Ecosisteme de zone calde

deșerturi
Ce este un deșert?
Deșertul sau pustiul este o zonă care primește foarte puține precipitații, aproximativ 250 mm pe
an. Deșerturile au reputația de a susține foarte puține forme de viață deși, la o comparație mai
atentă cu un mediu mai umed, formele de viață din deșert sunt de cele mai multe ori variate și
rămân în general ascunse pentru a-și păstra umiditatea. Aproximativ o treime din suprafața Terrei
este acoperită de deșerturi. In regiunile de deșert sunt în general diferențe mari
de temperatură de la zi la noapte. Cauza lipsei de vegetație dintr-un deșert (pustiu) poate fi lipsa
apei sau în regiunile arctice lipsa căldurii necesare vieții.

Tipuri de deșerturi
Deșerturi aride
În aceste pustiuri carența de apă și pământul uscat este cauza esențială a lipsei vieții în regiune.

Deșerturi nisipoase
În aceste ținuturi stratul superior este alcătuit din nisip, în care predomină cuarțul, care a luat
naștere prin fenomenul de eroziune datorat în special vantului, sub acțiunea căruia formează
dune de nisip care pot fi mișcătoare. Condițiile de viață în aceste regiuni sunt vitrege. Unul dintre
deșerturile cele mai mari de acest tip este Rub all-Chali din Arabia.

Deșerturi pietroase sau stâncoase

În acest caz stratul superficial este alcătuit din blocuri de piatră sau stânci, rezultate din crăparea
rocilor cauzată de diferențele mari de temperatură și de îngheț.

Deșerturi cu pietriș
Iau naștere prin procesele de eroziune și depunere a materialului adus de ghetarii. Astfel de
pustiuri se pot întâlni în Asia Centrală (Iran).

Deșerturi de sare
Au luat naștere în regiuni aride, acolo unde sarea s-a depus după evaporarea apei în care era
dizolvată.

Flora si fauna
În aceste regiuni aride trăiesc plante și animale adaptate la carența de apă, ca:

 plante crassulaceae, tamaricaceae, euphorbiaceae,

cactaceae xerophyte (cactus, salcîm, tamarix)
 animale
ca: mustedlidae,reptile,insecte,anthropode,scorpioni,păianjeni,gazele,dromaderi,cămile
 Savanele

Biotop
Biotopul este diferit de cel al altor stepe. În savană cad mai puține precipitații decât în stepa
europeană. Clima în savană este mai caldă, iar anual sunt înregistrate secete. Solurile sunt mai
puțin fertile, iar luminozitatea este maximă. Sunt două anotimpuri principale: sezonul secetos și
sezonul ploios.

Flora
Flora savanei este adaptată condițiilor climaterice neprielnice din savană. Astfel în savană se
întâlnesc arbori precum baobabul, care oferă faunei fitofage a savanei hrana necesară. Astfel,
pentru a supraviețui, arborii și arbuștii depozitează în trunchi apă pentru a supraviețui sezonului
secetos. Însă vegetația dominantă este cea ierboasă, iar plantele ierboase își usucă partea
superioară a corpului (situată deasupra solului), transportând substanțele hrănitoare și apa la
rădăcini, și astfel reduc evaporarea apei.

Fauna
Fauna savanei este reprezentată de mai multe tipuri de animale:

 erbivore (antilope, zebre, girafe, elefanți, bivoli, rinoceri)

 carnivore (lei, leoparzi, hiene, gheparzi, șacali, câini pătați)
 rozătoare
 păsări (struți, vulturi)
 reptile
 insecte
Pădurile tropicale
Ce sunt padurile tropicale?
Sub denumirea de pădure tropicală se înțelege vegetația care crește în zonele cu climă
tropicală umedă.
Caracteristic acestei vegetații este o vegetație foarte deasă aproape de nepătruns, cu o climă
caldă și umedă, după atolul de corali urmează din punct de vedere a densității florei și faunei
pădurea tropicală. Regiunile pădurilor tropicale cu o vegetație verde tot timpul anului, alcătuiesc
un sistem ecologic adaptat la clima caldă cu o temperatură medie anuală de 25 °C, cu oscilații de
temperatură medie anuală de 0,5 - 0,6 °C și o cantitate de precipitații de 2.500 mm.
Intinderea pădurilor tropicale în prezent sunt în America de Sud, America Centrală, Africa, Asia
de Sud ca și zona ecuatorială (10° latitudine nord și sud de ecuator) a Australiei, în general zona
de întinere a acestor păduri sunt zona ecuatorială, excepție făcând regiunea Amazonului,
regiunea Anzilor Cordilieri prin evaporarea intensă a apei din Oceanul Pacific care sub formă de
ceață ajunge regiunea Anzilor, sau regiunea Africi de est cauzat de efectul Pasat - Muson. În
anul 1950 suprafața de întindere a pădurii tropicale a fost apreciată la 16 - 17 Mil. km² ca 11 %
din suprafața globului, până în anul 1980 50 % din această suprafață a fost distrusă de către om.

Vegetația
Copacii în pădurea tropicală cresc sub formă de etaje, astfel se pot aminti șase etaje de vegetație
care nu se pot delimita clar, - pe sol sunt plantele ierboase, tufișuri, arbuști. Solul are un strat
subțire de humus cu o capacitate redusă de hrană, de aceea un rol important joacă în asigurare
cu hrană Mykorrhiza.
Procesele de transformare a substanțelor sunt accelerate în această regiune din cauza climei
calde și umede, prin desișul de rădăcini absorbția hranei e rapidă cu o fotosinteză intensă.
Dar numai 5 % din hrană sunt absorbite din sol de către plante, o parte din sursa de hrană cade
ca materii în descompunere pe frunziș, sau pe sol, prin lipsa anotimpurilor există tot timpul anului
frunze căzute care sunt supuse imediat unor procese de descompunere, prin capacitatea redusă
de depozitare a stratului subțire de humus, aceste substanțe în descompunere sunt imediat
absorbite de plante.
Furnicile și termitele joacă un rol important în aceste procese complexe de simbioză, și de
transformare a biomasei vegetale în proteină animală, fiind intermediari între producător și
consumator, în prezent se cercetează procesele de transformare care au loc în coroana arborilor
din etajele superioare a pădurii tropicale.
O categorie însemnată (80 %) din vegetația regiunii o constituie plantele agățătoare (lianele) și
epifiții ca ferigile, ciupercile, mușchii, orhidee, bromelii, care contribuie la îmbogățirea humusului.

Decursul zilei în pădurea tropicală

 ora 6:00 Soarele răsare într-un timp scurt, este ceață. temperatura (20 °C);
 până la ora 10:00 evaporare intensă, temperatura (20-25 °C);
 până la ora 13:30 formare de nori mari, temperatura (28 °C);
 între orele 14 -17:00 In timpul ploii furtuni puternice, temperatura (30 - 31 °C);
 de la ora 17:00 apare din nou soarele, temperatura (28 °C);
 ora 18:00 apusul soarelui într-un timp scurt, temperatura (26 °C);
 după ora 18:00 noaptea este întuneric, temperatura între (20 - 23 °C).

Pădurile ecuatoriale
Pădurile ecuatoriale se întâlnesc în regiunea ecuatorială, de o parte și de alta a Ecuatorului (în
medie până la 5° latitudine nordică și sudică) precum bazinul fluviului Congo, câmpia
Amazonului, Nordul Australiei, și insulele Filipine.
Acesteia îi sunt specifice: numărul mare de specii și genuri cu ritm rapid de creștere; distribuția
etajată a componentelor(arbori foarte înalți ce ajung pana la 50 m, cu dispoziție discontinuă, sub
care se află arbori cu înalțime de 25-30 m care au o dezvoltare largă, arbori sub 10 m înalțime și
arbuști, iar la bază un strat de mușchi, graminee, ciuperci, un număr ridicat de liane, alge,
mușchi, ferigi, orhidee).
Pădurea Ecuatorială tipică există pe soluri bine drenate și cu reacție bazică. În locurile cu drenaj
redus, ea capătă alte caracteristici, în funcție de durata intervalului de exces de apă. La latitudini
mai mari (5° - 10°) se realizează trecerea de la pădurea tipic ecuatoriala (devine mai rară) la
vegetația de savană. Exemple de arbori cu valoare economică deosebită sunt:
în Brazilia - arborele de cauciuc(Hevea braziliensis), arborele de cacao (Theobroma
cacao), palmierul de fibre textile (Astnocaryum vulgare), palmierul de vin ( Maurita vinifera);
în Africa - acaju (Khaya), abanosul (Diospyros), palisandrul (Dalbergia), arborașul de
cafea (Coffea liberica), palmierul de ulei (Elaeis guineensis); în Asia de SE -
abanosul, mango, arborele de scorțișoară, palmierul de zahar, bananieri, bambusi 9 Bambusa
procera). Unele suprafețe ale pădurii ecuatoriale ( mai ales în Asia de Sud-Est) au fost defrișate,
locul lor fiind luat de culturile de orez, bananieri etc.
Ecosisteme de zone recii
Polul Nord
Polul Nord geografic terestru, sau pur și simplu polul Nord, este punctul cel
mai nordic al planetei Pământ. Acesta este definit ca fiind punctul de intersecție între axa de
rotație⁠(d) a Pământului și suprafața pământului în emisfera nordică, unde se întâlnesc
toate meridianele⁠(d) și fusele orare. Acest punct geografic nu este fix pe suprafața Pământului,
deoarece axa de rotație a Pământului, care o definește, variază⁠(d) slab cu o perioadă de
aproximativ paisprezece luni. Cu toate acestea, adesea poziția este considerată aproximativ fixă.
Polul Nord geografic nu trebuie confundat cu polul Nord magnetic, punctul central al câmpului
magnetic al Pământului către care arată toate acele busolelor. Acest concept, numit „adevăratul
Nord⁠(d)”, a fost descoperit, descris și prezentat de către omul de știință polimat chinez Shen
Kuo în secolul al XI-lea.
Polul Nord se află în mijlocul Oceanului Arctic, deasupra câmpiei abisale polare (cunoscută sub
numele de bazinul Amundsen⁠(d) sau bazinul Fram) și în apropiere de dorsala Lomonosov.
Dedesubtul polului, oceanul, ajunge la o adâncime de 4261 metri[1] și este în permanență
acoperit de gheață, spre deosebire de polul Sud, situat pe masa continentală a Antarcticii. Cu
excepția unor bancuri de pietriș nepermanente, cel mai apropiat uscat este insula Kaffeklubben,
situată la 707 km de pol.
Prima explorare a polului Nord, deși contestată, este atribuită americanului Frederick Cook⁠(d), care
ar fi ajuns la pol pe 21 aprilie 1908, dar el nu și-a dezvăluit traseul real.[2] Congresul Statelor
Unite a pus prima explorare pe seama americanului Robert Peary, care susține că a ajuns la
polul Nord pe 6 aprilie 1909, dar istoricii au contestat acest fapt după descoperirea unei copii a
jurnalului lui Peary, care s-ar fi înșelat cu estimările sale.[3] Prima explorare confirmată a polului
Nord este, prin urmare, cea a norvegianului Roald Amundsen și a italianului Umberto Nobile⁠(d),
care au zburat deasupra polului cu un dirijabil la 12 mai 1926.
Temperatura la polul Nord poate varia între −43 °C și 0 °C, ceea ce favorizează persistența gheții
la suprafața mării cu o grosime care variază între doi și patru metri. Banchiza este însă
amenințată și Oceanul Arctic ar putea ajunge liber de gheață în timpul secolului al XXI-lea, în
parte din cauza încălzirii globale și a reducerii efectului albedo.[4] Această situație nouă va facilita
accesul la resursele subterane din regiunea Arctică⁠(d) și există germenii unei dispute teritoriale
între cele cinci țări riverane Oceanului Arctic: Canada, Rusia, Norvegia, Danemarca⁠(d) și Statele
Unite ale Americii. Deși polul Nord se află în afara zonelor economice exclusive ale acestor țări,
recenta descoperire a dorsalei Lomonosov a relansat dezbaterea pe tema suveranității teritoriale
asupra Arcticii⁠(d).

Geografie
Axa de rotație a Pământului este înclinată cu 23° 26′ 14" în raport cu ecliptica, planul orbitei
heliocentrice a Pământului. Polul Nord definește geodezicele de latitudine 90° Nord (Φ = + π / 2) ,
precum și direcția adevăratului Nord⁠(d), în timp ce longitudinea poate fi definită ca orice valoare
între (-π ≤ λ ≤ + π) [5]. Axa de rotație — și, prin urmare, poziția polului Nord — a fost mult timp
considerată a fi fixă în raport cu suprafața Pământului, dar în secolul al XVIII-lea,
matematicianul Leonhard Euler a prezis că axa poate oscila.[6] La începutul secolului al XX-lea,
astronomii au observat o mică variație a latitudinii așa cum este ea determinată pentru un punct
fix de pe Pământ prin observarea stelelor. De ordinul câtorva metri la cele mai puternice oscilații,
migrația polului pe suprafața Pământului este similară mișcării unui titirez, are mai multe
componente periodice și neregulate. Componenta periodică de 433 de zile, identificată la opt luni
de către Euler, este acum numit oscilația Chandler.[7] Punctul exact al axei Pământului, la un
moment dat, este numit „polul instantaneu”, dar din cauza oscilației polilor, el nu poate fi folosit ca
definiție a unui pol fix atunci când este nevoie de o măsurare cu precizie mai bună de un metru.[8]
Oscilația axei de rotație a Pământului se datorează în principal variațiilor sezoniere ale calotei
glaciare și distribuției zăpezii. În 2005, s-a observat o schimbare anormală a direcției și vitezei de
deplasare a polului Nord geografic spre Groenlanda. Această schimbare este puternic corelată cu
accelerarea procesului de topire a gheții din Groenlanda și mai slab pe tot globul.[9]
Ar fi util un sistem fix de coordonate terestre (latitudine, longitudine și altitudine, sau orografie),
dar, având în vedere deriva continentelor, înălțarea și pierderea de altitudine a Pământului,
printre altele din cauza vulcanilor, precesiei echinocțiilor, eroziunii, nu există niciun sistem în care
toate caracteristicile geografice să poată fi determinate. International Earth Rotation and
Reference Systems Service⁠(d) și Uniunea Astronomică Internațională au definit un cadru numit
„Sistemul internațional de referință terestru⁠(d)”. Polul Nord al acestui sistem definește astăzi Nordul
geografic pentru măsurătorile de precizie, dar aceasta nu coincide exact cu axa de rotație a
Pământului.[10]
Deoarece nu există nicio prezență permanentă a omului la polul Nord, nu există nicio oră locală
sau un fus orar oficial desemnat pentru această regiune a globului, dar, în practică, polul adună
toate fusele orare într-un singur punct.[11] Deoarece toate liniile de longitudine se întâlnesc acolo,
un drum într-un cerc cu raza de câțiva metri în jurul polului parcurge toate fusele orare în câteva
secunde. În plus, întrucât orele locală sunt aproximativ sincronizate cu poziția Soarelui la zenit,
această aproximare nu funcționează la polul Nord, pentru că Soarele este în permanență pe cer
timp de șase luni.
Expedițiile polare pot folosi un fus orar arbitrar ales, de obicei fusul orar al bazei lor de
aprovizionare, oricare unitate universal valabilă: Greenwich Mean Time (GMT), Timpul Universal
Coordonat (UTC) sau fusul orar al țării de origine. Cu toate acestea, convenția este că se
folosește fusul orar UTC+0[12], spre deosebire de polul Sud, unde se folosește UTC+12 (fusul
orar al Noii Zeelande în vara australă).

Clima[modificare | modificare sursă]

Retragerea ghețurilor între 2005 și 2007.

Polul Nord este în semnificativ mai cald decât polul Sud, deoarece acesta se află la nivelul mării,
în mijlocul unui ocean care acționează ca rezervor de căldură, spre deosebire de masa
continentală antarctică. În timpul iernii (ianuarie), temperatura la polul Nord poate varia de la
−43–−26 °C, cu o medie de −34 °C. Temperatura medie vara (în iulie) este în jurul valorii
punctului de îngheț (0 °C)[13].
Gheața de la polul Nord are aproximativ doi sau trei metri grosime, dar există o variație
considerabilă și, ocazional, mișcarea sloiurilor de gheață expune suprafața mării. Un studiu
recent, finanțat de Uniunea Europeană și publicat în revista Geophysical Research Letters a
arătat că, în medie, grosimea gheții a scăzut în ultimii ani.[14] Conform cercetătorilor de la Centre
for Polar Observation and Modelling (CPOM) al University College din Londra (UCL), Regatul
Unit, scăderea gheții este atribuită încălzirii climei și Oceanului Arctic din ce în ce mai expus
radiațiilor solare.[14] Accelerarea drastică a topirii gheții în Arctica nu a fost anticipată de modelele
climatice, deoarece acestea nu au luat în considerare efectul albedo; cu cât oceanul Arctic devine
mai liber de gheață, cu atât energia absorbită de la razele solare și înmagazinată sub formă de
căldură este mai mare, accelerând topirea calotelor glaciare polare.[15][16]
Recent, oamenii de știință au prezis că polul Nord ar putea deveni liber de gheață pe timpul verii,
prin anul 2050.[17] La 15 decembrie 2008, serialul canadian de televiziune Daily Planet⁠(d) a relatat
că oamenii de știință prezic că gheața s-ar putea topi chiar în 2014.[18]
Descoperirile recente confirma că polul Nord a avut în trecut un climat subtropical, circa acum 55
de milioane de ani.[19] Misiunea Arctic Coring Expedition (ACEX) a recoltat nuclee de
gheață⁠(d) pe dorsala Lomonosov în 2004,[20] a căror analiză relevă prezența microfosilelor⁠(d) de
plante și animale tipice unui mediu subtropical de mare caldă (aproximativ 20 °C) și de mică
adâncime. Fosilele găsite la 400 metri sub fundul oceanului⁠(d) datează din perioada maximelor
termice, ale paleogen-eocenului.
La polul Nord, Soarele este permanent deasupra orizontului în timpul lunilor de vară și permanent
sub orizont în timpul lunilor de iarnă. Răsăritul are loc chiar înainte de echinocțiul de
primăvară (în jur de 19 martie). Soarele are nevoie atunci de trei luni pentru a ajunge la cel mai
înalt punct, aflat la circa 23°½ altitudine, la solstițiul de vară (aproximativ 21 iunie). Apoi, începe
să coboare, ajungând la apus după echinocțiul de toamnă (în jur de 24 septembrie). Atunci când
Soarele este vizibil pe cerul polar, el pare că se mișcă într-un cerc deasupra orizontului. Acest
cerc se ridică puțin câte puțin de la orizont după echinocțiul de primăvară și ajunge la altitudinea
maximă (în grade) deasupra orizontului la solstițiul de vară, coborând înapoi la orizont înainte de
a-l trece la echinocțiul de toamnă.[21][22]
La polul, amurgul durează aproximativ două săptămâni înainte de răsăritul și după apusul
soarelui, în timp ce crepusculul astronomic durează aproximativ șapte săptămâni înainte de
răsăritul și după apusul soarelui.[23]
Aceste efecte sunt cauzate de o combinație între înclinația axei Pământului și revoluția sa în jurul
Soarelui.[24] Direcția înclinației axei Pământului, precum și unghiul relativ la planul
orbitei Pământului în jurul Soarelui, rămân aproape constante în cursul unui an (ambele se
schimbă foarte încet pe perioade lungi de timp). În mijlocul verii, polul Nord este maxim înclinat
spre Soare. Pe parcursul anului, Pământul se mișcă în jurul Soarelui și polul Nord se orientează
treptat în partea opusă Soarelui, în cele din urmă fiind maxim și complet ascuns. Aceeași
secvență este observată și la polul Sud, la distanță de șase luni.

Fauna și flora[modificare | modificare sursă]

Copepodele se hrănesc cu fitoplancton sub gheață.[25]

Animalele și plantele din zona Arctică sunt, prin morfologie și comportament, adaptate la
condițiile specifice regiunilor de la nord de cercul polar (66° 32′ Nord). Scurtul anotimp de
creștere este cu siguranță cel mai important factor de constrângere pentru fauna și flora din
regiunea arctică, care sunt limitate de temperatură, lumină, și calota glaciară. Productivitatea
marină la pol este mai mare sau mai mică, în funcție de an, anotimp și apropierea de pol,[26] iar
creșterea biomasei⁠(d) nu depășește 100 mgC/m2/zi în centrul bazinului polar, acesta este de două
până la de cinci ori mai mică decât în zona deschisă din Oceanul Arctic. Prezența vieții în
această parte a banchizei nu este mai mare decât în largul mării; producția primară măsurată în
Mediterana de vest este echivalentă cu cea de aici, spre deosebire de zonele de foarte mare
randament cum sunt coastele reci ale Perului, unde biomasa este de o sută de ori mai
productivă.[26]
Această biomasă arctică constă în principal din zooplancton, cum ar fi amfipodele bentonice care
se hrănesc cu fitoplancton (dinoflagelate⁠(d) și diatomee) care cresc în straturile inferioare și sub
suprafața scufundată a gheții plutitoare. Chiar și în timpul iernii, anumite alge pot continua
procesul de fotosinteză, profitând de lumina foarte slabă a nopții polare⁠(d). Această producție
atrage pești, cetacee și foci în timpul verii, uneori, chiar în apropiere de pol. Relatările care
demonstrează prezența animalelor în jurul polului Nord sunt încă anecdotice, dar există o
perturbare semnificativă a productivității cauzată de încălzirea climei.[27] În fapt, se pot observa
peste 275 de specii de plante și animale care se apropie de pol pe timpul verii din cauza
încălzirii.[28]

Urs polar (Parcul Național Ukkusiksalik, Nunavut, Canada).

Pescuitul în această zonă este favorizat în timp ce megafauna este defavorizată. Ursul polar se
deplasează foarte rar dincolo de 82° latitudine nordică, din cauza penuriei de alimente, deși
uneori se pot observa urmele lor în apropierea polului Nord.[29] O expediție din 2006 a relatat că a
observat un urs polar la puțin peste un kilometru de pol.[30] Foca inelată a fost observată și ea
aproape de pol, și o vulpe polară a fost văzută la mai puțin de 60 km, la 89° 40′ latitudine
nordică.[31]
Dintre păsările observate în apropierea polului, sunt înregistrate mai multe specii: pasărea
omătului⁠(d), furtunarul ghețurilor⁠(d) și pescărușul tridactil⁠(d), deși unele observații pot fi distorsionate
de faptul că păsările au tendința să urmeze navele și mișcarea umană. Au fost observați și pești
în apele de la polul Nord, dar acestea sunt, probabil, puțini la număr. Deși unele specii pot fi
prezente cu un număr mare de indivizi, frigul le încetinește metabolismul și pot dura până la doi
ani până să atingă maturitatea sexuală în apa polară.
Poluarea apelor arctice are un impact semnificativ și asupra ratei natalității prin intermediul rețelei
trofice a cercului polar de nord. Unele metale grele, cum ar
fi zincul, cadmiul, mercurul și seleniul, sunt concentrate în Oceanul Arctic de către curenții marini
proveniți din Atlantic și Pacific. Poluanții⁠(d) bioacumulați în metabolismul unui individ cresc cu
absorbția nivelurilor inferioare ale lanțului trofic oceanic. Astfel, contaminanții pot fi prezente în
cantități minime în zooplancton, dar ratele au fost anormal de concentrate în
metabolismul speciilor superprădătoare⁠(d), cum ar fi păsările de mare, focile, urșii, și chiar și la
capătul lanțului, în oameni. Mostre din sângele din cordonul ombilical⁠(d) al nou-
născuților inuiți dezvăluie o concentrație de bifenili policlorurați de patru ori mai mare și un nivel
de mercur de între cincisprezece și douăzeci de ori mai mare decât în rândul copiilor născuți mai
la sud. Acești poluanți prezenți în metabolism au impact asupra natalității, și pot provoca deficite
de neurotransmițători, precum și diverse probleme cognitive⁠(d).[32]
Geopolitica[modificare | modificare sursă]

Hartă batimetrică ilustrând dorsala Lomonosov.

Oceanul Arctic este identificat de zeci de ani ca regiune bogată în petrol și gaze naturale. Într-un
articol din iulie 2008, United States Geological Survey estimează că subsolul arctic conține 90 de
miliarde de barili de petrol, 1 670 de miliarde de metri cubi de gaze naturale și 44 de milioane de
barili de gaz natural lichid.[33] Această situație face ca polul Nord și zona arctică să fie extrem de
râvnite de către țările vecine.[34]
În virtutea dreptului internațional, nicio țară nu deține în prezent polul Nord sau regiunea
înconjurătoare din Oceanul Arctic. Cele cinci state riverane Oceanului Arctic, Federația
Rusă, Canada, Norvegia, Danemarca⁠(d) (prin Groenlanda), și Statele Unite ale
Americii (prin Alaska), sunt limitate la o zonă economică exclusivă de 200 mile
marine (aproximativ 370 km) în largul țărmurilor lor. Dincolo de aceste ZEE, zona rămasă, care
reprezintă mai mult de un milion de kilometri pătrați, nu este atribuită niciunei țări, și este aflată
sub administrația Autorității Internaționale pentru Fundul Mării⁠(d).[35]
La data ratificării Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, o țară are o perioadă de zece
ani să valorifice legal zona sa de 200 milles marins.[36] Astfel, Norvegia (care a ratificat convenția
în 1996[37]), Rusia (ratificare în 1997[38]), Canada (ratificare în 2003[39]) și Danemarca (ratificare în
2004) au lansat proiecte pentru a afirma că unele zone ale Arcticii ar trebui să aparțină teritoriilor
lor.[40]

Hartă a pretențiilor teritoriale în Arctica⁠(d).

În 1948, o expediție rusească a descoperit de dorsala Lomonosov, o structură geologică ce se

prelungește aproximativ pe 1800& km din insulele Noua Siberie până în largul
coastei Groenlandei[41][42] și a insulei Ellesmere.[43] Abia la începutul anilor 2000 această dorsală
oceanică a atras atenția comunității internaționale⁠(d), ca urmare a cererii oficiale a Federației Ruse
adresate comisiei ONU cu privire la limitele platoului continental⁠(d). Documentul își propune să
stabilească o nouă limită a platoului continental al Rusiei, în afara zonei de 200 de mile marine.
Cu toate acestea, articolul 76 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării
prevede că o prelungire de 150 de mile marine poate fi subiectul unei cereri dacă platoul
continental se întinde sub apă, ceea ce exclude revendicarea Rusiei, al cărei platou continental
se găsește la peste 1000 de mile marine de pol.
Danemarca⁠(d), Canada și Rusia își dispută structura geologică și susțin fiecare că dorsala este o
extensie a platformelor lor continentale respective.[44] La sfârșitul lui iunie 2007, aproximativ
șaptezeci de geologi ruși au reușit să formuleze o demonstrație coerentă cum că dorsala medio-
oceanică⁠(d) Lomonosov ar fi o extensie a continentului eurasiatic, conectând polul Nord cu
teritoriul rus.[45][46] Pe baza acestei afirmații, expediția rusească Arktika 2007⁠(d) a trimis spărgătorul
de gheață nuclear Rossia, nava de cercetare Akademik Fedorov și două mini-submarine, Mir
1⁠(d) și Mir 2⁠(d), pentru a explora regiunea. La 2 august 2007, oamenii de știință ruși s-au scufundat
la 4.261 metri sub suprafață, și au depus-o capsulă de titan care conțin drapelul Rusiei, ca un
simbol al revendicării lor asupra regiunii.[47]
Statele Unite ale Americii, Canada și Danemarca contestă revendicarea rusească asupra polului
Nord.[48] În acest sens, ministrul canadian al afacerilor externe, Peter MacKay, declara:
„Nu mai suntem în secolul al XV-lea. Nu mai putem să călătorim prin lume, să ne plantăm steagurile și
să spunem că teritoriul acela este al nostru.[49]”

A noua conferință ARCTIC FRONTIERS a avut loc între 18 și 23 ianuarie 2015 la Tronsö în
Norvegia.[50] Trimisul special al președintelui rus a fost Artur Șilingurov, căruia i se atribuie
plantarea drapelului rusesc pe fundul oceanului, la Polul Nord, în 2007. Șilingurov a declarat că
țările riverane Arcticii au demonstrat, fără exagerare, că sunt un model de bună vecinătate. În
regiunea Arctică, nu există nicio problemă care să necesite o soluție militară. Nu simțim niciun
efect legat de tensiunile politice globale. În luna martie 2015, Rusia are în plan deschiderea unui
centru de cercetare și a stației arctice Barneo.[51]

Explorare[modificare | modificare sursă]

Gravură din 1598 ilustrând nava lui Willem Barents⁠(d) prinsă între ghețurile arctice.

În secolul al XVI-lea, mulți geografi credeau că polul Nord este situat într-o mare, numită în
secolul al XIX-lea polinie⁠(d), sau mare polară deschisă.[52] Geograful german August Petermann
era principalul susținător al existenței unei mări polare fără gheață. Această teorie s-a dovedit
ulterior a fi eronată, dar aceasta a justificat o serie de expediții între 1853 și 1876. Acești
exploratori sperau să găsească o cale navigabilă fără gheață spre pol la un moment favorabil al
anului.
La 16 iunie 1596, o expediție olandeză condusă de Willem Barents⁠(d) a ajuns la latitudinea de 79°
49′ Nord , stabilind primul record înregistrat al unei prezențe umane la cea mai mare latitudine
nordică.[53] Barentsz a murit în anul următor.
În 1893, Fridtjof Nansen și Hjalmar Johansen⁠(d) au condus o expediție cu nava Fram, care se află
la originea unui nou tip de navă, spărgătorul de gheață. Ei au fost primii oameni care s-au
apropiat atât de mult de polul Nord, ajungând la latitudinea de 86° 14′ latitudine nordică în 8
aprilie 1895.[54]
În 1908, americanul Frederick Cook,⁠(d) a organizat o expediție foarte ușoară, și a plecat însoțit
doar de doi inuiți. El susține că a ajuns la pol pe 21 aprilie 1908, dar a revenit la bază abia la 18
aprilie 1909, după o lungă călătorie. Mărturia lui este pusă sub semnul întrebării de mai mulți
istorici, care susțin că Cook ar fi greșit în estimările sale. Unii au găsit și indicii că el ar fi putut să-
și falsifice ruta reală, și că nici măcar nu ar fi încercat să se apropie de polul Nord.[2] Povestea
acestei expediții este și astăzi controversată.

Robert Peary și echipa sa în apropiere de polul Nord, la 6 aprilie 1909.

Americanul Robert Peary susține că a ajuns la polul Nord pe 6 aprilie 1909 însoțit de Matthew
Henson și patru inuiți – Oatah, Egingwah, Seegloo, și Ookeah.[55] El a obținut cu dificultate
recunoașterea realizării sale de către Congresul Statelor Unite, care în cele din urmă l-a declarat
oficial primul om care a ajuns la polul Nord. De la descoperirea unei copii a jurnalului lui Peary,
acum pare aproape sigur că el a greșit în estimările sale, și doar s-a apropiat la patruzeci de
kilometri de pol. „Comunitatea exploratorilor” din epocă i-a reproșat puternic că nu a efectuat nicio
măsurătoare a poziției pe parcursul ultimilor 200 km din drumul său spre pol. Robert M. Bryce
remarca, de asemenea, că vitezele medii cu care Peary susținea că s-a deplasat susținut sunt
omenește imposibile, și nu au fost niciodată egalate.[3] Mai mult, Matthew Henson⁠(d), un
explorator afro-american din expediția lui Peary, a fost cel care ar fi ajuns la pol cu 45 de minute
înaintea celorlalți. Dar Henson era negru, astfel că Peary a fost cel care a cules toți laurii.[55][56]
Primii care au ajuns cu certitudine la polul Nord sunt Roald Amundsen și Umberto Nobile⁠(d), care
au zburat deasupra polului la bordul dirijabilului Norge, la 12 mai 1926.[57]Sovieticul Ivan
Papanin⁠(d) a zburat și el cu avionul la 21 mai 1937,[58] iar britanicul Wally Herbert⁠(d) a ajuns cu
sania trasă de câini la 5 aprilie 1969.[59]
În 1958, submarinul american USS Nautilus este primul submarin care a ajuns la pol traversând
Oceanul Arctic.[60] Acesta este urmat de USS Skate⁠(en) în 1959, primul care a ieșit la suprafață la
pol.
La 17 august 1977, spărgătorul de gheață sovietic cu propulsie nucleară⁠(d) Arktika⁠(d) este primul
vas de suprafață care a ajuns la polul Nord, dovedind că este posibil să se navigheze în apele
arctice pe timp de vară.[61]
La 29 aprilie 1978, exploratorul japonez Naomi Uemura a devenit primul care a ajuns la polul
Nord singur, la sfârșitul unei călătorii de 800 km. Plecat de la Capul Columbia din nordul Insulei
Ellesmere din Canada, a mers pe urmele expediției lui Peary, cu sania trasă de șaptesprezece
câini. El a fost reaprovizionat regulat realimentat cu alimente parașutate din avion.[62]
Peisajul de la polul Nord.

În 1982, Ranulph Fiennes⁠(d) și Charles R. Burton⁠(d) au fost primii care au traversat Oceanul
Arctic într-un singur anotimp. La 17 februarie 1982, ei au plecat din insula Crozier⁠(d) din
largul insulei Ellesmere, și au ajuns la polul Nord geografic pe 11 aprilie 1982. Expediția lor a fost
făcută pe jos și cu snowmobilul. De la pol, ei s-au întors spre sud, în direcția Svalbard, dar, din
cauza instabilității gheții, și-au oprit traversarea la marginea ghețurilor, și s-au lăsat să plutească
în derivă pe o banchiză pe care au mers timp de 99 de zile. La 4 august 1982, au urcat din nou la
bordul navei lor, MV Benjamin Bowring, la o 80° 31′ latitudine nordică. După această călătorie,
timp de trei ani, Fiennes și Burton au luat parte la expediția Transglobe⁠(d), și au devenit primii care
au făcut ocolul circumpolar al Pământului, adică ocolul lumii pe la poli.[63] Această realizare
rămâne neegalată până astăzi, iar Guinness Book of World Records îl descrie pe Ranulph
Fiennes ca „cel mai mare explorator în viață”.[64]
La 1 mai 1986, Will Steger International Polar Expedition a fost prima expediție la polul Nord fără
reaprovizionare. Membrii echipei au fost: Paul Rogue, Brent Boddy, Richard Weber⁠(d), Geoff
Carroll, Ann Bancroft și o echipă de douăzeci și unu de câini. Brent Boddy și Richard Weber⁠(d) au
devenit primii canadieni care au ajuns la pol, și Ann Bancroft⁠(d), prima femeie.[65] Câteva zile mai
târziu, pe 11 mai, Jean-Louis Etienne⁠(d) a fost primul care a ajuns la polul Nord singur cu schiurile.
El este și primul francez care a ajuns la pol, după 63 de zile de mers pe jos.[66]
În 1988, expediția Polar Bridge a fost prima traversare a Oceanului Arctic pe schiuri. Expediția a
fost compusă din nouă ruși și patru canadieni, și a parcurs 1800 km între nordul Siberiei și insula
Ellesmere din Canada pe la polul Nord. Richard Weber (șeful echipei canadiene) a devenit primul
om care a ajuns la polul Nord de pe ambele maluri ale Oceanului Arctic.[67] Apoi, în 1995, Weber
și Mihail Malahov au devenit primii care au ajuns la polul Nord și înapoi, fără ajutor, fără
realimentare, și folosind doar resurse umane.

USS Charlotte⁠(en) a forat 155 cm de gheață de la polul Nord.

În 2005, submarinul nuclear din clasa Los Angeles al Marinei Statelor Unite, USS Charlotte⁠(en), a
ieșit la polul Nord, penetrând 155 cm de gheață. Cei 137 de membri ai echipajului și 17 ofițeri au
petrecut 18 ore pe calota de gheață. Unii dintre ei au făcut fotografii, în timp ce alții au jucat
fotbal.[68]
La 23 martie 2006, Borge Ousland și Mike Horn⁠(d) au devenit primii care au ajuns la polul Nord în
timpul nopții polare⁠(d).[69] Apoi, o lună mai târziu, pe 16 aprilie, Albert al II-lea de Monaco a fost
primul monarh care a ajuns la polul Nord.[70]
În aprilie 2007, artistul olandez în artă interpretativă⁠(d), Guido van der Werve, a ținut unul dintre
spectacolele sale la polul Nord, stând exact pe pol timp de 24 de ore, întorcându-se încet în
sensul acelor de ceasornic (Pământul se rotește în sensul invers acelor de ceasornic). Astfel,
urmărindu-și propria umbră, Van der Werve a stat fix în timp ce planeta se rotea timp de o zi.
Această faptă este numită Nummer Negen (în traducere din neerlandeză, „Numărul Nouă”), ziua
în care nu m-am învârtit cu Pământul. Van der Werve a făcut un montaj video accelerat care
comprimă aceste 24 de ore în 9 minute.[71]
În iulie 2007, înotătorul de anduranță britanic Lewis Gordon Pugh a înotat 1 km la polul Nord.
Isprava lui, realizată pentru a evidenția efectele schimbărilor climatice, a avut loc în apă
deschisă⁠(d) între sloiurile de gheață, în 18 minute și 50 de secunde la o temperatură
de −1,8 °C.[72][73] În 2008, Pugh a încercat să ajungă la polul Nord într-un caiac pornind
din Norvegia, dar a trebuit să renunțe după ce a fost prins de ghețuri timp de trei zile.[74]

Tundra
Ce este Tundra?
Tundra este o regiune situată în emisfera nordică ocupând regiunile cu climă subarctică
(extremitatea nordică a Europei, Asiei și Americii de Nord), iar local în zone de altitudine de peste
3.000 de m, după linia arborilor (uneori, la altitudini mai joase, depinzând de biotemperatura
locului) și în unele regiuni din sudul Oceanului Înghețat sau al Oceanului Arctic.[1][2]
În ciuda faptului că zone însemnate de tundră se găsesc în emisfera nordică, datorită masei
continentale extrem de mare concentrată în nordul Americii de Nord (Canada), în Europa (țările
scandinave și Rusia europeană) și în Asia (Federația rusă), totuși climatul de tundră este larg
răspândit pe tot globul, mai exact pe toate continentele, la altitudini menționate, urmând
îndeaproape climatul alpin.

Clima
Clima tundrei este neprielnică organismelor. Creșterea și înmulțirea organismelor vii este foarte
dificilă din cauza condițiilor naturale. Temperatura poate ajunge până la -50/-40°C iarna, iar vara
media e de 5°C. Luminozitatea este redusă. Solurile sunt foarte sărace. Vânturile sunt reci și
micșorează temperatura simțită subiectiv de organisme.[3][4]

Flora
Vegetația tundrei este foarte săracă. Condițiile specifice (perioadă scurtă de
vegetație, vânturi, îngheț peren, soluri reci și suprasaturate cu apă), au determinat
la plante apariția unor adaptări caracteristice. Tundra este formată din plante cu înălțimi reduse
(arborii lipsesc complet), de obicei perene, cu sistem radicular superficial.
Predomină mușchii și lichenii, gramineele, unele plante cu flori viu colorate, iar în sud, arbuștii
pitici și tufișurile scunde (salcie polară, mesteacăn pitic).

Fauna
Zona de tundră este slab populată. Rozătoarele mici și câteva feluri de păsări trăiesc în tunelele
făcute în zăpadă, hrănindu-se cu mușchi și licheni - plantele specifice tundrei. [5]
Odată cu sosirea perioadei de dezgheț, tundra este populată de păsările acvatice sosite din țările
calde: rațe, gâște, lebede, pescăruși, cufundari, nagâți, cocori etc. Apariția în tundră a păsărilor
călătoare atrage și anumite răpitoare înaripate: vulturi, șoimi, șorecari. Deopotrivă cu păsările
călătoare se întâlnesc și păsări sedentare, adaptate la condițiile aspre ale mediului. Erbivorele
sunt reprezentate de iepure, ren, leming, care, la rândul lor, servesc drept pradă carnivorelor
- vulpea, bufnița polară, hermina, lupul.[6]

Polul Sud
Definiții[modificare | modificare sursă]
Polul Sud poate fi definit în mai multe moduri:

Polul Sud geografic[modificare | modificare sursă]

Borna care marchează poziția Polului Sud geografic

Rezultă din procesul de rotație a globului pământesc: Polul Sud geografic este așezat pe axa de
rotație a globului, având coordonatele geografice 90° latitudine sudică și longitudinea nedefinită.
Este situat într-o regiune înghețată tot timpul anului (gheață veșnică), cu altitudinea de 2.800 m.
Primul care a atins polul acesta, fiind într-o expediție de cercetare, a fost norvegianul Roald
Amundsen împreună cu echipa lui de exploratori, la data de 14 decembrie 1911. Concurentul lui
Amundsen, englezul Robert Falcon Scott, a atins polul abia cu o lună mai târziu. Pe drumul de
întoarcere Scott și echipa lui au murit în condiții tragice, din cauza foamei și a frigului.

Polul Sud magnetic[modificare | modificare sursă]

Este punctul cel mai sudic al câmpului magnetic terestru, care este indicat de către acul
magnetic al busolei. Fiind antipodul Polului Nord magnetic, ambii poli se deplasează în decursul
secolelor, dar tot timpul stau opuși. Cordonatele sale actuale sunt 65°09' Sud și 135° Est. Acest
pol a fost atins pentru prima oară de Sir Tannatt William Edgeworth David (1858-1934),
conducătorul unui grup de cercetători din expediția lui Ernest Henry Shackleton, la data de 16
ianuarie 1909. Alături de Sir T. W. Edgeworth David au participat la expediție și Sir Douglas
Mawson și Dr. Alistair Mackay.

Polul Sud geomagnetic[modificare | modificare sursă]

Este, ca și antipodul lui nordic, un pol rezultat prin calcule, pornind de la modelul că în centrul
pământului ar exista un magnet în formă de bară. Acest calcul a fost necesar pentru a obține o
medie între polul geografic fix și cel magnetic care se deplasează. În momentul actual
coordonatele lui sunt: 78° Sud, 110° Est.

Polul Sud al inaccesibilității[modificare | modificare sursă]

Polul Sud al inaccesibilității (engleză Southern Pole of Inaccessibility) este prin definiție punctul
cel mai îndepărtat de toate țărmurile înconjurătoare, coordonatele lui fiind 83°50' Sud, 65°47' Est
(raportat la gheață), sau coordonatele 77°15' Sud, 104°39' Est (raportat la uscatul propriu-zis).

Ora locală[modificare | modificare sursă]

La Polul Sud se întâlnesc toate fusele orare. Dar pentru cercetătorii polari de aici ar fi fost
imposibilă fixarea unui termen sau întâlniri, din care motiv pentru întregul continent Antarctida s-a
stabilit un sistem orar unitar, fără a fragmenta continentul prin zonele fuselor orare existente
geografic.