Clasa pestilor cartilaginosi

Cuprinde pesti cu schelet cartilaginosi si cu corpul acoperit cu solzi placoizi. Gura asezata ventral sub bot
(gura sub terminala), are numerosi dinti. Inotatoarea codala are lobul superior mai mare (heterocerca).
Au 5 – 7 perechi de branhii asezate in pungi branhiale care comunica cu exteriorul prin fante branhiale.
Le lipseste vezica inotatoare.

Traiesc in apele marilor si oceanelor. Majoritatea sunt rapitori, cunoscuti sub numele de rechini
(selacieni): rechinul albastru, rechinul alb, rechinul ciocan, cainele de mare (lung de 1,5 m, prezent si in
Marea Neagra), pestele ferastrau, rechinul balena (lung de peste 15 m) etc. O parte din speciile de pesti
cartilaginosi sunt bentonice (bentos – zona de fund a marilor) si au corpul puternic turtit dorso-ventral,
cu inotatoarele pectorale mult intinse pe laturile corpului: vulpea de mare, pisica de mare, torpila
electrica (prezenta si in Marea Mediterana, cu organe electrice ce produc descarcari de 70 – 80 V, cu rol
in aparare.

Clasa pestilor ososi

Cuprinde pesti cu scheletul partial sau total osificat, cu corpul acoperit cu solzi ososi. Branhiile sunt
asezate in doua camere branhiale, plasate de o parte si de alta a capului si acoperite de cate un opercul.
La majoritatea speciilor exista vezica inotatoare. Sunt cei mai numerosi dintre pesti. Populeaza atat apele
marine si oceanice, cat si cele dulci. Pestii ososi actuali sunt grupati in mai multe unitati sistematice
dintre care cele mai importante sunt: acipenseridele, teleosteeni, dipnoii, si crosopterigienii.

Rechinii

Sunt mai multe specii cunoscute, cel mai fioros pare a fi rechinul albastru. Cu o lungime de peste 10 m
inoata de doua ori mai repede decat un vapor.

Majoritatea rechinilor traiesc in marile calde. Se recunosc de la distanta prin corpul lor zvelt, cu o aripa
pe spate care despica apa in viteza. Au un bot ascutit, sub care se afla o gura mare. Ambele maxilare sunt
prevazute cu dinti puternici, de diferite marimi si forme, totdeauna in perfecta stare de functionare. Dar,
in mod surprinzator corpul rechinilor nu contine nici un os. Scheletul lor este in intregime cartilaginos;
inclusiv dintii sunt cartilaginosi, dar de o consistenta foarte dura. La fierbere, acest schelet se transforma
imediat intr-o gelatina. Tot curios este faptul ca vederea rechinilor este destul de slaba. Au insa o mare
sensibilitate fata de miros, fata de vibratiile apei, fata de curent si presiunea hidrostatica. Ei simt toate
aceste semnale din mediu cu ajutorul unor terminatii nervoase asezate in canalele laterale din lungul
corpului.

Ficatul rechinilor contine multa grasime bogata in vitamina A, utilizata uneori in alimentatia oamenilor.

Anual sunt atacate de rechini 700 de fiinte omenesti din care jumatate pier in timpul atacului sau din
cauza ranilor. Sansele de salvare sunt de unu la patru, daca atacul are loc in larg, dar urca la o
probabilitate consolanta de doua, daca atacul este in apropiere de mal.

Din fericire, insa majoritatea rechinilor (cainele de mare, rechinul de plaja) sunt inofensivi pentru om.
Numai pradatorii maritimi mari (rechinul alb, rechinul tigru, rechinul ciocan) pot fi periculosi.

Un rechin are pana la 3000 de dinti aproximativ ca acele, dispusi pe 6 pana la 20 de randuri. Numai
primele doua randuri sunt folosite la hranire. La cateva zile isi inlocuieste dintele tocit, astfel ca, pe
randul din fata, rechinul are mereu dinti ascutiti. Falcile sunt de 300 de ori mai puternice decat ale unui
om. Rechinul isi urmareste prada cu ajutorul electricitatii. Cei mai sensibili electro-receptori din lumea
vietuitoarelor se afla pe botul rechinului. Acestia pot percepe o sarcina electrica de o milionime de volt.

Mirosul este mai dezvoltat decat vederea. Narile sunt folosite numai la mirosit, nu si la respiratie, iar
gustul apei il ajuta pe rechin sa navigheze in directia prazii. Este foarte sensibil la sange si poate detecta
urme de sange intr-un milion de parti de apa.

Exista rechini si in Marea Neagra (cainele de mare), dar nu sunt periculosi pentru oameni.

Rechinul de Marea Neagra este de talie mica, in comparatie cu monstrii oceanici. De regula, creste pana
la 1,50 m si atinge numai 10 kg.

El este de culoare cenusiu-albastrie, iar pe burta e alb-galbui. E un temut dusman al bancurilor de

hamsii, guvizilor, scrumbiilor albastre. Imperecherea se face in largul marii la 100 m adancime.

Rechinii mai mari au, totusi, rolul de sanitari ai apelor, consumand cadavrele altor pesti si animale
acvatice. Prin consumarea vietuitoarelor, contribuie la selectia celor mai sanatoase si viguroase.

Clasa amfibieni

Amfibienii sunt primele vertebrate adaptate şi la viaţa de uscat. De la cele două medii de viaţă (acvatic şi
terestru), la care s-au adaptat, le vine denumirea de amfibieni (de la grec. amphys = dublu, bios = viaţă).
Culoarea de protecţie, forma corpului, membrele, respiraţia şi înmulţirea sunt adaptări la mediul de
viaţă.
Broasca de lac

Broasca de lac trăieşte atât în apă cât şi pe uscat. Spre deosebire de peşti, corpul ei este alcătuit din cap,
trunchi şi membre. Are culori protectoare. Pielea este subţire, fără solzi, bogată în glande care produc o
substanţă cleioasă, ce o menţine umedă şi alunecoasă.

Capul este turtit, de formă triughiulară. Cei 2 ochi sunt mari, bulbucaţi, cu două pleoape mobile şi o
membrană subţire, protectoare. Distinge culorile şi obiectele în mişcare. Urechile sunt mai perfecţionate
ca la peşti, la exterior se văd orificiile auditive. Cele două nări, de pe vârful botului scurt, se închid când
se află în apă. Gura este largă. În cavitatea bucală are numeroşi dinţi. În ea se deschid cele două nări prin
care aerul trece spre plămâni. Limba este lată, subţire, cleioasă şi despicată la vârf. Ea este prinsă în
partea anterioară a cavităţii bucale. Este proiectată în afară, prin răsturnare, pentru prinderea hranei.

Membrele anterioare sunt mai scurte decât cele posterioare şi au 4 degete terminate cu gheare.
Broaştele sunt primele vertebrate care au gheare şi 4 membre. Ele se numesc tetraropode. Locomoţia
este dublă. Pe uscat broasca face salturi ca iepurele, în apă înoată.

Broască

Sistemul nervos, mai dezvoltat ca la peşti, prefigurează dezvoltarea creierului animalelor terestre.
Broasca se hrăneşte cu insecte, păianjeni, viermi, melci, icre şi peştişori. Prinde insectele din zbor cu
ajutorul limbii. Cavitatea bucală are glande care secretă mucus. Nu este diferenţiat faringele, iar esofagul
este scurt. Stomacul este ca un sac. Ficatul şi pancreasul se deschid în intestin. Acesta se termină cu
cloaca.

Coastele sunt slab dezvoltate. Nu are stern şi cavitate toracică, deci respiră îghiţind aerul. Respiraţia
pulmonară este completată cu respiraţia prin pielea bine vascularizată şi umedă (respiraţia cutanee).
Plămânii sunt ca nişte săculeţi, slab dezvoltaţi, şi nu satisfac nevoile de oxigen. Inima are 3 camere: două
atrii şi un ventricul. Circulaţia sângelui se face prin artere, capilare şi vene. Sângele oxigenat se amestecă
cu cel neoxigenat. Rinichii sunt mai bine dezvoltaţi decât la peşti. Canalele care pornesc de la ei se
deschid în cloacă şi servesc pentru eliminarea urinei şi a celulelor sexuale.

Mormolocii au corpul lung, fără picioare şi o coadă lungă turtită lateral, înconjurată de o înotătoare
membranoasă. De o parte şi alta a capului se află branhiile interne. Apoi, acestea dispar şi de formează
plămânii. Apar membrele posterioare, apoi cele anterioare, dispare coada, iar mormolocul devine adult.
În dezvoltarea lor amfibienii parcurg mai multe etape, de la ou la adult. Această transformare în etape se
numeşte metamorfoză. Asemănările mormolocilor cu peştii ne arată că broaştele de azi au luat naştere
din peşti. Prin trecerea la viaţa terestră au apărut caracterele de superioritate faţă de peşti. Iarna,
broaştele hibernează pe fundul apei, deoarece temperatura corpului este variabilă.

Broaştele sunt folositoare deoarece distrug un număr mare de insecte dăunătoare agriculturii. De la
broaşte se consumă membrele posterioare (pui de baltă).

Broaşte fără coadă

– Broasca râioasă, care are pe corp glande ce secretă substanţele iritante;

– Brotăcelul, care are 5 cm lungime şi este arboricol. Se recunoaşte după culoarea verde şi discurile
adezive de la degete.

Broaşte cu coadă

– Salamandra, care are pe corpul negru pete galbene;

– Tritonul, animal acvatic, care pe corpul cilindric are creastă în perioada reproducerii.

Clasa reptile

Reptilele sunt vertebrate tetrapode care au aparut in fauna terestra in perioada Carbonifera a erei
Pleozoice si au atins apogeul dominatiei in era Mazozoica.

Reptilele din fauna actuala sunt exclusiv terestre cu unele exceptii. Ele nu mai revin in mediul acvatic
pentru reproducere, avand in structura lor caractere multiple care reprezinta adaptari la viata terestra.
Sunt animale poikiloterme, temperatura corpului variind sensibil fata de cea in zonele cu clima calda,
putinele specii din regiunile temperate hiberneaza in sezonul rece. Corpul lor, mai mult sau mai putin
masiv, este inzestrat cu 4 picioare (membre) ppentadactile ale caror degete se termina cu gheare.
Membrele sunt situate latero-ventral si nu ridica de la sol restul corpului. Ele servesc pentru sprijin pe
substratul pe care se tarasc.La unele reptile adaptate secundar la viata acvatica (broastele testoase)
membrele sunt transformate in palete pentru inot, iar la serpi, acestea au disparut sau sunt rudimentare,
locomotia facandu-se prin tarare.

Reptilele au un tegument sarac in glande secretoare, de aceeea el este uscat si impermeabil ca rezultat al
adaptarii la viata terestra. Patura externa a epidermei este cornoasa, groasa si apara corpul de uscaciune.
De asemenea produce solzi, scuturi si placi cornoase cu rol de protectie. La crocodili si broaste testoase,
derma tegumentului produce placi osoase, care dubleaza scuturile cornoase, formand o adevarata
armatura care uneori este extrem de dura. Datorita acestor formatiuni epidermice si dormice, in
perioada de crestere are loc naparlirea, sub forma de exuvie (teaca continua la serpi) sau sub forma de
petice (la soparle). Exceptie fac testoase si crocodilii care nu naparlesc.

Coloana vertebrala este formata din vertebre amficelice la reptilele inferioare si notocordul persista
toata viata, vertebre de tip procelic la reptilele superioare iar coarda dorsala nu persista si la adult.
Craniul este articulat printr-un singur condil occipital de primele vertebre cervicale. In alcatuirea coloanei
vertebrate se afla cele 5 regiuni: cervicala, dorsala, lombara, sacrala si caudala. Exceptie fac serpii ale
caror member sunt reduse sau au disparut iar coloana vertebrala nu prezinta aceasta impartire. Reptilele
sunt primele vertebrate la care se diferentiaza primele 2 vertebre cervicale, atlas si axis. Atlas are forma
unui inel care se invarte usor in jurul apofizei odontoide a axisului asigurand o mare mobilitate capului.
Vertebrele dorsale poarta coaste articulate ventral cu osul stern (lipseste la serpi). Regiunea lombara este
formata dintr-un numar variabil de vertebre, cea secrala din din 2-3 vertebre care au apofize transverse
iar caudala are numar mare de vertebre. Coastele care se articuleaza la nivelul sternului se numesc
adevarate, iar celelalte flotante.

Sistemul nervos si organelle de simt sunt mai evoluate decat la anfibieni, emisferele cerebrale sunt mai
voluminoase. Bulbii olfactivi bine dezvoltati iar simtul tactil si visual de asemenea.

Tubul digestive incepe cu cavitatea bucala in care se afla dintii dezvoltati pe falci, pe oasele palatine, pe
vomer si pe oasele pterigoide. Chelonienii au falcile prevazute cu trei cornoase care au aspectul unui cioc
taios. Dintii reptilelor apartini urmatoarelor tipuri: tipul de dintre acrodont reprezinta dinti fixati la
extremitatea distala a falcilor (soparle); tipul pleurodont are dinti fixati pe partea interna a falcilor intr-un
sant (la serpi) si dintii de tip tecodont fixati in elveole dentare (la crocodili). Reptilele veninoase au
anumiti dinti, de regula fixati pe maxilar care sunt in legatura cu glandele veninoase; ei au un canal (la
vipera) sau un sant (la sarpele cu ochelari) prin care se scurge veninul. Soparlele si serpii au in cavitatea
bucala o limba subtire bifida (bifurcata la varf) si extrem de mobila care poate fi proiectata mult in afara.
Pe planseul cavitatii bucale se afla orificiile nazale interne (coane). Serpii au o gura extensibila. Cavitatea
bucala se continua cu faringele care comunica lateral cu camerele timpanicce. Esofagul este lung si
dilatabil iar in continuarea lui se afla stomacul de forma alungita. Intestinul este diferentiat in subtire si
gros si se deschide printr-un rect in cloac alaturi de conductele urinare si genitale. Cloacul comunica cu
exteriorul prin orificiul anal. Aparatul respirator are in alcatuire caile respiratorii care incep cu fosele
nazale, apoi faringe, laringe, trahee si bronhiile ce patrund in plaman. Ca urmare a adaptarii la respiratia
aeriana, plaminii au o suprafata mare de schimb iar respiratia este de tip toracal realizandu-se prin
miscari de ridicare si coborare a cutiei toracice. La serpi este dezvoltat numai plamanul drept, cel stang
fiind redus ca urmare a corpului cilindric mult alungit si a locomotiei prin tarare. Circulatia sangelui este
la fel ca la amfibieni, inchisa, dubla si incompleta. Inima este tricamerala, formata din 2 atrii si un
ventricul in care se schiteaza un sept ventricular care la crocodili va separa complet cele 2 ventricule,
aparand pentru prima data in seria animala o inima tetracamerala. Reptilele au 2 arcuri aortice, stang si
drept, care se deschid separate in ventricul unde sangele se amesteca. Excretia se realizeaza prin 2 rinichi
care se deschid prin 2 uretere in cloac. Putine specii au si vezica urinara.
Legat de viata terestra, apar unele elemente de adaptare in dezvoltarea embrionului. Reptilele se
inmultesc prin oua care rezultain urma fecundatiei interne. Masculii au 1-2 organe copulatoare. Ouale
sunt depuse in cuiburi pe locuri uscate si insorite sau ingropate in nisip, sunt protejate de o coaja
pergamentoasa sau calcaroasa;

Embrionul care se dezvolta in ou are o anexa embrionara numita amnios, un sac plin de lichid care
protejaza contra socurilor si o a doua anexa embrionara numita alentoida cu rol in respiratia si excretia
embrionului.

Clasa pasari

Pasarile sunt vertebrate bine adaptate la zbor, avand forma aerodinamica. Corpul este acoperit cu un
invelis usor de: pene, fulgi si puf produse de piele. Au membrele anterioare transformate in aripi.
Membrele posterioare, cu patru degete, asigura statiunea bipeda si mersul pe sol, dar si inotul, agatatul,
scurmatul la unele specii. Picioarele sunt acoperite cu o piele solzoasa, ceea ce ne arata inrudirea lor cu
reptilele. Oasele sunt pneumatice. Cele doua maxilare sunt invelite in cate o teaca cornoasa, formand
ciocul.

Sistemul nervos este mai dezvoltat si are o structura mai complexa decat a reptilelor, datorita
complexitatii zborului, orientarii si a activitatii instinctuale.

Dintre organele de simt, cel mai perfectionat este ochiul.

Sistemul digestiv diferentiat in functie de modul de hranire, prezinta cavitatea bucala, lipsita de dinti,
gusa, pipota cu pereti musculosi, intestin subtire, intestin gros, rect scurt si deschis in cloaca. Prin cloaca
se elimina si urina, dar vezica urinara lipseste.

Sistemul respirator prezinta cai aeriene, cu un organ fonator, propriu pasarilor, numit sirinx, la bifurcatia
bronhiilor, doi plamani si noua perechi de saci aerieni in cavitatea generala a corpului, unii chiar in
legatura cu cavitatile din oase.

Sistemul circulator este mai bine dezvoltat decat al reptilelor. Inima, relativ mare fata de dimensiunile
corpului este tetrecamerala.

Circulatia este dubla si completa, ci separarea completa a sangelui oxigenat si cel neoxigenat.

Temperatura corpului este constanta (42°C), datorita respiratiei si circulatiei, care sunt foarte active.
Clasa mamifere

Mamiferele reprezinta cea mai superioara grupa a lumii animale. Aceasta, insa, nu vorbeste despre
superioritatea absoluta in structura tuturor sistemelor lor de organe. De pilda, aparatul circulator la
pasari n-are ostructura mai putin dezvoltata ca la mamifere. Iar aparatul respirator si organele vizuale la
pasari sunt chiar mai desavirsite. Pasarile sunt mai superioare mamiferelor si dupa intensitatea
proceselor metabolizmului. Superioritatea hotaritoare a mamiferelor asupra altor animale este
conditionata de dezvoltarea considerabila a creerului, care ajunge la ele la o complicatie si desavirsire
extrem de mare atit din punct de vedere morfologic, cit si din punct de vedere functional. Studierea
structurii si evolutiei mamiferelor are o mare importanta pentru intelegerea originii omului si filogenezei
organelor lui. Clasa mamiferelor cuprinde 3200 de specii.

In istoria Pamintului mamiferele au aparut inaintea pasarilor. Dintii si unele oase ale mamiferelor vechi
au fost gasite in straturile care apartin la inceputul erei mezozoice. Stramosii lor au fost teriozaurii. Dupa
fosilele gasite ne putem da seama, ca primele mamifere au fost animale de marimea unui sobolan.
Aceste animale mici si, probabil, inca foarte nedesavirsite greu rezistau concurentei cu reptilele mari.
Insa ele posedau insusiri progresive de structura, care le dadeau in procesul filogenezei superioritate. Un
rol mare a jucat desavirsirea organelor de respiratie, circulatiei sangvine si mecanizmelor fiziologice, care
intretineau temperatura constanta la un nivel inalt (homeotermie). Toate acestea, impreuna cu
dezvoltarea progresiva a organelor de simt si creerului le-a dat mamiferelor superioritate hotaritoare
asupra reptilelor. Spre sfirsitul erei mezozoice reptilele au inceput sa dispara si de la inceputul erei
cainozoice predominau mamiferele.

Corpul mamiferelor, la fel ca si la al reptilelor este alcatuit din cap, git, trunchi, coada si membre. In piele
se dezvolta anexele caracteristice pentru mamifere-parul. Invelisul de par impedica pierderea de caldura,
joaca un rol insemnat in intretinerea temperaturii constante a corpului. La fel el apara pielea de leziuni si
de umezeala. In piele se mai afla glandele sudoripare si sebacee. Glandele mamare nu sunt altceva decit
glande sudoripare modificate.

Creerul, ca si la alte vertebrate este alcatuit din 5 regiuni. Emisferele mari ajung la o dezvoltare
superioara. Marimea loreste conditionata de proliferarea scoartei (cortex) emisferele mari, care devine
regiunea superioara a sistemului nervos central (tipul mamal de structura a creerului). Anterior de
emisferele mari sunt situati lobii olfactivi mari. Dezvoltarea acestei regiuni a creerului este conditionata
de importanta mirosului in viata mamiferelor. Mezencefalul mamiferelor este relativ mic. El este format
nu din 2 lobi ca la organizmele inferioare, dar din 4 (corpii cvadrigemeni), perechea anterioara-optici si
posterioara-auditivi.

Asemanator telencefalului se dezvolta si cerebelul. La mamifere el este alcatuit din partea centrala-
vermis si emisferele cerebelului de dimensiuni mari. Dezvoltarea cerebelului conditioneaza formele
complicate de coordonare a miscarilor.

Dintre organele de simt un rol important in viata mamiferelor il joaca organul olfactiv. Cu ajutorul lui
mamiferele se orienteaza in spatiu-isi cauta hrana, percep apropierea dusmanului, gasesc femelele.
Organul vizual are o structura mai simpla decit la pasari. Multe dintre mamifere nu poseda vedere
cromatica (ciinele). Acomodarea este realizata la ei numai prin schimbarea formei cristalului. Organul
auditiv este alcatuit din 3 regiuni-urechea exterioara, medie si cea interna. Urechea externa este formata
din canalul auditiv extern si pavilionul urechii.

Corpul mamiferelor spre deosebire de celelalte vertebrate, este impartit de diafragma in cavitatea
toracala si cavitatea abdominala.

Aparatul digestiv, format din aceleasi organe, ca si la reptile, are o dezvoltare mai superioara. Dintii sunt
diferentiati. Ei se impart in incisivi (incisivi), canini (canini), premolari (praemolares) si molari (molares).
Structura dintilor are o mare importanta in sistematica mamiferelor.

Stomacul la mamifere consta din regiunea largita cardiala, care se uneste cu esofagul si din portiunea
pilorica, care trece in intestinul duodenal si din portiunea despartita de el-pilor (pylorus). La unele
mamifere stomacul este format din 3 parti (cetaceele) sau din 4 parti (rumegatoarele). Intestinul subtire
si cel gros sunt diferentiate in sectoare. La limita dintre intestinul subtire si gros se afla cecul. Cecul la
animalele erbivore joaca un rol insemnat in digestie, in el, cu participarea bacteriilor, se petrece
mistuirea celulozei. La cai si la iepurele de casa este mai mare decit stomacul. La carnivore si primate
cecul s-a redus si apendicele vermicular prezinta un rudiment al organului digestiv cindva foarte
insemnat. Spre deosebire de toate celelalte vertebrate la mamifere (inafara de monotremate) lipseste
cloaca si intestinul rect se deschide la exterior prin orificiul anal.

Aparatul respirator este cu mult mai bine dezvoltat decit la reptile. Bronhiile principale, intrind in
plamini, se ramifica, formind un arbore bronhial compus din bronhii de ordinul 2, 3, s.a. De la cele mai
mici bronhii se ramifica bronhiolele cu pereti subtiri, pe capetele finale ale carora se afla acinele-raceme
(ciorchine) de vezice pulmonare-alveole. Prin peretii lor trec capilare sangvine. Suprafata generala a
numeroaselor vezice pulmonare, prin care se petrece schimbul de gaze dintre aer si singe, este mult mai
mare la mamifere decit la reptile.

Aparatul excretor al mamiferelor, ca si la reptile, este prezentat prin rinichii metanefrotici, de la care
pornesc ureterele ce se deschid in vezica urinara.

Glandele genitale ale masculului-testicelele-se dezvolta in cavitatea abdominala, cu timpul ele se

permuta in proeminenta exterioara in forma de sac-scrot (scrotum). Scrotul comunica cu cavitatea
corpului prin canalul inginal, care la formele superioare se cicatrizeaza. La testicul se alipeste anecsa-
epididimul. Vasele deferente (canalele lui Volf) la mamifere se varsa nu in cloaca, dar in sinusul uro-
genital izolat de ea, legat cu vezica urinara. De la sinus porneste canalul urinar. Sunt prezente glandele
anexale-vezicile seminale si prostata.
Glandele genitale ale femelei sunt ovarele pare. Caile genitale la formele inferioare sunt prezentate
printr-o pereche de tuburi, fiecare din ele consta din 3 parti-oviduct (tuburile lui Falope), uter si vagin.
Marsupialele poseda 2 oviducte, 2 utere si 2 vagine. Pe masura trecerii la organizme mai superior
organizate capetele posterioare ale tuburilor genitale se contopesc si formeaza sectoare impare. La
primate si om ramin pare numai oviductele, pe cind uterul si vaginul devin impare. Prezenta uterului, in
care are loc dezvoltarea uterina a fatului constituie una din particularitatile ale mamiferelor.