkov? Cu ce ţi-a devenit el
drag deodată? Probabil pentru că îţi tot cumpără falbala, de asta!
Dar ce-i aia falbala? La ce e bună falbala? O prostie, măicuţă! Aici e
vorba de viaţa unui om, iar falbala, măicuţă, e o cîrpă, acolo;
măicuţă, falbala nu-i decît o cîrpă. Uite, şi eu, imediat ce iau salariul,
îţi cumpăr falbala; îţi cumpăr, măicuţă; cunosc şi un magazin de
unde o pot lua; mai lasă-mă pînă iau salariul, îngeraşul meu,
Varenka! Ah, Doamne, Doamne! Deci pleci în stepă cu domnul
Bîkov, pleci definitiv! Ah, măicuţă!… Nu, ai să-mi mai scrii, ai să-mi
mai scrii o scrisoare despre tot şi cînd ai să fii plecată, ai să-mi scrii
şi de acolo. Altfel, îngerul meu ceresc, înseamnă că aceasta e ultima
scrisoare; dar nu e posibil ca aceasta să fie ultima scrisoare. Cum
aşa, brusc, din senin, ultima scrisoare! Nu, eu am să scriu, scrie şi
tu… Vezi, acum mi se formează şi stilul… Ah, draga mea, care stil!
Acum nici măcar nu ştiu ce scriu, nu ştiu deloc, nu ştiu nimic, nici nu
recitesc şi nici nu corectez nimic, ci scriu, scriu doar ca să scriu, doar
ca să-ţi scriu mai mult… Porumbiţa mea, draga mea, măicuţă!
1846
1. Vladimir Fiodorovici Odoievski (1804-1869) – prinţ, scriitor, critic
muzical, întemeietorul vestitei „Societăţi a iubitorilor de
înţelepciune“ din 1824 şi al prozei fantastice ruse. A scris
povestiri de moravuri şi în spirit hoffmannian, critică de artă şi
literară, memorialistică, publicistică şi a lăsat o bogată
corespondenţă. Din scrierile lui: Un orăşel într-o tabacheră
(1834), Prinţesa Mimi (1834), Scrisori peterburgheze (1835),
Silfida (1837), Mortul viu (1838), Oraşul fără nume (1839),
Cosmorama (1840), Salamandra (1844), Despre literatură şi
artă (1867).
2. Versuri considerate populare, dar care aparţin, de fapt, poetului
ucrainean Mihail Nikolaievici Petrenko (1817-1863). Poezia de
unde se citează, „Privesc cerul şi-s plin de gînduri“, a apărut
pentru prima dată în 1841 cu un epigraf dintr-o poezie de
Lermontov, care, în luna iulie a aceluiaşi an, murea într-un duel,
în Caucaz.
3. Baronul Brambeus (pseudonim pentru Osip Ivanovici Senkovski
sau Josef Julian Senkowski, 1800-1858) – savant, scriitor de
etnie polonă, redactor, colecţionar, traducător, poliglot, unul
dintre întemeietorii orientalisticii în Rusia. A scris: Însemnări de
călătorie în Egipt, Nubia, şi Etiopia Superioară (1821), Povestiri
orientale (1823), Contribuţii la istoria hunilor, turcilor şi
mongolilor (1824), Călătoriile fantastice ale baronului Brambeus
(1833). Între 1834 şi 1847 a fost redactor la revista cu caracter
enciclopedic şi cu un tiraj uriaş pentru acele vremuri Biblioteka
dlia citenia, amintită în cartea de faţă.
4. Rubla sub formă de bancnotă a fost lansată în 1769, dar a
căpătat o largă circulaţie abia în timpul lui Pavel I. Aceasta era
destinată a înlesni operaţiile bancare şi a înlocui banii de metal
care circulau în Rusia pînă la acea dată. O rublă de hîrtie era
 egală cu un sfert dintr-o rublă de argint. Acest curs a fost
introdus în 1812.
5. Charles François Lhomond (1727-1794) – abate, pedagog,
gramatician şi erudit francez. Este autorul unor cărţi după care
s-a studiat mult timp în Franţa, dar şi în alte ţări europene, între
care şi Rusia: De viris illustribus urbis Romae a Romulo ad
Augustum (1775), Elemente de gramatică franceză (1779),
Elemente de gramatică latină (1779), Doctrina creştină (1783),
Epitome historiae sacrae (1784), Istoria prescurtată a Bisericii
(1787), Scurtă istorie a religiei înainte de Iisus Hristos (1797).
6. Vasili Ipatievici Zapolski (1776-1837) – scriitor şi traducător din
limba franceză. A publicat: Filet, roman pastoral (1809), Manual
nou pentru limba franceză, cu dicţionar, etimologie, sintaxă şi
antologie (1897), Crestomaţie franceză sau antologie de diferite
texte în limba franceză (1822), Scurt îndreptar de geografie
generală după noua împărţire în uz (1826).
7. Parodie la începutul povestirii „Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu
Ivan Nikiforovici“ de N. Gogol.
8. Charles Paul de Kock (1793-1871) – foarte popular şi prolific
scriitor francez din prima jumătate a secolului al XIX-lea, autor
de proză de moravuri, comedii şi vodeviluri. A scris: Copilul
soţiei mele (1812), Fratele Jacques (1825), Bărbierul din Paris
(1827), Soţia, soţul şi amantul (1829), Încornoratul (1831) etc. A
fost tradus în limba rusă începînd cu anul 1831. Alături de
Balzac şi B. Constant, a fost intens citit şi discutat în critica
literară rusă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, îndeosebi
în contextul dezbaterilor asupra prozei realiste care „trebuie să
exprime spiritul vremurilor noi“.
9. Volum de povestiri semnat de A.S. Puşkin şi apărut în 1830.
Cartea conţine cinci povestiri: „Împuşcătura“, „Viscolul“,
 „Sicrierul“, „Căpitanul de poştă“, „Domnişoara ţărăncuţă“. Alături
de romanul în versuri Evgheni Oneghin, publicat în acelaşi an,
şi de poemul „Ţiganii“ din 1824, aşa cum se poate vedea în
acest prim roman dostoievskian, dar şi în discursul ţinut de
marele romancier în 1880, cu ocazia dezvelirii monumentului
Puşkin din Moscova, Povestirile lui Belkin ofereau viitoarei mari
literaturi clasice ruse atît principalele ei teme, între care „omul
mărunt“, „omul din subterană“, „tragedia şi demonia omului rupt
de glie“, cît şi cheia stilistică în care acestea urmează a fi
tratate.
10. Tabloul omului – carte de filozofie antropologică, publicată în
1834 de Alexandr Ivanovici Galici (1783-1848). Din 1811,
acesta a fost profesor de metafizică, logică, etică, psihologie şi
istoria filozofiei la Institutul Pedagogic din Sankt-Petersburg,
transformat, în 1819, în Universitatea din Sankt-Petersburg.
Format în Germania, Galici s-a afirmat ca adept al filozofiei lui
Schelling de la care a preluat şi dezvoltat ideea construirii
ştiinţei filozofice pe două mari secţiuni: filozofia idealismului
transcendental şi filozofia naturii, cărora le-a adăugat filozofia
religiei şi filozofia matematicii. În centrul gîndirii lui a stat mereu
problema omului privit în ipostazele lui generică şi individuală.
Noţiunea de „tablou al omului“ urma să depăşească antinomia
cunoaşterii omului, să exprime esenţa ei de unitate organică, să
combată relativismul şi pluralismul metodologic în domeniu.
11. Scrierea de François Guillaume Ducray-Duminil (sau Dumesnil)
(1761-1819), autor de poezii, cîntece, piese de teatru şi romane
sentimental-moraliste şi gotice, foarte gustate la sfîrşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea în întreaga
Europă. În Rusia, în perioada amintită, s-au tradus, cu un
succes imens, mai bine de douăzeci dintre operele sale,
 cîntecele lui, mai ales „La marmotte en vie“, fiind şi ele foarte
cunoscute cu deosebire în mediile şcolare. Referinţe la
romanele sale (Lalotte et Fanfan, 1787; Victor ou l’Enfant de la
forêt, 1796; Les Soirées de la chaumière, ou les leçons du
vieux P*, 1799; Les Petits Orphelins du hameau,1800 etc.) pot
fi găsite nu numai la Dostoievski, dar şi în creaţia
sentimentaliştilor şi a adepţilor „şcolii fiziologice“ ruse din
deceniile patru şi cinci, la Puşkin, I.S. Turgheniev sau chiar la
teoreticianul naturalismului şi realismului rus, V.G. Belinski.
12. Cocorii lui Ibicus – baladă de Fr. Schiller din 1797, tradusă în
limba rusă de poetul Vasili Andreevici Jukovski în 1813. Balada
romantică, pe un subiect antic, povesteşte cum, din invidie,
poetul Ibicus a fost ucis de un confrate. Scena omorului a fost
văzută de un stol de cocori negri care l-au dat în vileag pe
ucigaş la o adunare a grecilor, iar aceasta l-a condamnat la
moarte.
13. Personaj al povestirii „Căpitanul de poştă“, considerat model în
suita de imagini ale „omului mărunt“ din literatura rusă.
14. Povestire scrisă de Gogol între 1839 şi 1841 şi publicată pentru
prima dată în volumul III din Opere, apărut în 1842. „Mantaua“
face parte din cel de al treilea ciclu de povestiri gogoliene,
intitulat Povestiri din Petersburg, care mai include: „Bulevardul
Nevski“, „Nasul“, „Portretul“ şi „Însemnările unui nebun“.
Personajul povestirii, Akaki Akakievici Başmacikin, continuă
tipul propus de Puşkin prin Samson Vîrin din „Căpitanul de
poştă“, adîncind prezentarea psihologiei „omului mărunt“. La
aceasta a contribuit şi valorificarea propriilor trăiri ale lui Gogol,
funcţionar la Petersburg la începutul deceniului patru al
secolului al XIX-lea. Iată ce aflăm despre acestea dintr-o
scrisoare a lui Gogol către mama sa din 1830: „…pînă în
 prezent… n-am fost în stare să-mi fac nu numai o redingotă
nouă, dar nici măcar o pelerină groasă, necesară pentru
iarnă… şi am trecut iarna toată într-o manta subţire“. Apariţia
acestei povestiri gogoliene a fost primită cu entuziasm de V.G.
Belinski, criticul cel mai ascultat al momentului, care, pornind de
la ea, dar şi de la tot ce publicase Gogol pînă atunci, a elaborat
teoria realismului rus şi a fantasticului ca banalitate. Cum se
poate vedea, Dostoievski consacră acestei scrieri gogoliene un
loc special în conceperea primului său roman, Oameni sărmani,
ulterior sintetizînd chiar ceea ce Belinski expunea analitic în
articolele dedicate prozei şi realismului rus în celebra lui
formulă: „Noi toţi am ieşit din «Mantaua» lui Gogol“.
15. Consilier titular – cin de gradul al IX-lea în administraţia
rusească, cu echivalentele lui în serviciul militar, prevăzut în
Tabela rangurilor dată de Petru I la 24 ianuarie 1722. Cu cîteva
modificări, acest cin a existat pînă în 1917, cînd, la 11
noiembrie, Tabela rangurilor a fost anulată printr-un decret.
Cinul respectiv revenea automat fiilor de nobili care, pornind de
aici, puteau face o carieră strălucită. Din 1809, acest cin era
acordat celor care urmaseră studii superioare, finalizate sau nu,
el putînd conferi şi titlul de nobleţe care se putea transmite
urmaşilor. De aceea, la 1845, cînd a fost scris romanul lui
Dostoievski, ocuparea acestei poziţii în administraţie era
socotită o adevărată şansă pentru funcţionarii care nu
proveneau din nobilime. După cum reiese din romanul
dostoievskian, cinul era compatibil şi cu mica nobilime care-şi
putea începe cariera într-o cancelarie pornind de la poziţia de
copist. Salariul unui consilier titular era, în 1842, de 75 de ruble
de argint (262,5 ruble în bancnote). Slujbaşii erau obligaţi să
poarte uniforma prevăzută pentru fiecare cin de aceeaşi Tabelă
 a rangurilor, ceea ce explică grija permanentă a personajului
dostoievskian pentru ţinuta lui oficială. În literatura rusă,
consilierul titular a intrat ca expresie a umilinţei şi nefericirii
„omului neînsemnat“, strivit de ordinea şi de birocraţia
nemiloasă a administraţiei ruseşti. Aşa sunt eroii gogolieni
Akaki Akakievici („Mantaua“) şi Poprişcin („Însemnările unui
nebun“) sau Makar Devuşkin, eroul romanului dostoievskian,
urmat de Marmeladov (Crimă şi pedeapsă) etc.
16. Ciuhonka este cuvîntul folosit de populația Sankt-
Petersburgului pentru a numi o femeie de etnie carelo-finică.
Populația carelo-finică (estoni, letoni, lituanieni, finlandezi) era
originară pe teritoriul unde, la 1703, Petru I a pus piatra de
temelie a orașului Sankt-Petersburg. Cuvîntul se folosește, în
secolul al XIX-lea, pentru a-i denumi tocmai pe acești „străini“, e
drept și cu o nuanță depreciativă, dar nu cu privire la vîrstă, ci la
aspectul fizic, limbă, obiceiuri etc. Cea de-a doua soție a lui
Petru cel Mare, Ecaterina I, era ciuhonă, motiv pentru care țarul
a fost numit „Antihristul“.
17. Personaj celebru din romanul lui Samuel Richardson (1689-
1761) Clarissa sau istoria unei tinere fete, apărut în 1748.
Numele personajului, care s-a bucurat de notorietate în toată
Europa secolului al XVIII-lea şi începutului de secol al XIX-lea,
devenise un sinonim pentru „cuceritor“, „uşuratic“, „aventurier“,
dar şi „om de lume“. Cu acest sens este invocată scrierea lui
Richardson şi în romanul în versuri puşkinian Evgheni Oneghin,
alături de alt roman epistolar al scriitorului englez, la fel de
faimos: Pamela sau virtutea răsplătită (1740).
18. Pciolka – formă familiară pentru titlul publicaţiei literare,
culturale şi politice Severnaia pcela (Albina Nordului), apărută
la Sankt-Petersburg între anii 1825 şi 1864. Din 1831, redactorii
 acestei reviste au fost F. Bulgarin şi N. Greci. Programul revistei
prevedea, ca principal scop, afirmarea „specificului rusesc“ în
artă şi în gîndire. La început, revista cu declarată orientare
liberală îi publică pe V.A. Jukovski, K. Batiuşkov, A.S. Puşkin,
K.F. Rîleev. Mai tîrziu, Albina Nordului devine conservatoare,
fiind controlată de poliţia secretă a lui Nicolae I şi însărcinată de
aceasta să intre în polemică cu Puşkin şi cu revistele
progresiste ale timpului. Polemica a fost dusă îndeosebi cu
revista Sovremennik (Contemporanul), înfiinţată de marele poet
în 1836, şi cu Otecestvennîe zapiski (Analele patriei), la care,
printre alţi scriitori neagreaţi de putere, colaborau duşmani
declaraţi ai ţarismului, ca V.G. Belinski, A. Dobroliubov sau N.
Cernîşevski. Orientată spre cititorul de nivel mediu din rîndul
micilor nobili, al moşierilor, funcţionarilor, negustorilor, publicaţia
avea un tiraj enorm pentru timpurile acelea. Pe lîngă ştiri
interne şi externe, în paginile ei puteau fi citite povestiri de
moravuri, articole de critică literară şi de artă.
19. Blonda, blondî (din fr. blonde) – arhaism ce desemnează o
dantelă de mătase cu nuanţe aurii.
20. Cordonnet (fr.) – fir de mătase pentru brodat.
21. Falbala (fr.) – panglică plisată sau fundă folosită ca garnitură la
fuste, rochii, lenjerie, bonete.