ISTORIA PSIHOLOGIEI

Destinul psihologiei se înfăţişează ca un şir nesfârşit de erori şi neînţelegeri. Homer ar fi spus că

psihologia s-a născut, ca şi Troia, pe colina „Erorii”, pe care, din înălţimile Olimpului a fost aruncată Ate,
de tatăl ei, Zeus, prea amăgit şi iritat de geniul rău, activ şi neobosit al fiicei sale(V. Pavelcu, p.52).

Evoluţia unei ştiinţe nu e concepută ca un proces cumulativ, cu o desfăşurare armonioasă liniară de date
şi observaţii ci este un proces sinuos, în care, pentru a se afirma, a deveni are de învins obstacole reale
epistemologice, adică ideile care stau în calea dezvoltării gândirii ştiinţifice. În acest fel se face trecerea
de la unele idei la altele, istoria unei ştiinţe fiind o istorie a „paradigmelor” sale. Paradigma – aşa cum a
definit-o T.Kuhn(1970) – reprezintă realizări ştiinţifice exemplare care, pentru o perioadă de timp oferă
probleme şi soluţii model unei comunităţi ştiinţifice. Trecerea de la o paradigmă la alta, schimbarea
paradigmei se regăseşte în ceea ce G.Bachelard a numit „ruptură epistemologică”.
Procesul constituirii, afirmării şi definirii psihologiei ştiinţifice este unul generativ ce are ca fundament
principalele curente afirmate în psihologie. De-a lungul acestui proces, fazele de divergenţă au alternat
cu momente de convergenţă şi de gândire creativă conturând un model creativ emergent.
Psihologia este definită azi ca studiul ştiinţific al comportamentului şi al proceselor mentale. În raport cu
psihologia, istoria psihologiei:
- este o memorie organizată a faptelor semnificative, conservând şi sintetizând propriul trecut;
acest trecut reprezintă o cheie care ne poate ajuta să înţelegem şi să controlăm mai bine
tendinţele şi dezvoltările actuale, precum şi eventualele direcţii din viitor. „Cu cât ştim mai
puţine despre trecut şi prezent, cu atât mai nesigură va fi judecata noastră despre viitor”,
spunea Freud în „Viitorul unei iluzii”.
- este un factor unificator al tendinţelor centrifuge ce se manifestă în psihologie(contrabalansează
tendinţele de strictă specializare); dintr-o perspectivă informată şi liberală, istoria psihologiei are
şansa să depăşească prejudecăţile înguste, diversele interese, partipriuri etc. promovând o
„neutralitate binevoitoare” în prezentarea/analiza diverselor şcoli psihologice, a contribuţiilor
diferiţilor psihologi
- oferă o imagine coerentă a devenirii acestei ştiinţe cu mare impact asupra societăţii; ne ajută să
integrăm şi să ne creem o viziune asupra unei ştiinţe, imposibil de construit prin mijloacele şi
instrumentele oferite doar de o ramură a psihologiei, de exemplu. Datorită ei putem înţelege
influenţe, dezvoltări şi relaţii într-o viziune mai completă şi mai sistemică.
- îndeplineşte o funcţie de evaluare critică a faptelor, evenimentelor din câmpul psihologiei; aşa
cum în fiecare epocă, oamenii au trăit revoluţii care promiteau mai mult decât puteau oferi, au
crezut în vise utopice, s-au lăsat amăgiţi de dorinţe puternice, tot aşa şi psihologia a avut
reprezentanţi care au susţinut idei care spuneau mai mult decât puteau oferi(de ex., frenologia,
craniometria, unele terapii moderne). Învăţăm să ne eliberăm de ideile impuse de modă, să
abordăm mai realist fenomenele psihice şi diversele lor interpretări
- prezintă atât modele de reuşită cât şi eşecuri răsunătoare, idei forţă şi învăţăminte,
avertismente; bazându-ne pe cunoştinţele şi descoperirile din trecut putem evita repetarea
inutilă a unor greşeli
- răspunde unui interes mare al publicului larg pentru psihologie, oferind o viziune sintetică şi
completă.

 Argumente împotriva utilităţii istoriei psihologiei în formarea psihologilor

- Vehiculează informaţii care nu au utilitate în detrimentul unor unor formaţii mai utile şi
importante
 - Istoria este centrată pe trecut fixându-se pe concepţii, probleme, metode, soluţii depăşite de
progresul/stadiul actual al ştiinţei
- Istoria poate inhiba creativitea şi apariţia unor formulări noi, mai pertinente
- Istoria poate determina apariţia unui narcisism disciplinar, profesional sau teoretic putând
uneori minţi voluntar sau falsifica faptele istorice pentru a acorda legitiitate istorică

 Argumente pentru utilitatea studierii istoriei psihologiei

- Creează o bază de lucru, o arhivă pentru psihologi
- Sursă de idei pentru cercetarea empirică şi teoretică
- Permite descoperirea caracteristicilor distinctive ale ideilor valoroase din trecut comparativ cu
cele care n-au dus la nimic
- Permite redescoperirea marilor idei ale trecutului psihologiei
- Evidenţiază ceea ce este într-adevăr nou şi original în psihologia actuală
- Permite înţelegerea cauzelor erorilor şi eşecurilor trecutului pentru a le corecta şi a evita
repetarea lor în viitor
- Ajută studenţii la psihologie la formarea unei perspective asupra disciplinei, la conturarea unei
imagini de sine a ştiinţei şi a profesiunii
- Permite înţelegerea crizei de identitate a psihologiei divizată de tot felul de tendinţe şi opinii
despre natura şi viitorul său
- Contribuie la formarea unei viziuni integrate asupra psihologiei traversând dilemele, problemele
şi controversele domeniului plasându-le în contextul socio-cultural

Istoria psihologiei este rezultatul unui lung proces de confruntări de idei, de explorare ştiinţifică, de
maturizare teoretică. Oferind o perspectivă panoramică, Istoria psihologiei permite înţelegerea
diferitelor şcoli, tendinţe, curente, dezbateri care au animat psihologia în jurul unei pasiuni comune –
înţelegerea omului.
Relativ la modul de abordare al Istoriei psihologiei pot fi identificate două modalităţi clasice:

a) una care ilustrează „istoria şi evoluţia sistemelor de gândire psihologică”, prezentând cronologic
marile sisteme teoretice: trăsături, specifice, concepte fundamentale, asemănări şi deosebiri
între diferitele sisteme, critici formulate etc.;
b) alta care prezintă personalităţi, cercetători renumiţi şi descoperirile lor, problemele teoretice pe
care au încercat să le rezolve;
Fiecare din cele două abordări are merite incontestabile. Ele sunt necesare, dar totuşi, în urma lor
cititorul are sentimentul că-i lipseşte ceva foarte important. Şi asta, deoarece cele două tipuri de
abordare tind să prezinte psihologia ca o activitate pur intelectuală, izolată de mediul social şi
instituţional.
În general, istoria unei ştiinţe nu este o simplă cronică a evenimentelor, puţin sau deloc explicate. Ea
este o explicare, interpretare sau înţelegere a trecutului, accentul fiind pus pe diferite aspecte:
- identificarea cauzelor care au determinat apariţia unei teorii/concepţii(evenimente istorice,
factori spirituali/culturali – „Zeitgeist”, factori economici)
- progresul cunoaşterii(acumularea unui volum semnificativ de cunoştinţe la un moment dat)
- succesiunea teoriilor(falsificarea teoriilor provizorii – K. Popper)
- succesiunea discontinuă a paradigmelor teoretice ( stadiile evoluţiei unei ştiinţe– T. Kunn)
- analiza istorică(internalism versus externalism – punct de vedere din interiorul disciplinei vs.
viziune în funcţie de factorii externi ai societăţii sau epocii.
O istorie a psihologiei trebuie nu doar să descrie schimbările constatate dar şi să răspundă la
întrebări. În interiorul psihologiei se constată diferenţe importante între domenii sau psihologi. De
exemplu, caracteristici care sunt identificate în psihologia percepţiei nu se regăsesc în psihologia
învăţării, în psihologia animală; teorii, metode şi concepte care domină un domeniu sunt ignorate în alt
domeniu al psihologiei. Identificarea unor factori explicativi pentru dezvoltarea diferenţiată a psihologiei
trebuie confirmată de studii istorice adecvate.
De asemenea, este important să fie examinaţi factori, sociali, culturali, politici şi instituţionali
exteriori psihologiei precum: influenţa dezvoltării ştiinţelor din secolul al XIX-lea şi al XX-lea asupra
concepţiei despre lume şi om şi asupra concepţiei despre cunoaştere, eroziunea influenţei filosofiei şi
religiei, industrializarea muncii, disoluţia lentă a micilor comunităţi tradiţionale, crearea unui sistem
educaţional public şi obligatoriu, apariţia statului intervenţionist în politicile sociale, occidentalizarea
culturilor noneuropene produsă de expansiunea colonialismului european urmată de americanizarea
restului planetei din cauza puterii economice, culturale şi militare a SUA. Această tendinţă de
identificare a unor factori explicativi răspunde unei nevoi de generalizare şi extrapolare; ei se justifică
prin faptul că au fost consideraţi pertinenţi în apariţia şi dezvoltarea altor discipline şi profesiuni
similare. De aici, valoarea lor de inferenţă pentru psihologie.
Schultz & Schultz(2012) avansează ca forţe contextuale în psihologie:
- oportunităţile economice; datorită dezvoltării economiei, primii ani ai secolului XX determină
schimbări dramatice în natura psihologiei americane şi activitatea psihologilor – oportunitatea
aplicării psihologiei pentru a rezolva probleme concrete
- războaiele mondiale; munca psihologilor(îndeosebi americani) va contribui la efortul de război
prin selecţia personalului, testările psihologice şi ergonomie. Al doilea război mondial a
influenţat mult soarta psihologiei europene, mai ales în Germania(apariţia psihologiei
experimentale) şi Austria(apariţia psihanalizei). În anii 1930, mulţi psihologi importanţi se vor
refugia în SUA, exilul lor relocând psihologia din Europa în SUA.
- Prejudecata şi discriminarea; discriminarea rasială, religioasă sau de sex a influenţat accesul la
profesia de psiholog sau la găsirea unei slujbe. Istoria psihologiei include puţine contribuţii ale
femeilor şi minorităţilor din cauza discriminărilor cu care s-a confruntat. În pofida exemplelor de
discriminare manifestă, psihologia a tratat mult mai echitabil bărbaţii şi femeile şi a fost mult
mai progresistă decât alte discipline şi profesii academice.
Jean Be=langer(1999) atrage atenţia asupra importanţei respectării a două postulate în munca
istoricului psihologiei:
1) Existenţa unei schimbări ordonate, continue, cauzale
Istoria este imposibilă fără prezenţa schmbării. Dacă schimbările sunt accidentale sau aleatorii, dacă nu
identificăm o ordine sau o anumită direcţie aparentă, dacă nu putem explica un moment ca efect al
altuia anterior, nu putem face nicio interpretare sau explicaţie a schimbării şi ar trebui să ne limităm la la
o simplă cronologie. Aşa, de exemplu, în unele domenii ale psihologiei – psihologia emoţiilor,
psihopatologia – e greu de scris istoria pentru că schimbările nu par a avea o direcţie clară, nu arată o
anumită evoluţie empirică sau teoretică. Totul pare că începe cu fiecare epocă.
2) Istoria ca selecţie şi interpretare
Istoria presupune o selecţie şi o interpretare a evenimentelor şi ca atare pot apărea deseori erori.
Selecţia trebuie să aibă principii şi criterii clare şi explicite, să fie uşor de justificat(să reflecte marile linii
de evoluţie ale psihologiei ca disciplină ştiinţifică.

Acelaşi autor ne atrage atenţia şi asupra pericolelor ce trebuie evitate în istoria psihologiei:
1) Postulatul omogenităţii internaţionale
Ar însemna să presupunem că psihologia a evoluat în acelaşi mod şi a suportat aceleaşi influenţe în toate
ţările.
2) Postulatul omogenităţii interne a psihologiei
Presupune că diverse domenii(percepţie, învăţare, psihopatologie, psihologie animală) se dezvoltă în
acelaşi fel şi suportă aceleaşi influenţe.
3) Postulatul omogenităţii interne a unei teorii şi a eterogenităţii între diferite teorii
Omogenitatea unei teorii presupune că oamenii care se declară adepţii unei teorii(de ex., psihanaliză,
gestalt) acceptă toate enunţurile teoretice , teoria însemnând acelaşi lucru pentru cei care sunt adepţii
ei. Eterogenitatea unei teorii presupune că cei care se reclamă aparţinând unor teorii diferite nu au –
datorită acestui fapt – nimic în comun teoretic şi că diferitele teorii sunt incompatibile.
Puţini istorici acceptă cu adevărat aceste postulate. Pentru a simplifica cognitiv, pedagogic sau pur şi
simplu datorită lipsei de timp şi de spaţiu, prezentările de istoria psihologiei tinde să accentueze
contrastele ascunzând nuanţele, punctele comune. Practic, există o multitudine de poziţii intermediare
între cei doi poli, o gradaţie complexă şi variată a poziţiilor şi concepţiilor.
4) Postulatul unei înţelegeri adevărate, corecte
O interpretare a unui text nu este unică şi definitivă. Interpretarea diferită a unui text este ceva normal.
Mereu el poate fi pus în discuţie în funcţie de noi aspecte: contextul intelectual al epocii, controversele
epocii, evoluţia concepţiei sale, ambiguitate termenilor sau distorsionarea lor datorită traducerilor, date
pierdute sau trecute sub tăcere, prezentări tendenţioase. Înţelegerea istorică este aşadar dinamică,
schimbându-se şi dezvoltându-se permanent ca o poveste fără sfârşit.

PREISTORIA PSIHOLOGIEI

Cuvântul „psihologie” a fost creat se pare de Philip Melanchton(1497-1560), profesor de

literatură greacă şi latină la Universitatea din Wittenberg În anul 1590 termenul de psihologie este
folosit ca titlu al unei cărţi de Goclenius, profesor de filosofie la Universitatea din Margburg. Alţi istorici
afirmă că termenul e folosit pentru prima dată de Leibniz într-un fragment, puţin timp după 1866(Fraisse
& Piaget). La origine, cuvântul desemnează „ştiinţa sufletului” în sensul „De anima” al lui Aristotel. Deşi
introdus în rândul ştiinţelor, termenul de psihologie va fi neglijat până în anii 1732-1734 când se va
regăsi în lucrările lui Christian Wolff - Psychologia empirica(care se ocupă de caraceristicile empirice ale
spiritului) şi Psychologia rationalis(care provine din metafizică). Wolff propunea o metafizică în care
existau trei obiecte ale cunoaşterii: corpul, sufletul şi Dumnezeu. Dumnezeu este obiect de cunoaştere
printre altele şi nu mai este prealabil oricărei cunoştinţe posibile. În consecinţă, psihologia va ocupa un
loc central. În ambele cazuri, această psihologie este strict filosofică prin metode şi probleme.
Răspândirea numelui de psihologie se datorează filosofului I. Kant, care deşi n-a contribuit la
îmbogăţirea acestei discipline, prin prestigiul său a făcut-o cunoscută filosofilor şi oamenilor de ştiinţă.
De fapt, asistăm la un paradox: Kant, care a contribuit la popularizarea psihologiei a fost şi cel care a
făcut aprecieri destul de nefavorabile la adresa ei: „psihologia empirică” trebuie izgonită din metafizică
dar nu este încă „destul de bogată pentru a constitui singură un studiu aparte”. Ea ar trebui admisă „ca o
străină” cu „domiciliul temporar”, până îşi va putea stabili domiciliul propriu într-o „vastă antropologie”.
(Kant,p.303)
Practic, aşa cum consemnează V. Pavelcu, „drama psihologiei” nu începe cu faza metafizică, când nu
avea nici loc nici nume, ci în momentul despărţirii ei de metafizică, când începe să-şi delimiteze
domeniul.

DE LA ANTICHITATE ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

Din “mileniul de existenţă filosofică a psihologiei”(Vasile Pavelcu) am selectat şi vom prezenta în
continuare contribuţii semnificative din antichitate şi până în epoca modernă a sfârşitului de secol XIX
când se constituie psihologia experimentală prin contribuţia decisivă a lui Fechner şi Wundt.
Deşi filosofia veche nu se reduce la cea greacă, pentru că în Egipt, India ori China au fost de
asemenea filosofii foarte interesante, ne vom referi totuşi la filosofia greacă , extrem de semnificativă,
definitorie şi influentă pentru cea europeană, inclusiv pentru cea românească.
Cu 600 de ani î.e.n., filosofii greci se întrebau asupra modului în care este construită cunoaşterea, despre
natura omului.

Şcoala din Milet este prima şcoală de filosofie greacă materialistă marcând trecerea în sec. al VI-
lea î.e.n., de la concepţia cosmogonică, antropomorfică şi mistică la reprezentări naturalist-logice despre
cauzalitate. Thales(624-547 î.e.n.), Anaximandru(610-545 î.e.n.) şi Anaximene(585-525 î.e.n) vor
încerca să explice universul pe baza unor procese materiale opuse explicaţiilor de tip supranatural şi
religios. Apa(Thales), apeironul- infinitul(Anaximandru), aerul(Anaximene) sunt principii ale unităţii
naturii. Din punct de vedere istoric, aceşti gânditori marchează începutul tradiţiei naturaliste sau
materialiste în ştiinţă.
Heraclit din Efes(540-475 î.e.n.) continuă materialismul ionian, la el, principiul fundamental al
tuturor lucrurilor fiind „focul veşnic viu”. Psihicul uman are aceeaşi natură cu a lucrurilor înconjurătoare,
fiind în esenţă foc. Sufletul e un gen de suflare caldă, uşoară şi uscată.
Leucip(500-450 î.e.n) şi Democrit(460-370 î.e.n) reprezintă punctul culminant al tradiţiei
naturaliste din gândirea antică greacă. Ei sunt consideraţi atomişti deoarece considerau că totul este
alcătuit din atomi, deosebiţi ca formă şi mărime. Sufletul este alcătuit din atomi fini care se dispersează
o dată cu moartea individului. Pentru prima dată sunt diferenţiate calităţile primare(mărimea, forma,
mişcarea) care există independent de percepţia noastră asupra obiectelor şi calităţile secundare(culoare,
miros, gust) care sunt rezultatul interacţiunii fenomenelor cu organele noastre de simţ.
Spre deosebire de reprezentanţii gândirii naturaliste, gânditorii din cadrul orientărilor
formaliste, iniţiate de Parmenide şi Pitagora au fost mult mai sceptici cu privire la veridicitatea
informaţiilor pe care le obţinem prin simţuri.
Pitagora substituie principiul lui Thales – apa – cu numărul, care e considerat originea tuturor lucrurilor.
Toate lucrurile sunt numere, inclusiv sufletul cunoscător. Pentru pitagoreici, sediul vieţii mintale se
găseşte în creier. În privinţa relaţiei dintre minte şi corp, Pitagora a avut o abordare dualistă – cele două
entităţi fiind distincte. Astfel, a intrat în istorie o problemă perenă a psihologiei şi anume, relaţia minte şi
corp. Perspectiva dualistă asupra celor două instanţe va fi reluată ulterior în psihologie de de promotorii
paralelismului psihofizic( de ex. G. TH. Fechner).
Parmenide, reprezentant al şcolii din Eleea afirmă existenţa ca temei, ca principiu: existenţa există şi ea
nu poate să nu fie.
Protagoras, autorul dictonului devenit celebru – omul este măsura tuturor lucrurilor – dezvoltă o
doctrină sceptică, bazată pe ideea că simţurile sunt amăgitoare.

Primii filosofi greci aveau deci reputaţia de „fizicieni, cosmologi” şi în niciun caz de psihologi ori psihologi
în sensul de azi. O asemenea concepţie stă la baza dogmatismului spontan.

Medicina greacă în antichitate şi psihologia

Hipocrate(născut în 460 î.e.n.) a contribuit la eliberarea practicilor medicale de magie şi
superstiţii. Până la el, tratamentele erau bazate pe ritualuri magice. Concepţia umoristă a lui Hipocrate a
constituit baza învăţământului medical până în epoca modernă. Astfel, el considera că există patru
umori: limfa, bila galbenă şi bila neagră. Starea de sănătate este dată de starea lor de
echilibru(proporţionalitate). Starea de boală rezidă în dezechilibrul acestora. Această formulă a avut o
mare rezonanţă prin trimiterea la temperamente care, în mod natural sunt expresia naturală a
predominării uneia dintre cele patru umori: o anumită medicaţie poate fi eficientă pentru temperament
şi nu pentru altul. Concepţia umorală a temperamentelor va fi preluată de continuatorii lui Hipocrate.
După aproximativ 500 de ani, Galen a asociat cele patru umori celor patru temperamente binecunoscute
azi şi care sunt tratate în psihologia personalităţii.
Simptomatologia clinică a devenit o ştiinţă şi Hipocrate i-a dedicat un tratat, în care promovează
principiul „nu există boli ci bolnavi”.
O altă contribuţie importantă în dezvoltarea psihologiei este oferirea unor descrieri extensive(lucrarea
Arta vindecării) asupra unor tulburări psihologice(fobia, paranoia, depresia, isteria). De asemenea, pe
baza studiilor sale asupra unor leziuni la nivelul creierului şi în cazul unor paralizii a stabilit mecanismul
controlului colateral al corpului prin intermediul emisferelor cerebrale.

Psihologia în gândirea filosofilor din epoca clasică

După Platon(427-347 î.e.n.), interacţiunile sociale şi constituirea de grupuri permit dezvoltarea
omului. Filosofia sa este „o psihologie cognitivă, pentru că încearcă să explice cum intră oamenii în
posesia conceptelor, opiniilor, credinţelor(Nicola). Cunoaşterea umană nu se reduce la senzaţii şi
percepţii ci presupune şi reflecţie(dialogul Theaiteatos). Dar nu există o unitate între momentul senzorial
şi cel raţional al cunoaşterii.
Teoria platoniciană a sufletului(dialogul „Phaidon”) adânceşte relaţia suflet-corp. Platon consideră că
există o distincţie între suflet şi corp: cel mai bun mijloc de a fi foarte aproape de cunoaştere este
detaşarea de corp. În timp ce trupul, prin intermediul simţurilor aduce informaţii despre lumea
schimbătoare care este iluzorie şi temporară, sufletul este cel care dezvăluie lumea formelor. Platon
considera că sufletul este nemuritor şi se poate reincarna.Dualismul spirit-corp va favoriza progresul
ştiinţei.
Pentru Aristotel(384-322 î.e.n.) , omul este un animal social şi politic, iar societatea reflectă
instinctul gregar. Omul are o nevoie înnăscută de a trăi în grup. La Aristotel nu se regăseşte o dualitate
atât de puternică: sufletul şi corpul sunt două elemente inseparabile ale aceleiaşi substanţe(deci
unitatea funcţiilor spirituale şi vitale). El plasează psihicul în cadrul larg al naturii, cercetându-i principiile
şi comportamentul şi adoptă punctul de vedere al psihologiei funcţionaliste . Sufletul şi corpul, consideră
Aristotel sunt într-o relaţie funcţională de tipul ochi-vedere: sufletul ia forma substanţei, a corpului.
Aristotel diferenţiază mai multe suflete după o anumită ierarhie:
- Sufletul vegetativ: prezent la toţi indivizii, are funcţia de a asigura supravieţuirea speciei
- Sufletul senzorial
- Sufletul raţional, în vârful ierarhiei, prezent numai la om. Inteligenţa e proprie omului.
Aristotel respinge ideea platoniciană a imortalităţii sufletului.
Aristotel este considerat un precursor al asociaţionismului prin faptul că a realizat o clasificare a
asociaţiilor simple după contiguitate, asemănare şi contrast. Asociaţia semnalată de Aristotel a fost
preluată de senzualiştii secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea – apreciază Ion Mânzat în „Istoria universală a
psihologiei”(1994) – ca act psihic fundamental şi unic, apt să servească drept principiu explicativ al
construcţiei psihice.
Filosofia lui Aristotel este la originea psihologiei obiective şi fiziologiei, recunoscându-i-se paternitatea
psihologiei experimentale pentru că descrie şi analizează organele de simţ, funcţionalitatea lor psihică,
senzaţiile, folosind un bogat material empiric.
Epicur va deschide în 307 î.e.n. în Atena o şcoală de filosofie al cărui principiu de viaţă este
plăcerea – trupească, spirituală sau socială. Superioritatea epicureismului în evoluţia gândirii psihologice
este cea a afirmării unităţii psihic-organism(despre suflet, Epicur spunea că nu poate exista în afara
corpului) şi a unui determinism: toate formele şi produsele cunoaşterii derivă din senzaţii şi percepţii,
iar acestea au un caracter reflectoriu, redând realitatea autentică.

Stoicii, care vin după Aristotel, pun în discuţie problema interiorităţii: pentru a accede la ceea ce
gândeşti, trebuie să ajungi să te controlezi.
Trebuie să aşteptăm secolul al IV-lea, pentru ca psihologia să fie văzută independentă de intervenţia lui
Dumnezeu.
xxx

Un punct de vedere interesant asupra istoriei psihologiei regăsim la V.Pavelcu care consideră că istoria
cunoaşterii creierului este strâns legată de dezvoltarea cunoaşterii psihologice, dată fiind
interdependenţa lor organică: ”Cel puţin începutul istoriei, al biografiei creierului reprezenta o reflectare
a istoriei psihologiei, a dezvoltării noţiunilor psihologice”.
Este vorba în principal de lupta dintre două tendinţe psihoneurologice antagoniste, şi anume
localizaţionism(începând cu Alcmeon din Crotona şi terminând cu psihologia facultăţilor a lui Gall, 1757-
1828 , care deschide era localizărilor cerebrale, deşi până în secolul XIX lea a dominat ideea unui suflet
puţin diferenţiat, a unui singur organ cerebral pentru procesele psihice ) şi antilocalizaţionism.
Cât timp psihologia era dominată de clasificarea aristotelică (suflet vegetativ, sensibil şi raţional) sau se
limita la un număr redus de funcţii sau facultăţi, ca fantezia, gândirea şi memoria era firesc - susţine
Pavelcu - să li se caute acestor facultăţi substratul material corespunzător din creier, de exemplu în trei
ventriculi cerebrali la început, conform gândirii medicale greceşti vechi, concepţie ce a dominat ştiinţa
medicală un mileniu şi jumătate. Teoria „ventriculară” a localizărilor coexista cu „doctrina cardiacă”.

SINTEZĂ
Naturalismul grec a contribuit la dezvoltarea gândirii psihologice într-o manieră indirectă. Deşi nu au fost
formulate teorii complexe şi de sine stătătoare asupra psihicului uman, abordările naturaliste deschid
drumul către investigaţiile care vizează înţelegere lumii observabile fără a postula intervenţii
supranaturale. Din acest punct de vedere, acest tip de investigaţii anticipează într-o formă rudimentară
demersul ştiinţific modern(moment crucial în dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă autonomă). Deosebirea
faţă de explicaţiile ştiinţifice ulterioare este natura speculativă a demersului naturalist din Grecia antică.

PSIHOLOGIA IN EVUL MEDIU

Filosofia catolică se circumscrie Evului mediu situat aproximativ între anii 400 î.e.n. - 1400 şi a
dominat gîndirea europeană de la Augustin la Renaştere. Cea mai remarcabilă caracteristică a ei o
constituie puterea Bisericii, o instituţie socială clădită pe un crez în parte filosofic, în parte privitor la
istoria sacră, crez cu care ea a acumulat putere şi bogăţie.
Lumea medievală spre deosebire de cea a Antichităţii se caracterizează prin diverse forme de dualism,
precum cele dintre cler şi laici, dintre spirit şi trup etc.
Într-o primă perioadă a filosofiei catolice domină gândirea lui Sfântul Augustin, iar dintre păgâni, cea a
lui Platon, iar apoi domină gândirea sfântului Toma D’Aquino, respectiv cea a lui Aristotel.
Sfântul Augustin(354-430) este primul dintr-un şir de gânditori ale căror vederi pur speculative
sunt influenţate de necesitatea de a fi în acord cu Sfânta Scriptură.
Omul este un suflet care se slujeşte de un corp, este prezent în întregime în tot corpul şi este atent la tot
ce se întâmplă în corp. Sufletul este o substanţă necorporală, superior corpului, dar numai spiritul se
apropie de divin; dualismul spirit-corp este evident.
Sfântul Augustin va pune accent pe ideea „coborârii în sine însuşi”, îndeosebi prin intermediul memoriei
care este în centrul acestui demers. Ideea constă în a deveni stăpânul propriilor amintiri, a stăpâni
trecutul pentru a te cunoaşte. Analiza elementelor vieţii lăuntrice, mai ales în „Confesiuni”, relevă
predilecţia lui Augusin pentru analiza psihologică. Să te cunoşti pe tine însuţi cum ne îndeamnă Socrate
înseamnă să îl cunoşti pe Dumnezeu.
Ceea ce a fost influent în operele lui Augustin a fost separarea dintre Biserică şi stat, cu implicaţia clară
că statul poate face parte din cetatea lui Dumnezeu doar prin supunere faţă de Biserică în tot ceea ce
ţine de religie.
Toma D Aquino(1225-1274) este considerat cel mai mare dintre scolastici. El valorifică în folosul
teologiei distincţia aristotelică dintre suflet şi spirit, respectiv dintre suflet vital şi raţional, sub forma
distincţiei dintre corp-Dumnezeu. Sufletul este forma trupului, ca la Aristotel. Intelectul face parte din
sufletul oricărui om. Omul aparţine prin suflet fiinţelor nemateriale, spune filosoful, dar sufletul este un
simplu intelect, o formă a corpului dar care îl domină.
Filosofia tomistă este dominată de o dublă condiţie: distincţia dintre raţiune şi credinţă şi necesitatea
acordului lor.
În gândirea medievală, preocuparea cea mai tenace a reflexiei filosofice a fost găsirea unui
răspuns la întrebarea chinuitoare: cum poate sufletul să atingă liniştea pe pământ şi beatitudinea în
ceruri(Neagoe, ).

Renaşterea şi iluminismul
În Renaştere, problema sufletului ca partea cea mai preţioasă a omului este repusă cu putere; în
speculaţia raţională despre suflet vom găsi antecedentele psihologiei(Neagoe, ).
Radicala înnoire a ştiinţei psihicului, care mai degrabă este o concepţie filosofică despre suflet, este
legată de Vives şi Pomponazzi.
Pietro Pomponazzi(1462-1525) susţine că problema nemuririi este neutră şi de aceea trebuie
lăsată în seama lui Dumnezeu. Omul ar face mai bine să se cunoască pe sine ca etapă a dezvoltării lumii
naturale, căci legilor acesteia i se supune. El a făurit mitul nemuririi din necesităţi practice.
Luis Vives(1492-1540) credea ca nu putem şti ce este sufletul, dar putem cunoaşte activitatea
acestuia, funcţiile lui. Sufletul, după Vives este, este principiul întregii vieţi, nu numai a celei conştiente.
Psihologia sa este fiziologică întrucât cunoaşterea şi viaţa conştiinţei au la bază creierul.
Francis Bacon(1561-1626) îşi bazează filosofia sa, susţine Florica Neagoe, pe teza conform căreia
cunoşti natura supunându-te legilor ei. El a fost preocupat de elaborarea unei ştiinţe a omului ca individ
şi a unei ştiinţe a omului în societate, prima divizată în ştiinţa corpului omenesc şi ştiinţa sufletului
omenesc. Opiniile lui Bacon despre mecanismul apariţiei senzaţiilor ca element primar al conştiinţei,
percepţiilor, ideilor ca şi despre legătura funcţională dintre ele stau la baza psihologiei asociaţioniste.
Bacon ajunge la concluzia că psihologia ca ştiinţă nu există, pentru că teoriile sale nu rezistă la un
examen critic, obiectiv şi ştiinţific.
Secolele XV-XVIII reprezintă o perioadă plină de efervescenţă filosofică. În această perioadă se
afirmă Descartes(1596-1650), considerat întemeietorul filosofiei moderne El consideră că există
distincţie între suflet şi corp, psihicul putând fi studiat ca obiect independent.
O dezbatere este angajată între cartezieni(raţionalism) şi empirişti cu privire la originea ideilor ca şi
asupra metodelor filosofiei psihologice.
Pentru Descartes, există o distincţie fundamentală între corp(întindere, spaţiu) şi gândire(produsă de
suflet). Sufletul produce ideile şi rămâne de esenţă divină. El nu poate fi obiect al ştiinţei pentru că el
relevă divinul. Dimpotrivă, legile fizicii se aplică corpului. Gândirea şi raţiunea sunt caracteristice omului,
animalul fiind lipsit de acestea. Animalele pot fi în totalitate obiectul ştiinţei mecanice ceea ce nu e cazul
omului(doar corpul poate fi obiect al acesteia). Descartes dezvoltă metoda cogito pentru a înţelege
gândirea omului. Cogito este exerciţiul raţiunii, cel care permite intelectului să gândescă ideea. Doar
îndoiala permite accesul la aceste idei, la procesele de raţionament. „Cogito ergo sum”.
Descartes nu caută să explice raţiunea ci arată că ea permite gândirea sprijinindu-se pe îndoială. Pentru
a se cunoaşte, omul nu trebuie să se sprijine pe simţurile sale ci pe ideile sale(idei înnăscute). Aşa se
asigură accesul direct la cunoaştere.
Dualismul cartezian, consideră V. Pavelcu, a constituit un îndemn important la studiul fenomenelor
fiziologice, dar şi psihice, sugerând pentru aceasta căutarea de metode adecvate.
Empiriştii avansează punctul de vedere conform căruia ideile provin din experienţa senzorială.
Ideile noastre ar putea avea două surse: fie lucrurile externe şi materiale fie obiectele reflexiei. După
empirişti, omul nu are idei înaintea apariţiei senzaţiei sau reflexiei.
John Locke(1632-1704) este întemeietorul empirismului filosofic clasic, principala sa lucrare
fiind „Eseu asupra intelectului omenesc”. Filosoful englez a fost preocupat de înţelegerea modului în
care se formează ideile noastre şi raporturile lor cu lucrurile. Dacă Descartes considera că ideile sunt
universale, Locke consideră contrariul aducând drept argument copiii(n-au idei preconcepute la naştere)
şi alte civilizaţii(idei diferenţiate). Deci nu există idei universale şi înnăscute. Pentru Locke, ca o idee să
existe, ea trebuie să fie percepută. Ideile provin din experienţă. Mediul are aşadar un rol primordial
pentru dezvoltarea gândirii.
Ideile complexe sunt alcătuite din cele simple aşa cum o liră sterlină este alcătuită din şilingi, prin
operaţii de combinare, comparare şi abstractizare şi, din această cauză Locke este un precursor al
asociaţionismului, după Aristotel şi înaintea lui Condillac.
Foarte apropiaţi de empirişti sunt senzualiştii. Dintre aceştia îl menţionăm pe Condillac(1714-
1780), care susţine şi el că ideile nu sunt înnăscute ci se formează sub efectul senzaţiilor noastre.
Specificul uman provine din senzaţii izolate care se combină pentru a produce lumea. Regăsim aici ideea
că orice cunoaştere nu este decât o senzaţie transformată. În 1754 el va scrie „Tratatul despre senzaţii”
încercând o integrare a baconismului şi cartezianismului. Aici, el se afirmă ca un
asociaţionist(fenomenele psihice sunt sume de senzaţii şi de aceea, viaţa psihică a omului poate fi
explicată prin legea asociaţiei mecanice.

Este de remarcat, susţine V.Pavelcu, că asociaţionismul, dominant în psihologia secolului al XIX-lea, are
ca efect resuscitarea localizaţionismului antic: pulverizarea psihicului în elemente şi unificarea acestora,
pe baza legilor mecanice ale asociaţiei constituie trăsătura dominantă a psihologiei secolului al XIX-lea,
acest elementarism fiind bine reflectat pe harta creierului.

2. Introspecţionismul
Introspecţia ca metodă de descriere şi explicare a fenomenelor psihice descinde din filosofia
clasică, din care psihologia s-a desprins(1860) şi reprezintă o extensie a meditaţiei şi contemplării asupra
vieţii psihice individuale. Absolutizată în psihologie încă filosofică, drept unică modalitate de acces în
lumea internă a psihismului uman, introspectia a fost mult timp un „mixtum compositum” între
spiritualism şi empirism.
Literatura beletristică de analiză introspectivă – romanul psihologic – a aplicat deosebit de fecund
metoda introspecţiei. Dostoievski, Tolstoi, Proust, Stendhal, au utilizat cu mult rafinament analiza
psihologică ridicând-o la nivel emoţional şi artistic înalt.
În cazurile în care psihologii încercau să realizeze o introspecţie sistematizată, se dovedea cu sau fără
voia lor, a fi influenţaţi de propriile ipoteze, dirijându-şi tacit procesele şi adesea autosugestionându-se.
Trăirile psihice se schimbă în momentul în care devin obiect de observaţie. Se ajungea la
indisociabilitatea dintre ceea ce aparţine obiectului şi ceea ce apaţinea aparatului intelectual, prin care
obiectul era studiat. Este un act de dedublare, subiectul psiholog fiind concomitent actor şi spectator.
Datele introspecţiei sunt mijlocite prin verbalizare şi relatate verbal.
Cunoaşterea ştiinţifică(exclusiv pozitivistă) porneşte de la date pe care le prelucrează deductiv. Or
introspecţia este mai mult un fapt brut decât o metodă elaborată, iar dacă îşi revedică funcţia de
metodă trebuie integrată în alte metode obiective şi subordonate acestora.
Psihologia nu s-a putut construi ca ştiinţă, ca domeniu de cunoaştere credibilă şi verificabilă, decât
depăşind introspecţia şi concepţia care-i conferea rol decisiv, dar fără a abandona introspecţia ca
fenomen real şi metodă autentic psihologică.
In timp ce unii au considerat introspecţia „metodă regală” a psihologiei(E.Rignano), alţii au
criticat-o sever. A. Comte, folosind o metaforă sugestivă spunea că transformarea introspecţiei în
metodă psihologică de cunoaştere este similară cu încercarea ochiului de a se vedea pe sine sau este
asemenea dorinţei absurde a omului de a se privi din camera lui pe fereastră, cu intenţia de a se vedea
trecând pe stradă.
A.Lalande a sintetizat criticile aduse introspecţiei astfel(apud Mânzat, p.47):
- actul observat prin introspecţie se alterează prin actul însuşi al observaţiei
- stările afective intense sunt mai puţin accesibile introspecţiei
- prin introspecţie nu se pot sesiza decât fenomenele psihice conştiente , care nu constituie decât o
parte din viaţa psihică a omului
- ideile preconcepute falsifică interpretarea fenomenelor proprii într-o mai mare măsură decât în
observaţia îndreptată asupra altora.
Disputa din jurul introspecţiei ca metodă a avut şi are o importanţă deosebită ce depăşeşte cadrul
discuţiei în jurul unei metode psihologice. În fapt, prin această dispută se stabileşte obiectivitate
psihologiei ca ştiinţă. Afirmarea introspecţiei şi negarea ei au contribuit la elaborarea unui nou sens al
observaţiei interne, înţelegere care reprezintă o sinteză între subiectiv şi obiectiv, intern şi extern.
Dificultăţile teoretice şi practice întâmpinate de psihologia introspecţionistă au provocat mişcarea
antagonistă spre o psihologie fără conştiinţă, fără metodă introspectivă, o psihologie „obiectivă”, a
comportamentului, behaviorismul, reflexologia.
Dacă la introspecţionism, conştiinţa apare ca o realitate interioară, ca obiect de descriere pur
fenomenologică, ca fapt ascuns şi izolat de lumea externă, sustras observaţiei din afară, imposibil de
sesizat în mod direct, behaviorismul trădează o concepţie mecanicistă, reducând fenomenele psihice la
mişcări, răspunsuri, reacţii la stimuli de natură mecanică, fizică, biologică. Pe de o parte avem
semnificaţii psihologice ce nu pot deveni obiective, pe de alta o ştiinţă a fenomenelor psihice lipsite de
semnificaţie psihologică.
Accentul pus pe conştiinţă duce la exagerarea rolului factorului intern psihic în determinismul conduitei,
în timp ce neglijarea legităţii psihice interne exagerează importanţa factorului extern, reducând
fenomenul psihic la un simplu răspuns cvasimecanic şi pasiv la stimulii din afară. Ambele moduri de
abordare a realităţii psihice sunt inadmisibile.
B. PSIHOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ

La sfârşitul secolului al XIX-lea, principala preocupare ştiinţifică este înţelegerea îndividului. Emergenţa
psihologiei moderne a fost posibilă datorită acţiunii concertate a unor factori extrem de favorabili. Este
vorba de un context socio-economic, politic, cultural dar şi de factori ce ţin de contextul ştiinţific.
 Relativ la contextul socio-economic şi politic remarcăm:
1) Progresul cunoaşterii ştiinţifice; astronomia schimbă percepţia omului şi a situaţiei sale în
Univers; fizica arată că nimic nu e imobil;
2) Secolul al XVIII-lea aduce schimbări importante ale filosofiei – trebuie să fii util oamenilor. Acest
secol s-a afirmat ca „secol al luminilor” marcând o perioadă în care legăturile cu biserica şi religia
slăbesc. Mijloacele de a accede la cunoaştere nu mai sunt legate de religie, între cunoaştere şi
religie apărând o ruptură.
3) Noi raporturi între politică şi religie. Reforma(Luther, Calvin), războiul religiilor(1562-1598),
revocarea Edictului de la Nantes(1685) sunt mişcări, conflicte ce conduc la o nouă problematică
asupra omului.
 Relativ la contextul ştiinţific menţionăm:
1) Progresul medicinei, cercetări de neurofiziologie, lucrări care provin din fizică, lucrări care
promovează legătura biologiei şi psihologiei(frenologia); de la frenologie la localizarea
cerebrală(de la Gall la Broca şi Wernicke); sunt studiate funcţiile creierului; este evidenţiată
fiziologia senzorială(Magendie, Bell): studiul reflexelor, Magendie va descoperi existenţa nervilor
senzitivi şi motori, timpul de reacţie. Este o perioadă marcată de un interes constant şi în
creştere pentru studiul biologiei.
2) Afirmarea pozitivismului. Auguste Comte(1798-1857) respinge discursul filosofic, propus de
metafizică. El considera metafizica un ansamblu de speculaţii asupra conceptelor. Trebuie să
ţinem cont de fapte pentru a stabili un demers ştiinţific şi e nevoie de o experimentare pentru a
valida ipotezele. Există o exigenţă pentru precizie. Obiectivul său era acela de a construi o ştiinţă
obiectivă, un sistem ştiinţific de fizică socială(sociologie). Pentru Comte, ştiinţa nu se sprijină
decât pe raţiune şi pe fapte. Psihologia modernă se sprijină pe fapte, pe experimentare.
3) Apariţia ideilor lui Ch. Darwin(1809-1882); omul ca animal: evoluţie/selecţie naturală/filogeneză.
Teoria lui Darwin înseamnă o ruptură cu religia. Ea ne ajută să înţelegem de unde vine omul,
explicând unitatea lumii vii independent de teoriile religioase. Filogeneza clarifică evoluţia
speciei umane. Darwin explică evoluţia: ideea unui strămoş comun, arată legătura dintre
structură şi funcţie. Darwin propune 4 ipoteze: 1) speciile evoluează neîncetat, se creează,
dispar... lumea e obiectul schimbărilor fără intervenţia divină, 2) procesele evolutive sunt lente
şi nu e util să presupunem catastrofe care suprimă speciile, 3) toate fiinţele umane au un
strămoş comun: primatele, 4) evoluţia nu rezultă dintr-o tendinţă de perfecţiune ci din selecţie,
mediu, natură. Selecţia naturală are două etape: a) apariţia cu fiecare generaţie a unei mari
varietăţi de organisme care diferă(diversitate), b) punerea în ordine a variabilităţii datorită luptei
pentru viaţă; speciile care posedă combinaţii ale caracterelor vor putea supravieţui în mediul
ostil.

1. Constituirea psihologiei ca ştiinţă; fondatorii nepsihologi ai psihologiei de la sfârşitul

secolului al XIX-lea

Gustav Theodor Fechner(1801-1887) este iniţiatorul psihofizicii(Elemente der Psychophysik, 1860), care
studiază relaţia dintre stimulările fizice şi senzaţie. Dorind să stabilească raportul dintre intensitatea
stimulilor şi intensitatea senzaţiilor, psihofizica se afirmă ca o psihometrie, şi mai exact ca o
senzoriometrie(termenul de psihometrie îi aparţine lui C. Wolff, cu un secol înainte). Fechner propune
noţiunile de prag absolut(punctul senzitivităţii sub care nicio senzaţie nu poate fi detectată şi peste care
subiecţii simt senzaţii) şi prag diferenţial al senzaţiilor(punctul senzitivităţii la care cea mai mică
modificare a stimulului determină la o schimbare a senzaţiei) şi va elabora legea care-i poartă numele –
legea lui Fechner: senzaţia corespunde logaritmului excitaţiei. Această lege este astăzi contestată.
Partea curioasă pe care V. Pavelcu o relatează, este faptul că Fechner nu s-a gândit practic să creeze o
metodă experimentală sau să întemeieze o nouă psihologie; ambiţia lui a fost, se pare să creeze „o nouă
filosofie, o nouă interpretare a lumii”.
Psihofizica permite ca fenomenele să poată fi provocate, măsurate cu exactitate şi exprimate
matematic. Psihologia se apropie de fizică încetând să mai fie o ştiinţă filosofică.
Istoricii sunt de acord cu privire la importanţa lui Fechner şi chiar se întreabă dacă psihologia s-ar fi putut
naşte dacă n-ar fi existat opera lui . Atunci de ce nu este el considerat întemeietorul psihologiei?

Ernst Heinrich Weber(1795-1878) este cunoscut prin conceptul de prag critic diferenţial pe care
l-a introdus şi prin legea Bouguer-Weber. Pragul diferenţial este cea mai mică diferenţă detectată între
doi stimuli fizici. Cercetările sale au furnizat o metodă de investigaţie a relaţiei dintre corp şi minte –
între stimul şi senzaţia rezultată. A fost o descoperire capitală: însă era nevoie ca semnificaţia ei să fie
înţeleasă. Cercetările lui Weber referitoare la praguri şi măsurarea senzaţiilor au fost capitale pentru
noua psihologie şi au influenţat-o până astăzi.

Naşterea psihologiei ca ştiinţă are loc o dată cu înfiinţarea primului laborator de psihologie din
lume în 1879, la Leipzig de către Wilhelm Wundt(1832-1920)(în concurenţă cu W.James!). El este
considerat fondatorul psihologiei experimentale. Fiziolog ca formaţie, el avea convingerea că psihologia
este o ştiinţă naturală care trebuie să ia drept model fiziologia. În acest sens, el folosea expresia
psihologie fiziologică. În consecinţă, psihologia va progresa atâta timp cât se va practica în laborator,
măsurând fenomene, descriind relaţii, deci fiind experimentală.
Wundt a fost asistent al lui Helmholtz, care a studiat mecanismele vederii în culori, perceperea
sunetelor, timpul de reacţie; a lucrat apoi cu Fechner şi Weber şi a format numeroşi psihologi care îşi vor
desăvârşi formaţia de experimentalişti. Dintre psihologii europeni şi americani pot fi menţionaţi Stanley
Hall, James McKeen Cattell(1880-1944), Eduard Titchener(1869-1979) precum şi românii C. Rădulescu
Motru, Eduard Gruber, Fl. Şefănescu Goangă.

Metoda sa era analitică şi consta în a disocia în „elemente” procesele conştiente şi a determina legile
care guvernează punerea lor în legătură. O asemenea metodă eşuează în faţa „proceselor superioare”
unde intervin aspecte mai complexe. Wundt a recunoscut că introspecţia se prezintă ca relatare verbală
şi s-a văzut nevoit să facă un compromis între introspecţia tradiţională şi experimentul de laborator.
Practic, istoria psihologiei începe în momentul în care psihologia devine experimentală. În 1892, la
Londra va avea loc congresul de „psihologie experimentală”, primul fiind cel de „psihologie fiziologică”.
Pătrunzând în laborator, psihologia se crede eliberată de metafizică şi încetează să mai fie considerată
artă sau îndeletnicire empirică. Chiar şi introspecţia devine experimentală(vezi şcoala de la Wurzburg).
 Demonstrând că faptele psihice pot fi studiate ca fapte naturale cu ajutorul unor instrumente,
aparate de către savanţi, Wundt se afirmă ca un pozitivist. Chiar dacă anatomia şi fiziologia erau studiate
atent, totuşi, obiectul de studiu al psihologiei lui Wundt rămânea faptul mental, conştiinţa, care se preta
destul de greu observaţiei şi măsurării directe şi, ca atare s-a recurs din abundenţă la introspecţie. „Ceea
ce se observă şi se măsoară sunt numai efectele fizice exterioare ale fenomenelor psihice şi cauzele lor,
care sunt manipulabile”(Parot & Richelle, p.122). Înregistrările cantitative ale celor două categorii de
variabile la care se adaugă verbalizările subiecţilor antrenaţi în introspecţie permite psihologului să
formuleze concluzii asupra fenomenelor interne. Din acest moment, psihologia trece dincolo de
descriere, explicând şi interpretând fenomenele.
Wundt a fost preocupat de natura fizico-chimică a senzaţiilor, de raţionamentul complex, de energia
specifică a nervilor, de sentimente, de studiul timpilor de reacţie. Relativ la acest ultim aspect, el va
postula un paralelism între faptele psihologice şi cele nervoase: timpul necesar subiectului pentru a
produce un răspuns este determinat este determinat de caracteristicile a ceea ce i s-a cerut(care sunt
standardizabile) şi de starea sa psihologică. Măsurarea acestui timp ne permite formularea de
raţionamente asupra stării sale.
Metoda sa analitică, de a descrie elementele proceselor psihice şi modalităţile prin care acestea se
asociază unele cu altele a putut fi aplicată îndeosebi în studiul senzaţiilor şi percepţiilor. Utilizarea
metodei experimentale permite ca acţiunea mentală neobservabilă să devină obiectul psihologiei.
Exigenţele acestei metode va orienta psihologia spre studierea fenomenelor observabile mai potrivite
pentru experimentare promovând un punct de vedere mai pragmatic, mai puţin preocupat de
teoretizări.

Contribuţia lui Wundt la întemeierea psihologiei moderne pare a nu se datora vreunei

descoperiri ştiinţifice unice, cât mai ales promovării sale curajoase sau valorificării ideii de experiment
sistematic. Întemeierea este un act deliberat, intenţionat. Ea presupune calităţi personale şi
caracteristici care diferă de cele necesare pentru contribuţii ştiinţifice deosebite. De aceea Fechner nu
este considerat întemeietorul psihologiei. „Întemeierea presupune integrarea cunoştinţelor anterioare,
precum şi publicarea şi promovarea materialului nou organizat”(Schultz & Scultz, 2012, p. 109).
„Restrângând subiectul psihologiei la experienţa conştientă şi afirmând că psihologie este o ştiinţă
întemeiată pe experienţă, Wundt a reuşit să evite discuţiile despre sufletul nemuritor şi relaţiile sale cu
trupul muritor. El a declarat simplu şi răspicat că psihologia nu e preocupată de astfel de probleme.
Afirmaţia sa a constituit un uriaş pas înainte.
După primul război mondial, sistemul lui Wundt a fost confruntat cu o concurenţă din ce în ce
mai mare în spaţiul de limbă germană. În ultimii ani de viaţă ai lui Wundt, în Europa au apărut două alte
şcoli de gândire care îi vor eclipsa punctele de vedere: psihologia formei în Germania şi psihanaliza în
Austria. În Statele Unite se vor afirma funcţionalismul şi behaviorismul.

Au fost psihologi care au interpretat speranţele puse în experiment ca exagerate, iar rezultatele
mediocre. Experimentele psihologice n-au depăşit evidenţierea unor relaţii simple, elementare:
excitaţie, senzaţie, reacţie, stimul-răspuns etc., psihologia rămânând la periferia vieţii psihice.
Totuşi, în ciuda restricţiilor teoretice ale lui Wundt, experimentul metric s-a extins şi asupra
fenomenelor psihice superioare. Astfel, englezul Fr. Galton chiar în anul înfiinţării laboratorului de la
Leipzig va realiza o investigaţie experimentală în rândul unui număr mare de persoane pentru a
determina natura „imaginilor mentale” provocate de diferite cuvinte(„stimuli verbali”). Germanul E.
Ebinghaus(1850-1909) va aplica între anii 1880-1882 metoda experimentală în studiul învăţării şi
memoriei: sunt clasice rezultatele obţinute în memorarea silabelor şi cuvintelor fără sens, curba uitării,
etc.

În prima decadă a secolului XX, Şcoala de la Wurzburg(O. Kulpe- 1862-1915, N. Ach, Marbe) va
iniţia studiul experimental sistematic al gândirii utilizând aşa-numita metodă a „introspecţiei
experimentale”. Sarcina experimentală principală consta în interpretarea şi descifrarea sensului
expresiilor verbale abstracte(proverbe, maxime, concepte), interpretarea unor texte abstracte, probe de
calcul sau găsirea unei soluţii la situaţii problematice. Introspecţia este astfel revizuită şi adaptată
experimentului obiectiv. Subiectul trebuia ca în timp ce desfăşura o operaţie, rezolva o problemă, să se
exprime cu voce tare, „reflexia vorbită” oferind informaţii asupra modului în care gândeşte. Se cerea
subiecţilor să relateze despre cele întâmplate cu sine în cursul îndeplinirii unei sarcini experimentale, nu
în timpul execuţiei, ci după aceea. Metoda era numită retrospecţie sau introspecţie provocată. Gândirea
era studiată fără imagini şi fără voinţă, izolându-se momentul abstract al cunoaşterii, prin postularea
unor idei pure, lipsite de orice ingredient intuitiv. Ideea abstractă este mai apropiată de semnificaţia
cognitivă decât de imaginea senzorială.
Opunându-se senzorialului, şcoala de la Wurzburg are meritul că a relevat tendinţa gândirii de a
opera abstract şi generic. Pentru prima dată, gândirea era concepută ca un proces de rezolvare a
problemelor.
În prelungirea şcolii de la Wurzburg, Otto Selz va aprofunda în deceniul al doilea şi al treilea
cercetările asupra gândirii introducând ideea rezolvării problemelor prin anticipări integrale şi conceptul
de operaţie intelectuală. Principalele operaţii intelectuale relevate de Selz sunt: completarea
complexului, abstracţia selectivă şi reproducerea asemănărilor. Ele sunt intercorelate. Completarea
complexului este o operaţie decisivă care se leagă de anticipare şi constă în tendinţa de a „umple
breşele”, de a înlocui necunoscuta cu o cunoscută.
O. Selz s-a opus radical asociaţionismului susţinând că asociaţiile nu fac parte din mecanismele gândirii
oricât de periferice sau elementare ar fi acestea. Legătura dintre structura sarcinii şi procesul de
rezolvare a problemei este considerată de Selz ca fiind motivaţională şi nu asociativă.
Accentul pus pe operaţiile gândirii va constitui fundamentul pe care – trei decenii mai târziu – A.
Newell şi H.A. Simon vor dezvolta modelarea gândirii rezolutive în computere. Imaginea mentală s-a
impus ca temă majoră a psihologiei introspecţioniste şi va fi apoi eliminată din câmpul psihologiei
ştiinţifice de bahaviorism. Începând cu anii ’70, psihologia cognitivă va acorda atenţie cercetării imaginii,
articulării ei cu alte forme mai abstracte de reprezentare şi va propune diverse modele de funcţionare
cognitivă ţinând seama de procesul imageriei.
Structuralismul

Edward Bradford Titchner(1867-1927) a fost discipolul lui Wundt şi a introdus psihologia experimentală
în Statele Unite. În consecinţă, vom întâlni similitudini între cei doi dar şi diferenţe. Titchner şi-a denumit
sistemul său teoretic structuralism. Acesta dispunea de definiţii, metodologie specifică, soluţii distincte.
Intenţia autorului era de a conferi statutul de ştiinţă psihologiei după modelul altor ştiinţe.

În concepţia sa, ştiinţa se bazează pe experienţă. Fără experienţă nu există cunoaştere. Ştiinţa caută
răspunsuri la trei întrebări: ce, cum, când? Prima problemă a psihologiei a fost să identifice elementele
fundamentale ale experienţei, la fel cum prima sarcină a ştiinţelor exacte a fost identificarea
elementelor bazale. Cea de-a doua sarcină a ştiinţelor exacte a fost să descrie modalităţile prin care se
combină acele elemente.

Metodologia psihologică în viziunea lui Titchner, nu ar trebui să fie diferită faţă de metodele utilizate de
celelalte ştiinţe. Toate cercetările încep cu observarea fenomenelor considerate obiect de studiu pentru
o anumită ştiinţă. Pentru ca o observaţie să fie ştiinţifică, este important ca aceasta să poată fi izolată,
variată şi repetată. Observaţia, pentru el, nu e văzută ca fiind total diferită de introspecţie, e o variantă a
introspecţiei. Întrucât metoda lui Tichner se limita la introspecţie, am putea crede că psihologia pentru
el avea un spectru limitat. Introspecţia a fost acuzată că arată în mod superficial elementele minţii
individuale şi că suntem prinşi într-un anume solipsism. Conştient de această problemă, Tichner a
încercat să diversifice metodele folosite în studiul fenomenelor psihice.

Tichner considera că psihologii trebuie să realizeze numeroase analogii. Deşi noi avem acces direct doar
la experienţa noastră, un anume tip de comportament(expresia de frică) la altă persoană se poate
interpreta în baza propriei noastre experienţe cu acel comportament. Viziunea sa asupra spectrului
psihologiei, era atunci mult mai largă decţt ar putea deriva dintr-o definiţie a sa – a psihologiei ca
experienţă umană dependentă de experienţele individului. În timp ce sistemul lui Tichner evolua, el a
devenit conştient de importanţa studiului diferitelor tipuri de conştiinţe.

Titchner considera procesele mentale drept „ferestre” ale minţii. În primul rând, Tichner a dorit să
identifice elementele care stăteau la baza fiecărui simţ în parte. Deşi studiul simţurilor a ocupat un loc
central în sistemul lui Titchner, el şi-a îndreptat atenţia spre alte două procese: imaginile şi trăirile
afective. Senzaţiile au fost privite ca elemente ale percepţiei, în vreme ce imaginile au fost privite ca
elemente ale ideilor, amintirilor, gândurilor. Afectele au fost tratate ca procese elementare ale
emoţiilor.

Pe lângă clasificarea elementelor constitutive simple, Titchner, considera că e necesar să descopere

atributele procelor elementare. De exemplu, el remarcase că toate senzaţiile au cel puţin patru atribute:
calitate, intensitate, claritate, durată. Calitatea este cea mai importantă proprietate a senzaţiilor:
salitatea, dulceaţa, roşeaţa etc. intensitatea se referă în mod simplu la faptul că senzaţia există cu o
anume cantitate şi putere. Claritatea se referă la gradul de distingere sau transparenţă a unei senzaţii.
Durata se referă desigur la un atribut temporal. Tichner considera că acestor patru atribute li se pot
asocia şi imagini.

Sistemul lui Titchner punea accent pe importanţa experimentelor de laborator şi pe o metodologie

riguroasă. Cursurile aveau întotdeauna o bază practică. În mod normal, el făcea o demonstraţie de
laborator aducând întotdeauna elemente de noutate. Le făcea studenţilor o scurtă prezentare a
experimentului şi le spunea care erau materialele necesare pentru acesta. În continuare descria
procedura pe care aveau s-o utilizeze.

Tichner a fost interesat de problema atenţiei. A făcut distincţia între atenţia voluntară şi involuntară. A
numit atenţia involuntară primară şi pe cea voluntară secundară. Ambele reprezintă tipuri de conştiinţă
în diferite stadii de dezvoltare. Atenţia primară conform lui Titchner(1915) este „o atenţie pe care o
oferim necondiţionat şi nu o putem opri”(p.268). este declanşată de stimuli puternici, noi, spontani deci
atributul intensităţii este suficient pentru a o activa.

Atenţia secundară presupune concentrarea asupra unui obiect care nu ar atrage atenţia în mod normal.
Astfel, el considera că „atenţia secundară este atenţia în condiţii dificile, în faţa concurenţilor, atenţie
fără distragere”(p.272). Deci atenţia secundară se asociază cu un grad mult mai mare de dezvoltare.
Copilul este capabil de atenţie involuntară în mod curent, dar nu şi de cea voluntară.

Titchner considera că înainte de cercetarea lui Hermann Ebinghaus, studiul experimental asupra
asocierilor a fost confundat datorită unor interpretări eronate date anterior. În viziunea lui Tichner, doar
simpla analiză a asocierilor fără a înţelege întreg procesul este nerelevantă. De asemenea, el a
argumentat că şi cunoştinţa noastră în acest domeniu este limitată până la momentul în care va fi
posibilă cercetarea fiziologiei asocierilor.

Cea mai discutată teorie asupra naturii emoţiilor în vremea lui Titchner era una paradoxală promovată
de William James(1884) şi susţinută de Carl Lange(1884). Sub denumirea de teoria James-Lange a
emoţiei, era vorba despre dependenţa emoţiei de sistemul vasomotor. Conform acestei teorii noi simţim
emoţii cum ar fi frica, mânia, dragostea datorită unor fenomene ce se petrec în organismul
nostru(contracţii musculare, adrenalină, puls crescut etc., care se interpun între un proces mintal şi altul.
Folosind un exemplu dat de James, vedem un urs, fugim şi ne e frică. Experimentarea emoţiei este
produsul fugii şi a multiplelor evenimente care o acompaniază. Spunem despre această teorie că este
paradoxală deoarece contrazice ideea logică cum că vedem ursul, ne e frică şi abia după asta fugim.

Titchner considera că, în anumite cazuri, instinctele sunt în mod automat legate de afecte, poziţie pe
care James a acceptat-o. asemenea afecte apar în condiţii de mediu care se pot asocia şi cu stări
organice. Afectele se pot asocia cu amintiri sau imagini. Deci, conform lui Tichner, producerea emoţiei
poate avea mai multe cauze. Tichner(1915) spunea că sentimentul „reprezintă ultimul nivel al dezvoltării
mintale din punct de vedere afectiv, la fel cum gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt al dezvoltării
mintale din punct de vedere afectiv, la fel cum gţndirea reprezintă nivelul cel mai înalt de dezvoltare ale
zonei senzaţiilor şi imaginaţiei”(p.499). un sentiment este mult mai complex decât o emoţie; include
discriminare, o dimensiune critică, premise diferite etc. de exemplu, dacă patriotismul se numeşte
sentiment, include emoţii dar şi tensiuni. Care este relaţia dintre loialitate faţă de stat, naţiune şi
umanitate? Ce reprezintă un simbol? Deci, sentimentul implică emoţii dar este o manifestare mai
complicată a dimensiunii afective.

Tichner a identificat trei procese psihice elementare: senzaţia, imaginaţia şi afectivitatea. Afectivitatea
era iniţial privită ca fiind compusă din emoţii. Pe măsură ce teoria lui Titchner se dezvoltă, relaţia dintre
afect şi emoţie devine din ce în ce mai problematică. În ultimii ani, Titchner s-a depărtat de conceptul
elementelor şi gândea în termeni de experienţă şi dimensiune. Imaginile, senzaţiile, emoţiile nu sunt
ultimele dimensiuni ale experienţei ci doar elemente abstracte care se pot găsi doar prin disecţie sau
discriminare.

Deşi sistemul său original nu a rezistat, atitudinea sa ştiinţifică riguroasă a fost remarcată de psihologi.
Este de asemenea interesant faptul că în ultimii ani, Titchner începuse să înţeleagă independenţa
psihologiei de fiziologie. Aceasta se poate să fi determinat şi alţi psihologi să aibă încredere în noua
disciplină – psihologia.

Funcţionalismul

Funcţionaliştii erau interesaţi atât de ştiinţă fundamentală cât şi de aplicaţiile acesteia în viaţa reală.
Funcţionalismul a luat naştere într-un context pluralist pragmatic şi radical-empirist de unde a rezultat o
atitudine mai deschisă şi mai flexibilă în relaţia cu obiectul de studiu. A prezentat mai multe probleme
interesante ce afectau viaţa de zi cu zi a oamenilor: problemele creşterii copiilor, educaţia, îmbătrânirea,
mediul de lucru şi tulburările emoţionale.

Funcţionalismul nu a persistat ca o şcoală sau un sistem organizat de gândire, ci prin valorile şi viziunile
sale care au fost preluate de către şcolile ulterioare. Există numeroase critici legitime aduse
funcţionalismului. Una dintre cele mai comune critici este aceea că pare vag. Într-adevăr, poţi citi despre
funcţionalism şi apoi să ai dificultăţi în a exprima despre ce este vorba în această şcoală. Problema ar
putea fi că cititorul ar putea fi prea aproape de funcţionalism ca să poată să-l privească în ansamblu.
Într-un sens real, o mare parte din psihologia care s-a evidenţiat în secolul XX poate fi privită ca
funcţionalistă.

O altă critică adusă funcţionalismului este aceea că este selectiv şi deseori inconsistent sau chiar
incoerent. Este adevărat că funcţionalismul nu se realizează în cadrul unui sistem de gândire îngust şi
rigid. Libertatea care rezulta şi ambiguităţile inevitabile pot constitui surse ale unor frustrări. Exemplele
sunt abundente, dar am putea evidenţia ideea principală întorcându-ne la abordarea funcţionalistă a
libertăţii şi determinismului. Mulţi psihologi au luat poziţii clare şi lipsite de ambiguitate faţă de această
problemă. James credea cu putere într-o formă limitată de liber arbitru, dar s-a gândit că se cuvine ca
oamenii de ştiinţă să necesite operaţia legitimităţii în ariile de investigare.

Funcţionalismul a fost de asemenea criticat pentru ignorarea unor probleme de bază şi axarea exclusiv
pe aplicaţii. Este adevărat că funcţionaliştii erau interesaţi de aplicaţii dar valorificau de asemenea şi
studiile de bază. Ceea ce ei respingeau era o psihologie bazată exclusiv pe teorie. Accentul era pus de ei
pe descoperirea unor fapte(ştiinţa de bază) şi pe înţelegerea diferenţei pe care faptele o
realizează(ştiinţa aplicată). Unii psihologi au lucrat în tradiţia ştiinţei de bază în timp ce alţii erau liberi să
experimenteze problemele vieţii de zi cu zi. În urma realizărilor lui William James, G. Stanley Hall şi
funcţionaliştilor din Chicago şi Columbia, a existat o explozie virtuală a interesului pentru psihologia
aplicată. Cea mai importantă persoană din trecutul istoric al funcţionalismului este psihologul şi filosoful
american William James.

William James(1842-1910) a pornit de la sensibilitatea sa faţă de oameni şi problemele lor. Ceea

ce a rezultat a fost o filozofie validă doar în aparenţă, o filosofie unică prin deschiderea faţă de
schimbare şi prin dorinţa de a schimba metode. Aceasta era o filosofie bine integrată în specificul gţndirii
americane nefiind nici pesimistă, nici optimistă ci în mare măsură – practică.

James a definit psihologia ca ştiinţa vieţii psihice. Aşadar, pentru el, psihologia era studiul proceselor
mentale, dar asemenea procese introduc psihologul în dimensiuni behaviorale, psihologice şi culturale.
James credea că o mare parte a vieţii omeneşti este inteligibilă doar în termeni de analiză a obiceiurilor
care au fost dobândite prin învăţare şi educaţie. A pus accentul pe baza fiziologică a obiceiurilor prin
evidenţierea faptului că stimularea pare să urmeze calea rezistenţai minime a ţesutului viu. Majoritatea
dintre noi trăiesc urmărind tipare în domeniul vestimentaţiei, al modalităţilor de salut, scopul de a
obţine şi desfăşura o slujbă. James susţinea că psihologii abandonează metoda empirică atunci când
încearcă să disece viaţa psihică în simple senzaţii. Motivul acestei controverse este acela că în experienţa
noastră normală nu avem senzaţii simple. Altă caracteristică a fluxului gândirii este aceea că starea
noastră mentală se află întotdeauna în desfăşurare; prin urmare, o stare actuală nu este identică cu
precedenta. A treia caracteristică a gândirii umane este aceea că transmite un înţeles, cu alte cuvinte
este cognitivă. Termenul „cognitiv” derivă din latinescul „cognoscere”, care înseamnă a cunoaşte sau a
lua cunoştinţă. Conform lui James, selectivitatea, discriminarea, alegerea şi interesele schimbătoare sunt
în starea lor naturală. James credea că selectivitatea este bazată pe natura şi caracteristicile stimulului,
estetica şi valorile personale.

Pentru James, termenul „sine” reprezintă totalitatea lucrurilor care ne aparţin: prieteni, copii, casă,
haine, animale de casă, reputaţie, memorie, percepţie şi o structură fizică. A identificat trei constituienţi
ai eului: eul material, eul social, eul spiritual.

James considera că existau anumite tensiuni şi rivalităţi de observat în rândul eu-rilor ideale. James a
demonstrat că respectul faţă de sine este o funcţie a raportului dintre succesul şi dorinţele noastre după
cum urmează:

Respectul de sine = succes/pretenţii

James a evidenţiat faptul că cele mai mari dificultăţi sunt depăşite prin ajustarea aşteptărilor la un nivel
mai scăzut. Ne simţim uneori uşuraţi atunci când spunem că nu trebuie să fim cei mai buni într-o
activitate sau atunci când realizăm că putem pur şi simplu să renunţăm la o anumită activitate. James a
atras atenţia spre diferite aşteptări asociate cu diferite euri. Eul material îşi poate găsi mulţimea în
bogăţie, eul social o poate găsi în recunoaştere, iar eul spiritual îşi poate găsi recunoaşterea în puritatea
sau superioritatea morală.
James a urmărit de asemenea şi caracterul schimbător al instinctelor. De exempu, instinctul de a urmări
scade după o perioadă scurtă, dar critică de timp. El credea că principiul schimbării este important în
viaţa animalelor şi a oamenilor. Un instinct este util doar pentru a scurta perioada. James vedea
instinctele ca fiind foarte importante în dezvoltarea timpurie şi mai puţin importante în dezvoltarea
târzie. Considera instinctive comportamentele precum suptul, muşcatul, plânsul, imitatul şi anumite
temeri.

Având în vedere studiul memoriei, James a început prin a evidenţia distincţia dintre memoria primară şi
memoria secundară. Memoria primară, conform lui James, este memoria trecutului imediat sau
memoria evenimentelor care au trecut de curând în conştiinţă. Considera că există o strânsă legătură
între memoria primară şi imaginile întipărite în memorie după contact – un subiect de interes
considerabil în cercetarea perceptivă. Memoria secundară, pentru James, era memoria
corespunzătoare. A definit-o ca fiind cunoaşterea evenimentelor anterioare care nu fac parte curentă
din gândire sau atenţie. James susţinea că exersarea memoriei presupune două lucruri: în primul rând,
reţinerea unui obiect şi în al doilea rând, demonstrarea reţinerii prin amintire, reproducere sau evocare.
Sub conducrea lui James, graniţele metodologice şi conceptuale ale psihologiei s-au extins foarte mult.

Hugo Munsterberg(1863-1916) s-a remarcat prin studiul problemelor legate de psihologia judiciară,
criminalistică, psihologie economică şi organizaţională. Cartea lui Munsterberg „În boxa
martorilor”(1908) este clasică în psihologia criminalistică. Aceasta explorează probleme legate de
subiecte precum mărturiile, metode de interogare, sugestibilitatea martorilor în tribunal şi detectarea
minciunii. În privinţa ultimului subiect, Munsterberg era conştient de relaţia dintre stimularea fiziologică
şi procesele emoţionale. El credea că procesele asociate cu spunerea unei minciuni pot fi detectate prin
măsurători fiziologice precum respiraţia şi presiunea arterială. Munsterberg credea de asemenea, că va
sosi şi ziua în care experţii psihologi vor fi chemaţi să depună mărturie, precum chimiştii, fizicienii şi alţi
experţi. De asemenea, el a anticipat posibilitatea că va exista un laborator psihologic care să funcţioneze
doar pe probleme juridice. Lucrarea lui Munsterberg „Psihoterapia”(1909) cuprinde o discuţie despre
cauzele tulburărilor emoţionale, împreună cu o varietate de strategii de tratament şi cazuri date. În
strategiile de tratament, Munsterberg era împotriva unei abordări strict sistematice fiind de părere că
terapeutul trebuie să asocieze tratamentul la nevoile şi abilităţile speciale ale pacientului. Deşi hipnoza a
jucat un rol important în abordarea sa, era de acord şi cu alte tehnici.

Stanley Hall(1844-1924) a explorat fiecare zonă şi relaţie umană: genetica, copilăria, adolescenţa,
familia, educaţia şi fenomenul religios. Hall nu a urmat un sistem strict psihologic cu definiţii clare şi
reţete metodologice rigide. Lucrările sale publicate şi programul experimental pe care l-a susţinut aveau
o calitate tematică deosebită. Discutţnd despre laboratorul lui Hall, s-a constatat că principalele subiecte
investigate erau: vederea binoculară, percepţia timpului, coordonarea acţiunilor dintre cele două
jumătăţi ale corpului şi relaţia dintre atenţia psihologică şi milcarea musculară.

Viziunea lui Hall despre psihologia experimentală a copilului a fost prezentată într-o revistă cunoscută
într-un articol intitulat „Un institut al copiilor”(vezi Hall, 1910). În articol se susţineau campanii pentru
instituţiile care realizau studii extinse despre copii. Cercetările lui Hall despre copii au acoperit
numeroase subiecte. El a depus un efort masiv şi susţinut pentru a înţelege mintea şi comportamentul
copilului.

James McKeen Cattell(1860-1964) este una dintre cele mai colorate şi controversate figuri din istoria
psihologiei. Şi-a croit drumul spre celebritate în această disciplină pe o rută neobişnuită. Programul său
de cercetare a eşuat şi, comparativ cu alţii, a publicat un număr relativ mic de lucrări. Şi-a câştigat locul
în istorie în primul rând prin abilităţile editoriale şi administrative care aveau importante consecinţe
benefice pentru psihologie şi ştiinţă. Pe deasupra, prin eforturile sale editoriale, munca experimentală şi
editorială a psihologilor a fost adusă în centrul atenţiei oamenilor de ştiinţă şi publicului.

Programele de cercetare ale lui Cattell la Universităţile Columbia şi Pennsyilvania se concentrau mai ales
pe dezvoltarea „testelor mentale”, pe care le-a conceput în 1890. În vremea lui Cattell existau mari
speranţe ca abilităţile mentale să poată fi măsurate şi asemenea măsurări ar putea avea consecinţe
benefice pentru şcoli şi pentru industrie. Cattell, urmându-l pe Galton, a măsurat asemenea variabile ca:
timpul de reacţie, timpuri de reacţie complexe, acuitatea vizuală, acuitatea auditivă, forţa de apucare şi
altele asemănătoare. Mai târziu, Binet, folosind un set diferit de probe, a putut elabora teste cu eficienţă
predictivă. Deşi programul de cercetare al lui Cattell a eşuat, el a stabilit şi a dezvoltat laboratoare la
Universităţile Pennsilvania şi Columbia. De asemenea, în Columbia a ajutat la promovarea unuia dintre
cele mai active laboratoare de doctorat în psihologie,

În 1894, Cattell şi-a început cariera ca editor, carieră care s-a întins pe durata unei jumătăţi de secol.
Publicaţia „Ştiinţa” era privită în mod tipic ca fiind una dintre cele mai importante periodice care
furnizau informaţii despre cercetările oamenilor de ştiinţă din mai multe domenii, inclusiv fizică, chimie,
biologie, geologie şi psihologie.

Robert Sessions Woodworth(1869-1962) este privit în mod normal ca un funcţionalist. El a preferat să

se considere ca un psiholog experimentalist care caută să înţeleagă relaţiile efect-cauză dintre
experienţă şi comportament. Contribuţiile publicate ale lui Woodworth aduse psihologiei au fost
stabilite la 200 de lucrări şi 10 cărţi. Deşi a adus contribuţii substanţiale în mai multe domenii, trei dintre
acestea sunt de remarcat.

Conceptul de motivaţie la Woodworth s-a extins şi în tărâmul inconştientului astfel că el l-a anticipat pe
Freud în ideea că visele sunt rezultatul dorinţelor perseverente(teoria sa se baza pe fundamente mai
largi decţt cele ale lui Freud). Aşadar, dorinţa din spatele unui vis, conform lui Woodworth, nu trebuie să
fie sexuală; mai degrabă trebuie să fie bazată pe o nevoie umană puternică precum nevoia de a obţine
ceva, de recunoaştere, de securitate etc. Woodworth ţi-a denumit abodarea „psihologie dinamică”.
Termenul „dinamic” se referă la importanţa înţelegerii cauzelor comportamentului. Woodworth a
presupus că aceste cauze nu sunt întotdeauna reductibile la o simplă formulă stimul-răspuns(S-R). el
sublinia posibilitatea de a înlocui cauzalitatea S-R cu relaţia: stimul-organism-răspuns(S-O-R).

O a treia contribuţie adusă de Woodworth psihologiei a fost realizată prin intermediul cărţilor sale.
Lucrarea sa introductivă intitulată „Psihologia”, publicată iniţial în 1921, a fost foarte folositoare pentru
început, dar lucrarea sa care a avut cea mai mare influenţă asupra psihologiei academice a fost
„Psihologie experimentală” publicată pentru prima oară în 1938. Timp de mai bine de două decenii
aceasta a servit drept sursă standard de referinţă pentru studenţii care se pregăteau pentru absolvirea
universităţii şi nu numai.

În mod discutabil, cea mai semnificativă cercetare psihologică, în funcţie de impactul durabil pe care l-a
avut asupra instituţiilor publice, este măsurarea inteligenţei. Încercări nereuşite în realizarea testelor cu
scopul măsurării inteligenţei au fost făcute înaintea lui Alfred Binet de către Galton şi Cattell. La scurt
timp după 1901, psihologul experimentalist francez, Alfred Binet, şi-a făcut publică intenţia de a
descoperi o modaliatate de a măsura inteligenţa prin intermediul unor teste speciale. După numeroase
eşecuri, Binet şi colaboratorul său, Theodore Simon, au construit o scală care este în general privită ca
fiind primul test de inteligenţă reuşit.

Alfred Binet(1857-1911) nu este asociat cu niciun sistem psihologic dominant, dar în biografia sa scrisă
de Wolf(1973), acesta a afirmat că „el era de fapt total cucerit de terminologia şi perspectiva
funcţionalistă, de preocupări în legătură cu natura conştiinţei şi de nevoia studiilor comparative şi
evolutive”(p.4). Ca psiholog experimental, Binet avea interese în multe domenii. Pe lângă studiul
inteligenţei, a realizat numeroase studii pe teme precum: hipnoza, atenţia, creativitatea, grafologia şi
mărturia martorilor oculari. După multe încercări şi greşeli, Binet a încercat o abordare a măsurării
inteligenţei care s-a departajat de cele anterioare ale lui Galton şi Cattell. Conform lui Wolf(1973), Binet
a realizat că ar fi posibil să descopere diferenţe mai mult în cadrul celor elementare. Aşadar, în loc să
studieze timpul simplu de reacţie, Binet a început să verifice memoria numerelor, abilitatea de a rezolva
probleme conceptuale sau spaţiale şi testele proiective cu desene. Binet a adunat de asemenea date
normative despre tipuri de probleme pe care copiii reprezentativi pentru anumite vârste ar putea să le
rezolve. Într-un final, rezultatul a fost pe măsura aşteptărilor: primul test utilizabil de inteligenţă,
publicat în 1905 şi revizuit în 1908, apoi din nou în 1911. Scalele Binet-Simon, deşi la început ignorate
sau chiar ridiculuzate în Franţa, au fost rapid traduse în alte limbi şi au fost privite ca o realizare majoră.

Apoi, după reuşita victorioasă pe contimnentul european, Lewis Terman(1877-1956) a obţinut dreptul
de a publica prima versiune americană a testului Binet-Simon pentru suma totală de un dolar. Terman a
tradus testul, a făcut adaptări şi l-a standardizat pe un grup mare de copii americani. Prima adaptare a
testului Binet-Simon de către Terman a fost publicată în 1916 şi a fost numită Scala de inteligenţă
Standford-Binet. Numele dat testului s-a bazat parţial pe legătura lui Terman cu Universitatea Stanford.
Ediţii ulterioare ale testului Stanford-Binet au apărut rapid şi aveau deseori trăsături sau convenienţe
speciale. De exemplu, în primul război mondial, un test bazat pe hârtie şi creion destinat unei testări de
grup şi cunoscut sub numele de Army Alpha a fost realizat de către Robert M. Yerkes şi asociaţii săi ca
modalitate de a acoperi sume mari ale serviciului Personal.

Deşi funcţionalismul a ajutat la crearea unui climat favorabil dezvoltării psihologiei aplicate este o eroare
să se facă o legătură foarte puternică între dezvoltarea intereselor aplicabilităţii şi o anume şcoală
psihologică. Odată cu pasul făcut de psihologie în secolul XX vom asista la avântul luat de aceasta atât în
cercetarea experimentală, în domeniul psihoterapiei dar şi al psihologiei organizaţionale.

1. Precursorii behaviorismului: reflexologia şi conexionismul

Ivan Petrovici Pavlov(1849-1936) a absolvit medicina şi s-a angajat într-o activitate de cercetare
în fiziologie. În 1903, la Congresul medical de la Madrid privind psihologia şi psihopatologia
experimentală la animale va prezenta într-o conferinţă noţiunea de reflex condiţionat şi
lucrările experimentale care l-au condus la el. Reflexul condiţionat va deveni din acest moment
mijloc metodologic pentru studierea creierului. Precursorul reflexologiei a fost fiziologul rus
I.M.Secenov.
În 1904, Pavlov va primi premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină şi va crea o „şcoală
pavloviană” care va studia mecanismele fiziologiei corticale şi relaţiile dintre activitatea
corticală şi activitatea psihică. În ultima parte a vieţii sale este interesat de problemele
patologiei nervoase, elaborând noţiunea de nevroză experimentală.
Pavlov a demonstrat că reflexul reprezintă relaţia fundamentală a activităţii neuropsihice. Acest
mod de reactivitate al organismului se face prin intermediul segmentelor inferioare ale
sistemului nervos, cum este cazul reflexelor necondiţionate(înnăscute) fie pe baza capacităţii
funcţionale a cortexului de a stabili conexiuni temporare între diferiţi centri, cum este cazul
reflexelor condiţionate(dobândite).
Schema stabilirii reacţiei condiţionate a fost evidenţiată în măsurarea salivării câinelui(răspuns
necondiţionat, reflex) la vederea hranei(stimul necondiţionat). Un stimul sonor(ex. sonerie) nu
determină niciun răspuns de salivare şi e numit stimul neutru. Pavlov a prezentat succesiv
stimulul neutru apoi stimulul necondiţionat(hrana); acesta din urmă declanşa salivarea(răspuns
necondiţionat). Dar, după mai multe prezentări, răspunsul de salivare este declanşat înainte de
apariţia hranei stimulului necondiţionat(hrana): în acest moment, condiţionarea s-a stabilit
pentru că stimulul sonor a devenit capabil să iniţieze răspunsul de salivare(care devine răspuns
condiţionat). Stimulul neutru devine stimul condiţionat. Procedura are la bază un mecanism
asociativ: asocierea dintre sonerie şi mâncare şi dintre răspunsul salivar şi sonerie.
Acestei situaţii i se aplică denumirea de condiţionare pavloviană, responsivă sau de tip I –
condiţionarea clasică.
Pavlovismul s-a transformat până în anii ’60 – în ţările fostei Uniuni Sovietice şi în în alte ţări
foste socialiste – într-o ideologie care va deveni reducţionistă, dogmatică şi antipsihologică.
Toate procesele şi activităţile psihice complexe ale omului se bazau obligatoriu pe mecanismul
fiziologic al reflexului condiţionat. Condiţionarea este aspectul fiziologic al activităţii psihice de
învăţare elementară, dar la om procesul de învăţare nu poate fi redus la condiţionare(de ex.
învăţarea conceptelor, rezolvarea de probleme etc.).Totodată, reflexologia nu a depăşit limita
elementarismului; mai mult, ea a contribuit la declanşarea crizei asociaţionismului întrucât a
pus în evidenţă structuri neurologice emergente(stereotipuri dinamice, organizarea celor două
sisteme de semnalizare).
O dată cu Pavlov se manifestă orientarea fiziologistă, fenomenele psihice fiind definite ca
fenomene nervoase(în 1889, la Paris, a avut loc primul congres de „psihologie fiziologică”).
Apropiindu-se de psihologie, fiziologia a ajuns să-i inunde întreg terenul. În această situaţie,
psihologia a fost nevoită să facă un compromis. Neputând să fie psihologie pură şi, totodată,
nevoind să capituleze prin totala fiziologizare a psihicului, ea acceptă să devină fiziologică.
Aceasta l-a făcut pe Pavelcu să afirme că „psihologia fiziologică s-a născut înaintea ... celei
psihologice”. Teoria reflexului condiţionat a fost adoptată integral de behaviorism, iar reflexul
condiţionat a devenit o unitate de măsură în teoria învăţării.
Teoria condiţionării clasice a rezistat în timp şi constituie încă un capitol important al psihologiei
ştiinţifice şi al psihofiziologiei. Principiile sale au fost aplicate în studiul comportamentului
uman, cum ar fi apariţia fobiilor sau a temerilor iraţionale.

Concluzie: Pavlov a descoperit şi studiat reflexele condiţionate provocate adaptativ de stimuli

artificiali(stimuli condiţionaţi) ce preced stimulii implicaţi în satisfacerea trebuinţelor.
Reflexologia pavloviană este o variantă fiziologică a conexionismului experimental. Ea a propus
o nouă abordare în cercetarea experimentală a activităţii corticale, în explicarea
comportamentului animalelor şi a bazelor fiziologice ale psihismului uman. Progresul făcut de
asociaţionismul fiziologic s-a datorat includerii factorului întăririi şi relaţiei cu actele de
comportament.

Edward Thorndike(1874-1949) a fost influenţat de W. James care l-a încurajat în experimentul

privind inteligenţa animală. Ca şi Pavlov, Thorndike a studiat învăţarea la animale. Dacă Pavlov a
fost interesat de comportamentul reflex, sau involuntar, Thorndike a studiat asociaţiile care se
formează între un stimul şi răspunsurile voluntare. Fenomenul învăţării e văzută ca rezultat al
legăturii între stimuli şi răspunsuri. Această teorie stimul-răspuns(S-R) a fost numită
conexionistă şi a fost prezentată în 1903 în lucrarea Educational Psychology şi dezvoltată în
1904 în lucrarea Elements of Psychology. El a evidenţiat două legi care facilitează legătura între
stimul şi răspuns: legea efectului şi legea exerciţiului.
Conform legii efectului, conexiunile sunt întărite dacă sunt urmate de stări agreabile(de ex.
succes) şi slăbite prin consecinţele dezagreabile. În planul învăţării aceasta înseamnă că
rezultatele bune duc la creşterea interesului cognitiv, dar astfel de rezultate depind de
capacităţile subiectului şi în particular de o prealabilă respectare a legii exerciţiului . Legea
exerciţiului afirmă faptul că exerciţiul uşurează şi rafinează performanţa.
Thorndike a stabilit că există o mare similitudine între curba învăţării la animale şi aceea
stabilită de Ebbinghaus cu privire la copii. El a descris şi a analizat mai ales modelul de învăţare
denumit „încercare şi eroare” şi a combătut ideea că animalele învaţă doar prin observaţie şi
imitaţie.
Studiile şi ideile lui Thorndike au fost criticate de şcoala gestaltistă.
Legea efectului a ocupat un loc central în teoriile învăţării elaborate de teoriile behavioriste
fiind nuanţată de G.Guthrie care privilegiază contiguitatea temporală şi de E. Tolman, care
acordă importanţă informaţiilor cognitive pe care subiectul le înregistrează în situaţia de
învăţare pentru a le exploata ulterior. În teoria lui B.F.Skinner legea efectului şi-a păstrat cel mai
categoric valoarea explicativă, printr-o formulare diferită în termeni dar nu şi în fond: „controlul
comportamentului prin consecinţele sale” trimite la sporirea sau diminuarea probabilităţii de
apariţie a răspunsurilor în funcţie de evenimentele gratificatoare sau punitive care urmează.

2. Behaviorismul
Behaviorismul va marca la începutul secolului XX o schimbare profundă în psihologie care nu
mai este o ştiinţă a conştiinţei(a funcţiilor şi structurilor sale), ci a comportamentului. Primii
behaviorişti au reacţionat împotriva folosirii introspecţiei, aşa cum era ea practicată de către
filosofi ca şi de primii psihologi experimentalişti(W.Wundt). Revoluţia
behavioristă(behavior=comportament) este realizată de John Broadus Watson, iar actul de
naştere al psihologiei behavioriste este un studiu sinteză(Psychology as the behaviorist views it)
al unor poziţii susţinute răzleţ de diverse persoane până atunci, prezentat în 1913. Cercetările
lui Pavlov despre reflexul condiţionat au fost considerate extrem de importante în cercetarea
comportamentului şi Watson le va încorpora explicit în teoria sa având rol covârşitor în
afirmarea behaviorismului. Reflexul condiţionat a fost considerat cea mai mică unitate a
comportamentului, din care pot fi create comportamente mai complicate. Toate pattern-urile
complexe de comportament vin prin întărire specială sau prin educaţie, nefiind decât o reţea de
reflexe condiţionate.
Pentru behaviorism, răspunsurile organismului au o funcţie adaptativă, ele fiind
reacţii la schimbările din mediu. În acest mod, comportamentul fiecărui organism variază în
funcţie de modificările mediului său înconjurător. Acest este şi unul dintre motivele pentru care
mecanismele învăţării au constituit obiectul preferat al cercetărilor behavioriste : organismul
învaţă să producă răspunsuri care-i permit să se adapteze la mediul său
J.Watson şi discipolii săi credeau că singura şansă a psihologiei de a deveni ştiinţă
era ca datele ei să fie obiective şi măsurabile. Comportamentul putea fi observat public şi
diferitele reacţii puteau fi măsurate obiectiv; experienţele personale ale unui individ puteau fi
revelate prin introspecţie dar nu puteau fi direct observate de alţii sau măsurate obiectiv. În
consecinţă, psihologia trebuia să se ocupe de evenimente publice şi nu personale.
Behaviorismul a reluat noţiunea de asociaţie, dar a disociat-o de de cea de idee tocmai pentru a
înlătura caracterul subiectiv. În noul asociaţionism, noţiunea de asociaţie este înlocuită uneori
cu cea de legătură sau conexiune şi se realizează în principiu prin învăţare, între două elemente
observabile(stimul- răspuns, stimul-stimul, doi itemi). O caracteristică esenţială a unei
asemenea asociaţii este faptul că ea este mai mult sau mai puţin puternică şi este deci
cuantificabilă. Este vorba de forţa asociaţiei. Caracteristicilor exclusiv cantitative ale asociaţiei,
unii autori au adăugat caracteristici calitative. Au fost generalizate vechile categorii de asociaţie
prin contiguitate,, prin asemănare, prin contrast şi create altele noi: „asociaţii
etichetate”(folosite de neoasociaţionişti).
Talentat dresor de şobolani, Watson a fost preocupat de experimentele de laborator cu aceştia,
influenţând considerabil psihologii care vedeau în lucrările lui mai multă biologie decât
psihologie. El considera că în privinţa omului trebuie să se procedeze ca şi cu animalul în
psihologie. Deci în psihologia umană trebuie să se folosească metoda psihologiei animale.
Psihologia animală a arătat calea: ea s-a lipsit de introspecţie, de conştiinţă, de limbaj şi totuşi a
permis să se prevadă, să se controleze conduitele animalelor. Argumentele sale se bazau pe
două motive:
- Abordarea subiectivă(aceea a lui Titchener) nu a permis cunoaşterii în psihologie să
devină ştiinţifică şi să progreseze atâta timp cât datele sale nu erau verificabile: ele nu
fac obiectul unui acord între mai mulţi observatori, considerat de Watson un veritabil
criteriu epistemologic al veracităţii unui fapt;
- Abordarea subiectivă nu a oferit date utilizabile în afara laboratorului, în viaţa practică;
Transferând metoda aplicată în studiul animalului la om ca o garanţie a scientifităţii,
behaviorismul restrângea obiectul psihologiei; el excludea tot ceea ce face ca omul să nu fie un
animal(activităţile sale simbolice, conştiinţa, subiectivitatea etc.). Pentru, Watson, limbajul nu
era decât un comportament ca şi celelalte.
Behaviorismul a neutralizat spaţiul interior , postulându-l ca strict omogen, privilegiind pe cel
exterior, adică comportamentul observabil. Cercetarea propriu-zisă ca şi analiza faptelor sunt
concepute potrivit „cutiei negre”. Organismul este considerat ca un „tot”, a cărui structură
internă este ascunsă observaţiei nemijlocite. Ceea ce este accesibil sunt doar capetele extreme
ale „cutiei negre”: intrările şi ieşirile. Intrările sunt reprezentate de stimulii externi, iar ieşirile
sunt reacţiile de răspuns(musculare sau glandulare). Activitatea organismului este explicată
pornindu-se de la o singură noţiune, de răspuns organic la un stimul fizic(psihologia stimul-
răspuns, S---R).Ceea ce se petrece între stimuli şi răspuns(„variabilele intermediare”) nu este
luat în considerare, este ignorat.
Pledând pentru observabil, pentru obiectivitate pentru a avansa pe terenul ştiinţificului
pozitivist, psihologia comportamentului a ignorat însă semnificaţia comportamentului.
Comportamentul era abordat prin el însuşi ca obiect de studiu, nefiind considerat expresia unor
structuri psihice sau mentale subiacente pe care cealaltă psihologie dorea să le cunoască. De
aceea, observaţia şi descrierea erau suficiente pentru predicţie şi control, explicaţia nefiind
necesară în psihologie. Explicaţia permite interpretarea unui comportament raportându-l la o
structură, la un ansamblu(de ex. conştiinţa) dezvăluindu-i sensul. Ori în behaviorism,
comportamentul nu se interpretează, el nu este un semn. Astfel, nevroza nu e decât o
construcţie a psihologilor, o ficţiune, ea nu există decât în mintea lor pentru a explica
simptomele observate; însăşi conştinţa este declarată o „ficţiune inutilă”.
Determinismul pe care se întemeiază analiza psihologică la behaviorişti este de tipul „cauză-
efect”. În acest sens, putem face predicţii categorice: fiind dată o anumită reacţie de răspuns,
putem identifica cu precizie stimulul care a declanşat-o; fiind dat un stimul, putem prevedea
precis reacţia pe care o va declanşa. Comportamentul uman este regizat variabile numeroase
care nu pot fi subordonate nici principiului cauzalităţii mecanice, nici corespondenţei biunivoce.
Este vorba de un determinism probabilist în care un stimul poate declanşa mai multe reacţii(la
unul şi acelaşi subiect în momente şi situaţii diferite, fie la mai mulţi subiecţi în acelaşi
moment), după cum stimuli diferiţi pot declanşa aceeaşi reacţie comportamentală.
Behaviorismul afirma că orice comportament este rezultatul condiţionării şi că mediul
dă formă comportamentului întărind anumite obişnuinţe. Unul din principiile fundamentale ale
teoriei behavioriste este condiţionarea operantă – un tip de învăţare care apare atunci când
învăţăm legătura dintre comportamentul nostru şi anumite rezultate. Oamenii învaţă multe
tipare de comportament prin experienţă directă(recompensare sau pedepsirea unui anumit tip
de comportament), prin experienţă indirectă(observarea unei persoane recompensate sau
pedepsite pentru un comportament similar cu al nostru) sau autoobservaţie(evaluarea propriei
performanţe prin laude sau reproşuri autoadresate).
Behavioriştii preiau şi condiţionarea clasică – tipul de învăţare care apare atunci când se
asociază situaţii specifice cu rezultate specifice. De ex., când un copil este pedepsit de părinte
că a făcut un lucru interzis, pedeapsa provoacă reacţii psihologice pe care noi le asociem cu
vinovăţia sau anxietatea. Ulterior, copilul va dezvolta aceste reacţii(vinovăţie, anxietate) când se
va angaja în activităţi interzise.(În terminologia condiţionării clasice spunem: comportamentul
devine un stimul condiţionat fiind asociat cu un stimul necondiţionat de pedeapsă; anxietatea
devine reflexul condiţionat. Pentru un behaviorist, condiţionarea clasică produce internalizarea
sursei de anxietate pe care Freud a numit-o supraeu.)
Rezumarea psihologiei la studiul comportamentelor observabile s-a dovedit extrem de
limitativă. Datorită criticilor la care a fost supus, behaviorismul clasic a fost obligat să-şi
revizuiască sistemul iniţial introducând variabilele intermediare dar şi alte concepte, astfel încât
behaviorismul s-a îndepărtat destul de mult de varianta clasică oferind un tablou destul de
pestriţ.
Deşi a cunoscut o mare dezvoltare în Statele Unite, behaviorismul a influenţat psihologia
mondială până către anii 1950. Pentru a evalua corect contribuţia sa se sugerează necesitatea
unei distincţii între aspectul metodologic şi cel teoretic al behavirismului(Grand Dictionaire,
p.97):
- behaviorismul metodologic se exprimă prin nevoia de a construi psihologia pe o singură
bază – cea a faptelor observate de toţi, excluzând experienţele subiective
private/personale ale individului;
- behaviorismul teoretic, care nu e deloc o concluzie a poziţiei precedente, se exprimă în
următoarea regulă pozitivistă: nu vorbim decât de fenomene observabile sau de relaţiile
 lor directe. Această poziţie este reprezentată într-o manieră tipică de ceea ce s-a numit
teoria S-R, şi care – paradoxal, exprimă refuzul de a teoretiza.
Mulţi psihologi ataşaţi metodei experimentale şi observării obiective a comportamentelor se
declară azi non behaviorişti(uneori chiar antibehaviorişti!) în măsura în care ei consideră că este
necesar să se ţină seama de activităţile sau de procesele interne ale indivizilor, de construirea
unor modele teoretice explicative fondate pe ipotezele care acceptă existenţa acestor activităţi
sau procese.
Această poziţie este reprezentată foarte bine de cognitivism, în care se poate regăsi o
acquiescement a behaviorismului metodologic, asociat cu un refuz al behaviorismului teoretic.
Cognitivismul conservă practic ataşamentul faţă de faptele obiective şi n-are nimic în comun cu
o psihologie mentalistănfondată pe subiectivitate.

Behaviorismul a cunoscut dezvoltări în:

- cercetările asupra învăţării şi condiţionărilor
- constituirea unei metode de abordare a tulburărilor mentale(behavior terapy). Tehnicile
bazate pe condiţionarea operantă sunt considerate tehnici de modificare
comportamentală în timp ce condiţionarea clasică stă la baza terapiei
comportamentale. Psihoterapia comportamentală a fost criticată că tratează
simptomele unei tulburări mentale şi nu cauzele acesteia
- constituirea unui instrument pentru educaţie; pedagogia behavioristă afirma că putea să
crească mulţi copii pentru a deveni medici, negustori etc., fără a se preocupa de de
antecedentele familiale sau de dotare, capacităţi.

B.F. Skinner – analiza experimentală a comportamentului

Burrhus Frederic Skinner(1904-1982) a dezvoltat un curent behaviorist autonom numit „analiza

experimentală a comportamentului” care are ca bază teoretică un behaviorism radical. Ideea
principală este că întregul comportament al indivizilor se explică prin regularităţi ale
întăririlor(contingenţe ale întăririi) la care indivizii au fost supuşi din partea mediului de-a lungul
existenţei.
Situaţia cea mai cunoscută este cea a faimoasei „cutii a lui Skinner”(ca modelare a psihicului şi a
formulei S-R), în care, în cel mai simplu caz, un şoarece primeşte hrană dacă apasă pe o pârghie.
Ca toţi behavioriştii, Skinner a fost preocupat de problemele învăţării, fiind adept al învăţării
prin întărire. El a evidenţiat o procedură de învăţare numită condiţionare operantă. În
condiţionarea pavloviană, un stimul condiţionat(sonerie) asociat cu unul necondiţionat(hrană)
provoacă un răspuns condiţionat similar răspunsului necondiţionat(salivare). Este vorba de un
mecanism de învăţare asociativă. Procedura la Skinner este sensibil diferită: un comportament
ca parcurgerea unui labirint sau deschiderea unei uşiţe este sancţionat printr-o întărire
alimentară. În acest caz se vorbeşte de condiţionare operantă sau instrumentală: se asociază cu
stimulul întăritor o mişcare sau o operaţie(de tragere, apăsare, învârtire) – foarte apropiată de
condiţiile fireşti ale activităţii. Este considerată o condiţionare de tip II care se deosebeşte de
cea de tip I, pavloviană.
- răspunsul e declanşat de stimulul condiţionat vs. este emis de subiect(nu conţine un
stimul condiţionat specificabil şi răspunsul condiţionat nu are la origine un reflex
necondiţionat)
- prezentarea stimului necondiţionat(întărirea) depinde de experimentator vs. ea depinde
de răspunsul subiectului(care la început e întâmplătoare – „încercare şi eroare”)
- răspunsul, la început necondiţionat, apoi condiţionat, este legat de stimulul
necondiţionat printr-o conexiune permanentă, psihologică vs. răspunsul şi întărirea
condiţionării operante întreţin o legătură arbitrară
- ele diferă în funcţie de factorii cruciali în condiţionare: contiguitate, relaţie cu stimulul
condiţionat vs. întărire
Distincţia dintre cele două proceduri a făcut obiectul unor dezbateri teoretice încă deschise.
Potrivit şcolilor şi faptelor pe care s-a pus accentul, în cele două tipuri de condiţionare se vor
vedea două tipuri de condiţionare cât se poate de distincte, două mecanisme strâns articulate
unul cu altul, sau dimpotrivă, unul şi acelaşi mecanism aprehendat în manieră diferită.

Comportamentul operant
Comportamentul de răspuns depinde de întărire şi este produs la stimuli fizici imediat prezenţi.
Fiecare răspuns este produs de un anumit stimul. Skinner ştia că această formă de condiţionare
este mult mai puţin importantă decât ceea ce el numeşte comportament operant. Spunea că
suntem condiţionaţi să răspundem direct la mulţi stimuli din mediu, dar considera că nu tot
comportamentul nostru poate fi evaluat astfel. Şi oamenii şi animalele se comportă în mod
spontan; comportamentele nu pot fi limitate la stimuli specifici. Asemenea comportamente
sunt în termenii lui Skinner, mai degrabă emise decât produse de un stimul. Ele implică
acţionarea într-un mod voluntar.
Natura şi frecvenţa comportamentului operant va fi determinată şi/sau modificată de întărirea
care urmează. Comportamentul de răspuns nu are absolut niciun efect asupra mediului. De ex.,
ţipetele unui copil atrag atenţia tatălui asupra mamei schimbând mediul copilului. Schimbările
care sunt introduse în mediu servesc ca feed-back pentru comportament. Dacă schimbările sunt
de întărire, atunci creşte posibilitatea ca acel comportament să fie emis din nou. Dacă ţipetele
copilului sunt întărite cu hrană sau atenţie, copilul poate să emită din nou comportamentul.
Dacă schimbările nu dau nicio întărire, comportamentul nu va mai apare.
Întărirea este dependentă de tipul de comportament produs. Întărirea vine după
comportament şi acţionează modificând comportamentul în viitor. Retrăgând întărirea putem
stinge comportamentul operant. În exemplul anterior, ţipătul unui copil aduce întărire în forma
atenţiei părinţilor. Copilul este astfel capabil să influenţeze comportamentul parental. Părinţii
răspund de fiecare dată când copilul plânge. Dacă părinţii vor să oprească comportamentul de
plâns trebuie să nu mai ofere întărirea. Comportamentul va dispărea pentru că nu mai produce
atenţie. Persoana care controlează întărirea controlează, deci, comportamentul. Skinner spunea
că a luat această idee de la Pavlov(un desen animat arăta un şoarece într-o cutie care spune
altuia: ”L-am condiţionat bine pe acest experimentator. De fiecare dată când trag trapa, îmi dă
ceva de mâncare”).
Acest proces de condiţionare operantă a fost pus în evidenţă în „cutia lui Skinner”.
Skinner consideră că mare parte din comportamentul uman şi animal este educat în acest fel.
Un copil se comportă iniţial la întâmplare, spontan, numai puţin din comportament fiind întărit
de părinţi. Pe măsură ce creşte, comportamentele întărite pozitiv sunt continuate în timp, în
timp ce acelea dezaprobate dispar. Ideea este aceeaşi: acele comportamente care sunt bune
sunt repetate, iar celelate dispar. Comportamentul acţionează asupra mediului; mediul – în
forma întăririi – operează asupra comportamentului.
Se poate observa cât de puternic influenţează întărirea – şi cei care controlează întărirea –
comportamentul. „Condiţionarea operantă, scria Skinner, modeleză comportamentul la fel cum
un sculptor modelează lutul”. Dacă lutul doreşte sau are nevoie de destul de mult de
modelator, nu există nicio limită de modelare pentru un şoarece cu hrana, un câine cu un
biscuit, o mamă cu un zâmbet, un guvern cu o promisiune.
Din copilărie noi emitem comportamente, iar cele care sunt întărite formează patern-uri.
Practic, când vorbim de personalitate, vorbim de un patern sau o colecţie de comportamente
operante, şi nimic mai mult.
În modelarea comportamentului pot fi folosite diferite tehnici:
- tehnica evitării: când un stimul extern(persoană, situaţie) ne afectează comportamentul
putem reduce controlul pe care îl are asupra noastră evitându-l(de ex., persoanele care
beau pot evita să ţină băuturi alcoolice în casă, având în vedere efectul acestui stimul
asupra lor)
- tehnica suprasaturării(oamenii care vor să se lase de fumat vor fuma atât de mult până
vor fi dezgustaţi de comportament)
- stimularea aversivă: cei care vor să scape de un comportament(alcoolicii – să nu mai
bea, obezii – să nu mai mănânce) le spun prietenilor ce vor să facă şi, în cazul în care nu
fac asta, se expun dezaprobării celor apropiaţi.
- auto-întărirea este folosită pentru structurarea unor comportamente bune sau
dorite(cine a pierdut în greutate se poate recompensa cumpărându-şi un obiect de
îmbrăcăminte).
Aşadar, pentru Skinner, variabilele externe modelează şi controlează comportamentul, dar noi
suntem capabili să le ameliorăm efectele.
Metoda modificării comportamentale a lui Skinner poate fi aplicată într-o varietate de
probleme: în domeniul educaţional(achiziţia limbajului, învăţare – a elaborat un manual de
învăţare programată şi învăţarea la copiii cu nevoi speciale – adaptarea învăţării la ritmul
personal, reeducarea delicvenţilor), în domeniul clinic(terapia comportamentală), în psihologia
socială(achiziţia comportamentelor superstiţioase), în psihologia animală(antrenarea/dresarea
animalelor).

Rezumat

Behaviorismul, aşa cum a fost conceput de Watson, apare ca opoziţia cea mai vehementă şi
categorică la „psihologia conştiinţei”, al cărei unic obiect de cercetare era lumea subiectivă
internă, iar singura metodă de relevare şi descriere a acesteia – introspecţia. El a fost preocupat
în mod expres de promovarea unei analize obiective neglijând domeniul conştiinţei şi al
experienţei subiective.
Singura realitate psihologică obiectiv observabilă şi înregistrabilă este comportamentul, înţeles
ca o sumă de reacţii ale organismului ca întreg la diferiţi stimuli din mediul ambiant. Psihologia
obiectivă trebuie să studieze legătura dintre stimuli şi reacţii, conform schemei liniare R=f(S) sau
S - R.
Comportamentul uman este analizat prin prisma determinismului „cauză-efect” într-o manieră
liniară, simplistă şi mecanicistă făcându-se abstracţie de specificul factorilor subiectivi,interni,
de rolul pe care factorii biologici îl poate avea în determinarea comportamentului uman.
Accentul este pus în exclusivitate pe determinismul mediului.
Deşi, pe de o parte au lărgit sfera obiectului psihologiei introducând studiul comportamentului,
pe de altă parte au ignorat cercetarea conştiinţei. H.Pieron(1959) afirma că „psihologia
comportamentului este o psihologie fără conştiinţă – este o conştiinţă obiectivă”, iar V.
Pavelcu(1972, p.162) spunea că în psihologia behavioristă „corpul ia locul sufletului, adevărul
psihologic se deplasează din interior spre periferia corpului”. În acelaşi timp, transferând idei,
concluzii din domeniul experimentelor cu animalele în domeniul uman sunt ignorate şi
ameninţate trăsături specific umane: demnitate, libertate interioară, reflecţie etc.
Behaviorismul a reprezentat un moment important în dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă
obiectivă şi în apropierea ei de problemele vieţii şi activităţii practice. El a contribuit la
consolidarea prestigiului ştiinţific al psihologiei.
Behavioriştii au contribuit la dezvoltarea psihologiei experimentale şi au impulsionat
introducerea rigorii şi controlului obiectiv. Studiile despre învăţare au proliferat.
 3. Gestaltismul
Gestaltismul apare în Germania la începutul secolului XX ca o reacţie împotriva
asociaţionismului şi este cunoscut ca o teorie a formei întrucât a postulat în mod categoric
primordialitatea formei şi întregului în raport cu partea şi caracterul de „datum-uri” organizate
al fenomenelor psihice. „Şcoala de la Berlin” are ca reprezentanţi de seamă pe Max
Wertheimer(1880-1943), Wolfgang Kohler(1887-1967), Kurt Koffka(1876-1941) şi s-a afirmat
prioritar în domeniul percepţiei. Pentru acest grup de psihologi, senzaţiile încetează să mai fie
elemente anterioare percepţiei, independente de ea, şi „forma totală”, a cărei sferă este
generalizată la întreaga activitate psihică, nu mai este concepută ca rezultatul unei sinteze, ci ca
un fapt primar, de esenţă inconştientă şi de natură fiziologică sau psihologică. Aceste forme se
întâlnesc la toate nivelurile ierarhiei mentale. Ansamblul conduitei este profund influenţat de
aceste blocuri de impresii care acţionează mai ales în experienţa perceptivă. În centrul
procesualităţii psihice este plasat principiul organizării prin care se realizează Gestaltul,
structura sau forma. Cuvântul Gestalt poate fi mai bine exprimat prin ideea de totalitate
organizată.
Percepţia nu mai este considerată o sumă de senzaţii ci un dat primar în perceperea unui
obiect, o experienţă imediată, care trebuie descrisă fără a fi descompusă. Ceea ce noi percepem
este o anumită „formă”, o configuraţie, un Gestalt pe care mintea noastră îl alcătuieşte. De
exemplu, ce se întâmplă în perceperea unei melodii? Melodia este compusă din note muzicale
care stabilesc între ele relaţii de înălţime tonală şi de ordine temporală. Dacă se schimbă
notele(ordinea) sau se modifică înălţimea uneia din ele, melodia originală este alterată. Dar
dacă, melodia este cântată într-o altă tonalitate, sau la un alt instrument, sau dacă sunt omise
câteva sunete, melodia poate fi recunoscută. Acest lucru se întâmplă atâta timp cât se
păstrează raporturile între sunete, structura, percepţia unei melodii având un caracter
integral(nu este o sumă de sunete). Printr-o astfel de înţelegere, psihologii gestaltişti s-au opus
abordării atomizante a structuraliştilor şi, mai târziu a behavioriştilor. În contrast cu atomismul
– care susţinea că pentru a înţelege un fenomen trebuie să-l separăm în părţile sale
componente pe care să le analizăm – gestaltiştii afirmă necesitatea studierii întregului.
Psihologii gestaltişti sunt cunoscuţi îndeosebi prin legile privind apariţia şi transformarea
structurilor perceptive şi prin noţiunea de câmp perceptiv.
Wertheimer a formulat legile organizării perceptive pe baza convingerii că percepţia este o
activitate de organizare ce se conformează unor legi între care enumerăm :
 legea pregnanţei: este o lege fundamentală a organizării perceptuale(din care derivă
toate celelalte şapte legi; pragnanz fiind un principiu ce guvernează încercarea creierului
de a percepe obiectele în modul cel mai „bun” cu putinţă. Datorită acestei legi,
organizarea psihică a câmpului ajunge să fie bună, forma să fie stabilă, structura să fie
proeminentă. De aceea, această lege se mai numeşte legea celei mai bune forme.
Această organizare provine din abilitatea înnăscută(deci nu provine din experienţă) a
 creierului de a structura şi organiza câmpul perceptiv în patternuri cu înţeles, în loc de a
percepe elemente separate. Cea mai bună formă este cercul. Această lege accentuează
ideea că şi semnificaţia figurilor este dependentă de circumstanţele percepţiei, fapt ce
creează dificultăţi pentru descoperirea de „figuri ascunse sau mascate”, în percepţii.
 legea unificării: există forme cu o bună unitate în care elementele care sunt reciproc
incluzive se închid, se contopesc şi astfel unitatea este facilitată; dar există şi forme cu o
inclusivitate slabă, fapt ce prejudiciază inclusivitatea.(să văd dacă e acelaşi lucru cu
legea simetriei: figurile care permit una sau mai multe axe de simetrie sunt mai
recunoscute ca forme bune!)
 legea inclusivităţii/închiderii: tendinţa de a construi configuraţii care nu au lacune, de a
întregi prin gestalturi figurile şi imaginile, percepţiile ambigui sau ideile incomplete.
Componentele tind să formeze un întreg unitar în cadrul căruia nu mai sunt decelabile.
 legea continuităţii: o configuraţie ale cărei elemente sunt orientate în aceeaşi direcţie
este recunoscută ca o formă bună; formele care au un contur continuu sunt mai bune –
mai uşor de perceput - decât cele cu un contur discontinuu. Această lege este apropiată
de cea a incluziunii, dar aici acţionnează legea direcţiei celei mai bune.
 legea proximităţii: elementele apropiate spaţial sau temporal tind să se grupeze în
aceeaşi configuraţie; Evenimentele percepute împreună în timp şi spaţiu se grupează în
gestalturi.
 legea similarităţii: elementele asemănătoare aparţin aceleiaşi configuraţii(legi
intrinseci); Există tendinţa organizării în gestalturi similare a itemilor asemănători.
Aceste legi sunt numite intrinseci: ele acţionează independent de experienţa subiectului şi se
referă la modul în care este organizat stimulul. Mai există şi legi extrinseci care au în vedere
contribuţia pe care subiectul o aduce la organizarea câmpului perceptiv . Acestea sunt:
 legea montajului intervine atunci când pregnanţa figurii este scăzută, când configuraţiile
sunt slabe, vagi; în aceste condiţii, are loc o segregare de structuri în virtutea montajului
respectiv. Încă din 1904, Kulpe atrăgea atenţia asupra faptului că ceea ce este perceput
depinde de starea de pregătire a celui care percepe. Paul Fraisse spunea că starea de
expectaţie produce sensibilizarea, o atenţie mărită. Psihologia socială a demonstrat
influenţa modelelor şi normelor asupra percepţiei evenimentelor sociale.
 legea influenţelor asupra percepţiei(legea lui G. Murphy) arată că oamenii percep lumea
prin prisma unei anumite stări emoţionale şi a propriei experienţe de viaţă. Ca urmare,
orice percepţie este un compromis între experienţa trecută şi cea actuală.
Întreaga activitate de organizare a experienţei perceptive are la bază „principiul izomorfismului”
care consideră că perceperea obiectelor nu este o copie fidelă, o oglindă ce reflectă, ci include
funcţionalităţi specifice cu tendinţe de organizare de forme şi semnificaţii. Sunt trei feluri de
câmpuri: fizic, cerebral, şi perceptiv. Între acestea se declară relaţii de izomorfism. Legile
gestaltismului, pe baza principiului fizicalismului, au, prin excelenţă un caracter fizicalist. De ex.,
legea bunei forme este egal aplicabilă în lumea fizică, cât şi în cea fiziologică sau psihică.
H. Pieron a considerat psihologia formei ca o mişcare de revenire la legi calitative. Pentru V.
Pavelcu ea a reprezentat o anticipare a ciberneticii.
Kohler şi Wertheimer au fost interesaţi şi de procesele intelectuale, în special de raţionamentul
logic. Kohler s-a remarcat prin studiile sale despre inteligenţa animală. Experimentele cu
maimuţele i-au permis evidenţiere fenomenului de insight sau Eisicht care exprimă o înţelegere
imediată, bruscă, o schimbare în perceperea situaţiei de către animal, o restructurare
perceptivă. Kohler şi-a propus să studieze învăţarea prin insight, cu scopul de a caracteriza
situaţiile în care soluţia la o problemă este găsită fără tatonări, contrar procedeului „prin
încercare şi eroare”. Termenul de insight este similar cu cel de intuiţie intelectuală(H.Bergson)
sau de iluminare(K.Dunker, 1935) şi evidenţiază un salt al cunoaşterii care suprimă mijlocirile
apărând ca nemijlocit. Psihologul Al. Roşca îl consideră ca fiind un rezultat al înţelegerii, al
relaţionării şi unirii părţilor într-un întreg(fenomenul „aha”: Aha, am înţeles!).
Wertheimer, prin intermediul experimentelor sale, a descoperit fenomenul mişcării aparente
pe care l-a numit fenomenul phi. În esenţă, acest fenomen – familiar în reclamele luminoase -
arată că două lumini, prezentate la o distanţă mică una de cealaltă, dacă sunt aprinse şi stinse
alternativ alternativ pot fi percepute, după o anumită perioadă de timp, ca o singură lumină
care se mişcă dintr-un loc în altul, şi nu ca două lumini distincte.
El a dezvoltat, la rândul lui, o teorie neempirică despre gândire, propunând termenul de gândire
productivă înţeleasă ca activitate creatoare a unui subiect, activitate care conduce la rezolvarea
unei probleme.
Sub influenţa biologului Goldstein, psihologia formei a fost transformată într-o epistemologie
care tinde să cuprindă într-un model unic cunoaşterea lumii fizice, biologice şi psihologice.
Ipoteza izomorfismului de structură postulează o omologie a legilor de organizare, între aceste
trei domenii. De aici s-a inspirat Jean Piaget pentru a stabili o paralelă între cauzalitatea fizică şi
şi implicarea logică, atunci când el încearcă să depăşească anumite dificultăţi logice ridicate de
paralelismul psihofiziologic.
De-a lungul timpului, psihologia gestaltistă a influenţat semnificativ studiul percepţiei, al
memoriei şi rezolvării de probleme.
În domeniul educaţiei, studiul învăţării a fost marcat de abordarea gestaltistă; astfel, învăţarea
prin descoperire(euristica) îşi originile aici. Relativ la rolul „părţii” şi „întregului” în cunoaştere,
pedagogia a propus două metode de învăţare a cititului: una analitică, bazată pe integrarea
părţii în întreg – literele în silabe, silabele în cuvânt, cuvintele în propoziţii şi fraze şi alta
sintetică , care pleagă de la întreg către parte, respectiv de la frază, deoarece numai contextul
este cel care furnizează informaţia.
Conceptul de „întreg” a fost adoptat şi de terapia gestaltistă. Ea are la bază ideea că tulburările
afective sunt datorate „gestalturilor neterminate/neîncheiate”. A fost iniţiată de F. Perls în jurul
anului 1940 şi a s-a răspândit în S.U.A. începând cu 1960. Pentru a se vindeca, pacientul trebuie
să trăiască conflictele pe care le are într-un fel de psihodramă în care el mimează succesiv
diferite roluri din situaţia sa conflictuală. Grupul terapeutic în care el află este deopotrivă
martorul şi publicul amplificator al descărcării emoţionale care încheie şedinţa. Aceasta îi va
permite pacientului să recompleteze gestalturile neîncheiate din istoria sa personală şi să le
conştientizeze traversând reacţii emoţionale şi manifestări corporale. Această redobândire a
limbajului corpului devine esenţială, după Perls, pentru că pacientul reuşeşte să iasă din
intelectualism şi să regăsească „sinele” său autentic.

Rezumat
Gestaltistii au influenţat semnificativ psihologia americană întrucât din 1933 ei vor emigra din
Germania nazistă în Statele Unite. Influenţa lor o regăsim cel mai vizibil în lucrările lui E. Tolman
care critica elementarismul behaviorismului watsonian considerând comportamentul ca fiind
diferit de suma componentelor sale şi având proprietăţi precum intenţionalitatea.
În timp, pe măsură ce teoreticienii ciberneticii se vor orienta spre studiul inteligenţei naturale,
lucrările gestaltiştilor despre activitatea intelectuală vor deveni un punct de plecare pentru un
nou curent în psihologia secolului XX – cognitivismul.
În psihologia socială, K. Lewin, S. Asch şi F. Heider au dezvoltat principiile gestaltiste în
interpretarea fenomenelor interpersonale(percepţia persoanelor, impunerea sensului în
cunoaşterea socială). K. Lewin a extins gestaltismul în domeniul relaţiilor de grup şi al gândirii.
Teoria disonanţei cognitive, dezvoltate de L. Festinger(1957), teoria echilibrului cognitiv şi
atribuţională dezvoltată de F. Heider(1946-1948), teoria actelor comunicative în grup conturată
de Newcomb(1953), teoria ajustării comportamentelor individuale la normele grupului la care
S. Asch(1952) a avut o contribuţie esenţială.
Gestaltismul a avut o variantă nativistă şi una genetică.

Henry Ey şi problema conştiinţei

Henry Ey(1963 ) inventează conceptul de „câmp de conştiinţă” prin care înţelege o conjugare a
câmpurilor perceptiv şi tematic(interpretativ-conceptual), un ansamblu de operaţii intelectuale
deschise atât spre lume cât şi spre sine. Conştiinţa este organizarea vieţii noastre psihice şi
modelul personal al lumii, este o structură prin care individul uman se personalizează şi „iese”
în Lume, în istorie. Conştiinţa, trebuie concepută după Ey, nu ca un atribut distribuit unor
aspecte sau ansamblului activităţii psihice, ca o calitate ce s-ar putea adăuga sau nu
fenomenelor psihice, ci ca o structură fundamentală a omului, ca o structură ce ţine de însăşi
organizarea fiinţei. Conştiinţa este în primul rând un mediu. Fenomenele conştiente nu apar ca
atare decât dacă ele constituie un mediu între organismul somatic şi lume, ceea ce presupune o
organizare autohtonă a vieţii. Conştiinţa este o relaţie esenţială între un centru activ şi un
orizont de existenţă, care trimite permanent de la unul din aceste elemente la celălalt; ea nu
poate fi identificată nici cu interioritatea ori spaţialitatea subiectivă, nici cu o spaţialitate largă.
Conştiinţa nu este o locaţie ci este o mişcare, un dinamism care înfăşoară obiectivitatea lumii în
reprezentarea subiectului.
În ceea ce priveşte actualizarea experienţei trăite, forma în care apare astfel conştiinţa
în centrul vieţii psihice este câmpul. Altfel spus, experienţa nu poate trece în conştiinţă, nu
devine conştientă, nu poate fi actualizată, făcută să apară decât dacă este organizată după
structuri proprii, autohtone ale unui astfel de câmp. Structurii actualităţii câmpului conştiinţei îi
corespunde, conform lui Ey, o altă structură, a potenţialităţii – structură proprie Eului constituit
în persoană printr-o autoconstrucţie a unui sistem de valori.
Câmpul conştiinţei, forma sa bazală de manifestare şi traiectoria Eului, imanenţa şi
transcendenţa, actualizarea şi potenţialitatea sunt forme opuse şi complementare ale Fiinţei
conştiente. Aceasta, deoarece, faptul de a avea conştiinţă despre ceva, adică de a avea
experienţa a ceva constituie substratul funcţional al fiinţei conştiente de sine, al faptului de a fi
conştient de sine. Tocmai în această dialectică a lui a fi cu a avea se înfăţişează relaţiile de
reciprocitate, dar şi de subordonare ale conştiinţei în sens restrâns(organizarea într-un câmp de
actualitate a experienţei trăite) cu Eul(autoconstrucţia personalităţii în conştiinţa de sine).

G. Allport şi structura personalităţii

Gordon Allport(1897-1967) a elaborat o teorie a personalităţii care pune accent deosebit pe
organizarea dinamică a personalităţii, aflată în continuă dezvoltare şi transformare. El defineşte
personalitatea ca „o organizare dinamică în individ a acelor sisteme psihofizice ce determină
caracteristicile comportamentului său şi ale gândirii sale.”
Prin „organizare dinamică”spune că întregul personalităţii este mereu în schimbare şi
dezvoltare, nefiind totuşi o dezvoltare organizată. Astfel formele de organizare se schimbă cum
se schimbă şi aspectele specifice personalităţii.
„Psihofizic” înseamnă că personalitatea este compusă din intelect şi corp, acţionând ca o
unitate. Personalitatea este exclusiv mentală sau biologică, ci o combinaţie între cele două.
Allport credea că cunoaşterea noastră referitoare la partea mentală este mult mai avansată
decât cea viz-nd partea biologică. Drept rezultat, studierea din punct de vedere psihologic a
personalităţii poate fi mai bună decât una din perspectivă biologică. Cel puţin acum, când ştim
mai mult despre funcţionarea creierului.
Al treilea termen cheie din această definiţie este „determină”, prin care înţelege că
„personalitatea este ceva şi face ceva”. Toate faţetele personalităţii activează şi/sau
coordonează comportamente şi gânduri specifice.
Sintagma „comportament şi gândire caracteristică” înseamnă că orice face sau gândeşte un
individ este o caracteristică a acelei persoane. Orice persoană este un unicat şi nu seamănă cu
nimeni perfect.
O idee importantă în teoria sa este cea a unicităţii persoanei având ca argument faptul că noi
suntem produsul legilor, formelor ereditare şi mediului. În consecinţă, studiul personalităţii
trebuie să se ocupe de cazul individual – o cale pe care Allport a numit-o idiografică, în opoziţie
cu cea nomotetică, care studiază un număr mare de subiecţi, descriindu-i în termeni medii şi
oferind legi ce explică comportamentul oamenilor.
Personalitatea este un sistem structurat şi în dezvoltare. Ca organizare distinctă a structurilor
de adaptare, personalitatea nu este formată la naştere, dar se poate spune că începe la naştere.
Allport (1991, p.562-5639) susţine că personalitatea este un sistem incomplet, care manifestă
diferite grade de ordine şi dezordine. Are o structură dar şi o lipsă de structură, o funcţie dar şi
o disfuncţie. „Personalitatea este un efort de a echilibra presiunile interne şi externe pentru a
realiza o stare de odihnă sau de echilibru.”
Pornind de la caracterizarea comportamentului ca fiind continuu, variabil şi convergent,
G.Allport consideră că trăsăturile sunt elemente de stabilitate şi consistenţă ale acesteia, care
nnu se observă direct ci se deduc. El definea trăsăturile ca fiind predispoziţiile de a răspunde
într-o manieră ... sau asemănătoare la diferiţi stimuli. Trăsăturile constau şi induc tipuri de
reacţie la aspectele stimulilor din mediul nostru. Câteva exemple de trăsături denumite de
Allport sunt: dominanţă, neuroticism, autoritarism, masculinitate/feminintate, conformare,
supunere. El a rezumat caracteristicile trăsăturilor astfel:
1. trăsăturile de personalitate sunt reale. Nu sunt doar construcţii teoretice sau
întâmplătoare pentru a explica anumite comportamente. Există în fiecare persoană.
2. trăsăturile determină sau cauzează comportamentul, ghidându-i cursul. Trăsăturile nu
există doar în răspunsul la stimulii originali. Ele ne direcţionează spre a căuta anumiţi
stimuli.
3. trăsăturile pot fi demonstrate empiric. Pentru că sunt reale este posibil să le verificăm
existenţa şi natura chiar gândindu-ne că trăsăturile însele nu pot fi văzute. Prin
observarea comportamentului unei persoane un anumit timp, putem diferenţia
evidenţa trăsăturilor, în coerenţa şi consistenţa răspunsurilor acelei persoane.
4. Trăsăturile nu sunt strict separate una de alta, ci sunt în relaţie. Ele se pot interfera deşi
reprezintă caracteristici diferite sau pot deseori corela una cu cealaltă(de ex.,
agresivitatea şi ostilitatea sunt trăsături separate dar pot fi relaţionate uşor; sunt
observate fracvent ca apărând împreună în comportamentul unei persoane).
În sistemmul de personalitate, trăsăturile sunt dispuse ierarhic delimitându-se:
a. trăsături secundare, care sunt mai puţin clare, mai puţin conturate şi care sunt extrem
de numeroase(mii);
b. trăsături centrale sau principale(20-30) care definesc profilul persoanei;
c. trăsături cardinale sau teleonomice(una-două), care sunt persistente, dominante şi
reprezentative pentru subiectul în cauză.
Ierarhia trăsăturilor variază de la un individ la altul, ceea ce la unul este dominant la altul poate
fi subordonat şi nesemnificativ. De asemenea, ideea de Eu o înlocuieşte cu una mai
cuprinzătoare – proprium ce include:
- simţul corporal, când copilul devine conştient de propriul corp. De ex., copilul devine
capabil să distingă între degetele sale şi alt obiect pe care îl strânge sau îl mişcă.
- identitatea de sine e marcată de simţul continuităţii identităţii: copilul realizează că că el
rămâne aceeaşi persoană în pofida marilor schimbări în creştere şi abilitate. O
contribuţie importantă au învăţarea propriului nume şi construirea gradată a lui ca
identitate distinctă şi continuă.
- respectul de sine, autoaprecierea se referă la creşterea simţului mândriei când copilul
înţelege că poate face el însuşi anumite lucruri. În acest stadiu, copilul vrea să
construiască lucruri şi să exploreaze, să manipuleze mediul, comportament ce poate fi
destructiv acasă. Allport vede acest stadiu ca fiind crucial şi spunea că părinţii îngrădesc
această nevoie de a explora şi de a manipula afectând dezvoltarea espectului de sine
care poate fi înlocuit cu sentimente de umilinţă şi mânie.
- Extensiunea eu-lui, care implică creşterea conştientizării copilului relativ la alte obiecte
şi persoane din lume şi identificarea cu unele din ele ca aparţinându-i(jucăria mea, casa
ea, grădiniţa mea etc.),
- imaginea de sine se referă la modul în care copilul se vede sau i-ar plăcea să se vadă.
Aceste imagini actuale şi ideale se dezvoltă prin interacţiunea cu părinţii care îl fac pe
copil conştient de comportamentul pe care-l are(dacă e satisfăcător sau nu, dacă
corespunde sau nu aşteptărilor parentale)
- gândirea raţională apare când copilul realizează că are capacitatea de a fi raţional pe
care o utilizează când rezolvă probleme. Copilul începe să vadă că le poate rezolva într-o
manieră raţională şi logică
- constrângerea Proprium-ului (tendinţa personală centrală) este stadiul final care apare
când persoana realizează că îşi poate propune scopuri pe termen lung şi intenţii
eşalonate în timp. Privirea individului este îndreptată spre viitor pentru că începe să-şi
facă planuri. Allport consideră că atunci când o persoană începe să-şi facă planuri pentru
a atinge scopuri îndepărtate, simţul eului este complet.
Dezvoltarea Proprium-ului prin aceste şapte stadii este gradată şi durează din copilărie până în
timpul adolescenţei. Stadiile apar aproximativ în jurul următoarelor vârste: primele trei – au loc
în primii trei ani, extensia eu-lui şi imaginea de sine apar de la 4 la 6 ani, raţionalitatea eu-lui de
la 6 la 12 ani, iar ultimul – în perioada adolescenţei. Toate aceste aspecte sunt unite în termenul
de proprium.
În timp ce proprim-ul şi funcţiile sale devin din ce în ce mai dezvoltate, apare gradat un set de
trăsături care distinge comportamental un individ de altul.
Maniera de abordare a personalităţii a lui Allport, accentul pus pe unicitatea individului, pe
importanţa planurilor şi aşteptărilor viitorului vor fi amplu dezvoltate în lucrărilor psihologilor
umanişti – C. Rogers şi A. Maslow.

Structuralismul genetic şi structura generativă(J. Piaget, N.A. Chomsky)

Structuralismul genetic(Jean Piaget)
Jean Piaget pune bazele structuralismului genetic prin care, între structură şi geneză, între
organizare şi dezvoltare este un continuum şi o interdependenţă. Orice structură împinge mai
departe dezvoltarea iar orice dezvoltare înseamnă elaborarea unor structuri superioare.
Structuralismul genetic piagetian surprinde fecund semnificaţia conceptului de organizare,
definit drept „conservarea unui sistem de interacţiune de-a lungul unui flux continuu de
transformări, al căror conţinut se reînoieşte fără încetare prin schimburi cu exteriorul”(Piaget,
1971, 159). La fel, structura este văzută ca „un sistem de transformări”, ca o totalitate de
transformări dotate cu autoreglare, care păstrează un invariant. Cele trei însuşiri sunt aşadar:
a) de totalitate: structura este un ansamblu de elemente care, ca întreg, dispune de proprietăţi
care nu sunt reductibile nici la proprietăţile elementelor luate în parte şi nici la suma
proprietăţilor acestor elemente;
b) de transformări: structura nu este o formă statică oarecare, ci, dimpotrivă, elementele ei au
un caracter dinamic, nefiind „obiecte” ci „procese”;
c) de autoreglaj: totalitatea de transformări se conservă sau se îmbogăţeşte prin jocul însuşi al
transformărilor sale, dacă acestea nu se întind în afara „graniţelor” respectivei totalităţi sau
dacă nu fac apel la elemente exterioare ei(două transformări combinate dau o a treia, care este
tot o transformare de natura primelor două, din a căror combinare rezultă – „grup”-ul de care
vorbesc matematicienii).
Conceptul de transformare îl generează pe cel de formare. De aceea, Piaget consideră că nu
„există structuri fără geneză”, după cum nu există „geneză fără structuri”. Problema centrală a
structuralismului genetic este aceea de a pune de acord structura cu geneza: orice structură
comportă o geneză şi orice geneză este concepută ca trecere formatoare de la o structură de
pornire la o structură de sosire. Aceasta înseamnă că problema fundamentală este cea a filiaţiei
structurilor.
Fiind o construcţie, organizarea se reînoieşte continuu prin reconstrucţie. Dar, orice organizare
este o dezvoltare şi orice dezvoltare este o organizare. Acesta este fundamentul
structuralismului genetic care consideră organizarea ca fiind organizatoare, adică dinamică
întrucât funcţionează prin relaţia complementară dintre diferenţierea structurilor.
Piaget realizează o sinteză a structuralismului şi genetismului coordonând două exigenţe: de
conservare şi de transformare – conservarea structurilor de ansamblu susceptibile de a se
transforma fără a-şi pierde identitatea, pentru că aceste transformări sunt reechilibrări şi
pentru că structurile transformate sunt susceptibile de a se integra în structuri transformante
care rezultă din cele dintâi şi pe care, astfel, le lărgesc.
Structuralismul fără geneză este atitudinea teoretică proprie concepţiilor anterioare ideii de
evoluţie. Accentul era pus pe structură, transformismul fiind absent. Pentru a înţelege cum
anume o structură poate evolua, trebuie să reţinem că o organizare trebuie să comporte două
principii corelative: unul de conservare în cursul transformărilor iar celălalt de construcţie
transformatoare legată de însăşi echilibrarea care asigură conservarea.
Piaget(1971) arată că: ”o structură comportă în primul rând, elemente şi relaţii care le unesc,
însă fără să fie posibil să caracterizăm sau să definim elementele, independent de relaţiile în
cauză”(p.141). În continuare, sunt importante următoarele precizări:
1. relaţiile pot consta din legături de orice natură: spaţio-temporală, cauzală, implicatoare
etc., după cum structurile sunt organice sau cognitive;
2. structurile definite astfel pot fi considerate independent de elementele care o compun;
3. există structuri de diferite „tipuri” logice, ceea ce înseamnă că e convenabil să
considerăm şi structurile de structuri.
4. Se poate spune că există un izomorfism între două structuri dacă vom putea stabili o
corespondenţă biunivocă între elementele lor, ca şi între relaţiile care le unesc,
conservând totuşi sensul acestor relaţii. Un izomorfism între două structuri se reduce la
recunoaşterea unei aceleiaşi structuri, dar aplicată la două ansambluri diferite de
elemente.
5. Substructurile reprezintă o parte a dintr-o structură şi pot sau nu prezenta izomorfism
cu structura totală.
În concepţia lui Piaget, structurile pot fi statice sau dinamice. În cazul celor din urmă se poate
vorbi de activitatea sau activarea unei structuri. Pentru această situaţie, el foloseşte termenul
de „funcţionare”. Termenul de „funcţie” este întrebuinţat în sensul uuni ansamblu de structuri,
inclusiv funcţionarea lor(el vorbeşte de funcţie simbolică, funcţie cognitivă).
Dezvoltarea unei structuri nu se poate face exclusiv pe propriul ei palier, prin simplă extindere a
unor operaţii date şi prin combinare a unor elemente cunoscute : progresul constă în
construirea unei structuri mai cuprinzătoare care o înglobează pe cea precedentă, dar care
introduce în aceasta operaţii noi.
J. Piaget defineşte fiecare din stadiile dezvoltării cognitive printr-o structură care este o
organizare de ansambluri de scheme mentale sau de operaţii disponibile în stadiul considerat.
Este vorba de o organizare a experienţei subiectului specifică fiecărui stadiu, organizare
considerată numai dinpunctul de vedere al formei, nu şi al conţinuturilor. Datorită procesului de
echilibrare(majorantă), structura conţine în ea însăşi propria posibilitate de evoluţie. Piaget
descrie într-o manieră formală structura caracteristică fiecărui stadiu: cea a stadiului
senzoriomotor prin grupul de deplasări; cea a stadiului preoperator în termeni de dependenţă
funcţională între acţiuni şi obiecte şi între obiectele însele; cea a stadiului operator concret prin
grupările operatorii; şi cea a stadiului operator formal prin grupul INRC. Structura unui nivel
operator nu defineşte performanţele unui subiect ci competenţele specifice stadiului respectiv.
Piaget va accentua rolul pe care îl are subiectul în structurarea realului, în raport cu
structura inerentă acestuia. Vorbind de structuri logice, el va adopta o explicaţie constructivistă.
Piaget spera în apariţia unei viitoare teorii a organizării care nu se va putea mărgini la o analiză
statică a ceea ce este deja organizat, ci va trebui să ofere o expresie a „organizării
organizatoare”, ca dezvoltare , construcţie progresivă şi vector, în aceeaşi măsură ca
autoreglare sincronică sau actuală. Teoria structurilor generative ce stă la baza gramaticilor
transformaţionale ale lui Chomsky, ar corespunde cel mai bine intenţiilor lui Piaget.

ISTORIA PSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI

1.Delimitări istorice

Întrucât există puţine lucrări de istorie a psihologiei universale de sine stătătoare, şi cu atât mai puţine
de istorie a psihologiei româneşti, date fiind cosubstanţialitatea mult timp a psihologiei cu filosofia ori
îmbinarea cu alte ştiinţe precum biologia, fiziologia, gnoseologia etc.,vom prelua critic în prezentul curs
delimitarea etapelor evoluţiei psihologiei româneşti făcută de Ion Mânzat(1994).

1.1. Gândirea psihologică românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (reprezentanţi de seamă
Titu Maiorescu, Vasile Conta, Ctin Leonardescu).

1.2. Psihologia românească între anii 1890 şi 1920(reprezentanţi de seamă Eduard Gruber, Nicolae
Vaschide, Ctin. Rădulescu- Motru, Dimitrie Drăghicescu şi alţii).

1.3. Psihologia în România după primul război mondial(reprezentanţi de seamă Mihai Ralea, Gh.Zapan,
Alexandru Roşca, Vasile Pavelcu, Ştefan Odobleja şi alţii).

La aceste etape adăugăm încă una, şi anume:

1.4.Psihologia în România în perioada postbelică(reprezentanţi de seamă Paul Popescu-Neveanu,

M.Golu, Mielu Zlate, Ursula Şchiopu şi alţii)

xxx

Reţinem însă perspectiva interesantă a lui Traian Herseni care în lucrarea ”Cultura psihologică
românească” publicată în anul 1980 analiza grupările sau curentele psihologice în contextul mai larg al
dinamicii culturii româneşti, fără a judeca ceea ce a fost atunci, în trecut, în lumina a ceea ce există azi.

Astfel, el consideră - pornind dinspre etnogeneză spre epoca actuală - că primele forme de psihologie
românească se găsesc în limbă şi folclor, ambele de natură orală, sub forma psihologiei poporane.
Urmează psihologia clericală, cea enciclopedică, cea filosofică, psihologia naturalistă şi psihologia
experimentală pentru perioadele recente şi cea actuală. De fapt, autorul le consideră mai larg ca fiind
mişcări cultural psihologice în dezvoltarea istorică a poporului român.
1.1. Gândirea psihologică românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

La originile psihologiei româneşti, apreciază V.Pavelcu împreună cu Tr.Herseni şi N.Radu, se găseşte o

psihologie populară ridicată pe o treaptă superioară, a formelor cărtureşti, de “psihologie legislativă’’,
literatură populară scrisă şi cronici, influenţate de cultura contemporană a altor ţări şi de cultura veche
elenă şi latină. Din această întâlnire şi îmbinare originală nu va ieşi o psihologie de specialitate, ci doar o
psihologie istorică şi una literară.

Sunt citate contribuţiile unor gânditori precum cronicarii Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Ctin
Cantacuzino la portretistica psihologică, la gnoseologie/psihologie generală, pedagogie, ori ale
cărturarilor ardeleni la constituirea mai ales a psihologiei sociale ori a vârstelor şi traducerea unor lucrări
de psihologie universală.

De exemplu, Dimitrie Cantemir (1673-1723) consideră în lucrarea “Istoria ieroglifică, roman alegoric
enciclopedic”, că “toată ştiinţa din povaţa simţurilor se află”, iar cunoaşterea temeinică a lucrurilor se
face prin colaborarea a 3 funcţii psihice, şi anume memoria, percepţia, gândirea: ”pildele celor trecute,
deprinderea celor de acum şi prin buna socoteală a celor viitoare”.

“Descrierea Moldovei “este una dintre primele încercări de a prezenta etnopsihologic poporul român.

Făcând un arc peste timp, în secolul al XIX-lea, Vasile Conta(1845-1882) va realiza în cadrul sistemului
său filosofic materialist - susţine Ion Mânzat - prima abordare sistematică a unor probleme de psihologie
în lucrarea “Teoria fatalismului”(1875 în limba română şi 1877 în limba franceză) special privind
substratul material, neuronal, al psihicului uman şi ireductibilitatea acestuia la materie. „Sufletul, scrie
Conta în aceeaşi lucrare, este proprietatea creierilor, o nouă formă a forţei corespunzătoare la o nouă
formă a materiei, şi aduce dovezi din anatomia comparată, patologie, fiziologie; nu este o secreţiune, ci
o funcţiune, şi tocmai de aceea este nematerial” .

Preocupările psihologice nu apar în opera filosofică a lui Vasile Conta doar ca simple implicaţii. Studiul
său‚ ”Teoria fatalismului” este un veritabil manual de psihologie materialistă, apreciază M.Bejat în
lucrarea ”Geneza psihologiei ca ştiinţă experimentală în România”(1972) întemeiată pe datele fiziologiei
vremii. Ba chiar el ar fi vrut să numească lucrarea „Încercări de psihologie”.

Conta scrie că urmăreşte să izgonească spiritualismul din ultimul refugiu, cel al fenomenelor psihice, prin
încercarea de a explica „toate facultăţile sufleteşti, chiar şi imaginaţiunea creatoare şi inventivă, chiar
conştiinţa eului” cu ajutorul „legilor fixe şi naturale, fatale ... al jocului forţelor mecanice, fizice şi
fiziologice”,valorificând scrierile filosofilor materialişti din sec. al XVIII-lea, Comte, Spencer, darwinismul,
evoluţionismul, dar şi realizările fiziologiei nervoase a vremii.

Elaborează o ipoteză originală, teoria întipăririlor(de gradul I - senzaţiile, de gradul II - noţiunile dar nu
explică legătura dintre ele, şi mai ales rolul activ al gândirii), încearcă să explice materialist - deşi în mod
mecanicist - fiecare proces psihic, respinge definiţia materialist-vulgară a psihicului ca secreţie a
creierului, sesizează importanţa reflexelor pentru explicarea proceselor psihice şi altele: ”Originea
tuturor cunoştinţelor noastre este în simţuri, în senzaţiile care se formează când obiectele exterioare se
pun în contact cu organele de simţ active, dar organul care formează ideile, care judecă, care gândeşte
este creierul ... cu ajutorul întipăririlor de întîiul grad, senzaţii şi de al doilea, noţiunile ... Adevărul este
relativ, inducţiunea este mai importantă ca deducţiunea ”.

Într-un mod original, după cum apreciază Ion Mânzat, Conta distinge 3 forme ale imaginaţiei:
“învigorătoare”, care reînviază întipăriturile de ordinul întâi, ”creativă„ - prin care croim imagini ce nu
corespund lucrurilor externe şi „inventivă”, adică arta de a ajunge la un scop în activitatea practică,
ştiinţifică, artistică.

În ”Bazele metafizicii”, lucrare postumă, neterminată(1890) Conta ne prezintă şi o piramidă a

cunoştinţelor având la bază senzaţiile, şi culminând cu metafizica, şi defineşte mai modern şi corect ca
oricând conştiinţa ca fiind „expresiunea intelectuală a existenţei, care mărturiseşte nu numai despre
existenţa sa proprie, ci şi despre a o mulţime de alte lucruri ... nu eul meu creează lumea exterioară, ci
aceasta dă naştere, prin influenţele ei, la lumea exterioară”. Deci, Conta acordă mare atenţie explicării
conştiinţei de sine şi autoobservaţiei retrospective(I. Mânzat, M.Bejat ).

Să nu uităm şi identificarea a 3 forme ale imaginaţiei, şi anume învigoritoare, creativă şi inventivă.

Titu Maiorescu(1840-1917), marele critic literar, profesor de logică şi psihologie, dar şi creatorul nu de
filosofie, ci de filosofi(Dimitrie Drăghicescu), mărturisea în 1870 că „să fi scris o Psihologie aş fi voit
mereu”, dar nivelul general al cercetărilor scăzut nu permitea o explicaţie riguroasă, credibilă, a
psihicului, şi în primul rând a pasiunilor ... Cu toate acestea, el susţine că prima parte a filosofiei este
psihologia”, ştiinţa relaţiilor dintre reprezentări” a cărei problematică o tratează în spirit herbartian.

A ţinut 4 cicluri de prelecţiuni sub titlul ”Cercetări psihologice” la Iaşi şi Bucureşti între 1868 şi 1882,
despre limbă, inteligenţă, limbaj, cunoaşterea de sine şi de alţii, ideal şi realitate, somn şi vise, hipnoză,
darwinism etc., respingând concepţiile materialist-vulgare şi tendinţele de a reduce psihologia la
fiziologie(I. Mânzat).

Filosofăm când vorbim despre relaţii în mod ştiinţific. Psihologia este prima şi cea mai de seamă parte a
folosofiei, scrie Maiorescu în „Consideraţii filosofice pe înţelesul tuturor”. Psihologia este definită, după
Herbart, ca ştiinţa relaţiilor dintre reprezentări.

Interesat de cercetările din domeniul fiziologiei creierului şi psihofizică, va susţine că psihologia nu se

poate funda decât pe fiziologie şi datele ştiinţifice asupra omului precum evoluţionismul lui Darwin. Nu
există decât materie, în evoluţie, iar ”creierul care cugetă este o masă de atome amorfe şi brute, apoi o
agregaţiune de celule inconştiente, apoi un focar de simţire, apoi un aparat de cugetări înalte...
Dezvoltarea minţii noastre şi perfecţionarea raselor nu are hotar ”.

Viaţa psihică este o sferă cu mai multe straturi având în centru un punct luminos, primele impresii fiind
cele senzoriale, iar straturile superioare fiind anteconştientul şi conştientul, toate având o rădăcină
comună!... Originea limbajului omenesc este intim legată, susţine corect Maiorescu, cu abstracţiunea
înnăscută în noi, puterea ideaţiunii fiind cea mai puternică manifestare şi mai specifică a naturei
omeneşti. Teoria cercului luminos al conştiinţei va fi reluată sub diferite forme, ca de ex. în cursurile de
istorie a filosofiei.
Reţinem de asemenea din „Istoria filosofiei engleze contimporane” referirile la Mill, unul din precursorii
psihologiei asociaţioniste, în cadrul cărora Maiorescu distinge între două mari şcoli psihologice, şi anume
cea a priori, de tip kantian(‚‚în orice act al gândirii este un element care nu este dat spiritului prin
experienţă, ci este dat de spirit pentru a face orice experienţă posibilă”), şi psihologia a posteriori sau
exclusiv experimentală(„orice act al gândirii este explicat prin forme mai simple constatate din
experienţă, senzaţii care se supun legii asociaţiunii, care este pentru psihologie ce este legea gravitaţiei
pentru astronomie”, şi aici este desigur încadrat şi Mill).

Când se referă la filosofia pozitivistă a lui H.Spencer, Maiorescu face referiri detaliate la sistemul nervos
uman, la condiţiile esenţiale ale acţiunii nervoase, la psihofizică (fiind unul dintre primii popularizatori ai
acesteia în România!), ştiinţă de graniţă ce se ocupă de „corelaţiunea dintre domeniul fizic şi cel psichic”,
la senzaţii/simţuri externe şi interne şi relaţiile dintre ele, inteligenţă, gândire, memorie, voinţă şi altele.

De exemplu, ”noţiunea cuprinde dar esenţa lucrurilor ce s-au prezentat conştiinţei noastre, alegând din
reprezentările lor numai părţile importante ... În acest proces de abstractizare, noţiunile pierd oarecum
materialul senzaţiunilor şi reprezentărilor primitive şi devin obiecte curate ale gândirii. În lumea fizică,
nu există noţiunea plantă, ci numai o plantă individuală, oarecare, cu suma ei de calităţi unice,
sensibile”.

În concluzie, va scrie Maiorescu, pentru a pune psihologia pe calea ştiinţei, trebuie să eliminăm orice
metafizică în explicarea fenomenelor sufleteşti şi să adunăm un material empiric suficient privind
observaţia personală a experienţelor sufleteşti, inclusiv propria experienţă – „cea mai bună şcoală, dar
taxele acesteia sunt prea scumpe!” - astfel încât să ajungem la interpretări riguroase şi cât mai universal
valabile.

Din păcate, nu a gândit o metodă obiectivă prin care se poate constitui psihologia ca ştiinţă ...

Pe ansamblu, apreciază Marian Bejat, ’’Maiorescu a jucat, alături de V.Conta, naturalişti etc. un rol
important în istoria psihologiei din a doua jumătate a secolului XIX-lea’’.

Constantin Leonardescu(1844-1907) ,profesor de filosofie la Univ. Iaşi, a fost autorul a două manuale de
psihologie intitulate ”Psihologia experimentală(1878) şi “Principii de psihologie”(1892).

În problema raportului materie-spirit, se situează pe poziţiile dualismului: ”natura noastră, deşi prezintă
o unitate indivizibilă, este dublă, adică compusă din două principii diferite, sufletul şi corpul, două
substanţe deosebite”.

În ambele lucrări citate face trimiteri la gânditori celebri ai vremii precum Wundt, Ribot, Spencer, Binet
şi promovează metoda experimentală în psihologie, susţinând corect că: „sufletul este unitatea tuturor
părţilor trupului ... rezultat al tuturor ciocnirilor noastre cu lumea ... iar psihologia este ştiinţa faptelor
psihice, adică a vieţii de relaţiune, iar conştiinţa este ultimul termen al dezvoltării”.

În lucrarea din 1892, valorifică cercetările psihofizicii şi metoda sa experimentală, ca şi principiul

evoluţiei aplicat la viaţa psihică: ”Noţiunile constituie forma cea mai înaltă a activităţii psihice, al
evoluţiei progresive, al combinării unor elemente inferioare precum reflexele, senzaţiile, percepţiile,
reprezentările”.

Principiul asociaţiei stă la baza vieţii psihice, inclusiv a proceselor complicate ale gândirii, scrie gânditorul
român mergând pe urmele lui Herbart, şi chiar încercând să se desprindă de el.

„Principiile de psihologie”, susţine Marian Bejat, constituie o contribuţie importantă la apărarea bazelor
materialiste ale psihologiei.

1.2. Psihologia românească între anii 1890 şi 1920

Dacă Eduard Gruber va susţine primul curs de psihologie experimentală şi va amenaja primul laborator
de psihologie experimentală din România la Iaşi în 1893(după ce a lucrat în laboratorul de psihologie de
la Leipzig, sub conducerea lui O.Kulpe, ca şi cel al lui Wundt, care i-a apreciat şi lucrările teoretice), iar
Nicolae Vaschide(după ce a lucrat şi el în laboratoare de psihologie din Franţa ale lui Binet de exemplu)
va scrie în colaborare cu H.Pieron lucrarea ”Technique de psychologie experimentale”(1904) şi se va
preocupa de psihofiziologia organelor de simţ ori psihopatologie - mergând amândoi pe urmele lui Ctin.
Leonardescu.

Constantin Rădulescu -Motru (1868-1957) va lucra şi el efectiv în laboratorul lui Wundt 3 ani, la Leipzig,
apoi va ţine la Universitatea din Bucureşti primul curs de psihologie experimentală, 1897-1898, şi va
înfiinţa un laborator de psihologie experimentală în 1906.

„Analele de psihologie”(ca şi „Revista de psihologie practică”, unde a fost codirector) au apărut tot sub
egida sa, având un rol decisiv în dezvoltarea cercetărilor de psihologie generală, psihologia muncii
defectologie, istoria psihologiei etc.

Filosoful va pleda pentru a doua emancipare a psihologiei, după cea de sub tutela metafizicii
spiritualiste(vezi studiul “Despre suflet”), şi anume de sub tutela fiziologiei. În cadrul sistemului său
filosofic, al personalismului energetic, din lucrarea omonimă(1929) extins apoi în “Vocaţia”(1932) va
considera că “personalitatea este o formă de energie, în nimic deosebită de orişice formă a energiei
materiale” dar ”fără să aducă o scoborâre a rolului personalităţii omeneşti”, şi va face apel la metodele
ştiinţelor naturii, biologice şi ale celor psihosociale; munca are rol important în formarea şi dezvoltarea
personalităţii.

Şi aceasta pentru că ‘”psihologia de până la el ca ştiinţă a sufletului omenesc a aplicat o metodă greşită
de cercetare, abstractă, individualistă şi care rupea omul de realitatea lui concretă ... Psihologia
construia entităţi, şi nu personalităţi reale”.

Teoria lui Motru despre conştiinţă ca fenomen unitar, apreciază Gh.Al.Cazan în “Istoria filosofiei
româneşti”(1980) are ca punct de plecare distincţia dintre conştient şi inconştient, sau cum ar zice
Maiorescu, dintre zona luminoasă şi zona întunecată a conştiinţei, a căror unitate trebuie aşezată pe
unitatea organică a individului şi este identică cu “unitatea energiei universale”.
Pe baza acestei teorii despre personalitate, Motru analizează personalitatea individuală, personalitatea
popoarelor, aflată pe un plan superior celei individuale, şi determinismul funciar amândurora. Deci,
personalismul energetic este un energetism întregit cu o teorie a personalităţii sau invers, energetismul
şi personalismul propunând ambele energia şi deci fiind filosofii moniste. Personalismul energetic este
un realism raţionalist, dar realismul său este un idealism evoluţionist, şi se propune ca o filosofie
românească pentru că ar da expresie fondului spiritual etern al poporului, concentrat în ideea legăturii
cu pământul ... Etnicul românesc este o unitate de conştiinţei comunităţii de origine,de limbă şi destin”
(Gh.Cazan).

Cu cuvintele lui Motru, „personalismul energetic este o ştiinţă obiectivă a personalităţii ... care pune
originea acesteia în structura psihosferei, adică în structura vieţii omeneşti întregi, iar nu în individul
omenesc izolat ... În personalitate avem o parte curat biologică pusă în dependenţă cu spaţiul cosmic şi
o parte sufletească, pusă în dependenţă cu istoria întregii culturi omeneşti, unde fizicul şi psihicul se
întreţes în corelaţiile cele mai complicate ... este o realitate din marea realitate a universului, o energie”.

Să nu uităm nici prima sa carte de psihologie din anul 1898, „Problemele psihologiei” în care militează
pentru autonomizarea psihologiei ca ştiinţă după modelul ştiinţelor naturii, dar luând în considerare şi
factorii sociali, alături de cei biologici, şi care de fapt este dezvoltată în opera ulterioară a acestuia.

Iar “cursul său de psihologie, apreciază M.Bejat, pe urmele lui M.Ralea, publicat în 1923, dar profesat cu
mult înainte, poate sta cu cinste alături de oricare dintre manualele şi tratatele de psihologie ale
vremii”.

Cam în aceeaşi perioadă, Ion Heliade Rădulescu(1802-1872), în lucrarea „Echilibru între antiteze”(1869),
susţinea că Spiritul este corelativ cu Materia, e activ în raport cu pasivul, posedă mişcare pe care o dă şi
materiei, este mirele în raport cu mireasa, sinteza celor două aspecte antagonice fiind nunta, rezultatul.
Omul, compus din materie şi spirit, e moral atunci când proprietăţile spiritului, şi anume puterea,
libertatea, milcarea, progresul, amorul sunt în echilibru cu cele ale materiei, şi anume forţa, destinul,
inerţia, conservaţia, atracţia universală. Binele stă în echilibrul dintre putere şi forţă etc.

Dimitrie Drăghicescu (1870-1945) va continua referirile lui Motru la specificul psihologiei poporului
român în lucrarea practic omonimă din 1907. Menţionată apoi sporadic de M.Vulcănescu şi Mihai Ralea
a fost prima mare monografie despre sufletul nostru naţional în care factorii etnogenetici se îmbină cu
cei psihologici şi sociali, generând două tipuri de manifestări sociopsihologice: o anxietate istorică
rezultată din represiunea la care am fost supuşi secole şi noncooperarea cu istoria, cum va scrie Blaga
(Virgil Constantinescu-Galiceni, studiu introductiv).

Această lucrare venea după o primă încercare a lui Motru şi aparţine celui care, primul, în perioada
1905-1906 a predat la noi un curs de psihologie socială, „interindividuală, căci ştiinţa psihologiei numai
aşa va deveni demnă de respect”. Şi poate nu întâmplător pentru că prima sa lucrare a fost „Le
probleme du determinisme social”(1903), reluată în teza de doctorat din 1904.
Autorul îşi propunea să descopere ”ideea pe care poporul român o are despre el însuşi şi ... să explice
cauzal însuşirile şi lipsurile sufletului românesc”. La acea vreme, studiul psihologiei poporului român
însemna aproape exclusiv, din motive istorice cunoscute, studiul psihologiei ţăranului român.

După o analiză a condiţiilor generale ale psihologiei popoarelor, Drăghicescu analizează printre altele
elemente de psihologie a poporului român, condiţiile social-istorice ale formării şi dezvoltării acestuia,
concluzionând asupra însuşirilor sufleteşti actuale ale poporului român, urmaş de romani, daci şi slavi,
dar a cărei naţiune nu era pe deplin făurită, aspect pe care îl vom detalia în cele ce urmează:

- pasivitatea, rezistenţa defensivă, resemnată

- lipsa de dezvoltare proprie, unitară, omogenă a desfăşurării trecutului nostru

- incoerenţa şi anarhia istoriei politice, sociale şi economice

- neprevederea, nepăsarea care fac ca aproape toate lucrurile la noi să fie provizorii şi efemere: nota cea
mai dominantă din sufletul nostru etnic!

- pornirea adâncă către neatârnare, o neînfrântă trebuinţă de libertate: o trăsătură păstrată aproape
neştirbită, deşi modificată, la români!

- un număr mare de prejudecăţi şi superstiţii

- spiritul sarcastic şi talentul foarte firesc de a batjocori, de a satiriza

- spirit critic, amar ,destructiv...

„Caracterizarea cea mai adecvată a psihologiei românilor este: rasă occidentală cu obiceiuri orientale ...
În viitor se impune esenţial, deşi dificilă, împroprietărirea ţăranilor, dar vor apărea şi personalităţi
artistice mari precum Enescu sau Grigorescu, care vor oferi lumii opere originale de o valoare
universală”, scrie D.Drăghicescu în finalul lucrării sale.

În lucrarea „Le probleme de la conscience”, apreciată şi de G.Tarde, susţine că psihologii procedează

practic opus ştiinţelor pozitive, studiind prin metoda introspectivă individul în sine şi atât. Psihologia a
devenit în timpul nostru psihofiziologie, dar nu mai poate fi concepută dintr-un punct de vedere exclusiv
fiziologic, ci trebuie completat cu cel sociologic. Trebuie studiată şi psihologia colectivă, socială sau a
popoarelor(vezi şi G.Tarde). Vorbim astfel de o psihologie sociologică ... întrucât conştiinţa individuală
derivă din conştiinţa socială, din ansamblul relaţiilor sociale.

Dacă e adevărat că natura lucrurilor derivă din raporturile dintre ele, e adecvărat şi că psihicul conştiinţa,
natura intimă a individului derivă din raporturile interindividuale; conştiinţa este atribuită individului ca
fiinţă socială! Conştiinţa este un produs al mediului social, susţine Drăghicescu, al colectivităţii, al vieţii în
comun, al evoluţiei istorice. Ca urmare, va trebui să abandonăm individul şi să cercetăm raporturile
interindividuale, care ne vor conduce la legile spiritului, la legile sociale şi chiar la cunoaşterea psihicului,
a naturii individuale, dar acest procedeu este specific sociologiei care este adevărata ştiinţă
fundamentală a spiritului.
Lui Drăghicescu îi aparţin cuvintele memorabile: “În creier, socialul se materializează şi materialul,
biologicul se socializează”.

Asemănarea cu Durkheim este evidentă.

„ Adevăratul întemeietor al psihologiei experimentale din România, deci nu numai precursor, ca Gruber
şi Vaschide, nici ctitor în toată puterea cuvântului, ca Rădulescu-Motru, a fost Florin Ştefănescu-
Goangă(1881-1958), apreciază Traian Herseni; a fost doctor în filosofie, cu o lucrare despre cercetări
experimentale cu privire la tonalitatea afectivă a culorilor, susţinută la W.Wundt şi publicată de acesta
şi apoi primul profesor român care a predat doar psihologie.

A ocupat catedra de psihologie la Univ.românească de la Cluj pe lângă care a înfiinţat în 1921 un

laborator, transformat în 1922, în Institutul de psihologie experimentală, comparată şi aplicată.

Abia de la această dată începe perioada experimentalistă în psihologia românească(Traian Herseni).

1.3. Psihologia în România după primul război mondial

După primul război mondial se afirmă în psihologie adevărate “şcoli” precum cea de la Bucureşti, Cluj,
Iaşi.

Mihai Ralea (1896-1964) a fost unul dintre elevii lui Ctin. Rădulescu-Motru, şef de catedră la
Univ.Bucureşti, titular al cursurilor de psihologie generală şi istoria psihologiei şi fondator al “Revistei de
psihologie”, ca şi al Asociaţiei psihologilor din România, autor al lucrării fundamentale de antropologie
filosofică şi de psihologie a personalităţii ”Explicarea omului”(1946), dar şi “Formarea ideii de
personalitate”, “Problema inconştientului “, ”Psihologie şi viaţă”, ”Istoria psihologiei”(coautor C.Botez).

Prima lucrare psihologică de larg orizont teoretic şi practic, care marchează un moment important în
istoria gândirii româneşti(Traian Herseni) este “Formarea ideii de personalitate: Studiu de psihologie
genetică”(1924), în care se subliniază că personalitatea se formează în societate - deşi are şi o bază
biologică - şi deci studiul psihologic trebuie precedat de unul sociologic.

Lucrarea sa fundamentală “Explicarea omului” - generalizând observaţii empirice, psihologice sau

antropologice - face distincţia dintre psihismul animal şi cel uman pe fondul considerării amânării ca o
condiţie specifică a psihologiei umane şi analizării în acest context a unor procese psihice precum
percepţia, memoria, atenţia, inteligenţa, voinţa etc.

Astfel: percepţia este un act suspensiv în opoziţie cu reflexul, care este o descărcare imediată; atenţia
este un fenomen de monoideism, opus distracţiei, perindării caleidoscopice fără finalitate,
poliideismului; memoria are un rol conservator în organizarea psihicului uman, traducând
automatismele, rutina; inteligenţa are funcţie transformatoare, înlăturând stereotipiile; voinţa
accentuează victoria asupra stărilor primare şi naturale.

Inconştientul este, după Ralea, un regres în raport cu conştiinţa, dar este un rezervor nesecat pentru
conştiinţă, căreia îi acordă momente de repaus şi reorganizare.
Ideea de obstacol stă în centrul consideraţiilor umaniste ale lui Ralea, susţine N.Tertulian în studiul
introductiv al lucrării publicate în 1972; originalitatea sa stă în faptul de a fi luminat mecanismul
psihologic al conduitelor progresiste din activitatea umană: nevoia inhibiţiei unor porniri şi impulsuri
vitale pentru a deschide câmp liber realizării unor scopuri mai înalte, mai complexe.

Să nu uităm că omenirea era după cel deal doilea război mondial şi interogaţii celebre asupra omului
apăreau precum cele ale lui Cassirer ori Heidegger!

”Umanismul, scria Ralea, este orice preocupare de a determina sau explica naiv sau cultivat fiinţa sau
natura omului ... Ideii umaniste i-au făcut concurenţă până acum ideea de divinitate, ideea de natur ă şi
ideea de societate. Omul pune vieţii din el o clipă zăgazuri, nu se lasă târât de şuvoiul ei. Bărbăteşte îi
rezistă. Dar aceste zăgazuri nu urmăresc suprimarea vieţii, ci perfecţionarea ei ... Amânarea
fenomenelor sufleteşti, precum reflexul, instinctul, emoţia, gândirea ori voinţa - susţine Ralea în consens
cu P.Janet, G.Simmel ori Freud - e o condiţie primordială a oricărei activităţi psihice umane“. „Conduita
amânării” este proprie numai omului deosebindu-l net de lumea animală.

Ursula Şchiopu, coordonator al Dicţionarului de psihologie(1997) apreciază că Ralea a adus contribuţii

de seamă în istoria psihologiei prin lucrări de analiză precum “Pragmatism şi psihologie” în care a
analizat critic incoerenţa psihologiei pragmatiste, reducţionismul behaviorist watsonian şi unele teze ale
psihologiei conduitelor a lui Pierre Janet, psihologismul subiectivist al lui Tarde sau idealismul sociologic
al lui Durkheim.

Gh.Zapan(1897-1976), profesor de psihologie experimentală la Universitatea Bucureşti peste 40 ani,

este apreciat de către Ion Mânzat ca fiind unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai psihologiei
experimentale româneşti, pe care a studiat-o cu W.Kohler.

Ca profesor la Institutul naţional de cultură fizică din Bucureşti (1924-1934)a verificat şi corectat pe cale
experimentală şi prin măsurători directe multe formule şi coeficienţi biometrici şi antropometrici
fundamentali.

A expus în cursul ţinut în anul 1940-1941 la facultatea de filosofie din Bucureşti teoria relativistă a
sistemelor psihofizice în ipoteza câmpurilor somatice neomogene, pe urmele lui Einstein pe care l-a
audiat şi de care era pasionat; a elaborat şi verificat experimental o teorie a spaţiului şi timpului psihic,
prin intermediul căreia dezvoltă o viziune cosmică asupra fenomenelor psihice, cu totul originală şi unică
în literatura mondială, o teorie a relativităţii psihice; a pus bazele ciberneticii sistemelor evolutive
calitative, superioară - după aprecierea lui Ion Mânzat - ciberneticii lui Wiener şi Shanon, care este
aplicabilă îndeosebi sistemelor fizice; a pus bazele ciberneticii pedagogice.

Zapan se alătură lui G.Bontilă, N.Mărgineanu, M.Peteanu, Al.Roşca pe linia analizei metodelor de
investigaţie a aptitudinilor şi inteligenţei şi adaptării unor teste de inteligenţă utilizate pe plan
internaţional, a unor probe de reprezentare spaţială, flexibilitate mentală, temperament sau
personalitate, ori abordării unor probleme de psihologia învăţării(Mihai Aniţei).
A fost unul dintre promotorii utilizării aparatului statistico-matematic în ştiinţele biologice şi
socioumane, inclusiv în psihologie.

A elaborat o teorie originală despre temperament şi modalităţile lui de diagnosticare, în 1974, ca un

sistem cu mai multe subsisteme ierarhizate pe 4 nivele: motor-general(de activitate), afectiv, perceptiv-
imaginativ şi mental, al gândirii. Fiecare dintre aceste nivele se caracterizează prin indici temperamentali
precum forţă, echilibru, tonus afectiv etc.

Ştefan Odobleja(1902-1978) publică “Psychologie consonantiste” în 1938, la Paris, iar Wiener în 1948 ...
(Mulţi oameni de ştiinţă români au demonstrat că apariţia ciberneticii generalizate a avut loc în
România, prin Odobleja).

Psihologul şi informaticianul român a fost autorul primului tratat de psihologie cibernetică în care
elaborează o sistematizare a ştiinţelor prin intermediul psihoilogiei şi cercetarea acesteia pe conceptul
de asemănarea sau consonanţă, analiza caracteristicilor psihice prin prisma legii generale a echilibrului.

Consonantismul este un principiu de organizare a diferitelor tipuri de sisteme către o stare de echilibru,
iar consonanţa este o interacţiune cu caracter reglator.

În acest context general, fenomenele psihice sunt dependente şi legate în timp, unele de altele. Această
asociere prin rezonanţă este o sinonimie a sintezei, a creaţiei de similitudini, o consonantizare.

Prin consonantism Odobleja a elaborat o nouă viziune a psihologiei ca ştiinţă integratoare a tuturor
disciplinelor universului uman şi tehnic, o ştiinţă a ştiinţelor, crede Ion Mânzat.

(Ideea de consonanţă/disonanţă a apărut şi la psihologul american Leon Festinger, în 1957, fără a se

putea identifica vreo legătură sau filiaţie între cei doi).

În aceeaşi lucrare, Odobleja tratează creativitatea prin enunţarea a 7 principii generale ale procesului
creativ şi 170 factori de optimizare a creativităţii, mult peste nivelul vremii sale(“Dicţionarul de
psihologie”,1997, coordonat de Ursula Şchiopu).

BIBLIOGRAFIE:

Bibliografie:
Anitei, M(2009). Istoria psihologiei, Psihomedia, Bucuresti.

Aristotel(1996). Metafizica, Ed. Iri, Bucuresti.

Aristotel(1996). Despre suflet, Ed. Stiintifica, Bucuresti.

Bejat, M.(1972). Geneza psihologiei ca stiinta experimentala in Romania, EDP, Bucuresti.

Belanger, J.(1999) Introduction a la psychologie în www.er.uqam.ca/nobel //accesat 28.09.2013

Diogene Laertios(1997). Despre vietile si doctrinele filosofilor, Polirom, Iasi.

Doron, R., Parot, F.(1999). Dictionar de psihologie. Ed. Humanitas, Bucuresti.

Malim, T., Birch, A., & Wadeley, A.(1999). Perspective in psihologie, Ed. Tehnica, Bucuresti.

Manzat, I.(1994). Istoria universala a psihologiei. Istoria moderna si contemporana, Univ. Titu
Maiorescu, Fac. de psihologie, Bucuresti.

Nicola, Gr.(2004). Istoria psihologiei, editia a II-a, Ed. Fundatiei Romania de maine, Bucuresti.

Parot, F., Richelle, M.(1995). Introducere in psihologie, Ed. Humanitas, Bucuresti.

Pavelcu, V.(1972). Drama psihologiei. Eseu asupra constituirii psihologiei ca stiinta, EDP, Bucuresti.

Reuchlin, M. Histoire de la psychologie, 1957, Paris, PUF.Que sais-je? În www.la-zone.ch// accesat

28.09.2013

Rosca, AL, Bejat, M.(coord.)(1976). Istoria stiintelor in Romania. Editura Academiei RSR, Bucuresti.

Schiopu, U.(coord.).(1997). Dictionar de psihologie. Ed. Babel, Bucuresti.

Schultz, P.D., Schultz, S.E.(2012). O istorie a psihologiei moderne. Editura Trei, Bucuresti.