LOCOMOTIA LA

ANIMALE
SIMION DRAGOS IONUT
Clasa a X-a A 14/05/2020
Rolul sistemului osos
◦ Sistemul osos (scheletul) este alcatuit din 206 oase, conectate intre ele prin articulatii, in majoritatea
cazurilor.
Rolul principal al acestuia este de a suporta greutatea corpului, de a permite mobilitatea acestuia si de a
proteja organele interne.

In general, sistemul osos este impartit in:

- scheletul cefalic
- scheletul axial (cavitate toracica, stern si coloana vertebrala)
- scheletul apendicular (membrele).
 Tesutul osos
◦ Oasele sunt alcatuite din tesut osos, acesta fiind alcatuit din matrice osoasa si osteocite, osteoblaste si osteoclaste (tipuri
celulare). Tesutul osos este bogat vascularizat si are o activitate metabolica intensa. Sistemul osos este un rezervor de
calciu fosfat si multi alti ioni.
Exista doua tipuri de tesut osos:
- tesut osos primar/ imatur: acest tip de tesut este inlocuit cu tesut osos matur, insa sunt anumite regiuni unde nu se
produce schimbarea: in vecinatatea suturilor oaselor late ale craniului, la nivelul alveolelor dentare. Acesta este
caracterizat de un numar scazut de elemente minerale si un numar crescut de osteocite.
- tesut osos secundar (matur): este caracteristic adultului. Acesta este bogat in fibre de colagen.

Tesutul osos se produce prin procesul numit osteogeneza. Aceasta se produce prin:

- osificare de membrana (endoconjunctiva): prin aceasta se formeaza majoritatea oaselor late
- osificare encondrala (endocartilaginoasa): prin acest tip de osificare se formeaza majoritatea oaselor lungi/scurte.
Cresterea osoasa este asociata cu resorbtia partiala a tesutului deja format, in acest fel facilitandu-se mentinerea
morfologiei osului in timpul cresterii.
Remodelarea osoasa este mult ma intensa la copiii mici insa la adulti se desfasoara concomitent in multe regiuni ale
scheletului, fiind independent de cresterea osoasa.
 Modul de deplasare al animalelor
◦ Migrația animalelor este deplasarea în masă a animalelor într-o anumită perioadă de timp dintr-un loc în altul,
determinată de modificarea mediului ambiant, de lipsa condiților de înmulțire, conservarea speciei și sau reproducerea
acestora doar în anumite locuri, ce conferă actului efect maxim.
◦ Tipuri de migrație:
◦ Se deosebesc migrație pasivă, când animalele sunt duse de curenți de apă, de vânt, de alte animale, și migrație activă,
când animalele se deplasează de sine stătător. Migrația animalelor poate fi regulată (sezonieră sau nictemerală) sau
neregulată (în urma unor întâmplări neprevăzute – inundații, incendii ș.a.). Migrația animalelor ce ține de reproducere
este o acomodare biologică, determinată mai mult de anumiți factori interni, în acest caz, de necesitatea maturizării
produselor sexuale, strâns legați de mediul înconjurător. Există migrații pe direcție orizontală (pe uscat, în apă, de
exemplu, migrația de iernare a renilor) și migrații pe direcție verticală (în munți, în sol, în adâncurile apei, de exemplu,
deplasarea peștilor în scopul hrănirii, înmulțirii etc.). Unele animale, așa ca anghila sau barza, parcurg în timpul
migrației mii de kilometri, altele, ca cârtița, până la 2 kilometri. Migrația animalelor este un fenomen complicat, la unele
animale având un caracter ereditar, fiind legat de anumite instincte, adesea schimbător. Drept exemplu, stăncuța din 
Siberia este migratoare, iar cea din Europa de Est sedentară.
 Adaptari in cadrul locomotiei in mediul
acvatic
◦ Mediul acvatic este mult mai complex decat mediul terestru si aerian prin faptul ca interdependenta dintre mediu si
organism este mult mai stransa la vietuitoarele acvatice decat la cele terestre. Inotul este modul de deplasare al multor
tetrapode care activeaza in apa permanent , temporar sau incidental. Propulsia este asigurata de ondularea corpului , de
vaslire sau de ambele mijloace. Forma hidrodinamica permite inaintarea cu un consum minim de energie De obicei, un
peste se reprezinta desenand un fus alungit: e intr-adevar forma cea mai intalnita, forma hidrodinamica permite inaintarea
cu un consum minim de energie, sa efectueze demaraje rapide si sa atinga viteze deloc neglijabile (uneori pana 10 pana la
20 km/h) intr-un mediu care ii opune o oarecare rezistenta. Pestii au mai multe tipuri de inotatoare, fiecare avand un rol
precis. Forma si numarul lor servesc uneori la clasificarea in diferite familii. Se disting inotatoare impare, reprezentate de
un unic exemplar, mai ales dorsala si anala. Ele servers la stabilizarea pestelui la oprire sau la viteza mica; ele sunt
repliate la viteze mai mari. Inotatoarea codala (impropriu numita codala) joaca, impreuna cu partea posterioara a corpului,
un rol de propulsie. La unele specii, mai ales la familiile Caracidelor si la pestii-pisica (welse/sanitari), exista o mica
inotatoare suplimentara intre dorsala si codala care poarta numele de inotatoare adipoasa, neavand nici o utilitate reala, ea
reprezentand un simplu rudiment. Inotatoarele perechi, dispuse simetric de fiecare parte a corpului, se numesc inotatoare
pectorale si pelviene.
◦ Ele servesc la stabilizare, la oprire, la franare, la schimbarile de directie: in plan vertical, de la suprafata spre fund, si
invers, si in plan lateral, de la stanga la dreapta. Toate inotatoarele, compuse dintr-o membrana intinsa pe niste nervuri, se
pot replia de-a lungul corpului, cu exceptia celei codale. Inotatoarea adipoasa nu e decat o mica cuta de piele, fara nervuri.
Cand acestea din urma depasesc inotatoarea, pestii se numesc spinosi, reprezentand un pericol pentru acvariofili, cum este
cazul porcului de mare cu tepi. Unii pesti de acvariu au inotatoare de forma si marime foarte diferite de cele pe care le
putem intalni in natura. Ele au fost obtinute in urma unor selectii indelungate efectuate de-a lungul a numerosi ani de catre
acvariofili. Efectul estetic este garantat, dar acest lucru poate uneori sa modifice comportamentul pestelui, mai ales in
viteza lui de deplasare. Pestii cu inotatoare mari, in forma de voaluri, s-au indepartat foarte mult de verisorii lor salbatici,
ajunsi in desuetudine si care nu se mai intalnesc in acvariile noastre. Ne putem uneori intreba despre scopul acestor
selectii: se obtin, cu siguranta, pesti foarte frumosi, dar nu sunt oare si specimene frumoase care exista pur si simplu in
natura? Corpul pestilor este acoperit cu un mucus care joaca un dublu rol: sporirea hidrodinamismului, facand pielea
foarte neteda, si protectia impotriva patrunderii parazitilor sau elementelor patogene. Acest ultim aspect este foarte
important, de aceea nu trebuie sa manipulam pestele cu mana: riscam sa-i afectam mucusul si sa facilitam dezvoltarea
diverselor boli. Contrar unei idei raspandite, solzii nu depasesc nivelul corpului, ei sunt parte integrata a pielii, si se pot
observa ca un strat fin de epiderma translucida. Atunci cand un solz este indepartat, ranit sau smuls, pielea este afectata si
vulnerabila la actiunea agentilor patogeni. De asemenea putem gasi inotatori excelenti intre multe specii de mamifere, dar
delfinii s-au adaptat in asa mare masura vietii acvatice incat pe uscat sunt practic neputinciosi. Cel mai evident semn al
adaptarii lor este constitutia si structura corporala.
◦ Deoarece apa este un mediu cu o densitate mult mai mare decat aerul, o vietuitoare acvatica se poate deplasa rapid doar
daca forma corpului sau este aerodinamica. In urma acestei cerinte delfinii si-au dezvoltat o forma asemanatoare cu cea a
unei torpile; practic s-au debarasat de toate membrele exterioare ce puteau strica forma, conturul neted al corpului. Partea
exterioara a corpului s-a atrofiat, organele genitale atat la femela cat si la mascul au pozitia normala in interiorul corpului,
nu se poate observa nici o urma a membrelor posterioare, iar cele anterioare s-au transformat in inotatoare in forma de
aripa, avand rolul de a stabiliza si a carmui miscarea. Coada s-a preschimbat in inotatoarea codala rigida si lata, care cu
ajutorul inotatoarelor dorsale impinge animalul in apa cu o forta si eficienta miraculoasa. Pielea delfinului este neteda si
fina asemenea matasii si deoarece este lipsit de par, aluneca foarte usor in apa. Denivelarile cauzate de muschi si oase sunt
corectate, netezite de stratul gros de grasime aflat sub piele. Acest strat de grasime are un rol important si in izolarea
termica, reduce pierderea de caldura in mediul inconjurator, adica pierderea de energie care este cu atat mai importanta cu
cat apa marii aproape intotdeauna mai rece decat temperatura animalelor. Forma aerodinamica a delfinului este evidenta
chiar de la prima vedere, dar inaintarea sa este ajutata si de propietati mai putin vizibile. In sine structura aerodinamica a
corpului nu poate fi niciodata perfecta, pentru ca in apa care curge pe corpul animalului apar turbulente, care prin
schimbarile de presiune cresc rezistenta la inaintare. Pliurile transversale a pielii delfinilor insa reduc turbulentele, astfel
reduc rezistenta mediului.Pe langa acestea stratul superior de celule ale pielii se toceste intr-o viteza neobisnuit de mare,
iar uleiul produs de celule formeaza o pelicula care imbraca tot corpul , ajutand si cu aceasta inaintarea prin apa. Datorita
acestor propietati, delfinul lui Dall este specia cae mai rapida, poate sa inoate si cu 50km/ora si poate pastra aceasta viteza
si pe distante mari.
◦ Delfinii au obiceiul spectaculos de a sari din apa din cand in cand si inoata practic in aer. Aceasta poate fi o metoda de a
reduce rezistenta mediului la inaintare, aerul fiind un mediu cu o densitate mult mai mica decat a apei, care franeaza mai
putin delfinul. Sarind deasupra apei, poate respira.Expira prin orificiul nazal aflat pe crestetul capului, dupa care isi umple
din nou plamanii cu aer, inainte sa se scufunde. De obicei delfinii nu se scufunda la adancimi foarte mari, astfel nu trebuie
sa inmagazineze dintr-o data prea mult oxigen. Pentru a inspira ajunge sa se afle o jumatate de secunda deasupra apei.
Daca insa se scufunda la o adancime mare, pot inspira mai mult aer in plamani, pot inmagazina mai mult oxigen in
globilele rosii din sange, decat noi oamenii. Cei mai multi delfini au mai mult sange decat alte animale terestre de
dimensiunea lor, putand astfel inmagazina mai mult oxigen. Delfinii vaneaza de obicei in stratul superior, iluminat de
razele solare, ale mariilor, astfel se pot folosi si de vaz in timpul vanatorii. Lentila ochilor este caracterizata de
posibilitatea de schimbare a formei, astfel atat in apa cat si in aer, fixeaza foarte bine obiectele. Speciile cu botul prelungit
au o excelenta vedere binoculara (vedere in spatiu tridimensionala), cu ajutorul careia pot aprecia precis distanta la care se
afla ceea ce vad. Cu toate acestea, desi vazul este foarte util, nu este absolut necesar pentru supravietuirea delfinului:cine
a vazut delfin dresat, care executa comenzile cu ochii legati, stie ca acestia poseda si alte propietati, cu ajutorul carora
percep mai bine mediul inconjurator.
Factorii de risc si consecintele acestora
asupra aparatului locomotor
◦ Mecanici: obiecte ascutite, dure si taioase;
◦ Fizici: umiditate cresscuta, aer rece, radiatii, etc;
◦ Chimici: alcool, nicotina, capori de plumb, pesticide, etc;
◦ Biologici: virusi si microbi patogeni;
◦ Acestia actioneaza asupra aparatului locomotor in moduri diferite.