Grupele ecologice de ampfibieni

A RELIZAT STUDENTUL GRUPEI 23 A

ZLOTEA MIHAIL
 Amfibienii acvatici

 Amfibienii acvatici desfăşoară întregul ciclul vital în mediul primar de apariţie a vieţii şi inclusiv a animalelor
vertebrate, adică în mediul acvatic. Grupul reuneşte în special caudate din familiile Cryptobranchidae şi
Proteidae, dar şi unele specii de amfibieni ecaudaţi. Criptobranhidele reprezintă cei mai mari amfibieni
contemporani, astfel în cât mediul acvatic, mult mai dens ca cel aerian, oferă condiţii mai favorabile pentru
suportul şi deplasarea acestor animale masive. În plus, corpul masiv al salamandrelor gigante, cum mai sunt
numite aceste animale, facilitează termoreglarea în condiţiile apelor reci montane pe care acestea le populează. 
 Ecaudatele  (Ecaudata) acvatice sunt adaptate la acest mediu, probabil în mod secundar, fiind apte să
părăsească rareori apa. La acest grup se referă în primul rând reprezentanţii familiei  pipelor (Pipidae).
Reprezentantul tipic broasca fagure (Pipa americana) (fig.50.6) din Brazilia şi Guyana, ca şi alte ecaudate
acvatice, are limba mult redusă, ataşată de planşeul gurii. Femela în perioada de reproducere formează pe spate
un şir de loje, în care cu ajutorul masculului aflat în amplexus, sunt amplasate ouăle fecundate. În aceste
„incubatoare” are loc dezvoltarea larvară a cca 80 de mormoloci, care după eclozare continuă dezvoltarea în
apă.
 Amfibienii apozi (Apoda) includ şi ei unele forme acvatice,
revenite la acest mediu în mod secundar. Specia Typhlonectes
compressicaudata din Venezuela şi Guyana, ca adaptare la
mediul acvatic, este vivipară. Marea majoritate a formelor
acvatice populează bazinele dulcicole, cu excepţia speciei Rana
cancrivora, care poate să se afle în ochiurile de apă rămase în
timpul mareelor din sud-estul Asiei. Această particularitate
deosebită se datorează capacităţii acestor amfibieni de a
concentra ioni de sodiu şi clor în sânge, rezistând astfel
condiţiilor hipersaline. 
Amfibieni terestri

 Amfibienii tereştri  reprezintă atât specii terestre propriu-zise, cât şi semiacvatice. Ultimele,
deşi duc un mod de viaţă terestru activ, în egală măsură folosesc şi mediul acvatic pentru
termo- şi hidroreglare, sau pentru nutriţie. Astfel de forme, aflate continuu la limita dintre
aceste medii sunt multiple specii de ambiostome (Ambyostomidae), salamandre
(Salamandridae), discogloside (Discoglosidae) şi ranide (Ranidae). 
 Izvoraşii (Bombina) sunt broscuţe care perioada activă a anului şi-o petrec în apele
stătătoare. Limba în formă de disc, de unde vine şi denumirea familiei, este neretractilă.
Petele de pe abdomen de culoare galbenă, oranj sau roşiatică, avertizează răpitorii despre
prezenţa glandelor cu secreţii iritante. Iernează însă aceste specii pe uscat. În egală măsură,
ca şi izvoraşii, folosesc mediul terestru şi acvatic, şi tritonii (Triturus). Primăvara devreme,
când abia  părăsesc locurile de hibernare, se îndreaptă direct spre bazinele acvatice, pe care
le părăsesc către toamnă. 
 Ranidele verzi (Rana) sau broaştele de baltă, folosesc anul
împrejur bazinul acvatic în calitate de mediu de viaţă, în care şi
iernează.  În caz de necesitate – pericol sau termoreglare, ies pe
uscat deplasându-se la distanţe mari prin cadrul zonelor
palustre. Spre deosebire de ranidele verzi, cele brune sunt mai
puţin dependente de mediul acvatic. Astfel, broasca roşie de
pădure (Rana dalmatina) se află în ochiurile de apă abia apărute
după topirea zăpezii doar câteva zile pe an, depunând aici
pontele.  Phyllomedusa sanvegii din America de Sud,  în vederea
Ambiostomele (Ambyostomidae) cunoscute prin capacităţile
lor neotenice, prezintă forme distincte terestre şi acvatice. La
primele se referă în special adulţii, care după metamorfoză ies
pe uscat. Larvele unor specii, astfel ca Ambyostoma tigrinum în
anumite condiţii nefavorabile, rămân în acest mediu toată viaţa,
având capacitatea de neotenie, adică de reproduce. 
Formele terestre propriu-zise au trăsături morfofiziologice şi
comportament deosebit. Astfel, broaştele râioase (Bufonidae)
au pielea cornificată , fapt ce le permite să habiteze biotopuri
deschise şi chiar aride. De exemplu, broasca râioasă verde
(Bufo viridis) se întâlneşte şi în regiunile de semideşert din
Asia, unde duce un mod de viaţă crepuscular sau nocturn.
Speciile  de deşert Chiromontis xerampelina din Africa şi
minimalizării pierderilor de apă, formează în calitate de produs
final al metabolismului azotic acidul uric. O altă specie din
pustiurile australiene Helioporus eyrei, reţine o cantitate de apă,
care egalează cu cca 80% din masa corpului, în vezica urinară. 
Amfibieni tericoli

 Amfibienii tericoli (subterani) în vederea minimalizării pierderilor de apă se

retrag pentru o anumită perioadă în substrat. Forme perfect adaptate la acest
mediu sunt gimnofionii (Gymnophiona sau Apoda). Acestui mod de viaţă i se
datorează forma corpului vermiformă. Deplasarea prin substrat este facilitată prin
prezenţa unei cuirase dermice, care-i redau aspectul inelat, asemenea unei râme.
Tegumentul ca şi la toţi amfibieni este nud, lipsit de stratul cornos. Anume din
acest considerent amfibienii apozi apar la suprafaţa solului în timpul nopţii sau
după ploi. Formele terestre de gimnofioni posedă fecundarea internă, masculii
având în acest scop în calitate de organ copulator, un diverticol al cloacei. Ponta
lor este amplasată pe uscat într-un loc cu umiditatea sporită, fiind protejată şi de
un strat abundent de mucus.
 Scormonitorul inelat (Syphonops annulatus) din
America de Sud are lungimea de cca 40cm,
constituind de-a lungul corpului cca 90 inele.
Trăieşte în solul umed în care depune 4-5 ouă unite
printr-o membrană gelatinoasă. O altă specie,
Ichtyophis glutinosus, prezintă un mod deosebit de
reproducere. Femela depune cca 20 de ouă într-o
vizuină lângă apă. Larvele apărute se deplasează în
bazin, unde, ulterior are loc dezvoltarea lor.  acestora, antrenată de mişcările laterale ale membrelor posterioare,
Ecaudatele, prezentând cea mai amplă radiaţie adaptivă a
amfibienilor actuali, au asimilat şi ei substratul. Aceştia sunt în
special reprezentanţii familiei Pelobatidae, care îşi sapă galeriile
de regulă în solurile nisipoase sau bine afânate. Spre deosebire de
gimnofioni, care înaintează în substrat cu partea craniană,
usturoaiele, cum mai sunt numite pelobatidele, se cufundă în sol cu
partea caudală. În acest scop le servesc tuberculii metatarsiali
hiperdezvoltaţi, cu aspect de lopată. Marginea cornificată a
ajută animalul să se adăpostească în substrat. Broasca brună de
pământ (Pelobates fuscus) se află pe parcursul zilei îngropată în
sol la adâncimea de cca 15-50 cm, ieşind seara la vânătoare. Se
reproduce în bazinele acvatice, depunând nişte „brâie” de icre din
care se dezvoltă cei mai mari mormoloci. 
 Amfibieni abroricoli
 Amfibienii arboricoli reprezintă un grup specific, adaptat la modul de viaţă pe arbori.
Toţi reprezentanţii acestui grup ecologic fac parte din ordinul ecaudatelor şi sunt
preponderent răspândiţi în regiunile pădurilor tropicale umede. Cel mai reprezentat grup
este familia Hylidae care numără cca 580 de specii. Pe măsura îndepărtării de regiunile
respective, numărul de amfibieni arboricoli descreşte. Astfel, în condiţiile continentului
european se întâlnesc două specii, iar la noi, doar una – brotăcelul (Hyla arborea). Este o
broscuţă suplă, de cca 4,5 cm, perfect adaptată pentru deplasarea prin coronament.
Vârfurile degetelor sunt înzestrate cu ventuze adezive. Are o capacitate extraordinară de
schimbarea a cromaţiei tegumentare care corespunde de regulă fondului cromatic al
substratului. 
 Reprezentanţii genului Phyllomedusa au corpul sprinten, colorat dominant în verde.
Primele degete ale membrelor anterioare şi posterioare sunt opozabile celorlalte, fapt ce
facilitează apucarea crengilor. Tegumentul secretă o substanţă ceriferă, care-i redă
capacitate impermeabilă.
Familia Dendrobatidae reprezintă un alt grup de amfibieni,
În pădurile tropicale din Malaiezia se întâlneşte broasca
cărora în mare parte le este specific modul arboricol de viaţă.
zburătoare (Racophorus reinwardi) . Ca şi alte forme
Aceşti amfibieni, răspândiţi în America Centrală şi de Sud,
adaptate la deplasarea prin arbori, prezintă discuri adezive,
prezintă o varietate foarte mare a coloraţiei corpului, care
iar membranele interdigitale prezente la ambele perechi de
serveşte în calitate de avertizare a potenţialilor răpitori.
membre sunt extrem de dezvoltate. Suprafaţa lor totală de
Broscuţele minuscule, aparent vulnerabile, posedă glande
cca 20 cm2 serveşte pentru planare. În caz de pericol sau de
veninoase extrem de efective. Genul Dendrobates include cca
necesitate de deplasare la distanţe mai mari, broasca
50 specii exclusiv arboricole, viu colorate şi care au
zburătoare se aruncă de la înălţime, întinzând lăbuţele şi
dimensiunile de până la 20 mm. Masculii, care sunt mai mari ca
desfăcând degetele. Zborul durează câteva secunde pe
femelele, fenomen nespecific ecaudatelor, manifestă
parcursul cărora, broasca se permută la o distanţă cca 10 m. 
comportament teritorial. Pontele sunt depuse în afara bazinelor
acvatice, fiind apoi protejate.