Fauna Moldovei

Seminar I,II
Elaborat Zlotea Mihail Gr.33 A
Verrtebrate acvatice
Animalele vertebrate au corpul diferențiat în cap, gât (la formele terestre), trunchi,
coadă și membre (de regulă, 2 perechi). La embrion scheletul axial e reprezentat prin
coarda dorsală, iar la adulți - prin coloana vertebrală și craniul cartilaginos sau osos.
Coloana vertebrală este alcătuită din elemente separate, mobile una față de alta,
numite vertebre.

 Sistemul nervos central este constituit din encefal (creier) și măduva spinării.

Organele mirosului, văzului, auzului și echilibru sunt bine dezvoltate.

 Vertebratele au un sistem vascular închis. De la inimă (care în funcție de treapta de

evoluție a animalului poate fi bi-, tri- sau tetracamerală) sângele pătrunde în artere,
care se împart în ramificații tot mai mici până la capilare. Sângele de la țesuturi și
organe ajunge din nou la inimă prin canale sangvine mai mari, numit vene.

 Se complică la vertebrate și tubul digestiv, în cavitatea bucală se dezvoltă dinții și

limba musculară mobilă. Un rol important în digestia animalelor vertebrate îl au
ficatul si pancreasul.

 Aparatul respirator este format din branhii (la pești) sau plămâni (la vertebratele
terestre, și la unele vertebrate acvatice, care s-au reîntors la mediul de viață acvatic).
Aparatul exterior este format din rinichi și 2 uretre; ultimele deschid, de regulă, în
cloacă sau în sinusul urogenital.

 Vertebratele sunt animale unisexuate. Unele se înmulțesc prin ouă, altele nasc pui.
De la vitele cornute și păsări se obțin produse alimentare valoroase (carne, lapte,
grăsimi, ouă), precum și materii prime (lână, piei) pentru confecționarea
îmbrăcămintei, încălțămintei. Broaștele, cobaii, șobolanii, câinii servesc ca animale
de experiență în laboratoarele de cercetări științifice. Multe animale vertebrate se află
pe cale de dispariție și au fost incluse în Cartea Roșie. Pentru a ocroti aceste animale
au fost create rezervații naturale.
Specii
1.Biban (Perca fluviatilis)
2.Gainusa de balta (Galinulla chloropus)
3.Crap (Cyprinus carpio)
4.Barza Alba (Ciconia ciconia
5.Caras (Carassis auratus gibelius)
Crapul
Lungime corpului poate atinge 1 m, iar masa maximum 40 kg. Este acoperit cu solzi
mari. Spatele este, de obicei, negricios, cu nuanțe albăstrii sau verzui, flancurile
arămii sau arămii-gălbui, iar abdomenul albicios. Cavitatea bucală este subterminală,
cu buze groase. Crapul posedă patru mustăți, două nări, doi ochi și botul. Pe trunchi și
pe coadă se găsesc înotătoare perechi (două ventrale și două pectorale) și neperechi
(dorsală, anală și codală, care prezintă doi lobi egali). Înotătoarele sunt acționate de
mușchi, iar peștele este acoperit cu mucus și solzi. Există două forme de crapi: crapul
cu spatele jos și crapul cu spatele înalt. Este răspândit aproape pe tot globul,
populând apele dulci și cele salmastre. Trăiește până la 30 de ani, uneori și mai mult.
Cel mai mare crap a fost prins în august 2014 în Thailanda și avea 68 de kilograme.
Crapul atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2-5 ani și se înmulțește în lunile mai-
iunie. O femelă depune pe vegetația subacvatică până la 2,1 milioane de icre, acestea
fiind fertilizate de lapți, iar incubația are loc după 2-7 zile. Puietul se hrănește la
început cu zooplancton, iar mai apoi, când atinge 1,8 cm lungime, cu nevertebrate de
fund (hrana principală a unui crap adult).
Crapul are respirație branhială. Branhiile sunt bine vascularizate, aflate pe lamele
osoase, în spatele unor „căpăcele” denumite opercule.
În gura crapului intră apă cu oxigen dizolvat în ea. Când apa ajunge la branhii, aceasta
lasă oxigenul și ia dioxidul de carbon, apoi iese pe branhii.Crapul scos din apă moare.
Crapul se hrănește cu plante acvatice, ouă de broască, insecte și viermi.
Hrana e mărunțită de niște ridicături osoase din interiorul gurii sale.
Crapul este un animal omnivor.
Crapul sălbatic este răspândit mai mult în apele și bazinele Mării Mediterane, Mării
Negre, Mării Caspice, Mării Aral. De la el au fost obținute mai multe varietăți
domestice (crapul solzos, crapul-oglindă, crapul golaș etc.) care se cultivă, de regulă
în iazurile piscicole ale întreprinderilor de carpicultură. În dependență de rasă și de
condițiile mediului ambiant, crapii de un an cântăresc în medie 15-150 g, cei de doi
ani 150-1000 g, cei de trei ani 350-2000 g ș.a.m.d.. Carnea de crap este gustoasă și are
o valoare nutritivă înaltă.
Carasul
Carasul(Carrassius gibelio) (plural: Carași) este cel mai cunoscut și răspândit pește de
apă dulce din România. El face parte din clasa Actinopterygii, ordinul Cypriniformes,
familia Cyprinidae. Carasul este originar din Asia de Nord, de unde s-a răspândit în
toată China ca pește ornamental, iar mai apoi în întreaga lume. Dimensiunile
obișnuite ale carasului sunt de 10-15 cm, iar greutatea lui poate varia de la 80-150 de
grame, la 1,5-2 kg, în mod excepțional.
In unele cazuri pot avea chiar si peste 30 de cm

 Colorația solzilor lui depinde de apa în care trăiește. În apele mâloase solzii lui bat
spre culoarea neagră, în apele bogate în vegetație bate spre verde, iar în cele
limpezi culoarea carasului este auriu-maronie. Forma capului este asemănătoare cu
cea a crapului, lipsindu-i însă mustățile, iar forma gurii este obtuză, cu buze
subțiri.

 Carasul poate trăi în ape foarte sărace în oxigen, între niște limite ale PH-ului, pe
care puțini pești le suportă. Este un pește care rezistă și scos din apă, mai multe
ore, mai ales dacă este învelit într-o cârpă udă, deoarece nu i se usucă solzii. Se
hrănește cu larve, crustacee, vegetație, moluște, icre etc.

 Reproducerea se realizează primăvara când apa atinge temperaturi de 8-10 grade.

Depunerea icrelor durează până la sfârșitul verii. La această specie toate
exemplarele peste 2-3 ani sunt femele, deoarece masculii, după această perioadă
suferă de fenomenul numit ginogeneză, adică transformarea lor în femele.
 Carasul poate fi pescuit în aproape toate stilurile, însă specialiștii recomandă
pescuitul la plută. Momelile folosite la pescuitul carasului sunt: râmele,
preferabil de gunoi, viermuși albi sau roșii, pâinea, iar pentru carasul mare,
porumb boabe sau boilies mic.

Nevertebrate acvatice

Specii

Bou de apa (Hydrous Pyceus)

Scoica de balta (Anodonta cygnea)

Gonitoriu (Gerris Lacustris)

Libelula Comuna (Simpetrum Vulgatum)

Scoica de balta (Anodonta cygnea)

 Scoica de balta
Anodonta cygnea, scoica de lac sau midia lebădă este o specie de scoici mari de apă
dulce, ce trăiește pe fundul bălților și lacurilor și face parte
din familia Unionidae (scoici de râu).
Datorită variabilității sale morfologice și gămii largi de distribuție, există peste 500 de
sinonime pentru această specie.
Învelișul este subțire, dar mare (aproximativ 10→20 cm) și destul de plat.
Culoarea cochiliei este de multe ori diferențiată de la o culoare verzuie la una cenușiu-
albăstriu.
Scoica de lac atinge 10 centimetri lungime și este comună în apele stătătoare europene
și asiatice. Este comestibilă, la fel ca ruda sa din apele curgătoare, scoica de râu (Unio
crassus).
Cochilia este alcătuită din două valve, secretate de manta ca la melc. Cele două valve
sunt prinse una de alta prin 2 mușchi adductori, anterior și posterior, implicați în
apropierea și închiderea valvelor. Mai sunt prezenți mușchii retractori ai mantalei,
precum și cei de susținere a piciorului și a sacului visceral. Valvele sunt calcaroase și
căptușite de manta. La exterior, valvele sunt acoperite de un strat calcaros, iar în
interior sunt căptușite cu un strat de sidef secretat de manta. Reacția dintre acidul
clorhidric și valva arată că aceasta, la fel ca și cochilia melcului, conține calcar. Pe o
valvă răzuită, reacția nu mai are loc, deoarece calcarul a fost îndepărtat. Din sideful
unor scoici din familia Unionidae, oamenii confecționează nasturi.
Corpul prezintă 2 orificii numite sifoane: unul inhalant (branhial) și unul exhalant
(cloacal). Corpul este moale, gălbui, cărnos și învelit de manta. Între corp și manta se
găsește camera mantalei. În camera mantalei se găsesc branhiile, cu rol în respirație
(membrane lamelare, bogat vascularizate, care rețin oxigenul din apă).
Piciorul este un organ musculos, turtit lateral cu aspect de lamă de topor. Scoica nu
are cap. Piciorul musculos se înfige în mâl, trăgând corpul și fixându-l pe fundul apei.

Scoica este un animal aproape sedentar. Totuși, ea se poate deplasa încet,

înfigând piciorul în mâl și trăgând corpul după ea.
Dacă este atinsă, scoica retrage piciorul și mantaua și strânge repede valvele, pentru a
se apăra de potențiali prădători sau alte pericole.
Scoica pipăie cu marginile mantalei care este foarte bogată în terminații nervoase

Odată cu hrana, prin sifonul inhalant pătrunde și oxigenul dizolvat în apă. Apa
scaldă branhiile care extrag oxigenul și elimină dioxid de carbon care va fi
eliminat prin sifonul exhalant. Prin mișcarea cililor de pe suprafața branhiilor se
formează un curent de apă necesar respirației. Odată cu apa care intră prin
sifonul inhalant, în cavitatea mantalei pătrund diferite particule animale și
 vegetale aflate în descompunere care ajung în gura scoicii, situată sub mușchiul
adductor anterior. Gura prezintă de o parte și de alta câte doi palpi bucali care,
prin mișcarea lor, îndreaptă hrana spre orificiul bucal. Resturile nedigerate sunt
eliminate prin orificiul anal, situat în camera mantalei, deasupra mușchiului
adductor posterior. De aici, apa cu resturile nedigerate, ies prin sifonul
exhalant.

Masculii elimină spematozoizii în masa apei. Femelele mențin ovulele într-o

cameră suprabranhială unde spermatozoizii ajung odată cu apa inhalată prin
sifonul branhial, astfel având loc fecundarea. După fecundare, din ouǎ ies
larvele care stau fixate pe branhii din toamnă până-n primăvara, până la stadiul
de glochidie. Apoi femela elimină glochidiile în masa apei prin sifonul
exhalant, de unde se fixează pe branhiile peștilor din familia Cyprinidae, în
special ale crapilor (Cyprinus carpio). După 3-10 săptămâni apar scoicile mici
de 3 mm care cad pe fundul apei și își continuă dezvoltarea până la maturitate.
Animale silvice
Animalele din pădure sunt cele care își obțin habitatul din biomul pădurii. Adică, la
diferite latitudini ale planetei noastre, copacii și tufișurile sunt mai mult sau mai puțin
dense. Deoarece niciun ecosistem în sine nu poate fi numit „pădure”, ci
ambele pădurile tropicale tropicale, cum ar fi taiga arctică, sunt unite sub
termenul, Animalele din pădure includ o mare varietate de specii.

Pădurile, așa cum le cunoaștem, sunt foarte importante pentru viață. Pe de o parte, ele
adăpostesc specii de animale mai mult sau mai puțin diverse care integrează circuitele
alimentare sau nutritive, fie în ramurile, rădăcinile, trunchiurile lor sau în jurul florilor
și fructelor lor. Pe de altă parte, produc cantități mari de oxigen atmosferic, fixează și
carbonul din dioxidul de carbon și mențin stabilitatea climatului Pământului.

Animale care trăiesc în pădurile reci: Animalele care trăiesc în pădurile reci se
caracterizează în principal prin faptul că au blana groasă cu un strat foarte gros de
grăsime pentru a le menține cald la temperaturi scăzute.

Animale care trăiesc în pădurile tropicale: Animale care trăiesc în pădurile

tropicale nu au blana atât de bogatăDimpotrivă, pentru că în aceste păduri predomină
climatele umede și calde.

Animale care trăiesc în pădurea tropicală: animalele din pădurile tropicale se pot
cățăra în copaci înalți, ceea ce este caracteristic acestui ecosistem. În general,
animalele din pădure se adaptează la schimbările și caracteristicile fiecărui ecosistem
în care trăiesc.
Ca și în cazul trăsăturilor, modul în care se hrănesc animalele din pădure va depinde
de biomul în care se reproduc, așa cum ele depinde de clima, flora si alte tipuri de
animale care o locuiesc.

De exemplu, urșii care locuiesc în pădurile cu temperaturi extrem de scăzute și ierni

foarte aspre au tendința de a vâna și de a mânca cât mai mult posibil în celelalte
anotimpuri pentru a intra în faza de hibernare, timp în care vor dormi pe tot parcursul
iernii, așa că nu-ți irosește Energia .

Alte animale aleg să migreze în păduri similare pentru a se hrăni corespunzător în

timpul iernilor reci. Pe de altă parte, indiferent de tipul de pădure, toate animalele
dezvoltă strategii de supraviețuire în ele, cum ar fi vânătoarea, pescuitul sau
culegerea.

Sper că cu aceste informații puteți afla mai multe despre diferitele animale din pădure
și despre caracteristicile lor.

Specii

Veverita (Sciurus vulgari)

Graur (Sturnus vulgaris)

Vuplea (Vulpes vulpes)

Bursuc (Meles meles)

Caprioara (Caprelus caprelus)

Bursuc

In functie de specie, bursucul este prezent pe numeroase continente, de la America de

Nord, la Asia, Africa, Europa. Bursucul este un mamifer omnivor din familia
Mustelidae, familie din care fac parte si vidrele, nevastuicile, dihorii si glutonii.

Fiind animale carnivore, in dieta bursucilor regasim insecte, bulbi de plante, oua de
pasari, soparle, broaste sau chiar pui de iepuri si pasari mici. Nu se dau in laturi nici
de la a distruge cuiburi de viespi sau bondari pentru a se hrani cu larvele acestora.
In vizuinele lor atent construite cu incaperi separate pentru excremente si pentru
dormit, exista bineinteles si "camara", incaperea separata pentru provizii unde aduna
si pana la 50 de kg de hrana, in special porumb, pentru perioada iernii
Specia fiecaruia ii diferentiaza usor prin colorit si marime, ei fiind in principal
animale cu membre scurte si corpul mai lat, capul alungit cu urechi mici, iar lungimea
cozii, din nou difera de la specie la specie.
De exemplu, bursucii asiatici au coada foarte scurta, in timp ce alte specii au cozi ce
ating si 50 cm lungime. Asadar, bursucii pot avea capul cu dungi late in culorile alb si
negru si restul corpului de asemenea negru (bursucul european), partea superioara a
capului si pe toata suprafata spatelui cu blana alba ca o mantie (bursucul de miere), de
asemenea cu capul in alb si negru, dar corpul de un maro deschis patat (bursucul
american).
Busucul sau viezurele isi petrece iarna hibernand, ca si ursul, astfel ca in perioada
lunilor noiembrie-martie, ei dormiteaza, fiind foarte putin activi.
Este considerat un animal curajos si foarte inteligent, inteligenta ce se remarca si prin
modul de construire a vizuinelor, care sunt atent compartimentate, cu galerii foarte
lungi de pana la 8 metri si totodata, extrem de curate.
Vulpea profita de mania bursucului pentru curatenie si pentru a-i fura viziuna,
urineaza la intrare, astfel ca bursucul nesuportand mirosul puternic al acesteia, isi
paraseste casa.
Desi imperecherea are loc pe timpul verii, in mod surprinzator, femela retine ovulul
fecundat pentru cateva saptamani, pana la momentul potrivit dezvoltarii acestuia,
nascand astfel 2-5 pui in lunile Ianuarie-Martie, dupa 7-8 saptamani de gestatie.
Mama trebuie sa isi pazeasca cu sfintenie puii, deoarece masculii solitari au obiceiul
de a ucide si a manca puii gasiti singuri.
Bursucii traiesc in jur de 15 ani in libertate si pana la 19 ani in captivitate.

Graurul
Graurii sunt păsări de dimensiuni mici până la mijlocii din familia Sturnidae. Numele
„Sturnidae” provine din cuvântul latin pentru graur, sturnus. Graurii sunt originari
din Europa, Asia și Africa, precum și din nordul Australiei și din insulele Pacificului
tropical. Mai multe specii europene și asiatice au fost introduse în aceste zone,
precum și în America de Nord, Hawaii și Noua Zeelandă, unde în general concurează
pentru habitate cu păsările native și sunt considerate specii invazive. Specia de grauri
familiară pentru majoritatea oamenilor din Europa și America de Nord este graurul
comun.
Graurii sunt paseriforme de talie medie.[1] Specia cu cel mai scurt corp este grarul lui
Kenrick (Poeoptera kenricki), cu 15 cm, dar cea mai ușoară specie este grarul lui
Abbott (Poeoptera femoralis), care are 34 g. Cel mai mare graur este Gracula
robusta. Această specie poate măsura până la 36 cm și, în domesticire, poate cântări
până la 400 g. Cea mai lungă specie din familie este graurul cu gâtul alb (Streptocitta
albicollis), care poate măsura până la 50 cm, deși aproximativ 60% la această specie
este compusă din coada sa foarte lungă. [2]
Penajul graurului este adesea viu colorat din cauza irizațiilor; această culoare este
derivată din structura penelor, nu din pigment. Unele specii de grauri asiatice au
creste sau pene erectile pe creasta. Alte ornamente includ pene alungite ale cozii și
zone goale viu colorate pe față. Aceste culori pot fi derivate din pigmenți. Irișii multor
specii sunt roșii și galbeni, deși cei ai păsărilor mai tinere sunt mult mai închise la
culoare.
Graurii sunt în general o familie foarte socială. Cele mai multe specii se asociază în
stoluri de dimensiuni diferite de-a lungul anului. Murmurația descrie aglomerația de
grauri, inclusiv comportamentul formațiunilor mari de zbor. Aceste stoluri pot include
alte specii de grauri și uneori specii din alte familii. Această sociabilitate este deosebit
de evidentă în comportamentul lor de odihnă; în sezonul non-reproducere, unele
adăposturi pot număra mii de păsări.
Graurii imită o varietate de specii aviare și au un repertoriu de aproximativ 15-20 de
imitații distincte. De asemenea, imită câteva sunete, altele decât cele ale păsărilor
sălbatice. Strigătele speciilor abundente sau strigătele care sunt simple ca structură și
care prezintă o modulare de amplitudine mică sunt imitate cu preferință. Există
dialecte locale de sunete imitate.
Hrana graurilor este de obicei alcătuită din fructe și insecte. Multe specii sunt
importante dispersoare de semințe. S-au observat grauri hrănindu-se cu fructe prea
coapte aflate în fermentație, ceea ce a dus la speculații că s-ar putea intoxica cu
alcool. Experimentele de laborator pe grauri europeni au descoperit că aceștia au
enzime de eliminare care le permit să descompună alcoolul foarte rapid. Pe lângă
consumul de fructe, mulți grauri consumă și nectar.
Animale din agroecosisteme
Cirtita (Talpa europae)
Vrabia de cimp (Passers montanus)
Cotofana (Pica pica)
Gindac de Colorado (Leptinotarsa decemlineata)
Cioara de semanatura (Corvus frugilegus)

Cirtita
Cârtița (Talpa europaea), numită și sobol, este un mamifer insectivor din familia
talpide (Talpidae) adaptat la viața subterană (geobiont), săpând în pământ galerii care
formează o rețea complicată care converg spre un culcuș central. Pământul din galerii
este scos la suprafață, unde formează mușuroaiele caracteristice. Este răspândită în
Europa, din Insulele Britanice până la Munții Urali și Caucaz. Trăiește și în România
și Republica Moldova. Cârtițele trăiesc oriunde unde solul este adecvat, cu conținut
bogat în humus (în pădurile de foioase, de-a lungul râurilor, mlaștinilor, șesurilor, în
terenuri cultivate și în cele înțelenite, dar și în zonele cu dune nisipoase, fixate). Are o
lungime mică de 115-158 mm (cap + trunchi) și o greutate de 47-100 g. Poate trăi 3-5
ani. Corpul este cilindric și blana neagră catifelată; membrele anterioare sunt scurte,
cu gheare puternice, adaptate săpatului, iar capul este conic, cu bot alungit și ochi
foarte mici; pavilionul urechilor lipsește, iar mirosul și auzul sunt foarte fine. Se
hrănește mai ales cu râme, dar și cu insecte adulte și larvele lor, moluște terestre,
miriapode și furnici. Se împerechează o dată pe an în aprilie-mai, gestația durează
circa 4 săptămâni. Femela fată 3-7 pui golași. Cârtița este folositoare prin distrugerea
multor larve din sol, afânarea și îmbunătățirea drenajului intern al apei.
Cârtițele sunt animale complet carnivore (vermivore, insectivore). Stăpânite mereu de
nevoia și pofta de mâncare mănâncă orice vietate pe care o găsește săpând în pământ
sau mai rar pe suprafața solului.
Hrana predominantă a cârtiței o constituie râmele, care reprezintă peste 90% din
componența hranei. Se hrănește și cu insecte adulte și larvele lor, moluște terestre
(melci etc), crustacee terestre, miriapode, furnici și ouăle lor, care toate la un loc nu
depășesc 5-10% din hrana cârtițelor. Dintre insecte predomină în
hrană coleopterele (cărăbuși etc., mai ales larvele lor, care trăiesc în
pământ), dipterele (larve subterane de muște, mai ales din
familiile Bibionidae și Tipulidae), mai puțin lepidoptere (omizi de fluturi de noapte
etc), himenoptere și ortoptere (coropișnițe). Anii de invazie cu larve de cărăbuși sunt
ani de belșug pentru cârtiță. Ocazional, mănâncă
și broaște, chițcani, șoareci, șopârle și șerpi, care ajunși în galeriile de cârtițe, nu mai
văd lumina soarelui. Nici canibalismul nu e rar; învinsul din competițiile crâncene
care se dau între masculii de cârtițe în epoca împerecherii este mâncat de învingător.
Resturile vegetale găsite în analizele conținutului stomacal sunt puse pe seama
înghițirii accidentale.
Datorită metabolismului intens și gradului redus de calorii al hranei, cârtițele mănâncă
mult și neîncetat și sunt stăpânite mereu de nevoia de mâncare. Ele au nevoie în 24 de
ore o cantitate de hrană de 3-4 ori mai mare decât greutatea lor corporală. Ținute la
post, fără hrană, mor de inaniție în numai 8-12 ore.
Cârtițele își dobândesc hrana prin muncă grea și neîncetată, săpând mereu în stratul de
pământ în care trăiesc animalele cu care se hrănesc, pe care le prind cu membrele
anterioare, iar râmele sunt strivite cu ghearele puternice, pentru a scoate pământul din
aparatul lor digestiv. Cârtițele obișnuiesc să-și fac mici rezerve de hrană în cotloanele
de pe traiectul galeriilor, care sunt formate din 2-2,5 kg de râme imobilizate prin
mușcarea primelor 3-5 segmente anterioare, fără a le omorî.

Gindacul de Colorado
Numele de "Gandacul de Colorado" are inca origini neclare, gandacul provine din
America de Nord, dar nu sunt originali din Colorado. In prezent se crede ca au
originea in centrul Mexicului. El a avut o serie de nume intre 1863 si 1867, inclusiv
"Gandacul cu zece dungi", "Gandacul de cartofi" si "Noul gandac de cartof". Acest
gandac nu a fost integrat in clasa insecte pana cand Walsh (1865) autor al cartii "New
International Encyclopedia", a declarat ca doi dintre colegii sai au vazut un numar
mare de insecte pe teritoriul statului Colorado hranindu-se pe o planta cu bulbi
autohtona. Primul entomolog care a folosit numele de "gandac de Colorado de
cartofi" a fost C.V. Riley (1867). Gandacul de Colorado, Leptinotarsa decemlineata,
are o distributie in Mexic si in cele mai multe zone din Statele Unite ale Americii (cu
exceptia statului Alaska, California, Hawaii si Nevada), dar inclusiv in Florida. De
asemenea, acesta apare in sudul Canadei si este un daunator in America Centrala.
Specia a fost introdusa tarziu in Europa si in parti de pe continentul Asia, dar a
evoluat si s-a stabilizat pe aceste continente. Adultii masoara aproximativ o.95 cm
lungime si sunt galbeni-portocaliu, cu multe dungi negre pe spate. Ei sunt robusti si
de forma ovala la vederea de sus. Capul are o pata neagra triunghiulara si toracele are
marcaje negre neregulate. Partea de dedesubt a gandacului si picioarele sunt
preponderent intunecate. Ouale sunt de culoare portocalie in culori stralucitoare si in
forma de minge de fotbal, de aproximativ 1.7 - 18 mm. lungime si 0.8 mm in latime.
Insectele femele folosesc un adeziv galbui pentru a depune oua pe suprafata inferioara
a frunzelor in grupuri de 5-100 oua. Embrionul devine vizibil in ultimele 12 ore
inainte de incubatie. In conditi foarte bune, insectele femele pot pune 200-500 de
oua. Larvele rosiatice ale gandacului de Colorado sunt de de 1.27 cm. lungime, atunci
cand devin mature. Larvele au de obicei doua randuri de pete negre pe partile laterale.
Larvele au un aspect indesat si abdomenul este puternic convex. Larvele mature sapa
in pamant la o adancime de 2-5 cm. si, dupa aproximativ doua zile, isi incep stadiul de
pupa. Gandacul de Colorado de cartofi are pupe ovale de culoare portocalie. Timpul
de dezvoltare in medie este de aproximativ 5-8 zile. Gandacul de Colorado isi incepe
ciclul de viata in stadiu de ou. Ouale eclozeaza in patru sau in cinci zile si larvele
iesite incep hranirea din frunzele plantei gazde. Exista patru stagii larvare cu durata
completa de 21 de zile. Larvele sapa in sol pentru a intra in stadiul de pupa si acest
lucru dureaza de la 10 la 15
zile.