FLORA DOBROGEI

Poziţia geografică a Dobrogei determină o serie de interferenţe climatice care se concretizează în

special printr-o puternică influenţă a climatului Europei Centrale, a celui temperat-mediteranean din
peninsula Balcanică şi a apelor marine.
Dobrogea face parte din regiunea biogeografică stepică, astfel încât vegetaţia zonală este
reprezentată de pajiştea stepică, care în momentul de faţă se găseşte pe suprafeţe mici, ca rezultat al
ocupării unor suprafeţe întinse de către culturile agricole.
Climatul stepic are un caracter continental excesiv, cu ierni foarte reci şi veri foarte calde.
Temperatura poate oscila între -15 °C în ianuarie şi +35 °C în iulie, diferenţa de temperatură între vară şi
iarnă fiind semnificativă. Vânturile calde sunt frecvente în timpul verii, în funcţie de intensitate putând
conduce la fluctuaţii bruşte ale temperaturii chiar şi pe durata unei singure zile. Precipitaţiile sunt reduse.
Pe lângă pajiştile stepice, ansamblul învelişului vegetal al Dobrogei prezintă păduri xerofile şi
mezofile, cât şi două fâşii de vegetaţie cu totul specifice şi anume, spre est fâşia nisipurilor maritime şi spre
vest şi nord, Lunca şi Delta Dunării.
Din punct de vedere numeric, flora acestei regiuni este deosebit de bogată ajungând să depăşească
1900 specii.

1. Flora pajiștilor stepice

În decursul timpului, mai ales la sfârșitul secolului XX, pajiştile stepice au fost treptat desţelenite
pentru a face loc culturilor agricole. Flora acestor pajişti este constituită din specii xerofile (xerofite), ce
sunt caracteristice locurilor uscate, secetoase.
Adaptările xerofitelor la mediul de viaţă.
- xerofitele au o presiune osmotică foarte mare care poate ajunge la 60-80 atmosfere. Astfel, plantele
pot absorbi din sol apa care este în cantitate mică;
- sistemul radicular este foarte bine dezvoltat, de regulă mai dezvoltat decât părţile aeriene, având o
ramificare foarte puternică, pentru a explora un volum mare de sol;
- ţesutul conducător este foarte bine dezvoltat în comparaţie cu cel al mezofitelor;
- de regulă organele aeriene sunt acoperite de o pâslă deasă de peri sau de un strat de ceară;
- xerofitele suportă un timp îndelungat lipsa de apă, protoplasma rezistă la deshidratări prelungite.
În pajiştile stepice dobrogene se găsesc specii de:
- graminee: Festuca valesiaca (păiuşul), Agropyron cristatum (pir cristat), Stipa capillata (negara),
Bromus squarrosus (obsigă), Aegilops cylindrica;
- fabacee: Medicago minima, Medicago falcata, Medicago orbicularis (lucerna), Onobrychis viciifolia
(sparceta);
- lamiacee: Phlomis pungens (şolovârfiţa), Salvia nemorosa, Salvia austriaca (jaleş);

1
 - asteracee: Centaurea orientalis (mături), Artemisia austriaca (peliniţă de stepă), Inula britannica,
Inula hirta, Inula germanica.
Pe lângă acestea se mai găsesc: Euphorbia seguieriana, Euphorbia stepposa (laptele câinelui), Linum
austriacum (in sălbatic), Convolvulus cantabricus (volbura), etc.

2. Flora pădurilor din Dobrogea

Pădurile xerofile. In Dobrogea de Nord, pădurile xerofile sunt răspândite la altitudini de 150-250 m,
pe reliefuri colinare. Cele de pe culmi şi versanţi sunt edificate de Quercus pubescens (stejarul pufos), iar
cele de pe văi de Quercus penduculiflora (stejarul brumăriu). Pe lângă stejarul brumăriu, mai apar
exemplare de Tilia tomentosa (tei argintiu), Fraxinus coriariaefolia (frasin caucazian) și Acer tataricum (arţar
tătărăsc).
În sudul Dobrogei, pădurile xerofile sunt răspândite la altitudini de 100-250 m, pe reliefuri de coline
joase cu culmi larg rotunjite, versanţi cu înclinare redusă. Aceste păduri sunt edificate de Quercus cerris
(cer), alături de care se găsesc Q. pubescens (stejar pufos), Q. frainetto (gârniță), pe văi fiind prezent și Q.
pedunculiflora (stejar brumăriu). Partea inferioară a stratului arborilor este formată din Carpinus orientalis
(cărpiniță) și Fraxinus ornus (mojdrean), arbuștii fiind reprezentați de Cornus mas (corn), Viburnum lantana
(dârmoz), Ligustrum vulgare (lemn câinesc) și Crataegus monogyna (păducel). În stratul ierbos se remarcă
participarea speciilor sudice, respectiv: Piptatherum virescens, Chrysanthemum corymbosum,
Lithospermum purpureocaeruleum, etc.
Pădurile mezofile se regăsesc în Dobrogea de Nord pe areale restrânse, la altitudini de 250-450 m,
pe reliefuri variate. În stratul arborilor sunt codominante speciile Quercus dalechampii, Q. petraea (gorun),
Tilia tomentosa (tei argintiu), Fraxinus excelsior (frasin), alături de care se găsește Fraxinus ornus
(mojdrean).

3. Flora nisipurilor maritime

Condițiile pedo-climatice ale nisipurilor litorale asigură dezvoltarea unei flore și vegetații
caracteristice. Nisipurile maritime sunt populate de plante arenicole, numite și psamofite. Însușirile
xeromorfe ale psamofitelor sunt determinate și de faptul că nisipul are o capacitate foarte scăzută de a
reține apa. În plus, straturile superficiale se încălzesc foarte puternic.
Pe nisipurile maritime vegetează și unele plante halofile, a căror dezvoltare este favorizată de
salinitatea apelor marine.
Particularitățile morfo-structurale ale psamofitelor se pot exemplifica prin următoarele:
- posibilitatea de a forma muguri în partea superioară a tulpinii, pe măsură ce partea inferioară este
acoperită de nisip;

2
 - prezența rădăcinilor fasciculate și puternic divizate, împlântându-se în nisip până la 30 cm
adâncime;
- pe nisipurile mișcătoare unele plante formează și rădăcini adventive care ajută la fixarea nisipului;
- psamofitele au o transpirație ridicată, pierd o mare cantitate de apă; aceste plante rezistă la
uscăciune prin:
- reducerea, uneori foarte pronunțată a frunzelor (Ephedra distachya);
- prezența abundentă a perilor (Convolvulus persicus, Salvia aethiopis);
- membrane cerificate (Elymus arenarius, Euphorbia seguieriana, Linaria genisitifolia);
- cuticularizarea epidermei (la speciile de Gramineae);
- poziția verticală a frunzelor (la speciile de Allium, Dianthus);
- suculența organelor vegetative (Cakile maritima);
- fructificare înainte de venirea căldurilor excesive (Bromus tectorum, B. sterilis).

Vegetația litoralului
În cadrul vegetației litoralului se deosebesc următoarele categorii:
a. vegetația dunelor litorale
b. vegetația țărmului drept
a. Vegetația dunelor litorale
Nisipurile litoralului maritim sunt ocupate de următoarele fâșii bine individualizate din punct de
vedere floristic:
- fâșia nisipurilor nude, lipsite de vegetație (plante superioare);
- fâșia de colonizare cu plante psamofile;
- fâșia de înțeleniri prin infiltrarea elementelor stepice.
Colonizarea nisipurilor decurge astfel: primele plante care se instalează sunt: Eryngium maritimum și
Crambe maritima, care prin rădăcinile lor atenuează mobilitatea nisipurilor si totodată, prin părțile
supraterane micșorează puterea de antrenare a acestora de către vânt. Ulterior se instalează Centaurea
arenaria și Leymus racemosus (sinonim Elymus arenarius), care se asociază și cu alte specii, precum
Convolvulus persicus, Cakile maritima și Lactuca tatarica. Intr-o faza mai avansata de colonizare se
instalează elemente stepice (specii de Bromus, Linaria, Euphorbia, Siderites, Stachys, Salvia, etc), ce
insoțesc psamofitele.

b. Vegetația țărmului drept (falezei) este variabilă în funcție de gradul de stabilitate al acesteia și de
înclinarea plantelor. În locurile recent dislocate plantele lipsesc. În locurile mai puțin abrupte ale pantei se
instalează fitocenoze de Atriplex tatarica, Onopordon tauricum, Polypogon monspeliensis, Cynodon

3
dactylon, ș. a. Pe substrat argilos, argilo-nisipos sau pe loess, în locuri puternic însorite se instalează
Ecballium elaterium (plesnitoare).

4. Flora sărăturilor
Chimismul solului constituie unul dintre cei mai importanți factori edafici. Solurile salinizate sunt
bogate în săruri solubile ca: cloruri, sulfați de sodiu, de calciu, magneziu, etc. Ele sunt răspândite intrazonal,
iar după cantitatea de săruri se disting următoarele categorii:
- solonceacuri, care conțin o mare cantitate de săruri începând chiar de la suprafață (pe timp uscat
sărurile formează o crustă albă). Sărăturile litorale sunt în general de tipul solonceacurilor marine cu soluri
nisipoase, predominate de săruri clorurice. Se dezvoltă pe locuri ±joase, marginea lacurilor și printre dune;
- solonețuri, conținând o mai mică cantitate de săruri și lipsite de săruri solubile la suprafață
(sărăturarea începe la câteva zeci de cm în adâncime).
Aceste soluri sunt populate de o serie de specii de plante adaptate la aceste condiții, numite halofite
Acestea prezintă adaptări fiziologice şi morfologice, ce le permit să reziste la conţinutul ridicat în
săruri al substratului:
- au o presiune osmotică mare, care poate să ajungă la 100 atmosfere, asigurându-se în acest mod
absorbția apei din solul sărăturat;
- în general, tulpinile plantelor halofile sunt groase şi suculente.
Pe terenurile sărăturate de la litoralul Mării Negre se găsesc specii din familiile:
- Chenopodiaceae: Atriplex hastata, Halimione verrucifera, Halimione pedunculata, Bassia hirsuta,
Kochia prostrata, Salicornia europaea, Halocnemum strobilaceum, Suaeda maritima, Petrosimonia triandra;
- Caryophyllaceae: Spergularia marina, Spergularia media;
- Plumbaginaceae: Limonium bellidifolium, Limonium gmelini, limonium bellidifolium;
- Plantaginaceae: Plantago tenuiflora, Plantago maritima;
- Asteraceae: Artemisia maritima, Aster tripolium, Lactuca tatarica, Taraxacum bessarabicum;
- Juncaceae: Juncus gerardi, Juncus bufonius;
- Poaceae: Crypsis aculeata, Aeluropus littoralis, Puccinellia limosa, etc.

Se deosebesc următoarele categorii de plante care cresc pe terenuri sărăturate:

- halofite obligatorii, ce au nevoie cel puțin într-o anumită perioadă a anului de o cantitate mare de
săruri pentru o dezvoltare normală. Dintre acestea, pot fi exemplificate: Halimione verrucifera, Halimione
edunculata, Bassia hirsuta, Salicornia europaea, Halocnemum strobilaceum, Suaeda maritima, Spergularia
marina, Spergularia media, Plantago maritima, Crypsis aculeata, Aeluropus littoralis, Taraxacum
bessarabicum;

4
 - halofite preferante, specii cu răspândire mare, care pe soluri sărate găsesc condiții optime de
dezvoltare, precum: Atriplex littoralis, Juncus gerardi, Puccinelia distans, Beckmannia erucaeformis;
- suportante, specii care suportă un anumit grad de salinitate, precum: Trifolium fragiferum,
Phragmites australis, Mentha pulegium, etc.
- accidentale, specii care ajung pe astfel de terenuri, dar nu pot rezista prea mult timp.

ARII NATURALE DE INTERES BOTANIC DIN DOBROGEA

REZERVATIA “DUNELE MARINE DE LA AGIGEA”

Rezervaţia “Dunele marine de la Agigea”, este singura arie protejată de acest gen din
România. Ideea înfiinţării rezervaţiei ştiinţifice i-a aparţinut profesorului Ioan Borcea şi a fost
lansată de către acesta la Primul Congres al Naturaliştilor din România din 1928. Pentru a proteja
plantele rare, specifice nisipurilor de origine marină, profesorul Borcea a îngrădit în anul 1928 din
proprie iniţiativă o suprafaţă de 600 m2. Rezervaţia a fost înfiinţată în mod oficial în 1939 prin
Hotărârea Biroului Ştiinţific al „Comisiei Flora României" şi cuprindea o suprafaţă de 6300 m2.
Ulterior a fost confirmată ca arie protejată în Legea nr. 5/2000, privind elaborarea planului de
amenajare a teritoriului naţional.
Din anul 2007, odată cu implementarea programului Natura 2000 în România, rezervaţia
naturală devine sit de importanţă comunitară în cadrul Reţelei ecologice Natura 2000 (ROSCI0073
“Dunele Marine de la Agigea”).
Înfiinţarea rezervaţiei naturale s-a realizat în primul rând pentru protejarea habitatelor de
dune marine şi a comunităţilor vegetale pe care le edifică sau în cadrul cărora se dezvoltă.
Caracterizare fizico-geografică
Localizare: Rezervaţia de dune marine este situată la sud de Constanta, pe un platou înalt de
cca. 12–14 m faţă de nivelul marii, în incinta Staţiunii Biologice Marine "Prof. dr. Ioan Borcea" de la
Agigea, la aproximativ 200 m distanţă faţă de litoralul Mării Negre. Suprafaţa actuală declarată a
rezervaţiei este de 10,55 ha.
Relieful rezervaţiei este alcătuit din dune nisipoase, mobile, semifixate şi fixate de până la 14
metri înălţime, mai mult sau mai puţin acoperite de un amestec de plante arenicole, stepice şi
ruderale, dar şi de vegetaţie lemnoasă. Dunele s-au format prin depunerea continuă a nisipului
adus de vânturi dinspre nord, din zona unui vechi golf marin ocupat în prezent de lacul Agigea.

5
 Climatul este continental-litoral, cu o temperatură medie anuală de 11,2 °C. In timpul verii,
nisipul atinge temperaturi şi de 42 °C. Precipitaţiile anuale sunt de 378 mm iar umiditatea nisipului
creşte în lunile de toamnă, odată cu adâncimea.
Flora
Rezervaţia este cunoscută în principal datorită unor rarităţi floristice care se dezvoltă pe
dunele de nisip precum: Ephedra distachya (cârcelul), Alyssum borzaeanum (ciucuşoara de nisip),
Silene thymifolia (miliţeaua de nisip), Convolvulus persicus (volbura de nisip), Carex colchica (C.
ligerica). Dintre aceste specii, Alyssum borzaeanum este o specie subendemică, foarte rară în
România şi în Europa, în rezervaţia de la Agigea se află cea mai mare populaţie a acestei specii din
România. Rare la nivel naţional sunt, de asemenea, speciile Convolvulus persicus şi Silene
thymifolia, prezente, în afara dunelor de la Agigea, doar în Rezervţia Biosferei Delta Dunării. Altă
specie de mare interes, Ephedra distachya, este prezentă la Agigea probabil cu cea mai mare
populaţie din România, formată atât din exemplare bărbăteşti cât şi femeieşti.
În rezervaţie se află însă şi alte rarităţi floristice, mai mult sau mai puţin specifice nisipurilor
marine: Astragalus varius, Syrenia montana, Leymus racemosus, Silene exaltata, Silene
borythenica, Dianthus leptopetalus, Salvia aethiopis, Seseli tortuosum, Onobrychis gracilis,
Echinops ruthenicus, Vicia peregrina, etc.
Alături de acestea se găsesc următoarele specii:
Agropyron cristatum ssp. pectinatum (pir cristat), Ajuga chamaepitys (tămâiţă de câmp),
Allium rotundum (pur), Alyssum alyssoides (ciucuşoară), A. hirsutum, Anchusa azurea, Apera spica-
venti (iarba vântului), Asparagus officinalis ssp. officinalis (sparanghel), A. officinalis ssp.
pseudoscaber (umbra iepurelui), A. verticillatus, Carduus nutans ssp. nutans (ciulin), Caucalis
platycarpos (ruşinătoare), Centaurea arenaria, C. micranthos, C. solstitialis, Chondrilla juncea
(răsfug), Cynanchum acutum (curpene câinesc), C. cincetoxicum (iarba fiarelor), Echinops
ruthenicus (tătarnică), Echium italicum (coada vacii), E. vulgare (limba şarpelui), Euphorbia
seguieriana (laptele câinelui), Falcaria vulgaris (dornic), Goniolimon tataricum ssp. besserianum,
Iris germanica (stânjenel), Jurinea arachnoidea ssp. dobrogensis, Linaria genistifolia ssp.
genistifolia (buruiană de in), Marrubium peregrinum (cătuşnică sălbatică), Medicago orbicularis,
Nonea atra (iarbă dulce), Plantago indica (ochiul lupului), Sanguisorba minor (cebărea), Scabiosa
ochroleuca (sipică), Sideritis montana (încheietoare), Silene otites, Teucrium chamaedrys (dumbăţ),
T. polium (închegătoare), Thalictrum minus ssp. minus (rutişor), Tribulus terrestris (colţii babei) ş. a.

6
 Odată cu construirea Portului Constanţa Sud – Agigea, rezervaţia a fost separată de mare
printr-un drum betonat, o cale ferată şi un pod rutier care duce spre terminalul de feriboturi. In
prezent rezervaţia se află la o depărtare de cca 200 metri de ţărmul mării, ceea ce a dus în timp la
o serie de modificări ale condiţiilor ecologice (microclimatice şi edafice), urmate de schimbări
semnificative în compoziţia şi structura covorului vegetal. Aceste modificări au cauzat dispariţia
unor specii psamofile (Medicago marina, Cakile maritima subsp. euxina, Argusia sibirica, Artemisia
tschernieviana, etc) şi au favorizat proliferarea speciilor stepice ierboase (Bromus tectorum,
Marrubium peregrinum, Artemisia austriaca, Festuca valesiaca, Stipa capillata, Stachys
atherocalyx, etc) sau lemnoase (Crataegus monogyna, Prunus spinosa, Euonymus europaeus, etc).

REZERVAŢIA NATURALĂ ,,PĂDUREA HAGIENI"

Pădurea Hagieni a fost declarată arie protejată la propunerea Comisiei pentru Ocrotirea
Monumentelor Naturii prin decizia nr. 935/1962 a Consiliului Popular al Regiunii Dobrogea.
Ulterior a fost declarată rezervaţie floristică şi faunistică a Academiei Române prin decizia nr.
425/1970 a Consiliului Popular Judeţean Constanţa. De asemenea, Pădurea Hagieni este inclusă în
Reţeaua Ecologică Europeană Natura 2000.
Caracterizare fizico-geografică
Dintre rezervaţiile forestiere ale Dobrogei, Pădurea Hagieni ocupă o poziţie deosebită.
Aceasta arie protejată este situată în extremitatea sud-estică a Podişului Dobrogei de Sud, la
circa 10 km sud–sud-vest de Mangalia, în apropierea localităţilor Albeşti, Hagieni şi Limanu.
Rezervaţia Pădurea Hagieni are o suprafaţa totală de 586 ha, iar prin decizia nr. 918/1968 a fost
împărţită în două zone: rezervaţia propriu-zisă sau zona ştiinţifică I, cu o suprafaţă de 395 ha şi
zona tampon sau zona ştiinţifică II, de 191 ha.
Relieful este variat, suprafeţele plane alternează cu depresiuni mici, văi înguste şi adânci.
Altitudinea, în funcţie de formele de relief, este cuprinsă între 15-70 m.
Rezervaţia este străbătută de doua văi mai importante: Valea Albeşti şi Valea Şerpilor,
dintre care doar Valea Albeşti are apă permanentă, în acest perimetru existând şi o baltă aflată în
proces de înmlăştinire.
Din punct de vedere geologic, fundamentul rezervaţiei este reprezentat de calcare mezozoice
bogate în special în fosile de bivalve acoperite de depozite de loess iar în văi şi funduri de canarale,
din argile roşii şi verzi.

7
 Solurile sunt reprezentate de cernoziomuri şi cernoziomuri levigate, pe pantele expuse ale
dealurilor apar regosoluri iar pe văi cu exces de umiditate se formează solurile argilo-iluviale.
Clima regiunii se caracterizează printr-o temperatură medie anuală de 10,9 °C, cu media cea
mai scăzută în luna ianuarie (0,2 °C) şi cea mai ridicată în iulie-august (21,8 °C). Media anuală a
precipitaţiilor este de 365 mm.
Flora
Importanţa deosebită a acestei zone constă în numărul mare de specii menţionate –
841 taxoni, din care 776 specii şi 65 subspecii semnalate de pe suprafaţa relativ redusă. Zonele
cele mai extinse din pădurea Hagieni, care sunt acoperite cu vegetaţie originală, sunt dominate de
Carpinus orientalis (cărpiniţa), ce se întinde pe o suprafaţa de circa 100 ha în zona centrală a
rezervaţiei, în asociaţie cu diferite specii de Quercus: Q. pubescens (stejar pufos), Q. pedunculiflora
(stejar brumăriu), Q. virgiliana, cu Fraxinus ornus (mojdrean), Cotinus coggygria (scumpie), Cornus
mas (corn), Berberis vulgaris (dracilă), Viburnum lantana (dârmoz) etc.
Flora ierboasă din interiorul pădurii este reprezentată de specii vernale – Galanthus graecus,
G. plicatus (ghiocei), Scilla bifolia (viorele), Corydalis solida (brebenei), Paeonia peregrina (bujor),
Viola suavis etc, care în sezonul estival sunt înlocuite treptat cu Lithospermum purpureo–
coeruleum (mărgeluşe), Cynanchum vincetoxicum (iarba fiarelor), Physospermum cornubiense,
Laser trilobum, Polygonatum latifolium (pecetea lui Solomon), Mercurialis ovata, Brachypodium
sylvaticum, Asparagus verticillatus etc.
O particularitate a acestei rezervaţii este prezenţa pe mari suprafeţe a unor tufărişuri,
denumite şiblyak/şibleac, dominate de Paliurus spina-christi (păliur, spinul lui Christos), alături de
Crataegus monogyna (păducel), Cotinus coggygria (scumpie), Jasminum fruticans (iasomie),
Syringa vulgaris (liliac) şi Ligustrum vulgare (lemn câinesc).
Poienile şi luminişurile pădurii sunt dominate de specii ierboase caracteristice zonelor de
stepă între care se remarcă gramineele: Stipa capillata (negară), S. pulcherrima, S. lessingiana
(colilie), Koeleria macrantha, Festuca valesiaca (păiuş), Chrysopogon gryllus (sadină), Botriochloa
ischaemum (bărboasă) etc, alături de alte specii ierboase xerofite – Salvia nutans (jaleş, salvie),
Stachys recta (jaleş de câmp), Centaurea orientalis, Centaurea salonitana, Convolvulus cartabrica,
Achillea clypeolata, Echium italicum (limba şarpelui), Echinops ruthenicus (tătarnică), Astragalus
hamosus, Adonis vernalis (ruşcuţă de primăvară), Paeonia tenuifolia (bujor), Hyacinthella
leucophaea, Iris pumilla (răţişoare), Prunus tenella (migdal pitic), Asphodeline lutea (ai de pădure).

8
 Pe suprafeţele calcaroase, pe stâncării şi coaste însorite cu sol superficial, se instalează un
covor vegetal format din Satureja caerulea, Salvia ringens, Thymus zygioides, Thymus pannonicus
(cimbrişor), Convolvulus cantabrica, Teucrium polium (închegătoare), Teucrium chamaedrys
(dumbăţ), Sideritis montana (încheietoare), Coronilla scorpioides, Achillea setacea (coada şoricelului)
etc.
În ochiurile de apă din valea Albeşti s-a instalat o vegetaţie acvatică şi palustră formată
predominant din Phragmites australis (stuf), Typha angustifolia şi Typha latifolia (papura), la care
se adaugă Schoenoplectus lacustris (pipirig), Schoenoplectus tabernaemontani, Lemna minor,
Lemna trisulca (lintiţa) etc.
În Pădurea Hagieni se găsesc unele specii endemice: Salvia ringens, Vicia amphicarpa,
Potentilla pedatoides şi Potentilla taurica ssp. bornmuelleri, Scabiosa micrantha, Stachys obliqua,
Ornithogalum comosum, Plumbago europaea, Opopanax chironium ssp. bulgaricum.
Pădurea Hagieni apare ca o insulă de arbori termofili în stepa dobrogeană. Importanţa
ştiinţifică a rezervaţiei rezidă din poziţia ei geografică la intersecţia căilor de migrare a speciilor de
plante de origine pontică, balcanică, mediteraneană, central-europeană, aralo-caspică şi iliro-
moesiacă, ceea ce a determinat un amestec de elemente floristice de o mare bogăţie şi diversitate.
Prezenţa în număr mare a elementelor mediteraneene şi submediteraneene dau o trăsătura
deosebită vegetaţiei, care datorită particularităţilor sale deosebite reprezintă singura zonă de pe
teritoriul tarii care poate fi încadrată în provincia floristică euxinică a regiunii mediteraneene,
provincie care include în special zone din peninsula Crimeea şi din zona litoralului estic al Marii Negre.

DELTA DUNĂRII
Poziţie şi limite
Delta Dunării este situată pe paralela de 45°, la jumătatea distanţei dintre Polul Nord şi
Ecuator. Raportată la România, Delta Dunarii este situată în SE ţării, fiind delimitată la SV de
Podişul Dobrogei, la N trece peste graniţa cu Ucraina, iar la E se învecinează cu Marea Neagră.
Delta Dunării propriu-zisă, intre braţele Chilia şi Sf. Gheorghe, are suprafaţa de 2940 km2, din
care, pe teritoriul României se găsesc 2540 km2. La aceasta, se mai adaugă lunca de pe partea
dreaptă a braţului Sfântu Gheorghe şi unitatea Dranov (970 km 2).
Relieful
Delta Dunării, ca de altfel toate deltele, este o formaţiune tânără, rezultată din raportul
dintre principalii factori care guvernează zonele de coastă, respectiv: variaţia nivelului mării,

9
curenţii, mareele şi valurile, pe de o parte, şi debitul de apă şi aluviuni transportat de râu în zona
de vărsare, pe de altă parte. La aceste condiţii se mai asociază configuraţia reliefului submers,
costier, marin.
Sub aspect morfologic, Delta Dunării este considerată o câmpie aluvială în formare,
caracterizată printr-o hipsometrie redusă (ecart altitudinal de cca. 16 m).
Relieful Deltei Dunării cuprinde în regim natural terenuri joase şi terenuri înalte. Altitudinea
medie a reliefului Deltei este de 0,5 m, iar altitudinea maximă de 12,4 m în grindul Letea. Circa
79,5% din suprafaţa Deltei este situată la altitudini pozitive şi 20,5% sub nivelul de 0 m (exclusiv
suprafaţa braţelor Dunării).
a) Terenurile joase din Delta Dunării cuprind mlaştini, lacuri, gârle, canale (Litcov, Dranov,
Dunavat), braţe secundare (Tătaru, Cernovca), ostroave (Tătaru, Babina, Cernovca).
Terenurile mlăştinoase sunt acoperite de apă (în funcţie de nivelul Dunării) şi de vegetaţie
palustră, fiind situate între –0,5 şi 1 m, ocupând zonele din jurul lacurilor şi complexelor lacustre,
respectiv din ariile depresionare.
Lacurile constituie o categorie morfohidrografică importantă în ansamblul Deltei Dunării.
Actualmente, în urma acţiunilor de desecare realizate, în trecut, în scopuri agricole, numărul
lacurilor este apreciat la 479 (lacuri mai mari de 1 ha), cu o suprafaţă totală de 25666,
reprezentând 7,82% din suprafaţa deltei. Cele mai mari lacuri sunt: Dranov (2170 ha), Roşu (1445
ha), Gorgova (1377 ha), Lumina (1367 ha), Merhei (1057 ha), Isac (1101 ha), Furtuna (977 ha) şi
Matiţa (652 ha).
b) Terenurile înalte sunt reprezentate de grinduri. Acestea pot fi fluviale (longitudinale) şi
marine (transversale).
Grindurile fluviale sunt rezultatul depunerilor de aluviuni, fiind situate în lungul braţelor
principale, pe ambele maluri (Chilia, Tulcea, Sfântu Gheorghe şi Sulina) şi au înălţimi ce variază în
lungul acestora, scăzând din amonte spre aval (au 3 m la bifurcaţii şi ajung la 0,5-0,3 m în aval, în
apropiere de ţărmul mării). Astfel de grinduri se găsesc şi în lungul gârlelor mai importante din
delta fluvială. Suprafaţa grindurilor fluviale este apreciată la cca. 50250 ha, ceea ce reprezintă 15%
din teritoriul Deltei Dunării.
Grindurile marine sunt formate prin acţiunea combinată a proceselor marine (determinante)
şi a celor fluviale (subordonate) fiind dispuse perpendicular pe direcţia braţelor principale ale
Dunării. Factorii principali care au dus şi duc, în prezent, la formarea grindurilor marine sunt
curenţii marini circulari, specifici bazinului Mării Negre şi valurile. Contribuţia Dunării la formarea

10
grindurilor marine este numai sub aspectul transportului de material aluvionar care este deversat
în zona litorală şi preluat apoi de valurile şi curenţii marini. Cele mai mari grinduri marine sunt cele
care alcătuiesc aşa-numitul cordon iniţial: Letea (9225 ha), Caraorman (6036 ha) şi Crasnicol (624
ha). Acest cordon de grinduri împarte delta în două compartimente: fluvială şi fluvio-marină.
Suprafaţa grindurilor marine este apreciată la 34900ha, reprezentând 10,5% din suprafaţa Deltei
Dunării.
Grindurile marine au mai multe funcţii în spaţiul deltaic, şi anume:
- reprezintă o limită clară între delta fluvială şi cea fluvio-marină;
- sunt cele mai înalte subunităţi geografice (Letea şi Caraorman), fapt ce a permis dezvoltarea
unor formaţiuni mezoxerofile şi a unor asociaţii vegetale arenicole şi halofile;
- relieful eolian, cu dune mobile şi semifixate, constituie împreună cu pădurea mezoxerofilă şi
vegetaţia arenicolă, un peisaj complex unic pe teritoriul ţării noastre, în contrast cu peisajul
palustru din imediata vecinătate;
- sunt arealele care se găsesc (în proporţii mai reduse) deasupra celor mai ridicate cote de
apă produse în decursul timpului, fapt ce a constituit şi locuri sigure pentru aşezările omeneşti din
cele mai vechi timpuri (Caraorman, Letea, C. A. Rosetti, Periprava).
Solurile
În Delta Dunării, principalele tipuri de soluri sunt:
- solurile aluviale, cele mai tinere, caracteristice în principal grindurilor din partea fluvială
(vestică) a deltei;
- histosoluri, formate, ca rezultat al condiţiilor de umiditate mare din zonele joase şi întinse,
din descompunerea resturilor de vegetaţie (stuf, rogoz ş a);
- psamosolurile şi nisipurile, asociate cu grindurile şi dunele de nisip din delta marină;
- limnosolurile (depozitele lacustre/lagunare de pe fundul lacurilor) alcătuite din suspensii
minerale aduse de apele râului şi din cele provenite în urma proceselor chimice şi biologice care au
loc la nivelul masei de apă;
- solonceacuri şi soloneţuri, care apar în zonele cu apă freatică sărată şi care s-au format pe
depozitele nisipoase de origine marină din grindurile nisipoase joase.
Clima
Clima suportă trei influenţe exterioare ca urmare a poziţiei „de tampon” a Deltei Dunării
între uscatul continental limitrof, care o înconjoară pe laturile de nord, vest şi sud şi Marea Neagră
spre est: influenţele continentale, pontice şi respectiv, cele ale aerului de advecţie.

11
 Flora Deltei Dunarii
În Delta Dunării, flora este constituită îndeosebi din specii hidrofile (acvatice), higrofile
(palustre), psamofile (adaptate la zone nisipoase) şi halofile (de sărătură). Pe grindurile fluviale se
dezvoltă plante lemnoase higrofile, mezofile iar pe cele marine, mezoxerofile.
Pe marile întinderi de apă ale deltei se întâlnesc aproape toate speciile de plante higro- şi
hidrofile din ţara noastră care se asociază în cele mai variate formaţiuni vegetale.
A. Plante acvatice (hidrofile). Acestea sunt legate nemijlocit de mediul acvatic, se dezvoltă în
întregime numai în apă. În acest sens prezintă următoarele adaptări morfologice:
- rădăcini puternice, al căror rol principal este de susţinere a plantei;
- tulpini lungi, flexibile, frunze submerse, plutitoare şi emerse;
- de obicei, frunzele plutitoare au suprafaţă foliară mare, stomate larg deschise, au colorit
verde intens şi sunt glabre (lucioase, fără perişori);
- majoritatea speciilor hidrofile îşi diseminează seminţele pasiv, prin hidrocorie.
Dintre plantele acvatice fac parte speciile submerse, natante şi emerse.
A.1. Plantele acvatice submerse sunt reprezentate în majoritate de specii care au rădăcinile
fixate în substrat, tulpina şi frunzele subacvatice, numai floarea ridicându-se deasupra apei pentru
polenizare:
 Ceratophyllum demersum, Ceratophyllum submersum – cosor
 Elodea canadensis – ciuma apelor
 Hottonia palustris
 Myriophyllum spicatum – peniţa apei
 Najas minor – inariţă mică
 Potamogeton crispus, Potamogeton lucens, Potamogeton pectinatus – broscariţă
 Vallisneria spiralis – sârmuliţă
Unele plante acvatice submerse plutesc în masa apei, neavând contact cu substratul, floarea
fiind singurul organ care se ridică deasupra apei:
 Aldrovanda vesiculosa – otrăţel
 Utricularia vulgaris – otrăţel
A. 2. Plantele acvatice natante, se dezvoltă mai aproape de malul apelor.
- Unele au rădăcinile fixate în mâlul de pe fundul chiuvetei lacustre iar frunzele sunt plutitoare la
suprafaţa apei:
 Nuphar luteum – nufăr galben

12
  Nymphaea alba – nufăr alb
 Nymphoides peltata – plutică
 Polygonum amphibium – troscot de baltă
 Potamogeton natans – broscariţă
 Trapa natans – cornaci
- Altele plutesc liber la suprafaţa apei:
 Lemna minor, Lemna trisulca – lintiţă
 Salvinia natans – peştişoară
 Spirodella polyrhiza
A. 3. Plantele acvatice emerse sau heleofile, sunt înrădăcinate, având frunze şi flori deasupra
apei:
 Hippuris vulgaris – coada mânzului
 Hydrocharis morsus–ranae – iarba broaştelor
 Ranunculus (Batrachyium) trichophyllus – bulbuci
 Stratiotes aloides – foarfeca bălţii

B. Plante palustre (amphibii sau semiacvatice). Acestea se dezvoltă parţial şi alternativ în apă şi
pe malul apelor:
 Alisma plantago-aquatica – limbariţă
 Butomus umbellatus – crin de baltă
 Cicuta virosa – cucuta de apă
 Dryopteris thelipteris (Thelypteris palustris) – feriga de baltă
 Glyceria aquatica (maxima) – mană de apă
 Oenanthe aquatica – mărăraş
 Phragmites communis – stuf
 Ranunculus lingua
 Sagittaria sagittifolia – săgeata apei
 Scirpus (Bolboschaemus) maritimus – rogoz
 Scirpus (Schoenoplectus) lacustris – pipirig
 Sparganium erectum – buzdugan
 Typha angustifolia, Typha latifolia – papură

13
 Stuful (Phragmites communis) ocupă suprafeţe întinse formând stufărişuri. În locuri mai
puţin adânci stuful este fixat pe fundul mâlos, unde îşi dezvoltă în bune condiţii sistemul radicular.
Acolo unde apa are o adâncime mai mare stuful formează plaurul. Acesta reprezintă o formaţiune
plutitoare formată din rădăcinile şi rizomii stufului şi ale plantelor însoţitoare legate prin humus şi
substanţe organice. Grosimea plaurului poate varia între 0,15–1,5 m. Plaurul pluteşte, ieşind la
suprafaţă numai în mică parte, iar pe porţiunea lui aeriană se dezvoltă stuful (ce poate atinge 3–5
m înălţime) şi alte specii însoţitoare: – Typha latifolia, Typha angustifolia (papura), Carex riparia
(rogoz), Lythrum salicaria (răchitan), Cicuta virosa (cucuta de apă), Symphytum officinale
(tătăneasă), Stachys palustris (jaleş), Mentha aquatica (izmă de baltă), Solanum dulcamara
(lăsnicior), Eupatorium cannabinum (cânepa codrului), Lysimachia vulgaris (gălbăşoară), Iris
pseudacorus (stânjenei galbeni), Calystegia sepium (cupa vacii) ş a.

C. Plante psamofile (arenicole). Acestea sunt adaptate la viaţa pe nisipuri şi pe terenuri cu textură
nisipoasă.
Pe dunele înalte, cu nisip nefixat şi nesolificat, trăiesc:
 Elymus sabulosus – perişor
 Centaurea arenaria – vineţele de nisip
 Polygonum arenarium – troscot de nisip
 Artemisia arenaria – pelin de nisip
 Epherea distachya – cârcel
Pe dunele mijlocii coabitează:
 Onosma arenarium – otrăţel
 Helichrysum arenarium – siminoc
 Secale sylvestre – secară sălbatică
 Scabiosa ucrainica
Pe dunele joase, condiţiile de viaţă avantajează dezvoltarea unor specii stepice, precum:
 Cynodon dactylon – iarba câinelui
 Taraxacum serotinum – părăsita găinilor
 Medicago lupulina – trifoi mărunt
 Convolvulus lineatus

D. Plantele halofile (de sărătură).

14
Pe grindurile marine din Delta Dunării se găsesc:
 Salicornia herbacea – brânca
 Halocnemum strobilaceum
 Suaeda maritima – ghirin
 Aster tripolium – albăstrica
 Plantago maritima – pătlagina
 Salsola soda – săricică
 Aeluropus litoralis

E. Flora lemnoasă din Delta Dunării

Pe grindurile fluviale (aluvionare) se dezvoltă plante lemnoase higrofile şi mezofile, ce au
capacitatea de a suporta inundaţiile de durată variabilă, precum:
 Salix alba – salcie
 Salix fragilis – răchită
 Populus albus – plop alb
 Populus canescens – plop cenuşiu
 Rubus caesius – mur
 Vitis silvestris – viţă sălbatică

Pe grindurile marine (nisipoase), Letea şi Caraorman, se găsesc păduri constituite din:

Arbori
 Alnus glutinosa – anin negru
 Fraxinus excelsior – frasin
 Fraxinus pallisae – frasin pufos
 Populus albus – plop alb
 Quercus pedunculiflora – stejar brumăriu
 Quercus robur – stejar
Arbuşti
 Berberis vulgaris – dracilă
 Cornus sanguinea – sânger
 Crataegus monogyna – păducel

15
  Ligustrum vulgare – lemn câinesc
 Prunus spinosa – porumbar
 Pyrus pyraster – păr pădureţ
 Rhamnus cathartica – verigariu
 Rosa canina – măceş
 Viburnum opulus – călin
Liane
 Clematis vitalba – curpen de pădure
 Hedera helix – iederă
 Periploca graeca
 Vitis silvestris – viţă sălbatică

Plante adventive din Delta Dunării

O parte dintre speciile existente în prezent pe teritoriul Deltei Dunării a fost introdusă de om.
Printre speciile adventive se găsesc plante acvatice natante (Azolla caroliniana), submerse
(Elodeea nutalii, Vallisneria spiralis), specii palustre (Acorus calamus) şi plante terestre, ruderale
(Datura stramonium, Bidens frondosa). Dintre speciile cu tulpina lemnoasă fac parte Amorpha
fruticosa şi Eleagnus angustifolia, iar cele cu tulpina volubilă sunt reprezentate de cuscută
(Cuscuta campestris). Unele specii au fost introduse din motive economice (diferitele varietăţi şi
hibrizi de plop, pentru exploatarea masei lemnoase), în scop medicinal (Datura stramonium,
Acorus calamus), ornamental (Petunia parviflora) sau accidental (Xanthium italicum), ele devenind
subspontane.

REZERVATIA HISTRIA-SINOE
Zona Histria-Sinoie este amplasată în partea sud-vestică a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării,
în extremitatea nord-estică a grindului Saele. Aria protejată este situată pe malul lacului Sinoe la o
altitudine de 0,5-2 m, are o suprafaţă de 400 ha şi cuprinde un complex de vegetaţie acvatică,
palustră, de sărătură şi de nisipuri, de tip vest-pontică. Situl este format din suprafeţe plane,
ocupate în cea mai mare parte de vegetaţie halofilă şi dune cu înălţime mică acoperite de
vegetaţie arenarie.
Importanţa botanică este dată de unele specii rare, precum: Alyssum borzaeanum, Dianthus
bessarabicus, Puccinellia gigantea şi un număr mare de asociaţii halofile şi arenarii.

16
 Pe terenurile sărăturoase flora halofilă este constituită din Aeluropus litoralis, Frankenia
hispida, Halocnemum strobilaceum, Juncus gerardii, Obione verrucifera, Parapholis incurva,
Puccinellia distans (bălănică), Salicornia herbacea (brânca), Spergularia media, Suaeda maritima
(ghirin), etc.
Pe nisipurile consolidate se remarcă o floră arenarie, constituită din Alyssum borzaeanum,
Artemisia arenaria, Bromus tectorum, Cynodon dactylon, Plantago maritima, Secale sylvestre, etc.
În apele lacurilor flora acvatică submersă este alcătuită îndeosebi din specii de Myriophyllum
(peniţa apei), Potamogeton (broscăriţă) şi Zanichellia (mătriţă).
În jurul lacurilor flora palustră este reprezentată îndeosebi de Phragmites communis (stuf),
Typha latifolia (papură), Bolboschoemus maritimus (rogoz), Juncus maritimus (pipirig de mare),
etc.

CAPUL DOLOŞMAN
Situl Capul Doloşman este situat în regiunea Dobrogea, judeţul Tulcea, la cca 7 km est de
comuna Jurilovca. Capul Doloşman este un promontoriu de circa 40 m altitudine care se înalţă pe
latura sud-vestică a lacului Razim şi este cuprins ca zonă protejată în Rezervaţia Biosferei Delta
Dunării. Substratul este format din calcare marnoase cenuşii (Cretacicul Superior), la vest versantul
fiind mai domol şi acoperit de loessuri. Climatul este de tip continental extrem. Situl este o
rezervaţie botanică, faunistică şi arheologică. Habitatele sunt reprezentate de pajişti stepice vest-
pontice şi pajişti xerofile pietroase dobrogene.
Flora cuprinde 100 taxoni, dintre care se detaşează: Centaurea janke, Centaurea gracilenta,
Agropyron ponticum şi Minuartia bilykiana.
Alături de acestea sunt şi alte specii incluse în Lista Roşie a României (Oltean et al. 1994):
Achillea coarctata, Astragalus pubiflorus, Bupleurum apiculatum, Centaurea salonitana,
Convolvulus lineatus, Euphorbia dobrogensis, Salvia aethiopis, Seseli tortuosum, Verbascum
ovalifolium, etc.
Populaţia de Centaurea janke de la Capul Doloşman este alcătuită din peste 300 de
exemplare, reprezentând circa 20% din totalul naţional al speciei.

PĂDUREA BABADAG
Pădurea Babadag este situată în regiunea biogeografică stepică, se întinde pe o suprafaţă
considerabilă (cca. 42 Km2) în partea nordică a judeţului Tulcea. Aceasta este situată pe un teren

17
colinar cu denivelări între 70-220 m altitudine, cu climat arid. Solul este cenuşiu de pădure cu
substrat loessoid.
Pădurea Babadag prezintă o mare diversitate floristică şi fitocenologică, fiind inclusă în
Reţeaua Ecologică Europeană Natura 2000.
Flora lemnoasă este constituită din: Quercus pubescens (stejar pufos) – predominant, Carpinus
orientalis (cărpiniţă), Q. pedunculiflora (stejar brumăriu), Q. petraea (gorun), Acer tataricum (arţar
tătărăsc), Tilia tomentosa (tei), Fraxinus ornus (mojdrean), Fraxinus excelsior (frasin), Prunus
mahaleb (vişin turcesc), Cotinus coggygria (scumpie), Crataegus monogyna (păducel), Ligustrum
vulgare (lemn câinesc), Cornus sanguinea (sânger), C. mas (corn), Euonymus europaea (salbă
moale), Viburnum lantana (dârmoz).
În stratul ierbos se găsesc: Lithospermum purpureo-coeruleum, Dictamnus albus, Origanum
vulgare, Cynanchum vincetoxicum, Paeonia peregrina, Lychnis coronaria, Achillea clypeolata,
Globularia punctata, etc.

MASIVUL GEOLOGIC CHEIA

Situl este o rezervaţie naturală cu importanţă botanică şi geologică. Cuprinde stânci de
vârstă jurasică. Importanţa botanică este dată de numărul mare de specii rare, atât pentru flora
Dobrogei, cât şi pentru flora României.
Stâncile sunt acoperite de o floră saxicolă constituită din: Alyssum saxatile (bărbişoară),
Allium saxatile (usturoi de stâncă), Dianthus nardiformis (garoafă). Dintre speciile lemnoase, pe
stânci se află exemplare izolate de Cotinus coggygria (scumpia), Prunus mahaleb (vişin turcesc),
Jasminum fruticans (iasomie sălbatică). Pe unele porţiuni ale platoului apare Carpinus orientalis
(cărpiniţa), Fraxinus ornus (mojdreanul), Quercus pubescens (stejar pufos).
Dintre speciile de plante menţionate în Lista Roşie a României (Oltean et al. 1994), aici au
fost găsite: Achillea clypeolata, Achillea coarctata, Campanula romanica, Centaurea gracilenta,
Convolvulus lineatus, Euphorbia dobrogensis, Paeonia peregrina, Paeonia tenuifolia, Plantago
cornuti, Prunus tenella, Satureja caerulea, etc.

MUNȚII MĂCINULUI
Munții Măcinului, cei mai vechi munți din România, au o suprafață de 11.321 ha și o înălțime
de 467 m (Vârful Țuțuiatu). În afară de caracterul unic din punct de vedere geologic, acești munți
se impun și prin peisajul lor caracteristic, ce nu se mai regăsește la nivel național, rezultat al

18
combinației dintre aspectele geomorfologice și fitocenocomplexele tipice pentru majoritatea
etajelor și zonelor de vegetație din Dobrogea (păduri balcanice, submediteraneene, silvostepă și
stepă).
Munții Măcinului prezintă ecosisteme cu o mare biodiversitate, fiind inventariate
aproximativ 1770 specii de plante. Aici există suprafețe întinse de vegetație naturală de stepă,
unice chiar și pentru Balcani.
Vegetația ierboasă ocupă suprafețele cele mai întinse în Culmea Pricopanului, respectiv în
zona Greci, fiind reprezentată prin pajiști de stepă petrofilă cu Sedum hillebrandtii, Festuca callieri
sau de stepă de loess, cu Stipa capillata, Stipa ucrainica, Festuca valesiaca sau Bothriochloa
ischaemum.
Flora lemnoasă cuprinde specii de arbori, precum: Fagus sylvatica, Carpinus betulus, C.
orientalis, Tilia tomentosa, Quercus pedunculiflora, Q. robur, Q. pubescens. În stratul arbustiv se
găsesc: Spiraea crenata, Corylus avellana, Rosa canina, Ligustrum vulgare, Cornus mas, Cotinus
coggygria, Paliurus spina christi, ș. a.
În Munții Măcinului, pe Valea Fagilor-Luncavița, se găsește una dintre cele mai rare asociații
forestiere din România, reprezentată de tipul de pădure făgeto-carpinet dobrogean cu rogoz. O
altă fitocenoză forestieră rară in România, prezentă în Munții Măcinului, este reprezentată de
asociația dintre teiul argintiu și stejarul pedunculat.

19