Adaptări ale locomoţiei vertebratelor la diferite medii de viaţă

Sistemul locomotor prezintă particularităţi structurale şi funcţionale în funcţie de tipul de locomoţie.

Locomoția în mediul acvatic:

Peștii:

- locomoţia prin înot

Adaptări:
Scheletul unui pește
- forma hidrodinamică osos
- înotătoare Înotătoarea codală, acționată de mușchii puternici ai trunchiului,
propulsează corpul înainte.
a) neperechi (dorsală, codală, anală) Celelalte înotătoare perechi și neperechi servesc la menținerea
b) perechi (scapulară, pelviană) echilibrului, la schimbarea direcției de înot, pentru deplasări cu viteze
mici.
- musculatura corpului
- prezenţa stratului de mucus de pe suprafaţa corpului
- vezica înotătoare
Peștii osoși au o vezică înotătoare cu ajutorul căreia își reglează densitatea corpului. Prin modificarea
volumului de gaz din vezica înotătoare (care comunică cu faringele), peștii osoși pot urca sau coborî la diferite
adâncimi cu un efort mai mic.
Peștii care trăiesc în largul apelor (stavrid, macrou, scrumbie, rechin), care se deplasează pe distanțe mari
pentru hrană sau migrație, sunt adesea fusiformi. Forma hidrodinamică a corpului scade frecarea cu apa, astfel
încât cu un efort mai mic se obține o viteză mai mare de deplasare.
Peștii care înoată la fundul apei sunt puternic aplatizați (calcan, pisicădemare, vulpedemare).

Amfibienii și reptilele acvatice:

- au dezvoltat structuri care le ajută în deplasarea prin înot:
* membrane interdigitale;
* membre transformate în vâsle etc.
La amfibienii cu coadă, care se numesc urodele, membrele sunt scurte și egale, situate pe laturile corpului
și servesc mai ales pentru susținerea corpului. Acestea înoată prin mișcări ondulatorii executate de musculatura
cozii.
La broaștele țestoase acvatice membrele sunt transformate în palete înotătoare.
Crocodilii înoată prin ondularea trunchiului și a cozii, iar membrele posterioare prezintă membrane
interdigitale; în timpul imersiei, nările sunt închise.

Păsările:
La păsările înotătoare, degetele sunt unite parțial sau total printr-o membrană interdigitală, fiind
transformate în vâsle, iar penele sunt unse cu o substanță grasă care împiedică pătrunderea apei printre pene.

Mamifere:
Membrele mamiferelor acvatice (delfini, balene) s-au modificat și au luat aspect de înotătoare, corpul
devenind și el hidrodinamic, asemenea corpului peștilor.
Focile au o formă alungită, membrele anterioare asemănătoare unor vâsle scurte, iar cele posterioare
scurte și apropiate, asemănătoare unei înotătoare codale.
Locomoția în mediul terestru:

Deplasarea subterană presupune învingerea rezistenței stratului de sol prin săpat. Deplasarea la suprafață
se poate face fie cu corpul lipit de sol (târâre), fie reducând suprafața de contact (mers, sărit, alergat). Există și
animale care se cațără în arbori și prezintă adaptări speciale pentru asta.
Deplasarea prin târâre se întâlnește la animalele lipsite de membre sau cu membre scurte, care nu pot
ridica și susține greutatea corpului. Râmele se agață de sol cu perii de pe partea ventrală a corpului. Corpul se
îngroașă și se subțiază în deplasare, deoarece se contractă pe rând mușchii longitudinali și circulari.
(https://www.britannica.com/video/22019/Locomotion-earthworm )

La amfibienii fără coadă care se numesc anure, membrele

anterioare sunt scurte și au patru degete libere, iar membrele posterioare
au cinci degete unite prin membrană interdigitală. Acestea sunt mai
lungi, asigurând locomoția prin salturi pe uscat (fiind propulsate de
musculatura puternică a membrelor posterioare, al căror schelet în „Z”
se destinde în timpul saltului, similar unui resort).

La reptile, membrele sunt prinse pe laturile corpului și folosesc Scheletul broaștei de

mai mult pentru susținerea corpului decât pentru deplasare. Șopârlele au lac
membrele scurte și subțiri, iar degetele se termină cu gheare sau cu ventuze utile la mers, alergat, cățărare.
Crocodilii au membre scurte puternice unite prin membrane interdigitale. La broaștele țestoase, membrele sunt
scurte și groase, terminate cu gheare la speciile terestre sau transformate în palete
înotătoare la cele acvatice.
Șerpii nu au membre (apode) și se deplasează prin târâre cu ajutorul
solzilor lați, a musculaturii și a coastelor (solzii și coastele mobile servesc ca
puncte de sprijin la deplasarea rectilinie sau la urcarea unei pante). Șarpele se
agață cu solzii de asperitățile solului, iar mușchii se contractă alternativ, întâi pe
o latură a corpului, apoi pe cealaltă – mișcare ondulatorie.
https://www.britannica.com/animal/snake/Locomotion
Păsările terestre (struțul) se deplasează mergând/alergând cu ajutorul membrelor musculoase.
Mamiferele – pot merge, alerga sau sări. Tipul de mers, adică modul în care
calcă, influențează puternic viteza de deplasare:
a) mamiferele plantigrade – se sprijină pe sol cu toată talpa. Viteza lor de
deplasare este mică. Omul, ursul, ariciul au mers plantigrad.
b) mamiferele digitigrade – se sprijină pe sol numai cu degetele. Câinele,
pisica au mers digitigrad.
c) mamiferele unguligrade – au picioarele alungite, terminate cu un număr
redus de degete, se sprijină pe sol doar cu ultima falangă, protejată de copită. Pot fi
imparicopitate (cai, rinoceri) și paricopitate (porci, bovine)
Cangurul, iepurele se deplasează prin salt, având membrele posterioare
puternice și cu segmentele dispuse în „Z”.

Mamiferele adaptate la viața subterană (cârtița) au membrele

anterioare groase și foarte puternice, fiind folosite la săpatul
galeriilor.

Animalele cățărătoare au membre flexibile, prevăzute cu

gheare, iar pentru sprijin se folosesc de coadă.
Contactul cu solul la digitigrade, plantigrade, https://www.youtube.com/watch?v=BKK4PcoVkt4
unguligrade https://www.youtube.com/watch?v=AozXE7p06-w
Locomoția în mediul aerian:

La păsări, membrele suferă modificări în legătură cu adaptarea la zbor și

stațiunea bipedă.
• toate oasele lungi sunt pneumatice, lipsite de măduvă
• membrele anterioare se transformă în aripi și acoperite cu pene (care rețin un strat
de aer)
• membrele posterioare sunt formate din patru segmente și au forma literei Z
• musculatura implicată în realizarea zborului și a stațiunii bipede este constituită
din numeroși mușchi și este foarte voluminoasă
• aripile sunt puse în mișcare de mușchii pectorali puternici, inserați pe carenă
(proeminență a sternului, în formă de lamă)

Zborul poate fi planat, când animalele folosesc curenții de aer pentru a pluti, economisind astfel energie, sau
ramat, prin bătaia aripilor.
https://www.youtube.com/watch?v=3So7OMwNgy8

Mamiferele zburătoare pot fi grupate în specii care realizează zbor planat (veverița zburătoare) și specii
care realizează zbor activ (liliecii) ale căror membre anterioare sunt adaptate pentru zbor.

Află mai multe!

...ghepardul poate atinge, în alergare, pentru o durată mică de timp, o viteză de 100120 km/oră?
...albatrosul regal are cea mai mare anvergură a aripilor, de 2,53,7 m, el cântărind 612 Kg?
...liliacul mexican fără coadă poate zbura cu 160 km/oră, iar peștelecuspadă poate înota cu 130 km/oră?
…liliecii sunt singurele mamifere capabile de zbor activ. Cel mai mare liliac este o specie din Filipine, care
atinge 1,5 kg și are o anvergură a aripilor de 1,7 m. Aripile liliecilor sunt pliuri subțiri ale pielii care unesc
membrele anterioare cu trunchiul, membrele posterioare și, la unele specii, cu coada. Oasele degetelor sunt
lungi, subțiri și foarte flexibile. Pentru a avea un zbor adecvat condițiilor exterioare, liliecii folosesc
informațiile despre curenții de aer culese de receptorii tactili de pe aripi.